GENUL LIRIC: DOINA

Nr. TITLUL AUTORUL SECVENȚA

1. „Doina” Mihai Eminescu De la Nistru pân’ la Tissa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân’la mare
Vin muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân’în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu românul –
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă –
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,

Mâncă-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!
Ştefane, Măria ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu,
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!
2. „Doina” George Coșbuc Copilo, tu eşti gata
De-a pururea să plângi!
Şi când eşti tristă, Doino,
Tu inima ne-o frângi.
Dar nu ştiu cum, e bine
Când plângi, că-n urma ta
Noi plângem toţi, şi-amarul
Mai dulce ni-e aşa.
Şi toate plâng cu tine
Şi toate te-nţeleg,
Că-n versul tău cel jalnic
Vorbeşte-un neam întreg.
3. „Doina” Vasile Alecsandri Doină, doiniță!
De-aş avea o pușculiță
Şi trei gloanţe-n punguliță
Ş-o surioară de bărdiță!

De-aş avea, pe gândul meu,

Un cal aprig ca un leu,
Negru ca păcatul greu!

De-aş avea vro şapte frați,

Toţi ca mine de bărbați
Şi pe zmei încălecați!

Face-m-aş un vultur mare,

De-aş cânta ziua, la soare,
Doina cea răzbunătoare!
4. „Doina” Tudor Arghezi Îi ies țării, pe gherghef,
Fire-n jur, ca de sidef,
Să ne sugă, ca pe muște,
Când se țin să nu ne-mpuște.
Toţi păianjenii domnești
Stau la pândă-n Bucureşti
Si apucă, pe furiș,
Oamenii-n păienjeniș.
Făcuți ghem, pe dedesubt,
Și-i păstrează pentru supt;
Iar păianjenul cel mare
Stă în mijloc, ca-ntr-un soare
De mătase.
Coase firul și-l descoase
Si-l așază, să se joace,
Mai încolo, mai încoace;
Îl înnoadă, îl deznoadă,
Împletit tot pe-altă pradă,
Ca să prindă, ca năvodul,
înlăuntru tot norodul.
Poate nici nu te-ai gândit
Ca un băț doar, de chibrit,
Ar da foc într-o clipită
La mătasea împletită.
5. „Doina” Octavian Goga O doină plânge sus pe culme,
Din fluier unde limpezi cad,
Şi legănate lin s-afundă
În pacea codrilor de brad.

Cântare, meşteră cântare,

Te stingi acum încet-încet,
Şi-adormi pierdută-n tremurarea
Oftării blânde din brădet..

Mi-ai picurat un strop în suflet

Din taina vremii de demult,
Şi plânsul veacurilor duse
 Mă înfioară când te-ascult..

Cum te-ai topit acum în noapte,

Eu stau cu inima la sfat:
În care brad, de care creangă
Plânsoarea ta s-a aninat?..

Şi cât vei mai trăi acolo,

Tu, soră pururea cu noi,
Când va fi mort de mult ciobanul,
Şi moartă turma lui de oi?..

Târziu odată - cine ştie? -

Trecând pe-aici un călător,
Te va culege dintr-o floare,
De după-o aripă de nor..

Te-a coborî în largul văii,

Şi-o lume te va asculta,
Şi-o lume-ntreagă va începe
Să plângă cu durerea ta.
6. „Doina” Dumitru Matcovschi Când i-a fost mai bine,
când i-a fost mai rău,
moldoveanul doina
și-a cântat mereu.
La un colț de masă,
lângă omul drag,
lângă pomul care
înflorește-n prag.
Ca o doină doina,
ca un jurământ,
ca o rugăciune
pentru-acest pământ,
ca o înviere,
ca un imn în hram,
ca un dor de Țară,
ca un dor de Neam.
Doină, tu, doiniță,
dacă nu erai,
hăuleau străinii
pe-un picior de plai.
Le-ai ieșit în cale,
la hotar colea,
n-au putut să treacă
de durerea ta.
Doină, tu, doiniță,
fii un jurământ,
fii o rugăciune
pentru-acest pământ;
fii o înviere,
fii un imn în hram,
fii un dor de Țară,
fii un dor de Neam.
7. „Doina” Leonida Lari Amărâtă țărână
Și izvor amărât,
Bănuit-ați vreodată
Cât de mult v-am iubit?
8. „Doină” Ana Blandiana Soră fragă, frate hrib,
Descântaţi-mi să mă schimb.

