Caietele Tintesti nr14

Caietele de la Ţinteşti
INDEX DE AUTORI
Emil ALMĂŞAN: 100
Teodor BACONSCHI: 15
Teo CABEL: 48
Ionuţ CAPOTĂ: 103
Ion DIVIZA: 79
Gheorghe ENE: 37
Paulina GEORGESCU: 66
Ion GHEORGHE: 5, 121
Mihaela GOMOESCU: 17
Stelian GRIGORE: 4, 20, 88
Marin IfRIM: 3, 83, 105
Steluţa ISTRĂTESCU: 70
Virgil MATEI: 10, 65
Victoria MILESCU: 82
Gheorghe MOLDOVEANU: 102
Mircea MOŢ: 11
Petruţa NIŢĂ: 57
Ovidiu PETRESCU: 85
Gheorghe POSTELNICU: 88
Roxelana RADU: 24
Ion ROŞIORU: 53
Nicolae ROTARU: 32
Costel SUDITU: 49
Mihai ŞTEfAN: 141
Nistor TĂNĂSESCU: 37, 121
Magda URSACHE: 27, 94
Ioan VASIU: 45
Gina ZAHARIA: 62
Caietele de la Ţinteşti | 3
LIRICE
Coperta I: Satele Ţinteşti, Maxenu şi împrejurimile pe harta lui friderich Specht de la 1790,
ridicată topografic de un grup de ofiţeri austrieci
Coperta IV: Preotul Constantin Radu, fiu al satului Maxenu, alături de soţia sa, la 70 de ani
de la casătorie
Caietele de la Ţinteşti
Fundaţia „Constantin toma“
ISSN 2457- 8223 | ISSN -L 2457- 8223
Senior editor: Constantin TOMA
Director: Stelian GRIGORE (profsteliangrigore@gmail.com)
Director-adjunct: Ştefan MIHAI (stefan_mihai2000@yahoo.com)
redactor şef: Marin IfRIM (marinifrim@gmail.com)
redactor şef-adjunct: Mihaela GOMOESCU (mihaela.gomoescu26@gmail.com)
Secretar general de redacţie & Layout editor: Nistor TĂNĂSESCU (nistortanasescu@gmail.com)
adresă corespondenţă poştală: prof. Stelian GRIGORE, com. Ţinteşti, str. principală nr. 105, Jud. Buzău,
cod 127640
adresă corespondenţă electronică: marinifrim@gmail.com; nistortanasescu@gmail.com
4 | Caietele de la Ţinteşti
TARGET
sună trompeta literară în târg...
Marin IFRIM
S ună tropeta literară în târgul meu. Se dă adunarea, un geniu șchiop pelticăiește

organigrama noului manifest literar valabil cât al patrulea reich. Soldați, caporali
și sergenți ai virgulei se întrunesc întru gloria mărășească a virgulei cu două cozi, un
mormoloc al duplicitarismului electoralizat, de la sat la stat și invers. Se fac jurii.
Convocări. Se decid premianți de mu(i)cava, rosturi literare urgente. Între timp, al-
fabetul e ocupat de mitraliere stomatologice, de scuipători printre viziuni știrbe,
numai venin orbitor. Limba română zace în chimire și-n dioptrii câșe. Literă cu literă
fiscul și pliscul literar au înlocuit vorbirea de zi cu zi. Umbre peste cuvinte. Frig și
frică. Niciodată viitorul nu a mirosit așa de urât. Nu mai există speranțe nici măcar
în frigiderele morgilor, unde, din când în când, mai strănută câte un nebun adormit
între alcool și bisturie tocite. E vremea cuvintelor boante. Vremea celor care se plic-
tisesc dacă nu văd rime moarte din fașă, poeți nefericiți, muze interogate. Fulgeră cu
lumini politice, cu manevre cazone. Între timp, adevărații poeți au devenit un fel de
melci silențioși de la natură. Își trag dâra după ei. Plouă sau nu, ei își caută drumul,
își plătesc taxele secetoase din jurul crucilor din cimitire din ce în ce mai municipale.
Numai în păduri și în cimitire mai există viață oarecum palpabilă. În rest, totul e
mort și dus undeva la un imens loc de gunoi imoralizat. Sună trompeta literară în
târgul meu. Se dă adunarea. Coloneii literelor, foști culegători de porumb antiocci-
dental, îi promovează pe disperații deceniilor din urmă: Arghezi, Blaga, Voiculescu
ş.a. Ți se spune să taci. Să tacă toți. E ordin pe unitate. Pe pauze. Ca la ultima lor is-
pravă, când au schimbat buletinul împușcatului cu al celui care a pus fundul pe
kalașnikoavele stricătoare de ciment și cărămizi muzeale. Mor tot felul de nebuni,
vin alții, e nevoie doar de gloanțe oarbe și de un pic de răbdare la mișto. E bine să te
uiți la ei și să le vezi filmele, să-i vezi cum se trag unul din altul ca și cum s-ar da adu-
narea pe unitate. La mintea lor electrocutată, totul e simplu: „Poc și de la loc“... Se
dă adunarea.
FACSIMIL
PE SCURTĂTURI
strigături în ţara surzilor

Ion GHEORGHE
*
Vine veselie
De la Deveselu,
De mărgăritar tichie
Pe chelie!
Înfloreşte troscăţelul
EU, contra vântului,
Unde scheaună Căţelul
Pământului!
Din hangar în hangar
Până la Kandahar
Se umple ţara de schilozi,
Latră câinii fără cozi,
După cum i-au retezat
Din Afganistan în Retezat!
*
Trăiască Naţiunile!
Şi altele şi unele,
Şi negre ca murele,
Brumării ca prunele,
Şi Galbine şi Albine,
În părintescul Leagăn-Sit,
Trăiască Marele Exit!
PE SCURTĂTURI
*
Peste lume zboară drone
Dinspre imperiul lui Domnul Klemm -
Al Capone, picior de lemn,
„Limbă de lemn“
Prea mult îndemn,
„Lingere de clanţe“
Cu Hanţ şi cu Hanţe,
Anghel ca Anghela
Umblă lela
Pe la Mandravela,
Corupţia
Ca erupţia
De vărsat,
Precum s-au vărsat:
„Nazat, copii, nazat!“
*
O, Prinţesa Miss
Is-Is!
Pentru care nu-s şi mi-s
Adică deci trimis,
Fără compromis
De la Londra la Paris
Şi la Hamburg –
Singur Demiurg,
Toate cum decurg!
*
Toate ocupaţiile sunt vremelnice,
Chiar şi ocupaţia americană
Va fi trecută în pomelnice
Să-i dea, Românii, de pomană –
Peste drum de stăpânirea otomană.
PE SCURTĂTURI
*
Întrebaţi-l pe Iohanis,
Când şi-arată dinţii lui de cal,
De nu se crede Brukental,
Guvernatorul imperial,
Peste nenorociţii de iobagi
De prin pădurile de fagi
Trăitori cu jir şi cu posmagi
Desigur înmuiaţi
De Nemţii Împăraţi.
*
Ce gândeşte-un idiot
Cu Americanii lui, cu tot,
Dacă avem Rachete Petriot –
Măcar câteva bucăţi –
Scăpăm de-adevăraţii patrioţi
Care ne bagă beţe-n roţi.
Nu se-nvaţă minte
Că vin zilele dorite
Când chiar Statele,
Ziselea Unite,
Vor ieşi cu spatele
Înainte
Din Cetatea Munţilor Carpaţi
Dacă nu, pe catafalc
Precum porcii împuşcaţi
Pe domeniul acela, Balc.
*
În Guvernu-i ambulant,
Tudosie,
Rău plasat pe osie,
A sărit din trabant,
PE SCURTĂTURI
S-a zvârlit din mers

Şi-a căzut invers –
Nu e dramă
Nicidecum
România fiind o Damă
De consum,
Iar Ambasadorul Klem
N-a dormit azi-noapte
Fiindcă într-acel harem
Nu s-a mai vorbit în şoapte,
Cică prostul a strigat
Când a fost zvârlit din pat.
*
Când o văd la cele sindrofii
Pe Mutter Merkel dela Friţi,
Gândesc: Avem Nemţoaică la copii,
Însă copiii au ieşit tâmpiţi.
*
Zicându-ne „En gard!“
Madama Lumie
Lagard,
Care lumina lumii e,
Ne dă şi nouă peste gard.
*
„Noi suntem DNA!“
Ne-a avertizat năroada,
De-am simţit pe undeva
Că ne doare noada,
Cu toate cele dimprejur,
Până-n curtea lui Epicur.
PE SCURTĂTURI
*
Vorbire dulce, untdelemn,
Nu limbaj de lemn –
Şi Tudorel
Şi Toader
Şi-Acel
„Big Brader“
De-au făcut pe dracu ghem –
Cu Ambasadorul Hans Klem.
*
Istoria Literaturii e un cimitir
Cu alei şi cu poteci
Unde Manolescu face chilipir
Vânzând locurile de veci.
*
Lumea-ncepe să priceapă
Valoarea lui adevărată –
Nici cât o paceapă
Degerată.
*
De la coajă, pân’ la miez
Numele-i este de rău –
Oricum n-are nici un chichirez
De vreme ce e Chichirău.
*
Uite bravii Makabei
Insultaţi de numele unei femei
Monica Macovei
Zero-n fapte, zero în idei.
02.II.2018
PE SCURTĂTURI
aşa, şi?
Virgil MATEI
P robabil că-mi ieșise de departe în cale, de mă abordă așa ferm. Altfel, l-aș fi ocolit.
Puțea a țuică de pufoaică. Nu-l cunoșteam. Sau poate, nu-mi aduceam aminte
de el.
– Cum, nu mă cunoașteți ? Știți, atunci, în decembrie opzejnouă...
– Așa, și?
– Păi, acolo, cu teroriștii...
– Așa, și?
– Păi, acolo, la casa albă, pe hol, când scoteați ziarul sub gloanțe...
– Așa, și?
– Păi, noi vă apăram...
– Așa, și?
– Păi, n-am mers și eu în tipografie? Ați văzut cum se trăgea de pe Dunăre?
– Așa, și?
– Păi, n-am stat și eu pe burtă, cu lumina stinsă, când Sarcoșel turna plumbul?...
– Așa, și?
– Păi, nu era s-o mierlim la Casa modei, când împărțeam împreună ziare, de
am făcut pe noi de frică?
– Așa, și ?
– Păi, nu mi-ați dat dumneavoastră patalama la mână precum că m-am luptat
în revoluție?
– Păi, mi-au rătăcit dosarul de revoluționar. Trebuie să reconstitui dosarul, altfel
mă lasă ăștia fără spațiul pe care am pus și io mâna...
– Așa, și? Hooopa! Poftim, îți dau patalamaua, dar cu o condiție: îmi dai și mie
jumate din spațiul tău.
– Așa, și?
– Cum, așa și? Păi, simplu. Eu sunt sau nu sunt revoluționar? Sarcoșel e sau nu
e revoluționar? Sau toți colegii gazetari și tipografi care au scos ziarul sub gloanțe,
sunt sau nu sunt revoluționari?
– Așa, și?...
ÎNSEMNĂRI DIN LA MANCHA
numele poetului uitat

Mircea MOŢ
S ocotit pe bună dreptate „unul dintre marii poeți ai liricii contemporane (Marin
Mincu), Ion Gheorghe a intrat într-un nemeritat con de umbră. Învăluit, după
a mea știință, de o nedreaptă tăcere, autorul Megaliticelor s-a retras la țară, undeva
lângă Buzău. Editura Academiei i-a publicat totuși, nu de mult, poeziile în cunoscuta
serie O sută și una de poezii.Altfel, criticii literari au rămas indiferenți la scrisul
său,chiar și generosul și mult râvnitul Premiu Național Mihai Eminescu îl ocolește.
Un adevăr esențial despre poezia autorului Zoosofiei l-a spus Nicolae Manolescu,
reținând ideea că mai toată poezia lui Ion Gheorghe „stă pe intertextualitate”, având,
uneori, „aspect de compoziție naivă, sauprarealistă și chiar de kitsch”. Un adevărat
„bricolaj liric” îi reține de asemenea atenția criticului.
Poezia lui Ion Gheorghe nu poate fi despărțită, în cea mai mare parte a ei, de un
spectacol al rostirii, abil regizat și atent studiat, supralicitând de cele mai multe ori
naivitatea și infantilismul, dincolo de care se simt pulsând însă gravitatea și atitudinile
existențiale ale unui autor nelipsit de reflexivitate. Gheorghe Grigurcu este îndreptățit
să scrie despre „bufonerie lexicală” ori de un „gros spectacol de guignolautohton”, dar
adevărul este că „poetul se ia în serios, e sentențios, ritualic și esoteric”(Nicolae Ma-
nolescu).
Un articol de referință asupra poeziei lui Ion Gheorghe îi aparține lui I.
Negoițescu(Ion Gheorghe și originile, în volumul Analize și sinteze, din 1976), în
care criticul îl consideră pe autorul Megaliticelor un poet „împlântat” în starea mitică
și, ceea ce mi se pare definitoriu pentru creația lui Ion Gheorghe, „un generator de
mitologie”. Departe de a transcrie semne mitice, contează la poet predispoziția pentru
mit și, mai ales, acea detașare (dusă, în Zoosophia, după cum observa criticul, până
la o parodie care „se anulează pe sine prin însăși gravitatea lirismului”), detașare ce
asigură în ultimă instanță însăși „funcționarea” expresiei, a discursului solemn, care
preia și care asimilează livrescul ori feericul, înlăturând în felul acesta orice suspiciune
de plagiat, de care poetul a fost și acuzat de altfel.
Viziunea poetului asupra realului este de cele mai multe ori deformată în spiritul
mitului și contaminată vizibil de acesta: „Când întârzie zăpezile cu lupii-n
umbră,/maica dă cu pușca după ele/ și se sperie zăpezile și fug/și din ploaia focului
acela / se ridică muguri de floare.// Iar când bate soarele în stâncile –amorțite/ ies
feciori parcă din piatră și din lut:/ca o mare oaste-mpărătească/înfășoară munții până
sus/lujer auriu, necruțător”. Rostirea lui Ion Gheorghe lasă o puternică impresie de
ritual și de oficiere, iar „scrisorile” sale nu pot fi altfel decât niște „scrisori esențiale”,
câtă vreme ele transcriu experiențe exemplare: „Nopți cu lună pe Oceanul
Atlantic!/m-am uitat prin vizoarele universului și-am murit.//Cum dormeam eu,
Doamne, ca piatra albă, de râu;/apa trecea și eu rămâneam mai departe./Cum dorm
acum, ca un catarg de corabie;/apa rămâne și eu trec mai departe”. Sau: „Cum dormeai
tu pe brațul meu, pe-un trunchi de măr tânăr, / viclean ți-așezam capul pe-un butuc
de pedeapsă; / noaptea venea și te decapitam pân’la ziuă; / dimineața te limpezeai ca
izvoarele după ce trec peste roțile morilor / acum umbra ți se-așază cuminte pe locul
știut / doarme pe brațele mele, pe când tu umbli vie pe-acolo”.
Baladei înseși ca specie îi este sortit să-și transceandă condiția, amintindu-și no-
bile condiții, mitice, precum în Balada țăranului tânăr: „El a cântat la sărbătoarea
despărțirii/când tânăra împărăteasă, căprioară de argint,/ văzută-n codru, urmărită
și ajunsă,/fusese dată împăratului cel tânăr,/ și-acum se despletea ca salcia, de plâns”.
Sau: „Ca o pânză de argint e numele lui scump/și odată-l vor așterne peste dru-
muri,/peste piscuri, peste poduri,, îndelung:/ ca pe-un covor curat și luminos/ vor
intra pe niște porți de sărbătoare”. Cu o asemenea predispoziție, poetul poate prevesti
oricând amenințarea stihială a vegetalului: „Vine iarba, se-nspăimântă orașele,/ ne-
însemnat le încearcă din adânc,/simt forfotind, mișunând, năvălind/ grăunțele, sâm-
burii, spicele uzurpate,/pășunile pe care s-au întemeiat”. Mitul nu contează aici ca
transcriere, ca pretext cu alte cuvinte, câtă vreme else impune efectiv ca o creație a
limbajului poetic, implicat exclusiv într-un superior și modern „joc poetic”, printr-o
„alchimie” pe care poetul nu este deloc dispus s-o deconspire: „La izvoarele Styxului
spală mama și plânge;/pe două pietre, albia de scăldat grâne,/ mocirla de pleavă și
mălură încearcă să țină lotca,/ rațele se se mușcă una pe alta culegând ce mai e de
mâncare:ce nu s-a mai putut lupta cu apa”. În spectacolul delicat al intertextualității
sunt implicate la modul firesc elemente de mit și citate cunoscute, redimensionând
în felul acesta realul:„Vor fi copiii harnici, aducându-și aminte de părinți: o țărancă
tânără și nepricepută a fost mama,/plângând a-nvățat să spele primul copil;/ce-a fost
mai greu a deprins cu mine-/cel puțin atâta lucru datorăm unul altuia... / ei stau pe
maluri la izvoarele Styxului,/mai departe lotca sparge apa pe drum-/și-acolo șezum
și plânsem”. Metoda funcționează impecabil și-ntr-o poezie cu „caracter social”, inti-
tulată(iertat să fiu!) Poetul și partidul, în care, orgolioasă în autarhia ei, expresia dă
replică ideii politice: „Aș fi vrut mult să știu acest lucru;/poetul trebuie s-așeze ceva
pe lume/dar ce adevăr se poate întemeia de unul singur?// dar eu îi spun că Hamlet
nu ridică orice hârcă din țărână,/pe capul lui nu se vor mai pune întrebări niciodată”.
Împlântat în mit, după fericita și corecta afirmație a lui Ion Negoițescu, amin-
tindu-și de fiecare dată originile țărănești ca pe un document de vechime și de noblețe,
poetul are o gândire cristalizată în sensul tiparului vechi, esențial, care-i îngăduie să
transcrie orice constatare sub semnul miticului: „Manimazos pășește smerit și simte
vântul/încâlcindu-se-n oasele mâinilor,/aude vuietul ce-l face vântul/suflându-i în
orbite;/gâlgâitul vântului cel cald/prin trestiile oaselor celor lungi;/fluieratul vântului
blând/prin naiurile oaselor cele/scurte”. Sau: „Era o sferă-lucrul cel mai frumos/dintre
toate lucrurile;/era o sferă verde blând, verde/liniștit, verde-făt, verde legat încă/de
culorile părinți,/verde aducând a galbenul tată/era sferă verde – gângurind, verde/du-
când copilăros piciorul la gură;/era verde de curând verde-cu/copitele crude,/verde
orbecăind după sânul mamei/lui-culoare albastră”.
Jocul de limbaj trimite spre o viziune subliniat infantilă, ce ține de o vârstă a
omului, deformând realul în spiritul mitului: „O, când va veni a doua oară/va fi
dezgheț de primăvară/și peste crucea Sa/apele și pământul se vor revărsa;/prin gârla
împreună/Soarele se va duce la Lună;/floarea-l va întâlni pe floroi- doi câte doi, doi
câte doi://nașterea din nou, după judecata de-apoi.//Pân-atunci e numai o fereas-
tră/jumătate roșie, jumătate-albastră/la mijlocul căreia doarme cel crucificat/cur-
gându-i sângele din ficat.//Și-ntr-a căruia față palidă/ se uită nea Nae când vine beat
ca o baligă”. Zoosofia fixează în tipar naiv și infantil semne ce trimit spre alte vârste.
Se poate cita aproape din fiecare poezie: „Domnișoara Lidia Jiga/ a-nsurat leul cu
tigra; / Ursul brun/ s-a-ndrăgostit nebun/ de pantera/ care-a jucat goală cu sfera;/
l-a-ndrăgit pe calul de calimera/ amestecând sorții fiarelor/ în pălăria ziarelor”. Poetul
amestecă serios totul, știind că jocul și limbajul sunt ceea ce contează până la urmă:
„În joia Marițelor/ îmbracă hainele domnițelor/ scurteică și manșon/ de urson-/ fel
de fel de blănuri,/ panteron/ girafon/ struțon...”
Când abordează secvențe istorice, Ion Gheorghe bate de asemenea la porțile,
mereu deschise pentru el, ale mitului. Restul este transcriere dezinvoltă: „Ion Vodă
pricepe și-așteaptă/ să i se cheme mâna dreaptă; / când stelele torn și răstorn/ cenușa
lui august și focul, / încalecă pe calul cel cu corn/ căutându-și norocul./ Calul Inorog/
bate-n poarta lumii cu piciorul pintenog”.
Ion Pop, unul dintre cei mai buni critici de poezie de la noi, vorbea despre un
filon poetic ambițios, „axat în liniile lui fundamentale pe explorarea filonului de sen-
sibilitate tradițional” dar și despre „revalorificarea unor nivele mai puțin ignorate
sau mai puțin frecventate ale străvechilor tradiții naționale”, neuitând o „proiecție
mitică a cotidianului” care devine o constantă a creației poetului Nopților cu lună pe
oceanul Atlantic.
Îmi permit să selectez, în final, două versuri: „Am dormit prima noapte pe
mare/această neașezare de veci a materiei”. Și să(-mi) pun o întrebare: cărui poet nu
i-ar face oare cinste metafora din al doilea vers?
(Revista Tribuna, nr 375, 16-30 aprillie 2018, p. 3o.

Text preluat cu acordul redacţiei şi al autorului)
ET IN ARCADIA EGO
scriitori români de azi

Teodor BACONSCHI
S tați liniștiți: nu urmează continuarea volumelor omonime, datorate lui Eugen

Simion, ci o reflecție realistă, nepartizană și solidar implicată despre condiția
omului de litere în România de azi (2018). Prima observație e sociologică: Uniunea
Scriitorilor din România (USR) cuprinde acum peste 2600 de membri. Unii spun
că-s prea mulți, căci filtrele de admitere s-ar fi relaxat. Se amintesc sisteme locale de
premiere literară ca promovare spre USR, fără o bază mai largă de consfințire critică.
20 de milioane, împărțite la 2600 scriitori profesioniști: un scriitor la circa 7700 de
locuitori. Buni, răi, geniali, mediocri – ei întrețin cultura română contemporană (să
observăm că ea rămâne dominată de literatură). E inutil să te plângi pe seama tristei
condiții a literatului de azi: nu e nimeni scriitor de nevoie, ci în măsura unei (procla-
mate/confirmate) vocații. Vorbim despre o categorie irațională a romantismului târ-
ziu, dar mai ales despre libertatea fiecărui creator: nu-ți place traiul de scriitor? Nu
te împiedică nimeni să devii orice altceva, iar dacă simți că nu poți fi altceva, înseamnă
că te vei acomoda și cu viața aferentă.
E drept că scriitorii români de azi au de înfruntat multe riscuri și poveri: piața
cărții, oricum ultima din UE, e copleșită de traduceri. Autorii români abia mai suflă
în fața unei concurențe asimetrice: foarte bine că e așa, căci concurența nu-ți permite
să somnolezi în șoșoni. Oricum, numai o mână de scriitori români pot trăi din drep-
turile lor de autor. 99% mai fac și altceva pe lângă creație. Asta induce, cu timpul, o
relativă deprofesionalizare (scrisul primește treptat statutul unui hobby). Cei mai
mulți dintre scriitori lucrează la reviste întreținute de stat. Alții sunt profesori,
jurnaliști, editori, muzeografi, bibliotecari, consultanți etc. Mulți au încercat să-și facă
propriile edituri, puțini au ajuns la linia de final, așa cum nici noi n-am tranșat dilema
raportului ideal dintre piață și stat în cultură. Greu îți este și să menții frontiera odi-
nioară impermeabilă dintre scriitorul profesionist și amator: toată lumea scrie, măcar
în social media, iar producția totală spânzură indistinct pe internet. Critica literară
ET IN ARCADIA EGO
n-a dispărut, însă funcția ei de direcție estetică și ierarhizare a canonului a fost pre-
luată de instanțe informale (bloggeri sau, pur și simplu, consumatori autonomi, care
nu mai așteaptă ”îndrumările” cuiva). Prost stăm și cu traducerea cărților noastre în
alte limbi. O spun cu toată modestia, dar și cu o relativă cunoaștere a terenului: eseul
meu despre Facebook. Fabrica de narcisism ar fi putut merge bine pe piața europeană,
odată tradus în engleză și franceză. Mă întreb ce titluri a finanțat pentru traducere
ICR-ul anilor recenți?
Să fii scriitor român de azi e până la urmă o stare de spirit: vrei să duci până la
capătul resurselor sale expresive limba în care ți-a fost dat să-ți articulezi destinul
personal. Vrei să exalți zestrea precedesorilor, dintre care atâția, colosali. Aperi dreptul
ficțiunii dinaintea realității prea multor decepții. Te lași îmbătat de libertate (acum
doar autocenzura mai poate lucra) și profiți de universala democratizare a cunoașterii
sub impactul revoluției digitale, care va inspira – poate – o nouă Renaștere. Mituri
copilărești, fără de care nu ne putem prezerva ingenuitatea. Scrisul rămâne o che-
stiune de ținută, chiar dacă toga fostului poeta vates s-a prefăcut în redingotă, sacou,
salopetă, halat, tricou și mai nou, în piele despuiată, care se protejează de lume, ară-
tându-și rănile.
JURNAL DE DASCĂL
„nu... pe bune... de ce să citim?“

Mihaela GOMOESCU
Î ntrebarea din titlu este formulată de mine, însă am folosit ghilimelele căci am
simțit-o de atâtea ori în privirile plictisite ale elevilor cărora le dădeam, de exemplu,
lista cu lecturi suplimentare sau în fața cărora pledam pentru vreo carte. Am citit în-
trebarea în priviri, fiindcă niciunul încă nu a avut curajul să o formuleze. Dimpotrivă,
când li se cere să își exprime părerea în legătură cu importanța lecturii, sunt (așa cum
am mai semnalat într-un articol anterior) extrem de corecți politic, servind clișee
,,ciupite” din auzite, cum ar fi: ,,lectura ne dezvoltă imaginația”, ,,ne îmbogățește lim-
bajul” etc.
Am înțeles că este nevoie de demonstrații, că trebuie să le arăt punctual la ce
,,folosește” cititul (dat fiind tristul fapt că trăim în epoca în care din orice trebuie ,,să
te alegi” cu ceva, ,,să-ți iasă” ceva). Am ales spre exemplificare textul dramatic O scri-
soare pierdută, de I.L. Caragiale, care ,,suferea” nespus din mai multe cauze: se studiază
în clasa a VIII-a, de regulă pe semestrul al II-lea, când elevii sunt prinși în ,,cursa în-
armării” cu definiții și scheme pentru Evaluarea Națională; de cele mai multe ori ci-
tirea textului este înlocuită de elevi cu rezumate găsite ,,pe toate drumurile”, motiv
pentru care detaliile semnificative nu sunt cunoscute; ...în sfârșit, cel mai grav mi s-
a părut când, citind câteva fragmente, a trebuit să le explic eu când și de ce trebuie să
râdă.
Am schimbat abordarea. În primul rând, am citit textul, integral, în clasă(!), al-
ternând tehnicile de lectură (citirea model, citirea în gând, citirea selectivă etc.). Am
formulat sarcini de lucru diverse... oricum nu intenționez să prezint aici detaliat tot
demersul didactic, ci doar să semnalez, așa cum le-am semnalat și lor, cu ce ne-am
ales, cum citirea, studiul și interpretarea unui text, în cazul de față literar, pot influența
pozitiv modul de funcționare a proceselor, a activităților psihice etc. Iată la ce concluzii
am ajuns și iată câteva exemple de activități de învățare care au dus la formularea
acestor concluzii:
l ,,Citind, ținând în mână o carte, ne educăm spiritul de observație”. Înainte
JURNAL DE DASCĂL
de a citi, i-am lăsat să răsfoiască, să observe ce era de observat, iar observațiile au fost
numeroase: că sunt patru acte, că actele sunt împărțite în scene, că sunt fragmente
scrise cu caractere diferite, că la început e o listă de personaje, unele cu nume ,,ciudate”,
că permanent asistăm la dialogul dintre personaje etc. Au putut așadar să observe
singuri ceea ce eu mă străduiam să formulez cât mai riguros științific. Annie Rouxel
semnala, în articolul Progresele cercetării în didactica lecturii literare publicat în revista
Perspective (nr. 1(12)/2006), că una dintre cauzele ,,crizei lecturii” ar fi tocmai aceste
,,derive formaliste ale studiilor literare, preocupate de aplicarea unor instrumente de
analiză”, interesul excesiv pentru reperele formale ,,ce se substituie abordării sensibile
a textului prin scoaterea din joc a subiectului cititor, împiedicând activitatea inter-
pretativă, în loc să o impulsioneze.”
l ,,Lectura stimulează operațiile generale ale gândirii.” Pentru a realiza analiza
le-am cerut, de exemplu, să urmărească fiecare personaj în universul ficțional căruia
îi aparține, notând acțiunile atribuite, trăsăturile discursului, mobilurile și interesele,
opozanții, adjuvanții etc.;pentru a sintetiza, din numeroasele exemple de enunțuri
didascalice/indicații de regie identificate, au realizat clase, categorii, sesizând ele-
mentele comune – didascalii care precizează locul, care precizează timpul, care indică
gesturile personajelor sau felul în care acestea vorbesc etc.;pentru a compara, le-am
cerut să aprecieze în paralel discursullui Farfuridi și discursul lui Cațavencu din actul
III; iar pentru a abstractiza și a generaliza au formulat, de pildă, reguli de redactare
și de susținere a unui discurs, pornind de la observațiile făcute pe baza celor două
discursuri din actul III al textului dramatic O scrisoare pierdută, de I.L.Caragiale.
Dintre formele gândirii am vizat îndeosebi gândirea critică (prin evaluarea tehnicilor
de lectură folosite și autoevaluarea stilului propriu de lectură; prin investigarea me-
canismelor râsului, ale comicului în universul ficțional și în cel real; prin aprecieri
personale la adresa mobilurilor, intereselor personajelor etc.) și gândirea divergentă
(prin formularea de ipoteze pornind de la titlu și de la subtitlu).
l ,,Prin lectură, dobândim unele calități ale atenției”, cum ar fi: stabilitatea
(prin citirea integrală, în clasă, a textului dramatic vizat), distribuția (prin formularea
a trei sarcini de lucru simultan: citirea textului, întocmirea fișelor de lectură, semna-
larea cuvintelor/a structurilor care contravin normelor limbii literare)
l ,,Lectura stimulează procesele fundamentale ale imaginației”: diviziunea și
rearanjarea (au ordonat cronologic acțiunile atribuite personajelor), adaptarea (au
redat în desen spațiul/ decorul specific fiecărui act), aglutinarea (prin introducerea
unui nou personaj, care să întruchipeze valori pe care nu le au celelalte personaje;
unul dintre elevi i-a dat un nume sugestiv acestui personaj justițiar, Alexandru Cin-
JURNAL DE DASCĂL
stescu, sesizând probabil ca numele într-un text literar nu sunt lipsite de
intenționalitate), modificarea (prin schimbarea finalului, astfel încât să nu mai fie
comic, ci, dimpotrivă, tragic, trist.).
l ,,Citind, studiind, interpretând un text, ne familiarizăm cu tehnicile de muncă
intelectuală”: au folosit instrumente auxiliare (dicționare, INTERNET, ziare, re-
viste); au prelucrat informațiile (întocmind fișe de lectură); au observat și investigat
realitatea pentru rezolvarea sarcinilor de lucru (de exemplu au căutat situații, nume
comice); și-au definit stilul de lectură; au întocmit portofolii tematice, respectând
criterii de conținut și de formă.
l,,Informațiiledobândite în urma lecturii sunt transferabile, le putem folosi
chiar și în viața reală”; am urmărit mai ales realizarea transferului nespecific, prin
frecventele deplasări din spațiul ficțional în cel nonficțional: spre exemplu, după iden-
tificarea de teme și de motive în text-corupția, infidelitatea, șantajul etc.-, le-am cerut
să sesizeze aceleași teme/motive în realitate; după identificarea surselor și a formelor
comicului în text, au investigat și realitatea pentru a găsi situații, nume, moduri de a
vorbi comice și, mai mult, ne-am pus întrebări în legătură cu mecanismele râsului, la
care au răspuns, evident, empiric, cum ar fi: ,,prin râs semnalăm cât de tâmpiți sunt
oamenii uneori”; au redactat și au susținut un discurs electoral conform unor reguli
și principii formulate după observarea și aprecierea discursurilor din actul III al tex-
tului dramatic O scrisoare pierdută, de I.L.Caragiale.
l ,,Lectura favorizează formarea unei conștiințe și a unei conduite morale.”
Elevii au sesizat, spre exemplu, vehicularea, prin textul dramatic studiat, a unor an-
tivalori, cum ar fi: infidelitatea, trădarea, minciuna, prefăcătoria etc. Li s-a oferit ocazia
să întruchipeze, într-un personaj imaginat de ei, valorile corespunzătoare: loialitatea,
sinceritatea, cinstea, corectitudinea.
Trăgând linie, au fost mulțumiți și au recunoscut că nu și-ar fi dat seama singuri
că atunci când citești, studiezi și interpretezi un text, ,,faci” atâtea lucruri. Toți doresc
să fie oameni care gândesc, care observă ce se întâmplă în jurul lor, care au imaginație,
care știu să învețe, să lucreze, care pot transfera o informație dintr-un domeniu în
altul... Dar deocamdata a citi o carte de bună voie, de unul singur, li se pare un preț
cam mare...
Măcar acum, dacă li se va mai cere la vreun examen național să argumenteze
importanța lecturii, vor putea folosi enunțurile formulate mai sus, între ghilimele, nu
ca simple clișee, pentru că așa li s-a spus, ci pentru că așa s-a demonstrat...
EXERCIŢII DE BINECUVÂNTARE
preotul fără de arginţi

Stelian GRIGORE
C u distinsul preot, Constantin Radu, pe care îl cunosc de aproape trei decenii,

am purtat, deseori, discuţii pe diverse teme, bun prilej de a afla multe din bu-
curiile şi necazurile sale. Sunt bucuros că am descoperit, în dumnealui, pe păstorul
de suflete, cu o gândire curată, model de caracter creştinesc, cât şi de rezistenţă în
faţa vicisitudinilor vieţii. Anul acesta (2018), preacucernicul părinte, fiu al satului
Maxenu, dar şi cu rădăcini adânci în Ţinteşti (mama sa – fiica lui Grigore Neagu din
satul Ţinteşti), împlineşte venerabila vârstă de nouăzeci şi cinci de ani.
Doresc să încep exerciţiul meu de binecuvântare cu un aforism al marelui filozof
german Hegel: „Omul nu este nimic altceva decât înşiruirea faptelor sale“. Iată de ce
mă simt în măsură să prezint, în rândurile ce urmează, fapte şi evenimente semnifi-
cative din viaţa omului Constantin Radu, cu multe momente şi situaţii nedorite şi
nepotrivite pentru un suflet plin de har şi de bunătate, evlavios şi răbdător.
S-a născut pe data de 28 iunie 1923, în localitatea Maxenu, judeţul Buzău, într-
o familie de ţărani harnici, Ion şi Maria Bounegru. Este unul dintre cei cinci copii
(Constantin, Nicolae, Aneta, Maria şi Elena) ai acestor gospodari de frunte ai comu-
nităţii. Din însemnările bătrânului preot am reţinut că, în a patra zi după Drăgaică,
părinţii se aflau la coasa grâului, pe „moşia lui Costache“, unde aveau pământ în dijmă.
Aici, în câmp, mama-Maria l-a născut pe micuţul Codin, neasistată, pe un şorţ.
Numai după ce a terminat de cosit şi de legat grâul, harnicul bărbat a pus juncii la
căruţă şi a plecat spre casă cu femeia şi pruncul. A doua zi, a mers la Primărie, să de-
clare naşterea băiatului.
Încă de la o vârstă fragedă, a ajutat părinţii, în gospodărie şi la muncile câmpului.
Clasele primare le-a urmat la şcoala din sat.
Tatăl său, fiind manevrant de vagoane în staţia CFR Buzău s-a hotărât să-l dea
pe băiat la şcoală, în oraş. Primele trei clase le-a urmat la Licel „B. P. Haşdeu“, dar,
crescut în duhul unei familii evlavioase şi atras de frumuseţea slujirii sacerdotale, s-
a transferat, cu examen de diferenţe (muzică şi religie) la Seminarul Teologic „Che-
sarie Episcopul“, pe care îl absolvă, în anul 1944.
Nu trecuseră nici două săptămâni de la absolvirea seminarului, că a şi fost în-
corporat în armată, la un regiment din Târgovişte. Fiind absolvent de seminar teolo-
gic, a fost trimis, în Şcoala de ofiţeri rezervă din Bacău, care, la scurt timp, s-a mutat
la Ineu, judeţul Arad. După patru luni de pregătire militară, împreună cu toţi cole-
gii-elevi ai şcolii, a fost mobilizat pe front, să lupte alături de armata rusă împotriva
nemţilor, în retragere. Spre sfârşitul anului 1945 a fost lăsat la vatră.
Se cuvine să consemnez că, în anul 1995, prin Decretul prezidenţial nr. 55, i s-
a conferit Medalia „Crucea comemorativă a celui de-al doilea război mondial 1941-
1945“, pentru serviciile militare aduse statului român în timpul celui de-al doilea
război mondial.
La începutul anului 1946 se încadrează în învăţământ, ca profesor suplinitor la
Şcoala gimnazială din Săpoca, pentru o perioadă de aproape trei ani (1946-1948).
În acest timp a urmat şi cursurile Facultăţii de teologie din Suceava. După terminarea
cursurilor universitare, în 1948, s-a căsătorit cu domnişoara Filofteia-Anişoara, fiica
viticultorului Alexe din Valea-Puţului (Cernăteşti). Imediat, a depus cerere de preoţie
pentru postul vacant din Maxenu. Ce mult şi-a dorit să fie preot, să fie slujitor lui
Dumnezeu! După şapte luni de aşteptare (octombrie 1948 – aprilie 1949), primeşte
Sfânta Taină a preoţiei şi devine slujitor al sfântului altar la biserica din sat, însă fără
salariu. În satul său a fost primit cu ostilitate de către preotul paroh Andrei Dincă,
„un om mic de statură şi puţin la suflet“. A rezistat în acest post, fără salariu, timp de
doi ani – o perioadă neagră din viaţa preotului recent căsătorit. Ca să-şi asigure cele
necesare traiului, împreună cu soţia, îşi ajuta părinţii, atât pe cei de la Maxenu, cât şi
pe cei de la Valea-Puţului, la muncile câmpului. Au urmat multe drumuri la Episco-
pie, pentru ca să fie încadrat cu salariu, dar în zadar. Ultimul răspuns din partea epis-
copului a fost o lovitură grea pentru preotul în vârstă de 27 de ani. „Du-te unde te-o
îndruma Dumnezeu, pentru că eu nu am cu ce să te ajut!“. Cuvintele Preasfinţitului
Părinte au avut ca replică suspinele şi lacrimile nefericitului preot, care se vedea fără
nici un sprijin în acele vremuri destul de vitrege, de după război şi secetă.
Profund întristat a plecat la gară, să ia trenul până la Tăbărăşti şi, de aici, să
ajungă pe jos, trecând prin Ţinteşti, la Maxenu. În sala de aşteptare a avut marea sur-
priză să-l întâlnească pe prietenul său din copilărie, consăteanul Neagu Enache, im-
pegat, căruia i-a destăinuit momentul greu prin care trecea. Acesta, fără să stea pe
gânduri, a pornit spre birou şi, întorcându-se, i-a înmânat un anunţ privind înfiinţa-
rea, la Iaşi, a unei şcoli de impegaţi cu durata de un an şi şase luni. Erau menţionate
şi condiţiile de înscriere, cât şi şi perioada când se va susţine examenul de admitere.
Din aceste clipe s-a produs minunea – o mare schimbare în viaţa preotului. Nici nu
a ştiut cum a ajuns acasă. După ce s-a sfătuit cu soţia şi, apoi, cu părinţii, a luat legă-
tura cu conducerea şcolii de la Iaşi printr-o scrisoare în care îşi exprima rugămintea
de a i se comunica dacă şi dânsul, ca preot cu facultate, va putea să se înscrie pentru
a susţine examenul de admitere. După câteva zile a primit răspunsul afirmativ, cât şi
foile de drum pentru deplasarea la Iaşi. După examen, a fost declarat reuşit şi pe 15
septembrie 1951 s-a prezentat la cursuri, pe care le-a frecventat cu regularitate, timp
de un an. Apoi au urmat cele şase luni de practică. În prima parte a activităţii sale, în
calitate de impegat, a funcţionat în mai multe staţii CFR, după cum urmează: Obi-
leşti-Vrancea (trei luni), Ojasca (şase luni), Cilibia (trei ani) şi Buzău (cinci ani).
După perioada de la Buzău a urmat cursurile Şcolii pregătitoare de şef de gară de la
Ploieşti (staţia CFR Ploieşti-Sud), cu durata de un an şi şase luni. Absolvind şcoala,
a fost repartizat ca operator R.C. în staţia CFR Galaţi, timp de un an, după care a
revenit la Buzău, la Regulatorul de Circulaţie din gară, mai întâi în calitate de ope-
rator, apoi ca operator programator şi, respectiv, şef de tură, funcţionând încă două-
zeci şi patru de ani, până când se pensionează, în 1983, cu o vechime în muncă, în
cadrul CFR, de treizeci şi trei de ani şi nouă luni.
La CFR a lucrat cu dăruire şi conştiinciozitate, îndeplinindu-şi exemplar înda-
toririle de serviciu, dar, permanent, dominat de teama de a nu i se întâmpla ceva rău,
nefiind membru de partid. În staţia CFR Buzău, 99% dintre salariaţi erau membrii
PCR, doar dânsul fără de partid. Era văzut ca un intrus printre ei. A suferit nespus:
jigniri, umilinţe, mentalităţi deformate ale unor oameni lipsiţi de bună-credinţă şi
înguşti la suflet, dar, cu inima sa răbdătoare, le-a depăşit cu demnitate şi luciditate.
Mai tot timpul era suspectat şi îi erau interpretate unele vorbe şi expresii. De exemplu,
când colectivul de care răspundea avea de realizat o lucrare, în calitatea sa de şef, se
exprima uneori cam aşa: „O s-o facem şi pe asta, foarte bine, dacă ne ajută Dumne-
zeu!“. Aceste spuse ajungeau la secretarul de partid şi, aşa că era chemat pentru „lă-
muriri“: „– Tovarăşe Radu, ce legătură are treaba noastră cu Dumnezeu? – Tovarăşe
secretar, asta este vorba noastră ţărănească! – Nu, asta trebuie uitată! Eşti într-un
cadru muncitoresc şi nu trebuie să vorbeşti aşa!“.
În alte împrejurări, după program, era invitat la birou de către nişte „tineri civili“,
care îl rugau să le explice când şi cum a făcut politică legionară. Dânsul le replica
sincer că nu avea cum să facă politică legionară la vârsta şcolară.
Altădată, a fost întrebat ce ştie despre „Pajura Neagră“ şi a răspuns că nu a auzit
de aşa ceva. Mai târziu, la o întâlnire de promoţie cu foştii colegi de la Seminarul
Teologic „Chesarie Episcopul“ află motivul pentru care a fost chemat şi interogat de
către acei „tineri civili“. Într-un moment potrivit al destăinuirilor din cadrul întâlnirilor
colegiale, fostul absolvent intră în discuţie cu unul dintre cei mai buni colegi ai săi: „–
Măi Tomiţă, tu erai unul dintre cei mai deştepţi elevi din clasă. De ce nu ai făcut fa-
cultatea? – Măi Răducule, am fost înscris şi eu la facultate, dar, în nişte împrejurări,
de care doresc să nu-mi amintesc, am ajuns într-o organizaţie subversivă „Pajura Ne-
agră“. Am făcut un an de puşcărie, timp în care am fost interogat şi pus, de multe ori,
în situaţia de a declara şi ceea ce nu am făcut. Am dat declaraţii peste declaraţii, în
care trebuia să arăt, spre finalul lor, de cine sunt cunoscut mai bine. Într-o declaraţie,
te-am trecut şi pe tine“. Iată izvorul întrebării puse de către „tinerii civili“ acestui om
cu suflet curat şi plin de smerenie.
În perioada de timp cât a lucrat la Buzău (peste douăzeci şi nouă de ani), dumi-
nica, în mare taină, să nu fie văzut, mergea la Episcopie pentru rugăciune. Cu sufletul
său îndurerat şi plin de speranţă, de iubire şi compasiune pentru semeni, îşi revărsa
rugăciunea sa către Bunul Dumnezeu.
După 1989, revine în preoţie. Era nevoie de un asemenea preot cu har şi cu su-
fletul plin de cucernicie şi de înţelepciune. A slujit la bisericile din Budişteni (Costeşti)
– doi ani, Cârligu (Glodeanu Siliştea) – un an, cât şi la două lăcaşuri sfinte din Buzău:
biserica „Sfântul Gheorghe“ – cinci ani şi biserica „Sfânta Treime“ (Simileasca) –
şaptesprezece ani, tot fără salariu, ca în anii de debut, dar acum cu pensie de la CFR.
Privind viaţa de familie, mai adaug faptul că are un copil – Marian, inginer con-
structor de maşini, căsătorit cu Silvia-Mariana, inginer mecanică fină. Cei doi ingineri
au o fiică, arhitect.
Perioada de activitate a acestui greu încercat apărător al dreptei credinţe însu-
mează peste şaizeci de ani, dintre care douăzeci şi şapte de ani ca slujitor al Sfântului
Altar.
Iată o viaţă de om, trăită intens şi cu emoţii, dar, care, cu răbdare, iertare, speranţă,
iubire de semeni şi cu credinţă în Dumnezeu, a rezistat tuturor greutăţilor ivite în
trecerea sa prin această lume.
Preotul Constantin Radu şi soţia sa, Filofteia-Anişoara, îşi trăiesc bătrâneţile
acum, în demnitate, linişte şi credinţă, în casa lor de pe strada Plevnei din Buzău. La
mulţi ani, preacucernice părinte!
metafora dăruirii
Roxelana RADU
„Eu tratez, Dumnezeu vindecă“

P rivesc cuvintele scrise cu litere mari la intrarea în cabinetul de medicină a familiei
al doctorului Valeriu Bistriceanu. Ele transmit un mesaj îndrăzneţ pentru real-
itatea vremurilor în care trăim, un mesaj ca o carte de vizită, care invită fără echivoc
la speranţă, credinţă şi smerenie, fără de care nici o vindecare nu este posibilă, mai
ales într-o lume în care medicina alopată deţine supremaţia. Păşesc cu emoţie şi sfială
în cabinet, un sanctuar… aproape, cu pereţii acoperiţi de icoane, din care privesc cu
milostivire către pacienţii veniţi să-şi aline suferinţa, Sfinţii doctori fără arginţi Chir
şi Ioan, Cosma şi Damian, Sfânta Fecioară, Domnul Iisus, Sfânta Familie. Şi mă
gândesc că, probabil, nu întâmplător doctorul Valeriu Bistriceanu şi-a ales speciali-
tatea „medicina familiei”. Pentru că pacienţii domniei sale îi sunt ca o familie de suflet,
iar doctorul Bistriceanu ştie tot nu doar despre aceştia, ci şi despre familiile lor, se
interesează despre sănătatea fiecăruia, dă sfaturi şi pentru cei de acasă, nu doar pen-
tru cei ce trec pragul cabinetului său. De altfel, aşa cum am aflat de-a lungul timpului
de la domnia sa, înfiinţarea specialităţii „medicina de familie” este un lucru la care şi-
a adus contribuţia personal, reuşita datorându-i-se în mare măsură.
Originar din Piatra Neamţ, venit în Buzău după terminarea facultăţii,
moldoveanul mândru, cu tărie de caracter împrumutată de la muntele Pietricica şi
cu ochii albaştri rupţi din seninul cerului din Grădina Maicii Domnului, a adoptat
necondiţionat Buzăul şi locuitorii lui, devenind în scurt timp unul din cei mai
apreciaţi medici ai acestui oraş. Om cu o nobleţe cum rar întâlneşti, cu o bunătate
şi-o omenie fiinţiale, credincios necondiţionat, cu o structură sufletească deosebită,
cu o educaţie aleasă, doctorul Bistriceanu s-a dedicat oamenilor în general, nu doar
pacienţilor săi. Oricine a păşit pragul cabinetului său medical, a plecat cu sufletul vin-
decat, chiar dacă mai avea încă de luptat cu boala.
„Modelatorul de conştiinţe. Doctorul fără arginţi“

A nii au trecut pe nesimţite, iar drumurile vieţii ne-au adus nu de puţine ori faţă
în faţă, ca pe nişte oameni a căror istorie personală s-a scris în acelaşi oraş.
„ – Ce mai faceţi, domnule doctor?”
„ – Numai bine, rău la nimeni…!” venea binecunoscutul răspuns al domniei sale,
însoţit de un zâmbet larg plin de bunătate, şi de întrebarea invariabilă: „ – Ce vă
face familia, sunt sănătoşi cu toţii…!?”
Ne-au adus drumurile vieţii faţă în faţă şi în 1998, când a înfiinţat Grupul Şcolar
Postliceal Sanitar „Vasile Voiculescu”, în demersurile administrative şi juridice pe
care le presupunea atunci înfiinţarea unei institutii de învăţământ, cu un spaţiu
corespunzător de funcţionare. Veşnic neobosit, se ocupa cu minuţiozitate de tot, fiind
director şi în acelaşi timp profesor în cadrul instituţiei care a şcolit nenumărate
generaţii de asistente medicale şi de asistente de farmacie. Când nu era la cabinetul
medical să vindece suflete şi să trateze boli, domnia sa era ocupat cu câte şi mai câte:
mai înfiinţa o fundaţie, Fundaţia „Vasile Voiculescu”, prin care a susţinut de-a lungul
anilor învăţământul medical, perfecţionarea medicală şi talentul literar, mai înfiinţa
o instituţie de învăţământ, mai activa în Colegiul Judeţean al Medicilor Buzău, sau
în Consiliul Naţional al Colegiului Medicilor din România, ori în cadrul Societăţii
Naţionale de Medicină Generală/ Medicina Familiei în calitate de vicepreşedinte,
sau ca preşedinte al federaţiei Sindicatelor Medicilor de Familie, sau organiza Şcoala
de vară pentru medici şi asistenţi medicali din judeţ, din ţară şi din Republica
Moldova.
Şi ne-au mai adus meandrele vieţii faţă în faţă şi atunci când m-am îmbolnăvit
grav. Urma să fac tratament la Spitalul Fundeni, şi am discutat împreună despre acest
lucru. M-a privit în ochi şi mi-a spus: „…pâna la spitalul Fundeni, vă sfătuiesc să
mergeţi săptămânal la Sfântul Maslu…!” Cred că orice alte comentarii sunt de prisos.
Nu întâmplător a fost asemuit cu Vasile Voiculescu. Acesta era mentorul său
spiritual, iar instituţiile pe care le-a înfiinţat : Fundaţia, Şcoala de vară pentru medici
şi asistente, Grupul Şcolar Postliceal Sanitar, dar şi Concursul Naţional de Creaţie
literară pentru elevi şi studenţi… toate poartă numele lui Vasile Voiculescu, fost
medic, scriitor şi filosof, care şi-a pus amprenta în spiritul şi în gândirea doctorului
Bistriceanu. Nu mai este demult un secret pentru nimeni faptul că susţinerea
financiară a instituţiilor şi activităţilor culturale a fost făcută din averea moştenită
din familie şi din economiile personale. Cum nu mai este un secret nici faptul că în
prezent Concursul naţional de creaţie literară pentru elevi şi studenţi „Vasile
Voiculescu – Arc de suflet peste timp” continuă să se desfăşoare datorită contribuţiei
financiare a domniei sale, din sume destinate special concursului. Acest lucru a făcut
posibilă desfăşurarea de curând a celei de-a 18-a ediţii a Concursului, la care am am
avut onoarea să particip, şi unde, împreună cu scriitorul Marin Ifrim, am făcut promi-
siunea de credinţă că atâta timp cât vom trăi, vom organiza acest concurs cu tot ce va
sta în puterea noastră, în memoria doctorului Valeriu Bistriceanu, un OM care s-a
risipit – în sensul bun al cuvântului, cu asupra de măsură pentru semenii săi, pentru
viaţa culturală a oraşului în care a trăit. Era convins că doar „“… copiii şi faptele sunt
ceea ce lăsăm în urma noastră, iar credinţa este singura raţiune de a fi”.
„Nihil sine Deo” era una din expresiile sale preferate, în acord deplin cu credinţa
sa necondiţionată, care l-a îndemnat chiar să se înscrie la un doctorat în Teologie. Îşi
purta sufletul ca pe o haină, la vedere. Merg la biserică de multă vreme, însă rar am
văzut un om care să stea în faţa icoanelor cu trupul drept şi sufletul îngenuncheat.
Aşa stătea doctorul Bistriceanu.
„Cuvântul care zideşte“

“ Sfinţii doctori fără de arginţi“ a constituit debutul editorial al doctorului Valeriu
Bistriceanu. A urmat trilogia “Din lumea poveştilor – Povestioare pentru suflete
nevinovate”, ultima sa apariţie editorială fiind volumul de versuri “Saltul în veşnicie”.
Şi iată cum, spre alinare ca medic, spre încântare ca scriitor, doctorul Bistriceanu ne-
a dăruit nestemate de gândire şi de simţire din cerul sufletesc al domniei sale.
“Cuvântul care zideşte” era o altă expresie preferată a domniei sale, şi mă gândesc
acum că nici n-ar fi putut să fie altfel pentru cineva care credea neîndoielnic în
adevărul spuselor Evangheliei după Ioan, “La început a fost Cuvântul/ Şi Cuvântul
era la Dumnezeu/ Şi Dumnezeu era Cuvântul/ Şi toate câte s-au făcut/ Prin El s-
au făcut”.
Aţi observat desigur că, între timp, în povestirea mea şi-a făcut loc timpul trecut.
Doctorul Bistriceanu are acum veşnicie, privirea sa albastră s-a amestecat demult cu
albastrul nopţii şi-al stelelor. Dar în serile frumoase ale lumii, când cerul este senin,
îl poţi ghici cum zâmbeşte cu bunătate din steaua în care locuieşte, şi cum înmoaie
peniţa în călimara cu praf de stele, pentru a mai scrie o poveste sau un vers, pe care
să le citim în vis.
Feb. 2018
ESEU
cum moare ţăranul clasic?

