Ritmul muzical

Etimologic cuvântul ritm derivă din limba greacă veche reo = a curge, amerge, a trece.
Deducem de aici că ritmul reprezintă ideea de mişcare, de succesiune organizată în timp a
elementelor, proceselor şi fenomenelor lumii materiale şi spirituale. Mişcarea se află deci la
baza ideii de ritm.

Pentru ca mişcarea să poată fi considerată ritmică, aceasta trebuie să fie organizată,

adică să se petreacă după anumite legi, nu la întâmplare; iar în ceea ce privesc artele, această
organizare trebuie să determine efecte pe coordonate superioare: să producă stări afective, să
impresioneze omul, să-l emoţioneze.

În lumea care ne înconjoară putem deosebi două categorii mari de ritmuri:

1. ritmuri naturale (create de natură):

a. fizice – cele provenite din mişcările corpurilor neînsufleţite, de la cele mari, galaxiile
şi până la cele mici, particulele elementare

b. fiziologice – cele provenite din mişcările corpurilor vii.

2. ritmuri artificiale (create de om):

a. tehnice – cele provenite din mişcările aparatelor şi maşinilor create de om

b. artistice - cele provenite din desfăşurarea în timp a elementelor specifice artelor.

Desigur că ritmul muzical face parte din această ultimă categorie, cea a ritmurilor
artistice. Ritmul muzical reprezintă succesiunea organizată în timp pe plan superior, estetic,
creator şi emoţional a duratei sunetelor. În fapt orice compoziţie muzicală posedă ritmul său
propriu ca factor organizator şi coordonator al succesiunii sunetelor în timp.

Din cuvântul succesiune rezultă faptul că ritmul muzical ia naştere numai în momentul
în care se alătură cel puţin două sunete – de durate egale sau inegale. Aceasta înseamnă că un
singur sunet, oricât de lung şi expresiv ar fi el, nu poate constitui un ritm. Iar dacă în definiţie
se spune că succesiunea trebuie să fie organizată, înseamnă că pentru obţinerea unui ritm
muzical este necesar să existe o anumită ordine în felul în care se succed duratele. Această
ordine poate fi realizată fie prin stabilirea unor raporturi de durată între sunetele componente
ale ritmului, fie prin reliefarea anumitor sunete, pe baza diferenţelor de înălţime, intensitate
sau timbru.

Între două sunete se stabilesc în mod legic raporturi privind desfăşurarea lor în timp,
unul fiind faţă de celălalt mai lung sau mai scurt, accentuat sau neaccentuat.

Este de observat că în însăşi această protocelulă ritmică, formată numai din două valori.
apar deja legi şi raporturi de natură ritmică.

Relaţia dintre ritmul muzical şi dimensiunile fiziologice ale sunetului

Ritmul muzical se află într-o strânsă legătură cu cele patru calităţi fiziologice ale
sunetului muzical. Fiecare dintre cele patru particularităţi ale sunetului determină o anumită
latură a fenomenului ritmic astfel:

- durata, element morfologic principal determină structura oricărui ritm

- intensitatea constituie, prin jocul de accente, elementul de individualitate şi

identificare a diferitelor structuri ritmice (ritm binar, ritm ternar, ritm eterogen)

- înălţimea serveşte drept element de integrare a ritmului în substanţa melodico-

armonică

- timbrul, element de plasticitate, sporeşte gradul de evocare şi sugestivitate a ritmului

Probleme de morfologie în ritmica muzicală

Partea din teoria generală a ritmului muzical care cuprinde studiul formelor şi
mijloacelor lui de dezvoltare în opera de artă poartă numele de ritmică. În sens artistic, prin
ritmică se înţelege măestria compunerii de ritmuri variate şi complexe cu mijloace specifice
muzicii.
 În mod obişnuit, orice sunet – muzical sau nemuzical – se execută cu un mic accent,
acesta reprezentând un plus de intensitate sonoră, plasat în momentul atacului. În felul acesta,
orice sunet se detaşează cu claritate, fie de sunetul anterior, fie de o pauză anterioară.

În cazul ritmurilor uniforme – alcătuite din sunete de durate egale, înseamnă că toate
sunetele primesc accente de aceeaşi intensitate, ele putând fi mai puternice sau mai slabe.
Aşadar ritmul uniform poate să conţină numai sunete accentuate sau numai sunete
neaccentuate, de unde reiese monotonia şi inexpresivitatea.

În cazul ritmurilor variate – alcătuite din sunete de durate inegale, se constată că

diferenţele de durată se asociază, de regulă, cu diferenţe de intensitate, concretizate prin
accente de intensităţi diferite. Aceste accente, deduse din structura ritmică, deci nefiind
impuse în mod artificial, se numesc accente ritmice, ele fiind de două feluri: accente de
durată şi accente de diviziune sau subdiviziune.

În oricare ritm variat, sunetele de durată mai lungă ies în evidenţă faţă de sunetele de
durată mai scurtă (aflate în preajma celor de durată lungă). Datorită acestui fapt există
tendinţa firească de a face ca această evidenţiere, de natură pur ritmică, să fie asociată cu o
evidenţiere de natură dinamică, prin plasarea unor accente pe sunetele de durată mai lungă.
Astfel iau naştere accentele ritmice de durată:

Dar ritmurile variate conţin deseori grupuri de câte două sau mai multe sunete de durată
egală, ele fiind totodată mai scurte decât sunetele plasate în preajma lor, ca şi cum sunetele
lungi s-ar fi divizat în două sau mai multe părţi egale. În cazul acesta interpretul simte nevoia
de a introduce nişte accente suplimentare, dar mai slabe decât accentele ritmice de durată,
accente din care să rezulte că grupurile respective provin din diviziunea binară, ternară sau
mixtă. Astfel iau naştere accentele ritmice de diviziune şi subdiviziune:
 Elemente morfologice principale în ritm

În alcătuirea ritmului muzical propriu-zis distingem două elemente de natură

morfologică:

a. formula ritmică, precis conturată ca structură şi sens artistic

b. accentul ritmic, element de individualizare şi identificare a formulei ritmice prin

reliefarea ca intensitate a unora dintre duratele componente

Formula ritmică

Formula ritmică este un grup de durate constituite ca entitate artistică pe matricea celor
mai mici părţi din fraza discursului muzical – celula şi motivul.