Soră mură, frate-alun,

Învăţaţi-mă să spun –

Nu mă doare, nu îmi pasă,

Codru-i verde, frunza-i deasă,

Ceru-i cer, iarba e iarbă,

 Nu gândeşte, nu întreabă.

Trece clipa nu se sperie –

Clipele mai sunt puzderie.

Trece ora, nu se teme –

Orele se scurg pesemne.

Trec şi zilele uşor –

Ăsta o fi rostul lor.

Trece anul ca un gând –

Unde s-o mai fi ducând?

Trece veacul, nu i-e teamă –

Nici nu l-a băgat în seamă.

Soră floare, frate spine,

Faceţi-mă şi pe mine

Să nu simt, să nu mă doară,
Să învăţ de la izvoară

Să tot cânt şi să tot curg

De din zori până-n amurg,

De din zori până-n chindie,

Din vecie în vecie…
9. „Doină” Grigore Vieru În memoria lui Igor Vieru,
Petru Zadnipru, Liviu Damian,
Ion Vatamanu, Vlad Ioviţă

Ceva se-ntâmplă azi cu noi:

Azi lacrimile sunt gunoi.
Eu mor pe cruce pentru ea,
Iar lumea hohoteşte rea.

Nici nu ştiu, iată, în chinul meu,

De-am mai trăit!
Vesteşte-L, mamă, pe Dumnezeu
Că am murit!

Din pâine iau, să pot zbura,

Cât de pe flori albina ia.
Dar tot eu sunt şi judecat
Că, trândăvind, m-am îmbuibat.

Nici nu ştiu, iată, în chinul meu,

De-am mai trăit!
Vesteşte-L, mamă, pe Dumnezeu
Că am murit!

Ajuns-am a umbla mereu

În braţe cu mormântul meu.
Şi nu ştiu unde să-l mai pun
Să am un somn mai lin, mai bun.

Nici nu ştiu, iată, în chinul meu,

De-am mai trăit!
Vesteşte-L, mamă, pe Dumnezeu
Că am murit!
10. „Doină” Grigore Vieru Lui Vasile Alecsandri

De moarte nu mă tem,
Mă tem de suferinţa mamei
De o vedea că nu-s.
 De moarte nu mă tem,
Dar cine, cine, dulceo,
Iubi-te-va mai mult?
De moarte nu mă tem,
Dar cum să-mbrace sufletu-mi
Celalt, al bolţii trup?
Căci sus e nesfârşit adâncul,
Iar sufletu-mi e doară
Cât ochiul tău cel umed.
De moarte nu mă tem,
Mă tem să nu apese trupu-mi
Suflarea ce izvor.
De moarte nu mă tem,
Dar cântă pasărea pe ram
Şi lunca nu mă ştie.
11. „Doina” Adrian Păunescu Ş-am să-mi fac o doină,
Doina mea de dor,
Fără nicio noimă,
Când o fi să mor.

Ş-am să-mi fac o doină,

Doina mea de jale,
Fără nicio noimă
Să îmi iasă-n cale.

Ş-am să-mi fac o doină,

Doină ce suspină,
Fără nicio noimă
Să mă-ngroape-n mine.
Doina este specia literaturii populare care aparține genului liric și în care autorul își exprimă gândurile și
convingerile cu privire la anumite probleme ale vieții, față de timp, natură și față de sine însuși. Doina este o creație
lirică, vocală sau instrumentală în care autorul își exprimă în mod direct sentimentele de dor, tristețe, iubire, ură,
înstrăinare sau de revoltă. Doinele sunt creații lirice, iar temele regăsite în versurile acestora sunt: dorul, iubirea
pentru natură, rugăciunea la Dumnezeu pentru alinarea durerii, melancolia etc. Specie a literaturii populare, care
aparține de genul liric și în care autorul își exprimă sentimentele și convingerile față de sine însuși, de natură și de
anumite probleme ale vieții.
Trăsături:
 este o operă lirică în care autorul își exprimă sentimentele și gândurile în mod direct;
 este o creație sincretică, poate fi și cântată;
 are caracter popular, colectiv și oral;
 este o expresie a sentimentelor umane;
 sunt valorificate antitezele;
 se inspiră din trăirile umane și din evenimentele din viața omului de zi cu zi.