Magda URSACHE
Tu mergi
Cu o cruce
În spate
Şi lumea
Strigă:
„Hoţul de lemne!“
Vasile GOGEA
U na dintre iluziile postsocialiste ale etnologului Petru Ursache a fost ca ţărăni-
mea să fie ajutată să se ridice economic, moral, intelectual. A rămas iluzie, ca
atâtea altele. Ce n-au izbândit comuniştii au izbândit cryptocomuniştii. Antropologul
Vintilă Mihăilescu a şi declarat, nedilematic, schimbarea: „Suntem într-o societate
postţărănească.”
Comuniştii au învăţat bine „lecţia” lui Stalin: e mai greu să-l „dez-inhibi” moral
pe ţăran pentru că „inhibiţiile” lui sunt solide: credinţa în Dumnezeu (aşa spune ţă-
ranul clasic, autentic, adevărat: „Du-te cu Dumnezeu!”, aşa spune femeia lui: „Uite-l
pe creştinul meu!”), credinţa, în familia mică şi în familia mare: neamul.
Ţăranii români au putut muri şi au murit din drag de ţară, cum le doineşte ano-
nimul: „Aşa nalţi şi subţirei de trece glonţul prin ei”. Moş Dumitru Şomlea povestea
că, după luptele de 20 de zile de la Oarba de Mureş, din comuna lui au scăpat numai
doi inşi; şaizeci de soldaţi au murit. A murit şi el, nebăgat în seamă, la 103 ani, după
ce a trăit cu o pensie de 252 lei. Ţăranii şi-au apărat cu viaţa cureaua de pământ, cum
şi-au apărat şi hotarele. Nişte proşti! Familia, zic destui, este o unitate expirată, ca şi
graniţa. Cât despre ţăranul român ucrainean, el e trimis să lupte / moară pentru ţara
ESEU
care i-a omorât strămoşii, la Valea Albă.
Dintr-un episod al Memorialului durerii (care nu se predă la şcoală, nici măcar
în Facultăţile de Istorie), am aflat cum un ţăran din Ocna Sibiului, condamnat politic
la 14 ani de închisoare, a salvat vreo 60 de săbii ale generalilor români. La forja Aiu-
dului, unde lucra, veniseră 12 căruţe pline cu săbiile ofiţerilor. Oţel Solinger: le topeau
şi făceau din ele cuţite şi cosoare de vie. Ţăranul Savu Popa a riscat să îngroape săbiile
de patrimoniu. Prins, Coler l-ar fi împuşcat; comandantul Gheorghe Crăciun l-ar fi
omorât din bătaie. Ţăranul n-a permis ca istoria să fie făcută bucăţi în forja comunistă,
să intre la topit. A acoperit cu pământ, atât cât a putut, săbiile. Şi ce rău i-a părut că
n-a apucat să salveze de forjă sabia generalului Praporgescu!
Da, ţăranul clasic, cel autentic, adevărat a fost reper moral al marilor bărbaţi de
stat. Lui îi păstra Mircea Vulcănescu fotografia pe birou câtă vreme a deţinut funcţii
publice. Lui i s-a adresat la infamul proces. Citez din Ultimul cuvânt: „Dacă, totuşi,
trebuie să dau socoteală cuiva de toate faptele vieţii mele, singura autoritate morală
în faţa căreia trebuie să răspund este în faţa ta, baciule Vasile din Bârsana Maramu-
reşului”. L-o fi inspirat pe preşedintele Emil Constantinescu, cel care îl evoca pe că-
lugărul Vasile, promiţându-i multe şi mărunte? Cât despre Mircea Vulcănescu,
martirul este blasfemiat de Alexandru Florian, uzând mereu de termenii Tribunalului
Poporului. Alt personaj, eiusdem farinae, încalcă linia dintre victimă şi torţionar, ca
în experimentul Piteşti, de spălare a creierelor, susţinând aberant că Vulcănescu i-ar
fi spoliat pe evrei şi că gestul de a se sacrifica pentru un tânăr, alegând să moară pentru
a-i salva lui viaţa, a fost un fals, un altruism ipocrit, gest făcut să-şi şteargă, actoriceşte,
păcatele de om politic antonescian. Şi cât s-au străduit destui „scriitorinci” să denunţe
supralicitarea sentimentului patriotic, având în vedere doar corzile vocale ale lui
Adrian Păunescu! Au ce au, în prag de Centenar, cu ceea ce numesc „obsesie identi-
tară” şi te trimit pe canapeaua psihanalistului, să-ţi vindece „obsesiile”, să rămâi fără
pecete etnică.
În fapte, patriotismul nu s-a rupt după 1944, cum a afirmat un boier al minţii.
Rezistenţa din munţi, negată de un senator năuc, neinformat, dar care nici nu se vrea
informat, a fost act de patriotism curat. Îl informez că, în Dicționarul terorii comuniste,
lectură grea şi incomodă, de 3400 de pagini, Cicerone Ionițoiu dă enorm de multe
nume dintre cele două milioane de români torturaţi de aparatul represiv comunist.
Şi-l înştiinţez pe senatorul Şerban Nicolae că unchiul lui Ion Iliescu, Eftimie Iliescu,
a fost – zic istoricii – adjunctul lui Drăghici, sângerosul ministru de Interne stalinist.
De asta o fi vrând preşedintele cu faţă umană zâmbitoare să-şi distrugă pozele de fa-
milie?
ESEU
Între anii ’49 şi ’59, au fost arestaţi de tribunale militare, plus judecătorii comu-
nale, 80 000 de ţărani, cifra îngrozindu-l şi pe Ghiţă Dej. Numai în iunie 1950, 15
000 de săteni s-au ridicat contra colectivizării forţate. Furci şi topoare versus gloanţe.
Ţăranii din 35 de sate, „de la Cascada Putnei până-n malul Siretului” s-au orga-
nizat. Grupul de rezistenţă „Paragina”, alcătuit din preoţi, învăţători, ţărani vrânceni
a fost condus de trei fraţi. În fruntea represiunii atroce, general maior Nicolae Ceau-
şescu. Dispreţul faţă de rezistenţa la tăvălugul „colectivei” a atins cote inimaginabile.
E şi ridicolă, şi absurdă, ba chiar românofobă atitudinea domnului Şerban Nicolae.
În Nucşoara, comună argeşeană, între ’49 şi ’58, pentru un miliţian ucis de rezistenţii
anticomunişti, pe care-i neagă senatorul din rea înţelegere sau din rea voinţă, erau
arestaţi şi torturaţi ţărani fără nici o vină. „Ne-au bătut cât ne-a ţinut chelea”, mărtu-
riseşte unul dintre ei. Pe apararatciki doar Dumnezeu i-a bătut.
Scriitorul Jean Dumitraşcu face portretul lui „tataie” Radu M. Badea, supranumit
Radu Cinteză, ţăran simplu, dar enciclopedist al faunei şi florei din Argeş: „Un ţăran
demn, care îi ura pe sovietici şi pe comunişti cu toată fiinţa”. După lagărul Oranki,
Badea avea, la 30 de ani, 27 de kilograme. Orbise. L-au declarat mort, dar n-a murit,
a înviat în stiva de morţi. Am reţinut, din viersul său: „Doamne, dă duşmanului /
Viaţa-nchisă-a cariului / Pe-ntuneric lemn să roadă / Şi lumea să nu mai vadă / Ori
dă-i casa cucului / Şi odihna vântului”. La 74 de ani, „tataie” a murit cu schijele de la
Odessa (1940) în coaste, în genunchi, în umăr. Din 72 de companii au scăpat doar
10. Numai că sacrificiul pentru ideea naţională sau/şi creştină ne lasă indiferenţi.
Statuia Ostaşului român din zona gării oraşului Sf. Gheorghe stă să se prăvale. O
abandonăm în grija sfântului? Iar foştii ofiţeri, care au organizat rezistenţa antico-
munistă, sunt condamnaţi a doua oară de „rolerii II”, cum le spune Paul Goma. Câţi
foşti ofiţeri, luptători pe două fronturi, n-au fost condamnaţi la împuşcare de Tribu-
nalul Militar pentru că s-au opus comunismului? Ca Ştefan Popa, fiu de preot, ofiţer
în Armata Regală, ucis, în comuna Cricău Alba. Cinică mai era justiţia democrat-
populară! Deşi mort în 3 aprilie 1949, a fost condamnat în contumacie la 15 ani de
muncă silnică. Cei doi fraţi ai săi au fost şi ei vârâţi în închisoare şi în lagăr de muncă...
Şi alţii, şi alţii...
Ţăranul clasic a ştiut mereu să-şi apere demnitatea lui şi a ţării. A rezistat şi după
abdicarea regelui Mihai, întâiul şi ultimul. Judeţele Alba, Turda, Cluj se spune că au
dat cele mai multe jertfe. Ah, dacă toate organizaţiile anticomuniste din Apuseni s-
ar fi unit, locotenent-colonelul Gh. Crăciun, monstrul, ar fi fost învins. Nu l-ar mai
fi îngăduit sfântul Crăciun, ca şi pe Ceauşescu. N-avem voie să apelăm la counter fac-
tual conditions? Numai că de imaginat ne putem imagina condiţii contrare celor întâm-
ESEU
plate, cum ar fi venirea americanilor, mult aşteptaţi de partizani, în ajutor.
Satele din judeţul Arad au fost înconjurate de securişti şi de miliţieni, care trăgeau
la întâmplare pe uliţe. Pe susţinătorii ţărani ai rezistenţei i-au arestat cu sau fără do-
vezi. Erau aduşi cu forţa să vadă cadavrele lăsate-n drum spre luare aminte, să le intre-
n oase frica de „trupele operative” de securişti şi de miliţieni. Rudele partizanilor
n-aveau voie să pună cruci pe mormintele celor asasinaţi de Securitate. Satul Segar-
cea, din Apuseni, a cunoscut şi el tragedia: jumătate dintre ţărani, de la sugari la bă-
trâni, au fost deportaţi în Bărăgan, în decembrie ’59, pentru că i-ar fi sprijinit pe
partizanii lui Leon Şuşman, lider de grup în zona Măhăceni – Aiud, între ’49 şi ’50,
apoi liderul grupului din zona comunei Poşaga, împreună cu preotul Simion Roşca
din Săgacea. Securiştii l-au împuşcat mortal pe preot, în iulie ’67; grav rănit, Şuşman
a murit repede şi el. Pe ţărani,până la deportare, îi trezeau noaptea să le facă prezenţa.
Securitatea a ras cu totul sate întregi, le-a mutat în Bărăgan, în DO. În urmă, casele
jefuite şi mormintele fără lumânări.
Rezistenţă de ţăran. O vină era faptul că-şi ascundeau grâul, să nu li-l ia pe tot
colectorii „cotelor”, care mergeau în URSS. Ţăranii ştiau bine că pot fi împuşcaţi pe
loc sau capturaţi dacă se opuneau „colectivei”, iar în GAC-uri au intrat întâi doar li-
chelele, nu gospodarii zişi „chiaburoi”. Petru îmi povestea că în satul lui, Hărpăşeşti,
conduceau cei mai leneşi, mai hoţi, mai proşti. Închisoarea era pentru chiaburi. Ei s-
au împotrivit cât au putut să le fie distrusă clasa ţărănească; au devenit dujmani, deşi
nu făceau decât să-şi apere pământul, uneltele, vitele...
Am găsit pe adevărul.ro, din 10 octombrie 2017, Povestea satului Valea Largă din
Apuseni. Cotele diabolice, şi nu numai de cereale, dar şi de lapte, carne, lână, ouă (asta
l-o fi inspirat pe Varujan Vosganian să taxeze ouăle, în loc să-i ajute pe ţărani să facă
mici afaceri cu produse ecologice?) i-au fugărit pe săteni spre mină sau spre uzină.
Ca să nu mai fie nici ţărani, nici muncitori calificaţi. I-a îmbolnăvit silicoza, portul
popular a fost abandonat. Morile de apă şi presele de ulei s-au interzis. Cum să tră-
iască locului, ieşiţi din rostul lor?
Satul Valea Largă s-a depopulat sub Ceauşescu, dar, după ’89, mai are 60 de case
şi cam o sută de localnici. Fac ce-au făcut o sută de ani: ară şi seamănă grâu, ovăz, se-
cară, apoi seceră şi ţin sărbătoarea Cununii grâului. O oază infimă de normalitate,
unde am nădejdea că ţăranul, marele frustrat, nu va deveni euroarab.
Sistemul comunist a rupt sistematic ţăranul de pământ. Oraşul, muncipiul ceau-
şesc, a golit satul, iar urmaşul Ion Iliescu a dat liber la vânzarea gliei. După inenara-
bilul Ceauşescu şi iresponsabilul Dincă-Te-leagă (pentru un ştiulete de porumb),
postceauşiştii au distrus ce mai era de distrus în ţărănime. Acum, guvernanţii sunt
ESEU
pe cale de a goli România de români. Îşi iau lumea-n cap, dar „pleaşca”(aşa a numit-
o un Paleolog) Băsescu rămâne. Ce dacă ţăranii au luptat în războaie ca să rămână
Locului lor? Conform schimbării de paradigmă, termeni ca tradiţie, neam, rudenie
sunt învechiţi. Ca şi păstrătorii de credinţă, de datină, de limbă. Satul planetar (Mac
Luhan) e trendul, nu satul mioritic, unde se năştea veşnicia. Ce să-i faci? Vine satul
global! Aşa că acela românesc e lăsat să moară izolat, singur, între deal-valea lui. Doar
n-o să-l consilieze pe preşedinte vreun ţăran, ca pe Mircea Vulcănescu. Ce, suntem
pe vremea lui Moş Ion Roată? Şi ce mai vor ţăranii ăştia? N-au terenuri de fotbal în
pantă şi gondole?Şi nu-i ajutăm să-şi taie pădurile, ca să le facem părculeţe cu băn-
cuţe? În cutare comună sunt 8 (opt) parcuri. Copacii consumă apă, spunea un poli-
tician, la televizor. Vor pomi? Le dăm palmieri de plastic, cu frunze luminiscente.
Canalizarea mai poate aştepta. Şi spitalul. Şi şcoala.
Vom trăi în postetnicitate, ce nevoie am mai avea de „talpa ţării”, cu familia, cu
datina patriarhală, cu credinţa lui? Ţăranul clasic nu dădea crucea etnografilor ori
muzeografilor veniţi s-o achiziţioneze. De reţinut răspunsul primit de muzeografa
Janeta Ciocan: „Nici nu gândi de-aieste, doamnă!” Acelaşi lucru mi l-a mărturisit et-
nografa Emilia Pavel: „Nu, icoana nu! Nu v-o dau”.
„Ţăranul, a spus şi a scris Petru Ursache, nu-şi permite licenţele etice pe care şi
le permite intelectualul faţă de legea morală”. El vorbeşte cumsecade (cum se cade) de
ţară, de patrie, de neam. De asta instinctul moral al ţăranului trebuia distrus. Era ce-
rinţa dogmei comuniste. Comuniştii le-au stricat obiceiurile pământului, le-au luat
şi pământul. Iar cei care-l mai au şi-l vând sau îşi caută pământ în lume. Şi-mi vine
în minte crochiul lui Mircea Dinescu, Sat românesc la început de secol douăşunu. „Satul
cu bărbaţi scuipaţi din ţară / Zace supărat şi nu mai ară...” Nici nu mai cântă de jale,
la muncă, la clacă...
Din turnul său de veghe etnologică, Iordan Datcu mi-a trimis recent monografia
sa intitulată Constantin Eretescu (Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2017), scrisă după cea-
laltă: Petru Ursache (Ed. Eikon, 2016). Şi poate că aşa este, cum crede eminentul fol-
clorist: ţăranul, ca şi folclorul lui, se străduieşte să nu moară.
Când va muri ultimul ţăran, a avertizat Petre Ţuţea, atunci lumea se va sfârşi. Sună
patetic? Las’ să sune, îmi asum patosul revoltei.
AUTOINTERVIU
eu versus sine
Nicolae ROTARU
Cum ai început acest an al 68-lea din palmaresul personal? l Cu un cucuriguuu! l

l De ce. Vrei să-nţeleg că te dai cocoş? l Nu. Anul este al Cocoşului, după taxono-
mizările zodiacale chinezeşti. Drept care am ales această formulă de bineţe. l Ce sunt
oamenii cu care te întâlneşti? l Borne sau balize pentru un drum pe care ţi l-ai asumat
după ce ţi-a fost sortit. l Toţi oamenii?! l Buni sau răi, calzi sau reci, tineri sau vâr-
stnici, bărbaţi sau femei oamenii sunt „întâmplări prestabilite”, „necesităţi înţelese”
menite să paveze cu bune intenţii ceea ce vechii chinezi numeau dao, un dictator ce-
lebru spune kampf, iar eu spun menirea mea. l Cum este să nu mai fii profesor? l Să
nu mai fiu angajat, că profesor (ca şi ziarist sau militar, alte calităţi pentru care am
primit salariu şi, respectiv, soldă) e o profesie eternă. Oricum, şi de-ar fi să rămân
doar dascăl de complezenţe şi tot ar fi bine. l În 2015 ai vrut să scrii jurnal intim
zilnic, dar te-a împiedicat să-l finalizezi un cryptolocker virus, care ţi-a codificat rodul
muncii pe toată vara şi toamna, dar în 2016 te-ai revanşat notând zilnic întâmplările
mai mult sau mai puţin intime. Ai de gând să continui acest travaliu? l Cred că nu. Sau
o s-o fac sporadic. Nu ştiu, deşi anul a început să-şi curgă fluidul. l Ai încheiat-o cu
catrenele? l Aş vrea eu, dar ele nu mă lasă. Iată: „În risipa mea de clipe, / Te strecori,
cu pas încet, / Mersul, fâlfâit de-aripe, / Trupul, umbră de poet!” l Cum crezi că este
credinţa papală? l Suveranii pontifi, au avut şi au, majoritatea, puseuri de credincioşie
din vecinătatea rătăcirilor extremiste. Vezi pe acest Francisc care se exprimă franc,
inclusiv pentru revizuirea Bibliei. l De ce te consideri nefericit? l Fiindcă toţi ai casei
umblă în vârful picioarelor să nu mă tulbure. l Ce visuri mai ai? l S-ajung tablou
într-o clasă ori pe un hol de şcoală. l Cum mai stai cu respectul de sine? l Sunt rezer-
vat. l Te temi să nu fii redus la tăcere? l Eu!? Nici de ultima linişte nu mi-e frică. l
Ce regreţi că nu poţi recupera din creaţiile tale sporadice? l Textele lăsate prin caietele
de impresii ale muzeelor, sfintelor lăcaşuri, expoziţiilor de artă pe unde m-am perin-
dat, aici, între hotare şi aiurea, peste graniţă. l Îţi place să fii naş? l Da, poreclitor de
AUTOINTERVIU
oameni, adică. l Ce genă crezi că ai şi ai dori să-ţi lipsească? l Gena fărădelegii, a vio-
lenţei, a infracţiunii, a răzbunării, a sângeroşeniei, aşa zicând, dar, toate, manifestându-
se din spirit de dreptate, de normă, de morală. l Spuneai cândva că eşti un vestitor
înainte de a fi povestitor. l Da, sunt un prevestitor. Îmi place să primesc şi să expediez
scrisori. Chiar şi e-mail-uri, cum se mai numesc acum. l Ce reviste crezi c-ai citit inutil?
l „Revista trupelor de uscat”, „Munca de partid”, „Lupta de clasă” devenită mai apoi
„Era socialistă”. l Ce te nelinişteşte constant la neamul tău? l Aplecarea spre furtitudine.
l Ce te nelinişteşte în privinţa ta? l Că am început să pâlpâi ca lumina unui felinar şi
nu ştiu cauza: s-a terminat gazul, s-a isprăvit fitilul, bate prea tare vântul s-au mi-a
lăsat cineva fără să ştiu lumina prea mică! l Cum stai cu sentimentele biunivoce ale mă-
ştii? l Râd ponderat şi plâng profund. l Cum se manevrează mulţimile? l Flatari-
sindu-le. l Ce numere ţi s-au dovedit mai prietenoase? l Cele impare. l Mai colecţionezi
zise de-ale pruncilor? l Deşi nepotul a crescut şi am fost cam leneş în a-i colecţiona
perlele, plec urechea la alţii. Ieri, o fetiţă îşi întreba mamaia nu cum intră Moş Crăciun
pe horn, ci cum se strecoară lumina prin sticla ferestrei. l Ce părere ai despre succesele
cărturăreşti ale unor politicieni? l Nu înţeleg cum, după ce devin personalităţi politice,
unii ajung şi mari autori de carte lansaţi, lăudaţi, traduşi şi umpluţi de bani, ca Elena
Ceauşescu prin toată lumea, sau ca Werner Klaus Iohannis deocamdată la Beijing.
Pare de neînţeles şi cum unii încarceraţi îşi descoperă calităţile de autori, chiar cer-
cetători, deşi sunt semi-analfabeţi. l Eşti cam acru. l Poate unde mi-am pus gândurile
la saramură ca să nu se strice, c-a început să-mi patineze mintea. l Cum crezi că poate
un om să fie fericit? l Păi e fericit atunci când nu aşteaptă nimic de la nimeni şi când
n-are nici o datorie către cineva. l De-ai fi în pericole de cine-ai fugi prima dată? l De
mine însumi. l Te deranjează că eşti muritor? l Nu neapărat. Mă doare că pot muri
întâmplător, brusc şi stupid, cum era să păţesc eu, într-o zi de octombrie de-acum
cinci ani, când m-a lovit în trafic un turc cu un ditamai jeep-ul sau cum i s-antâmplat
abia alesului lider al filialei scriitorilor olteni, Jean Băileşteanu. l Cum stai cu pro-
prietăţile? l Aproape bine. Am doar una: a cuvintelor. l Spune un cuvânt cu litera „f“
pe care l-ai dori de la o femeie. l Fragilitate, fantezie, frăgezime, frumuseţe, feminitate.
l Te consideri scriitor pe viaţă? l Ei aş! Sunt un sezonier cu 15 titluri peste suta de
cărţi, care cred c-o să mai prestez cât mă vor mai duce mintea, puterile, inspiraţia şi,
mai ales, buzunarul. l Deci nici vorbă de reprofilare. l Ceea ce am făcut până acum:
instructor militar, jurnalist profesionist, cadru didactic au fost profiluri profesionale.
Scriitorita e o maladie pasională. Se practică facultativ. l Ce diferenţă e între un rector
şi un lector dintr-o instituţie de învăţământ superior? l Mă-ntrebi ca să-ţi răspund re-
busistic că e diferenţă doar de o literă, căci faptul că rectorul e un şef administrativ
din suita prodecan, decan, prorector şi, eventual, director, în timp ce lectorul e un
AUTOINTERVIU
grad didactic, din ierarhia preparator, asistent, conferenţiar şi profesor într-o instituţie
de învăţământ superior. l Bravo, domnule profesor universitar doctor. Ştii ce drum par-
curge ţara? l Drumul de la dictatură la anarhie via democratura de cumetrie. l Cum
ai vrea să fie ideile pe care le tot meştereşti? l Multe şi percutante ca să le pot folosi în
rafale, ca pe gloanţele cu vârf de vidia. l Idei ucigaşe, cum ar veni. l Aş vrea eu... l Ai
zis cândva că ţi s-a decolorat sufletul. Ce culoare are sau avea acel suflet? l Roşu aprins,
ca un cod de pericol. l Pericol? l Da de nămeţi şi viscol, de averse şi inundaţii, de de-
frişări şi alunecări de teren, de seism şi poluare... l Ai un suflet viforos, desigur. l Nu,
dar nici tihnit. l Ce paradoxuri te mai frământă? l C-avem tineri pluri-licenţiaţi care
preferă să şteargă babalâci la fund în Italia, iar în susul ierarhic naţional s-au cocoţat
hoţi analfabeţi. l Ce-ţi place să ai când afară sunt minus 10 grade? l Ţuică fiartă, un
suflet fierbinte sub pătură şi pâine caldă la masă. l Crezi că mai latră câinii la lună?
l Cum toate s-au întors pe dos, cred că acum latră luna la câini! l Mai faci jocuri al-
fabetice cu nepotul? l Le fac şi singur. De pildă, aseară, la cină am recapitulat veşminte:
anteriu, androc, boccea, basma, batic, bariş, broboadă, bluză, bonetă, balonzaid, băr-
biţă, burtieră, bundă, brâu, chimono, cămaşă, corset, canadiană, chipiu, caschetă, cra-
vată, căciulă, cuşmă, chivără, catrinţă, crinolină, combinezon, caftan, capot, chiloţi,
capelă, cazacă, costum, caţaveică, cojoc, casâncă, ciorapi, cioareci, ceacşiri, capă şi tot
aşa până la zăvelcă, iar la micul dejun am înşiruit încălţări: adidaşi, bascheţi, bulendre,
botoşei, bocanci, botine, botfori, cipici, clăpari, cizme, conduri, ciubote, călţuni şi aşa
până la zgarbură. l Bravo. Şi bănuiesc că schimbi temele. l Da... arbori, fructe, mijloace
de locomoţie, produse alimentare, ţări, prenume bărbăteşti şi femeieşti, culori, păsări
de curte, medicamente, păsări de apă, scriitori, legume, ape curgătoare, meserii, mări
şi oceane, ţesături, elemente chimice, unităţi de măsură, capitale, animale domestice,
maladii, vase marine, titluri de cărţi, nume de actori, arme, sporturi, mărci de auto-
vehicule, cursuri de şcoală şi aşa mai departe. l Îţi plac subterfugiile? l Nu-mi plac,
dar le practic. Atunci când vreau să-l critic pe un mare scriitor cu caracterul uman
diferit de al creatorului telelormănean îi franţuzesc numele spunându-i Fan-Fan Mi-
troa! l Nu ţi se pare că ai alunecat pe panta fatalismului în creaţia din ultima vreme? l
Sunt un realist a cărui stare de sănătate nu mai este corespunzătoare cu vârsta. l Te
supără când îţi spune cineva că eşti neam prost? l Cum să mă supăr când mă laudă?
Căci neam înseamnă deloc! l Cu ce compari defrişările masive şi plecarea pădurilor
peste hotare? l Cu pierderea bibliotecilor începuturilor, cu dezastrul de la Alexandria
antică şi jaful armat de la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, în anul că-
derii lui Ceauşescu. l Ce fel de scriitor te consideri? l Omnivor, deşi nu trăiesc în
lumea porcilor, cărora li se spune aşa din punct de vedere al hrănirii şi metabolismului.
l Cum trăieşti azi? l Cu petarda stresului produs de semnalele de alarmă trase de
AUTOINTERVIU
unul sau altul, pe teme dintre cele mai variate, în valiză. l Ce preferi descoperirile sau
invenţiile? l Descoperirea ţine de noroc, ceea ce mie îmi lipseşte, iar invenţia ţine de
minte, de care am avut... noroc! l Cât din tine reprezintă personajele tale? l Sunt
sosiile mele. l Mai ai timp pentru amănunte într-o lume a angrosiştilor grăbiţi? l Am,
n-am, nu renunţ la miniatură, filigan, amănunt! l Crezi că putem vorbi de virtuţi ne-
gative? l În România, linguşirea şi hoţia sunt virtuţi. A spus-o Caragiale, iar eu o în-
tăresc. l Cum se numesc oamenii de afaceri care fac profit? l Profiteroli! l Profitorule
de jocuri de cuvinte! Dar victimele doctorului Ciomu, care a lăsat un pacient fără obiectul
plăcerii? l Sex...ologi! l Ce reprezintă pentru tine acum anii tinereţii? l Aperitivele
morţii! l Ce nu ţi-a plăcut să fii, ca mult timp, subordonat în ierarhii militare? l Sugător
sau lustruitor de clanţe. l Care mai e abc-ul valorilor în care crezi? l Cred în abcede-
ul adevăr, bine, candoare, dreptate. Ăsta-i patrulaterul frumuseţii eterne. l Cum ştii
dacă eşti sau nu bogat? l Mulţumindu-mă cu ceea ce am. l Crezi în cititul viitorului
în palmă? l Nu, cred decât în cititul în zaţ de cafea. l Ce părere ai despre mult lău-
datele fapte bune pe care le vor face aleşii partidului ex-comunist? l La partidul lăudat
să nu te duci cu sacul. Nici măcar cu punga „de un leu”. Ei umblă cu valiza diplomat
şi sacoşa plină de bancnote occidentale. Ei înde ei, nu pentru noi. l Nu crezi că ne
paşte o nouă revoluţie? l Ba da, însă românii s-au spurcat la revoluţia de apartament,
în faţa micului ecran sau, cel mult, pe facebook. Mişcările de stradă au fost confiscate
de dictatorul defunct Ceauşescu, acum aproape trei decenii. l Ai vrea să-ţi vezi bustul
pe o alee într-un parc? l Prefer să văd, în acelaşi loc, bustul unei femei. Damă bine,
cum zicea Pristanda. l Cum ai vrea, totuşi, să fie viaţa ta? l Un ospăţ rimbaudian. l
Crezi că te paşte sau te ocoleşte nebunia? l Nu ştiu. Ce ştiu e că eu vreau să joc un
renghi, făcându-mă că n-o văd tulburându-mi vederile şi n-o aud asaltându-mi li-
niştea urechilor pe dinlăuntru. l Cu ce ţi-e îmbibat creierul? l Cu nădejdi şi planuri.
l Dar sufletul? l Cu hohote şi fiori. l Care dintre matemetici ţi-a fost mai duşmană?
l Paradoxal, una treisprezeciană: Trigonometria! l Ştiu c-ai fost păzitor vigilent de se-
crete. De ce nu le vinzi azi? l Una că fiind jurat al patriei sub Drapel n-aş face aşa ceva
şi doi că, dacă aş putea-o face, n-aş avea ce să divulg. Ce era de vândut s-a cam vândut.
l Crezi că preşedintele Iohannis are probleme de familie? l Ca orice navetist! l Ce fel
de noapte preferi pentru amor: de iarnă, de vară sau de alt tip? l Prefer noaptea polară
dinaintea nopţii minţii. l Cum crezi că va fi viitorul ţării noastre? l Unul de tranziţie.
l Te-ai cam pitit. Cui mai aparţii? l Cărţilor mele. l Ce-ţi mai fac cardurile de credit?
l Le-am pus în vânzare la un debit. De tutun. Ca obiecte inutile. l Te consideri ghi-
nionist? l Pentru mulţi am fost aducător de ghinion. Ca orice prof, care trebuie să
noteze şi răspunsurile de nota 10 şi pe cele de nota 4, dar cu...7, cum era ordin acolo
unde am lucrat peste un deceniu. l Ce fel de transparenţă preferi? l Pe cea foşnitoare,
AUTOINTERVIU
de celofan. l Îţi mai plac drumurile? l Da, mai ales cele croite de mine. l Ce mai faci
când priveşti prin oameni? l Păi, vorba lui Heine, observ, că sunt deştept, fiindcă, dacă
aş face observaţii, aş fi prost! l E uşor a scrie versuri? l E mai greu să le spui. l Câte
strofe are cel mai lung poem de dragoste? l Luceafărul eminescian are publicate şi ve-
hiculate, 98 de strofe. Sunt voci care spun c-ar mai fi adăugat când autorul avea min-
tea răvăşită, încă trei, obscene, pe care Maiorescu le-a ignorat, inclusiv pe-a 99-a care
era pasabilă, deşi conţinea cuvântul... fund. l Ştii cine i-a zis prima dată lui Eminescu
Luceafărul poeziei româneşti? l Da, patriarhul Miron Cristea. Cel declarat nedemn
să figureze pe mărci poştale ce omagiază centenarul Marii Uniri a cărei ctitor a fost
acest vlădică. l Ai vrea să schimbi faţa lumii? l Nu, mai degraba i-aş schimba spatele.
l Crezi că orice bărbat care se respectă trebuie să aibă o amantă? l Care se respectă!?
Amanta e un fel de rău necesar, o doctorie pentru o nevralgie, dar... atât! l Eşti mul-
ţumit de locul pe care-l ocupă Eminescu la Bellu? l Nu prea. Se află înghesuit între SS.
Vreau să zic (Mihail) Sadoveanu şi (Traian) Săvulescu. l Tu între care doi mari ro-
mâni ai vrea să defilezi? l Între Petrache Poenaru şi Henry Coandă. Cu Eminescu
antemegător şi Mateiu ariergardă! l Nu ţi se pare că vorbeşti cam mult? l Vorbesc şi
scriu, ştiind de la Moliere că un prost care nu spune nici un cuvânt nu se deosebeşte
de un savant care tace. l Deci vehiculând cuvinte, nu eşti nici prost, nici savant. l Nu
mă consider! l Îţi place să străluceşti? l Da, dar nu vreau sa fiu lustruit. l Cum dia-
loghează doi bătrâni într-un cuplu? l Eu ascult cum mi se tânguieşte soţia, iar ea se
bucură că nu-i spun ce mă doare! l Nu te temi de trecerea în amintire? l Dacă laşi po-
sibilitatea să se spună „a fost odată” nu e nici un motiv de teamă. Anonimatul, da,
este dureros şi înfricoşător. l Ce calităţi umane nu-ţi doreşti să capeţi în viaţă? l Pe
cele ale certatului cu legea: reţinut, făptaş, învinuit, inculpat, condamnat, deţinut. l
Plângi când şi alţii o fac? l Nu-mi place lăcrimatul stereo, dar suferinţa este conta-
gioasă. l Ce fel de scriitor mai eşti şi tu, aproape invizibil, deşi cu inflaţie de cărţi scoase
în public? l Sunt autor de opoziţie. Partidul meu nu va ajunge niciodată la putere.
Nu sufăr găşcănismul, clientelismul, obedienţa, encomionul sau, mai academic, pu-
pincurismul, lingindosismul, ţucălaritatea. l Ce linie de evoluţie urmezi tu? l Spirala
tăcerii în singurătatea vieţuirii. l Cărei opere fundamentale a literaturii naţionale ai fi
vrut să-i fii autor? l Baladei Mioriţa. l Ce părere ai, chiar ne rabdă pe toţi pământul?
l Ne poate înghiţi, dar de răbdat mă-ndoiesc. Altfel, n-ar exista ocara: Nu l-ar mai
răbda pământul! l În ce limbă crezi c-ar suna mai bine scrierile tale? l În limba emi-
nească! l Te consideri un fanatic? l Nu mă consider, nici nu sunt considerat: chiar
sunt! Fanatic al limbii, culturii, tradiţiilor şi patriei. Toate – române.
RESTITUIRI
scrisul şi scrisa
(fragmente)
Gheorghe ENE
„Dragă Nistor, la insistenţele lui Marin Ifrim, răspund pozitiv şi, prin urmare, îţi trimit frag-
mente dintr-o carte din care sper să public anul acesta primul volum. Se intitulează SCRISUL ŞI
SCRISA, iar tu poţi alege câte (şi oricare) fragmente găseşti de cuviinţă (tot e ea fragmentară...).
Salutări prieteneşti şi să ne vedem sănătoşi, întregi şi în formă, Gheorghe Ene – Octombrie, 2008“.
Din selecţia oferită de marele nostru prieten, am apucat să publicăm deja în almanahul cultural „Renaşterea
buzoiană“ fix 373 de cuvinte, pe celelalte, adică pe cele de mai jos, drămuindu-le cu parcimonie în perspectiva
altor crestomaţii publicistice. Trei ani după acest moment, timp în care n-a izbândit să-şi tipărească
SCRISA, lui Gheorghe Ene i-a fost SCRIS să ne părăsească şi implicit să lase moştenire rudelor apropiate,
alături de biblioteca sa imensă de cărţi şi manuscrise, calculatorul personal în care-şi depozitase în ultimul
deceniu de viaţă toate textele edite şi inedite. Au fost sortite eşecului repetatele demersuri ale autorităţilor şi
ale amicilor scriitorului care au negociat cu noii proprietari măcar recuperarea şi salvarea hard disk-ului
computerului ca obiect de patrimoniu cultural. Să sparie gândul numai la ipoteza, destul de plauzibilă, că
nu ştiu cine n-a mai avut răbdare atunci încaltea să se stingă lumânările de pe mormântul solitarului scriitor
ca să se apuce de jucat mai repede „solitare“ ori să reinstaleze sistemul pe curat dimpreună cu „mortal kom-
bat“. (NISTOR TăNăSESCU)
SCRISUL ŞI SCRISA
Ceea ce scriu (ori compun, sub o formă nedefinită şi nedefinibilă în scris, în
“acum”-ul lui) nu are nici o legătură nemediată cu ceea ce văd ori aud, cu ceea ce am
citit (acum câteva minute, astăzi, ieri, în ultimele zile ori cine ştie când) sau cu ceea
ce am trăit ( ca stare, nu degeaba, eu în stare de orice stare, dar nu de orice…) într-o
ultimă vreme, până în clipa de faţă (ultima clipă...).
Ceea ce scriu, acum şi oricând, fără să vreau să compun (în sensul de a ajunge la
vreo “compoziţie”) e produsul (im!)pur al clipei de puritate care mă surprinde mereu
în scriere ca într-un fel de (re)înscriere pe o (de!)turnantă a eului meu care mi-a
definit întruna scrisul, transformându-mi-l pe neştiute (acum, pe “ştiute”…) în “scrisă”.
“Scrisă” fiindu-mi aşadar (aşa „dar”!) ceea ce scriu, mă simt gata în orice moment
să răspund oricărei eventuale întrebări de genul “De ce (mai) scrii (scriu)?!”
Această eventualitate contextuală, chiar dacă nu apare ori nu sunt semne imedi-
RESTITUIRI
ate că ar putea să apară, eu (mi-)o imaginez şi, la această imaginare (oricând, oricum
şi de oricine culpabilizabilă; avem atâţi compatrioţi specializaţi în culpabilizări!... ),
am nu numai dreptul, ci chiar datoria definitivă şi permanentă de a mă simţi obligat…
(Pauză pentru un surâs… Ori pentru un râs. Hai s-o facem împreună, eule, tu,
vinovatul de mine!)
Prin urmare, aceasta fiind singura urmă pe care o las (altfel spus - sub surâs! –
“dâră”) în (pe)trecerea mea pe unde îmi trece viaţa, mă simt mai mult decât obligat
să mă consider următorul (nu urmăritorul!) meu, în sensul în care cel care îmi
urmează, în contextualitea care mă descrie, sunt numai eu, cel care scriu, care nu în-
cetez să scriu, să mă scriu, să mă urmez, scrisă cu scrisă, pentru a-mi duce, până unde
o pot duce (indiferent cum aş “duce-o”…) “scrisa”…
uuu Trebuie să fiu sincer încă înainte de a (re)scrie “Trebuie să fiu sincer”, altfel
nu pot continua acest text care de-abia a-nceput şi căruia nu ştiu şi nu sunt gata să-
mi imaginez ce dezvoltare muzicală îi voi putea genera.
Ştiu şi sunt gata să-i dau sincerităţii mele frâu.
E ora nouă şi câteva minute a serii de 11 decembrie 1982 şi reîncep a n-a oară un
text cu acest început pe care, iată, l-am dus ceva mai departe decât în încercările an-
terioare, şi am presentimentul că înaintarea mea în scris va ajunge, în sfârşit, la un
capăt liniştit ori liniştitor, după ce va fi parcurs o suprafaţa textuală dorită şi închipuită
atâtea zile lipsite de orice înaintare.
Din astfel de îndelungate lipse mi se naşte orice text şi toate textele mele, luate
la un loc, acoperă toate lipsele (nu lipsurile!…) vieţii mele, aşa încât mă pot închipui,
la capătul acestui text – ca la capătul tuturor textelor mele terminate – un om lipsit
de lipse, chiar dacă o nouă lipsă va începe îndată după ultimul punct. Şi chiar dacă,
pentru a ajunge acolo, va trebui să străbat numeroase elipse.
Pe firul acestui gând care mă ţine drept şi mă menţine viu, îmi vin adesea în min-
tea nedezminţită de textul pe care îl scriu imagini din clipele lipselor mele, când nici
un text nu se poate declanşa sau continua şi când pândesc, în fabuloasa realitate care
îmi invadează momentan marea lipsă, numeroase contexte sau pretexte pentru mult
aşteptata mea înaintare în text. Şi toate aceste imagini îmi re-creeză prezentul ima-
nent de care am nevoie şi în care toate lipsele mele dispar în textele mele. Eu nu îmi
pun întrebare “Unde voi găsi cuvântul?” . Eu am deja răspunsul pregătit şi-l scriu:
“Cuvâtul m-a găsit. Sunt gata. Acum pot să scriu. În ciuda lipselor mele…” ( fragment
prefaţator la un text neterminat, cu titlul aproximat atunci “Capriciile vremii”)
uuu Proza scurtă a luat-o pe un drum lung. Lungimea drumului se poate uşor
intui după alungirea gâturilor şi forofota privirilor în antreul “Vieţii româneşti”.
Speech-urile de bine cu urări de “la mai mare, la mai mult, la mai aşa…” nu s-au in-
tersectat. Generaţiile s-au arătat profund paralele. Îmi e paralel… Cea veche şi-a rei-
RESTITUIRI
terat vechitura şi vechiturile, exprimându-se ca şi cum nu şi-ar fi învins reprimările
şi s-ar pregăti pentru o nouă refulare. Cea nouă, “fluxul ‘80”, s-a mai defulat o dată,
inexprimându-se la fel de obositor. Se vede că nu- i place festivul, dar nici festinul cu
alţii… Nu m-am putut situa nicăieri. Situaţia mea rămâne mai departe pe muchii.
Vorba lui Lăcustă : “Tu ai rămas la graniţă.” Dar eu sunt cu ochii dincolo… În fond,
e vorba de vechea şi nesfârşita (încă) mea ezitare, de duplicitatea scripturală şi situaţia
mea dilematică, de alternativa fără desprindere : poet sau prozator? În adânc, impul-
surile îmi dictează că n-ar trebui să am în vedere ori să mă las obsedat până la obosire
de un asemenea reper. N-ar trebui să mă reperez prin această prismă. “Rămâne loc
destul pentru o vorbă-n plus, de duh…” Îmi face bine această autocitare. Duhul vre-
mii, cu toate duhorile lui, dar şi în ciuda lor, pluteşte în toate enunţările mele. Chiar
şi în pronunţări. Chiar şi în muţenia cotidiană din care asist la spectacolul lumii şi la
care mă simt redus textual. Cum m-a învăţat Wittgenstein : ”Limitele limbajului meu
sunt limitele existenţei mele”. Numai scriind mă trezesc în preajma limitelor şi mă
simt ispitit să încerc să le înving. Numai aşa mă descopăr la limita care nu mă mai
poate limita… În atmosfera delimitărilor de ieri, am tresărit încă o dată în faţa acestei
concluzii. Altfel n-aş fi însăilat aceste enunţuri. Sper să nu sune ca nişte renunţuri…
Atât pentru astăzi.” (20 ianuarie 1984, după “desantarea” din 19).
uuu Gratuitatea se instituie pe măsură ce intrarea în graţii ameninţă cu trezirea

după gratii.
Mai bine non grata, mai bine cu greaţa, mai bine în ceaţa pe care o scuipă şi azi
dimineaţa.
Impulsul care-mi reglează pulsul e prea ascuns ca să mă mai pot retrage din faţa
celor care refuză dimineaţa să rimeze totul cu ceaţa ce le acoperă faţa. Sau ziua de
mâine cu codrul de pâine rimând cu traiul de câine.
Mai bine replonjez în transa care mă transpune într-o afară de lume.
Rămân aici. Printre rime la “nici”. Să facă ei spume. (1988)
CU TITLUL DE “TEXT”
Era pe când nu se era… Era cât pe-aci să uit că acest text, ca orice text al meu,
nu are alt context decât propria sa generare. Şi în această uitare era mai mult decât
pe-aci să uit că această generare nu se poate produce fără o altă imensă uitare.
Am uitat când m-a străbătut pentru prima dată această idee. Nu-mi pot aminti
decât şirul de uitări succesive în care am uitat complet de mine trezindu-mă mereu
uitat în lume, de lume… Din această uitare se naşte această înaintare din uitare în
uitare, ca să nu uit că însuşi textul acesta mă uită scriindu-l şi că numai această uitare
nu doare.
RESTITUIRI
Nu eu transpar printre aceste fraze, ci uitarea în care mă situez şi care configu-
rează universul uitărilor mele.
Scriu acasă, la propria masă, într-un târziu al unei nopţi uitate de toţi şi care nu
este decât noaptea acestui sfârşit de secol-mileniu care te îndeamnă să uiţi şi, mai
ales, să te uiţi.
Mă uit la sensul care ţâşneşte printre aceste ultime cuvinte ale uitărilor mele în
limba română şi mă rog de propria mea uitare să-mi amintească sensul care se-amână.
Mă rog şi mă uit în ruga aceasta, cât scriu acest text nefiresc şi totuşi în firea
care-mi întreţine firul uitării la care mă raportez zilnic şi silnic, şi silenţios câtă vreme
aud şi pricep cum se roade un os.
Scriu uitând, din amintiri ocolite, din amintiri ocultate, din amintiri în uitări
exilate, scriu cu faţa drept spate, fiindcă alt scris nu se mai poate.
Scriu şi în “scriu” apare “i” –ul în plus, care transformă în “niciodată” orice “târ-
ziu”.
Acum e devreme, limba nu este încă “sicriu”, argument să mai scriu, argument să
mai tac în acest ultim tic-tac, că oricum cineva ori ceva tot îmi vine în (de) scrisu-mi
de hac.
Scriu, deci exist, ori rezist, ori subzist să exist, nu importă de-s vesel ori trist,
totul e să insist…
Cu această ultimă rimă, toată uitarea mi se animă şi noaptea de ultimu-mi gând
se anină.
Va fi o noapte senină. (1985)
uuu Să scrii la ora două după-amiaza, întins pe burtă, pe o pătură, cu umbra

capului proiectată pe pagină, în mijlocul vacarmului dintr-o renumită staţiune bal-
neară de câmpie, să scrii despre ce-ţi trece prin cap într-o linişte interioară care te în-
văluie treptat şi te izolează perfect în mijlocul unei mulţimi mulţumite de sine şi bine
dispusă, aşa cum îi stă bine oricărei mulţimi de la noi în concediu ori în trecere în-
tâmplătoare pe unde se trece des şi se petrece.
Să-ţi cauţi subiectul în imediat şi să-l găseşti imediat acolo, să-ţi fixezi gândurile
în aproape, oricât de departe te simţi, în mijlocul lucrurilor vizibile, audibile, tangibile,
descriptibile, aşa cum apar în simultaneitatea care te linişteşte ori în succesiunea care
te invită să devii deodată narant, să te trezeşti povestind ce vrei tu sau ce îţi vine din
seninul după-amiezei care te asaltează non-stop vizualo-auditivo-tactilo-mental.
Să ai sentimentul că poţi părea firesc în acest act scriptural care te menţine într-
o actualitate pură, deşi recunoşti în propriul tău act o abstragere, o retragere într-o
irealitate care amână tragerea vreunei concluzii şi care îţi face atât de bine cât timp
n-ai de gând şi n-ai în gând să raportezi ce scrii la vreo realitate percepută global sau
pe secvenţe, la o realitate adesea tradusă şi resimţită „realitate a lumii” sau „realitate a
vieţii” tale în lume. Să percepi în această senzaţie de irealitate instantanee singura
RESTITUIRI
realitate pe care ai dori şi ar trebui s-o ai în vedere.
Să scrii aşa cum concepi fără preconcepţii, aşa cum începi să înaintezi acum în
acest text imaginat ţesătură, urzeală aleatorie de vorbe şi sensuri, combinaţie pură şi
purificatoare, de fire de gânduri aparent impure şi aparent opace, invizibile, dar şi in-
divizibile, într-un extatic efort metonimic de eliminare a oricărei metafore din propria
viaţă.
Să scrii aşa cum ai vrea, în realitatea mediată(când nu scrii…), să scapi de resturi,
de rămăşiţe, de balasturi ale vieţii tale anterioare purului moment actual, de menta-
lităţile cu adevărat “străine” care îţi domină şi îţi provoacă zilnicele habitudini şi acte.
Să-ţi transformi scrisul într-o habitudine continuă, într-un habitat inaccesibil
cuiva, într-un act sisific trăit mereu în simultan, fără să realizezi nici o clipă succe-
siunea care să-ţi reveleze vreun sens ori să te oblige la sensuri.
Să fie acesta singurul sens al scrisului tău în după-amiaza aceasta…
P.S. …Am terminat cu “să”-urile. Cu posibilul, cu imaginarul, cu voitul, cu dori-
tul, cu speratul, cu mult aşteptatul. Am terminat cu proiectatul. În conjunctivul cli-
pei,orei, zilei, revin la real. Sau sunt readus deodată la el. Să reîncep cu indicativele
vieţii. La fel cum simt ori resimt sensul propriului scris… (1986)
uuu Însăilez, înşirui, insolitez, eu – insul cutare (auto)declarat insulă. Singur,

înconjurat de singurătăţi. Insulă înconjurată de insule. Condamnate să nu devină ni-
cicând continent. Să nu conţină nimic altceva decât condiţia de insule rescrise mereu
în parafrastica frustă a unui enunţ cam aşa: “Fiecare ins pe insula lui n-are decât (al-
tceva nu mai are!…) să se închipuie, el, continent…” . Şi mai departe aşa: “Să se con-
ţină el pe el şi să creadă că numai el, el-ul (eul eului lui) ar putea fi cândva conţinut
a ceva continent, înconjurat de singurătăţi înecate în ele…” (1988)
uuu Acum, aici, chiar în starea în care nu mă regăsesc în nici o stare a lumii, nu
am de zis decât că Eu nu sunt în stare să mă regăsesc în vreo stare!…
Lumea e mereu cu stările ei.
Eu sunt mereu în starea mea.
În stare mereu de orice, ca şi de nimic.
Acum, aici, în starea în care nu sunt în stare să mă regăsesc în vreo stare. (1988)
CĂTRE OCULTA ROMÂNĂ

