Caiete de La Tintesti Nr. 9/2017

9
In memoriam Gheorghe ISTRATE (11.05.1940 – 2.09.2017)

10 Septembrie 2017, Ţinteşti: Stelian Grigore & Teodor Baconschi
Caietele de la Ţinteşti 9
Trimestrial de literatură, istorii şi artă l Apare în com. Ţinteşti, jud. Buzău l Octb. – Dec. 2017
Fundaţia „Constantin Toma“ – ISSN 2457-8223 | ISSN-L 2457-8223

Caietele de la Ţinteşti
INDEX DE AUTORI
Emil ALMĂŞAN: 73
Teodor BACONSCHI: 13
Mihaela Roxana BOBOC: 23
Nicolae CABEL: 11, 63
Şerban CODRIN: 75
Dumitru DĂNĂILĂ: 30
Rodian DRĂGOI: 79
Geo GALETARU: 21
Ion GHEORGHE: 41
Mihaela GOMOESCU: 15
Carmen Tania GRIGORE: 82
Stelian GRIGORE: 4, 81
Marin IfRIM: 3, 6
Nicoleta IfRIM: 36
Claudiu KOMARTIN: 24
Virgil MATEI: 34
Gheorghe MOLDOVEANU: 86
Marin MOSCU: 9
Elena Daniela PLĂTICĂ: 83
Ion ROŞIORU: 65
Nicolae ROTARU: 69
Passionaria STOICESCU: 10
Costel SUDITU: 18
Mihai ŞTEfAN: 87
Nistor TĂNĂSESCU: 5, 41
Magda URSACHE: 25
U. S.R.: 12
Caietele de la Ţinteşti | 3
LIRICE
Coperta I: Gheorghe ISTRATE (n. 11.05.1940 - d. 02.09.2017). Colaj. Surse foto: ION CUCU
& VASILE BLENDEA
Coperta IV: Teodor BACONSCHI & Stelian GRIGORE – Ţinteşti, 10 Septb. 2017.
Foto: Irina Mirică
Caietele de la Ţinteşti
Fundaţia „Constantin Toma“
ISSN 2457- 8223 | ISSN -L 2457- 8223
Senior editor: Constantin TOMA
Director: Stelian GRIGORE (profsteliangrigore@gmail.com)
Director-adjunct: Ştefan MIHAI (stefan_mihai2000@yahoo.com)
Redactor şef: Marin IfRIM (marinifrim@gmail.com)
Redactor şef-adjunct: Mihaela GOMOESCU (mihaela.gomoescu26@gmail.com)
Secretar general de redacţie & Layout editor: Nistor TĂNĂSESCU (nistortanasescu@gmail.com)
Redactori asociaţi: Nicoleta CRISTEA IfRIM, Marilena LICĂ-MAŞALA (Franţa),
Elena Daniela PLĂTICĂ, Georgeta LIŢĂ-TĂNĂSESCU, Gina ZAHARIA
Adresă corespondenţă poştală: Prof. Stelian GRIGORE, com. Ţinteşti, str. Principală nr. 105, Jud. Buzău,
cod 127640
Adresă corespondenţă electronică: marinifrim@gmail.com; nistortanasescu@gmail.com
4 | Caietele de la Ţinteşti
TARGET
mutul guraliv. să vină pompierii!
Marin IFRIM
La un interogatoriu ocazionat, un analfabet cu abecedarul pe umeri te întreabă