Tristețea, melancolia, focul lăuntric, dorul. Dorul, cuvânt specific românesc, a fost coborât pe portativ şi
transformat în doină. „Dorul, îmi pare singura caracteristică originală a cântecelor românești”, spunea George
Enescu. Lumea întreagă a recunoscut acest element ca fiind specific muzicii tradiționale românești şi astfel, din
octombrie 2009, doina face parte din Patrimoniul Imaterial al Umanității UNESCO. Doina a reprezentat încă din
cele mai vechi timpuri modalitatea românilor de a-şi cânta trăirile cele mai profunde. Se pare că termenul de doină
este unul dintre dovezile care ne atestă apartenența în familia popoarelor indo-europene, termenul arhaic de daina
având astăzi semnificaţia de cântec, în rândul popoarelor lituanian şi letonian. Cuvântul se pierde de-a lungul
timpului, însă îl reîntâlnim în secolul al XVIII-lea menționat în lucrarea „Descriptio Moldavie” a lui Dimitrie
Cantemir, considerând că este de origine dacică. Mai târziu, în secolul al XX-lea, pașoptistul Vasile Alecsandri
definește specificul românesc al doinei: „Doina este cea mai vie expresie a sufletului românesc. Ea cuprinde
simțirile sale de durere, de iubire şi de dor. Melodia doinei, pentru cine o înţelege, este chiar plângerea duioasă a
patriei noastre după gloria sa trecută. Ea este cântecul cel mai frumos, cel mai jalnic, cel mai cu suflet ce-am auzit
eu pe lume.” Nicolae Iorga spune că doina românească este asemănătoare termenului de torelli, definit de
lexicograful bizantin Hesychius un „strigăt de plângere cu fluierul al tracilor.” În diferite zone ale țării, doina este
cunoscută şi sub alte denumiri. În partea răsăriteană a Banatului este denumită cântec de peste deal, iar în zona
Bihorului i se mai spune cântec de codru. Doina reprezintă un „cântec elegiatic tipic pentru lirica noastră
populară”, conform Dicționarului explicativ al limbii române. Expresie a poporului român, prin doină românii
şi-au spus dorurile. Dorul de țară, în cazul celor plecați de pe meleagurile mioritice. Dorul de trecutul glorios,
nostalgia faţă de evenimentele încununate cu lauri de către istorie. Însă, cel mai apăsător sentiment, dragostea, este
cel mai des cântat în doine. Adesea, plânsetul de jale al doinei este acompaniat de un instrument, țambal, nai sau
vioară, dar înainte, pe pajiștile verzi sau pe prispele caselor, oamenii îşi cântau durerea la frunză de pară sau solzi
de pește. Una dintre cele mai controversate declarații în privința doinei a fost cea a marelui George Enescu. El
spunea că „muzica noastră populară nu are un caracter bine definit național.” Enescu spune despre doină că are
trăsături orientale bine conturate, dar cu toate acestea, în final, şi el recunoaşte autenticitatea românească a doinei:
„Este tristețea chiar în veselie. Sentimentul acesta este inspirat de văile şi dealurile noastre, de culoarea deosebită a
cerului nostru, de gândurile care apasă şi fac în acelaşi timp să se nască în noi un dor ce nu se poate lămuri bine. Un
străin care-mi este prieten, auzindu-mă odată executând o bucată a mea, mi-a spus: „în această compoziție este
parcă ceva ce nu se poate îndeplini. Dorul, îmi pare singura caracteristică originală a cântecelor românești.”

Doina – vers cu foc

Doina – pasăre de dor

Doina – lacrimă de dor

Doina – leagăn al suferinței

Doina – cântec al suferinței amare

Doina – zbuciumul sufletului

Doina – cântec dulce

Doina– strigăt al sufletului