Tot ceea ce am scris până acum a fost ori mi-a fost “deschis”.
Sunt sigur că şi acest scris (această “scrisă”) se va bucura, în întristarea lui pro-
gramată, de acelaşi regim. De aceeaşi deschidere. De aceeaşi “ocultă”.
A voastră, oculţilor!
În deschiderea voastră inchizitorială, care a făcut din noi, ultimii noi – NOII! –
RESTITUIRI
nişte “niştibili” uşor de puşi la index-uri întinse în aceleaşi direcţii, dar greu de ma-
nevrat în manevropatia instituţională a zilei, uite că ne-am trezit la “trezirea” pe care
nu aţi aşteptat-o (şi nu veţi fi în stare s-o aşteptaţi ori s-o acceptaţi vreodată), con-
ştienţi că voi sunteţi cei mai reprezentativi re-prezentatori (reprimatori!) ai atotpre-
zenţei post-totalitare: Partidul Ocultei Române!
O, culţilor!
Ca Putere care pute de ea însăşi şi, simultan, ca Opoziţie la o Putere care-şi pro-
iectează, ea pentru sine, în sânul ei, o Opoziţie care-i convine de minune, n-aveţi cum
să nu fiţi sublimi.
Da, sublimi, dar sub “limită”! Ca doar de aici să începeţi, cu nume ori fără, să ac-
ţionaţi într-un nume şi să aduceţi, la numitorul comun , o întreagă suflare…
Mereu sub semnul care se rescrie re-acţiune.
Fiindcă aţi tras - şi aţi “tras” şi tot ce se putea trage după atâta tras! – sunteţi
gata iarăşi să trageţi. (1993)
uuu Locul geometric al gândurilor mele fără acoperire. Al gândurilor mele ne-
acoperite cu oricâte cuvinte. Al gândurilor mele descoperite înainte de a fi gândite ca
acoperite. Al gândurilor mele goale, de ele şi de lume. Al gândurilor mele care nu se
pot umple decât de ruşinea de a fi gândite. Al gândurilor mele niciodată (con) duse
până la capătul imaginat a fi gândul (de!) plin de sine în vidul cogitaţional care se in-
stalează odată cu începutul unui text (acum, al acestui text) închipuit ca început al
lumii. Al gândurilor mele care şi-au aflat ce (nu!) au căutat: cel mai tern aşternut: pa-
gina asta.
uuu …Eroarea, în ce măsură a devenit tema şi anatema disperării noastre (a se

citi: lipsă de orice speranţă) după decembrie 1989, ţine de o anume predispoziţie an-
cestrală spre fatalitate a românului.
Proiecţia noastră înr-un anume viitor, atunci când mai ajungeam, cu ultimele
forţe iluzionare, să mai credem în el, nu arăta – în nici un caz! – cum ne-o tot închi-
puie, în limba lor de scândură, auto(mat)declaraţii noştri “emanaţi”, chipurile, în nu-
mele unei (tot mai) închipuite şi la infinit închipuibile “revoluţii”… (1993)
uuu Încercarea de a rămâne în afara cercului de viciozităţi declarate ori decretate

virtuţi şi în afara circului care îl circumscrie, în timp ce tot omul, de tot binele născut
din mai rău, se atotînconjoară de conjuraţi şi (în)conjurători, lăsându-se mereu în-
cercat, încercuit şi în cer cu idealul său, spre a a susţine - în sensul de “a ţine sus! –
circul, iar nu şi pâinea care-l menţine în cerc, mă aduce la a rescrie o mai veche
(re)scrisă : “Noi nu avem nevoie de pâine./ Noi nu avem nevoie de mâine./ Noi nu
avem nevoie decât de un circ./ Şi de-un câine!/ De o rimă contextuală şi concirculară
la “fără de pâine” şi “fără de mâine”…
RESTITUIRI
uuu Singurul cerc care se închide mereu cu propria rază e punctul. Şi nu orice
punct, ci chiar punctul pe care va trebui să-l pun eu la capătul acestu enunţ sau al
acestui text care va pune capăt gândului meu despe ce am început să enunţ, exact
când mă gândeam că nu sunt în stare de aşa ceva şi că va trebui să renunţ sau să-mi
re-enunţ în gând că, oricâtă închipuire m-ar stârni/stimula, tot va trebui într-o (preţ
de o!) clipă să renunţ.
Dar uite că, chiar în această clipă, în această enunţare, nu mai am chef să plătesc
preţul acela, plătit toată viaţa, clipă de clipă. Mă aflu deja în (de!)plină luptă cu preţul
pe care mi l-ar impune clipa aceasta, pentru tot restul (la ce? la cât?) vieţii mele fără
de preţ.
… De ce, dacă punctul (acesta,acela) mă costă atât de mult, să nu ajung să îl pun?
Uite că-l pun. Uite-l, e el: punctul. Al meu… (1993)
uuu Nu există acte conştiente de luare în posesie a lumii obiectuale decât în ex-
primare, adică în libertatea pe care ţi-o dă limbajul fiinţial în clipele de reverie fără
tine sau de revelaţie, când ai scăpat de orice presiune din afară (ex-presiune!) şi din
lăuntru (im-presiune…), când nu te mai apasă nimic şi poţi să-ţi urli mut în voie
“nu-mi pasă!”. În acele clipe te poţi închipui complet “subiectual”, total eliberat de forţa
de deliberare prin cuvântul care devine instantaneu un nou început. Ca şi cum tu ai
rosti “Fiat lux!. (1993)
uuu Nimic nu mă prinde mai bine decât ceea ce mă surprinde în plină reverie
scripturală gândindu-mă la un ““e” sau la un (o…) “cine” care mă scoate complet în
afara oricărei raportări la “rău” şi la “bine”. Visând scriind sau scriind visând, într-o
amoralitate productivă, generatoare de infinită visare, într-o indiferenţă activă şi sti-
mulatoare, cu sediul în albul paginii care mă pune în acţiune, aşa mă vreau, pentru
de-a pururi. Să pot să fiu scriitor amoral, într-o lume acut obsedată de raportarea la
moral. (1993)
uuu “Viaţă” sau “trai”?… Mi se tot are în vedere nivelul. Mi se tot cere să-l cresc.
Să mi-l cresc. Mi se tot promite că o să-mi (o să mi-l…) crească. Până voi ajunge pe
creastă! Pe crestătura lui. A nivelului… Dar el nu (mi, mi-l) se raportează la viaţă. Ci
numai la trai. Nu “nivelul de viaţă”, ci “nivelul de trai”… “Pe trai, neneacă!” are un sens,
chiar dacă o iei de la vătrai. Dar “Pe viaţă, neneacă!” e total imposibil, necuatificabil,
nenivelabil, aşadar nevalabil, deşi limba română admite, dar nu sinonimizează com-
plet, nicăieri şi niciodată “îmi trăiesc viaţa” cu “îmi trăiesc traiul”. Trăiască vătraiul!
“Pe vătrai, limba mea!…” Pe vătrai, traiul meu. Pe vătrai, viaţa mea... Ce vrei, neneacă?
(1988)
uuu S-a mai lăsat o ceaţă peste ideea mea că o să fie, în sfârşit, şi aici, dimineaţă,
RESTITUIRI
o dimineaţă atât de însorită încât nici raza din vorba-mi nu o imită.
S-a mai lăsat un întuneric peste un gând instantaneu feeric, în care n-am încotro
şi mă cred luciferic.
S-a mai ce “s-a mai” până l-a luat dracul pe Dracu’ , iar ceasului meu i s-a înecat
în chiar clipa aceea acul.
S-a mai. Mai s-a mai. Chiar în plin unu mai. S-ai mai maieutizat mai-maiul nos-
tru naţional până la punctul lui de sus iraţional. Ce picior de plai! Ce gură de canal!…
Ce mai!...(1988)
uuu Scriu sigur pe mine că sunt un om singur. Că în această singurătate , la

care mă raportez zilnic şi la care mă simt condamnat pe măsură ce îmi dau sema că
singura măsură a vieţii mele a fost şi va rămâne scrisul, nu am altceva – nici mai bun,
nici mai rău – de făcut. Scrisul face şi desface iţele vieţii mele. Scriu ca să exist şi exist
ca să scriu. Lupta cu moartea, la care mă trezesc gândind de fiecare dată când scriu,
nu are altă finalitate. Nu pentru că scrisul meu ar rămâne… Nu sunt deloc sigur că
ceea ce însăilez eu (aproape zilnic) poate să sau va stârni interesul cuiva în asemenea
măsură încât “să rămână”… Nici nu scriu în acest sens. E şi motivul pentru care nu
fac nici un efort de stilizare, în sens de “înfrumuseţare”, a însăilărilor mele. Şi pentru
care nici nu mă grăbesc sî-l scot în lume. Îl las în setare… Scriu pentru că altfel n-aş
(mai ) putea exista. Pustiul care a devenit de atâtea ori, ori devine instantaneu, “viaţa
mea”, şi în care sunt bântuit mereu de aceeaşi restrişte, îmi cheamă scrisul ca pe un
fel de singură şi ultimă salvare în faţa alternativei care mi-ar dicta, ispititor, să nu mai
vreau să fiu. Aşadar, mă sinucid scriind. Îmi concep şi îmi practic scrisul ca pe o în-
delungă şi lentă sinucidere… (26.12.1994)
uuu Ziua bună nu se cunoaşte de dimineaţă, ci mult mai devreme, din zorii
zorilor (zoriori de ziuă!), ori din zorii care preced zoriorii şi care, tot aşa mai înapoi,
mă aduc la ora zero a zilei , care exprimă cel mai bine, pe toată (în)durata ei, zerova-
lenţa vieţii mele din zori. Fiindcă, dacă o luăm (tot!) aşa cum este, eu sunt de fapt în
toate (psiho-, socio-, politico-, ideo- etc, însă “logic”…) zerovalent, oricât m-aş zori
dinainte de zori.
… Nu-i aşa că sunt un om “cu greutate”?
Nu-mi vine deloc greu să întreb.
Răspunsuri tot n-am.
Vi le las… (1994)
LIRICE
maria, se-apropie iarna...

Ioan VASIU
Şi iarna vine
Iar vine iarna ca un lup flămând
Cu păru-i lung desfuiorat pe spate
Şi noi ne umplem de tăcere când
Pădurile adorm nelegănate.
Dospeşte vântu-n văile adânci

Şi cârduri de cocori se pierd în zare,
O ceaţă deasă lunecă pe stânci
Ca o povară grea care ne doare.
Copiii ies pe uliţe râzând,

Cu cizme încălţaţi ca să nu cadă
Şi iarna vine ca un lup flămând
Şi-i muşcă-ncet cu dinţii-i de zăpadă.
Nemurire
Ninge mărunt în munţi la Orăştie.
Copacii goi privesc spre nicăieri.
Cetăţile nu dorm şi cine ştie
Ce lumi ascund sub lespezi de tăceri.
LIRICE
Dospeşte vântul într-o vale-adâncă.

Ruinele se-mbracă-n depărtări,
Clocotitoare ape curg din stâncă
De parcă dacii vin spre noi călări.
Peste pădurile ce încă-s crude

Zăpada se aşterne ca un voal.
E-atâta pace-n jur încât se-aude
Trecând prin nemurire Decebal...
Scrisoare III
Stimată doamnă, ninge iar domol
peste tăcerea care ne desparte,
mereu aceleaşi păsări dau ocol
singurătăţii, până hăt, departe.
De-o vreme simt că ard între dorinţi,

atras de somnul văilor natale
şi-mi pare că mă scuipă printre dinţi
această iarnă-n patimile tale.
Sunt oropsit să sufăr în poem,

să port desaga viselor prea plină,
să râd când alţii plâng şi să te chem
pe prispa dimineţii ce-o să vină.
Se naşte parcă-n mine un torent

nestăvilit de nicio bucurie,
mă strigă liniştea cu glas strident
şi poposesc în câte-o POEZIE...
LIRICE
Simfonia iernii
ninge-ncet de patru zile
ca-ntr-un basm fără sfârşit
parcul doarme şi visează
sub omături de cleştar
fericiţi sunt cei ce astăzi
mai au timp pentru iubit
fericită e femeia
ce rodeşte-n februar
ninge molcom şi fantastic

peste văi şi peste munţi
prin fereastra cât o palmă
noi privim spre nicăieri
parcă bat la poarta casei
doi bătrâni părinţi cărunţi
dar nu-s ei ci două ramuri
rupte dintr-un plop stingher
Maria, se-apropie iarna

Maria, priveşte cum pleacă
şi ultimul cârd de cocori,
când ochiul câmpiei se-neacă
sub pleoapa imensă de nori.
Maria, atât de aproape

e cerul. Fântânile tac
şi vântul aleargă pe ape
şi muşcă din ţărmuri, buimac.
Maria, se-apropie iarna,

pământul e parcă mai greu,
pădurea îşi leapădă haina
şi-adoarme-ntre dealuri, mereu...
LIRICE
a venit la mine la poartă

Teo CABEL
A venit la mine la poartă

cu alura lui de aristocrat autoexilat
fularul bătut de vânt, mâinile ocupate, una cu valiza
în care își cară volumul său netipărit cu prefața scrisă de Gheorghe Istrate
alta cu o geantă
Teucă s-ar putea să nu ne mai vedem niciodată
mi-a spus el, Sandu Țiganu
individul brunet, de la Pogonele,
pe care l-am cunoscut în talcioc, târgul de vechituri, cu ani în urmă
pe o pungă de plastic avea expus un manuscris
volumul său furat de atîtea ori de unii sau de alții la propriu și propria viață
chiar de el risipită pe cărări morgane.
l-am îmbrățișat
și a plecat parcă să ducă cât mai departe ceea ce lui nu i-a făcut bine
să nu rămână și la alții, să-l poarte el așa ca o povară de om fără casă
căutând o portiță
cât de mică în întunericul nopții
spre altă lume
să-și odihnească picioarele amorțite
și gândurile mustangi neîmblânziți
lângă un foc de lemne sau de iertări
citind o carte
09.01.2018
LIRICE
e
Costel SUDITU
motto
niciun animal
în afară de om
nu știe
de existența morții
și totuși
are și el pretenția
să fie
măcar odată
fericit
lăcomia pereților
e o camera întunecată cu miros acru
de fum în etate simt lăcomia pereților
lucioși rumegati de negreala
ștearsă de multe ori
se prelinge insistent văd aievea
uși față în față fereastră afumată
horn fără sobă
e primitoare înțeleg țestoasa și melcul pricep
că moartea e o ascundere de fapt
locul nu starea
în care primit
nimic nu te mai poate influența
din gîtul bătrîn al unui ceas răsună
cîteva secunde în plus
LIRICE
trupul își clocește inima încă
albastru alb violet
negru negru negru
apăsare levitînd
fum al conștiinței
apă a mirării
mîl al fericirii
lăcomie a pereților
cameră primitoare
loc al sentimentelor fricii
covor din temeri supraviețuitoare
alb alb alb
viață sînge viață
urma de sînge
plînge rîde plînge
aici camera este luminată
cu iz dulce de fum crud bucuria tavanului
de multe ori înțelept ascuns mereu
sub cămașă la piept în mijloc
de fiecare dată privit își deschide un ochi
mă clipsește mă lăcrămează apoi
el adoarme eu visez
odă bătăturilor
scot frecvent bătăturile de pe palme
cu foarfeci cu dinții cu piatra cu orice
poate să-mi ofere acest lux mai ales
cînd sînt gata să lunec într-o vale cu flori
sau într-un defileu însorit
cucoanele savurează momentul înșelător
boierii își fac impresii greșite mă rog
cine sînt nici eu nu mă dumiresc
în afara acestor momente restul lucrurilor
au nevoie de bătăturile descurajate fără de care
mă fălesc dînd mîna și pipăind las obiecte
să plutească pe palma deschisă
LIRICE
am dinții tociți foarfecele nu mai fac față
ieri am primit invitație undeva select ce era să fac
le-am extirpat cu imaginația mea de trei bani
am întins un strat gros de mucegai intelectual peste ele
doar doar față-n față cu selectul mă vor salva subtil de situație
n-a fost nevoie nu am dat mîna și n-am pipăit
nicio cucoană pe frunte a trecut ziua
neașteptat de iute și ușor iar pe seară
în tren bătăturile și mai întregi
m-au mustrat măi nene au zis
ne mai ridici mult în slăvi?
balada ardeiului kapia

am băut apă cu un ardei kapia și m-am dus la culcare
jumătatea mea bătea un cui și cîteva apropouri deocheate
despre cum se dirijează viața cu o singură mînă
dacă bei apă dintr-un ardei kapia i-am zis îți va trece te vei mîntui
cuiul își dădu drumul în gol ea și-a distrus gelul de pe unghie
beau apă cu un ardei kapia și plătesc 10 unghii nou-nouțe
să pot rezolva cîteva apropouri mai arzătoare
nici nu simți cînd trece viața dacă bei apa cu un ardei kapia -
îi scoți cotorul îl așezi cu grijă între două borcane
și aștepți să-ți fie sete - jumătatea mea s-a obișnuit cu el
n-o deranjează că-l folosesc de cîteva ori pe noapte
uneori și dimineața după ce visez că m-am uscat într-un deșert -
clatină din cap: satană ce ești și-mi întoarce spatele cu pumnii strînși
ardeiul kapia transformă apa în vin în țuică în bere în ce vrei
numai dacă e jumătatea lîngă tine să ai pentru cine
să leșini serenade altfel nici sămînța nu se alege de el
nici mirați nici amintindu-ne

ochii tăi nisipoși gura ta pămîntoasă
ochii mei pămîntoși gura mea nisipoasă
inima ta și a mea un snop de culori
din pămînt arcuit pînă la nori
LIRICE
de ce plîngi de ce plîng ne sufocă
de ieri de aseară acel gînd
depărtează-te cît mai poți colindă
șoapta mea timpul tău rîd fără să rîd
strig fără să strig rămîn sub umbra fidelă
pe caldarîm ochii tăi pămîntoși
gura ta nisipoasă ochii mei nisipoși
gura mea pămîntoasă inima ta și a mea
un snop de culori din pămînt
arcuit pînă la nori
ne lovim unul de altul în gînd
ne privim nu ne spunem nimic
nu rămînem
nici mirați nici amintindu-ne
poem amar
Incredibil cîtă forță poți să ai asupra omului
cînd posezi ce crede el că-i trebuie
tu să nu-i spui tu să nu-i demaști clorofila de imitație
sila pe care el nu o recunoaște deci
oblig să retezi lumina din ochii lui
el să te creadă salvatorul raza
de speranță așteptată de cînd cu prima invidie
cu ziua întîi atinsă de gelozie și ură intelectuală
de atunci de cînd printr-o fisură a imaginarului
s-a scurs mama sevei pură a coincidențelor
imaculate cu semnătura cărnii vii pe ea
adevăratul vis nu-l scarpină pe om
nici între picioare nici pe cap nici în palme
visul adevărat îl țese într-o absență
motiv geometric tradus de mintea lui străvezie
în zîmbet pînă la urechi în poftă nebună de viață
cu frica oxidată constant între măselele
ochilor zgîiți la cîte o imagine care se repetă
fără avertisment
LIRICE
onor la verii lui shakespeare

Ion ROŞIORU
Mă amăgeşte gândul
Tot mai aproape-i lupul cu urletu-i prolix:
Îmi intră-n suflet ceaţa de dincolo de Styx!
A fost pe-aici o gară şi-i doar ruina ei:

Mă-ntâmpină ciulinii cu palide scântei!
Marchează muşeţelul sălbatic fostul drum:

Pe propriile-mi urme n-o să revin nicicum!
De fier forjat o cruce se iscă din senin:

Mă amăgeşte gândul c-o să-mi aduci un crin!
Cu toiag de ceară pură

Ţine îngerul să schimbe soarta stelei căzătoare:
Tai cu foarfeca de vie măciulii de anghinare!
Moartea nu-şi mai îndulceşte în oglindă chipul crud:

Recoltez cu spaima iernii frunze proaspete de dud!
În surdină prelungită clopotele-n ceruri bat:

Pun cu sârg în podul casei sunătoare la uscat!
Gem de zumzet trist salcâmii în prisaca lunii mai:

Cu toiag de ceară pură bat la poarta de la rai!
LIRICE
Agresivi irump măceşii

Lunga barcă nibelungă iese noaptea din fiord:
Tu întinzi aceeaşi coardă, eu tratez acelaşi cord!
Creşte zilnic cifra celor proboziţi de la amvon:

Tu evoci aceeaşi bonă, eu emit acelaşi bon!
Alte riduri se arată fără jenă de sub fard:

Tu dezgropi aceeaşi bardă, eu citez acelaşi bard!
Agresivi irump măceşii pe cărarea spre eden:

Tu scrobeşti aceeaşi trenă, eu visez acelaşi tren!
Tu încarci în barcă nuferi

Fiecăruia-i convine ca nu el să frângă jocul:
În iubirea ultrascurtă nu prea ne-a găsit norocul!
Fiecăruia-i surâde ca nu el să pună punct:

Prompţi îi ţinem lumânarea viitorului defunct!
Fiecăruia-i reglează soarta ceasul după plac:

Tu încarci în barcă nuferi, eu tai gheaţa de pe lac!
Fiecăruia-i propune altă cale Dumnezeu:

Eu să rătăcesc prin hrube, tu să zbori spre empireu!
În faţa noastră paradisul

Băteau din aripi heruvimii şi se isca mireasma-n tei:
Scriam la patru mâini elide şi m-ajungea lumina ei!
Lucea-n bătaia lunii roua pe bronzul ultimei statui:

Uitam în preajma-i siderală să mă mai simt al nimănui!
LIRICE
În parc zăpezile albastre cădeau din ce în ce mai rar:
Ne astupa flămândă urma cenuşa verii de Brumar!
Fantomele din hanu-n flăcări se pregăteau de bal mascat:

În faţa noastră paradisul avea porţi mari de fier forjat!
Se înfioară vântul...
Se unduiesc şerpeşte gheişele pe ceşti:
În aburul cafelei mă amăgesc că-mi eşti!
Blestemul se trezeşte în sângele amar:

Să mă întorc la tine presar în urmă var!
Cocorului de pază i-apare moartea-n vis:

Îmi pui aripi de ceară să zbor peste abis!
Se înfioară vântul în plopii de pe grind:

Tresar şi mi se pare că te zăresc venind!
Din trupul meu îl rup

Câmpia îşi revarsă miresmele-n plafar:
Iubirea pentru tine în versuri o presar!
Lamurial s-adună livada-n alambic:

În stihuri de iubire esenţă mă implic!
Nemuritorul suflet ajunge pe o stea:

Te-nveşnicesc în dorul din poezia mea!
Stă să-ncolţească grâul roman păstrat în chiup:

Ca Nastratin poemul din trupul meu îl rup!
Ai mai putea să vii

Din plopii galbeni frunza se scutură pe drum:
Poemele în suflet mi se-nteţesc duium!
LIRICE
Aşteaptă grâul neaua să-i ţină adăpost:

Iubirii tatonante o să-i croiesc un rost!
Uitat de-ai săi cocorul de pază doarme greu:

De somnul fără capăt mă pregătesc şi eu!
Fantome sunt amanţii ce-au ars în han de vii:

Cât încă-s mistuire ai mai putea să vii!
Încep să nu mai fiu

Mai slab e pulsul urbei cu frunzele ce cad:
Cărarea către moarte o s-o scurtez prin vad!
Mai rece-i pulsul urbei c-un prematur apus:

Îmi caut pacea sorţii într-un poem hindus!
Mai trist e pulsul urbei cu orice han închis:

Mi se sfărâmă scara proptită într-un vis!
Mai şters e pulsul urbei c-un bulevard pustiu:

Lipsit de remuşcare încep să nu mai fiu!
Mă topesc de drag
Plânge-n miez de soartă fluierul de prun:
Sunt bolnav de tine. Cu nesaţ ţi-o spun!
Plânge-n miez de soartă fluierul de jad:

Sunt bolnav de tine. O s-ajung în iad!
Plânge-n miez de soartă fluierul de soc:

Sunt bolnav de tine. O să-ţi port noroc!
Plânge-n miez de soartă fluierul de fag:

Sunt bolnav de tine. Mă topesc de drag!
LIRICE

Petruţa NIŢĂ
1. cântec ţie m-ai învăţat cum să decojesc zâmbete

din colţul gurii plictisite de amurg
m-ai citit în secunda unei ploi de vară te-am învăţat blândeţea unei lacrimi
nici nu ştiai de unde vin prelinse pe obrazul dăltuit
sau unde plec după ce trec norii aceia (nici nu ştiam dacă mai vrei
rătăciţi sau dacă ştii că poţi trăi iubirea)
mi-ai arătat doar locul unde apa eu te-am strigat ca pe un cântec
călătoreşte spre apus şi te-am suflat ca pe un fulg
fără să-i fi ştiut sensul înainte tu m-ai cântat ca pe un imn
(nici nu ştiai dacă mai pot şi m-ai sorbit ca pe un vin...
sau dacă ştiu că pot vedea şi răsăritul)
şi m-ai strigat ca pe un cântec 2. vis îngheţat
şi m-ai suflat ca pe un fulg...
tu nu auzi strigătele din mintea mea
ţi-am citit ploile în ochii copilului
când tăcerile îţi plângeau paşii de nenoroc dar îţi spun că eşti tu la capătul ecoului
nici nu ştiam de unde vii locul în care mâna ta nu mai scrie poeme
sau c-ai să pleci să nu-ţi mai văd se teme de venele mele albastre
umbrirea din care curg dimineţi
ţi-am arătat doar soarele din palme
din vremea când o tânără copilă tu nu auzi ropotul cernelii ce se varsă
te-a plămădit rostogolindu-şi soarta peste foi triste
pe roata infinitului amestecând slove cu durerea mea
şi te-am cântat ca pe un imn semne peste sângele meu
şi te-am sorbit ca pe un vin... minunat şi dureros
LIRICE
tu nu auzi cicatricile mele chicotind păşesc în camera ta
pretinzi că ţi-e greu îţi cuprind lutul moale şi uşor
să-mi suporţi frisoanele de argint prin care-mi trec toate duminicile
de sub pleoape desenez pe chipul tău de soare
muguri şi frunze cu rădăcini de vânt
tu nu-mi auzi oasele cum cerşesc durerile
unei îmbrăţişări 4. serenitate
scrâşnind măsele de minte
dar îţi spun că eşti tu culoarea albă mi-am lăsat rătăcirea într-un ev biblic
dintr-un tablou în care te-am desenat unde un bărbat m-a născut
orbecăind lumina dintre coastele sale
avea ochii pârjoliţi de răspunsul
tu nu-mi auzi lacrima cum îngheaţă întrebărilor tăcerii
dar mă încălzeşti când mi-e frig cu inima strânsă de singurătate
şi mă ascund de mine m-a aşezat în partea sa dreaptă
ca pe-o floare de măslin
3. rădăcini de vânt presată între pergamente cu slove de aur
îl priveam peste umăr
tânără copilă cu ploi în părul de ceară cum întorcea file imaginare peste mine
îţi creşte soare peste trupul de zână zi după zi mi-am aflat regăsirea
plămădită din lutul rotund cu sângele meu într-o legendă ruptă din cartea de căpătâi
eşti întreagă lumină sub ploaia dimineţilor
rătăcirea lui şi-a găsit sămânţa
alergi zglobie printre copacii anilor mei ascunsă în fascicole de serenitate
eu am hăţurile vremii strânse pe trup
tu inima cât bobul de rouă „..şi vor fi amândoi un trup, aşa că nu
prelins peste fruntea vântului mai sunt doi, ci un trup.”
ce curge-ntre frunze
5. nebun spui?
pădurea îşi adună rădăcinile
pe tâmplele mele ca nişte chingi vom începe de aici
albite de neputinţă din mintea unui insomniac
te văd cum tai pământul felii nebun spui?
ca pe un tort aniversar habar n-ai că acesta-i doar începutul...
un drum care trece
cu paşi dospiţi în liturghii de rouă prin gândurile mele
LIRICE
cred că tu ai multe amintiri prin ochii ca nişte ventuze
de reluat din capul meu citim versurile beţiei
siluete care defilează pe acordurile chitarei
ce se odihneşte pe buricul meu
peste peretele orbitelor când mâncăm amândoi pâine prăjită
fante sigilii din picături de ploaie la cafea
îngheţate peste liniştea drumului
pavat cu nesomn 7. vid
e simplu cred
ca şi cum ai număra nişte oi printre pietrele mele triste
ce rumegă cuvinte dansa un nebun o poezie
nebun spui? goală de la sfârşit spre început
cum să fie nebun un om în tolba mea de cuvinte
care nu cunoaşte cifrele?!... erau doar pietrele mele
iar sabia ce spinteca litere
6. pâine prăjită la cafea de la început spre sfârşit
prindea rugina altui cuvânt
în urechea mea stângă aproape că niciun dans
piraţi alcoolici cântă la muzicuţă nu e mai frumos ca poezia goală
cu ochii deschişi în mintea unui nebun
soarele verde şi anorexic
geme în amnezia amurgului 8. nonexistenţă
de ieri
îmi scriu numele în culorile jertfei paradisuri brodate peste fuioare de fum
dacă eşti agil după cum spui sub ploi revărsate în pulberi
te poţi lăsa condus devin fluturi de cercuri
de telurica pernă încălzită răzbunătoare pe toate punctele ţesute
sub covorul de sânge în vârtejuri de viaţă
vei vedea cum spiritul meu morocănos cu gât şi picioare
aflat sub antibiotice călătorul prins în iureşul acela
aruncă săgeţi cusute de vocile trasează axe peste carnea stacojie
din urechea mea dreaptă de atâtea fulgerături
poţi vedea chiar şi venele mele cu inima prinsă între oase
nebune şi bucolice devine intim cu anotimpul amorf
au ieşit la păşunat trăieşte în spirale de spaţiu
însoţite de taxi-uri galbene fără niciun dubiu
LIRICE
distanţa cea mai mică e între două puncte mă învârt într-un vid colţuros
silabisite cu murmur de frunze de mirt după sinuoase contururi florale
între care el e trecătorul captiv aripi criptate într-un zbor închis
între promiscuitatea dintre naştere am puterea unui fluture albastru
şi nonexistenţă cu gândul absent
trec în raiduri aiurite
9. mâinile ei peste câmpul înroşit
planez teama desprinderii de pământ
la un capăt de pat încerc să-l străbat
stai aşezată pe o pernă din fulgi închisă într-un suflet opac
moţăind bătrâneţile
cu mâinile frânte în bătături 11. vânzătorul de iluzii
pârlite de soare
parc-ai fi colorată în gri sunt vânzătorul de iluzii
modelată în piatră şi lut adun piese care se vând la speculă
îţi flutură cicatrici de cer palid tot ce cred că merită un preţ bun
anii de pe linia vieţii mai ales tristeţi dezamăgiri
mânile-acelea unite ca-n rugă şoapte mângâieri
se odihnesc absente-n poala ta clipe furate în braţele iubirii
cu şorţul trecut dinainte dar mai ales durere
din curba destinului
născută în păru-ţi cernit sunt amatorul de kitch-uri
ţi-am împrumutat puterea vino la magazinul de antichităţi
după ce te-am sleit de ea dosite sub tejgheua clientelei fidele
eşti soarele ce răsare pe munte
tu eşti munte (nu aici nu vei găsi cărţi
eu îţi sunt ridul pe frunte ar fi total ciudat
de altfelle găseşti
10. aiurea la orice colţ de stradă
cu coperţi de intersecţie)
mă rotesc aiurea într-un cerc
citesc în el cu ochii tălpilor hmm...
care-au păşit peste petale de cuţite să ştii că sunt un om bun
însângerate poţi afla asta dacă vii
după noaptea-n care la anticariatul meu
au plouat tăceri de-i seară te aştept la un ceai şi-un fursec
LIRICE
poate chiar o cafea vreau să colecţionez vânt
dacă zorii ne vor prinde ploaia o am deja
până te decizi ce vrei să cumperi dar n-o vând...
am şi rochii de mireasă 12. foame şi sete

costume de miri
flori pentru nuntaşi ieri mi-a fost sete
dacă nu ţi-ai tipărit încă invitaţiile am mâncat toată bruma
am şi sicrie ce-a albit acest noiembrie
florile se pot folosi oricum insaţiabil
n-am lăsat nicio firimitură
sunt anticarul de iluzii în paharul pe jumătate gol
colecţionez orice pe jumătate plin
mai ales iubiri mincinoase... mi-a fost şi foame
am mâncat toate ploile
când vei păşi în lumea mea n-am lăsat nicio picătură
de colecţie peste faţa de masă
nu uita să-ţi ştergi pantofii scrobită cu vinul vărsat
peste preşul acela cu zimţi cineva mă privea pe furiş
(pe el l-am făcut din toţi dinţii nu ştiu dacă-i era foame ori sete
celor din lista cu reclamaţii l-aş fi chemat la ospăţul meu
pentru suprapreţ) m-am temut însă că nu ştie
cum se folosesc tacâmurile
sunt anticarul de iluzii din lemn de canoane
LIRICE

Gina ZAHARIA
E timpul să scriu despre tine

Nu, tu nu obosești! Doar te odihnești lângă fântâni.
Prin sufletul tău trec însetați cu gânduri senine
și cocori care promit că nu vor zgâria lumina de astăzi.
Se aud cerbii lovind păduri noi cu coarne de anul trecut
și salturi din ghicitori vechi;
cu ele vor îmbrăca stâncile de mâine.
Lângă tine, un rai al pământului primește ofrande pentru tăceri.
Îți amintești cerșetorul acela cu ochii căprui?

Avea o carte sub braț, ceva de Tolstoi, a recitit-o de mii de ori
și încă o mai duce printre dărâmăturile vieții!
Copii orfani joacă „de-a v-ați ascunselea”,
se așază pe trunchiuri doborâte de întrebări cât să-și măsoare tălpile căutărilor,
iar ospiciul din câmp are poarta deschisă.
Acolo, cineva dansează step pe vise.
Curând vei ajunge în satul tău. E înconjurat de furnici,

au umplut urmele carelor în care truda nu urcă niciodată.
Mai ții minte ștergarul bunicii?
Era mereu plin cu duminici și fluturi.
Dar brațele mamei, le simți?
O lacrimă de dor umple pârâul din fața casei.
Niciun strigăt nu încape în văzduh, niciun strigăt,
toate mă strâng precum bocancii ostașilor cu răni în piept.
Toamna îmi trimite un cântec. E timpul să scriu despre tine.
LIRICE
Cafea în doi
Ai urmărit vreodată privirea soarelui într-un amurg răsfățat?
Aceeași privire o aveai și tu, jucai șotronul pe zile bune
și te bucurai de săriturile reușite,
credeai că ești departe de mine, făcuseși pact cu avalanșe de râs,
lumea ta era un vitraliu cu zâmbete.
Când lângă tine s-au ridicat porți cu trandafirii dorului,

ți-ai strâns jocul, l-ai luat sub braț să-i cauți alt loc,
dar primele aplauze au rămas acolo, sub țurțurii lor...
Tu mereu ai avut încredere în amurguri,

deși auziseși că ar fi stricat planurile unor dimineți timide,
spuneai că au ceva din gustul unei șampanii fine,
și sărutul înălțimilor cu rochii de gală
din care aproape că făcuseși un brand.
E timpul vacanțelor,
ai pus degetul pe harta inimii și ai ales la întâmplare,
apoi ai realizat că cea mai frumoasă vacanță e cafeaua în doi,
fie și într-o grotă,
de atunci ai mereu grijă ca aroma ei să ajungă la timp.
Leacul pământului
Haide să curățăm frontul
unde au flămânzit caii noștri de suflet,
ajunge câte lupte au dus, câte mări au însetat, câte drumuri au derutat,
să le întindem o pajiște, să privim albinele când le dau hrană!
Dragul meu, auzi vântul cum numără potcoavele?
Îmi spune că-s norocoasă,
că ai făcut din mine o zeiță de ceară, că m-ai iubit ca pe leacul pământului...
Ți-am găsit cămașa arsă de dor,

au trecut peste ea zile străine, avea pecetea soarelui în dreptul inimii,
LIRICE
m-am grăbit să aprind felinarele,
unul era spart,
felinarul care ne-a vegheat dragostea până dincolo de nori și înapoi,
cu flacăra mirosind a moarte și a izbândă.
Așadar, vino să jucăm șah pe trupul serii,

iasomia ține de somn, lupii s-au culcat cu urletul pe note.
Recunosc, n-am știut niciodată să cânt la vioară,
dar am purtat-o pe umăr
cu triumful unei reprezentații de succes.
Necunoscut
ierburile duc dealuri în spate acoperă turle
miezul pământului ia foc sâmburii și-a pierdut rădăcinile
la loteria soarelui
plâng faguri în cupe golgota se răsucește infinit de simplu
ce joc e acesta
de ce toate carele sunt trase de furnici
iar prizonierii își schimbă cămășile de forță
peste câțiva zori voi afla
abia am deschis fereastra îmi tremurau mâinile

era oarbă și străină
la colțul orașului niște cosași se ceartă pe zilele fără soț
marea se adâncește cu mii de trepte
trena de azi îi este pânză are pasul drept și privirea spre cer
iar eu dorm Doamne
dorm cu vreascuri în gând
o avalanșă de puncte negre se răsfață în golfuri secrete

cineva le adoră
un ghem de umbre tușește e o replică desigur
un drum roșu mi se arată l-am mai aflat undeva
se ascunde într-un puls uriaș
câte lacăte să pun la ușă pentru necunoscutul
pierdut într-o sabie?
PROZĂ
bătrânul şi cornul
Virgil MATEI
N ici nu-mi trebuie ceas. Mai ales acum, când s-au reluat cursurile. Când scot
capul pe balcon și văd grupul de bunici, părinți, rude ale copiilor de la școala
din imediata apropiere știu că s-a făcut de doișpe. Ba, pe mulți dintre aceștia am în-
ceput să-i cunosc, iar cu unii dintre ei chiar să schimb câteva vorbe până se sună de
ieșire.
De la o vreme, grupului i s-a atașat un bătrânel al cărui rost pe lângă curtea școlii
nu prea-l pricepeam. El nu aștepta vreun nepot, ori vreun copil al vreunui vecin, nu,
el aștepta să rămână curtea școlii goală.
Nu mi-am dat seama ce vrea, dar urmărindu-l, m-am dumirit: după ce copiii
părăsesc curtea școlii, în urma lor rămân cornurile pe care ei le primesc zilnic de la
școală și pe care (unii) le aruncă într-o veselie, asemenea unor bumeranguri.
Cu grija celui care știe ce înseamnă un colțișor de pâine, bătrânul se apleacă, cu-
lege de pe jos frânturile de cornuri, le scutură, îndesându-le apoi într-o trăistuță. Îl
văd, mai apoi, cum leagă trăistuța la gură, cum își face două cruci cu ochii în zare și,
mulțumit de recoltă, se pierde agale pe aleea din apropiere.
Astăzi, însă, „moșul meu” m-a surprins fiindcă am observat că în mână avea un...
retevei. Probabil să se apere de câini în drumul către școală, mi-am zis. Nu, odată
ajuns în curtea școlii, albită de zăpada din ajun, abia părăsită, a început să alerge și
să amenințe cu reteveiul... cârdul de ciori care staționase în crengile platanului... gata
să planeze și să îi fure cornurile!
După ce le-a alungat, a cules toate cornurile, ca de obicei, le-a îndesat în trăistuță,
s-a închinat și a dat să părăsească locul. Pentru o clipă s-a oprit. A întors privirea
către platan, a scos din trăistuță două cornuri și le-a frânt în bucățele. Apoi le-a arun-
cat înspre cârdul de ciori care, pe limba lor, au croncănit a mulțumire.
PROZĂ
era mami...
Paulina GEORGESCU
– Sââc! Tu nu ai mamă! Sâââc! Tu nu ai mamă!

– Nu este adevărat! Mami este plecată, dar vine seara să mă vadă!
– Minți! Minți! Nu are cum să vină! A rămas acolo. Are altă familie. Are alt
copil.
Băiatul își duce speriat mâinile la ochi. Ar vrea să nu mai vadă nimic. Apoi, le
așază apăsat pe urechi. Să nu mai audă! „Ce bine ar fi dacă... se gândește el... dacă
mami ar fi cu el”... Din ochi i se rostogolesc lacrimi. Mărgeluțe incolore cad pe obraji.
Cu dosul palmelor dă să le șteargă, dar ele vin... vin încontinuu. Și-ar dori să nu-l
vadă băieții răi. Doar este bărbat. El este bărbățelul familiei. Pe tati nu l-a cunoscut.
Buni i-a spus că a plecat la Doamne-Doamne... Iar pe mami... încearcă să și-o
amintească. Din poze. Stă de vorbă cu ea în fiecare seară. Înainte de culcare. În fiecare
seară, la aceeași oră, ea intră pe fereastră. Aude mai întâi un foșnet. Mărul din fața
ferestrei își mișcă crengile. Apoi apare mama. În rochie albă. E atât de frumoasă în
rochia albă... Astăzi băieții răi au jignit-o pe mami. El știe că mami nu l-a uitat. Altfel
nu ar veni în fiecare seară să-l vadă. Să stea de vorbă... Nici buni nu-l înțelege. Îi spune
că nu este adevărat. Mami este departe. „Cum să vină de acolo... se întreabă buni. A
plecat... la muncă. Rata la casă trebuie achitată... Înainte... tati avea grijă. Cum să
vină...” O lacrimă i se prelinge lui buni pe față... O întreabă de ce plânge, iar buni îi
răspunde că i-a intrat o geană în ochi.
Avea doi ani când Răducu s-a trezit singur, doar cu bunica. Plângea mereu după
mami. Seara înainte de culcare, o căuta. Voia să o mângâie. Îi căuta părul, alunița.
Bunica avea o basma peste păr. O basma neagră. Ținea doliu. După bunicul. Căuta
cu degețelele și nu găsea nimic. Doar basmaua. Apoi începea să plângă. Bunica îl
legăna, îl mângâia. El se prefăcea că adoarme. Rămânea singur. Avea multă treabă
bunica. El însă continua să suspine. Până într-o seară... când a apărut mami pe
fereastră. I-a spus să nu mai plângă.
PROZĂ
– Uite, am venit. De ce plângi, puiul meu? Doar știi că mami te iubește. Nu te
lasă singur.
– Te iubec, mami...
Nu știa să vorbească bine. Mami l-a sărutat și au adormit îmbrățișați. Când s-a
trezit dimineața, nu mai era. Plecase. Rămăsese sărutul și îmbrățișarea ei caldă. De
atunci o așteaptă în fiecare seară. Ziua se joacă cu prietenii lui. Soldăței, ștrumfi... Îi
aliniază, apoi pornesc cu toții la drum. Se aventurează pe alte galaxii. Cel mai mult
îi place pe Galaxia Alexa. Așa a numit-o el, de la numele mamei... Alexandra... În
nava lui spațială încap toți. El, ștrumfii, soldățeii. Se ridică deasupra norilor și popos-
esc câte puțin pe fiecare galaxie. Odată buni s-a speriat tare de tot. A intrat în cameră
și nu l-a găsit. De fapt, l-a strigat, iar el nu i-a răspuns. Cum să-i răspundă dacă se
afla pe altă galaxie?! S-a trezit culcat pe covor... Bunica alături plângea...
– De ce plângi, buni? Sunt aici acum. Am fost puțin pe Galaxia Alexa. Acolo mă
întâlnesc cu mami mereu. Nu fi tristă, mă întorc întotdeuna la tine.
– Puiul meu, puiul meu...
Bunica oftează și-l acoperă cu brațele ei puternice. Este atât de puternică bunica.
Muncește de dimineață până noaptea târziu. I-a promis. Când va crește, buni nu va
mai face nimic. Va face el toate treburile... Deocamdată însă merge la școală. „Nu poți
să muncești dacă nu mergi la școală“, așa îi spune mami.
Astăzi are nevoie de mami să vină mai repede. De ce nu vine și ziua? De ce vine
doar noaptea, să n-o vadă nimeni? Nici bunica nu o vede. Nu a văzut-o niciodată.
Ar fi vrut el să dea o lecție băieților răi! Să vadă că are și el mamă. Acum va merge la
buni. Când o să-l vadă fără nasturi la cămașă, ce va spune? Doar l-a atenționat să nu
se bată cu haimanalele... Așa i-a botezat buni. Pe băieții răi.
Răducu intră în curte. Pe obraji sunt urme de lacrimi amestecate cu praf. Cămașa
șifonată, fără nasturi. Merge tiptil... poate nu-l vede buni. Și tocmai acum Azorică a
început să latre! Îl mângâie și-i îndeasă rapid în gură un biscuit. Este bine. L-a liniștit.
Încearcă ușa din față să vadă dacă este deschisă. Are noroc. Se gândește, dacă cumva
la bucătărie este bunica? Pe aici e mai sigur. Își lasă adidașii afară. Buni nu trebuie să
muncească prea mult. În sfârșit, ajunge în camera lui. Caută prin sertare. Știe el că
pe undeva se află o trusă pentru cusut. Seara când își face lecțiile cu bunica, el o vede
cum migălește. Îi coase șosetele, lenjeria... Nu vrea să vadă lumea că mami lipsește.
Uite, a găsit trusa. Și o mulțime de nasturi. Înșiruiți pe o ață. Toate culorile. Și toate
mărimile. Se uită la nasturii rămași la cămașă. Poate se potrivește vreunul. Are deja
ață în ac. Nu trebuie să mai bage. Din câteva împunsături a terminat. Netezește cu
palmele cămașa. Gata, buni nu va observa. Oricum trebuie să o dea la spălat. Iese
PROZĂ
afară pentru a intra pe ușa din spate. Buni nu trebuie să afle ce a făcut el.
– Sărut-mâna, buni. Am sosit.
– Să trăiești, puiul meu. Cum a fost astăzi?
– Am luat un FB. Cu plus, buni.
– Hai, vino la buni. Să te sărute.
Buni îl ia în brațe. Îl mângâie. Ce bine este! Îl ocrotește cineva și pe el. Cu buni
alături nu-i este teamă de nimic.
– Du-te și schimbă-te. Spală mânuțele și vino la masă. Nu uita, spală-te și pe
față.
– Te iubesc, buni! Îmi era foame.... Buni... Tu știi?! Te iubesc până la cer.
– Știu, iubire... Și buni te iubește la fel... Dar stai, unde îți este ghiozdanul?
Ah, a uitat! În graba lui a uitat ghiozdanul în cameră.
– Buni, l-am lăsat la ușa din față. Era greu.
– Hai, vino la masă. Merge buni să-l ia.
– Lasă, buni! Mă duc eu chiar acum.
Răducu nici nu mai așteptă aprobarea bunicii și o zbughi. Uită de încălțări, de
munca bunicii... și intră în cameră pe ușa din față. Se întoarce fericit la buni.
– Buni, tu faci așa de bună mâncarea!
– Poate ți-e foame, iubire. De aceea este bună.
– Nu, serios, buni! Tu faci cea mai bună mâncare!
– Dar unde ai mai mâncat tu ca să-ți dai seama?
– Am mâncat la Ștefăniță... Ai uitat? Când ai fost plecată la spital, am stat la
mama lui Ștefăniță. Buni, să nu mai fii niciodată bolnavă. Nu vreau să mai pleci la
spital...
Nu, cum să mai fie bolnavă! Acolo la Ștefăniță nici mami nu mai vine. De aceea
a spus el că nu-i place mâncarea.
Gândurile îl poartă iar la băieții răi. De unde știu ei că mami are acolo altă fam-
ilie? Alt copil... Ar fi bine să o întrebe pe buni... Nu, o va întreba la noapte pe mami.
Acum va merge să-și facă lecțiile fără buni. Apoi, va pleca puțin pe Galaxia Alexa...
Cine știe, poate sunt noutăți despre mami...
Astăzi a învățat la școală litera d... d mic de mână. Trebuie să alcătuiască cuvinte
cu litera d... Începe să scrie... dor... Doamne, ce dor îi este de mami! Lacrimi îi cad pe
fila caietului. Pe locul unde au căzut, s-a format un chip de femeie. O privește atent.
E mami! A venit mami la el! Uite, își mișcă puțin buzele! Vorbește...
– Puiul meu... te iubesc. Nu fi trist. Nu te mai pune cu băieții răi. Ascult-o pe
buni. Sunt niște huligani.
PROZĂ
– Mami, dar au zis despre tine lucruri urâte. Au zis că m-ai uitat. Că nu mai ești
mama mea. Acum ai alt copil...
– Tu nu uita niciodată... Ești puiul meu drag. Mami poate să aibe o mie de copii.
Tu ești puiul meu drag...
– Vreau să vii, mami. Vreau să te vadă și bunica. Vreau să te vadă și ei...
– Voi veni, puiul meu... Voi veni... Acum voi pleca. Nu fi trist. La noapte ne
vedem iar...
Răducu se apropie de ea. Vrea să-i dea o îmbrățișare. Ridică privirea. Lângă el
este buni. Oare a văzut-o și ea pe mami? Poate așa îl va crede...
– Răducu, ce ai făcut la caiet? Ai murdărit pagina.
Buni nu așteaptă mult și se repede în pagina lui. O rupe.
– Buni, de ce? Era mami... Acolo pe hârtie era mami...
– Nu, puiul meu. Nu era nimeni. Pagina era mâzgălită doar. Acum scrie din nou
alta.
Printre sughițuri, Răducu șoptește... Era mami... Era mami... Buni îl cuprinde
în brațe și-l sărută... Puiul meu drag, nu era nimeni... Mami nu va veni niciodată...
Ne-a uitat...
Două inimi stau înlănțuite și plâng. Se simte cum durerea plutește în aer. Două
suflete singure. De-acum se au unul pe altul...
PROZĂ
după brânză
Steluţa ISTRĂTESCU
– La ora douăsprezece plecăm. Fix douăsprezece – îmi şopteşte profesorul Blaga