Ce ai citit în ultimii două mii de ani. Te gândești la Biblie, ca să scapi
Repede de febra de sub nările mâncătorului de furnici: puncte, virgule,
Cratime, sedile, litere. Nu-i spui nimic despre cuvinte, că devine nervos cu
Oasele nervilor. El urăște cuvântul, carnea în care acesta dospește.
În mintea sa structurată în stomac, doar litere digerând. Punct și virgulă.
Nu te poți pune cu întunericul în care el își ascunde cuvintele, în gânduri
Ferecate cu lanțuri. Nu-i poți spune: aici sunt toate cuvintele tale, dincolo
De cărți i se arată sub nas cuvinte vopsite cu aer meteoric. Mirosuri fecunde.
El e cuvântul cifrat, cu permis de zgomote în șoapte, în țipete, în dezmăț
Vătuit, în sinonime întoarse pe dos, împotriva firii, a gravitației în cămașă
De forță a relativității. Alfa și omega. El nu citește, el vede semne rele
În orice trecere de pietoni printre pagini interzise de ai săi de când lumea.
Are trei ochi în fiecare iluzie umană, întuneric cu lingurița. E peste tot
Unde cuvântul se ascunde: în solfegii, în cifre cu miez de litere, în picturi
Rupestre, în capul lui Picasso, de exemplu. Are știința începutului de
Lume, a pândit Creatorul și i-a luat tot mărunțișul din portmoneu. Uneori
Devine critic precum o centrală nucleară, i se încălzește stronțiul
Și înșiră literele invers, într-un congelator în care, de regulă, își ține
Placa dentară sfincteriană. E și el om, unul programat să programe.
Pe vremea noastră, ministrul cărților era în aceeași clasă cu noi, când
La catedră, când în spatele clasei, dând ordonanțe direct din lumea
Misterioasă a tablei pe care niciunul dintre noi, nici măcar el, nu reușeam
Să o albim complet. Bietul nostru învățător care ne-a transformat în table
Pentru scris viața! Am făcut ce n-am făcut și tot la maimuțe am ajuns.
Mă uit la creatura asta, ferecată între banane și aspartam, mimând
Limba română, vorbind despre cărțile prezentului, direct din bobul său
De piper cu pretenții de hipotalamus. Îl văd cum caută intrarea în carte,
Gata să rupă cotorul acesteia. Să vină pompierii, să-i descarcereze mâna!
Și limba cu care graseiază direct în urechile sale cu nicovale de ceramică.
FACSIMIL
mă-ntorc la rădăcini
Cu ocazia aniversării venerabilei vârste de 79 de ani, la 12 Noiembrie 2017,

revista „Caietele de la Ţinteşti“ dimpreună cu toţi susţinătorii săi îi urăm
multă fericire, sănătate şi inepuizabilă vioiciune sufletească şi intelectuală
D-lui prof. Stelian GRIGORE. La mulţi ani!
IN MEMORIAM GHEORGHE ISTRATE
cineva care...
Nistor TĂNĂSESCU
Cineva care… mă sună să-mi spună că nu mai e deloc de glumă cu ăştia

Cineva care… vine de la o sută de kilometri să-mi dăruiască personal o carte
cu autograf
Cineva care… îmi zice că-i deja mai bătrân cu un an decât tatăl lui
Cineva care… îmi spune că ultimele cuvinte scrijelite pe hârtie ale prietenului
nostru comun, adică ale unui poet care nu mai vorbeşte de doi ani
ar fi fost „Vă rog frumos să mă lăsaţi să mor!“
Cineva care… s-a oferit să împartă doar cu mine prima îngheţată din copilăria lui
Cineva care… trece în acest timp cu bicicleta peste un căţeluş şi-i frânge
coloana vertebrală
Cineva care… mă dojeneşte că nu l-am înjurat în numele lui pe altcineva, pe care
mă rugase să-i zic hai sictir dacă mai sună şi întreabă de el
Cineva care… în dimineaţa tragediei de la Colectiv, mi-a plâns la telefon că a fost
prima oară în viaţa lui când n-a ştiut să decidă dacă să transmită în continuare în
direct sau să-şi pună reporterii şi cameramanii să-i salveze pe oamenii în flăcări
Cineva care… îmi transmite bucuria că pe la ei, peste Prut, au reînfrunzit iarăşi
pomii după prăpădenia grindinei din primăvară
Cineva care… mă roagă să nu mai fiu atât de prost de bun
Cineva care… a vrut să-mi zică neapărat că şi-a cumpărat prima pălărie din viaţa lui
Cineva care… la rugămintea mea, chiar a mers ca muntele la Mahomed
Cineva care… privitor ca la teatru, la moartea tatălui său care i-a salvat viaţa din
toate naufragiile posibile şi imposibile, n-a vărsat o lacrimă nici măcar pe furiş
Cineva care… are întotdeauna parte de cineva care…
durerea e mai vie decât viața

