Armonia muzicala

Armonia este relația dintre mai multe note percepute simultan și modul în care aceste relații sunt
organizate în timp.[1][2]

Analiza armoniei studiază acordurile și succesiunea lor. Aceste analize (care pot fi diferite pentru
aceeași compoziție) încearcă să explice de ce anumite combinații de note sunt utilizate într-o
compoziție. Analiza armoniei unei compoziții ajută la înțelegerea, memorarea și, în ultima instanță, la
interpretarea acesteia.

Antichitate

Modificare

În Grecia Antică notele erau organizate în moduri, iar acordajul instrumentelor avea la bază noțiunea
de tetracord. Deși există numeroase testimonii (scrieri, picturi pe vase) despre importanța muzicii în
educația Greciei Antice, s-au păstrat foarte puține exemple de compoziții (aproximativ 50 de
fragmente).

Polifonie (Evul Mediu și Renaștere)

Modificare

O compoziție polifonică (de exemplu, un motet în stilul contrapunctului renascentist) este alcătuită
din mai multe linii melodice de aceeași importanță.

În polifonie, armonia a utilizat intervale, nu acorduri. De exemplu, un interval favorit în Evul Mediu a
fost cvinta perfectă, care este intervalul dintre prima și a cincea notă dintr-o gamă. Armonia
compozițiilor polifonice determină și este rezultatul evoluției acestor linii melodice unele față de
altele, de exemplu dacă variații în cvinte paralele sunt permise (discant) sau nu (contrapunct).

Bas cifrat (Baroc)

Modificare

Polifonia a fost înlocuită de omofonie în perioada barocului.[3] Basul cifrat a fost principalul mod de
analiză a armoniei unei compoziții în perioada barocului.

În contrapunctul baroc, armonia este generată prin succesiunea bine controlată de intervale
esențiale și neesențiale.[4] Ca și în polifonie, relațiile dintre liniile melodice în perioada barocului
rezultă într-o armonie uneori greu de exprimat în limbaj tonal, legat de game și acorduri.
Basul fundamental

Modificare

Primul sistem al armoniei tonale a fost dezvoltat de Jean-Philippe Rameau în lucrarea Tratat de
armonie (fr. Traité de l'harmonie réduite à ses principes naturels, 1722).

În sistemul lui Rameau, basul fundamental variază numai cu intervale consonante (M3, P4, P5 si M6)
și reprezintă fundația armoniei unei compoziții.

Rameau a stabilit că diferite sonorități (de exemplu, în notație modernă, {\displaystyle I}, {\
displaystyle I^{6}} și {\displaystyle I_{4}^{6}}) sunt de fapt variante ale aceluiași acord și a introdus
noțiunea de acord perfect (fr. accord parfait, triada pe tonică), subdominantă (fr. sousdominante, o
creștere de P5 în basul fundamental) și dominantă (fr. dominante, o descreștere de P5 în basul
fundamental).[5] Ca și în Baroc, acordurile, pentru a forma o structură coerentă, trebuie conectate
prin disonanțe. Disonanța are o importanță crucială în acest sistem deoarece, în general,
reprezentarea unei sonorități printr-un acord depinde de notele alăturate.[6][7]

Triada majoră

Modificare

Basul fundamental este înțeles cel mai simplu cu ajutorul unei triade majore. În scara sonoră a
intonației naturale o terță mare și mică reprezintă o creștere a frecvenței cu 5/4 și respectiv 6/5.
Astfel, într-o triadă majoră (de exemplu, Do-Mi-Sol) nota Mi are o frecvență cu 5/4 peste nota Do, iar
nota Sol o frecvență de 5/4*6/5=6/4 peste nota Do. Frecvențele notelor care alcătuiesc triada sunt
deci (Do,Mi,Sol)=(1,5/4,6/4) sau, echivalent (4/4,5/4,6/4). Astfel, înălțimea acestor note poate fi
reprezentată sub formă de multipli ai aceleași frecvențe fundamentale, numită bas fundamental,
egală cu 1/4 din frecvența notei Do sau cu diferența dintre notele Mi și Do.[8]

Triada minoră

Modificare

Pentru o triadă minoră, frecvențele sunt (1,6/5,6/4)=(10/10,12/10,15/10)=(6/6,6/5,6/4). Prin

analogie cu triada majoră, basul fundamental este egal cu 1/10 din frecvența notei Do. Spre
deosebire de triada majoră, această observație rămâne însă fără un suport sonor, deoarece acest bas
fundamental nu poate fi obținut din notele care formează triada minoră. Astfel, această analogie a
rămas formală. Există însă o altă analogie cu triada majoră: basul fundamental este înlocuit de o notă
cu frecvența de 6 ori peste cea a notei Do, iar multiplicarea basului fundamental este înlocuită de
împărțirea acestei note la 6,5 și 4. Această analogie a fost extinsă în sistemul analizei funcționale
(descris mai jos).