şi trece mai departe, pierzându-se între rândurile de viţă de vie înşirate până în vârful
dealului.
]La ora douăsprezece era pauza de masă, când fiecare elev îşi lua pacheţelul cu
mâncare şi se refugia unde vedea cu ochii, eventual cât mai departe, pe tarla. Pache-
ţelul, care era cam anemic, de obicei consta în două, trei felii de pâine cu ceva între
ele, ceva slănină, marmeladă, magiun, gem, celebra zacuscă – mândria gospodinelor
în acele vremuri – sau, unii mai norocoşi, ca să nu spun „privilegiaţi”, dar numai ei,
aveau salam, parizer, sau brânză ceea ce constituia un lux în vremea când în magazi-
nele alimentare nu găseai decât „adidaşi” şi tacâmuri” sau nesfârşitele şiruri de sticle
cu apă minerală. Fireşte, se mai găseau şi alte lucruri, după care toată lumea tânjea,
dar se dădeau numai pe sub mână şi doar dacă aveai „relaţii”, başca „bacşişul” pentru
amabilitatea gestionarei de a face efortul să le scoată de sub tejghea sau din „spate”
unde era depozitul magazinului.
Când vedeai gestionara dispărând după perdeaua care demarca intrarea în mult
prea preţiosul şi râvnitul depozit, inima îţi creştea de bucurie şi erai sigur că sandvişul
tău va fi mult mai arătos, putând chiar să te dai mare cu el, iar uneori – asta numai
în cazul când reuşeai să intri în graţiile mult prea delicatei doamne, şi doar după ce
bătătoreai calea spre inima ei, reuşind s-o îmbunezi – te mai alegeai chiar şi cu restul
„tacâmurilor”, devenind fericitul posesor de respectivul produs, în mărime naturală,
cam slăbănog ce e drept, dar căruia îi puteai acorda cu mândrie numele de „pui” în
faţa prietenilor mai puţin norocoşi decât tine. Poserorii mult râvnitelor produse erau
de regulă clienţi permanenţi, care cunoşteau procedeul şi era de ajuns doar o clipire
din ochi, ca gestionara să facă gestul mult aşteptat, după ce, precaută, arunca o privire
îngrijorată împrejur, asigurându-se că nu se afla vreun ochi ascuns perfid pe undeva
prin spatele tejghelelor, care să-i pună în pericol integritatea şi buna credinţă.
PROZĂ
Trecuseră mai bine de trei săptămâni de când eram la cules de struguri. Tot liceul
pe tarla. Elevi şi profesori deopotrivă. De la mic la mare. Echipaţi cu cizme de cauciuc
până la genunchi şi înfofoliţi cu ce aveau mai călduros – de multe ori îi prindea zăpada
pe câmp - băteau tarlaua de sus şi până jos, supraveghind buna desfăşurare a culesului.
Elevii cărau strugurii în găleţi de plastic, şi înainte de a le răstruna în bena de la punc-
tul de colectare, treceau pe la profesorii-spraveghetori, care îi notau în carnetul de
pontaj, pe care-l decorau cu mai multe sau mai puţine liniuţe verticale, sau „beţe” cum
le numeau elevii, beţe reprezentând numărul găleţilor cu struguri culese de elev în
ziua respectivă. Fireşte, de multe ori, profesorii erau, de fapt se mai lăsau păcăliţi de
inventivii elevi, care treceau prin faţa lor de mai multe ori cu aceeaşi găleată cu stru-
guri, cu satisfacţia că „l-am păcălit”, spre amuzamnetul comun. Pontajul cu beţe nu
folosea nimănui.
Octombrie se apropia de sfârşit şi încă nu ne ajunsese niciun zvon la urechi re-
feritor la revenirea în „băncile noastre”. Vremea ne era amic şi de data aceasta. Soarele
ne încălzea până pe înserat, când vremea se răcorea din nou, dar nu mai mult decât
dimineaţa, când ne îmbarcam în autobuze înfăşuraţi în jachete groase şi căciului de
lână îndesate până peste urechi. Nu plouase de mai bine de două săptămîni, ceea ce
ne dădea mari speranţe de „supravieţuire”, cu atât mai mult cu cât o gripă păcătoasă
făcea ravagii prin împrejurimi.
– Brânză? – m-a întrebat Luminiţa, profesoara de chimie, cu ochii măriţi de ui-
mire, de parcă ar fi rostit un nume magic. N-am mai mâncat brânză de când nici nu
mai îmi aduc aminte. Nici nu-i mai ştiu gustul. Vinde cineva pe aici? – şi mă fixează
cu ochii ei căprui, măriţi de uimire.
Probabil mă auzise vorbind cu Luca, profesorul de sport, pe care-l rugasem să
aibă grijă şi de elevii mei, în timpul în care aveam de gând să „mă fac nevăzută”. Vor-
bisem în şoaptă, ca de obicei, dar cum vântul începuse să bată, îmi cărase vorbele la
vale, unde Luminiţa îşi cantonase elevii. Uitasem de experienţa anilor precedenţi,
când rămânând mult în urma elevilor – ei urcau coasta fluierând, în timp ce noi de-
abia ne trăgeam sufletele – îi auzeam spunând bancuri şi amuzându-se copios. De-
abia aşteptam să-i auzim povestind cu hazul lor caracteristic şi să ne amuzăm copios.
Circulau mult bancurile cu Bulă, multe din ele fiind cu tentă politică, ceea ce ne bu-
cura, făcându-se să mustăcim şi să zâmbim în barbă – desigur, fiecare în barba lui –
ignorând faptul că acest lucru atrăgea în mod automat „interogatoriul”, nu de puţine
ori în afara liceului, unde chestiunea devena mult mai gravă. În astfel de ocazii, din
fericire nu prea multe – învăţasem deja lecţia – ne cam zgâlţâiau frigurile. „N-am
auzit nimic”, o ţineam noi una şi bună. Dacă elevii erau în vârful dealului iar noi de-
PROZĂ
abia de eram la poale, cum să auzi de la o distanţă atât de mare? Iar în timpul culesului
nu vorbeau. Munceau. Nu reuşeau niciodată să dovedească contrariul. Eram convinşi
că auziseră şi ei – erau destule „urechi ascultătoare” strecurate printre elevi – dar în
momentul în care elevii se răspundeau pe tarla, îi pierdeam din vedere, iar în apro-
pierea noastră se fereau să spună bancuri, oricât de nevinovate ar fi fost ele. Şi atunci
problema rămânea în aer. Însă nimeni nu lua în calcul indiscreţia vântului, cel vinovat
de toate relele.
– Nu vinde nimeni. Cine să vândă prin coclaurii ăştia? – i-am răspuns, prefă-
cându-mă preocupată de număratul găleţilor.
Nu s-a clintit de lângă mine.
– Hai, spune-mi, te rog – şi mă privea rugător – pentru Adişor. Nici nu mai ştiu
ce să-i dau în pacheţel la şcoală. O ştii cât e de mofturoasă. Dar brânza îi place.
Mă privea atât de rugător încât n-am rezistat. Am cedat. O să se facă foc Blaga.
Deabia de a acceptat să mă ia şi pe mine. Îl rog din prima zi când am venit aici. O să
mă ucidă. Parcă n-are şi el copii. Ştie cum e. Numai că el are casă la ţară şi mai face
rost de câte ceva. Îi mai dau sătenii, că-l ştiu. Ei, acum om vedea. Şi dacă nu vrea, ce
pot face?
Profesorul avea o casă bătrânească în apropierea oraşului, la „ Grande Vallee”
cum îi plăcea s-o numească şi de care era foarte mândru. Locul lui favorit la sfârşit
de săptămână, când uitând de literartură şi filosofie devenea simplu fermier, cultivând
celebrele lui „roşii de grădină”, din care aveam şi noi câteodată fericirea să ne înfrup-
tăm.
– Şi cu elevii ce faci?
– Nicio problemă. Sunt cu Liana. Mă duc doar s-o rog să-mi ţină locul. Nu lip-
sim mai mult de o oră, nu?
– Bineînţeles că nu. Mergem aici în sat, aproape.
Blaga cunoaşte locurile. Poate avem noroc şi ne alegem cu un kil, două.
– Atunci fii atentă cum facem: vorbeşti cu Liana şi la douăsprezece fără cinci
eşti la capătul tarlalei. Dar nu mai târziu. Atât ne-ar trebui cu Spinei. Nu mai pupăm
noi brânză chiar dacă o se ne vadă leşinate de foame.
– Fii sigură că la fără zece sunt acolo.
La fără un sfert am pornit spre locul de întâlnire. M-am strecurat tiptil printre
rândurile de viţă de vie, privind îngrijorată în jur. Nici urmă de elevi sau profesori.
Doar găleţi răsturnate sau pline cu struguri, abandonate în pripă. M-am felicitat în
gând. Niciun picior de elev sau de profesor. Se retrăseseră strategic spre locul unde
urmau să servească mult prea copioasa „masă de prânz.” În vale, unde era şi sursa de
PROZĂ
apă, un puţ vechi a cărui ciutură acoperită cu muşchi verde şi găurită la încheieturi,
deabia de putea aduce la lumină o cană, două de apă. Era sursa de amuzament a ele-
vilor mai curând decât sursa de apă.
Lumimiţa era la locul întâlnirii.
– Mă temeam că nu mai vii. Că te-ai răzgândit.
– Când e vorba de brânză? Glumeşti.
– Trebuia să-mi închipui!
Vocea profesorului tună în spatele nostru. Ne întoarcem ca trase de sfoară. Spri-
jinit într-un ciomag, ne privea dojenitor cu ochii lui de un albastru metalic ce te sfre-
delea până în adâncul fiinţei.
– Nu v-aţi luat nicio ustensilă, aşa-i? De unde să ştie nişte doamne ca dumnea-
voastră, ce trebuie să ia cu ele când merg prin coclauri!
Am răsuflat uşurată. Nu se supărase. Dar despre ce ustensile vorbea? Nu îndrăz-
neam să-l întreb.
– Ciomege! Bâte de lemn sănătos. Să ne păzim de câini – şi ne imoblizează din
nou cu aceeaşi privire.
– Câini? –exclamă Luminiţa speriată.
– Câini, fătuco! Tot ţăranul are un câine în ogradă. Ori aveţi impresia că ţăranii
or să ne primească cu braţele deschise. Ca pe conducătorul nostru iubit. Dar pentru
că tot ai venit dumneata să ne ţii de urât, ia vezi ce e lângă mogâldeaţa aia de pământ
– şi arată cu ciomagul spre locul respectiv.
– Două bâte – spune Luminiţa râzând.
– Bănuiam eu că o să fiţi două, aşa că am luat trei, pentru orice eventualitate.
Acum, dacă tot ai venit, hai la drum. Merge şi în trei.
N-am avut timp să ne dezmeticim, că deja era la distanţă apreciabilă în faţa noas-
tră. Avea un mers sprinten, tineresc deşi era printre primii pe lista de pensionare în
acel an. Am pornit în fugă după el, încercând să-l prindem din urmă. Imposibil. Era
mereu cu mult înaintea noastră. Am coborât valea, am urcat un deal, apoi altul şi
altul. Mereu în urma lui. Deabia de mai respiram. Am fi vrut să ne mai oprim să ne
tragem sufletul, dar când îl vedeam în faţa noastră mergând întins ajutat de ciomag,
grăbeam pasul încercând măcar să nu-l pierdem din priviri. N-am mai fi ştiut pe unde
să ne întoarcem.
– Ne mai fugăreşte mult? – o aud pe Luminiţa abia respirând în spate. Îmi vine
s-o las naibii de brânză.
În sfârşit zărim câteva case răzleţite printre copaci înalţi.
– Am ajuns – spun fericită, căutând un loc unde să mă aşez.
PROZĂ
– Haideţi, fătucelor! Acum v-aţi găsit să vă opriţi? – strigă din mijlocul uliţei.
Sprijinite de ciomege, reuşim să-l ajungem.
– Aici stă nea Micu. Face o brânză bună. Am mai luat de la el – şi începe să bată
cu ciomagul în poartă.
Nicio mişcare. Câinii, iscaţi de zgomot, sar cu labele pe poartă lătrând, gata să
trezească tot satul.
– N-o fi nimeni acasă – spun speriată de lătratul cânilor. Îmi era teamă să nu
rupă gardul şi să se repeadă la noi.
– Unde să plece vinerea? Stă acasă şi mai vinde brânză. Din asta trăieşte. Toate
satele de aici au fost colectivizate. Se descurcă şi ei cum pot – şi continuă să bată şi
mai tare. Câinii devin şi mai agresivi. Mă îndepărtez de poartă, sperând să potolesc
furia animalelor. Luminiţa vine în urma mea.
– Mergem mai departe. Trebuie să găsim şi la altcineva. Toţi fac brânză aici –
spune Blaga pornind la deal pe uliţă.
O casă mică, în fundul unei grădini plină cu răsaduri de flori. Ne oprim şi batem
în poartă. După câtva timp iese o femeie, cu un băţ în mână.
– Ce aveţi, maică? Ce băteţi aşa de băgaţi oamenii în sperieţi? Că n-o fi luat foc!
Ce vreţi?
– Brânză! – rosteşte Blaga tare şi răspicat. Sunase ca un ordin.
Femeia ne priveşte speriată, dându-se un pas înapoi.
– Brânză? De unde brânză? Nu face nimeni în sat la noi brânză – şi dă să plece,
strângându-şi şorţul înflorat în jurul ei.
– Stai femeie, că nu suntem de la centru. Am venit şi noi să cumpărăm un kil de
brânză de la mata. Suntem jos, în vale, cu elevii la muncă voluntară. Suntem profe-
sori.
Femeia deja dispăruse în spatele uşii. Cred că trăsese şi zăvorul după ea. I-am
zărit capul ascuns în spatele perdelei, urmărindu-ne speriată. A tras-o repede când
şi-a dat seama că e „spionată”.
– N-am noroc nici de data asta – se căinează Luminiţa.
– Ai răbdare, fătucă. Nu s-a terminat satul. Mai sunt şi alţi brânzoşi – şi pleacă
vioi mai departe, ajutându-se de ciomag.
Ne privim una pe alta şi izbucnim în râs.
– Îşi închipuie că pot merge mai departe? Aici rămân până vă întoarceţi să mă
luaţi. Duceţi-vă sănătoşi. Eu aici rămân, pe banca asta – şi se aşează pe o bancă de
lemn în dreptul unei curţi. Mă aşez şi eu.
– Ce faceţi taică aici? Nu vedeţi că a început ploaia?
PROZĂ
Nu văzusem. Copacii înalţi, ale căror frunze nu se scuturaseră încă formau o
boltă umbroasă, adăpostindu-ne. Mi-am îndreptat privirea în direcţia de unde venea
vocea. Un bătrânel simpatic mă privea zâmbind blând.
– Bună ziua – îi urez, înveselită de zâmbetul lui. Aşteptăm.
– Ce aşteptaţi? Pe aici nu vine autobuzul. Tocmai jos în vale. Puteţi să aşteptaţi
mult şi bine – şi ieşind pe poartă, se propteşte în faţa noastră.
Ne ridicăm şi facem câţiva paşi spre drum. Plouă. Plouă şi mai tare.
– Ce căutaţi pe aici, pe la noi? Suntem jos în vale, la muncă voluntară.
– A, aşa vine vorba? Şi ce căutaţi pe la noi aici?
– Brânză – rosteşte Luminiţa, încercând să-l imite pe Blaga.
– N-am, taică. Dar dacă vreţi ouă, am vreo câteva şi vi le dau cu dragă inimă.
Safta e la Bucureşti, la fată, şi n-am nevoie de ele şi până vine ea, mai îmi face mie
găinile şi altele. Ele ouă în luna asta. Şi eu nu mănânc prea multe.
– Zici că ai ouă? – întreabă Luminiţa cu jumătate de glas. Bune, bune şi alea.
Ne întoarcem şi ne aşezăm din nou pe bancă.
– Păi, atunci mă duc să vi le aduc.
– Du-te, nene, du-te – îl încurajeză Luminiţa, cu o voce atât de mieroasă, de
parcă ar fi dezmierdat unui copilaş – du-te şi adu-ne ouăle...
Bătrânul dispare în spatele porţii.
– ... că murim de foame. Mai am puţin şi leşin – continuă cu o voce atât de plân-
găcioasă, încât începem să râdem, zgâlţâind banca din toate încheieturile.
Bătrânul se întoarce cu o legătură în mână.
– Uite, taică. Pe astea le-am mai găsit. Le-o fi dosit Safta prin vreun ungher, de
nu dau de ele. Le-o fi pus pentru clocit, ea ştie – şi ne întinde legătura.
Luminiţa încearcă să scoată ouăle.
– Nu-mi mai daţi batista înapoi. O am de la o înmormântare. V-am legat ouăle
în ea. Să nu le spargeţi.
– Cât face, taică? – îl întreb, când îmi revin din uimire.
– Ce să facă? Nu face nimic. Vi le dau cu dragă inimă. Şi Safta vi le-ar fi dat de
ar fi fost acasă. Dar e plecată, v-am spus. La fete. La Bucureşti. Şi ce ziceaţi că sunteţi?
– întreabă privindu-ne cam suspicios.
Nu-mi aminteam să-i fi spus. Şi nici el nu ne întrebase.
– Dumneata cam ce-ai zice? Arătăm cumva a profesoare? – se grăbeşte Luminiţa
să mi-o ia înainte. Bătrânul ne măsoară, preţ de câteva clipe, din cap până în picioare
şi clătiând din cap rosteşte cam mormăit:
– Oţi fi, ce pot spune, numai că... şi se scarpină după ceafă, zâmbindu-şi neîn-
PROZĂ
crezător pe sub mustaţa albă şi deasă.
– Arătăm chiar aşa de groaznic? – îmi şopteşte Luminiţa discret la ureche.
– Fii serioasă – îi spun privind-o cu revoltă disimulată. Suntem chiar elegante
– şi-i arunc o bezea.
– Om fi, dacă zici mata – rosteşte Luminiţa încurajată, făcându-mi cu ochiul.
Nu arătăm prea bine acum, de, ca la voluntară, dar de altfel suntem elegante. Ca din
jurnal – şi cu un gest de cochetărie încearcă să-şi potrivească eşarfa umezită de ploaie
în jurul capului, sub formă de turban. Ei, acum cum arăt? – i se adresează, privindu-
l provocator.
– Eu mai ştiu, taică? Cum să arăţi? Aşa... cum să zic eu... aşa cam... ca o curcă
plouată!
N-a mai avut replică. A izbucnit într-un râs atât neaşteptat de vesel încât m-a
prins şi pe mine, făcându-mă să uit că, de fapt, situaţia în sine era mai mult de plâns
decât de râs. Nedumerit, bătrânul s-a lăsat şi el prins în jocul nostru. A început să
râdă bătându-se cu palmele în piept ca şi cum ar fi vrut să se pedepsească pentru
gestul său. Parcă şi mustaţa începuse să-i tremure sub cascada zgomotoasă a râsului.
– Bată-vă să vă bată, că mă făcurăţi să râd cum n-am mai râs de mult? – rosteşte
cu greu, încă mai hohotind. Apoi îşi trece mâneca peste ochi, încercând să-şi şteargă
lacrimile care îi şiroiau pe obrajii rozalii. Şi cum ziceţi că aţi nimerit pe la noi, taică?
– Am mai venit cu un profesor – răspunde prompt Luminiţa. Zicea că-i cu-
noaşte pe toţi pe aici, prin sat. A plecat mai departe... să caute... – şi coborând vocea,
adaugă – să caute potcoave de cai morţi.
Avea o figură atât de caraghioasă încât m-am pornit din nou pe râs. Bineînţeles
că nu m-a lăsat în postura de solistă. Şi cu cât râdeam mai tare cu atât bâtrânul ne
privea mai nedumerit, ridicând din sprâncenele albe stufoase.
– Taică, noi plecăm – spun după ce ne-am săturat de atâta râs. Trebuie să mai
ajungem şi pe la casele noastre.
Mă ridic. Luminiţa îmi imită gestul. De fapt, parcă tot ce făceam părea tras la
indigou de parcă eram surori siameze.
– Bogdaproste pentru ouă – i se adresează bătrânului, aplecându-şi puţin capul
în semn de mulţumire. Şi respect.
– Să fie pentru ai mei, că sunt mulţi pe acolo, pe sus – şi face un gest larg cu bra-
ţele. Şi mergeţi sănătoase!
Ne-a urmărit cu privirea până am cotit drumul. Am privit înapoi dar nu mai era
la poartă. Ploaia care se înteţea îl gonise în casă.
– Dar ştii că plouă binişor? – spune Luminiţa după ce am parcurs o bucată bună
din drum. Ştii ce zic eu? Ne oprim aici, pe banca asta şi-l aşteptăm pe Blaga. Sper că
PROZĂ
n-are de gând să ne ţină aici până o să se lase întunericul. Nici n-aş mai găsi drumul
de întoarcere. Habar nu am pe unde am tot hoinărit. Şi să-mi spui mie, cum o să ne
descurcăm la tarla. S-or fi prins tovarăşii că lipsim.
– Muşcă-ţi limba!
Asta era ultimul lucru care ni se putea întâmpla. Picăturile de ploaie care se scur-
geau pe de frunzele copacilor cădeau reci pe noi, făcându-ne să ne zgribulim de frig.
Ne-am strâns una în alta, încercând să ne încălzim. Din când în când priveam îngri-
jorate în sus pe uliţă, sperând să vedem silueta firavă a profesorului apărând.
– N-am făcut nicio brânză – rosteşte grav, oprindu-se brusc în faţa noastră.
Am tresărit. L-am privit cu ochii măriţi de uimire. Arăta ca o nălucă proiectată
pe fundalul întunecat al uliţei. Amorţite de frig şi aşteptare, n-am găsit nimic mai
bun decât să râdem. De data aceasta era rândul lui să ne privească ciudat, de parcă
nu mai eram cele cu care pornise la drum cu câteva ore în urmă. S-a aşezat pe bancă
lângă noi şi după câteva clipe şi-a scos haina şi a început s-o scuture. A repetat gestul
cu preţioasa şi nelipsita-i şapcă, ţinta glumelor colegilor de cancelarie, desigur a co-
legilor de acelaşi leat cu dânsul. Noi, cei mai tineri, n-am fi îndrăznit să facem astfel
de glume, dar ne amuzam copios când le auzeam. Ca şi profesorul însuşi, de altfel un
bun coseur.
– Ehe, aici e doar o ploicică. Ce răpăială a fost acolo!
N-am înţeles unde venea acel „acolo”, dar bănuiam că era cu mult mai departe de
locul în care înţepenisem noi.
– Hai, călătorului îi şade bine cu drumul!
A pornit înaintea noastră, fără să ne mai adreseze vreun cuvânt. Cu pas sprinten,
de parcă acum ar fi plecat la drum. Ca la comandă ne-am ridicat şi l-am urmat la câ-
ţiva paşi. Din nou am luat în picioare toate găurile şi hopurile ce ne ieşiseră în cale la
venire, numai că acum erau pline de apă şi noroi, mocirlindu-ne din cap şi până în
picioare.
Am ajuns la capătul tarlalei mai repede decât ne-am fi închipuit. S-a oprit şi
luându-şi traista de pe umăr, a desfăcut-o larg în faţa noastră:
– Asta e tot ce am găsit – a rostit cu hazu-i caracteristic. Traista era plină cu ciu-
perci. Ciuperci de toate formele şi mărimile.
– Şi asta e tot ce am căpătat noi – se grăbeşte Luminiţa să-l contracareze. Cinci
ouă. Dar proaspete – şi râde încercând să desfacă legătura cu ouă. Din grabă, neaten-
ţie, sau poate din cauză că mâinile îi erau aproape îngheţate, în momentul când încerca
să desfacă nodul de la batistă, două din ouă s-au strecurat printr-o deschizătură şi s-
au rostogolit la pământ, spărgându-se cu zgomot.
– Ce făcuşi, fătuco? Dracu te-a pus să le desfaci?
– Mi-au mai rămas trei. Ajung de o omletă – şi a început să râdă însoţită de
PROZĂ
râsul în cascade al profesorului. Nu m-am lăsat mai prejos.
După ce am terminat terapia de râs, ne-am pregătit să dăm piept cu „uraganul”.
– O luăm fiecare pe alt drum. Nu ne-am văzut! E clar, fătucelor? Ne întâlnim la
autobuze.
Au fost ultimele „indicaţii preţioase” pe care profesorul ni le-a dat în ziua aceea.
– Noi mergem pe aici – mă trage Luminiţa de mânecă. Iar la capătul rândului
ne despărţim.
– Tot drumul m-am gândit la ceva – îl auzim spunând când ne pregăteam să
pornim la drum.
Ne-am întors. Era aşezat pe o ridicătură de pământ. Părea un Don Quijote după
bătălia cu morile de vânt. Dacă n-ar fi fost atât de jalnic poate am fi râs. Ne-am oprit
la câţiva paşi de el, privindu-l atent ca nişte şcolăriţe ascultătoare şi aşteptând pre-
ţioasele indicaţii.
– De azi înainte n-am să mai analizez la clasă poemul „După melci”, ci noul
poem „După brânză”! E mult mai autentic. Probabil pe vremea lui Ion Barbu nu se
găseau melci. Pe vremea noastră nu se găseşte brânză.
Nu era nimic de râs. Am plecat. N-am făcut decât câţiva paşi când l-am auzit
declamând cu vocea-i cunoscută, amintindu-mi de inegalabilă voce a lui George Vraca
în emisiunile de „teatru radiofonic” din copilăria mea. Ne-am oprit.
Dintr-atâţia fraţi mai mari
Unii morţi
Alţii plugari
Dintr-atâţia fraţi mai mici;
Prunci de treabă,
Uzi, peltici
Numai eu răsar mai rău
Mai năuc, mai nătărău
Dintr-atâţia fraţi cu har
Mă brodisem mai hoinar...
Ploaia se oprise, dar un vânt uşor începuse să răscolească frunzele viţei de vie.
Coboram panta şi tot îl mai auzeam:
Desculţi şi uzi
Fetişcane, cozi plpvane
Înfăşate-n lungi zăvelci
O porneau în turma bleagă
Să culeagă
Ierburi noi, crăiţe... melci.
Vântul rebel îi căra cuvintele până la noi, în vale.
EPIGRAME
Ion DIVIZA
Pensii indexate Rătăcire istorică
O viaţă am muncit în hale reci Zbierând, mioarele din turmă

Şi iată,-n fine, s-a produs minunea: Bezmetice pe şesuri trec;
Am pensia o sută douăzeci Dă, Doamne, mintea de pe urmă
Şi două sute zece... tensiunea. În capul primului berbec!
Mulţumiri de pe ceea lume Ginere în casa socrului
Mă-necam într-un bazin, Ani de zile-a stat în gazdă

Dar noroc de-un bun creştin: Rezistând ca un erou,
El, colacul de salvare Soacră-sa l-a dat pe brazdă,
Mi l-a dat... cu lumânare. Că-i mai trebuia un bou!
Lovit de criză Conducătorului iubit
De-o lună n-am fumat nimic Abil e domnul preşedinte

Şi-am declarat război beţiei: Şi toţi îi admirăm figura;
Câştigul meu e-atât de mic, Se-ntâmplă uneori că minte,
Că-mi vine să i-l duc soţiei. Dar numai când deschide gura.
Revolta lui Adam Program de stat
De când a fost lipsit de-o coastă, Parlamentul garantează:

Spre Ceruri strigă cu tupeu: Vor trăi în desfătări
Mi-ai dat, Părinte, o nevastă... Oamenii acestei ţări
Să te ferească Dumnezeu! (Lista lor se anexează).
EPIGRAME
Identificare la poliţie Hoţi legali
Chemată să constate prădătorul Din tot ce parlamentul drege,

Ce suspectat era de-un jaf sinistru, E clar un lucru pentru toţi:
Bătrâna şi-a înfipt arătătorul Mai lesne intră hoţii-n lege
Exact în poza… primului ministru. Decât să intre legea-n hoţi.
Deputatul Concluzie
A fost ales şi-a treia oară, Te preţuieşte generos

Fiindcă e băiat isteţ: La bucurii şi la osândă
Pe toţi acei ce-l cumpărară Acel prieten credincios
Îi vinde azi la dublu preţ. Ce este gata să te vândă.
Sfârşitul unui boss partinic Cloşca cu puii de aur
Ortacii cu elan mormântu-i sapă, Cloşca asta, bună mamă,

Căci şeful va lua spre mângâiere Din exil fiind adusă
Păcatele partidului în groapă, Chiar şi astăzi puii-şi cheamă,
Lăsând pe mal întreaga sa avere. Uneori, în limba rusă!
Stânga şi dreapta în democraţie Pomanagiul la cimitir
Ai ţării glorioşi stăpâni La parastase vine regulat,

Mereu conduc cu două mâni: Dar nu ca alţi creştini, din an în paşte;
Cu dreapta flutură drapelul, Chiar dacă n-a știut vreun răposat,
Cu stânga-ţi pişcă portofelul. Pe ăsta orice mort l-ar recunoaşte!
La steaua... basarabenilor Declaraţie de dragoste

(după M. Eminescu)
Femeie, ştii că te iubesc
Lumina care vine lin Şi vreau oricând să-ţi fie bine;
Din zariştea adâncă, Un singur lucru nu-ţi doresc:
Fiind a stelei din Kremlin... ...Un soţ ca mine.
Ne urmăreşte încă.
EPIGRAME
Femeia Moda minifustelor
Precum Pascal, cuprins de încântare Azi pe stradă, m-am convins,

Am exclamat în preajma ei orbeşte: Nu poţi trece fără riscuri:
O trestie-i femeia, gânditoare, Moda mini a atins
...Dar ce păcat că ea mai şi vorbeşte! Cele mai înalte... piscuri.
Copiii fustelor moderne Pe plajă
Copii sărmani, lihniţii foamei, Expunându-şi sex-apelul,

Nu prea se ţin de fusta mamei Diva cătinel se scoală;
Şi chiar de unii îndrăznesc, Dacă n-ar avea inelul,
Ori n-o ajung, ori n-o găsesc. Ai putea să juri că-i goală.
Veneraţie Confesiunea unui gay
Admir femeile divine Clocoteşte-n mine seva,

Ce-n timpul nostru pervertit N-am astâmpăr; cum să am,
Nu cochetează cu oricine; Când îmi iese-n cale Eva
Te-nşeală doar c-un om cinstit! În costumul lui Adam!
Bărbatul Educaţie în familie
Un soţ galant, ce-arată foarte bine Mămica îşi educă fata

Şi e deştept, şi încă în putere, În faţa soţului timid:
Oricând de la nevastă va obţine La noi comandă numai tata,
Tot ce doreşte dânsa să-i ofere. Dar cine-i tata, eu decid!
Plăcere musulmană Sfârşitul lumii
Sanda, fiică de codrean, Stratul de ozon se tot subţie,

S-a luat c-un musulman Veacul ni-i absurd şi efemer;
Şi le-a fost o mângâiere... Încă-un debutant, cu-o poezie,
Semiluna lor de miere. A făcut o gaură în cer.
MEMENTO
festivalissim
Victoria MILESCU
Te rupi cu greu de petrecăreţi

de-mbrăţişările bărbăteşti
în paltoanele îmbibate de camfor, naftalină, tabac
te duc pe braţe în urale
până la maşina cu şoferul rebegit
demarând prudent
printre fantomele ce-i fac semn să le ia oriunde
drumul se gudură prin ploaie, dă în gropi
case cu turnuri trufaşe
scot la porţi copii zdrenţăroşi
nu e frumos să vomiţi în maşina mirosind a vanilie
nici să arunci pe geam
dovezile lor de iubire
plăsmuite în lungi nopţi de insomnie
ajungi acasă icnind:
nu strică puţină scârbă, un pic de greaţă
un strop de lehamite unge eficient
maşinăria sufletului uşor învechită
apoi o cafea violetă
dar viaţa nu stă acolo unde-o pui
iese pe străzi
să ia o gură de viermuială
printre păsări de noapte, bolizi, faruri
unul chiar acum s-a stins ca un prost
o pasăre se împiedică de tine:
ce mai aştepţi
dă-i drumul în sus
ce stai cu aripile pleoştite
murdare de noroi, de benzină, de sânge…
DULCE ŞI AMAR
ticăloşi de serviciu
Marin IFRIM
N u sunt un nostalgic al presei de pe vremea comunismului, vreme în care, cei

din generația mea care știu bine că nu toată presa era comunistă. Existau, în
țară, ziare județene, care, cu mult rafinament și discernământ, nu țineau steagul (roșu)
sus, ci făceau în așa fel, încât, pe sub cenzură, prin ziariști cu vână, își strecurau
nemulțumirile pe sub valurile tricolorului cu stemă. Eu am prins cea mai bună vremea
a presei buzoiene, când ziarul „Viața Buzăului” era una dintre cele mai bune publicații
din țară, chiar dacă, pe frontispiciu avea „gravată” precizarea „organ al comitetului
județean de partid”. Ce să zic, „organul” respectiv nu viola intelectualitatea și nici nu
pederestra poporelul buzoian, era mai degrabă o barcă de hârtie într-un lighean în
care vânturile și valurile băteau pânzele direct din buzele sau dosul prim-secretarului
de partid. În rest, lumea era cât de cât normală, iar securiștii de atunci nu aveau con-
turi în mintea cetățenilor, nici tehnică și nici prea cine știe ce motivație financiară.
Am cunoscut, ba chiar, cu o parte dintre aceștia, am lucrat, aici la Buzău, imediat
după 1989 destui ziariști adevărați. Am ucenicit la ei: Cornel Neculai Dinu, Nicolae
Nicolae, Aurel Jipa, Corneliu Ștefan, Constantin Brăiescu, Ion Aldeniu (Gătej), Ghe-
orghe Stamate, Gheorghe Mincă, Nicolae Radu, Gheorghe Vasile, Victor Andreica
(fost șef cu propaganda PCR, un ziarist foarte bun, cu greșelile sale politice care, pe
mine, nu m-au afectat în mod direct), Nistor Tănăsescu (el neavând nicio treabă cu
comunismul, terminând facultatea în 1989 și lucrând direct în piața liberă a cuvin-
telor, poet de top, tehnoredactor de nivel academic) și mulți alți condeieri de neuitat.
Asta e situația, cei care se vor irita, din cauza acestor rânduri, nu știu ce înseamnă
să fii ziarist autentic. Dincolo de faptul că trebuie să ai niște studii de profil, trebuie
să ai și caracter, conștiință. Fără malpraxis, pentru că tot se bate apa în piuă în privința
„deontologiei” profesionale. Am făcut un ocol mare ca să ajung la ziariștii momentului,
la portretul robot, nu la vreo persoană anume. Nu mai avem ziariști adevărați nici
măcar pe ici, pe colo. Au apărut, în ultimii zece ani, printre publiciștii normali, au-
tentici, fel de fel de ciumați cu sângele pixului otrăvit, acoperiți pe creier, aculturali,
venali, cu tupeu, ciripitori până și-n vorbele tipărite. E vorba despre o cloacă națională,
DULCE ŞI AMAR
care a infectat toată mass-media, cu televiziuni cu tot. Și totuși, fenomenul nu e prea
grav, treburile se pot îndrepta. Mai rău e în mediul online, pe internet și facebook.
Toți demenții au „bloguri” (site-uri, mă rog) cu pretenții de ziare, de publicații care
primesc stipendii, toate fiind sub diverse cupole ale serviciilor (ne)secrete românești
sau de aiurea, „administatorii” acestora executând orbește orice comandă primită,
denigrând cetățeni nevinovați, intelectuali și tot ce li se pare huidumelor cu creier în
bipepși că ar sta împotriva naturii lor androide.
Până în 1989 nu am văzut niciun securist decât dacă mi l-a arătat cineva cu de-
getul. După 1989 am devenit țintă. Pe vremea lui Traian Băsescu am fost pur și sim-
plu hăituit. Am avut în jurul mei „prieteni”, „ziariști”, adicătelea, care m-au turnat, la
băieții lor cu blana schimbată, făcând referiri până și la culoarea urinei. Am renunțat
la toți, vorba ceea, am pierdut niște „ziariști” și niște „scriitori” ca și cum aș fi scăpat
de pietrele de la rinichi. Și tot nu sunt lăsat în ale mele, în rinichii mei. Una dintre
aceste haimanale, „proprietar” de blog, de „gazetă”, chiar dacă nu își afișează fățiș res-
ponsabilitatea, mă face, din când în când, la ordin, cu ou și oțet. A ajuns să-i placă
chestia asta așa de mult, încât, uneori, se ține după mine precum un copil agățat de
fusta țigăncii. Se recomandă tuturor „ziarist”. Nu are școală pentru așa ceva, ci doar
o mică înțelegere cazonă. Altul, tot pe un fel de blog cu pretenții, în dreptul ocupației
sale, a profesiei de bază, scrie: „ziarist”. Cuiva i-a spus că e și profesor de română, în
realitate fiind doar un fel de purtător ocazional de seringă nesterilizată și un fel de
hingher al mizeriei medicale cu voie de la Sănătate. Eu am lucrat la câteva ziare, nu
în calitate de ziarist, ci de redactor. Nu pot să spun nimănui că sunt ziarist. Și nici
scriitor, chiar dacă am publicat zeci de cărți, toate fiind o problemă care ține mai mult
de hobby decât de „cariera” mea profesională. Toate aceste paiațe, și blogurile lor de
hârtie electronică, intră în călduri ecuatoriale acute în preajma alegerilor sau când
trebuie să demoleze vreun adversar al nevăzuților și știuților care duc greul „patriei”
pe umerii lor clisoși. Gazete electronice cu cititori electronizați: postacii, un fel de
bocitoare sub(!) textul agresivului „ziarist” de profesie amator calificat. M-am obișnuit
cu viclenia și foamea lor de neant, îi detest fără patimă, le înțeleg frustările și
neputințele, nevoia disperată de aer coclit pentru plămânii lor lipsiți de libertatea
corporală. Am ajuns, după ani de comentarii acide la adresa unor vechi gazetari, să
mă întorc la scrisul de zi cu zi ale unor ziariști care, oricum i-am privi, sunt ziariști:
Cornel Nistorescu, Ion Cristoiu, Sorin Roșca Stănescu și alți câțiva. Spre deosebire
de site-opați, de „administratori” de bloguri, cei enumerați mai sus au condei, sunt
logici chiar și când vor să manipuleze, au acea aură a publiciștilor cu ștaif profesional
greu de combătut. Nu știu ce ar fi de făcut, simt doar cum internetul ne distruge
viața, știu că mi se citesc toate mesajele electonice și alte cele. Uneori, am prevăzut cu
precizie astronomică momentul în care voi fi atacat din această Zonă 51 a beznei
naționale. Am ajuns la concluzia comună, proverbială, că niciodată nu trebuie să te
pui cu proștii și cu nebunii. Îmi fac semnul crucii și mă gândesc la treburi în care car-
calacii iadului nu au acces din cauza luminii. Fiat lux!
TRADUCERI
ulise orb – blind ulysses

Ovidiu PETRESCU
Uitare Oblivion
Timpul, câine hulpav, Time, a voracious dog,

mi-a mai sfâşiat has torn again
nişte amintiri. some of my memories.
Clipele petrecute împreună Moments spent together
se preling în neant. are fading into nothingness.
Într-o zi voi uita One day I’ll even forget
şi primul sărut, our first kiss
iar viscolul clipelor and time’s snowstorm
îmi va risipi fiinţa will dissipate my being
spre alt tărâm. away into another realm.
Amintiri Memories
Lasă-mă, din când în când, Allow me, occasionally,

să rătăcesc printre gândurile tale. to loiter among your thoughts.
Port în braţe amintirea iubirii I hug the memory of love
precum nisipul umbre de valuri. as sand ripples under waves do.
Aşchia unei clipe de fericire The splinter of a moment’s joy
mi-a rămas împlântată has been left thrust into my hand
în mână şi mă doare and it aches
când îţi mângâi as I caress
obrazul încrustat cu regrete. your regret-wrinkled cheek.
Ce a mai rămas din noi What is left of us
în afara amintirilor ? apart from memories?
TRADUCERI
Sufletul meu My Soul
Sufletul meu, My soul,

o cetate în care a fortress where
luptătorii au murit fighters died
în aşteptarea bătăliei in expectation of
ce nu a mai avut loc, a never fought battle,
s-a predat deşertului. has surrendered to the desert.
Hienele, deja, mi-au Hyenas have already
sfâşiat speranţele. torn off my hopes.
Nimicul Nothingness
Vine o zi There comes a day

când afli cã when you find out
nu mai însemni that you no longer mean
nimic pentru nimeni, anything to anybody
nicicând şi nicăieri at any time or anywhere
şi-atunci moare gândul şi cad stelele. and that is when thought dies and stars fall.
Nimicul te soarbe Emptiness
dintr-o dată şi instantly absorbs you
locul tău în lume and your place in this world
devine locul altora. becomes somebody else’s.
Ce să scriem pe crucea lui ? What shall we write on his cross ?
Nu ştim nimic despre el. We know nothing about him.
Istoria asfinţitului History of Sunset
Ating cuvintele săpate I feel the carved words

pe stânca prăbuşită în suflet on the fallen rock in my soul
şi cuvintele se năruie. and the words crumble away.
Mă bântuie vina I am haunted by the guilt
de a fi scris istoria asfinţitului of having written the history of sunset
fără să fi trăit without having lived
bucuria blândă a dimineţilor. the gentle joy of mornings.
TRADUCERI
Ulise orb Blind Ulysses
Nu mai ştiu să mă întorc I no longer know how to return

pe ţărmul speranţelor părăsite cândva. to the shore of hope long left ago.
Semnele dăltuite cu trudă The strenuously carved signs
în drumul de piatră in the stone road
s-au tocit sub bocancii unui noian de clipe. have faded away under the boots
Rătăcesc prin ploaia rece ca moartea, of a throng of instants.
un Ulise orb care a uitat I wander in the rain as cold as death,
ce căuta prin lume. a blind Ulysses who’s forgotten
what he is here for.
Sfaturi Words of Advice
Crede-mă prietene ! Believe me, my friend,

Când dai mâna cu un om, when you shake hands with a
puternic şi frumos, care îţi zâmbeşte, smiling, strong, handsome man,
undeva, ascuns înlăuntrul lui, there is, somewhere hidden
este un altul mic şi urât, inside him, an ugly little other ego
care spumegă de furie,
who is cutting up rough
imaginându-şi că tu ai fi fericit.
that you might be happy.
Mereu ţaţa din vecini
Forever, the old lady across the street,
te examinează cu avida curiozitate
is watching you with morbid curiosity,
a unui adolescent
ce priveşte la Animal Planet like a teenager who avidly
cum un rechin înşfacă watches a shark gulping
piciorul unui om. a man’s leg on Animal Planet.
Când vei îmbătrâni When you grow old,
nu vei mai vedea albastrul cerului you will no longer see the blue sky
ci norii din sufletele celorlalţi. but the clouds in other people’s souls.
Trage-ţi, din nou, peste cap, Pull your kind and
faţa de om blând şi inofensiv, harmless face over your head
dacă vrei să supravieţuieşti... again if you want to survive…
Începe o nouă zi ! A new day starts!
DIALOG
stelian grigore, dascălul şi poetul

Gheorghe POSTELNICU
l De la Ţinteşti începe Câmpia Soarelui, unde asudă navigatorii de pe marea