Orice succesiune de sunete de durate egale sau inegale poate fi divizată în grupe de câte
două sau trei sunete, denumite formule ritmice. Termenul poate fi utilizat şi pentru grupele ce
cuprind patru sau mai multe sunete, acestea fiind compuse din două sau mai multe formule
simple de câte două sau trei sunete. În funcţie de numărul sunetelor componente formulele
ritmice simple pot fi bisilabice sau trisilabice.

Dimensiunile unei formule ritmice pot fi variate: de la formula protocelulară, restrânsă

numai la succesiunea a două valori temporale egale sau inegale, şi până la formule mai largi,
dezvoltate, de dimensiunea celor ce stau la baza unei teme muzicale.

Formule ritmice protocelulare alcătuite din valori egale:

Formule ritmice protocelulare alcătuite din valori inegale:

 Prin adăugarea altor valori temporale se pot obţine formule ritmice din ce în ce mai
complexe:

- cu valori temporale sonore

- cu valori temporale sonore intercalând şi pauze

Concepută ca motiv, formula ritmică poate constitui deci izvorul pentru dezvoltarea
ritmului în forme sintactice mai mari, cum sunt frazele şi perioadele.

Accentul ritmic

În formula ritmică accentul determină modul de asociere a diferitelor durate în

compoziţia muzicală, polarizând în jurul său duratele neaccentuate cu care formează categorii
distincte de ritm binar, ternar sau eterogen.

Din distribuirea accentului – într-o anumită ordine – în desenul ritmic, se poate observa
cum acesta acţionează în sensul determinării unei categorii sau alta de ritm.
 Categoriile de ritm binar, ternar şi eterogen

După modul de asociere a duratelor, şi de distribuire a accentelor, distingem trei

categorii principale de ritmuri: binare, ternare şi eterogene (asimetrice). Există de asemenea
ritmuri de construcţie liberă – de tipul rubato, ce nu urmează în desfăşurare un model sau
altul menţionate mai înainte.

Forma structurală a ritmurilor se determină pe baza a doi factori:

- numărul de durate unitare din componenţa formulei de bază a fiecărui tip de ritm

- ordinea de apariţie a accentelor în formulele ritmice

Ritmul binar

La baza oricărui ritm de structură binară se află o protocelulă ritmică alcătuită din două
durate egale, dintre care una deţine accentul morfologic.

Pe baza acestei protocelule ritmice se pot obţine variate formule de tip binar, utilizând
în dezvoltarea ritmului: repetarea, augmentarea, cumularea, divizarea şi subdivizarea
valorilor.

Prin repetarea valorilor unitare ce compun formula de bază se obţine ritmul binar
simplu.

Prin augmentarea valorilor unitare, adiţionarea şi cumularea lor cu alte valori, se obţine
ritmul binar complex:
 Prin divizarea şi subdivizarea valorilor unitare se obţin ritmuri binare derivate,
ajungându-se la microstructuri – pulsaţii ritmice de factură binară:

În creaţie, ritmul binar se întâlneşte nu numai în stare pură, ci şi în asocieri şi

întrepătrunderi cu formule de ritm ternar, ritmuri sincopate şi în contratimpi, anacruze şi
punctări.

Câteva formule de ritm binar pornind de la nota întreagă ca valoare ritmică de bază:

Ritmul ternar

La baza oricărui ritm de structură ternară se află o protocelulă ritmică alcătuită din trei
durate egale, dintre care una deţine accentul morfologic.

Prin repetarea valorilor unitare ce compun formula de bază se obţine ritmul ternar
simplu.

Prin augmentarea valorilor unitare, adiţionarea şi cumularea lor cu alte valori, se obţine
ritmul ternar complex.
 Prin divizarea şi subdivizarea valorilor unitare din formulă se obţin ritmuri ternare
derivate, ajungându-se la microstructuri – pulsaţii ritmice de factură ternară:

Câteva formule de ritm ternar pornind de la nota întreagă cu punct ca valoare ritmică de
bază:

Ritmul eterogen

La baza ritmului de structură eterogenă se află două celule: una de factură binară, iar
cealaltă de factură ternară.

Dacă ritmurile binare şi ternare au accentele repartizate omogen din doi în doi, respectiv
din trei în trei valori unitare, în ritmurile eterogene accentele se repartizează asimetric – ca
dintr-un amestec dintre binar şi ternar.

Ritmul eterogen ce mai simplu constă din gruparea a cinci durate egale, în distribuţia
următoare de accente:

În formulă existând două accente ritmice, unul devine accent ritmic principal.

Spre deosebire de ritmurile binare şi ternare, care au o singură formă de bază – cu două
sau trei elemente unitare – ritmul eterogen prezintă şi alte forme constituite din grupuri mai
mari – de 7, 8, 9, 10, 11, etc. valori unitare:
 Ritmul eterogen se întâlneşte mai frecvent în cântul popular, unde acesta este atât de
firesc, accentele asimetrice conferind muzicii o naturaleţe atrăgătoare şi o notă aparte de
originalitate.