aurie, adevăraţii luptători din războiul pâinii noastre cea de toate zilele
– Un suflet uriaş. Dascăl şi făclier al satului românesc. Cred că aţi fi putut ori-
când să vă transferaţi într-o şcoală buzoiană. Ce v-a legat, pentru totdeauna, de Ţin-
teşti?
– Întrebarea mă fascinează şi, făcând un exerciţiu de întoarcere în trecut, mă şi
văd elev, la şcoala din satul prahovean, Puchenii-Moşneni, la serbarea de la finele
clasei I, cu coroniţa pe cap, dar cu tristeţea în suflet. Domnişoara învăţătoare nu acor-
dase premiile pe merit. Ajuns acasă, cu ochii în lacrimi, i-am spus scumpei mele
mame, că atunci când voi fi mare, doresc să ajung învăţător şi să fiu drept cu copiii,
să le acord premiul după cum merită fiecare. Iată că m-am ţinut de cuvânt. Eram în
ultimul an de şcoală pedagogică, la Buzău, şi, la una din orele sale de pedagogie, ve-
nerabilul profesor Petre Cucu ne-a vorbit despre misiunea apostolică a învăţătorului
în lumea satelor. Am fost, pur şi simplu, cuprinşi de emoţie, când, spre sfârşitul ex-
punerii sale, ne-a citit „Scrisori către învăţători” (1911), din volumul „Pagini din tre-
cut”, de Tudor Arghezi, volum proaspăt apărut în librării (noiembrie 1956). La
examenul de stat, din iunie 1957, am obţinut nota maximă şi am intrat primul la re-
partizarea în învăţământ. Am ales un post în satul Odăile, sat apropiat de cel natal,
Puchenii-Moşneni. Am funcţionat ca învăţător, până în noiembrie 1957, când am
fost încorporat pentru satisfacerea serviciului militar. După lăsarea la vatră, în no-
iembrie 1959, am funcţionat în satul natal. După un an, prin căsătorie, am ajuns la
Ţinteşti, satul natal al soţiei mele (învăţătoare), unde mă aflu şi acum. Am avut oferte
pentru a ajunge în oraş, dar am considerat că e mai bine să-mi desfăşor activitatea de
educator la ţară. Şi mai e ceva. În Şcoala Pedagogică de Băieţi, din Buzău, am avut
dascăli ideali, purtători de valori morale şi umane de necontestat, ce ne-au insuflat,
DIALOG
parcă, întoarcerea noastră în lumea satului. Ei ne-au adresat îndemnul străvechi: „Du-
ceţi-vă în desimea şi largul lumii şi botezaţi-o întru gândire şi adevăr!” Mărturisesc
din suflet că sunt legat pe veşnicie de acest sat: „Pe veşnicie / Sunt legat, / De sat, /
De acest meleag, / Cu izul de ţărână, / De locul acesta minunat / Ce e de Domnul /
Binecuvântat. / Din suflet spun că / Sunt legat, / Cu tot ce am, / Cu tot ce fac, / Cu
tot ce am făcut / Şi ce voi face, / Cu tot ce scriu, / Cu tot ce-am scris / Şi ce voi scrie,
/ În linişte şi armonie, / În sacra veşnicie, / Născută-aici, / La sat.” („Pe veşnicie”)
– Aţi profesat jumătate de veac cu imaginea vie a unor modele nemuritoare pe
care sensibilitatea dumneavoastră le-a fixat în portrete emoţionante. Aveţi acum drep-
tul să ne emoţionaţi şi pe noi!
– Pe scena devenirii mele, am avut marea şansă să fiu instruit şi educat de dascăli
minunaţi, care mi-au marcat întreaga viaţă prin forţa exemplului lor. Când vorbesc
sau când scriu despre marele meu iubit profesor şi diriginte, George Beldescu, trăiesc
cu adevărat, clipe de înălţare, de mare sărbătoare a limbii române. Pentru distinsul
apostol, patria a fost, în primul rând, limba română, pe care, ce mult a iubit-o! Cu
dăruire, a îmbogăţit-o şi înfrumuseţat-o, cu aprofundate cercetări şi studii de gra-
matică, fonetică, ortografie, ortoepie, punctuaţie, stilistică şi de metodica predării.
Vocea sa inconfundabilă a pătruns în adâncul fiinţei noastre, ne călăuzeşte şi ne în-
deamnă să punem în valoare gândurile, ideile şi emoţiile. Rămâne în memoria noastră,
a elevilor noştri şi a elevilor elevilor noştri, ca o vie şi frumoasă amintire, strălucitoare,
care luminează continuu, cât va dăinui limba română: „Mă-nchin, / În amintirea /
Distinsului mentor. / Mă-nchin / În amintirea / Unei vieţi / De strălucit apostol, /
Model de modestie, / De nobleţe. / Ne-a dăruit / Lumină / Din lumina sa, / Ne-a
dăruit / Iubirea / De a lumina, / De a visa, / De a bine / Cuvânta. / Mă-nchin / În
amintirea sa.” („Mă-nchin”).
Am fost elev al şcolii pedagogice în anii de dictatură a proletariatului, când dis-
tinşii noştri profesori, de multe ori nu puteau să-şi exprime ideile însuşite în facultate,
ci altele deformate de concepţia materialismului dialectic şi istoric. Acum îmi dau
seama de situaţiile dificile prin care a trecut profesorul – director Nicolae Ţane, când
ne preda Psihologia şi Logica. Dar acest zeu ocrotitor al adolescenţei noastre respira
o profundă dragoste pentru gândirea logică şi creatoare, pentru rostirea corectă şi
frumoasă a gândurilor şi ideilor, în grai românesc, pentru sădirea în sufletele învăţă-
ceilor a pasiunii şi dăruirii pentru nobila misiune de educatori. Avea o eleganţă în-
născută în gest, cuvânt şi faptă. Vocea îi era plăcută, melodioasă, clară şi plină de
relief. Avea o bunătate şi o severitate de adevărat părinte, ce venea din straturile sale
de dinăuntru, din iubirea de semeni, din iubirea pentru cei pe care-i educa. Locuind
DIALOG
în clădirea şcolii, zi şi noapte, era cu noi, elevii, cu personalul de serviciu şi de îngrijire,
era una cu şcoala, dacă îmi este permis să spun aşa. În preajma sa ne simţeam ca în
familie, ca acasă. Ne adormea ca pe nişte copii, în noapte, iar dimineaţa, avea grijă să
ne trezească pentru o nouă zi de învăţătură. Pentru pedagogul Nicolae Ţane, educaţia
nu a fost o profesie, ci o misiune, un mod de a-şi trăi viaţa, o credinţă fără sfârşit.
Profesorul Dimitrie Ionescu a intrat în memorie prin activitatea de brav educator,
cât şi prin valoroasele lucrări de istorie, printre care şi „Istoria oraşului Buzău”. Parcă
îl văd la catedră. Era înzestrat cu o înfăţişare nobilă, demnă şi elegantă, plină de echi-
libru. Pe lângă calităţile sale înnăscute, profesorul trecuse prin şcoli strălucite care i-
au asigurat o cultură aleasă şi bine organizată. Era omul lucidităţii, om de vocaţie,
sinteză de competenţă, în misiunea de modelare a sufletelor noastre, capabil de a în-
treţine la ore o atmosferă sănătoasă, de studiu. Arăta multă dragoste faţă de munca
sa, dar şi faţă de elevi. Era admirat pentru felul său deosebit de a preda, bazat pe eru-
diţie şi tact pedagogic, pentru modul cum reuşea să se facă înţeles. Expunerile erau
de o eleganţă magică, caracterizate prin concizie şi substanţă, asigurate de inteligenţa
sa impecabilă, de instruirea sa perfectă, cât şi de documentarea sa aprofundată cu
evenimentele istorice. Acest profesor de elită şi de o înaltă moralitate a avut mult de
suferit în anii 1948-1962. Pe motiv că a făcut politică legionară, a fost epurat din în-
văţământul secundar, a fost arestat şi trimis la Canal, i s-a răpit dreptul de a preda în
învăţământ. Cu toate acestea, nu i s-a stins patima pentru profesie, pentru studiu şi
cercetare istorică. Am reflectat adânc asupra activităţii sale de educator strălucit, cât
şi asupra operei istorice create şi am înţeles că etica sa s-a bazat pe cultul muncii, al
corectitudinii şi ordinei desăvârşite, pe cultul adevărului, al dragostei de ţară şi de
neam. Am evidenţiat în aceste rânduri numai trei modele care mi-au luminat calea
de făclier al satului, dar pentru mine, toţi învăţătorii şi profesorii din perioada când
am fost elev au rămas o amintire frumoasă. La întâlnirile de promoţii le recit foştilor
mei colegi versuri dedicate acestor „apostoli ai cuvântului”: „Astăzi, la mult dorita în-
tâlnire, / Iubiţi colegi, mă simt dator, / Să-mi amintesc de-ai noştri ani de şcoală, /
De-apostolii Cuvântului, / De care-mi este tare dor! / De dascălii cei dragi şi buni,
/ De la primară şi gimnaziu: / Mihai şi Virginica Ghiga, / Georgescu Aurelia şi Va-
silica; / De domnii Zaharia, Vasilescu, / Victoria, Dumitru Ceafcă, / Stasie, Ender,
Lelia şi Duţă / Şi competentul domn Gheorghiţă. / De corifeiii din Normală / Ilus-
trul Nicolae Ţane, / Distinşii domni: George Beldescu, / Petre Cucu, I. Mihăilescu,
/ Tiberiu Bordea, Costică Dumitrescu, / Fănică Negoiţă şi Tomescu, / Dimitrie Io-
nescu, Traian Cristescu. / Distinse doamne: Jana Piţu, / Lucreţia Bogdănescu, / Vera
Delinski, Larisa Ştefănescu. / Venerabili domni: Suciu, Mihai, Murgescu, / Chivu,
DIALOG
Kara Filip şi Dobrescu, / Ştefan Rujan, Dumitru Ionescu, / Pascal, Maxen şi Căpă-
ţână…/ Toţi erau ca vremea bună. / Să ne aducem, dragi colegi, aminte, / De orele
de aplicaţii, de-acei învăţători / Ce ne împărtăşeau din taina lor: / Tănase, Nicolau,
Olaru, / Codreanu, doamna Grancea şi Pâslaru! / Toţi, toţi, pe care azi i-am pomenit,
/ Aveau ceva sacru în ei / Şi ne-apărau ca nişte zei - / Apostolii Cuvântului, iubiţii
mei” („Apostolii cuvântului”).
– Aţi dat tot timpul de la dumneavoastră. V-aţi risipit bogăţia sufletească pentru
binele celorlalţi. Ce aţi primit în schimb?
– Lecţia omeniei, a iubirii de semeni am învăţat-o de la mama şi de la bunici,
din familie, apoi de la şcoală şi de la o mulţime de oameni adevăraţi, ce m-au orientat
pe „negreşitele cărări” ale vieţii, care şi-au dat silinţa să-mi arate că viaţa este o luptă
şi dacă vrei să fii învingător, trebuie să pui suflet şi pasiune în tot ce faci, să fii pătruns
de patosul muncii încărcate de mare răspundere de educator. „Viaţa înseamnă a trans-
forma constant în lumină şi flacără tot ceea ce suntem şi ceea ce întâlnim”, sublinia
genialul filozof F. Nietzsche. Din adâncul fiinţei sale, distinsul nostru profesor şi di-
riginte, George Beldescu, ne-a lăsat câteva sfinte cuvinte pe care, la rândul meu, le
repet ca pe o profesiune de credinţă: „Învăţătorii şi profesorii au prilejul de a-şi pre-
lungi viaţa în memoria elevilor, unii veneraţi pentru conduita lor socio-profesională
şi morală, alţii blamaţi pentru irosirea unor porţiuni preţioase din timpul şcolar…”
Vă mărturisesc că, în toată activitatea mea de dascăl, am fost pătruns de aceste idei
şi aşa am devenit mai bogat sufleteşte, având marea satisfacţie a misiunii împlinite.
Şi vă mai spun ceva. Am sufletul încărcat de bucurie, pentru că mi-am îndeplinit un
vis – să am foşti elevi care s-au ridicat peste performanţele mele, au urcat pe treptele
desăvârşirii, sunt modele de urmat şi de mine, dar şi de alţi semeni, receptivi la lu-
crurile alese şi frumoase din viaţa noastră. Vă declar cu mare satisfacţie că: „Am fost
cultivator / De iarbă verde, / De acasă. / Cultivator rămân / Pentru toată iarba, /
Până la bătrânul fân.” („Declaraţie”)
– Ce aţi fi vrut să se schimbe în şcoala românească şi nu s-a schimbat până la ie-
şirea dumneavoastră la pensie?
– Sunt multe de spus, privind schimbările în bine, din şcoală. Nu peste tot, şcolile
dispun de bază didactico-materială corespunzătoare, cât şi de condiţii pentru respec-
tarea normelor igienico-sanitare. Vorbind despre procesul instructiv-educativ, e ne-
voie de responsabilitate sporită pentru eliminarea formalismului din activitatea
educatorilor şi a elevilor. Mă doare sufletul când aud, în această etapă, de abandon
şcolar, de un număr mare de analfabeţi. Trebuie să veghem, să fim pătrunşi de ade-
vărul pe care-l avem înaintea ochilor. Schimbarea vine de la noi, modelatorii de suflete,
DIALOG
de modul cum ne angajăm. Să nu uităm nicio clipă ce aşteaptă viitorul de la noi.
– Versurile dumneavoastră au o caracteristică aparte. Sunteţi singurul scriitor
buzoian care evocă fără contenire, cu sinceritate şi respect, ţara, poporul, limba, eroii.
Ce vă animă?
– Pentru mine, poezia este un mod de a-mi exprima trăirile, gândurile, ideile,
sentimentele şi emoţiile. Scriu, pentru că nu pot trăi altminteri, pentru a evada din
mine însumi, pentru a mă adânci înlăuntrul meu. Scriu pentru a mă bucura de mi-
racolul „cuvintelor potrivite” şi a-i bucura şi pe cei dragi mie: „Din lacrimi, bucurii /
Şi frământări târzii, / În dor de sfânt cuvânt / Şi cu credinţă-n bunul Dumnezeu, /
Mi-am deschis, / Din iubire de semeni, / Porţile sufletului meu”. Volumele publicate,
„Exerciţii de binecuvântare” (volum de versuri dedicat nepoţilor mei), „Un altar pentru
tatăl meu” (volum de versuri dedicat tatălui meu, Constantin, căzut pe front la Cotul
Donului), „Farmecul mărturisirii” (volum de versuri dedicat mamei Constantina care
pe 18 august 2016 a împlinit vârsta de 100 de ani), „Păsăretul” (O poveste a timpului
pierdut. Catrene pentru cei mici, despre cei mari), „Negreşitele cărări“ (volum dedicat
profesorului George Beldescu), „Elogii” (volum de versuri dedicat foştilor mei colegi
de şcoală pedagogică), „Morile văzduhului” (volum de versuri dedicat soţiei mele,
Ioana), „Dor şi dor” (versuri), „Momentul George Beldescu” (evocări), „Ţinteşti – rouă
de Bărăgan” (monografie) – au ca laitmotiv iubirea şi respectul faţă de semeni, de glia
strămoşească, de dulcele grai românesc, de părinţi, buni şi străbuni, de trecutul nostru
eroic. Se înţelege ce mă animă: „Simt că tot / Ce mă-nconjoară / Pătrunde-n mine /
Şi se dizolvă-n / Sentimente şi idei, / Ce-ncearcă să rămână, / Prin cuvânt, / Plăcută
amintire, / Pe axa locului / Şi a vremii” („Pe axa locului şi-a vremii”).
– „Caietele de la Ţinteşti”. A cui a fost ideea? Poate să facă satul ce nu poate ora-
şul?
– Pe data de 6 septembrie 2015, de „Ziua comunei Ţinteşti”, am organizat o în-
tâlnire cu scriitori buzoieni, la care au participat factori de răspundere de la nivelul
comunei, cadre didactice, fii ai comunei şi alţi invitaţi. Din 2008, de când se organi-
zează sărbătoarea comunei, distinşii scriitori Marin Ifrim şi Nistor Tănăsescu au fost
nelipsiţi, contribuind cu toată fiinţa lor la reuşita manifestărilor iniţiate. Au fost şi
mai-nainte discuţii legate de apariţia la Ţinteşti a unei publicaţii, dar la întâlnirea din
toamna anului 2015, generosul scriitor Marin Ifrim vine cu ideea de a se realiza, la
Ţinteşti, o revistă literară, având în vedere faptul că există condiţii care să facă posibil
acest lucru. Printre cei prezenţi la discuţii s-au numărat şi foştii mei elevi: inginerul
Constantin Toma (azi, primarul municipiului Buzău), inginerul Mihai Ştefan (Re-
gionala CFR Galaţi), profesoara Mihaela Gomoescu (Şcoala Pogonele), profesorul
DIALOG
Tudor Avram (directorul şcolii, atunci). Toţi au fost încântaţi de propunere. Nu a
trecut nici luna septembrie toată, că deja trei dintre cei prezenţi au trecut la fapte. La
începutul lui octombrie am realizat primul număr al revistei „Caietele de la Ţinteşti”
şi l-am prezentat fostului meu elev, Constantin Toma, patronul Grup Romet Buzău,
care, impresionat de reuşita noastră, a hotărât să ne sponsorizeze. Iată că această re-
vistă a devenit o mare surpriză, nu numai în judeţ, ci şi în ţară, chiar peste hotare.
Ne-am gândit să lărgim colectivul de redacţie cu tineri de pe meleaguri ţinteştene,
care să asigure mersul mai departe al revistei. Suntem pe calea cea bună. Se poate
orice… „Omul sfinţeşte locul”.
– Cum se vede Câmpia Română de la Ţinteşti?
– Ţinteştenii dăinuiesc pe acest meleag de la porţile Bărăganului, de multe secole.
De aici începe Câmpia Soarelui, unde asudă navigatorii de pe „marea aurie”, adevăraţii
luptători din „războiul pâinii noastre” cea de toate zilele. Visăm spre noi împliniri pe
aşternutul verde al câmpiei. E nevoie de schimbarea mentalităţii semenilor noştri,
pentru ca „verdele” acesta să devină mai roditor. „Ne cheamă pământul…”
CONTROVERSE
felul de a fi romÂn
Magda URSACHE
„Trecutu' e ce-o fost, da' tot mai e; din trecut vin toate: şi sămânţa
de oameni, şi rânduielile. Aşa, cu trecutu' mergem până la facerea
lumii, că de acolo se trag toate.“
ERNEST BERNEA,
Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român,
Informator nr. 106
E din ce în ce mai evident, dacă n-o fi fost aşa de la începutul anilor ‘90, cât de
dăunător poate fi jocul cu trecutul, jocul cu istoria pentru “noi cei toţi”, spre a
folosi sintagma lui Nichita Stănescu.
De un ton tranşant uzează, în contrast, acad. Ioan-Aurel Pop (Identitatea
românească. Felul de a fi român de-a lungul timpului, Ed. Contemporanul,
2016,Colecţia istorie, p.78-79): “A respecta nu este însă tot una cu a aproba.
Respectăm dreptul domnului Boia de a crede şi scrie că istoriografia românească este
o însăilare de mituri naţionaliste, că istoricii şi oamenii de cultură români în general
au fost şi sunt laşi, că tot trecutul nostru este ticălos etc., dar credem cu tărie că, în
Cetate, trebuie să fie libere să se facă auzite şi alte voci credibile [...]”. Iar vocea is-
toricului de la Cluj-Napoca se aude clar pentru cine are urechi de auzit.
Generaţia mea a trecut printr-o şcoală full de propagandă. Multele soiuri de
propagandă comunistă erau echipate mereu “corespunzător”, vocabulă de bază a limbii
de lemn: rubaşca stalinistă şi vestonul tip Krupskaia al leninistelor, pantofii plaţi tip
Pauker, şapca proletară şi cămaşa rabattu ale activiştilor lui Dej, cămăşile negre asor-
tate cu cravată albă ale “muncitorilor cu cartea” din anii şaptezeci, costumele “gri-
sceptic” ale aplaudacilor ceauşeşti…
În 2002, întîmplîndu-se vizita lui Bush, au apărut reporteriţele cu pălării West-
ern şi Dallas, descoperind 10 familii Buş trăitoare în Rumeinia. Aţi observat ce aiurea
se pronunţă numele ţării: Rămănia, Rumunia, de parcă ar vrea să-l schimbăm?
Cu câţiva luştri în urmă, un preot (din Petreşti, Alba Iulia) ni-i arăta pe papă, pe
CONTROVERSE
Bush şi pe Gorbaciov cu tot cu pată, în fresca unei biserici, enoriaşii bătînd, la tustrei.
mătănii.
Să fie “adaptarea semn de vitalitate”, aşa cum scria o diaristă self-expatriată? „Ne
şi mirăm întrucîtva cît de perfect american a devenit un amic fost stalinist.” Amic de-
venit transetnic peste ocean. “Adaptarea” asta eu o numesc oportunism sadea. De
altfel, cei aflaţi la vârful “edificării socialiste”, ca Gogu Rădulescu alintat “Moşu”, ca
Ştefan Andrei, ca Mizil, au fost recuperaţi ca disidenţi, în frunte cu Brucan, reversibil
ca un impermeabil.
La TVR1 şi-n reluare, Ion Iliescu se plîngea că a fost trimis, ca opozant al
Ceauşescului, la “munca de jos”. Adică la Iaşi, ca prim secretar. Aparatul său (lucram,
atunci, la revista “Cronica”) pîndea orice ezitare ideologică, orice text subversiv, orice
fluierat în biserica PCR. În ianuarie, la aniversările cuplului conducător, se intra în
delirul scriptic al “adeziunilor.” În aceeaşi emisiune, Mircea Maliţa se arăta maliţios
la adresa „Stejarului” din Scorniceşti, tot ca opozant. Vorbea pe euromâneşte.
Şi cum sa nu fie recuperaţi bunii propagandişti, cu stilul lor propagandistic cu
tot? Nu se trage globalizarea din internaţionalismul proletar? N-a fost tătuca Stalin
un protoglobalizator? Nu moşteneşte antiromânismul actual atentate la origini, la
limba română, la credinţa ortodoxă, din obsedantul deceniu?
Agitatorii aşa-zis naţional – comunişti au reuşit să compromită sentimentul
demn patriotic, firesc patriotic, aflat în limitele normalităţii. Noi nu mai vrem istorie
“solemnă”, ci una cu buze senzuale, ca ale lui Decebal ori Traian; fără Ana Ipătescu
ori Ecaterina Teodoroiu, dar cu Andreea Esca. Amor Patrie Nostra Lex ar fi o prostie.
Dacii râdeau ca proştii mergând la luptă, se amuza un comentator de altă profesie
decât istoriograf. A vedea eroismul astfel, asta da prostie!
Conform noilor ordonanţe, tocşoişti de toate gradele susţin că “naţiunile intră
în metastază”, iar specificul naţional, sintagmă total depăşită, se pierde zilnic şi-i bine
că-i aşa. “Detest patriotismul”, spunea regizorul Andrei Şerban în altă emisiune, “a
dat ocazie la ceva oribil”, “prefer să nu-l folosesc (cuvîntul, nota mea, Magda Ursache),
iar Robert Turcescu îi oferea bila albă. Prinţul Duda hop şi el, fiind de părere că data
Zilei Naţionale trebuie iarăşi schimbată: propunea 10 mai, ca Ziua Independenţei,
însă afirma ritos: “N-avem identitate”. N-o fi recitat, ca actor, versuri pline de “mân-
drie ‘trioticească ”, spre a-i spune ca Paul Goma?
Mulţi vor să-şi dea demisia din etnie, se arată plictisiţi de “obsesia asta a
identităţii”, a trăsăturilor identitare, sîcîiţi de naţie şi de naţional. Ca şi cum s-ar fi
întors roata vremii în stalinism, când românii ajunseseră „meteci psihici” (Marian
Popa) în propria ţară, străini de etnia proprie, de limba proprie, de istoria proprie.
CONTROVERSE
Şi-mi amintesc că în emisiunea Mari români, TVR 1, luni, 28 august 2006, se
derula jos, pe bandă, următoarea sentinţă: „Marele român nu s-a născut încă.” Po-
porul (numit, mai nou, populaţie) român nu-i în stare să facă şi să dreagă nimic. Nişte
răi şi nişte fameni, cu mic, cu mare. Misoxen cum era, Moses Rosen l-a dojenit pe
Petre Roman, când a ţinut să precizeze că-i os de ardelean: „Asta nu-i laudă, că eşti
român“. Tom Gallagher dă palme românilor înapoiaţi „numai şi numai din cauze in-
terne”, neavând elită.
“Ciraci prilejuali” (mulţumesc, Luca Piţu!), foşti autori de “fonduri” pe teme dic-
tate de PCR, şi-au însuşit repede noile comandamente, ca să nu ajungă în defect de
corectitudine politică. Cele mai mari lovituri de pedeapsă le-a primit felul de a fi român
de-a lungul timpului. E şi subtitlul cărţii lui Ioan-Aurel Pop, în replică avizată îm-
potriva ideii că românii n-au avut conştiinţa că fac parte dintr-o comunitate; pe cale
de consecinţă, istoria naţională, a statului naţiune, aşadar istoria sec. XIX şi istoria
primei părţi a sec XX, ar fi un fals. Nu ştiu câte alte cărţi ar trebui să se scrie pentru
a anihila imaginea românilor neputincioşi, învinşi perpetuu, născuţi pentru hoţie,
beţie şi lăcomie, delăsători şi leneşi, pe scurt, nemernici. Concluzia Mihaelei Czobor-
Lupp (în Firea românilor, Nemira, 2000, vol. coordonat de Daniel Barbu) a fost că
românii nu au viitor: „acest viitor este deja distrus înainte ca el să fi existat.”
Una dintre ideile cele mai eronate, dar şi periculoase, a fost că arhivele nu
contează (ca să se întoarcă în groapă Kogălniceanu) şi asta pentru că ar fi organizate
de “instituţiile Puterii, în propriul lor beneficiu” (l-am citat pe Lucian Boia, Jocul cu
trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune, Humanitas, ed. din 2013). Aşa că arhivele Tran-
silvaniei ni le poate păstra Ungaria, cum ne-a păstrat Moscova tezaurul. N-ai arhivă,
n-ai toponimie, poţi lesne contesta românismul în Ardeal, ceea ce se şi întâmplă. N-
a spus un preşedinte al Parlamentului Ungariei că autonomia Transilvaniei e
“porunca lui Dumnezeu”?
În cuvintele istoricului-eseist L. Boia, demersul istoriografic “se menţine mai
ales pe imaginaţie.” A văzut cineva în mâna lui Clio vreun document?
Imaginativul domn Boia, în evidentă lipsă de empatie pentru marii istorici care
l-au precedat, de la Kogălniceanu la P.P. Panaitescu, Prodan, Oţetea, dar mai ales
Iorga, pledează pentru ucronie – istorie virtuală şi nu pentru istorie ca ştiinţă, ba
chiar spune că istoria nici nu poate visa la statutul de ştiinţă. Rigoare în reconstituirea
unor evenimente, a unei epoci, pe bază de izvoare verificate atent, de documente?
Chestii depăşite! Doar n-o să mai credem în manualul lui Charles Langlois şi Charles
Seignobos, de la, hă-hăt, 1898, Introduction aux études historiques: “unde nu sunt doc-
umente, nu este istorie”. Nimic mai simplu: ni le imaginăm şi atâta tot. Cum “nu există
CONTROVERSE
ierarhii care să nu poată fi răsturnate”, zis şi făcut! Scurtăm după poftă nasul Cleopa-
trei. În istoria ca ficţiune, Vlad Ţepeş, alias Dracula, bea potire cu sînge uman. Bran
a ajuns castelul reginei vampirilor, pentru că Ţepeş are şi o soţie vampiră, în ie
românească. Victoriile lui Ştefan cel Mare sunt ipotetice, o ipoteză e şi unirea lui
Mihai Viteazul.
Da, în istoria-ficţiune încape orice: Marx poate sta (v. Jocul cu trecutul. Istoria
între adevăr şi ficţiune, p. 110) lângă... Sfântul Augustin: “Teoria istorică a lui Marx
[...] este, cu siguranţă, alături de edificiul teologic al Sf. Augustin, poate mai sumar,
dar nu mai puţin desăvîrşit şi eficient, una dintre cele două teorii de nedepăşit ale is-
toriei şi devenirii umane”. Bizară paralelă, Sfântul Augustin, vorbind limba păsărilor
şi lupta de clasă cu consecinţele ei: milioane de morţi.
La polul opus istoricilor iluzionişti (mentalişti? ), care prefac victoriile în înfrân-
geri, eroii în trădători, sfinţii închisorilor în fascişti, se află un profesionist, pentru
care istoria nu e ficţiune, pentru care ţinta e istoria reală, cît mai aproape de adevăr:
acad. Ioan-Aurel Pop.
Ce alegem? Alexandru Dumas sau Duby? Asta nu înseamnă că istoricul n-ar
trebui să aibă dar/har de narator. E mai istoric – ca să zic aşa – Zub decît Boia? Ev-
ident că da. E mai prozator Boia decît Tolstoi? Evident că nu.
Pentru L. Boia, “interesant istoric ar fi acela care să nu creadă nimic despre is-
torie”. N-o fi ştiut Herodot că face istorie, dar Iorga a ştiut. Au ştiut şi Gh. Brătianu,
şi Xenopol, şi Pârvan, şi C. Giurescu. Unii scriu istoria până la sfârşitul ei, ca Francis
Fukuyama; alţii scriu istoria naţională, a statului-naţiune. Şcoala de la “Annales” a
vrut să elimine personalităţile pentru mase, marile războaie pentru viaţa cotidiană, a
omului de rând, “en miettes”, cum ar spune François Dosse”. E loc pentru toate. Numai
că Şcoala Boia ar scoate din manuale nu neapărat războaiele, ci doar pe cele victo-
rioase, ale românilor. Odata cu ele, “conflictele sângeroase” transilvăneni – români –
maghiari, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat. Istoria, ce a fost, cum a fost, trebuie cunoscută
prin istoriografie onest argumentată, în baza cercetării laborioase.Sau vrem să ne în-
toarcem la cetăţeni diferiţi şi diferenţiaţi,la drepturi diferenţiate, sub acronimul lui
Dan Culcer: MaghiarRomânia, eventual cu R dublu? Joaca de-a istoria pune în peri-
col integritatea naţională.
Dacă eseistul L. Boia n-are nevoie de istorie eroică, preşedintele Iohannis a ezitat
să-l declare evreu pe Avram Iancu. Ce consilier(ă) o fi avut? Probabil pe cineva căruia
nu i-a plăcut spusa Crăişorului: “Sau punem pumnul în pieptul furtunii sau murim”.
Da, trebuia să se vadă cât de periculoasă era (şi este) campania desfăşurată ime-
diat după acel Decembrie pe tema România, ţară bolnavă fără scăpare, ţară înapoiată
CONTROVERSE
fără scăpare, ţară defectă fără scăpare, de care trebuie, ca ins inteligent, să scapi, aşa
cum îndemna chiar preşedintele ei, cel Traian. Insulta supremă a venit dinspre veşnicii
co-părtaşi la guvernare, partidul etnic UDMR: “Ne este scârbă. România de rahat”,
în 20 sept. 2006.
Se vorbeşte (admirativ) despre sciziunea Belgiei (flamanzi-valoni), se aşteaptă
ca Alsacia să iasă din Franţa, separatiştii italieni dau fiori, la fel catalanii, în Spania.
Ce face Scoţia? Dar Irlanda? Dar Muntele Athos? Se omite faptul că România Mare
– stat naţional unitar a avut ca model marile puteri occidentale, aşa cum subliniază
Ioan-Aurel Pop în cuvântul lămuritor al cărţii sale. Clişeul “ţară mică şi săracă” este
infirmat: România ajunsese, “la scară europeană”, “putere mijlocie”. Nu nevolnică,
populată de oameni de nimic, fără tărie sufletească, resemnaţi cu răul şi văicăreţi că
sunt români, aşa cum decide un antropolog. La astfel de afirmaţii detestabile, abuzive
ce-i drept, mânia din România nu se manifestă. Nici când se produc atentate la
Constituţie. Şi nu ştiu de ce naţionalismul maghiar trebuie respectat cînd pune doliu
pentru Trianon. Europarlamentarul Tökes Laszlo e plătit de români să spună la
Bruxelles că maghiarii sunt supuşi unui “genocid paşnic”. În fapt, românii, cei
intoleranţi cu străinii, cititori de Doină eminesciană, sunt oprimaţi în “Harcov”, care
“nu e România”, deşi e-n inima ţării. Nici “Ţinutul Secuiesc nu e România”. O fi fost
dată jos inscripţia asta? Că nu ştiu. Uite că, după ultimele alegeri, românii din
Harghita nu mai au reprezentant în Parlament. De-ar fi măcar minoritari ca
udemeriştii, care au drepturi (şi le vor mereu sporite), nu şi obligaţii. Calea Horty, ca
nume stradal, n-o avem încă, dar o vom avea dacă vrea UDMR-ul, visînd la modificări
de graniţe. Grupul statuar al celor 13 generali din Arad, numit de Marko Bela, o
vreme vicepremierul Guvernului român, Statuia Libertăţii, nu-i irită decât pe
“naţionaliştii” care ştiu ceva istorie. Nu şi pe Mândruţă, pupilul lui Brucan, care, la
arborarea în bernă a steagului românesc, exclama la TV: “Pe căldura asta ne arde de
steag?”
Cei din Ţinutul Secuiesc merg spre autonomie cu paşi mici şi siguri: CNS (Con-
siliul Naţional Secuiesc) vrea ascocierea consiliilor în scaune, cu parlamente regionale,
iar Băsescu hăhăia că vrea acolo „o cameră”. Pentru ideea de Transilvanie autonomă,
Sabin Gherman a fost răsplătit cu o emisiune TV. „Nu mă tem de Eva Maria Barki,
spunea Octavian Paler, ci de Gherman.” De ghermani, adaug eu, cei care vor regio-
nalizare cerută de UE, care garantează – să stăm liniştiţi – identitatea naţională. Che-
stie de semantică: regionalizarea e altă vocabulă pentru dezmembrare. Vrem câteva
identităţi fărâmiţate, în loc de una mare? După C.C. Giurescu, ideea (dragă UDMR-
ului) a fost să dispară cuvântul judeţ. Judeţele din Transilvania au rezistat în Ungaria,
CONTROVERSE
mare din 1867. Le desfiinţăm noi, că-s vechi de 600-700 de ani? „Şi cum mă voi re-
comanda?” întreba istoricul C.C.Giurescu. „Sunt X din regiunea a 5-a a Europei?”
Te implici în politică fără să îţi cunoşti istoria? Da, la noi totul se poate. De la
inoportuna deschidere a graniţelor, la sfârşit de ‘89, de preşedintele „sărac şi cinstit”,
oropsit de Ceauşescu, pînă la cerinţa de a sfărma unitatea teritorială prin desfiinţarea
judeţelor. Interesul naţional nu trebuie interpretat politically correct. Tratatul cu
Ucraina a fost semnat în ‘97, de preşedintele Emil Constantinescu şi de Ministrul de
Interne Adrian Severin, din postură deloc demnă.
Nu mai avem leu, avem ... ron (ce mi-i ron, ce mi-i rom; ţigăncile îşi zic romince).
Asistăm la degradarea satului şi a statului. Şi cîţi analişti săritori peste toţi caii declară
că nu vor stat, ci superstat, realizat de Angela Merkel prin criză economică, dacă nu-
i chip pe cale democratică. Or,şi nu obosesc să repet: dacă distrugem statul, distrugem
naţiunea, distrugem limba, distrugem credinţa creştină.
Programul de educare (deloc naţional) e pe cale să realizeze „reforma învăţămîn-
tului”, ivind universităţi pe te miri unde. Ne chinuim de vreo 27 de ani să ne pierdem
identitatea despre care se tot repetă că e neconturată. Oh, pasivitatea pe care o blama
Noica (în Jurnal filosofic, Bucureşti, Humanitas, 1990) la românii care trebuie scoşi
cumva din „somnul lor cel mai adânc”, somnul cel de moarte.
În acest joc de-a alba/neagra cu istoria, joc favorit al eseiştilor imaginativi, e atît
de binevenit discursul despre trecut al istoricului profesionist, alegînd calea aureea.
Care nu denigrează, nici nu maximizează felul românilor de a fi, de a exista .
Citez: „Dacă negăm ţara, ne negăm pe noi înşine, fiindcă noi constituim ţara. Dacă
România este o minciună, şi noi înşine suntem astfel. Oare e posibil aşa ceva, să ne
confundăm cu neantul, cu răul, cu întunecimea? Şi încă: „Altminteri, ţara ne ţine pe
toţi, fiindcă toţi suntem ţara. Ea cere şi tributuri (de muncă onestă mai întîi), dar şi
critici (necruţătoare), spre a putea exista. Cu două condiţii: tributurile să nu ne secă-
tuiască de tot şi criticile să nu ne ucidă speranţa colectivă. Iar speranţa majorităţii ro-
mânilor trebuie să fie România, o Românie mai bună” (din Cuvînt înainte la ed. a
II-a, Istoria, adevărul şi miturile, ed. Enciclopedică, 2014).
Ce-ar fi de adăugat? Atît: „Numai popoarele care se iubesc pe sine le pot iubi şi
pe celelalte popoare.”
Zice ardeleanul şi „rămâne de cugetat.”
UBI PATRIA
nu-i aşa că nu ne place?

Emil ALMĂŞAN
Astăzi ninge peste vremuri amăgirea așteptării

unor ceruri ce încearcă din uitare să se nască.
Suntem plânsul care urcă prin restriștea întrupării
chipul gol pe care lumea nu vrea să ni-l recunoască
Poate-am fost, râzând, o clipă dintr-o epocă în care

cuvântau ca-n cafenele lupi slugarnici și strigoi.
Ne-au jucat la zarul sorții mâini meschine și murdare
să ne scoată la vânzare cămătari flămânzi și goi
Am iubit cu disperare răul, viciul și minciuna,

trei decenii ne-nrobiră cu nemăsurat dispreț.
Din iluziile vieții nu ne-a ocolit niciuna
de-am ajuns, pe rând, și marfă și monedă fără preț
Ne-nchinăm la cruci străine… Idoli falși, fără de viață,

ne înhamă-n jugul unor vise stranii și deșarte.
Am purtat cu frenezie vraja unor măști de gheață
mai presus de fericire, de iubire și de moarte
Scăpătați de nicăierea ne-au închis ca într-o cușcă

și ne-au pus la mâini cătușe, pe spinare ne-au pus șei,
să simțim ce-nseamnă veacul libertății care mușcă
în trufia ignoranței de-a ne fi crezut atei

UBI PATRIA
N-a fost nimeni să ne-ntrebe despre vină și poveri,

n-a fost nimeni să ne spună c-am ajuns, de mult, postumii
unei tragedii în care, martori propriei căderi,
singuri noi rămas-am plânsul din comediile lumii
Triști actori, în triste roluri, am urcat în galantare

nebunia vremii-n care sufletul ni l-am vândut…
Ăsta e sfârșitu-n care fericit e cel ce moare
și mai fericit acela care nici nu s-a născut
Poate-i doar o-nchipuire dintr-un timp uitat, pierdut,

poate-i umbra crucii care ne preschimbă-n veșnic plâns…
Nu-i așa că nu ne place visul ăsta slut, urât?
Nu-i așa că nu se poate acest chip să fi ajuns?
Fost-am martor clipei care, ca o firavă lumină,

peste noi, dorindu-și moartea, se petrece-ncet, încet…
și plătesc împovărându-mi sufletul cu greaua vină
c-am fost timpului acesta resemnat și trist poet
Va rămâne-n urma noastră lacrima deșertăciunii

să mai spele culpa celor care astăzi se dezic
prea ușor de vremea-n care se jucau pe-aici românii
de-a poporul și de-a țara până n-a rămas nimic

UBI PATRIA
vrem şi noi o viaţă demnă!

Gheorghe MOLDOVEANU
S-a promis, fără tăgadă, Şi-a votat, zicând, „prostimea“:

Că în curând vom avea Dea Domnul... să fie-aşa!
O viaţă fără necazuri:
Dea Domnul... să fie-aşa! Mă întreb, aşa ca „prostul“:
Pe oricine-am prefera
Ni s-a tot promis că Ţara Va aduce fericirea?
Nu ne-o vindem altora Dea Domnul... să fie-aşa!
Şi că-avea-vom fericire:
Dea Domnul... să fie-aşa! Vrem curând ca România,
Ţară bogată cândva,
Să devină o grădină:
S-a promis că tot poporul Dea Domnul... să fie-aşa!
De frig n-a mai tremura
Şi crezut-am creştineşte:
Dea Domnul... să fie-aşa! Şi mai vrem condusă Ţara
De români curaţi, sadea,
S-a promis, în dorul lelii, Vrem şi noi o viaţă demnă:
Că-n belşug ne vom scălda Dea Domnul... să fie-aşa!
Ţinteşti, 2018

DOCTORUL DE FAMILIE
gândurile, rândurile lui jder

Ionuţ CAPOTĂ
autentica iubire
Există, evident, şi viaţă... după orice sentiment. De multe ori trăim prin cel de
lângă noi, uneori ca o susţinere, dar mai ales cu dăruire. Dragostea fără viaţă, nu cred
să aibă, încă, definiţie. Şi mă sparg în clipe de risipitoare aşteptare ternă, ca un mo-
nolit. Dacă pleci din gândul fără de ispită, să-ţi aduci aminte despre ce-am vorbit. E
o rugăminte. Sau un sfat cu toate câte le-am ştiut. Pentru mine toamna asta parcă,
vine să coboare timpul- şi aşa prea scurt, spre-a-mi aduce-aminte despre fiecare mo-
leculă stoarsă în acel minut. O chimie albă sub un cer albastru. Restul se va scrie
poate pe vreun zid. Am golit cerneala gri, din călimară şi,-acum scriu din ochii câtorva
copii ce-au crescut în mine ca un infinit. Mă prosteşte ploaia, că voi fi avut, câte
strâng în palmă, picături de lut, peste tot necazul care m-a durut. Eu, încep de astăzi,
sau am început, nu să plâng pe umăr de făptură bună, cum aş fi crezut, doar să văd
în tine tot ce n-am văzut! Şi, te rog, rezolvă, într-o săptămână, din citate versuri sau
din alt zenit, toate câte astăzi poate prea grăbit, le aştern în suflet şi ţi-l pun în palmă.
Am toată-ncrederea că vrei să fie cum ne-am fi dorit. Eşti prea frumoasă, spre a te
pierde, doamnă!
noaptea poveştii
Iarna plânge cu strigăte şi suspine. Întunericul, spart de iluminatul stradal, pare
fantastic de îndrăgostit de ea. Nu avem ordine, în gânduri. Şi mă refer aici şi la mine,
doar ca o figură de stil. Public dă bine să brăzdăm zăpezile străzii cu risipa sensului
de a face. Iar apoi, să cerem socoteală pentru tot ceea ce nu am reuşit să avem. Acută,
lipsa capacităţii de a pricepe, mă plimbă într-o buclă de intenţii care pavează drumul
spre iad, deci bune. Iar figura de stil, nu se vrea suprimată. Mi-e bine cu tine, în pos-
tura de gând... deja greu de numărat, gândurile. Apasă cu degetul fin al ochiului min-
ţii, pe această sângerare a destinului sec şi... se va opri cu strigătul surd al exaltării,
într-un fel unic, reverberant, de pasiune, intimitate şi angajament!
DOCTORUL DE FAMILIE
drumul sau demenţa de unul singur

Acoperim în minte, cu lumea de afară, adverbul cantităţii. Şi ne dedăm la vremea
pierzaniei în sine a gesturilor tandre de care-am fost legaţi. E toamna, din târzie, să-
racă şi obscură a chipului pedanţă, un anotimp bolnav. Am înfundat urechea copilului
din mine, eu îl aud când ţipă, el nu, când vreau să-l cert. Mi s-a uscat pe faţă o geană
încă stinsă. Am formulat dorinţe şi gândul mi s-a spart. Acum călesc orgolii pe sensul
de căinţă din gluma gurii crude. Am vrut şi mi s-a dat!
prinţ clandestin
Nori prea pufoşi în gura vremurilor noastre. Se mai îngână încă toamna. Un sen-
timent de care nu mă tem. O limbă camuflată de ispite. Un gust rebel şi oarecum ob-
scen. Pe gândul aripilor crude stă iubire. În sufletul vulcanic militar. O armă fără ţintă
sau menire. Un Dumnezeu de care n-am habar. Păcatul meu se macină cu timpul.
Istoria îmi pare scrisă oarecum pe dos. Mi-e inima pavată de risipă. Sunt manechinul
celui care-am fost. Încerc din răsputeri acum, doar să prind viaţă. Am învăţat să ţip,
să plâng, să râd. E totul o poveste dar, la suprafaţă, se vede atât de puţin, din adânc!
vârsta dorită
Oricât de mare ar fi riscul de a naşte prin asta un păcat, vreau să devin, pentru
o jumătate de oră, mai bătrân cu vreo două decenii şi jumătate. Să ştiu că nu mi s-ar
mai putea niciodată reproşa că sunt prea tânăr ca să cred că pot schimba ceva. Nu
realitatea de acum este în vina aceasta. Dar mă deranjează că trebuie să ascult despre
cât de bătrâni şi, de parcă ar fi evident, cât de a tot ştiutori, din acest motiv, sunt, unul
şi altul. Să mi se brăzdeze de riduri adânci, obrajii. Tot părul meu să capete nuanţe
grizonate. Totuşi, dacă în atare condiţii, nu voi rămâne cu mintea la mine, atunci
măcar să îmi aduc aminte cât îmi e de greu să tolerez astăzi discriminarea pe criteriile
diferenţei de generaţie şi dacă tot nu voi mai putea înţelege, să îmi aduc neapărat
aminte – căci în acest scop o scriu aici – să recunosc şi să mă retrag. Eu, care niciodată
nu voi putea agreea ideea de a da înapoi, sunt conştient că vine o vreme când lucrurile
fireşti se vor întâmplate puţin invers decât ne-ar plăcea să o recunoaştem. Sunt vul-
nerabil pentru că sunt slab, dar nu într-atât de sensibil încât să accept a pierde fără
îndârjirea unei bătălii decisive!
ATELIER
academia bârlădeană
şi vasile voiculescu
Marin IFRIM
A m primit o carte deosebită, o bijuterie intitulată „Academia bârlădeană și Va-

sile Voiculescu”, un volum în formatul celebrei colecții „Cele mai frumoase poe-
zii”. Un format mic și consistent, o carte cât o Biblie comprimată, de buzunar, semnată
de Ion N. Oprea, apărută la Editura PIM din Iași. Am citit aproape tot ce s-a scris
despre Vasile Voiculescu, de la George Călinescu la Ion Apetroaie și până la Florentin
Popescu, însă, chiar dacă îi apreciez pe toți acești autori, cartea lui Ion N. Oprea e cu
totul altceva, e scrisă cu pedanterie matematică și cu un suflet cultural rarisim. O
carte pe care nu o pot cuprinde într-o cronicuță de revistă literară. O carte din care,
din câte îmi dau seamna, pot să scriu o altă carte. „Subiectul” e tentant. Asta înseamnă
că încep un proiect literar. Ion N. Oprea și opera sa merită să fie cunoscute de tot ce
înseamnă intelectualitate românească și nu numai. 224 de pagini pe care le voi ana-
liza cât de corect e posibil. Atâta limpezime literară, culturală, istorică, precum în vi-
ziunea concretă a lui Ion N. Oprea, nu găsești prea des. Să deschidem lada cu zestre.
Spre rușinea mea, despre „Academia bârlădeană” nu știam prea multe lucruri. Citez
din prefața cărții lui Ion N. Oprea, cu satisfacția omului fericit când găsește aur în
cuvinte: „Întemeiată în 1915 de împătimiții și vizionarii în ale culturii G. Tutoveanu,
Tudor Pamfile și Toma Chiricuță, Societatea culturală Academia bârlădeană nu a fost
doar o stare de spirit, ci un puternic centru de cultură națională nu numai la Bârlad ci
pentru întreaga Moldovă de Jos. Aspect esențial de reținut, bine subliniat în volumul ediției
anastatice alcătuit de editoarele Elena Monu și Elena Popoiu, apărut la Editura Sfera-
Bârlad în 2011, dar și în cele 500 de pagini din „Mari personalități ale culturii române
într-o istorie a presei bârlădene 1870-2008“, volum realizat de Ion N. Oprea în 2003 și
2008, ultima ediție revăzută și adăugită, precum și de alți referenți care s-au raportat la
problemă”.
Pentru mine Bârladul a însemnat întotdeauna orașul în care s-a născut genialul
și nebunul uragan liric Cezar Ivănescu (n. 6 august 1941, Bârlad, jud. Vaslui – d. 24
ATELIER
aprilie 2008, București). Prin 1987, fiind în drum spre Editura „Cartea Românească”,
împreună cu poetul Gheorghe Istrate, văd cum, de la o distanță de vreo 30 de metri,
vine spre noi marele Cezar. Părea că zboară, avea brațe largi și plutitoare precum ari-
pile vulturilor. M-a luat în brațe, m-a sărutat și mi-a zic „Frate Marin”. Am rămas cu
acest șoc în suflet. Eram prea onorat. Sunt un om care nu prea călătorește. Am pre-
ferat, când eram gazetar, să-mi cunosc județul, de la cel mai mic cătun și până la
reședința de județ. Cea mai lungă călătorie a mea a fost în Anglia, unde am stat două
săptămâni, timp în care am fost invitat acasă la Alexandra Noica, fiica marelui filozof
Constantin Noica. Fac acest excurs publicistic pentru a fi cât mai simplu de înțeles
de ce cartea lui Ion N. Oprea m-a fascinat. Pentru că se referă la un poet de origine
buzoiană, un mare poet, în satul căruia am fost de zeci și zeci de ori. Acum, după
Buzău, Mizil, Brăila, Focșani și Râmnicu Sărat, prin cartea în discuție, mi-a intrat în
suflet și Bârladul. Se spune că nu există destin, că există doar posibilitatea de a alege
ce soartă vrei. Citez din cartea lui Ion N. Oprea: „Știind că unitatea culturală și sufle-
tească a tuturor popoarelor a mers înaintea unității lor politice – avea să scrie G. Tuto-
veanu despre <Academia bârlădeană> în Graiul nostru nr 9-11 din 1925 – noi am
răspuns la vrăjmășia celorlalte neamuri printr-o singură hotărâte: statornicirea-n inimi
și-n minți a unei luminoase conștiințe naționale, prin ajutorul unei literaturi izvorâte din
adâncurile sufletului românesc și răspândirea acestei literaturi până-n cele din urmă <stra-
turi> ale neamului nostru”. E vorba despre o prefață care trimite la legătura specială
dintre Vasile Voiculescu și „Academia bârlădeană”. Această carte trebuie „explicată”
pagină cu pagină, ea reprezintă un demers cultural amplu, intens și plin de surprize
spirituale plăcute. Nu știu în câte „episoade” voi putea să o prezint. E o carte tentantă,
provocatoare.
Dan Smântescu, în lucrarea „Bârladul de odinioară”, citează, în 1984, din Tuto-
veanu: „Calendarul nostru pe 1917 a fost primul semn de viață al Academiei bârlădene,
răspundea însăși Academia în revista sa Florile Dalbe nr 12-13 din din 1-15 iulie 1918
pentru R.V., ca să sublinieze interesul major pentru cultură, arătând că <această Academie
a mai publicat apoi: Ștefan cel Mare de Al. Vlahuță, Din țara zimbrului de V. Voiculescu
și a șasea ediție din Albastru de G. Tutoveanu, trimițând până acum din aceste cărți,
gratuit, în Basarabia, peste 4000 de exemplare pentru propaganda culturală de acolo
(I.N.O. p 331, Ed. 2008). Calendarul, care în fond nu era altceva decât o antologie lite-
rară care cuprinde bucăți semnate de M. Eminescu, B.P. Hașdeu, Ion Creangă, Barbu
Delavrancea, G. Coșbuc, N. Iorga, Al. Vlahuță, Nichifor Crainic, Pamfil Șeicaru, Vasile
Voiculescu, G. Tutoveanu ș.a. constituia dovada fierbinte de atașament a intelectualității
și de solidaritate în lupta împotriva defetismului și a faimosului triunghi al morții din
ATELIER
Modova>”. Peste ani, la una dintre edițiile dedicate Concursului Național de Creație
Literară „V. Voiculescu”, aveam să o cunosc pe Sabina Măduță, o mare admiratoare
a poetului și doctorului fără de arginți, care, pe propria sa cheltuială edita revista „Flo-
rile Dalbe” și dacă nu mă înșel avea și o editură cu aceeași titulatură.
Vasile Voiculescu e deja o legendă. Pe parcursul acestor rânduri spontane, voi
reveni cu zeci și zeci de amănunte referitoare, mai ales, la posteritatea sa. În lumea
culturii românești el e considerat un sfânt. Mulți cititori, scriitori, intelectuali, vă-
zându-i poza din sala Basil Iorgulescu, a Bibliotecii Județene „V. Voiculescu” mi-au
spus că acesta are chip de sfânt. Această poză e frumos/profesionist redată pe coperta
I a cărții lui Ion. N. Oprea. E o poză care, pictată pe cupola unei biserici nu ar bate
la ochi, dimpotrivă, ar putea lumina și fețele sfinților din jur. Cităm: „Despre revistele
literare ale Academiei, Flori Dalbe și Graiul nostru, s-a scris recent atât în Academia bâr-
lădeană cât și în Dacia literară, noi subliniind și aici că în ce privește realizatorii și cola-
boratorii lor nu s-a ținut seamă de localitatea de unde proveneau cât mai ales de munca,
hărnicia, compentența și dăruirea manifestată. Rezultă acest lucru și din aceea că < primul
număr al revistei Flori Dalbe a fost închinat poetului Ștefan Petică, mort de tânăr, distrus
de boală și de mizerie, pentru care George Tutoveanu a avut o mare prietenie>”. Cartea
lui Ion N. Oprea e o capodoperă de devotament față de cultură în general și față de
marii scriitori români în special. E un act de patriotism sufletesc și spiritual. Faptul
că acest volum, dincolo de o lămuritoare și binevenită prefață, este dedicat lui Vasile
Voiculescu onorează Buzăul, Pârscovul, neamul lui Voiculescu. Acum aproape două
decenii, împreună cu dr. Valeriu Bistriceanu, prin Fundația Academică „V. Voiculescu,
am organizat prima ediție a concursului pentru elevi și studenți „V. Voiculescu peste
timp – arc de suflet”. Un concurs cu un efect cultural inimaginabil. În cele 18 ediții,
am premiat zeci de elevi și studenți. Unii dintre aceștia sunt acum scriitori atestați,
ca să zic așa, alții au devenit profesori (inclusiv universitari), doctori etc. Anul acesta
urmează ediția a XIX, de care mă voi ocupa împreună cu o mare doamnă a culturii
buzoiene: Roxelana Radu. Spun toate aceste lucruri nu pentru a mă insinua în umbra
marelui Voiculescu sau în cartea lui Ion N. Oprea, ci pentru a încerca să explic in ex-
tenso ce reprezintă V. Voiculescu pentru viața culturii noastre de zi cu zi. Din păcate,
ultima ediție s-a desfășurat fără fondatorul concursului, dr. Valeriu Bistriceanu, care,
pe 30 aprilie 2017, a plecat la ceruri, la doar 62 de ani. Cartea lui Ion N. Oprea mi-
a stârnit memoria, m-a scos din latență și levitație, mi-a oferit un excepțional prilej
de mă închina încă odată marelui Vasile Voiculescu și iubitorilor literaturii acestuia!
Nu vreau să plictisesc virtualii cititori ai rândurilor de față, încerc să țin cât mai
aproape de intențiile autorului. Faptul că redau pasaje din prefața cărții, referitoare
ATELIER
la excelenta activitate a Academiei bârlădene, ține doar de dorința și de insistența
firească de a afla și alții ceea ce am aflat eu acum. Numai de bine. Am căutat câteva
date despre onorabilul domn Ion N. Oprea, am găsit câte ceva pe Wikipedia. Foarte
puțin. Reproduc aici: „A absolvit șase clase primare în satul natal, trei clase de gimnaziu
la Seminarul „Veniamin Costache” din Iași, cursurile liceale la Colegiul „Gheorghe Roșca
Codreanu” din Bârlad în 1951. În perioada 1951-1954 a efectuat stagiul militar la o
unitate de la Someșeni-Cluj, timp în care a făcut și ucenicia de publicist la ziarele Scutul
Patriei, Glasul Armatei și Apărarea Patriei, activitate pentru care în august 1954 a fost
citat pe Ordin de front al M.A.N. ca evidențiat cu rezultate foarte bune. După lăsarea la
vatră, din noiembrie 1954 și până în 1958, a lucrat ca redactor și șef al secției cultural-
literare la ziarul Steagul roșu din Bârlad, iar până în 1962 ca redactor șef al ziarului Rul-
mentul care apărea la Fabrica de rulmenți din Bârlad, și redactor la ziarul Flacăra Iașului,
timp în care a absolvit și Facultatea de științe juridice și administrative din Iași. Până la
pensionare, în 1990, a lucrat în administrația de stat, în comerț și finanțele publice, fără
a întrerupe activitatea în presă, publicând în presa centrală și locală: Scînteia, Scînteia ti-
neretului, România liberă, Presa noastră, Scânteia pionierului, Flacăra Iașului, Vremea
nouă – Vaslui etc.După pensionare a continuat să lucreze la noile ziare. Monitorul din
Iași, Obiectiv, Ziarul de Iași, ocupându-se de publicistica cititorilor în rubrici diferite,
printre care importantă a fost cea intitulată: „Din scrisorile, telefoanele și audiențele citi-
torilor”, care au prilejuit editarea unui volum „Cu capul pe umărul meu…jurnalistică îm-
preună cu cititorii”.
După pedanteria construcției textului, am crezut că domnul Ion N. Oprea e in-
giner sau matematician. Orice ar fi fost să fie, cert este că are o disciplină interioară
bine arhitecturizată. Îi citesc eseurile în „Luceafărul.net” și de fiecare dată sunt uimit
de vigoarea scrisului său. Dincolo de activitatea publicistică, decentă în toate timpu-
rile, acest autor nu prea a stat „sub vremi”, cum se spune. Are în atitudine ceva ce ține
de propria sa personalitate. Revin la prefața cărții: „În <Discuții literare> din Scrisul
nostru nr. 2 i se preciza lui Vasile Damaschian că Academia Bârlădeană, înființată chiar
de 1 Mai 1915, < în afară de primii academicieni > – G. Tutoveanu, Tudor Pamfile, și
Toma Chiricuță, – i-a avut și pe frații luliu și Virgil Nințulescu, medici, foști bursieri ai
fundației lui Rochfeller, G. Alexandrescu, profesor la Liceul < Lazăr > din Capitală, C.
Popescu-Gruia, avocat și profesor la Școala normal din Ploiești, M. Rădulescu, profesor
la liceul din Buzău, iar ca noi veniți, pe Donar Munteanu, Victor Ion Ponta, Vasile Voi-
culescu, Mihai Lungeanu. I.M.Rașcu, I. Valerian, Petru Cancel, căpitanii Iulian Popovici,
și G. Alexandreanu, Mihai Lupescu, domnișoara Natalia Pașa, G. Pallady, G.M. Vlă-
descu, G. Ponetti, C.R. Crișan, Virgil Duiculescu, I. Palodă, N. Bogescu…pân-la tineretul
ATELIER
de astăzi: G. Nedelea, V. Damaschin, Ștefan Cosma, G. Ursu, C. Damaschin, Cicerone
Mucenic, M. Panaite, G. Ioniță… care se pregătesc să continue cu entuziasm tradiția cul-
turală a orașului nostru”. Seriozitatea cărții domnului Ion N. Oprea se evidențiază
foarte pregnant și printr-o biobliografie selectă folosită cu detaliile de rigoare. Redau
doar numele scriitorilor la care autorul a apelat pentru realizarea acestui discurs,
nume (arhi)cunoscute în fascinanta lume a operei voiculesciene: C. D. Zeletin,
Mariu Pop, Ion Apetroiae, Florentin Popescu, Romulus Dianu, N. Crevedia, Ma-
rian Popa, Ion Voiculescu și Liviu Grăsoiu, C. Păunescu, Ion Voiculescu, Adrian
Maniu, George Zbârcea, Virgil Carianopol, Victor Iova, Alexandru Oproescu,
Zaharia Stancu, George Călinescu, Dinu Pillat, Alexandru Piru, Ludmila
Ulițkaia, Gheorghe Penciu, Radu Voiculescu, Monica Lovinescu, Eugen Si-
mion. Nu cred că mai e nevoie de niciun comentariu. Aceste nume formează betonul
armat al cărții. Ion N. Oprea a publicat 30 de cărți, unele cu caracter etic sau educativ,
altele dedicate unor eminențe sau unor entități culturale din zona Moldovei. A pu-
blicat în colaborare încă nouă cărți. Energiile acestui scriitor parcă ar veni de pe altă
planetă. În realitate e vorba despre spiritul omului care sfințește locul. Încă nu pot
ieși din prefața acestui volum care, cum am mai spus, onorează Buzăul. În lunga listă
de nume din această prezentare există și vreo zece buzoieni, inclusiv frații poetului
V. Voiculescu. La timpul potrivit, tot aici, voi povesti tot ce știu, tot ce memoria mea
a putut reține.
Ion N. Oprea, deduc din articolele sale, publicate în diverse reviste, nu doar în
„Luceafărul.net”, a ajuns la o maturitate de mag al universului literar în care își trăiește
viață culturală. Vede cultura, scriitorii, patria literară cu o fire olimpiană. Un exemplu
de intelectual echilibrat. Nu uită absolut nimic din istoria „Academiei bârlădene”.
Încă un citat: „Academia de la Bârlad a cunoscut apogeul eficienței sale atunci când în
mijlocul ei a apărut membrul său de mare onoare, Al. Vlahuță refugiat de la Dragoslo-
veni-Vrancea, sosind în vestitu-i car cu boi în care păzea tablourile lui N. Grigorescu, in-
stalat mai apoi într-o casă modestă în care avea să primească nu numai admiratorii, dar
mai cu seamnă pe începătorii în ale literaturii”. Așa s-a întâmplat mereu în orice litera-
tură profundă. Nu ne putem închipui literatura franceză de azi fără Arthur Rimbaud,
Apollinaire, Victor Hugo etc. Mereu a fost nevoie de o scânteie, de un început, de
fum și foc. Noi nu avem literatura Franței, însă, din câte tot văd din lucrări „arheo-
logice” precum cartea domnului Ion. N. Oprea, constat că, în numai câteva sute de
ani, de la marii noștri cronicari (Ureche, Neculce ș.a.) și până la poetul Șerban Co-
drin, de exemplu, există o evoluție cosmică. Ion N. Oprea știe ce înseamnă să
recunoști reperele reale, autentice, nu-i vede doar pe inșii cățărați prin pomii celulozei
ATELIER
tipografice vândute snobilor la prețuri astronomice. Ion N. Oprea preferă tradiția,
clasicismul, istoria literară bazată pe documente, dovezi și intuiții demne de cei care,
cu o creangă de pom, descoperă locurile în care se pot săpa fântâni în care există apă
pură, rece și tămăduitoare.
După al doilea episod al acestui serial, am primit un e-mail de la președintele
fondator al Asociației Culturale „Renașterea Buzoiană”, eseistul Ovidiu Cameliu Pe-
trescu, în care mi se spune că deja nepotul lui Vasile Voiculescu, cel care, ani în șir,
pe vremea dictaturii ceaușite, ne-a delectat cu vorbele sale de duh, Andrei Voiculescu,
dându-ne speranțe prin niște emisiuni destinate melomanilor calificați, l-a întrebat
de unde ar putea face rost de cartea lui Ion N. Oprea. Firește, de la autorul acesteia,
pe care, acum, în direct, îl rog să-mi trimită, dacă e posibil, încă un exemplar. Revenim
la Academia Bârlădeană, prafața cărții domnului Oprea: „Ce a însemnat Bârladul,
Academia bârlădeană și Al. Vlahuță pentru literați avea să o spună Vasile Voicu-
lescu în Lamura nr. 4 din ianuarie 1921, când lucrurile se liniștiseră: <Academia nu
era numai o perindare rece și ceremonioasă de curioși, ca în fața unui chip de idol
(Vlahuță n.n.), ci o angrenare, o îmbucare vie și caldă a unuia în celălalt; o taină și
un înțeles ca la o lojă de frăție ocultă. Fiecare din cei ce pătrundeau aducea apoi pe
cine credea mai vrednic și totuși casa era deschisă tuturor deopotrivă. Se citea, se vor-
bea, se așezau temeliile viitorului, se punea la cale îzbăvirea neamului, căci mai ales
aceasta era preocuparea de căpetenie a maestrului: ce putem face pentru țara care
trece prin vâltoare cu capul la fund și pe care abia nădăjduiam să o scoatem leșinată
pe malul pustiu de viitura apelor. De aici planuri planuri mari și adânci. Partid al
ordinei, ligă a dreptății, reviste, gazete și alte organe active care ca varga magilor cău-
tau să trăznească și să tămăduiască în același timp, toate se amestecau, se tulburau,
se ciocneau ca apoi să se domolească și să se așeze într-o singură lină și slobodă curgere
în graiul și prin vorba adânc cugetată a lui>”. Fabuloasă și subtilă descriere! În 1921
Vasile Voiculescu deja gândea vertical, patriotic, democratic așa cum a făcut tot restul
vieții sale.
La timpul potrivit o să mă refer și la rostul acestor întruniri tip cenaclu literar,
de la ”Junimea” lui Titu Maiorescu până la imitațiile de grupuri literare de azi. La
una dintre edițiile Concursului de creație literară pentru elevi și studenți ”V. Voiculescu
– arc de suflet peste timp” a fost prezentă, la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău,
doamna Daniela Defour, fiica marelui poet V. Voiculescu, o ființă cu chip de înger,
cu o voce de pian acordat cu sufletul, cu o luciditate impecabilă. Cred că aceasta a
fost cel mai important moment al celor 18 ani de când organizăm acest concurs.
Avem zeci de fotografii ale acestor 18 ediții. Le vom reda într-o viitoare carte, poate
ATELIER
chiar în cea în care salahorim acum. Nu cunosc „regulamentele” bisericești, însă nu
sunt nici atât de lipsit de simțul credinței mele profunde. Cineva mai vizibil decât
„de-alde noi”, cineva cu mai multă greutate convingătoare în cuvânt, ar trebui să facă
demersuri pentru ca Vasile Voiculescu să fie trecut în rândul sfinților poporului
român! Eu deja mă închin și lui. În cartea sa, Ion N. Oprea realizează un portret voi-
culescian demn de semnul crucii. O Casă memorială „V. Voiculescu” e prea puțin, e
ceva de rutină.
Cred că e nevoie de câteva precizări. În primul rând, îmi cer scuze pentru unele
greșeli din acest serial scris nu atât în grabă, cât în teama de a nu pierde bioritmul
tastaturii! Dacă aceste rânduri vor deveni carte în toată firea, vom face tot ce e posibil
să punem lucrurile „la punct”. Mulțumesc celor care mi-au scris și s-au declarat soli-
dari cu demersul meu. E vorba despre nume grele ale literaturii actuale. O mare sur-
priză, dincolo de coincidențe, mi-a făcut-o prietenul meu de nădejde, profesorul de
română, criticul literar și prozatorul Gheorghe Postelnicu, care, într-o cronică lite-
rară, dedicată volumului Mărturii buzoiene în colecția Academiei Române de Ilie
Mândricel, buzoian și dumnealui, cronică publicată în Armonii Culturale în data de
20 iunie 2018, printre alte observații deosebite strecura și acest formidabil frag-
ment: „Ca voiculescolog, am fost satisfăcut să aflu cărţile marelui medic şi scriitor care
odihnesc în depozitul Academiei. E vorba de cinci volume de poezii (Poeme cu îngeri,
Pârgă, Destin, Urcuş, Întrezăriri) şi de cinci piese de teatru (La pragul minunii, De-
miurgul, Duhul pământului, Umbra şi Fata ursului). Împreună cu acestea se află
„Amintiri despre Vlahuţă” (Prefaţă de Constantin Rîuleţ, Slobozia, Ed. Lumina Po-
porului, 1927), „Cartea misionarului. Îndreptar cultural” (Craiova, Scrisul românesc,
1930), „Sifilisul. Îndreptar şi pentru cei bolnavi şi pentru cei sănătoşi” (Bucureşti, Ed.
Librăria de Stat, 1930), „Mierea ca hrană şi îndreptar al sănătăţii” (Brăila, Ed. Presa,
1940). Orice confrate buzoian poate verifica dacă operele sale au ajuns, pentru eternitate,
în depozitul nobilei instituţii sau dacă editurile au trişat”. Gheorghe Postelnicu este năs-
cut în satul lui Vasile Voiculescu, fiind cel mai important intelectual din zonă și nu
numai, membru titular al Uniunii Scriitorilor din România. Atât Ilie Mândricel, cât
și Gheorghe Postelnicu au acea înzestrare rară a pedanteriei, a meticulozității profe-
sionale precum cea a lui Ion N. Oprea. Revenim la cartea domnului Oprea: „În jurul
maestrului, în anumite ocazii, se strângeau 20-30 de oameni < în toată firea > scrii-
tori, preoți, învățători, <băștinași sau refugiați>, întâlniri la care Vlahuță era nelipsit.
El lua parte la dezbaterile care se vor numi ale Academiei de la o masă mică, de lângă
un pat pe care, de multe ori, era nevoit să se întindă. De acolo, îi cuprindea pe toți cu
acea privire caldă, dar răscolitoare, călăuzindu-le gândurile într-o apropiată și strânsă
ATELIER
înmănunchere de cugete și fapte care aveau să facă cinste orășelului care era Bârladul
copilăriei sale. Bârladul acelei copilării total nefericite în care a resimțit mereu lipsa
nu numai a căldurii părinților, ci și răceala străinilor. Avusese mereu însă, alături,
cărțile…” Cartea lui Ion N. Oprea a apărut în anul 2012, între timp despre Vasile
Voiculescu s-au scris și alte volume. Deocamdată ne rezumăm la profunda documen-
tare a autorului nostru, care, într-un capitol aparte publică „Mărturii despre epocă,
biografie și operă”. Iată cine a zăbovit cu spiritul și cu sufletul la nemurirea lui Vasile
Voiculescu: Aurora Alucăi, Alex Oproescu (fost director al Bibliotecii Județene V.
Voiculescu din Buzău, numele instituției fiind dat la inițiativa sa insistentă), Rodica
Pandele (antologie, prefață, tabel cronologic, bibliografie critică selectivă), Lizica
Mușatescu (Prezentare „V. Voiculescu în pagini de corespondență” în „Cronica” nr.
2o/1967), Emil Manu, tot prezentare la corespondența inedită a lui V. Voiculescu,
în „Luceafărul“ nr. 50/1969, la acestă corespondență referindu-se și Marius Pop în
”Orizont”. La slujbele morale închinate marelui poet a contribuit și Romulus Boteanu
(în „Bârladul de odinioară și astăzi (1982 și 1984)“. În 1996 a apărut, la Editura „Vre-
mea”, volumul „Prigoana“ – documente ale procesului C. Noica, D. Pillat, N. Stein-
hardt, Al. Palelologu, A. Acterian, Sergiu Al-George, Al. O. Teodoreanu (Păstorel)
etc. Lista celor care și-au dedicat o parte din activitatea lor literară omului și scriito-
rului V. Voiculescu este impresionantă. În această privință, cartea lui Ion N. Oprea
are și aspectul unui monument dedicat acestor „eroi” ai literelor.
Ne apropiem de finalul prefeței cărții lui Ion N. Oprea. Ca o concluzie, în ulti-
mele rânduri, se spune că „Academia bârlădeană a fost o școală a prieteniei”. Citesc și
nu pot crede, dar n-am încotro, trebuie să recunosc că, în țară, în provinciile noastre
eterne, au existat și există oameni la fel de meticuloși precum venerabilul și regretatul
nostru istoric literar Alex Oproescu: „Când, între anii 1924-1927, la București apărea
revista culturală Țara de Jos, sub conducerea lui G. D. Rânzescu și colaborarea cole-
gilor lui de la Bârlad, C. Cotoranu, Al. Lascarov Moldoveanu, Atanase Mândru, G.
Nedelea, Ion palodă, Gh. Tașcă, G. Vlădescu-Răcoasa, G. Cârjă, D. Iov, I. Valerian,
Ioan Antonovici, Virgil Duiculescu, N.N.Vasiliu, și G.V.Botez, spiritul bârlădean și
scopurile publicisticii s-au păstrat: <Desfășurând de pe zidurile vechii cetăți de cul-
tură, care a fost Bârladul, steagul credințelor și aspirațiilor de odinioară, nădăjduim
să reușim să strângem din nou rândurile luptătorilor vechi și noi, pentru a începe cu
toții munca de desțelenire a ogorului, deopotrivă de scump fiecăruia. Faima de altă-
dată a Palodei, vechile ei tradiții culturale, exemplul fecund al înaintașilor, sperăm să
fie pentru toți, fără deosebire de credință sau culoare politică, categoric îndemn la
muncă… >”. Aș mai adăuga încă vreo câteva nume importante care au contribuit la
ATELIER
„răspândirea” operei lui Vasile Voiculescu, nume existente în cartea lui Ion N. Oprea,
cu precizări absolut ceasornicărești, cu detalii, titluri de cărți, edituri, anii aparițiilor
etc. Ne rezumăm doar la aceste nume: Valeriu Anania, Paul Anghel, Ion Apetroaie,
Nicolae Balotă, Ury Benador, Mihai Beniuc, C. L. Bercuș, Mircea Braga, Virgil Ca-
rianopol, G. Călinescu, Șerban Cioculescu, Florentin Popescu, Maurice Cognac, Fer-
nand Comte, Mihail Constantinescu, Pompiliu Constantinescu, Victor Crăciun,
Ovidiu S. Crohmălniceanu, Constantin Daniel, Romulus Dianu, Zoe Dumitrescu
Bușulenga, Ileana Ene, N. Florescu, Danielle Fauilloux, Liviu Grăsoiu, L. N. Herescu.
„Lista” e mult mai consistentă. O vom continua. Acum vreau să spun doar că,
dintre toți voiculescologii serioși, calificați, cel mai pertinent și mai fidel operei ma-
relui poet, se dovedește a fi scriitorul de origine buzoiană Florentin Popescu, autor
a nu mai puțin de 10 (!) cărți dedicate „doctorului fără de arginți”. Și încă ceva, la
Concursul Național „V. Voiculescu”, la categoria seniori, Marele Premiu i-a revenit
unei scriitoare din Iași, născută în București, absolventă a celebrului Colegiu Național
„B. P. Hașdeu” din Buzău, o scriitoare de notorietate indiscutabilă, respectată pentru
condeiul cu acid sulfuric din vârful cuvintelor: Magda Ursache. Pentru mine, cartea
lui Ion N. Oprea este o revelație, o confirmare că există și credință literară, ceva sub-
sidiar, nu găsesc alt cuvânt, credinței noastre în litera și Cuvântul Celui de Sus. Îmi
amintesc cum regretatul doctor Valeriu Bistriceanu se bucura de fiecare ediție a con-
cursului pentru elevi și studenți. Timp de câteva zile, înainte de festivitatea de pre-
miere, dădea în clocot molcom, la foc mic și mă tot întreba câți concurenți avem, câte
premii putem da etc. Mereu totul a fost în regulă. Domnul doctor Bistriceanu nu
făcea acest efort pentru el însuși, era vorba de niște cheltuieli consistente. Prin acești
copii premiați, parcă voia să ajungă în intimitatea cerească a lui Vasile Voiculescu.
Cred că a reușit, cred că cei doi se amuză zeiește de credința noastră în materia de zi
cu zi, nu în eternitatea spiritului, în această scară la cer, ca să-l citez pe Marin Sorescu,
un vers din ultimul său poem scris pe patul de teleportare în lumea celor drepți. Dom-
nul Ion N. Oprea mi-a dat de lucru, cum se spune, mi-a pus la muncă lenea gândului.
E ceva de gimnastica spiritului, de curiozitatea eternă a omului aflat mai mereu între
dileme.
La noi la Buzău, dacă nu ar fi existat Alex. Oproescu, unul dintre cei mai calificați
bibliotecari din România, Vasile Voiculescu ar fi fost uitat în proporție de cel puțin
90 la sută. Vorbesc precum un contabil. Casa Memorială a lui Vasile Voiculescu a
fost refăcută pe vremea lui Ceaușescu, datorită lui Lazăr Băciucu, a lui Alex Oproescu
și a altor câțiva oameni de cultură care au preferat anonimatul. Astăzi se bat cu pum-
nul în piept alții, ei culeg, sau vor să culeagă, trufele! Avem timp pentru toate. Ne în-
ATELIER
toarcem la cartea domnului Ion N. Oprea: „Vorbind despre Scrisul nostru, altă revistă
a Academiei, 1929-1931, consemnam rolul lui G. Tutoveanu (p 424 din cartea citată),
arătat de Alexandru Tutoveanu, membru al Academiei, în viața acestei instituții:
<Generațiile primului război mondial au văzut pe George Tutoveanu conducând
căruțele încărcate cu scriitorii de atunci, nu numai din Moldova, ci din toate provin-
ciile românești aflate în exod. Unde se duceau? Ce voiau? Cu ce mijloace? Numai
voința săvârșește astfel de miracole >”.
O excepțională imagine a vremurilor literare de vârf: Alexandru Vlahuță, Vasile
Voiculescu et. comp în căruțe spre satisfacerea educativă a nației! Nu tu automobil
Mercedes, nici avion spre Paris, nici vorbă de Premiul Nobel sau de zăpăcitul de la
Slobozia, Dinescu și nu mai știu cum, mare latifundiar peste ogorul literelor sovie-
tizate discret după 1989. La Bârlad a existat o incredibilă mișcare patriotică. Ion N.
Oprea a intuit cu precizie acest fapt: „În anii 1916-1917 și următorii, când România
a gemut sub năvala armatelor habsburgice și willhelmine ”Academia Bârlădeană” ră-
măsese unica noastră academie în căruță, care străbătea drumurile spre sate, ca să
spună văduvelor și orfanilor, părinților, tineretului combatant pe fronturi că nu s-a
terminat, că nu se poate termina războiul acela decât prin dreptate, și că până la ul-
timul român trebuie să lupte, că fără luptă nu se poate isprăvi nimic din calvarul lumii
guvernate de Împărați”.
În concluzie, „Așa s-a făcut atunci România Mare!”. Începând cu următorul epi-
sod vom intra în sensul unic al cărții, toate cuvintele ducând către Vasile Voiculescu.
Interesant ar fi dacă, în timp rezonabil, cum se spune, autoritățile locale, la la Pârscov
sau de la „vârful” Buzăului, ar publica o carte unică. A fost ideea lui Alex Oproescu.
La casa Memorială ”V. Voiculescu” de la Pârscov există o carte de onoare, un fel de
dosar masiv, în care, în fiecare an, la „Zilele Voiculescu” semnează în acele pagini albe
toți scriitori (și cititorii) care au câte ceva de spus despre opera acestuia. Cred că e
vorba despre cel puțin două volume masive cu dedicații, observații, impresii etc. Sper
să nu se piardă aceste „caiete”. Nu cumva să ajungă și ele la groapa de la Berevoiești.
Și încă ceva, nepotul lui Vasile Voiculescu, un nume al rezistenței anticomuniste, e
prea puțin consultat în privința unchiului său. Andrei Voiculescu, dincolo de
moștenitorul testamentar al drepturilor de autor al operei voiculesciene, este un om
care știe să respecte coloana vertebrală a familiei Voiculescu. Eu îl admir
necondiționat și mă mir cum și cât de profesionist îl ocolește presa literară. Ceva încă
nu este în regulă. Să te iubească Bârladul, să te uite latent Buzăul și să te bage
Bucureștiul (sinonimul Gomorei…) la pușcărie ține de ironia sorții. S-a spus că Vasile
Voiculescu este un martir. Este cel mai precis „diagnostic” critic și creștin referitor la
ATELIER
acest om cu totul și cu totul dedicat simplității vieții, altruismului ca formă creștină
dincolo de logica celor care nu-l pot înțelege nici măcar pe Dumnezeu. Datorită lui
Ion N. Oprea urmează pagini/parapagini cel puțin convingătoare despre genialul
poet, prozator și „doctor fără de arginți”…
Am ajuns și la meritele incontestabile ale autorului, le vom lua ca atare, pe rând.
Lucrez într-un fel atipic pentru că această carte m-a luat prin surprindere. Citez din
postfața volumului, din excelenta pledoarie culturală a prof. Cornelia Sechi: „Cartea
lui Ion N. Oprea – Academia bârlădeană și Vasile Voiculescu – este un prețios studiu
critic, un dar pentru contemporani și urmași, ca modalitate de cunoaștere a unor comori
aparținând culturii românești. Ca structură, titlul însuși sugerează alcătuirea ei în două
părți. Prima parte se impune prin valoarea documentară privind apariția Academiei bâr-
lădene(…) În partea a doua precumpănește caracterul de critică literară, iar din punct
de vedere al structurii se remarcă patru secvențe care adesea fuzionează”. Chiar acum,
când scriu aceste rânduri, primesc un telefon de la un amic care mă anunță că, la Pâr-
scov, satul lui Vasile Voiculescu, se lansează o carte, și că, printre combatanți, se află
și președintele Asociației Culturale „Renașterea Buzoiană”, Ovidiu Cameliu Petrescu.
Sper să fie acolo și Gheorghe Postelnicu, pârscovean get-beget, scriitor căruia, de-aș
putea, i-aș da rubrică fixă în „România literară” sau în „Convorbiri literare”, o rubrică
remunerată, nu ceva de amorul artei. Deși Pârscovul este locuit și trăit de oameni de
toată isprava, eu tot am senzația că, fără Vasile Voiculescu, satul acesta ar fi fost la fel
de anonim ca multe alte așezări buzoiene. Cartea de identitate a Pârscovului este Va-
sile Voiculescu. Îmi cer scuze anticipat celor care nu vor înțelege sensul onest al acestei
afirmații. Romulus Dianu, membru al Academiei, în revista „Ramuri” nr.77/1970,
p. 14: ”L-am cunoscut în anul 1917, la Bârlad, ca pacient, apoi în casa unchiului meu,
poetul G. Tutoveanu, din strada Vornicul Sturdza, unde se afla una dintre cele mai harnice
și mai modeste academii, o adevărată academie în căruță, de propagandiști ai moralului
Moldovei, năpădită de foame și tifos exantematic. Printre academicienii bârlădeni se
aflau Al. Vlahuță, Artur Gorovei, I.M.Rașcu (poetul aproape uitat astăzi, traducătorul
lui Albert Samain și Marcel Schwob) și Victor Ion Popa. Voiculescu, îmbrăcat într-o haină
soldățească, de culoare kaki, purta pe umeri trei trese de tablă și o cruce roșie pe guler: era
medic căpitan… Cu bărbuța lui roșcată, slab și molatic (cum nu sunt, de obicei, oamenii
slabi), Voiculescu venea de la spital, de la spitale, intra prin casele oamenilor și făcea mai
ales operă de higienist decât de medic curant”. Pe lângă cei enumerați în paginile ante-
rioare, despre V. Voiculescu au scris și: D. Const. Ionescu, Nicolae Iorga, Gheorghe
Boldur-Lățescu, Eugen Lovinescu, Nicolae Manolescu, Adrian Maniu, Dumitru
Micu, Constantin Miu, Balcica Măciucă, Dinu Moraru (”Discreția binelui și strălu-
ATELIER
cirea geniului și Convorbire cu d-na Gabriela Defour, în ”Lumea magazin” nr.
4/1997), Octavian Moșescu, George Muntean, M. Nițescu, Jules Niculescu, Ion Or-
căsu, I. Oprișan, Zigu Ornea, Ovidiu Papadima, George Pațurcă (profesor la Sor-
bona, râmnicean de origine), Gheorghe Penciu, Cornelia Pillat, Dinu Pillat, Ion Pillat,
Delia Pop, Marius Pop, Liviu Rebreanu („Jurnal, I, II, text ales și stabilit, studiu in-
troductiv de Puia Florica Rebreanu. Addenda, note și comentarii de Nicolae Gheran,
Editura Minerva, București, 1984), Ion Rotaru, George Sbârcea, Andre Scrima, Ro-
xana Sorescu, Francois Jean Soulet, Zaharia Stancu, Dumitru Stăniloaie, Vladimir
Streinu, Tudor Branişte-Teodorescu, Mircea Tomuș, Mihai Ungheanu, Tudor Vianu,
Marin Voiculescu și Mircea Anghelescu. Elena Filipaș-Zaharia, Eugen Simion.
Firește, despre opera și viața lui V. Voiculescu au apărut mult mai multe articole și
cărți. Nu mă aventurez într-o documentare de o anvergură imposibilă. Mă mulțumesc
cu selecția foarte exigentă a domnului Ion N. Oprea. Când scriu aceste rânduri am
impresia că îl aduc pe V. Voiculescu acasă, la Pârscov, în pământul său natal, ceva în
nota aducerii oaselor lui Nicolae Bălcescu dintr-o criptă din orașul Palermo, scuzată
fie-mi comparația. Sper să pot descrie, că nu fac nimic altceva decât să descriu, în în-
tregime cartea domnului Ion N. Oprea, să o văd bună de tipar și să-l invit pe acest
patriot literar la Pârscov, la o lansare pe care o merită din toată profunzimea lui V.
Voiculescu.
Prin acest volum, Ion N. Oprea și-a expus credința literară, preferințele textuale
și ideale, atitudinea de scriitor cu etică și epică. Nu mai avem și nu vom mai avea cu-
rând astfel de oameni devotați, din interiorul ființei, nației lor ancestrale. Cartea sa
are un fel de cheie secretă, oferă, fără patimă, cu discernământ de neurochirurg, o
realitate valabilă și în trecut și în prezent și în viitor. Realitatea nu înseamnă a apăsa
pe secunda prezentului. Am citit multe cărți, timpul mi-a permis acest lucru. Am
avut acces la o parte semnificativă a literaturii lumii. Am lucrat într-o bibliotecă, i-
mensă pentru un singur om firav cum sunt eu. Știu ce înseamnă o carte care nu te
lasă să (a)dormi. Cartea lui Ion N. Oprea, paradoxal, oferă liniște, răbdare și transmite
o impresionantă lecție de istorie inclusiv, sau mai ales, literară. Chiar azi am primit
încă un exemplar al acestei cărți rarisime, pentru Andrei Voiculescu, nepotul marelui
poet, în același pachet primind și alte două cărți consistente care demonstrează pu-
terea de muncă a acestui scriitor inconfundabil: „Mălin vestitul revoluției” (Antologie
ziaristico-scriitoricească” și „Bucovina în presa vremii”. Le voi prezenta cât de curând.
Sunt onorat. Cităm din cartea lui Ion N. Oprea: „Momentul când Voiculescu l-a cu-
noscut pe Vlahuță i-a prilejuit tânărului medic un portret realizat pe măsura talentului
ATELIER
celui care avea publicat deja primul volum intitulat chiar așa, <Poezii> (1916)” . La rân-
dul său Voiculescu confirmă: ”A fost către toamna anului 1917 când l-am văzut întâia
oară în viața mea. Ședea în fața unei gherete din din piață, unde se vindeau zarzavaturi
și unde mulțimea se înghesuia prinsă de neastâmpărul așteptării. Și omulețul oprit în
drum privea cu o expresie așa de sfâșietoare gloata aceea ce se strivea împinsă de spaimele
traiului, că fără voie am stat să-l privesc la rându-mi. Atunci l-am asemuit numai cu
Vlahuță, așa cum îi văzusem mai de mult chipul într-o carte. Când m-a băgat de seamă,
și-a tras, parcă înapoi în fundul urechilor, luminile ce se răsfrângeau ca o trâmbă,
înfășurând calm mulțimea…A plecat fără să se uite îndărăt. Câteva zile mai târziu, un
prieten mi-a spus că Vlahuță este într-adevăr oaspetele Bârladului, unde îl azvârlise valul
pribegiei” („Lamura“, 4 ianuarie 1921). Pentru mine, un altruist inocent, nu înțeleg
de ce cartea domnului Oprea, dedicată lui Vasile Voiculescu, nu a fost comentată/pre-
zentată/criticată sau lăudată în „presa de specialitate”. Această indiferență cinică față
de munca altuia e o boală românească specifică. Nu avem demnitatea de a recunoaște
că există și alți scriitori care au un cuvânt de scris sau de spus. Nu sunt avocatul acestui
scriitor. Pentru acest volum, care, din câte am înțeles, se știe încă de la apariția sa, în
2012, autoritățile din Pârscov nici măcar nu au tresărit a lectură obligatorie. Domnul
Ion N. Oprea trebuia încă de atunci declarat Cetățean de Onoare al Pârscovului. Și
nu numai domnia sa, ci și Florentin Popescu și toți cei care au pus suflet și muncă
întru cinstirea unui sfânt. Niciodată nu e prea târziu, dar și când e prea târziu nu e
bine deloc. Marelui voiculescolog Alex Oproescu abia acum i se recunosc marile
uriașele merite culturale la el acasă, la Nehoiu, orașul său natal, urmând ca, la
inițiativa lui Ovidiu Cameliu Petrescu acesta să fie declarat post-mortem „Cetățean
de Onoare”. Uneori animatorii culturali văd ceea ce nu pot să vadă cârtițele, criticii
literari cu morgă și dric în tot ceea ce produc. Pentru mine, Ion N. Oprea este un in-
telectual care are „pătrățica” sa distinctă în tabelul mendeleevian al literaturii române.
Suntem o nație ciudată, flecară, plină de nonsens comunitar. Nu știm să ne respectăm
valorile, munca, cinstea și idealurile pentru care, cândva, alții și-au dat viața.
Până să citesc acest volum, credeam că știu aproape totul despre Vasile Voicu-
lescu. Acum, în această lucrare – de doctorat, aș zice eu –, găsesc informații la care
pur și simplu nu am avut acces din vina mea. Asta nu înseamnă că subapreciez cele-
lalte cărți dedicate marelui nostru poet. În postață, referindu-se la relația dintre
Vlahuță și Voiculescu, prof. Cornelia Sechi, scrie, într-un stil greu de combătut, ferm
și precis, printre altele: „Prima secvență surprinde legătura scriitorului Academiei
ATELIER
Vasile Voiculescu când a locuit la Bârlad, dar și după aceea. La Bârlad văd lumina ti-
parului poeziile <Din Țara Zimbrului> (1918), iar mai apoi cele din <Pârgă>
(1921). În legătură cu apariția acestor opere, scriitorul mărturisește: <Datorită lui
(lui Vlahuță) am scris cele mai multe poezii strânse în volumele din Din Țara Zim-
brului și Pârgă. Îi plăcuse primul meu volum intitulat Poezii și mă zorea să scriu!>.
Despre marea prietenie cu autorul romanului „ Dan”, V. Voiculescu afirmă: „Așa, mai
bine de un an întreg, am avut nespusul noroc să trăiesc nu numai alături, dar chiar în in-
timitatea lui Alexandru Vlahuță. N-a fost un gând al meu pe care să nu i-l spun, n-a fost
faptă de care să nu știe”. Prin prezentarea acestui volum nu vreau sub nicio formă să
știrbesc meritele autorităților buzoiene întru cinstirea poetului-martir. A făcut fiecare
instituție ce a putut face la vremea aceea. Startul l-a dat Lazăr Băciucu, fost redac-
tor-șef al ziarului „Viața Buzăului”, apoi mare șef PCR pe județ, un om care a lăsat
în urmă o amintire plăcută tuturor celor care l-au cunoscut. O legendă! El e cel care
a decis existența Casei Memoriale V. Voiculescu de la Pârscov. Apoi ar mai fi Alex
Oproescu, care, cu o îndârjire eroică, a reușit să dea/obțină numele marelui poet Bi-
bliotecii Județene. Unii se laudă și alții muncesc. Există prin târg inși care pretind că
au construit cerul de deasupra Casei Memoriale V. Voiculescu. Iată cum și cine, la
nivelul modestiei curate, a muncit pentru această Casă Memorială. Prin 1997, când
Casa era „asezonată” de mult timp, am fost solicitat să mă ocup de gardul terenului
și casei în care a locuit V. Voiculescu. Eram regizor tehnic la Teatrul „George Ciprian”
din Buzău. Am plecat la Pârscov cu toată echipa tehnică a teatrului: Grigore Meica
(mașinist-șef ), Ilie Gabriel (sonorizator), Costel Baboi, Grigore Podeanu, Corvin
Peneș (mașiniști), Constantin Craiu (maestru de lumini), Adrian Văduva (electri-
cian). Am făcut un gard ireproșabil de fier cu fundație de beton. Am muncit cu
pioșenie. Nu pot să nu evit o mică istorioară de la fața locului. Mașiniștul Podeanu
– alintat de noi cu diminutivul Noni –, la un moment dat a găsit o monedă sub un
păr din curtea Casei Memoriale. Curios din fire, a început să răscolească prin iarbă.
A găsit încă o monedă. Bani noi, nu cine știe ce comori istorice. Din acea clipă, din
când în când, aruncam în iarbă, sub păr, câte o monedă. Toți știau ce se întâmplă,
toți se prefăceau că sunt în căutare de „fise”, însă numai Podeanu era cuplat în ar-
heologia ierbii. Îmi amintesc cu plăcere de tot ceea ce ține de viața, opera și postumi-
tatea lui Vasile Voiculescu. Scriu toate aceste întâmplări, care, unora le pot părea
insignifiante, cu sentimentul profund că volumul domnului Ion N. Oprea mi-a
declanșat o stare de alertă în memorie. Constat că și eu, ca și mulți alți confrați, în-
ATELIER
cepuserăm să-l uităm pe marele poet. Acesta e rostul cărților autentice, vorba unui
personaj din opera lui Zaharia Stancu: „Să nu uiți, Darie”. Acesta, cred eu, e și scopul
cărții domnului Ion. N. Oprea: neuitarea sfinților limbii române!
În „Bârladul de odinioară” (pag. 556), Marius Pop scrie: „Absolvent al Facultății
de medicină din București în 1910, V. Voiculescu avea experiența peregrinărilor pro-
fesionale, dar și cunoașterea realităților zguduitoare ale satului românesc, bântuit de foa-
mete, mizerie și lipsuri. În scurt timp, Voiculescu fusese numit, detașat ori transferat
în mai multe circumscripții sanitare din județele Gorj, Ilfov, Dâmbovița, iar 1 iulie
1917 îl găsea medic la Casa Centrală de pe lângă Corporația Sf. Constantin și
Elena din Bârlad, ca după 20 de zile să fie medic-șef al Spitalului nr. 472 din oraș, iar
la 26 ianuarie 1918 – medic al orașului Bârlad”.
Cum spuneam, am participat la (sau am organizat) zeci de manifestări dedicate
marelui poet. De-a lungul timpului, am conștientizat că nu toată lumea scriitoricească
îl avea la suflet pe el, dar și opera sa. Nu am explicații. Aici, la Buzău, era mai prioritar
Ion Caraion. Un turnător zelos, de a cărui postumitate se ocupă tot un turnător. Dacă
nu ar fi fost Alex Oproescu la Buzău nu s-ar fi făcut nimic pentru Voiculescu. Acum,
noul primar al Buzăului, inginerul și omul de afaceri Constantin Toma, a luat hotă-
rârea de a amplasa, într-un scuar vecin cu Primăria Municipiului, o statuie a lui V.
Voiculescu. Foarte bine! Pictorul Valeriu Șușnea și subsemnatul, fără să știm că gân-
dim același lucru, am vorbit într-o emisiune TV despre necesitatea amplasării unor
statui pe aleea principală a Parcului Crâng. Sunt optimist și cred că dorința lui Șușnea
și a mea va fi materializată. Aici ar fi loc pentru Basil Iorgulescu, V. Voiculescu, Paul
Ioachim, George Emil Palade (Nobel), Alex Oproescu, Ion Băieșu, Corneliu Ștefan
(cel mai important ziarist local al ultimelor cinci decenii), Constantin Brăescu, Pamfil
Șeicaru și mulți alții. Apropo de cei care îl înțeleg altfel pe Voiculescu. Acum vreo 10
ani, după ce am organizat o manifestare dedicată acestuia, am coborât la cârciuma
„Uniunii Scriitorilor” cu niște așa-ziși amici, cârcotași mărunți, închipuiți scriitori.
Discuțiile s-au încins. La un moment dat, cel mai rău în cerul gurii mă întreabă dacă
știu de ce a orbit Zahei, personajul lui V. Voiculescu. Am rămas siderat, la o asemenea
impolitețe și malițiozitate nu mă așteptam. E vorba despre insul care-l divinizează
pe Ion Caraion. I-am răspuns scurt că nu știu. Ce să faci cu asemenea creaturi cărora
nu le plac decât reperele iadului? Revenim la cartea domnului Ion N. Oprea: „Avea
conștiința datoriei, animat de dorința de a sluji dezinteresat celor mulți și umili, oa-
menilor nevoiași. Era omul care își păstra calitățile sacrificiului de sine, care răspundea
ATELIER
fără ezitate chemărilor. El, proaspăt căsătorit, îi scrisese soției, rămase în satul Hota-
rele din județul Ilfov, la 11 februarie 1911: Sunt 10 ceasuri dimineață. Abia am sosit
din Izvoare unde m-a chemat un bolnav, bineînțeles pe gratis – chiar eu vreau să se învețe
lumea așa, de aceea le spun la toți să nu se sfiască a mă chema în cazuri mai grave, căci
vin degeaba”. Citind astfel de lucruri, fără să vrei te duci cu gândul la actuala stare de
sănătate a poporului, la faptul că doctorii au plecat pe capete iar cei rămași în țară
sunt tratați cu un dispreț uluitor. Cum e posibil ca un un fitecine, indiferent unde, ce
și cât a muncit, să aibă o pensie mari mare de zece ori decât a unui doctor. De-asta
susțin că doctorul V. Voiculescu ar trebui trecut în rândul sfinților. Cu puțin timp
înainte să ne părăsească definitiv, la vârsta de 62 de ani, dr. Valeriu Bistriceanu mi-a
arătat cuponul său de pensie: 1060 de lei. Este incredibil! De când am citit cartea
domnului Ion. N. Oprea am început ca, pe lângă rudelor mele plecate dincolo, să
aprind câte o lumânare și pentru „Vasile Voiculescu”…

ASCULTĂRI
sâmbetele
Ion GHEORGHE & Nistor TĂNĂSESCU
l Extrase din manuscrisul volumui de convorbiri „Sâmbetele cu Ion Gheorghe“ (2005)
Nistor Tănăsescu: Ce facem, că tocmai în aceste zile se desfăşoară cel de-al VI-lea
Congres de dacologie al lui Napoleon Săvescu, la care mă aşteptam să participaţi?
Ion Gheorge: Uite, ce-i cu chestia asta! Exista în ţară, la un moment dat, un aşa-
zis cenaclu „Deceneu”, controlat în mod categoric de Securitate prin Liviu Petrina şi,
după aceea, controlat de către şcoala de partid, mai loială, a lui Puţuri – Institutul de
istorie a partidului, condus de Ion Popescu-Puţuri, pe mandat către Nicolae Copoiu,
el diriguia cenaclul, şedinţele. Eu eram acolo aşa-zis preşedinte de onoare, m-am trezit
pus acolo. Fiindcă ei au nevoie întotdeauna să te bage într-o gaşcă din asta, sub con-
trol. Am fost la toate şedinţele cenaclului ăla, până s-a desfiinţat, dar acolo s-au emis
şi idei de mare instigaţie culturală, idei din care derbedeul ăla de Pavel Coruţ, ca orice
diversionist cultural, a scos toate poveştile alea, vreo zece prostii cu Kogaion, Zal-
moxis şi alte caramele de propagandă. Şi-acum venim la Napoleon Săvescu, pentru
că „Kogaion” este tema ultimului congres al derbedeului ăsta conspirat. Sunteţi nişte
imbecili cu Kogaionul vostru! V-au dus grecii ca pe tâmpiţi! Grecii au prins un sclav
din tribul cutare dintre cele 50 de aici şi încă 200 de dincolo de Dunăre – sclav care
a zis: „Da, noi credem în Zalmoxis”. Da, dar Zalmoxis era Salius Maximus, care în-
seamnă Marele Preot al Dacilor. Şi de-aici o întreagă nebunie cu grecii; şi de-aici is-
toricii noştri care au luat de bune mărturii accidentale! Pentru că marele izvoare ale
veracităţii, biblioteca cutare din Grecia, precum se ştie, le-a ars unul din apostoli,
anume Pavel, şi astfel a rămas lumea în suspensie pe mistificarea creştină şi pe frag-
mentele întâmplătoare ridicate la prestigiul documentelor ştiinţifice. Este pentru
prima oară când se face dovadă pe monedă, pe siglă, pe semn scris adevărul despre
noi – că nu era Kogaion, ci erau Cogaioane. Am scris şi-aici în carte. Şi balada Mioriţa
ne-a lăsat o zestre de cunoaştere în acest sens: „Munţii, preoţi mari...”. Munţii, care
au fost modelaţi în aşa fel încât să poarte chipurile preoţilor mari, ale marilor pontifi
ASCULTĂRI
ai locurilor! De aceea se va găsi în fiecare zonă de mare trib, în fiecare topos ocupat
de neamul respectiv, se va găsi un Cogaion. Ştiţi ce înseamnă, în ultimă instanţă, în
originea lui Cogaion? Înseamnă o mulţime de lucruri pe care eu le demonstrez în
această carte! Ex abrupto, Cogaion vine de la „cogito”. Este în Maramureş, pe de altă
parte, cuvântul „gogă”, care înseamnă o piatră mare, megalit – şi, deci, „cogaion” în-
seamnă „locul de la megalit, unde se duce individul şi cugetă”. Fiindcă, „a gogi”, la ro-
mâni, înseamnă „a desface coaja până la miez” – gogito, cogito. Numai că ai noştri nu
ziceau cogito, ci gogito; asta-i toată diferenţa! Şi, în sfârşit, aşa am ajuns în cercetările
mele, pentru că mai am încă vreo trei cărţi nepublicate, la expresia Comulum postulum
cimerum, adică Comuna pastorală cimeriană, altfel spus cogaion, însemnând „acolo, în
jurul pietroiului acela”, „în jurul aliniamentelor de megalite”, „în jurul ariei sacre” , cum
este şi zona de la Grădişte. Peste tot unde sunt sfincşi se află Cogaioanele, adică locul
unde se întâlnea obştea, unde se aşeza comuna pastorală, adică unde se întrunea sfatul
bacilor. Căci de la „baci” am găsit că vine cuvântul „bacileus”, alias bazileus, ceea ce de-
monstrez susţinut în carte.
Prin urmare prostia asta a lui Săvescu este chiar o diversiune tipic militară. Am
şi zis într-o poezie către Băsescu: Dle Preşedinte, eu cred foarte mult în dumnea-
voastră, însă sunteţi prea aproape de Academia Militară! De la Academia Militară
ies cele mai aberante teorii cu pretinsă susţinere ştiinţifică, teorii menite să ne insulte
pe noi, care suntem moştenitorii direcţi şi drepţi ai dacilor! Pentru că, ştiţi foarte
bine, toată zona asta a fost Dacia Liberă. Romanii n-au stat decât în Transilvania;
au prins putere la minele de aur. Cum se explică faptul că limba latină este până în
Basarabia, până pe Nipru, până pe Vistula, nu mai vorbesc dincolo, în Sud? Aici, în
Nord, n-au fost romanii, în Maramureş n-au fost romanii – cartea mea explică această
chestiune. Prin urmare, ce face Academia Militară, cu fel de fel de derbedei de-ăştia
nerealizaţi, de Napoleoni, este diversiune culturală. Ofiţerii ăştia au şi limitele lor,
dacă zice şeful că aşa e, aşa zic şi ei! O ţin pe latinitate, pentru că le place chestia asta,
disciplina cazonă, chinurile de sorginte romană, milităria mediocrităţii şi întrucât
găsim romanitate până unde merg amărâţii de români să culeagă căpşune şi să spele
veceurile babelor. Astfel, noi suntem latini şi romani, pentru că suntem spălători de
veceuri în Spania şi culegători de fructe, înţelegi dumneata, Europa lui Nerva Traian:
asta-i aria lor de gândire! Imperiul finanţist pe care-l aşează pe dominaţia romană,
pe mitul lui Carol Cel Mare, pe isprăvile lui Napoleon! Astea-s subtilităţile pe care
le vom desface mai târziu. Şi, derbedeii ăştia de la Academia Militară, cu un aşa-zis
medic, nu ştiu ce fel de doctor este Săvescu Napoleon – e treaba armatei în ce misiune
îşi trimite ea agenţii, treaba armatei că-i azvârle în America să facă nu ştiu ce năzdră-
ASCULTĂRI
vănii şi să susţină nu ştiu ce alte prostii la academiile alea pe care nu le ia nimeni în
seamă – Academia „Dacia redivivus” este o juma’ de casă, o şandrama vopsită ţipător,
undeva într-un cartier pe lângă o biserică zisă „Calist”, m-a invitat cineva acolo. Firma
este dublată în engleză, de ne rupe nouă, proştilor, gura! Iar ăla-n America se dă mare
zmeu...
Nistor Tănăsescu: Totuşi, mie mi se pare că e o mişcare interesantă, o alternativă la
şcoala oficială pe care tocmai o dezavuaţi...
Ion Gheorge: Dacă vii cu alternative false, mai bine astâmpără-te! Eu le-am spus
– că m-au invitat odată să le dau cifrul monezilor: Nu mă interesează colaborarea cu
aceste servicii de dezinformare! Pentru că este o diversiune culturală, este o prostie,
este un mare fals ce face găgăuţă ăsta! Nu este nici un Napoleon, este o caricatură
onomastică în tot ce face! Tipică diversiune – el, în meseria lui, o fi doctor, dar poate
de cai, nu ştiu ce specialitate are... Am fost acum doi ani la congresul despre Tărtăria.
Eu deja la ora aia aveam cartea pe care am anunţat-o aici („Tărtăria, preistoria se-
cretă”), n-am participat cu nici un referat cum zici c-ai aflat de pe internet, spusele
mele sunt luate din altă parte, sunt băgate să facă mistificare! M-am referit la pro-
blema asta în „Tărtăria, preistoria secretă”, 300 de pagini, carte terminată de redactat
în 2003. Am fost la unul, Eugen Florescu, editor, care a tipărit-o jumătate şi-a pus-
o în circulaţie, pe urmă a retras-o, un ofiţeraş conspirat şi ăsta.
Aşa că repet, este o mare diversiune pe care o fac serviciile prost informate ale ar-
matei române: nu ştiu ce dracu are armata română bafta asta de fel de fel de semidocţi,
de fel de fel de derbedei băgaţi acolo, de fel de fel de inşi fără vocaţie în chestie, încât
îi prefer pe-ăştia, academizaţi precum Răzvan Theodorescu – el ştie unde s-a găsit
catarama aia cu „Ego Zenovius Votum Posui” şi face creştinarea Daciei dintr-un con-
dei. Încât de-aceea zic, în diversiunea asta a lui Napoleon Săvescu nu mă amestec –
am fost acolo la intervenţia lui Adrian Păunescu pe lângă Napoleon Săvescu, el este
prieten cu Napoleon Săvescu, dar am ajuns la ideea, din fericire, că nu-mi priia tovă-
răşia. Ce să caut eu cu fel de fel de neisprăviţi, cu fel de fel de teorii şi improvizaţii
neosecuriste? Atâta timp cât n-ai intrat în monezile geto-dacilor, să vezi acolo semnul
cutare ce înţeles are, atâta vreme cât tu zici că statuetele astea sunt jocuri ale naturii
şi că n-au nici o valoare, obiecte pe care eu le găsesc în toate monezile geto-dacilor,
ce ştiinţă faci, în ultimă instanţă? Ia uite capete, acolo; sunt şi capete de altă rasă, aşa-
zise peruane, cum le numeşti, vom discuta şi despre vechimea civilizaţiei. Pentru că
ţin toate de cultul unei anume civilizaţii... Prin urmare, n-avem a ne aştepta la nimic
bun de la alde napoleonii ăştia, nu numai fără bastonul de mareşal în raniţă, ci doar
cu linguriţa de mâncat rahat în servieta diplomat! Sunt nişte flămânzi care mănâncă
ASCULTĂRI
cu degetele din farfuria propagandei cazone!
... Şi după atâtea cărţi de poeme, am ajuns prin cartea asta la acoperişul de aur al
unei mari catedrale... Puţin îmi pasă ce cred ei acuma, puţin îmi pasă ce vor crede
mai târziu „napoleonii”, pentru că nu se poate, zic eu, să nu se trezească odată lumea
din impostura asta! Dacă n-ar fi serviciile culturale aşa-zis secrete ale armatei, ade-
vărului i-ar fi mai uşor! Armata are şi ea o secţie de propagandă, foarte bine! dar
ocupă-te de ciubotăria ta, nu ne încălţa pe noi, cei ce purtăm sandale de aur! Se dau
acum mari apărători ai teritoriului, ai istoriei... Stai, domnule, încet, are cine să apere
toate astea! Nu vii cu Napoleon al tău din America... Să-ţi spun un secret, eu am fost
primul în America! Am cunoscut un domn Iordache Moldoveanu la cenaclul „Dece-
neu”, până în ’89, cenaclu care funcţiona sub cizma Securităţii şi unde pe mine m-au
ales preşedinte de onoare pentru „Dacia Feniks”, carte pe care a dus-o în America
acest domn şi s-a fotografiat cu ea la piept – am acasă fotografia! – într-una din
marile universităţi din America! A depus-o în biblioteca de-acolo.
Nistor Tănăsescu:Eram liceean când a apărut „Dacia Feniks”, în 1978, costa 29 de
lei, am pus de-o parte banii de buzunar pentru trei zile ca să cumpăr „cărămida” aceea
de carte, cum au numit-o, chiar cu răutate explicită, unii critici ai vremii. A fost o carte
care, pe mine cel puţin, m-a bulversat prin insolit, era cu totul altceva decât poezia cu care
ne obişnuise până atunci Ion Gheorghe. Şi, bineînţeles că m-am hazardat să-i intuiesc re-
sorturile, să-i descopăr cifrul poetic, fără să bănuiesc că „Dacia Feniks” era de fapt de o
uvertură literar-mitosofică...
Ion Gheorge: Da, cu acea carte începe ceea ce aş putea să zic Suprema, Sacra Eva-
dare. Acolo, în „Dacia Feniks”, a început altceva pentru mine... Data viitoare, într-o
sâmbătă viitoare, te duc acolo, la locul acela, de unde a început totul...
Nistor Tănăsescu: Astăzi vin şi aţâţ discuţia şi cu o probă că există, totuşi, şi mari
oameni de cultură care vă apără şi vă susţin ideile. O să vă citesc în acest sens o intervenţie
parlamentară a scriitorului Adrian Păunescu, datată 26 mai 2003, alarmat de ceea ce
dumnealui numeşte „procesul de deromânizare a României”, context în care afirmă,
printre altele: „ (...) Deodată cu cele pe care le-aţi auzit, un poet de geniu, un om ciudat
cu care puţini alţii se înţeleg, poetul Ion Gheorghe, poet excepţional, se ocupă de
identitatea românească străveche. Sigur că el se ceartă cu toată lumea, sigur că se
ceartă şi cu noi la Comisia pentru cultură, culte şi mijloace de informare în masă.
Sigur că înjură pe cine crede el că trebuie înjurat, lucru pe care eu nu-l consider tot-
deauna drept, dar Ion Gheorghe este posesorul unei adevărate comori de arheologie
românească foarte veche, un alt fel de trecut al ţării şi, de decenii şi decenii, el strigă
la marginea oraşului sau la Sărăţeanca, în judeţul Buzău, unde-şi trăieşte verile: «Am
ASCULTĂRI
dovezile coerente ale unui trecut care ne situează dincolo de previzibil şi dincolo de
civilizaţiile recunoscute grăbit ca ultimele în timp». Ion Gheorghe nu este înţeles şi
poate nici noi, cei care, totuşi, îl apărăm şi îi spunem numele, nu îl înţelegm până la
capăt.
Academia încearcă prin oameni de autoritate, dar care sunt formaţi la altă şcoală
arheologică, să facă dreptate şi lumină în acest tezaur al lui Ion Gheorghe.
Diverse publicaţii susţin efortul lui Ion Gheorghe. E dificil de lucrat cu acest poet,
dar vă spun că merită tot efortul şi eu cred că ar trebui, dacă şi dumneavoastră veţi fi
de acord, ca un grup de lucru, o comisie a Senatului, să încerce apropierea de acest
fapt, pentru că noi, la Comisia pentru cultură, culte şi mijloace de informare în masă,
nu avem puterea de a stabili, mai ales, interdependenţele care privesc toate aceste co-
mori ale lui Ion Gheorghe şi pe care, supărat că nu e înţeles în ţară, vrea să le dea
Ucrainei sau Rusiei, lucru imposibil de imaginat, dar asta este voinţa lui, aş zice eu,
rea, voinţa lui de om supărat.
Să vedem aceste interdependenţe spre a putea recupera întregul trecut, aşa cum
este el, al acestor opere extraordinare. Pietrele lui Ion Gheorghe vor fi peste timp, pe
de o parte, dovada acestui trecut depărtat al nostru, dar, pe de altă parte, şi dovada
neputinţei noastre de a înţelege fenomene cu care suntem contemporani.
Situez opera lui Ion Gheroghe, şi opera lui poetică, şi opera lui arheologică, în
rândul fenomenelor de reînzdrăvenire a ţării sale şi a capacităţii ei de a se exprima în
lume, un efort contra deromânizării”.
Ion Gheorghe: Mi-ai citit cuvântarea senatorului Adrian Păunescu în care el se
luptă cu morile de vânt ale Academiei şi ale prostiei româneşti, şi ale tâmpeniei creş-
tine, să atragă atenţia asupra acestui tezaur. Păunescu este un titan în câteva dimen-
siuni ale culturii. Acum, discutând despre dimensiunea lui politică, este un căuzaş,
cum s-a autodenuimit, unul de mare gabarit. Sigur, el caută să-i deştepte pe proşti şi
pe răuvoitori, dar nu cred că vom izbândi aşa de curând, pentru că mie mi-a ajuns
până la gât inundaţia asta a şcolii oficiale şi a mediocrităţii academice, dar – ştiu eu
ce va fi? Fapt este că nu ne-a reuşit nimic până acuma! Am scris şi-n cartea „Cogaioa-
nele...”, în postfaţă, am fixat odată pentru totdeauna, ca să zic aşa, data la care am
depus Memoriul meu către Comisia pentru cultură din Senat, memoriu care a rămas
şi azi fără răspuns. Nu se poate ca o instituţie de o asemenea grandoare, de-o aseme-
nea înălţime, vrând-nevrând să nu ia o poziţie! Cel puţin aşa este în alte state, aşa-zi-
când civilizate, până şi la papuaşi există un sfat al tribului să-ţi dea un răspuns la
petiţie! Dar de la papuaşii noştri români, răspunsul tot se amână!
ASCULTĂRI
Nistor Tănăsescu: Deduc că amintita intervenţie parlamentară nu s-a soldat cu nimic
concret în ceea ce vă priveşte.
Ion Gheorge: Nu s-a soldat cu nimic. Este, ca să zic aşa, aghiasma lui Păunescu
pe coşciugul pe care mi-l pregătesc ăştia, oficialii. În rest, nu se schimbă nimic! Faptul
că eu am pus pe poartă inscripţia aceea – „Institutul civilizaţiei megalitice «Ion Gheor-
ghe», proprietatea statului rus” – este o ultimă atitudine a mea. Până la urmă dacă nu
se trezesc într-un an-doi, nu ştiu cât mai trăiesc eu să-mi facă dreptate, trebuie să re-
zolv altcumva situaţia cu tezaurul ăsta, cu pietrele astea, pentru că altminteri sar ţi-
ganii gardul şi le-aruncă înapoi, sare popa sau îl pune pe ciungu’ ăla de dascăl şi le
aruncă iar în văgăuna de la Castel, sar pe ele imbecilii ăia de la Muzeul de arheologie
de la Buzău cărora nu le convine nici viziunea pe care o proiectează ele, nici cartea
„Cogaioanele...”, adică nici Ion Gheorghe, nici realitatea ca atare. Pentru că ei nu se
bat cu Ion Gheorghe, ei se bat cu o realitate extraordinar de veche şi, fiind proşti,
cred că pot să izbândească împotriva unei realităţi cu atâta vechime...
Nistor Tănăsescu: Mă gândeam că şi fostul senator Eugen Marius Constantinescu,
fiind cumva mai apropiat de dumneavoastră, dar şi arheolog totodată, v-ar fi putut sfătui
ori ajuta să le găsiţi un rost, un adăpost acestor megaliţi?
Ion Gheorghe: Marius Constantinescu este o mare deziluzie pentru mine! Toţi
oamenii mediocrii devin mari deziluzii pentru noi, cei care credem în ei. Marius Con-
stantinescu a fost profesor de istorie pe-aicea, un grangur de-ăsta probabil angajat la
Securitate şi vărsat apoi la SRI.
Să vezi cum am luat plasă cu el! Mă aflam, în aceeaşi chestiune, la una dintre în-
tâlnirile noastre de la Comisia pentru cultură a Senatului, din care făcea parte şi Ma-
rius Constantinescu, pe atunci de la PRM. Şi vicepreşedintele comisiei aceleia,
senatorul cu bărbuţă, Ion Solcanu, social-democrat, n-are de lucru şi-mi pune o în-
trebare – după ce eu am expus fondul filosofico-religios al construcţiilor descoperite
de mine, pentru că eu mereu susţin că am descoperit cea mai veche civilizaţie de pe
planetă! –, îmi pune tăntălăul ăla o întrebare: Care e relaţia mea cu Vechiul Testa-
ment? Adică mă-ntreabă de ce religie sunt eu şi să am grijă cu Vechiul Testament! Şi
i-am spus: Dle Solcanu, nu mă interesează vechiul vostru testament, eu am Testa-
mentul meu, civilizaţia mea merge dincolo de a voastră, mai slăbiţi-mă cu cei 6000
de ani ai Vechiului Testament!
Nistor Tănăsescu: Cum ar veni, „Sire, n-am luat în calcul această ipozeză!“, apropo
de răspunsul lui Simon Laplace când a fost întrebat de Napoleon cel adevărat de ce lipseşte
Dumnezeu din teoria sa cosmogonică...
Ion Gheorghe: Ce să rătăcesc eu, domnule, zic, la 6 mii de ani înapoi cât îmi daţi
ASCULTĂRI
voi cu Vechiul Testament, când civilizaţia mea are 600 de mii sau 5 milioane de ani,
cum am aflat decriptând o monedă de tipul „Toc-Chereluş”?! Aşa i-am zis lui Solcanu,
şi i-a căzut barba un pic, înţelegându-l eu că trage discuţia către popii ăştia, către or-
todocşii, către fariseii noştri. L-am invitat să se preocupe, ca şef de comisie a Senatu-
lui, pe ăsta de la Buzău... Marius Constantinescu, îi uit numele din 5 în 5 secunde,
nomina odiosa! Fusese pe la mine de vreo două ori, a venit o odată şi cu nevasta, l-
am pus pe prispă să stea pe scaun şi să vadă, să privească pietrele, să priceapă câte
ceva, a stat ca mutul şi a clocit, ca după aia să am surpriza să-l văd în „România Mare”
cu fotografia la fugari, la bejenarii ăştia politici... Despre fugarii ăştia vom mai discuta,
despre ţiganii politici care trec dintr-un cort într-altul – ăştia au şi ei misiunile bine
definite, pentru că nu de capul lor fac mutările, comandantul lor suprem le spune:
Mergeţi la partidul cutare pentru că nu mai ţine, barca noastră ia apă! Sau îi reparti-
zează...
Nistor Tănăsescu: Şi dacă, în unele cazuri, vorba dumneavoastră, comandantul lor
suprem este doar oportunismul, când nu e, ca şi la Saul, cine ştie ce altă străfulgerare ideo-
logică la mijloc?
Ion Gheorghe: Haide să admitem şi ce zici dumneata, dar nu uita că ei sunt cu-
prinşi de la început într-o schemă socială, într-o formaţiune paramilitară la urma-
urmei, care lucrează cu scheme de viitoare cadre: de-aicea, cutare pleacă director de
muzeu sau la cultură, de-acolo pleacă şef de delegaţie nu ştiu unde. Nimic nu-i în-
tîmplător! Uită-te la un om, ca mine, care a muncit în ţara asta şi care a ieşit la pensie,
ca paranteză, aşa, tot pe rangul în care a intrat în redacţie – redactor de rubrică! Toţi
veneau peste mine acolo la „Luceafărul”, redactor şef adjunct, publicist comentator,
toţi erau bine veniţi peste mine claie-grămadă, asta înseamnă că ei făceau parte –
acum sunt sigur, am dovezi – că ei făceau parte din nişte structuri anume, erau puşi,
bob cu bob aleşi să constituie un tablou de teren, deci aveau o aşezare în terenul de
luptă, eu nu contam în lupta lor pentru că nu erau siguri pe mine. Cât despre Saul,
cu „de ce mă Prigoneşti?”, ăsta-i viitorul Pavel, incendiatorul cărţilor antice. Nu-i văd
eu pe ăştia trecând de partea mea după ce mă vânează!
... Asta-i cu demersul meu la Comisia de cultură a Senatului. Şi-acum aud că vin
alegerile anticipate, iar nu se lucrează în România, ce comisie să mai faci, pe cine să
mai chemi la ordine! Chiar marele luptător care este Adrian Păunescu s-ar putea să
scoată problema asta un pic pe tuşă: Toţi au acum altă treabă, alte priorităţi! La
Buzău, stă pe ţeava puterii social-democratul Ion Vasile, care a fost prefect, o nulitate!,
nu se pune problema ca Păunescu să aibă un sprijin în el în chestiunea pietrelor mele.
Prea curând nu se risipesc lupii de lângă stână.
ASCULTĂRI
Nistor Tănăsescu: Mă întreb şi vă întreb, nu ştiu ce să mai zic, de ce în această che-
stiune n-aţi apelat, nu l-aţi sensibilizat şi pe răposatul A. I. Zăinescu, pe când era consilier
prezidenţial?
Ion Gheorghe: Bine ai pus întrebarea! Acest A. I. Zăinescu este de aici, din Dara,
de lângă necropola de la Gruiu. În nebunia Securităţii, a serviciilor de informaţii de
a ridica oamenii împotriva oamenilor, de-ai îmbrobodi, de a-i ameninţa că nu se vor
realiza, inclusiv din cauza lui Ion Gheorghe, în tot spectacolul ăsta greţos care con-
tinuă şi acum, lucrat bine de vechilii de informaţii care nu se astâmpără să facă dihonie
între români; aşadar în tot tărăboiul secreţilor dau de A. I. Zăinescu la revista “Lu-
ceafărul”, venind printre ăia care au fost trimişi peste mine ca secretar general de re-
dacţie, cu postul şi salariul dinainte fixate. Era într-un fel de detaşare din unitatea lui
militară de la UTC, de sub fundul domnului Ilescu, de-acolo. Prin urmare, acest
domn Zăinescu îşi avea galoanele lui, nu mă interesează cum şi în ce scop militar a
fost trimis de la UTC la revista “Luceafărul”, chipurile întărea redacţia, ca să zic aşa,
împreună cu utecistul Nicolae Dan Fruntelată, venit de la SLAST – Suplimentul
literar-artistic al Scânteii Tineretului, condus de marele comentator de rahat de astăzi
Ion Cristoiu… Mă urau, domnule, şi m-au urmărit cu program: eu ştiu de unde atâta
aversiune a uteciştilor şi scriitorilor tineri împotriva mea…
Nistor Tănăsescu: Bine-bine, dar de ce asta, pentru că dumneavoastră doar aţi spri-
jinit şi debutat zeci şi sute de poeţi şi de tineri scriitori?
Ion Gheorghe: Dă-i dracului, că nu i-am făcut eu scriitori, aveau ei talent de-acasă
– în chestiunea asta eu am avut doar mână bună, începând cu Ilena Mălăncioiu şi cu
Dinescu, mai încoace; toţi au ieşit poeţi buni. Nu asta contează, că nu eu i-am făcut
scriitori, aveau bastonaşul de-acasă. Contează însă ingratitudinea la români! Con-
tează că ulterior au fost deşurubaţi de lângă mine ca nişte becuri şi apoi montaţi în
aşa fel încât să bată lumina rea către mine. E vorba de aceleaşi servicii care s-au ocupat
cu demonizarea mea şi pregătirea unui mediu rebarbativ în jurul meu…
Întorcându-ne la A. I. Zăinescu, noi, în cadrul redacţiei „Luceafărul” am avut relaţii
obişnuite. El îl cultiva pe Aurel Dragoş Munteanu, alături de care s-a regăsit mai târ-
ziu ca sprijinitor al lui Ion Iliescu. Pe-atunci ei şuşoteau foarte mult împreună, treaba
lor, nu mă interesa. Fapt este că pe urmă pe Zăinescu l-am văzut consilier la Iliescu,
pe A.D.M. preşedintele Televiziunii Române, şi-atunci am realizat că băieţii erau
plasaţi peste tot cu un anume scop. N-aveau ei de-a face cu literatura decât episodul
misiunii acoperite. Că altfel, nu-mi dau seama de ieşirea cutare, pe care au avut-o faţă
de mine. În sfârşit, consilier fiind, A.I. Zăinescu a venit de două ori la mine aici, a in-
trat pe poarta asta, a văzut pietrele mele – o să-ţi arăt „Berbecul” pentru care mi-a
ASCULTĂRI
zis că mă invidiază, dar n-a făcut nimic pentru mine. Lasă, dle, invidia, i-am zis, ţi-l
dau, dar fă ceva pentru mine! Nimic n-a întreprins, n-a scris public, n-a suflat vorbă.
Nici el, nici alţii, despre care vom mai vorbi, nu mişcă un deget! Vin, se uită, cad într-
o admiraţie grozavă şi pleacă, apoi se întâmplă ceva, pentru că după ce-i reîntâlneşti,
li se schimbă faţa...
Nistor Tănăsescu: Poate le e teamă de ceva, poate le este teamă să aibă o opinie per-
sonală...
Ion Gheorghe: Sigur că le e teamă. Dar nu de păcatul opiniei! Dar cine îi întărâtă?
Cine îi înspăimântă? Cine îi face de căpiaţi, de uită ce au zis înainte, de-i modifică
total din amici în prigonitori?
Nistor Tănăsescu: Poate îi înspăimântă o prejudecată din asta nenorocită, poate le e
teamă să nu deranjeze cu opiniile lor... sau n-au puterea să-şi exprime tranşant un punct
de vedere.
Ion Gheorghe: Eu şi pe tine te-nţeleg, Nistor Tănăsescu! Să văd până unde poţi
merge cu această discuţie! Când nu vei mai putea continua, să-mi spui: Ion Gheorghe,
eu mai departe nu mai pot merge, pentru că m-au tăbărât ăia de care ziceaţi dvs. la a
doua noastră discuţie! Pentru că sunt siniştri; întâi de toate corup – cu bani, cu pos-
turi cutare-cutare, cum l-au corupt şi pe derbedeul ăsta de Marius Constantinescu!
Deşi era o nulitate, acum este şeful Muzeului...
Nistor Tănăsescu: ... Nu este, se zvonea că ar viza şefia Direcţiei pentru cultură, aşa
scriau ziarele locale la un moment dat, însă preconizatele alegeri anticipate s-ar putea să
schimbe cu totul datele problemei...
Ion Gheorghe: Ei, şi cine jubilează acum?! Tot Ion Gheorghe, care vede licheaua
în schema evoluţiei sale naturale! Aşa şi cu dl Zăinescu, întorcîndu-ne la el, căci unu-
i de la Dara şi celălalt, Marius Constantinescu, a săpat la Dara, ca arheolog, adică a
râmat ca porcul, fără idei, fără scop. Aşa cu A. I. Zăinescu. M-am înfuriat într-o zi şi
am scris un poem pe care l-am publicat în „România Mare”, şi-am zis că „în chelia
lui, Iliescu şi-a strivit ţigara”, adică îl ţinea de scrumieră. După asta nu l-am mai văzut,
nu m-a mai interesat nici tipul, nici omul.
Nistor Tănăsescu: Ştiţi că s-a prăpădit...
Ion Gheorghe: S-a prăpădit, ştiu. Cum să zic eu, l-a retas creatorul, de rebut; des-
pre morţi – vorba romanilor – „numai de bine!”, dar am şi eu părerile mele, altele
decât romanii! Prin urmare, ducă-se pe apa Sâmbetei! – pentru că ziceam că dialogul
nostru să se cheme „Cine ne mai poartă sâmbetele... se duce pe apa sâmbetei” Pe ideea
asta mergem, nu? Cine-i poartă sâmbetele lui Ion Gheorghe se duce pe apa Sâmbe-
tei... Se rotunjeşte capitolul...
ASCULTĂRI
Ăştia sunt oamenii noştri. Nu numai că nu pot să rezolve problema, dar până la
urmă nici nu vor, se întâmplă ceva cu mintea lor. Fie că sunt tâmpiţi de religie, fie că-
s tâmpiţi de învăţători, de aşa-zişii academicieni, de fel de fel de belferi şi falşi savanţi...
Ce savant? domnule, cum să fii savant când tu nu ştii nimic despre ce-a fost înainte
de 4 mii de ani încolo?! Ce savant, când au existat atâtea mii şi mii de ani de omenire
şi de civilizaţie şi tu habar n-ai decât de la Biblie încoace?! Apropo de savanţii ăştia,
când se referă la greci, sunt într-o eroare fundamentală! Întâi de toate se ştie foarte
bine că Pavel, apostolul, Saul, a ars o bibliotecă şi prin urmare n-a lăsat să circule
decât textele falsificate şi care duceau către creştini. Scurt! Şi-atunci despre care sa-
vanţi vorbim? Lasă oamenii să-i ia valul, să-i ia potopul ăsta de două mii de ani de
dogmatism, de creştinism, de prostie şi de cruzime, de cruciade împotriva arabilor –
nu vezi ce se-ntâmplă şi-n nebunia asta de campanie împotriva terorismului, care este
tot opera creştinismului apostolic, imperialist!
În sfârşit, încheind paranteza asta, iată oamenii, nu ştiu ce se întâmplă cu ei! Acel
Zăinescu putea într-adevăr să facă ceva pentru noi! Cum dracu se-ntâmplă, vezi că
nu numai dracu lucrează, că din nou consilier al preşedintelui care a urmat după zâm-
batul lui Zăinescu este tot un buzoian, Claudiu Săftoiu! Prietenul meu Gheorghe
Istrate îmi dă telefonul lui Claudiu Săftoiu; îl găsesc şi-i spun: Domnule Claudiu
Săftoiu, du-te şi-ntreabă la doamna de la registratură, de la evidenţa memoriilor şi
petiţiilor, vezi că am depus acolo nişte un Memoriu, dacă circulă, nu vă văd bine nici
pe voi, pentru că eu vreau să discut problemele reclamate cu preşedintele în persoană!
Dacă voi le puneţi în circulaţie, luaţi foc, pentru că şi despre voi e vorba... dar o să
ajungem noi şi acolo...
Şi, deodată, vezi că dai tot de-un buzoian, după un consilier ca A.I. Zăinescu,
prieten de-al tău, coleg de şcoală pedagogică la Buzău, şi scriitor, şi coleg de redacţie,
şi antologat într-o culegere „Ceres şi Pan” – antologie în care are foarte multe poezii,
lucru care iar m-a pus pe gânduri: Cine dracu-i antologhează atât de abundent pe-
ăştia?! Fapt este, cine dracu-i trimite împotriva mea? Atunci am zis aşa, într-o poezie:
Dle Traian Băsescu, dvs. sunteţi prea aproape de Academia Militară! Mutaţi, dracu-
lui, Palatul Cotroceni un pic mai spre noi, să puteţi gândi dincolo de cizme!
Acum fac o paranteză. Am şi eu trei categorii de militari: Sunt poliţiştii, cu ei m-
am înţeles, cu ei n-ai voie să nu te înţelegi, pentru că atunci eşti infractor. Numai in-
fractorii nu se înţeleg cu poliţiştii! Asta-i singura instituţie militară pe care eu o
respect pentru că, după cum am zis, numai infractorii nu se înţeleg cu poliţiştii...
Nistor Tănăsescu: Aş vrea să folosesc, în următorul ziar, ca declaraţie a săptămânii,
zicerea aceasta!
ASCULTĂRI
Ion Gheorghe: De acord. Celelalte instituţii cu ochiul mare holbat pe noi să-şi
vadă însă de treburile Patriei! De ce să colaborez eu cu Securitatea, de ce nu colabo-
rează Securitatea cu mine?! Adică să vină să vadă pietrele astea, să mă ajute să pro-
iectăm în cosmosul cultural pietrele şi pietroaiele, colecţiile mele! Deci ei trebuie să
colaboreze cu mine, nu eu cu ei! Şi-apoi să colaboreze cetăţeneşte şi din cauză că eu
sunt plătitor de impozite, sunt cetăţean al acestei ţări...
Nistor Tănăsescu: Prin 1999 a făcut senzaţie în presă de la noi un interviu cu prof.
Dan Zamfirescu, care mărturisea ceva chiar în genul ăsta: nu eu am colaborat cu Securi-
tatea, ci Securitatea a colaborat cu mine!
Ion Gheorghe: Nu, cu mine nici măcar n-a colaborat magaoaia aia, chestia-i do-
vedită; în ce mă priveşte au avut program de luptă cu mine, pentru că eu ştiam ce s-
a-ntâmplat la Florica. Despre Zamfirache vom vorbi mai încolo... Prin urmare, ăştia
sunt oamenii, ăsta era contextul!
Şi-acum să ne-ntoarcem la ce spunea Păunescu. Ar putea, deci, Păunescu să ur-
nească tot molozul ăsta din şoseaua mea? Că e mult moloz politic, religios, academic
aşa-zicând, moloz în care trebuie băgat buldozerul cu lamă mare şi făcut drum liber.
Pur şi simplu moloz, care nu-i din alunecare, ci este din acumulare de două mii de
ani, numai prostii cad pe capul amărâţilor de oameni! Când cu Christosul lor, când
cu nu ştiu care altă internaţionalizare, Piaţă Comună, antiromânism, europenism etc.
Tot ce este autohton, tot ce este românesc, tot ce vine din substrat este considerat
reacţionar, anticultural, când anticreştin, când împotriva tuturor instituţiilor...
Nistor Tănăsescu: Poate aşa am fost modelaţi de mici să privim lucrurile, aşa am fost
educaţi de o şcoală care lucrează în continuare cu canoane, cu inerţii pedagogice şi cu per-
spective de tramvai, care încorsetează gândul ieşit din comun. Iată ce se întâmplă acum
şi cu orele de religie în şcoli, unde nu se poate vorbi de o reală libertate religioasă şi de con-
ştiinţă atâta timp cât numai preoţii ortodocşi ţin astfel de lecţii, nu şi reprezentanţii celor-
lalte culte! Deşi, în opinia mea, soluţia cea mai potrivită acum ar fi fost exclusiv
introducerea orelor de istorie a religiilor în programa şcolară, nu cultivarea habotniciei cu
orice preţ, după ce am stricat deja la minte atâtea generaţii de elevi cu materialismul-şti-
inţific. Eu nu sunt un creştin practicant, nici anticreştin nu sunt, dar nu pot să nu mă in-
dispun spiritual când văd, cel puţin în Buzău, înflorind catedrale şi biserici la tot pasul,
iar în schimb nu se găsesc bani de-un teatru mai răsărit sau măcar pentru zugrăvirea
celui existent! Nu pot să nu observ cum la o sută de metri de mai vechea zidire neterminată
încă a Catedralei episcopale „Sf. Sava”, căreia nu-i contest rostul, se mai construieşte o altă
catedrală, „mult mai frumoasă şi mai arătoasă” dar şi mai împovărâtoare bugetar, numită
„Noua Catedrală episcopală” şi a cărei construcţie e pe cale să se finalizeze – e şi un pardox
ASCULTĂRI
onomastic aici! – înaintea templului ortodox închinat lui Sf. Sava, creştinul înecat de oa-
menii lui Atanaric în râul Buzău...
Ion Gheorghe: ... Bravo lor! cum zicea nea Iancu Arsene despre proşti. Fiindcă
acest comisar zis Sf. Sava Gotul veni aicea la Buzău să ne creştineze când noi aveam
deja lege şi aveam cruce cosmică de dinainte. Cum puteau ei, atunci, buzoienii, băieţi
deştepţi dintotdeauna, la ăia vechi mă refer, să nu-l ia şi să nu-l înece ca pe un câine
în râul Buzău pe numitul Sava, dându-i ceea ce merită? Şi-atunci vine Ion Gheorghe
şi spune, mângâindu-şi barba: cum să-i meargă bine catedralei „Sf. Sava”, cu patronul
ei cu tot?! Există un destin, bătrân, care se desfăşoară în hazul lumii de azi.
Asta e absurditatea, asta e prostia religiei şi a lipsei de cultură neîntreruptă, de
cultură solidă a unui popor, aşa se manifestă! Iată, de exemplu, ce spunea un cerce-
tător demografic, Petre Pandrea, despre judeţul Buzău: procentul record de infrac-
ţiuni înregistrate în această zonă se explică prin faptul că locuieşte aici un amalgam
de populaţie de fel de fel de veniţi, barbari şi alogeni. Dar eu îl contrazic, pentru că
întâi de toate el se bizuie în acest sens pe informaţiile medievale că aici au venit bar-
barii, cumanii, goţii, vălătucul ăsta, taifunul demografic. Să vă spun eu ce am citit în
tableta de la Tărtăria: toţi aşa-zişii barbari, chiar şi cumanii, o anume ramură a cum-
anilor protolatini, goţii, vizigoţii – se întorceau acasă, în Caucalanda, aici la Buzău,
de pildă, atestaţi indiscutabil goţii. Prin urmare, aşa-zisa invazie a popoarelor barbare
– ce migratoare, barbare, domnule, adică nişte animale! – această invazie nu este decât
un fenomen de întoarcere la vatră. Nu mirajul imperiului roman, al unei ultime zone
romane îi interesa pe ei, ci îi interesau vatra de unde plecaseră încă înainte de Tărtăria,
pe cai mici şi păroşi, până hă-hăt, în Lhasa, în Tibet! Era deci un exod atavic de-o
vechime spăimântătoare şi endemică ce-i mâna încoace, îi propulsa către vatră: veneau
şi, ăştialalţi de aici, de pe Buzău, îi săgetau şi era fericirea lor că se întorceau să moară
acasă! Aşa trebuie privită invazia popoarelor ziselea barbare în aceste zone ale Bu-
zăului. Şi iată cum izvoarele bizantine şi romane îi conduc în impas şi-i obligă să
emită tâmpenii până şi pe cei mai inteligenţi români, cum este şi Pandrea, care acre-
ditează ideea că suntem neam de infractori. Pentru că este o tâmpenie să susţii că
fondul infracţional al Buzăului îşi are originea în viitura popoarelor barbare. Ce, vii-
tura din „ex toto urbe romana” era mai acătării?
Nistor Tănăsescu: Totuşi, chiar cu asemenea argumente, raţionamentul „mandari-
nului valah” se dovedeşte riscant de simplist...
Ion Gheorghe: Prin urmare, ăştia suntem, îndeosebi datorită propagandei acade-
mice, ro-maniacă, şi ortodoxă, şi aşa-zicând creştină vizavi de o tradiţie ziselea necu-
noscută – dar necunoscută pentru că ei au ignorat-o, pentru că ei au aruncat în râpă
ASCULTĂRI
monumentele astea pe care eu le recuperez acum! Ei fac eforturi disperate şi penibile
să nu se ştie că aici a fost Crucea înainte, să nu se afle că aici s-a gândit înaintea lor!
Este un complot al imbecilului ăluia pe care ei îl pun acum nume de catedrală la
Buzău! Vezi, de-aici vine şi marasmul nostru politic, de giruetă culturală învârtindu-
se după toate brizele pasagere.
Nistor Tănăsescu: S-ar părea că băştinaşii din America latină au opus o rezistenţă
spirituală ceva mai îndârjită standardelor evanghelice, şi-au integrat mai bine obiceiurile
şi tradiţiile precolumbiene în creştinism, încât îi vedem şi astăzi cum dansează ritualic,
păgâneşte, dacă se poate spune aşa, cu prilejul marilor sărbători creştine...
Ion Gheorghe: Să-i lăsăm pe ei pentru mai târziu, când vom vorbi despre Căluşarii
noştri, despre fondul nostru păgân şi vei vedea că am fost cel puţin tot aşa de rezistenţi
faţă de creştinism. Dacă ai noştri, totuşi, au fost asimilaţi mai „barbar” de creştinism
e şi fiindcă în America Latină vorbim de emisari ai catolicismului, iar la noi de evan-
ghelizatori ai Bizanţului, mai aplicaţi la păgânismul autohton, luând din mers tradiţia
protocreştină a locului. Tot un rapt de forme, după părerea mea, din vechimea tul-
burătoare a miilor şi milioanelor de ani a străbunilor...
Dar să ne-ntoarcem din nou la ai noştri. Cum să nu fie degringoladă politică; cum
să nu tot fie răsturnare de valori din 20-25 de ani, când la legionari, când la comunism,
când la social-democraţi, când la alţi democraţi mai vopsiţi, mai coloraţi, mai porto-
calii, încât omul mediu se tâmpeşte, n-are încotro, merge capiu în vârtejul de Iele al
Istoriei? Lasă că este şi spiritul de turmă, care are calitatea de a conserva energiile la
un moment dat, dar spiritul gregar nu poate să nască mari gânditori, mari emiţători
de idei salvatoare. Numai rebelii pot să nască direcţii sau să sugereze măcar încotro
e drumul corect!
Nistor Tănăsescu: Şi, de regulă, rebelii sunt tot una cu martirii.
Ion Gheorghe: De ce sunt martiri? Adică forme marţiale, proiecţiile eroice ale lui
Marte, fiindcă asta înseamnă martir, la origine? Pentru că intervine achiziţia creştină,
intoleranţa mediocrităţii de idei şi stiluri! Eminescu, salvatorul viitorului vostru, ce-
aţi făcut la vremea respectivă cu modelul său? Nici măcar o carte nu i-aţi tipărit, aş-
teptându-l să crape! Iar dacă nu crapă Eminescul de la un moment dat, îl îmbolnăviţi
voi şi-l băgaţi în ospiciu, îi scoateţi creierul, îl puneţi pe o farfurie să-l studiaţi şi sun-
teţi atâta de tâmpiţi, voi românii, încât îl spurcă muştele şi vine şi-l mănâncă pisica!
Spune-mi mie, ce altceva merită un asemenea popor decât jugul străin? Şi mai lăsaţi-
mă cu martirii noştri creştini! Cu Blaga, tot creştineşte s-a procedat – desigur, a lucrat
la Rege, a fost ambasador, dar a fost o mare conştiinţă naţională şi culturală – şi cum
ASCULTĂRI
i-au răsplătit! Bibliotecar amărât l-aţi făcut, ştiţi voi românii să vă umiliţi modelele,
ca nici un alt popor!
Nistor Tănăsescu: Ei, nici cu Blaga lucrurile n-au fost tocmai „cuşer”, n-au fost tocmai
„political correctness”, vorba ceea! Blaga nu era chiar creştin.
Ion Gheorghe: Păi nu era deloc creştin! Şi chiar s-a detaşat de Stăniloae, de „ma-
rele părinte” Stăniloae cu Filocalia lui, un almanah de vrute şi nevrute! Tocmai de
aceea pe Blaga nu l-a părăsit Creatorul, pentru că avea Dumnezeul lui, ci l-a părăsit
Biserica şi l-a dat pe mâna comisarilor şi acolo l-au lăsat. Norocul nostru este că nu
l-au dus la Sighetu Marmaţiei, să-l omoare ca pe ăilalţi! Este şi destin personal aici!
Zic că asta a fost favoarea Cerului, pentru că n-a mers cu Christos! Ăia care au înge-
nuncheat în Christos au fost omorâţi la Sighet! Trebuie să fim mai atenţi cu nuanţele
şi subtilităţile perfide ale istoriei şi ale legăturilor dintre Cer şi Pământ! Că Ăla te
lasă la Christos, care-i un Profet nu Creatorul Însuşi! Asta-i Înţelepciunea! Cristache
are 2000 de ani, pe când 2 milioane de ani înaintea lui au fost alţi crucificaţi, alţi mar-
tiri şi eroi care au salvat civilizaţia şi omenirea şi l-au întruchipat pe Marele Anonim!
Întorcându-ne acum la gangsterii noştri...
Nistor Tănăsescu: V-aş ruga să mai vorbim puţin despre clasici, fiindcă tocmai e
acum în dezbaterea presei problema celei mai potrivite amplasări a statuii lui Caragiale
realizată de Baraschi, „lanţul slăbiciunilor” acestei statui prin Bucureşti – mutarea ei din
curtea editurii Cartea Românească în strada Maria Rosetti şi, de acolo, furată, zice-se,
într-o noapte de oamenii lui Dinu Săraru şi amplasată în faţa Teatrului Naţional, unde
iarăşi se susţine că nu se potriveşte fiindcă este plasată în iarbă, de-ţi sugerează ideea unui
Caragiale boschetar...
Ion Gheorghe: Îţi spun eu, a fost plasată foarte bine în faţa Teatrului Naţional!
Pe postamentul ei de bronz nu prea înalt făcea impresia formidabilă, proprie, deci fi-
zică şi metafizică, a unui Caragiale amestecat în mulţime...
Nistor Tănăsescu: ... şi se propune, în locul ei, un grup statuar care să-l reprezinte
pe Caragiale într-o birjă, alături de personajele sale!
Ion Gheorghe: Vezi, de-aia avem noi cultură de birjar, pentru că o diriguiesc bos-
chetarii politici! Din întâmplare, Dinu Săraru a prins de pe la Răzvan Theodorescu
o idee bună: Caragiale se plimbă printre personajele lui, este Aici tot timpul, trăieşte
în bronz cu contemporanii lui – cu ai lui români, de-acolo până aicea şi până în viitor
tot contemporan ne va fi Caragiale! De-asta îl tot plimbă moftangiii de pe un soclu
pe altul.
Nistor Tănăsescu: Şi mai e un aspect inedit legat de această statuie a lui Caragiale,
despre care mulţi dintre noi n-am ştiut până acum şi pe care v-aş ruga să-l comentaţi…
ASCULTĂRI
Despre această opera a lui Baraschi se mai spune că l-ar fi reprezentat iniţial pe Lenin,
în vederea participării la concursul pentru statuia din faţa Casei Scânteii, însă nefiind ac-
ceptată de juriu, autorul i-a înlocuit doar capul cu al lui Caragiale şi a valorificat-o ulterior
drept cea pe care o ştim azi.
Ion Gheorghe: Este foarte ciudat cum circulă legendele odioase despre statuile ro-
mânilor. Aşa se zicea, încă de pe vremea juneţii mele, şi despre statuia lui Mihai Vi-
teazu’ de la Universitate, că ar fi fost la început o femeie, Ioana D’Arc. Dar de ce numai
la români se întâmplă substituirile astea, mistificările astea din bârfele cafenelei cu
plevuşcă intelectuală?
Nistor Tănăsescu: Foarte corectă constatare, fiindcă exact aceeaşi suspiciune planează
şi asupra statuii lui Ştefan cel Mare din Iaşi; au existat şi-n privinţa acesteia câteva „ştiri
de la ora 5” pornind tot de la ipoteza capului substituit unei statui comandată iniţial pen-
tru un principe maghiar.
Ion Gheorghe: Vezi că se ocupă cineva de şotii mizerabile?! Prin urmare, am cazul
Mihai Viteazul, cazul Caragiale, cazul Ştefan cel Mare… Trei astfel de fapte nu tre-
buie să mă pună pe mine pe gânduri că există o mişcare ce se ocupă cu mistificarea
tuturor valorilor românilor, de beştelire şi minimalizare a lor cu anecdote puerile?
Încă o dată, dacă am trei fapte de o asemenea gravitate cu privire la trei oameni de
importanţă şi anvergură istorică şi culturală, nu sunt obligat să trag concluzia pe care
o enunţ aşa: Cineva se ocupă de noi să ne facă odată la cap muieri şi străini la corp şi
la cap?! Adică, bagi seamă ce se insinuează: suntem o fiinţă neterminată, şi-n bronz
suntem nişte caricaturi! Şi-n bronz suntem nişte fiinţe eteroclicte!
Nistor Tănăsescu: Şi cine ar fi persoanele care ar avea astfel de interese?
Ion Gheorghe: Iubitorii de români cu Marea Canalie, Dom’ Mitică! Ei pot să ne
conducă la un moment dat ministerul Culturii, pot să conducă la un moment dat
ţara, cu instituţiile capitale: căpetenii de împrumut, de ce te miri? Aicea sunt foarte
puternice în toate lucrările celule antiromâneşti, aşa-zisele minorităţi, care au mai
mulţi bani, relaţii şi oameni mai deştepţi şi mai lucizi în foarte multe momente, mai
bine pregătiţi decât semidocţii noştri din Academie, şi care îşi impun propriul punct
de vedere! Însă cel mai odios inamic rămâne tot canalia de Domn’ Mitică. Pe mine
nu mă interesează chestia asta, mă revoltă faptul că românul este atât de tâmpit încât
lasă să-l erodeze aceste fenomene, cu slugi plătite de la Viena, de la Berlin, de oriunde.
Ăsta este jugul cultural de care trebuie să scăpăm! Nuanţez: nu atât jug cultural, cât
jug propagandistic, de care trebuie să ne eliberăm. Atunci când ne vom elibera de ju-
gurile propagandistice străine, vom fi un popor demn, cu mai puţine canalii. Jug pro-
pagandistic a fost şi este creştinismul, a fost o parte a mişcării paşoptiste – să fim
ASCULTĂRI
serioşi, ia luaţi-o voi, domol! –, înjugare a fost mişcarea lui Tudor Vladimirescu, de-
aia a şi plătit cu viaţa acest Oltean de Legendă!
Apoi, în toate instituţiile astea de împrumut, elogiate de un Lovinescu, Maiorescu
s-au aşezat şi jegurile perfide. Această slugărnicie şi frenezie de a împrumuta instituţii
tot de la perfidul Bizanţ vine! De când ni s-a dat cu crucea în moalele capului, ne-am
tâmpit de tot! De aceea ar trebui ridicat aici, pe Dealul Istriţa, în zona asta Buzăului,
un monument al ţăranului român care arată un câine turbat şi-l bagă cu capul în apă
şi zice: Ăsta-i Sf. Sava!
Dar să ne mai ocupăm şi de guguştiucii noştri de la Florica, fiindcă pe Zăinescu
şi Marius Constantinescu, îi cam probozirăm – nu cu busuiocul, ci cu mănunchiul
de dracilă! Spune-mi mai multe despre Gică Voicu, am auzit că şi-a scos un alt ziar,
nu mai este nici la „Naţional”, nici la „Evenimentul zilei”. M-au cam înjurat ăia de la
„Evenimentul zilei” când era el redactor şef iar eu la Partidul Socialist. Să-l aducem
aici, la pietrele astea, să vad cum vibrează, pentru că dacă nu vede, nu aude, nu-i greul
pământului n-am făcut nimic!
Şi la ziarul „Opinia” din Buzău este redactor şef adjunct o domnişoară de la noi
din Florica...
Nistor Tănăsescu: Zina Neagu, fata lui Gogu Neagu, care a fost poştaş.
Ion Gheorghe: M-am dus într-o zi la Buzău să mă-ntâlnesc cu Alex. Oproescu.
Zic: vino să vezi ce firmă am pus pe poarta mea de la Sărăţeanca, la tăblia asta pe
care scrie „Institutul civilizaţiei megaltice „Ion Gheorghe”, proprietatea statului rus” mă
refeream! O, zice el, haide să vă duc la „Opinia”... şi-aşa am întâlnit-o pe Zina Neagu
şi-am invitat-o cu cineva, s-o apere, să vină aici să vadă pietrele astea, să facă o foto-
grafie, să facă o ştire, un reportaj. Eu am zis, eu am auzit...
La „Opinia” a lucrat la un moment dat un fiu de popă, era redactor şef, Corneliu
Ştefan. Corneliu Ştefan ăsta, care era şi membru al Uniunii Scriitorilor – mare lucru,
sunt câteva mii de membri dar nu suntem decât vreo 25 de scriitori! – ia ăsta o strofă
dintr-o poemă de-a mea de final din cartea „Musaios”, în care-l băgam în cort pe Va-
sile, ăla care a devenit prefect mai târziu... Era o trimitere prin realitatea arheologică
la vatra buzoiană; că eu am mai fost pe-aicea; uite, la un moment dat am candidat
din partea Bazileatului Popular, dar – ziceam – ai mei ăia l-au votat pe nemernicul
de Vasile Ion, bejenarul. Ei bine, Corneliu Ştefan mi-a pus fotografia şi zicerea mea
şi-a ăluia în ziar, şi-a scris: Ion Gheorghe contra cutare. Şi m-a pus rău cu tatăl miresei
furate, m-a pus în gura ţiganilor...
Nistor Tănăsescu: Totuşi, Ştefan a fost un mare ziarist...
Ion Gheorghe: Mai degrabă o mare canalie! Ştii cine-l manevra?! Jigodia de Maria
ASCULTĂRI
Lazăr, pe care eu am băgat-o în Partidul Socialist al Muncii, tovarăşa Maria Lazăr...
A fost de mai multe ori aicea, când eram eu membru fondator al PSM, mă cerceta
din partea securităţii celei noi. Ofiţerimea îmi poartă mie sâmbetele şi la Buzău, acolo,
de mă pune rău cu toate autorităţile care ar trebui să-mi rezolve problemele! Uite,
colecţia asta, dacă vine o comisie de la judeţ, găsim o formulă şi o punem sub pază,
şi tot rămâne ceva Buzăului! Dar ei, ticăloşii, nu vor! Şi revenim iarăşi la întrebarea:
Cine-mi poartă sâmbetele, cine dracu-i mobilizează tot timpul de nu-mi iese nimic?
Nu-mi trebuie decât un deget, până mă fixez, că am eu apoi destule aripi să-mi apăr
singur cauza! Trebuie să le găsesc pietroaielor ăstora un adăpost, dar mai întâi trebuie
să le pun sub tutela unui regim minim de patrimoniu cultural. Asta e ideea: protecţie
minimă de patrimoniu cultural! În momentul acela le pun o copertină şi-ncep să-mi
desfăşor doctrina pe încă patru cărţi cum este „Cogaioanele. Munţii Marilor Pontifi”
Nistor Tănăsescu: Vă propun un dialog în acest sens, o întâlnire cu profesorul Călin
Gheţu, şeful Direcţiei pentru cultură de la Buzău, el ar putea să se pronunţe şi din per-
spectiva cadrului legal. Chiar discutam în urmă cu ceva timp despre dumneavoastră şi-
mi spunea că i-aţi cam tăiat din elan când s-au făcut propunerile pentru titlurile de
cetăţean de onoare al judeţului...
Ion Gheorghe: Hai să ducem şi ideea asta până la capăt! Primesc într-o zi un te-
lefon de la prietenul meu Gheorghe Istrate. Domnule Ion Gheorghe, zice el, uite,
ăştia de la Buzău vor să mă facă cetăţean de onoare al judeţului. Pe dumneavoastră
v-au contactat? Dle, nu! – zic – dar probabil îşi dau seama că nu sunt cetăţean al ju-
deţului în dimensiunea pe care o văd ei! Pentru că cetăţean de onoare al judeţului nu
poate fi decât Mobuto Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga, când vine în vizită
la Buzău; pe urmă, zic, mai poate fi cetăţean de onoare dl. Adrian Năstase, care, până
la Honolulu, unde călătoreşte el, uită din ce ţară e şi-atunci şi-aduce aminte că l-au
ales cetăţean de onoare la Buzău iar Buzăul este în România!
Asta este o instituţie aberantă, este o prostie securistă ieşită din capul unui tândală,
unui dobitoc de activist cultural, prin filieră de la PSD-ul ăsta, de la „Ştefan Gheor-
ghiu” cel mult, dar cred că e de la o şcoală de-asta judeţeană, rândul şapte, banca nu-
ştiu care – de la cadrele UTC-ului. Este o instituţie tâmpită – cetăţean de onoare în
satul tău: comicii micului ecran! Eu sunt cetăţean prin naştere şi operă al judeţului
Buzău, prin urmare n-am nevoie de onoarea clientelară. Eu am să le fac odată onoarea
de-a recunoaşte că m-am născut în judeţul Buzău.
… Şi între timp îl trimit pe Victor Andreica, el a venit la mine şi cu un dosar în
care se aflau şpalturile acestei cărţi – „Am trăit sub şase «dinastii»”; cartea arată fru-
mos aşa, cu o hârtie frumoasă, cu literă frumoasă, o carte de-asta aş vrea să tipăresc
ASCULTĂRI
şi eu la Buzău, să-i dăm cetăţenia de onoare buzoiană! A venit Andreica la mine,
după ce se anunţă la o oră şi soseşte 3-4 mai târziu, şi printre altele îmi cere să-ii scriu
câteva rânduri. Eu tocmai lucram la o carte, „Cimerienii, o lume calomniată”. Poate
în vacanţa asta vine pe-aici şi, în faţa dumitale, purtăm convorbiri de interes public,
pentru că el ne-a dus atunci la Florica, îţi aminteşti! Fă-i, deci, invitaţia din partea
mea, poate-l găseşti, să stăm de vorbă, poate ne iese câte ceva cultural! Şi stăm de
vorbă ca nişte oameni şi ne întrebăm: Ce-am căutat noi acolo, la Florica? Ce-am vrut
noi să demonstrăm şi de ce? Ce-i cu şoseaua aia? Şi-atunci îl prindem într-un meda-
lion, fiindcă este unul din oamenii care au intrat în viaţa noastră… Venind la zi, deci,
Andreica purta printre altele mesajul lui Călin Gheţu cu propunerea de a-mi acorda
titlul de cetăţean de onoare, însă n-a suflat o vorbă despre cine l-a trimis în misiune!
I-am repetat ce i-am spus şi lui Gheorghe Istrate şi am refuzat! După aia, îmi spune
Istrate – m-am văzut cu el la conferinţa scriitorilor din Bucureşti – că s-a-ntâlnit cu
Florentin Popescu, de la Chiojdu, din ăia care veneau cu mere şi cu oţet de prune la
noi la Florica, de-şi au pământul acolo. Şi-mi zice Istrate de la Limpeziş: m-am în-
tâlnit cu Florentin Popescu şi mi-a zis – Rău ai făcut că te-ai luat după Ion Gheorghe,
că toată chestia asta de la Buzău viza şi nişte bani, nişte interese materiale! La care
Istrate l-a sictirit! Domnule, nu se-astâmpără veleitarii ăştia de Buzău, după ce că
sunt ticăloşi şi găunoşi, ca gogoşile alea din Drăgaică, nu-şi văd de treaba lor, s-au
dus acolo moţ ca Radu Cârneci la decoraţiile preşedintelui Iliescu. Nu ştiu ce-a fost,
nici nu mă interesează să fiu cetăţean de onoare alături de plevuşca purtătorilor de
nădragi cu vipuşcă.
Nistor Tănăsescu: În afară de Gheorghe Istrate, despre care abia după ceremonialul
de la primărie am aflat de la prof. Călin Gheţu că refuzase onoarea, însoţindu-şi gestul şi
de o scrisoare ceremonioasă, cu antet şi hârtie din cea mai fină, pe lângă Florentin Popescu
au mai primit acest titlu, dintre cei în viaţă, Bucur Chiriac, Radu Cârneci, Nicolae Peneş,
pictorul Gheorghe Ciobanu, regizorul Nicolae Cabel, Alexandru Oproescu, prof. Valeriu
Nicolescu de la muzeul judeţean, poetul Dumitru Ion Dincă şi alţii…
Ion Gheorghe: Dincă ăsta e un tip simpatic… Dar am uitat să-ţi spun că după aia
i-am zis dlui Andreica: Pe mine nu m-a invitat nimeni oficial acolo, ce să caut eu
acolo tot prin comunişti? Eu sunt comunist, dumneata ai fost, ce să căutăm acolo
între ăia? Şi-aşa a rămas, în coadă de peşte…
Nistor Tănăsescu: Dinescu glumea, apropo de aşa-zisele privilegii ale titlului de
onoare, zicând că un cetăţean de onoare beneficiază printre altele de un loc de veci gratuit
în oraşul respectiv şi, în plus, se trag trei gloanţe la înmormântarea lui, ceea ce înseamnă
că toţi cetăţenii de onoare pun umărul vrând-nevrând la salvarea de la faliment a indus-
ASCULTĂRI
triei militare româneşti de armament…
Ion Gheorghe: Vezi că cine a trecut pe lângă mine are umor?! Eu zic, totuşi, că in-
stituţia este ridicolă prin afirmarea în sine, cât şi prin inflaţia de cetăţeni de onoare…
Istrate nu merita ofensa pe care i-au făcut-o cei de la Buzău, el este cel mai dezarmat,
cel mai plăpând dintre noi toţi poeţii câţi am trecut pe la cenaclul lui Gheorghe
Ceauşu şi câţi am ajuns pe-acolo, pe la Bucureşti. Este dezarmat, este cel mai cinstit
şi de-o pudoare de speriat, încât dacă arunci în el cu o corcoduşă, l-ai terminat, dar-
mite cu o cocardă onorifică! Şi ăştia dau în el cu ce au pe acolo, cu firme de-astea
găunoase, festiviste impopulare de „cetăţen de onoare”.
Nistor Tănăsescu: E dezarmat, înţeleg, şi fiindcă avea sau are probleme locative.
Venea mai des până în urmă cu un an la Buzău, a donat şi-o maşină de cărţi bibliotecii
Casei de cultură a sindicatelor, tot aşa, fiindcă trebuia să fie evacuat.
Ion Gheorghe: Deci, Gheorghe Istrate şi-a împrăştiat cărţile pe la Buzău fiindcă
îl dau nenorociţii ăia afară din casă! El strică nu numai orzul pe gâşte, dar aruncă
porcilor mărgăritare. Pentru că Istrate este poet bun, domnule! Felul cum s-au purtat
cu el în chestiunea casei cei de la Uniunea Scriitorilor, rămâne criminal! Aşa se poartă
cu toţi oamenii de valoare neînregimentaţi în gaşcă! Ce să mai zic eu de pietrele astea?
Ce să mai zic eu, Ion Gheorghe, care sunt un nume în poezia română, care am des-
coperit cea mai veche cultură şi care sunt dat pe seama ţiganilor! Nu vezi cum, cu
noi toţi, se petrece câte o crimă culturală, nu bagi de seamă? Că servicii calificate calcă
pe creierele românilor ca pe struguri, în tocitori, toamna? Şi nu iese vinul de viaţă
lungă; curge sânge de martir!
De pildă, am avut la Buzău doi colegi la partid, Nae şi Ispas – mediocrii fruntaşi!
Eu am plecat de-acolo lăsându-i în ultimii doi ani de şcoală pedagogică, am urmat
Şcoala de Literatură. Ei, amândoi au fost recrutaţi activişti de partid. Şi cine crezi că
mi-a pus mie cele mai noduroase beţe-n roate? Nae mi le-a pus şi mi le-a pus Ispas!
Dar Nae a fost colaboratorul apropiat al lui Andreica. Vreau să-l întreb: Cum ai ajuns
dumneata să-l iei consilier pe imbecilul ăla de la Lapoş, cu şase degete la picioare?
...Nu e o metaforă – am fost colegi de clasă şi de dormitor, şi la dormitor se ştiu toate
degetele – de aceea băieţii îl botezau Raţă... Nae, mai târziu, m-a lucrat, mi-a băgat
tot timpul strâmbe; cum să nu mă-njure activiştii ăştia de partid? Aş vrea să-l întreb
pe dl Andreica despre fazele lucrării şoselei de la Florica: ce ziceau activiştii de partid,
şefii tăi, despre problemă? Ce-au avut cu mine de m-au vânat toată viaţa, ce-au dorit
de la mine?
Eu le-am dat ţăranilor şosea, cum ţi-am mai spus, dacă ceream vilă pentru mine
aveam vilă! Dar pentru că l-am avut de partea mea pe Dumnezeul meu, ăla care nu
ASCULTĂRI
poartă cruce dar poartă stelele cerului pe cap: Nu cere vilă, mi-a zis, cere şosea pentru
ţăranii de la Florica, pe aia nu ţi-o mai ia nici dracu! În toate este ceva care ne depă-
şeşte; la 70 de ani poţi să faci un asemenea panseu! O asemenea observaţie poţi să
faci la vârsta mea: Cine mi-a insuflat să nu cer casă de domn ci altceva, pentru alţii?
Personal am pierdut! Dar, uite că, în bătaie lungă, am câştigat linişte. Acum în loc să
fiu dat cu şutul restitutio in integrum, mă uit de-aicea la şoseaua aia, pe care n-am mai
călcat, dar e acolo. Este de meditat...
Apropo de sâmbete şi de religie, şi despre jocurile misterelor vieţii ce discutarăm,
hai să-ţi povestesc despre o oră de religie din copilărie! La un moment dat – ne era
învăţătoare o domnişoară Popescu: s-a îmbolnăvit în ziua aceea – i-a ţinut locul popa
Geavlete! Fac o paranteză: l-au deportat apoi, a avut casa unde a fost odată sediul
CAP-ului. Uite, însă, cum se leagă istoria de inima noastră şi de raţiune! Nu vreau
însă să-l apăr pe popa Geavlete, putea să-l apere patriarhul lor, ăla care l-a adăpostit
pe Gheorghiu-Dej în altar; să nu ne bage pe noi în crimele şi-n jocurile lor murdare
de interese şi de dezmăţ criminal... Vine, deci, în ziua respectivă popa Geavlete la
şcoală, la lecţia de aritmetică, şi ne-ntreabă tabla înmulţirii. Nu se prinsese tabla în-
mulţirii de mine până în ziua aia! Când m-a luat de urechi mi-a crăpat şi buza: multă
vreme a rămas pagina cu tabla înmulţirii din cartea de aritmetică plină de sânge...
Dar am învăţat tabla înmulţirii de la popă! De la lecţiile de religie nu mi-l aduc aminte,
dar că m-a învăţat în mod abuziv tabla înmulţirii mi-l aduc aminte pe popa Geavlete!
Ideea e să fiţi atenţi cu copiii ăştia, ca profesori şi ca învăţători, că nu se ştie care dintre
ei se ridică şi devine, dintr-o dată, un ochi public şi-un judecător. Şi din toată generaţia
aia nu ies decât Caragiale, Creangă şi Eminescu, în rest nimic! Fiţi atenţi la ăştia nou
veniţi, pe care-i călcaţi în picioare! Dar crezi că poate să priceapă cineva misterul în-
carnării, al cursului valorilor? Dacă ar fi scris limpede în fruntea cuiva „ăsta-i Emi-
nescu, ăsta-i Ceauşescu”, ar fi omorâţi din leagăn!
Sâmbătă – 9 iulie 2005

CONTRIBUŢII MONOGRAFICE
primele atestări documentare

ale satelor ţinteşti şi maxenu
Mihai ŞTEFAN
Războaiele ruso-turce
Î ntre secolele al-XVI-lea și al-XX-lea, între Imperiul Rus, aflat într-o permanentă
ascensiune și Imperiul Otoman aflat, la începutul perioadei menționate, la apogeu
și apoi într-un declin continuu, a avut loc un șir de douăsprezece războaie, toate pur-
tate cu scopul ca fiecare dintre cele două imperii să rupă cât mai multe teritorii de la
celălalt. Cele douăsprezece războaie s-au desfășurat între anii: 1568-1570, 1676-
1681, 1686-1700, 1710-1713, 1735-1739, 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812,
1828-1829, 1853-1856 (parte a războiului Crimeii), 1877-1878 (la care a luat parte
și România), 1914-1918 (parte a primului război mondial) și s-au încheiat șapte din-
tre ele cu victoria rușilor, trei dintre ele cu victoria turcilor și două dintreele cu victorie
nedefinită. În urma derulării acestor războaie, frontiera românității răsăritene a fost
mutată de pe un râu pe altul, ajungând de la Nipru (unde s-a aflat la 1681) mai întâi
pe Bugul Pontic în 1772, apoi pe Nistru în 1792 și mai apoi pe Prut în 1812 unde
se află încă și acum, cu mici perioade de revenire pe Nistru.
Cel de al doilea război ruso-turc, cel dintre anii 1676-1681, s-a terminat cu o
victorie indecisă a celor doi cobeligeranți și hotarul celor două imperii a fost păstrat
pe râul Nipru. Pacea a fost încheiată în capitala Hanatului Crimeii, la Bahcisarai. În
acel timp, în Moldova, a domnit Duca Vodă. În lista domnitorilor români din
Moldova, Duca Vodă a fost trecut în trei domnii, între 1665-1666, între 1668-1672
și între 1678-1683, iar în lista domnitorilor români din Muntenia a fost trecut într-
o singură domnie, între 1673-1678. Între anii 1680-1683 Duca Vodă a obținut fir-
man de domnie cu specificația „domn al Moldovei și hatman al Ucrainei“și astfel
stăpânirea lui Duca Vodă s-a întins de la Carpații Orientali până la Nipru. Nu a fost
o uniune de state, așa cum afost uniunea dintre Polonia și Lituania, ci a fost o uniune
personală în care Duca Vodă cumula cele două funcții în cadrul stăpânirii otomane
a celor două teritorii. De remarcat a fost faptul că ambele teritorii, atât Moldova, cât
si Ucraina dintre Bugul Pontic și Nipru, în sud au fost locuite majoritar de tătari, iar
în nord majoritar de moldoveni.
Cel de al cincilea război ruso-turc, cel dintre anii 1735-1739, a fost , de fapt, un
război ruso-austro-turc. Imperiul Rus și Imperiul Austriac au înfruntat pe câmpurile
de luptă împreună Imperiul Otoman și au fost învinse. Imperiul Austriac a încheiat
cu Imperiul Otoman pacea de la Belgrad, la 21 august 1739, cedând teritorii, iar Im-
periul Rus a încheiat, mai târziu, pacea de la Niš, la 3 octombrie1739, păstrând status
quo-ul. Dar, diplomația rusă, devenită foarte puternică în acel secol, a reușit să de-
termine Regatul Franței, care a fost arbitrul Europei în acea vreme, să încheie cu Im-
periul Otoman, la Constantinopole, Capitulația din 1740, în care hotarul Moldovei
a fost stabilit în mod expres pe Bugul Pontic. O astfel de capitulație a delegitimat
pretențiile teritoriale ale Imperiului Otoman dincolo de Bugul Pontic și a legitimat
pretențiile Imperiului Rus asupa Ucrainei dintre Nipru și Bugul Pontic. Și, bazându-
se pe Capitulația din 1740, Imperiul Rus a ajuns în 1772 cu frontiera pe Bugul Pon-
tic.
Cel de al șaselea război ruso-turc, cel dintre anii 1768-1774, s-a încheiat cu vic-
toria Imperiului Rus împotriva Imperiului Otoman. Pacea a fost încheiată la 25 sep-
tembrie 1774, la Kuciuk Kainargi în Dobrogea de Sud (astăzi satul Kainardja din
nord-estul Bulgariei) și a prevăzut, printre altele, că hotarul dintre cele două imperii
cobeligerante a fost stabilit pe Bugul Pontic și că prevederile Capitulației de la 1740,
încheiată între Regatul Franței și Imperiul Otoman, nu se mai aplică. Această din
urmă pevedere a fost posibilă în condițiile în care regele Franței Ludovic al-XV-lea,
în timpul căruia se încheiase această Capitulație de la 1740, murise la 10 mai 1774.
Cel de al șaptelea război ruso-turc, cel dintre anii1787-1792, a fost și acesta un război
ruso-austro-turc. Imperiul Austriac a intrat în acest război în anul 1788, voind ca ar-
matele austriece să aibă flancul estic acoperit de armatele rusești. În cursul anului
1789 armatele austriece au ocupat toată Muntenia și la 9 noiembrie 1789 au intrat
în București. Au rămas în Muntenia până la încheierea cu Imperiul Otoman a păcii
de la Șiștov, din 24 iulie 1791, cu păstrarea status quo-ului, fiind presați din vest de
izbucnirea Marii Revoluții Franceze. Imperiul Rus a asigurat austriecilor flancul estic
și armatele ruse au pătruns adînc în teritoriile turcești, reușind să impună adversarilor
pacea de la Iași, din 9 ianuarie 1792, prin care lua în stăpânire Kubanul, Crimeia și
Transnistria. În felul acesta hotarul dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman a ajuns
pe Nistru. În anul 1793, împărăteasa Ecaterina a-II-a a Rusiei a ordonat să se facă
un recensământ al teritoriului Transnistriei, recensământ al cărui rezultat se află în
depozitul de carte al Bibliotecii Academiei Ruse din Moscova și care a consemnat
următoarele rezultate: moldoveni 67%, tătari 23% și 10% alte neamuri (turci, greci,
bulgari, polonezi, evrei, ruteni,…) Dar, nu a fost picior de rus pe acolo. Mai târziu,
istoricul Ion I. Nistor în cartea sa „Românii Transnistrieni”, publicată la Cernăuți,
în anul 1925, a precizat că mitropolitul Kievului, Gavriil Bănulescu, în timpul
păstoririi sale între anii 1799-1803 a efectuat un recensămînt al comunelor parohiale
dinTransnistria și a găsit următoarea situație: „Din cele 67 de comune parohiale
arătate de mitropolitul Gavriil, 49 erau locuite exclusiv sau în parte de români. Din
statistica aceasta reese clar cât de numeros și puternic era elementul românesc între
Nistru și Bug pe vremea aceia. Unii dintre acești Români sălășluiau acolo încă din
vremurile bătrâne, alții s’au așezat acolo după anexarea rusească. Datele acestea ale
oficialității rusești servesc de cea mai bună dovadă pentru românitatea acestei regiuni.”
Și, în sfârșit, cel de al optulea război ruso-turc, cel din anii 1806-1812, s-a
încheiat cu victoria rușilor, care au cerut ca ambele țări române Muntenia și Moldova
să intre în componența Imperiului Rus, dar invazia franceză a lui Napoleon I din
1812 a zădărnicit aceste planuri ale rușilor, aceștia mulțumindu-se doar cu Basarabia,
partea dintre Prut și Nistru a Moldovei. Și, astfel, rușii au adus hotarul Moldovei de
la Bug la Prut. În teritoriile românești ocupate de ruși s-a dus permanent o politică
de deznaționalizare a românilor, prin deportarea acestora în extremul orient rusesc
și prin colonizarea cu ruși și ucraineni.
Ocupația austriacă a Munteniei între 1789-1791

Î n timpul celui de al șaptelea război ruso-turc, cel dintre anii 1787-1792, Muntenia
a fost ocupată de austrieci între anii 1789-1791. Austriecii, aliați cu rușii, au sperat
atunci să ocupe Muntenia și să o anexeze la Imperiul Austriac, în timp ce rușii au
fost interesați de ocuparea Moldovei (partea care urma, cea dintre Bugul Pontic și
Nistru) și pătrunderea ulterioară în Balcani cu realizarea joncțiunii cu slavii de sud.
Austriecii nu au realizat dezideratul lor pentru că după izbucnirea Marii Revoluții
Franceze, în 1789, s-au trezit în război și cu Franța și au fost obligați să renunțe la
toate planurile de extindere în răsărit. În schimb rușii, care după acest război au ocu-
pat Kubanul, Crimeea și Transnistria, au obținut o largă ieșire la Marea Neagră.
În timpul acestui război ruso-austro-turc, Muntenia a fost condusă de domni-
torul fanariot Nicolae Mavrogheni (1786-1790), care a fost loial turcilor. El a fost
sprijinit să ajungă domn al Munteniei de un amiral, Gazi Hasan Pașa, sub comanda
căruia servise în flota turcă în calitate de dragoman, amiral care a fost prieten cu
marele vizir din acel timp. În „Istoria Românilor”, a lui V. A. Urechia, publicată în 14
volume,în anul1891, la lito-tipografia CAROL GŐBL, din București, din Strada
Doamnei, numărul 16, în seria de volume pentru perioada 1774-1786, în Tomul I,
la pagina 555, scrie următoarele: „Unǔ noŭ asaltŭ datŭ de Mavrogheni și de protectorulŭ
sěŭ Hasan Pașa, la Sultanulŭ, în 1786 Februarie, fu încoronatŭ de succesŭ. N. Mavrogheni
căpětâ domnia țĕreĭ Muntenescĭ, în loculŭ luĭ Michaiŭ C. Șuțulŭ. La 14 Martie stilŭ noŭ,
Mavrogheni primi învestitura din mânile Sultanuluĭ“.În timpul războiului ruso-austro-
turc din 1787-1792, Nicolae Mavrogheni a avut o mică armată, formată din 10.000
de oameni (în majoritate turci) cu care a rezistat invaziei austriece o bună perioadă
de timp. Boierii din divanul domnesc nu l-au susținut de nici un fel, el fiind un
dușman înverșunat al acestora. Aceștia au fost împărțiți în două tabere, una care voia
ca Muntenia să fie ocupată de ruși și alta care voia ca Muntenia să fie ocupată de aus-
trieci. Deși Nicolae Mavrogheni a rezistat până la 9 noiembrie 1789, copleșit de ar-
mata austriacă, a trebuit să părăsească Bucureștiul și să se retragă în Bulgaria. Pe 31
martie în anul 1790 a murit amiralul său, care l-a susținut să ajungă domn, iar marele
vizir prietenul amiralului a fost schimbat din înalta dregătorie pe care a avut-o și
astfel s-a trezit singur în fața uneltirilor marilor boieri din Muntenia. În urma acestor
uneltiri ale boierilor a fost prins și executat de autoritățile otomane, la data de 30
septembrie1790, în localitatea Beala, pe râul Yantra din Bulgaria.
Austriecii, după ce au ocupat Muntenia, în 1789, au instalat o administrație
austriacă. Privită din afară acestă administrație nu s-a ocupat decât de „muzici și de
baluri, după obiceaiul lor”, așa cum a scris Dionisie Eclesiarhul în cronica sa. Dar,
Prințul Osias de Coburg, comandantul armatei austriece, adusese cu sine foarte mulți
ofițeri cartografi, care au trasat planurile marilor orașe și care ulterior au ridicat
topografic o hartă a Munteniei. De această hartă, în țara noastră nu s-a știut nimic,
foarte mult timp.
Harta lui Friderich Specht

H arta aceasta a fost ridicată topografic de un grup de ofițeri cartografi austrieci,
sub comanda colonelului de stat major Friderich Specht. Timpul, pe care l-au
avut la dispoziție, a fost foarte scurt, doar nouă luni, din septembrie 1790 până în
mai 1791. Dar, când s-au retras din Muntenia, austriecii au plecat și cu o hartă
amănunțită a acesteia, care semăna destul de mult cu ridicările topografice iosefine
din vremea împăratului Iosif al-II-lea (1780-1790) executate pentru toate teritoriile
Imperiului Austriac. Harta a fost considerată secret militar mai bine de o jumătate
de secol, iar după ce între anii 1869-1887 au fost excutate ridicările topografice pentru
Harta Franciscană Iosefină, hărțile cele vechi au fost trimise la cabinetele de hărți ale
marilor biblioteci. Și, în felul acesta, a fost posibil ca în anul 1912, academicianul
român Nicolae Docan, istoric de profesie, să găsescă o astfel de hartă într-o bibliotecă
din Viena. A comandat două copii după această hartă, le-a adus în țară și acestea se
găsesc și astăzi la Cabinetul de Hărți al Bibliotecii Academiei Române. În prezent
această hartă se găsește și sub formă digitală, fiind transpusă cu ceva ani în urmă.
Harta lui Friderich Specht este cea mai veche hartă a Munteniei din perioada
modernă și a fost ridicată topografic de specialiști care au avut cunoștințe sistematic
dobândite în domeniul topografiei militare. Chiar dacă timpul acordat acestora a fost
unul insuficient, cunoștințele lor au suplinit din plin acest neajuns. Aceștia au folosit
pentru ridicarea topografică a hărții metoda triangulării, cea mai modernă metodă a
timpului respectiv. În acest sens au folosit patru axe de triangulare: axa Dunării, cea
mai importantă și cea mai bine trasată, axa Oltului, axa Prahovei, cu coborâre peste
Dâmbovița și Argeș, și axa Buzăului. Pe aceste axe localitățile au fost mult mai corect
amplasate geometric pe hartă și sunt prezentate toate fără omisiuni. În spațiile dintre
axe au mai fost și localități uitate sau eronat fixate. De asemenea rețeaua de drumuri
a fost destul de bine reprezentată, drumurile dintre orașe fiind trasate cu o linie mai
groasă pentru a marca importanța acestora, iar drumurile dintre sate fiind trasate cu
o linie mai subțire. Pentru toate drumurile s-a folosit o culoare maroniu deschis. Cur-
surile de apă au fost trasate cu culoarea albastră și au grosimi diferite în funcție de
mărimea cursului de apă respectiv.
La 1764, când a fost introdus sistemul cadastral austriac, s-a stabilit ca hărțile
cadastrale să folosească o scară în care 1 țol vienez=1000 pași. Academicianul Nicolae
Docan în „Memoriu despre lucrările cartografice privitoare la răsboiul din 1787-
1791” publicat în Analele Academiei Române, seria II, tomul XXXIV, Memoriile
Secțiunii Istorice, București, 1912, a prezentat țolul vienez ca fiind dat de relația: 1
țol vienez=0,0263 metri. Aceasta a făcut ca scara unei hărți cadastrale să fie 1:28.800.
La această scară a fost trasată și Harta lui Friderich Specht de la 1790. Dar acade-
micianul Nicolae Docan a adus cele două exemplare ale hărții la o scară pe jumătatea
celei inițiale, adică 1:57.600. Numărul de planșe din care a fost compusă harta a fost
de 111, dintre care 108 au acoperit Muntenia, iar celelalte 3 zonele limitrofe ale Ser-
biei. Dintre zonele Munteniei, din hartă a lipsit raiaua Brăilei pe care austriecii nu
au îndrăznit să o ocupe, aceasta fiind un cap de pod în stânga Dunării pe care turcii
nu l-ar fi cedat ușor și o zonă puternic fortificată și cu multă armată turcească.
Mulți autori au criticat carențele Hărții lui Friderich Specht. Eu am avut la
dispoziție doar o parte din axa Buzăului a acestei hărți, mai precis zona de sud a
orașului Buzău. Pe o hartă militară m-am așteptat să găsesc trecute toate cele patru
movile ale comunei Țintești. Nu a fost trecută niciuna, probabil din cauză că zona a
fost puțin locuită și oamenii locului fiind veniți de curând, nu ajunseseră să pună de-
numiri și movilelor și atunci cartografii austrieci nu le-au mai trecut pe hartă. În zona
fostei comune Maxenu care acum face parte din comuna Țintești nu a fost trecut pe
această hartă bazinul hidrografic al pârâului Negreasca, care la timpul acela al ridicării
topografice a Hărții lui Friderich Specht era foarte întins și bogat ca debit. De aseme-
nea, nu au fost trecute pe hartă toate pădurile din zona comunei noastre. Cu toate
aceste carențe, Harta lui Friderich Specht rămâne pentru noi un document unic.
Prima atestare documentară a satului Țintești

Î n ultima perioadă de timp, am studiat o serie de hărți vechi ale Țării Românești
Muntenia, din secolul al-XVIII-lea, cu speranța că voi găsi măcar unul din satele
comunei Țintești, trecut pe aceste hărți. Au fost hărți întocmite în majoritatea lor de
cartografi austrieci, ridicate prin metode empirice, iar unele mi s-au părut copiate
după altele mai vechi. Denumirea localităților din acele hărți a fost mult diferită de
ale celor din zilele noastre și nu am găsit nimic. Căutările mele au durat până când
am găsit articolul „Memoriu despre lucrările cartografice privitoare la războiul din
1787-1791” al academicianului Nicolae Docan, pubicat în Analele Academiei
Române, seria II, tom XXXIV, Memoriile Secțiunii Istorice,în anul 1912, la
București. Memoriul acesta a fost o prezentare a hărții ridicată topografic de grupul
de ofițeri condus de colonelul Friderich Specht în perioada 1790-1791. În decembrie
2017 am reușit să ajung la Cabinetul de Hărți al Bibliotecii Academiei Române, unde
am cerut Harta lui Specht. Personalul bibliotecii a fost de o politețe impecabilă. Mi-
au adus o hartă de carton pe care erau cele 111 planșe ale hărții și le-am spus că mă
interesează planșa cu numărul 87 unde era reprezentată partea din sudul orașului
Buzău. Au dus înapoi harta de carton, au venit apoi cu un CD pe care l-au introdus
într-un calculator și a apărut pe ecran partea de hartă pe care o cerusem. În sudul
orașului Buszeo era trecut numele unui sat Szindestie (în limba germană se citește
Țintești). Am dat apoi adresa mea de poștă electronică și mi-au trimis acasă extrasul
din planșa cu numărul 87 din această hartă.
A fost, probabil, în acest an 1790, prima atestare documentară a satului Țintești,
din județul Buzău, momentul din care acesta a început să aibă istorie. Nu m-am în-
trebat niciodată dacă această perioadă de peste 230 de ani de existență, dovedită is-
toric, a fost mult sau puțin. Când am citit cartea „Agricultura veche”, scrisă de Con-
stantin Garoflid, cel care a fost ministru al agriculturii în mai multe guverne interbe-
lice, am aflat că satul Țintești a fost un sat nou înființat în Bărăgan și de atunci nu
am mai avut așteptări dincolo de această perioadă de 230-250 de ani. Această hartă,
în care satul Țintești a apărut cu un număr de 11 case, dintre care 9 case au avut
curte, iar două dintre ele nu au avut, dovadă că acestea din urmă fuseseră de curând
construite, a fost prima hartă în culori, cu un asemenea grad de detaliu, ridicată
topografic în Muntenia. Cele 11 case au fost dispuse aparent la întâmplare în jurul
unui spațiu liber ce semăna cu o piață și de unde plecau toate cele șapte drumuri,
care legau satul de celelalte sate și de orașul Buzău. Am presupus că aici s-au aflat
una sau mai multe fântâni cu uluce de o parte și de cealaltă pentru adăparea ani-
malelor, fântâni de la care luau apă și locuitorii. Locul acesta, unde a fost plasat satul
atunci, evident că nu putea fi altul decât acel „În crucioae” despre care ne-a relatat
învățătorul Ion Neagu în „Monografia satului Țintești din județul Buzău” publicată
la Buzău, în anul 1939. Satul Țintești a fost plasat pe malul unei gârle, al cărei curs
nu a fost trasat corect. Probabil că această gârlă s-a ramificat în două brațe, undeva
mai sus de satul Pogonele din zilele noastre și apoi aceste brațe s-au unit mai la sud
de satul Țintești. Unul din brațele acestei gârle a curs pe lângă satul Țintești, iar
celălalt a curs prin satul Vlat, aflat undeva între calea ferată actuală care leagă orașul
Buzău de orașul Brăila și DN2B, aproximativ la 2,5 km de Tăbărăști pe direcția nord,
deci în cadrul moșiei Ținteasca de mai târziu. Acest sat a fost cea mai mare surpriză
a mea pentru că memoria colectivă a celor din Țintești nu l-a păstrat, iar învățătorul
Ion Neagu în monografia lui nu a scris nimic despre un astfel de sat.
Revenind la gârla aceea, trasată incorect pe hartă, urmărind izvorul acelei gârle,
cu toate imperfecțiunile acestei hărți, acesta a fost plasat pe paralela pe care se află și
astăzi movila Cucutan. De sub movila Cucutan a izvorât acest curs de apă și probabil
că atunci a avut două brațe care au curs pe direcția dinspre nord-vest către sud-est.
Primul braț, cel din dreapta sensului de curs, mai curge și acum. Acesta a fost numit
de pogonari, când s-au așezat aici, după 1863, pur și simplu Pârâul. Ținteștenii l-au
numit Pârâul Antoanei sau Apa Antoanei. Celălalt braţ, cel din stânga, pe care de
fapt s-a aflat Hanul Antoanei a avut o soartă mai tristă. Când s-a construit calea
ferată, la anul 1870, traseul acesteia a fost ales astfel încât a traversat de două ori cur-
sul acestui braț. Și, cum terasamentul acesteia a fost construit peste gârlă, aceasta s-
a transformat în apă stătătoare și în timp s-a colmatat. Dar valea a rămas și se poate
vedea și astăzi unde a fost satul Vlat, aproximativ prin zona aceea a gârlei pe unde a
fost puțul lui Mioară.
Dacă unim printr-o linie dreaptă satele Țintești și Tăbărăști, pe Harta lui Specht,
această linie trece peste brațul din stânga al Gârlei Antoanei, aproximativ pe lângă
locul unde a fost în acele timpuri Hanul Antoanei, aflat pe un tăpșan pe malul drept
al acestui brat. Singura urmă pe care a lăsat-o această femeie, care a fost o hangiță de
renume pe drumul Brăilei, a fost o cruce de piatră cu inscripții cirilice, care s-a aflat
lângă han. Acest drum al Brăilei a fost trasat pe Charta României Meridionale a lui
Carol Popp de Szathmari, desi nu a fost prezentată și o ospetarie (un han) pe drumul
dintre Țintești și Tăbărăști, pentru că acesta dispăruse în anul 1855. Mai târziu însă
pe Harta Franciscană Iozefină apare doar crucea Antoanei. Eu cred că ținteștenii ar
trebui să aibă grijă de această cruce ca de un monument istoric, să nu se întâmple și
cu aceasta ceea ce s-a întâmplat la Pogonele cu crucea Vântulesei.
Dintre satele actuale ale comunei Țintești, pe Harta lui Specht a fost trecut și
satul Maxin, precursorul satului Maxenu din zilele noastre. Acesta a avut în acel timp
7 case care au fost dispuse, la fel ca și cele de la Țintești, în jurul unui spațiu unde se
întâlneau toate cele trei drumuri care duceau la Maxin. Acest sat nu a mai fost însă
satul Maxin din evul mediu târziu, pentru că acel sat a dispărut în același timp cu
celelalte sate de pe teritoriul comunei Țintești, Negreasca, Beridești și Opăriți,
datorită invaziilor turcești repetate de la mijlocul secolului al-XVII-lea, așa cum se
susține la pagina 44 și în monografia “Țintești-Rouă de Bărăgan” scrisă de Nicoleta
Gâlmeanu, Sebastian Hofner, prof. Stelian Grigore, prof. Valeriu Nicolescu și prof.
Carmen Elena Dragnea. Episcopia Buzăului a încercat timp de 150 de ani, să
restabilească satul acesta, la nivelul la care să aibă suficienți oameni, pentru a munci
întrega moșie Maxenu Vârtoapele. Și, în anul 1812, a reușit, așa cum ne-a prezentat
Bazil Iorgulescu în “Dicționarul geografic, statistic, economic și istoric al județului
Buzău” republicat în anul 2005, la Editura ALPHA MDN, la Buzău, descriind
evoluția comunei Maxenu.
De asemenea, pe teritoriul din zilele noastre al comunei Țintești, a mai fost trecut
pe Harta lui Specht satul Vlath. Acesta a avut 13 case și a fost cel mai mare sat dintre
cele trei. Casele satului Vlath au fost plasate de o parte și de cealaltă a brațului din
stânga al Gârlei Antoanei. Pe partea dreaptă, în sensul de curs a acestui braț au fost
nouă case, iar pe partea stângă au fost patru case. Concentrarea aceasta de case, pe
malul drept, ne duce cu gândul la faptul, că satul Vlath s-a înființat pe acest mal al
brațului stâng al Gârlei Antoanei. În acest sat duceau doar trei drumuri, la fel ca și în
satul Maxin, în timp ce la Szindestie (a se citi Țintești) se intersectau șapte drumuri.
Toate aceste trei sate, care au fost amplasate pe teritoriul comunei Țintești, au fost
sate înființate de puțin timp, cel mai concludent indiciu în acest sens fiind faptul că
nu aveau biserici. Acestea au fost construite abia în secolul al-XIX-lea, în cele două
sate Țintești și Maxenu, care au avut continuitate neîntreruptă până în zilele noastre
pe teritoriul comunei, în timp ce satul Vlath a dispărut.
Pe axa Buzăului, a Hărții lui Specht, în partea imediat de sud a orașului Buzău,
satele sunt relativ bine reprezentate și ca poziție și ca denumire. Cum satele românești
au în general denumiri cu forme de plural, austriecii au folosit diverse forme de plural
astfel: la satele Stăncești și Gomoiești au folosit terminația -st, prin pierderea vocalei
i care este neaccentuată, scriind pe hartă Stancsest și Komojest, la satele Țintești și
Tăbărăști au folosit terminația -ie, scriind pe hartă Szindestie și Taborastie, la satele
Mărăcineni și Căpățânești au folosit terminația -y, scriind pe hartă Kapusinesty și
Maratsineny. Au fost însă și localități care nu au avut nici o problemă de fonetică:
exemplu au fost Lipia și Maxin la care fonetica a fost aceeași și în limba română și în
limba germană.
Satele din jurul comunei Țintești actuale au fost trecute pe hartă astfel:
Stancsest Stăncești 13 gospodării

Vlath Vlat 13 gospodării
Szindestie Țintești 11 gospodării
Taborestie Tăbărăști 13 gospodării
Maxin Maxenu 7 gospodării
Komojest Gomoiești 7 gospodării
Kremen Cremenea (Gherăseni) 17 gospodării
Toate aceste sate au fost fie recent înființate, așa cum a fost satul Țintești, fie
sate reînființate, așa cum au fost Maxenu, Gomoiești, Tăbărăști. Primul argument
în sprijinul acestei afirmații a fost numărul mic de case, al doilea lipsa bisericilor și al
treilea lipsa curților boierești și a conacelor. Toate aceste sate au fost plasate de la râul
Buzău trecut pe hartă ca Buszeo Fluss (Fluviul Buzău) și până la râul Călmățui trecut
pe hartă Kalmazeu.
Și, cu toate carențele pe care le-a avut Harta lui Specht, această hartă rămâne
un izvor istoric important pentru cei care vor dori de acum înainte să scrie monografii
sau istorii locale ale satelor României Meridionale alături de alte hărți precum Harta
Rusă de la 1830, Charta României Meridionale de la 1855 a lui Carol Papp de Sza-
thmari și Harta Franciscană Iosefină ridicată topographic între anii 1869-1887.

Satul medieval Maxinu

Î n perioada medievală târzie (între secolele al-XIV-lea și al-XVII-lea) pe moșia
Maxenu-Vârtoapele a existat satul medieval Maxinu, pe locul unde în zilele noas-
tre se află satul Maxenu. În documentele de cancelarie ale domnitorilor din Țara Ro-
mânească Muntenia am mai întâlnit acest sat și sub numele de Maxini, Maxin sau
Maxim. Satul a fost așezat pe malul drept al pârâului Negreasca, mai jos de
confluența dintre pârâul Negreasca Mare, care izvora din partea de vest a pădurii
Frasenu din timpurile noastre și pârâul Negreasca Mică, cel care izvora din partea
de est a pădurii Frasenu din locul numit „Balta”. Satul medieval Maxinu a dispărut
în același timp cu satele Negreasca, Berindești și Opăriți, aflate pe teritoriul comunei
Țintești actuale, la mijlocul secolului al-XVII-lea. Aceasta s-a întâmplat datorită nă-
vălirilor turcești repetate, precum și datorită birurilor excesive pe care le suportau
țăranii din partea domnitorilor și a boierilor. Această situație a fost prezentată și în
ultima monografie a comunei Țintești, „Țintești Rouă de Bărăgan”, scrisă de Nicoleta
Gâlmeanu, Sebastian Hofnăr, prof. Stelian Grigore, prof. Valeriu Nicolescu și prof.
Carmen Elena Dragnea, la pagina 44 astfel: „Se pare că năvălirile turcești tot mai
dese îi determină pe locuitori pe la jumătatea secolului XVII să părăsească satul fi-
indcă la 13 august1658 mai marii domniei fac o nouă încercare de repopulare a sa-
tului dând scutiri de dări celor ce se vor stabili aici. La acea data satul era părăsit.”
I-a trebuit Episcopiei Buzăului aproape 150 de ani, în primul rând să devină
proprietar majoritar al moșiei Maxenu-Vârtoapele și în al doilea rând să reușească
să reînființeze satul Maxenu, la un nivel la care oamenii acestuia să poată lucra în-
treaga moșie. După cum vom vedea, în perioada evului mediu târziu, moșiia Ma-
xenu-Vârtoapele a aparținut simultan mai multor proprietari, care dețineau părți din
aceasta. Au fost multe hrisoave domnești care s-au întocmit cu ocazia vânzării-
cumpărării de terenuri, aflate pe această moșie, în acea perioadă când a existat satul
medieval Maxinu. Și, pentru că în monografia amintită mai sus, la pagina 42, a fost
prezentată, ca dată de primă atestare documentară a satului medieval Maxinu, data
de 12 august 1575, vom începe cu prezentarea acelui hrisov domnesc întocmit la
curtea domnitorului Alexandru al-II-lea Mircea (1574-1577) la data mai sus
menționată. Textul acestuia este preluat din D.I.R. B., Țara Românească, veacul XVI,
volumul IV, paginile 196-197, publicat la București, la Editura Academiei, în anul
1952, având numărul de ordine 195.
*
* *
1575 (7083) August 12.
† În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și binecinstitorul și sin-

gur stăpânitorul și de Dumnezeu unsul Io Alexandru voevod, fiul marelui și pre-
abunului Mircea voevod, fiul marelui și preabunului Mihnea voevod, din mila lui
Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată țara Ungrovlahiei,
încă și al părților de peste munți, herțeg al Almașului și Făgărașului. Am binevoit domnia
mea cu a noastră bunăvoință, cu inimă curată și luminată a domniei mele, ca să proslăvesc
pe Hristos ce m’a proslăvit pe mine și cu slavă m’a ridicat și m’a așezat pe scaunul
răposaților părinți ai domniei mele.
Iată am dăruit și domnia mea acest hrisov al domniei mele cu frumoasă față și
preacinstit care este mai presus de toate, cinstitului dregător al domniei mele, încă și din
casa domniei mele, jupan Stoica mare postelnic și cu fiii lui, câți Dumnezeu îi va lăsa, ca
să-i fie ocină la Maxinu, din partea jupâniței Neaga jumătate și cu patru vecini și de la
Berindești jumătate, tot dela jupânița Neaga cu un vecin. Pentrucă aceste mai sus zise
ocine au fost vechi și drepte ocine și dedine ale jupâniței Neaga. Iar după aceia, a venit
singură jupânița Neaga, sora lui Udrea vornic, înaintea domniei mele, de a dat și a așezat
de a ei bună voie pe această mai sus zisă ocină pe cinstitul dregător al domniei mele, jupan
Stoica mare postelnic, ca să-i fie în loc de fiu.
Și iar să fie cinstitului dregător al domniei mele, jupan Stoica mare postelnic, ocină
la Berindești, partea lui Șupitul toată, oricât se va alege, din apă și din uscat și de pre-
tutindeni, pentrucă a cumpărat-o cinstitul dregător al domniei mele, jupan Stoica mare
postelnic, dela Șupitul, pentru 5000 de aspri. Și a vândut-o singur Șupitul de a lui bună
voie.
Iar după aceia, iar cât a rămas jupaniței Neaga, din sat din Maxinu jumătate și din
Berindești jumătate și din Udreni, partea ei toată, ea a văzut, cât a fost vie, că a avut
cinste și milă dela cinstitul dregător al domniei mele, jupan Stoica mare postelnic, deci la
moartea ei i-a dat aceste părți ale ei, din Maxinu jumătatea ce a rămas și din Berindești
jumătate și dela Udreni partea ei toată și cu o Ațigancă, anume Sora, cu trei fete și cu un
băiat, cinstitului dregător al domniei mele mai sus zis și cu știrea tuturor megiașilor.
Pentru acestea, am dat și domnia mea lui jupan Stoica mare postelnic, ca să-i fie
aceste ocine mai sus zise ohabă și fiilor lui și nepoților, în vecii vecilor.
Încă și blestem am pus domnia mea, pe cine va alege Domnul Dumnezeu să fie
stăpânitor al Țării Românești sau dintre copiii noștri sau din rudele noastre sau, pentru
păcatele noastre, din alt neam, dacă va înoi și va întări acest hrisov al domnie mele, pe
acesta Domnul Dumnezeu să-l cinstească și să-l întărească în domnia lui. Iar cine nu va
cinsti și nu va întări, ci va strica și batjocori și va călca, pe acela Domnul Dumnezeu să-
l ucidă aici cu trupul lui, iar în veacurile viitoare sufletul lui să aibă parte cu Iuda și cu
Arie și cu alți necredincioși Iudei, care au strigat asupra Domnului, Mântuitorul nostru
Isus Hristos și au spus:«ia-L, ia-L, răstignește-L», sângele lui asupra lor și a copiilor lor,
ceia ce este și va fi în veci, amin.
Iată și martori: jupan Ivașco mare vornic si Neagoe mare logofăt și Stan spătar și
Mitrea vistier și Bratu comis și Gonțea pharnic.
Și eu, Stanislav, fiul lui Tatu mare clucer din Văcărești, de lângă Târgoviște, care am
scris-o în cetatea de scaun București, luna August 12 zile, anii curgători de la Adam până
acum, în anul 7083 <1575>.
† Io Alexandru voevod, din mila lui Dumnezeu, domn.
[Arh. St. Buc. S. I. nr. 984
Orig. slav. perg. pecete căzută
Cu o trad. rom. din 1850]
Din acest hrisov constatăm că domnitorul Alexandru al-II-lea Mircea a fost fiul
lui Mircea voevod, care a fost fiul lui Mihnea voevod, care a fost fiul lui Vlad Țepeș.
Deci acest voevod se trăgea din neamul Basarabilor, ramura Drăculeștilor. A domnit
între anii 1568-1577, cu o scurtă întrerupere de o lună în primăvara anului 1574,
când Vintilă voevod sprijinit de boierii buzoieni a încercat să ia tronul Munteniei și
a reușit pentru doar patru zile. Despre jupan Stoica domnitorul a spus că a fost „încă
și din casa domniei mele” deci tot din neamul Basarabilor. În legătură cu jupânița
Neaga, în hrisov s-a scris că a fost „sora lui Udrea vornic”. Acesta a avut și el o sfoară
de moșie la Maxinu, așa cum se va vedea din hrisovul următor, fiind moștenire de la
părinți ca și sfoara de moșie a sorei lui, Neaga. Udrea Băleanu a fost cel mai reprezen-
tativ exponent al familiei boierilor Băleni, așa cum l-a prezentat Octav George-Lecca
în cartea „Familiile boierești române” publicată în anul 1899, la București, la Editura
Minerva. În timpurile domniei lui Mihai Viteazul a ocupat succesiv următoarela
demnități: mare armaș și mare ban al Craiovei, în Muntenia și hatman al Moldovei
în timpul unirii. Boierii Băleni au avut zona de reședință în satul Băleni, din județul
Dâmbovița, unde au avut un conac mare și bine păzit. Cei care au ocupat mari
demnități în divanul domnesc au avut case la Târgoviște și București. Jupanița Neaga
la bătrânețe a locuit la conacul lui „jupan Stoica mare postelnic”, pe care l-a considerat
ca fiu și care a moștenit-o. Neamul Bălenilor a fost înrudit cu neamul Basarabilor și
nu întâmplător jupanița Neaga a fost îngrijită la bătrânețe de jupan Stoica mare pos-
telnic, care a fost tot din același neam.
Domnitorul a dăruit lui jupan Stoica mare postelnic acest hrisov „... ca să-i fie
ocină la Maxinu, din partea jupaniței Neaga jumătate și cu patru vecini și de la
Berindești jumătate, tot de la jupanița Neaga cu un vecin.” În hrisov a fost folosit ter-
menul de „vecin”, care a fost specific Moldovei și nu cel de „rumân”, care a fost specific
Munteniei, atunci când se făcea referire la țăranii legați de pământ. În acea perioadă
a Evului Mediu țăranii legați de pământ au constituit clasa socială cea mai numeroasă
și cu situația economică cea mai grea. Și, cum satul medieval Maxinu nu a făcut
excepție de la această regulă, majoritatea locuitorilor acestuia au fost țărani aserviți.
Dacă măxinenii din zilele noastre se pot mândri cu un proprietar de terenuri de pe
moșiia Maxinu-Vârtoapele cea din Evul Mediu, acel proprietar a fost Udrea Băleanu.
Acesta a fost unul dintre cei mai buni conducători de oști ai lui Mihai Viteazu. Octav
George-Lecca în cartea sa „Familiile boierești române”, citându-l pe vistierul Stavri-
nos, la pagina 68, a scris următoarele: „Sultanul trimite pe Hafiz Pașa, om foarte
viteaz. Acesta își așează tabăra la Nicopoli, având 16000 de ostași și 32 tunuri…
Mihai mișcă înainte pe Udrea, cu contingentul de moldoveni, 1000 cazaci și 1000
dorobanți; Udrea trece îndată peste Dunăre cu oastea și sfărâmă oastea lui Hafiz
Pașa.” Când a plecat la război Udrea Băleanu, care nu a avut urmași direcți, a lăsat
un testament prin care a arătat cui trebuie să revină fiecare moșie a sa. Acest testament
a fost cel de-al doilea hrisov pe care l-am folosit legat de satul medieval Maxinu. Tex-
tul acestuia se regăseşte tot în D.I.R. B. Țara Românească, veacul XVI, volumul VI,
paginile 333-334, publicat la București, la Editura Academiei, în anul 1952, având
numărul de ordine 345.
*
* *
1598 (7106) August 21.
Izvodul zapisului Udrii, ci au fost marele armaș scos după sârbie pre rumânie.
† Scris-am eu, jupan Udrea mare armaș, această a mea carte sfintei și dumnezeeștii
mănăstiri den dealul Târgoviștii, ci să chiamă Sfânta Panaghia, unde iaste hramul
Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ca să-i fie satul Câmpenii, pentru că
însum eu l-am dat sfintei și dumnezeeștii mănăstiri acest sat, ci scrie mai sus, fiind din os-
teneala mea, când am fost armaș mare, pentru sufletul mieu și pentru sufletul părinților
miei și a rudeniilor mele, ca să ne fie vecinică pomenire, iar sfintei mănăstiri de întărire
și călugărilor de hrană.
Și iar am dat sfintei mănăstiri satul Ghizdăveții toți cu tot hotarul și în Luciiani,
partea lui Bogdan toată, den uscat și den apă și den pădure și de pretutindene. Și iar am
mai dat sfintei mănăstiri satul Belciugovul, partea mea toată de peste tot. Și iar am mai
dat sfintei mănăstiri satul Boldorogeștii toți cu tot hotarul și Cârsticea iar cu tot hotarul,
pentrucă am dat aceste sate ci scriu mai sus sfintei mănăstiri, să-i fie de hrană și de ajutor
cu rumâni.
Iar alte sate, anume Mărculeștii toți cu tot hotarul și Lupșanul cu tot hotarul și
Culcații partea mea toată și Maxinul partea mea toată și Negreasca partea mea toată și
Bălenii partea mea toată și Racovița toată cu tot hotarul și Matileștii toți și Fundenii toți
Cănenii, toți și Brețculeștii toți și Fâlfoieștii toți și Măcișanii toți și Săcuianii toți și Leur-
denii, partea mea toată și Stâlpenii partea mea toată și Bercenii toți și Gârbobeștii de sus,
toți și Bobeștii de Jos, toată partea mea și toți Țiganii miei câți am avut eu. Și acestea ci
sânt mai sus zise sate, eu le-am dat în mâna jupânesei mele, anume Mușa, ca să le ție
după moartea mea și ca să mă pomenească după moarte.
Iar de se va mărita ia sau va muri, nimic dentr’ale mele bucate și dentr’ale mele moșii
să n’aibă treabă, ci numai să aibă a lua frate-mieu Maxinul și Bălenii, partea mea toată
și soru-mea Grăjdana să ia Leurdénii și Bercenii, partea mea toată, iar alalte sate și
Țigani, să fie toate la sfânta mănăstire ci scrie mai sus.
Iar dă voi peri eu la războiu și carii den călugări nu vor căuta de trupul mieu să-l în-
groape în sfânta mănăstire, să fie procleți și să fie despărțiți de sfânta mănăstire. Și iar
cine va vrea să spargă această tocmeală a mea, iar să fie procleți și afurisiți și blestemați
de 318 sfinți părinți de la Nicheia.
Și am scris Lupul logofăt, Avgust 21 zile, leat 7106 <1598>
[Arh. St. Buc., S.I., nr. 1640

Două trad. rom.
Un rezumat francez la Acad. R.P.R., ms. 4783, f. 5]
Această variantă a hrisovului de mai sus este varianta A. La Arhivele Statului a

mai existat și o variantă B, care a fost puțin diferită de varianta A, diferența nefiind
esențială. Hrisovul acesta a fost un testament lăsat de marele ban Udrea Băleanu
mănăstirii Panaghia de lângă Târgoviște, soției sale Mușa, fratelui său Badea și sorei
sale Grăjdana. În cartea „Familiile boierești române”, publicată de Octav-George
Lecca, în anul 1899, la București, la Editura Minerva, acesta a susținut că a existat și
o variantă în limba română a acestui hrisov, care conținea testamentul marelui ban
Udrea Băleanu, lăsat de acesta pentru posteritate. Tot în această carte la pagina 69
am aflat cum a murit Udrea Băleanu: „La 1600 Mihai trecând munţii, lăsă adminis-
trarea Munteniei lui Udrea, pe când Oltenia rămase sub a Buzeștilor. A rămas
scrisoarea lui Mihai din 1600 prin care comunică boierilor săi planul de unire a celor
trei țări romîne. În același an, Simeon Movilă intrând în țară cu polonii, prinse pe
Banul Udrea, căruia îi tăie capul; lucru de care vorbește și Sigismund Batori într-o
epistolă a sa din 1601“.
Călugării de la mănăstirea Panaghia, de lângă Târgoviște, și-au făcut datoria,
lăsată sub blestem, prin testament, de către Udrea Băleanu și au căutat rămășițele
pământești ale acestuia, le-au găsit și le-au îngropat la mănăstirea Panaghia, din dealul
Târgoviștei. Ramura Bălenilor dată de clucerul Radu ot Băleni s-a terminat atunci
cu cei patru copii ai acestuia, aceștia neavând nici unul din ei urmași direcți. Neaga,
fiica cea mare acestuia, a murit fără urmași, lăsând averea ei lui jupan Stoica mare
postelnic la timpul acela. Acesta, printr-un hrisov al arhimitropolitului Serafim al
Țării Românești, din data de 1 septembrie anul 1586, întocmit la Buzău, a lăsat ca
danie Episcopiei Buzăului „partea Neagăi la Maxim, toată, cât se va alege…”. Marele
ban Udrea Băleanu, fără urmași direcți, a lăsat moștenire partea sa de la Maxim
fratelui său Badea, fără urmași direcți, care a vândut-o lui Dumitru Bălăroiul sau Du-
mitru Neguțătorul cum i se mai spunea. Această vânzare a fost întărită de un hrisov
al domnitorului Radu Mihnea (1611-1616 și 1620-1623), din data de 31 iulie 1615.
Cât privește pe sora lor Grăjdana (sau Urbana în limbaj occidental), aceasta a ridicat
schitul Grăjdana, în jurul căruia s-a înființat satul Grăjdana din județul Buzău, la
anul 1640, așa cum a prezentat la pagina 264 Basil Iorgulescu în al său „Dicționar
geografic, statistic, economic și istoric al județului Buzău” reeditat la Editura ALPHA
MDN, la Buzău, în anul 2005.
În primul alineat al hrisovului, banul Udrea Băleanul a confirmat că a donat satul
Câmpenii, în întregime, mănăstirii Panaghia. În alinatul al doilea a mai adăugat
proprietăți din încă cinci sate. La sfârșitul alineatului al doilea din hrisov, banul Udrea
Băleanu a scris următoarele: „pentrucă am dat aceste sate ci scriu mai sus sfintei
mănăstiri, să-i fie de hrană și de ajutor cu rumâni”. Aici a fost folosit termenul de
rumâni pentru țăranii legați de glie, termen care a fost specific Țării Românești
Muntenia. În alineatul al treilea a mai adăugat proprietăți din încă nouăsprezece sate.
O astfel de listă de proprietăți ar lăsa mut pe oricine chiar și în zilele noastre. După
ce, în alineatul al treilea, a menționat cele nouăsprezece proprietăți, a mai adăugat
„… și toți Țiganii miei câți am avut eu“. A fost încă o dovadă, că acolo unde a trecut
moșiia după vânzare, au trecut și rumânii și țiganii.
Au fost oameni din elita Țării Românești Muntenia, care au avut sfori de moșii
la Maxinu, pe moșia Maxenu-Vârtoapele și au fost oameni din elita satelor vecine,
care au avut ocine pe această moșie, așa cum a fost Gherghe din Negreasca. Dar
aceasta nu înseamnă că satul medieval Maxinu nu a avut o elită a lui. În cartea lui
Octav-George Lecca, „Familiile boierești române”, amintită mai sus, când acesta a
prezentat pe boierii din familia Sărățeanu din județul Buzău, la pagina 510, a scris
următoarele: „Gheorghe Sărățeanu (1700), al treilea fiu al lui Negoiță paharnicul, ia
de soție pe Voica, fata lui Ianache iuzbaș ot Maxin, de la care are ca zestre Siliștea
Albeștilor, care a rămas proprietatea familiei până la 1824, când paharnicul Dumi-
trache Sărățeanu o dă zestre unei fete a lui.” Acest Ianache iuzbaș ot Maxin nu a fost
un om de rând, pentru că avea proprietăți nu doar în Maxin, ci și în satele vecine.
Cuvăntul iuzbaș în limba turcă a fost un cuvânt compus din cuvântul yüz care în-
seamnă sută, printre altele și cuvântul baș care înseamnă cap, căpetenie, șef. Un iuzbaș
a fost căpetenie a unei sute de luptători, echivalentul în armatele antice a unui sutaș,
iar în armata romană a unui centurion. În armatele moderne, echivalentul sutașului
a fost căpitanul, comandant de companie. Ceea ce ar trebui să reținem, a fost faptul
că în vremurile acelea, din satul medieval Maxinu, s-a putut ridica oricând o formație
de luptă de o sută de oameni, ceea ce însemna foarte mult. Această situație a fost
valabilă înaintea datei de 13 august 1658, așa cum deja am prezentat. Ceea ce a urmat
apoi, în perioada 1658- 1812, a fost un lung șir de încercări de repopulare a satului.
După cum am văzut mai sus, Voica a primit ca zestre o parte din Siliștea Albeștilor
și nu ocină la Albești, pentru că în acea perioadă nici satul Albești nu mai exista ca
sat medieval.
Au trecut mai bine de o sută de ani până când satele din Câmpia Buzăului au
reapărut, unele pe vechile amplasamente, cum a fost cazul satului modern Maxenu,
altele sub formă de sate nou înființate, cum a fost cazul satelor Țintești și Vlat în a
doua jumătate a secolului al-XVIII-lea și a satelor Pogonele și Odaia Banului la anul
1864. O parte din aceste sate le-am regăsit pe harta colonelului Frederich Specht,
ridicată topographic în anul 1790, în timpul ocupației austriece a Munteniei dintre
anii 1779-1891, în timpul celui de-al șaptelea război ruso-turc. Satul Maxenu a avut
atunci șapte case, satul Țintești a avut unsprezece case și satul Vlat a avut treisprezece
case.
Revenind la satul medieval Maxinu, acesta a fost un sat comparabil cu satul me-
dieval Negreasca, dar poziționat la o distanță de trei ori mai mare față de orașul
Buzău pe aceeași direcţie, fapt care a conferit acestuia un ușor dezavantaj în dez-
voltarea sa. Dacă satele din nordul actualei commune Țintești, adică satele medievale
Berindești și Negreasca au avut schimburi comerciale aproape permanente cu orașul
Buzău, satul medieval Maxinu a avut schimburi comerciale doar săptămânale, adică
doar în ziua de târg, cu orașul Buzău. Și, urmare acestui fapt, schimburile comerciale
ale satului medieval Maxinu au fost mai reduse decât ale celorlalte sate medievale de
pe teritoriul actualei commune Țintești. La fel ca și satul medieval Negreasca, satul
medieval Maxinu a avut o agricultură bine dezvoltată, atât sub aspectul cultivării
pământului, cât și sub aspectul creșterii animalelor. Dar aceste două sate medievale
nu s-au ridicat niciodată la nivelul de dezvoltare economică al satului medieval
Berindești, care a mai avut încă o ramură economică foarte bine dezvoltată, industria
manufacturieră a morăritului. În legătură cu satul medieval Opăriți, acest sat a fost
cel mai puțin dezvoltat sat medieval de pe teritoriul actual al comunei Țintești.
În privința structurii sociale a Maxin-ului medieval, aceasta a cuprins trei clase
sociale: o elită a satului, formată din mici proprietari de pământ, din care a făcut parte
și acel „Ianache iuzbaș ot Maxin”, asimilată moșnenilor, o majoritate de țărani aserviți,
așa zișii rumâni și o minoritate a țiganilor robi pe sforile mai mari de moșie. Sub as-
pect etnic Maxinul medieval a fost locuit de o majoritate covârșitoare de români și
de o minoritate etnică a țiganilor robi. Aceștia din urmă au aparținut în cea mai mare
parte a lor celor două instituții medievale, care au concentrat în proprietatea lor
aproape întreg pământul satului medieval Maxinu: Episcopia Buzăului, care a devenit,
mai târziu, proprietara moșiei Maxinu-Vârtoapele și Mănăstirea Banului, care a de-
venit, mai târziu către perioada modernă, proprietara moșiei Vârtoapele Banului.
În legătură cu dispariția multor sate românești din Câmpia Buzăului la mijlocul
secolului al-XVII-lea, printre care și Maxinu, nu am găsit până în prezent date is-
torice care să ne prezinte măcar vag circumstanțele dispariției acestora. Mai târziu,
la anul 1790, când colonelul Frederich Specht, din armata austriacă, a executat prima
ridicare topografică modernă a Munteniei, pe harta acestuia a apărut și un sat Maxin,
cu doar șapte case. Dar, la acea dată, deja perioada medievală târzie devenise istorie.

INTERVENŢIE
Tipar executat de
EURO PRINT COMPANY
Buzău, Str. Victoriei nr. 1
email:europrint2006@yahoo.com

Caietele Tintesti nr14

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Caietele Tintesti nr14

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Caietele de la Ţinteşti

sună trompeta literară în târg...

S ună tropeta literară în târgul meu. Se dă adunarea, un geniu șchiop pelticăiește

strigături în ţara surzilor

S-a zvârlit din mers

numele poetului uitat

(Revista Tribuna, nr 375, 16-30 aprillie 2018, p. 3o.

scriitori români de azi

S tați liniștiți: nu urmează continuarea volumelor omonime, datorate lui Eugen

„nu... pe bune... de ce să citim?“

preotul fără de arginţi

C u distinsul preot, Constantin Radu, pe care îl cunosc de aproape trei decenii,

„Eu tratez, Dumnezeu vindecă“

„Modelatorul de conştiinţe. Doctorul fără arginţi“

„Cuvântul care zideşte“

cum moare ţăranul clasic?

Cum ai început acest an al 68-lea din palmaresul personal? l Cu un cucuriguuu! l

uuu Gratuitatea se instituie pe măsură ce intrarea în graţii ameninţă cu trezirea

uuu Să scrii la ora două după-amiaza, întins pe burtă, pe o pătură, cu umbra

uuu Însăilez, înşirui, insolitez, eu – insul cutare (auto)declarat insulă. Singur,

CĂTRE OCULTA ROMÂNĂ

uuu …Eroarea, în ce măsură a devenit tema şi anatema disperării noastre (a se

uuu Încercarea de a rămâne în afara cercului de viciozităţi declarate ori decretate

uuu Scriu sigur pe mine că sunt un om singur. Că în această singurătate , la

maria, se-apropie iarna...

Dospeşte vântu-n văile adânci

Copiii ies pe uliţe râzând,

Dospeşte vântul într-o vale-adâncă.

Peste pădurile ce încă-s crude

De-o vreme simt că ard între dorinţi,

Sunt oropsit să sufăr în poem,

Se naşte parcă-n mine un torent

ninge molcom şi fantastic

Maria, se-apropie iarna

Maria, atât de aproape

Maria, se-apropie iarna,

a venit la mine la poartă

A venit la mine la poartă

balada ardeiului kapia

nici mirați nici amintindu-ne

onor la verii lui shakespeare

A fost pe-aici o gară şi-i doar ruina ei:

Marchează muşeţelul sălbatic fostul drum:

De fier forjat o cruce se iscă din senin:

Cu toiag de ceară pură

Moartea nu-şi mai îndulceşte în oglindă chipul crud:

În surdină prelungită clopotele-n ceruri bat:

Gem de zumzet trist salcâmii în prisaca lunii mai:

Agresivi irump măceşii

Creşte zilnic cifra celor proboziţi de la amvon:

Alte riduri se arată fără jenă de sub fard:

Agresivi irump măceşii pe cărarea spre eden:

Tu încarci în barcă nuferi

Fiecăruia-i surâde ca nu el să pună punct:

Fiecăruia-i reglează soarta ceasul după plac:

Fiecăruia-i propune altă cale Dumnezeu:

În faţa noastră paradisul

Lucea-n bătaia lunii roua pe bronzul ultimei statui:

Fantomele din hanu-n flăcări se pregăteau de bal mascat:

Blestemul se trezeşte în sângele amar:

Cocorului de pază i-apare moartea-n vis:

Se înfioară vântul în plopii de pe grind:

Din trupul meu îl rup