Marin IFRIM
Ieri, 1 septembrie 2017, în județul seismelor calificate, în centrul orașului

Focșani, vorbeam cu tizul meu literar, Marin Moscu, ultimul mohican al
Poeziei clasice, despre poetul Gheorghe Istrate. Apoi ne-am dus la statuia
Lui Dumitru Pricop, ridicată de Puiu Siru, într-un părculeț, continuând discuția
Despre Gheorghe Istrate. L-am vizitat și pe rafinatul poet Virgil Panait, în
Atelierul său de ochelari. Azi m-a sunat scriitorul și regizorul Nicolae Cabel,
Plângând precum o ploaie cu brumă pe picături, un plâns care doare urechile
Celor ce-l aud, un țipăt tăcut, neputincios în fața morții celor dragi. Apoi m-a
Sunat Nistor Tănăsescu, cel pentru care Gheorghe Istrate și-ar fi dat viața,
Numai să-l știe acolo unde i-a fost mereu locul, între poeții cu har divin.
Încă un telefon, de la doamna Passionaria Stoicescu. Lacrimi de femeie
Cu suflet, vorbe de mamă a poeziei. Dau în plâns sughițat. Durerea e mai vie
Decât viața. Pe Gheorghe Istrate nu-l mai doare nimic. Nici viața cuvintelor.
Azi, 2 septembrie, la ora 11.00, Gheorghe Istrate și-a ridicat zmeul din piept
Dincolo de nori. Oră la care, prefațând o carte de versuri, a poetului
Trandafir Sâmpetru, făceam trimiteri clare la poezia lui Gheorghe Istrate.
De multe ori poetul spunea în public, cu oarecare amărăciune în suflet, că
E mai mult vrâncean decât buzoian. Și avea dreptate. Nașul său nu a fost
Altul decât marele Dumitru Pricop. Prietenii săi buni – Marin Moscu, Virgil
Panait, Culiță Ion Ușurelu știu bine cât de mult poetul iubea Vrancea. Nu
Știu ce se întâmplă acolo, ceva seceră marile valori precum o combină
Grâul din lanurile cerești ale acestei țări internate într-un spital european
De urgență. În anii din urmă, în Vrancea au murit scriitori cu vocație:
Traian Olteanu, Florin Muscalu, Constantin Ghiniță (am înțeles că poetului
Din Mărășești i se pregătește o statuie de bronz), Mircea Dinutz, Dumitru Pricop,
Ion Panait ș.a. Oameni și litere, cruce după cruce, lăsând în urmă statui. De ce
Tocmai ieri am fost la Focșani? De ce tocmai ieri Marin Moscu mi-a povestit
Lucruri deosebite despre Gheorghe Istrate? Să fi fost felul în care acesta să-și
Ia adio de la orașul care l-a adoptat necondiționat, să fi fost eu mesagerul
Despărțirii sale? Odihnește-i, Doamne, sufletul bun, generos și plin de lumina Ta.
***
L uni, 4 septembrie 2017, ora 9,00. Mă sună poetul Marin Moscu. A ajuns
deja la Buzău. Eu doar am intrat în casă. Tocmai m-am întâlnit cu fostul coleg
și prieten de la fostul Cenaclu literar „Viața Buzăului”, Dan Dinu, care mi-a returnat
o sacoșă cu cărți și reviste, date de mine lui pentru totdeauna. Le-a citit, mi-a
mulțumit și mi-a spus că mi le înapoiază pentru a le da și altora să le citească. Așa a
fost Dan Dinu de când îl știu, un suflet spritualizat, sensibil și foarte manierat. Chiar
și acum nu-mi iese din minte că seamănă cu John Wayne, chiar și la mers și la
mișcarea brațelor, deși nu a avut vocație de pistolar niciodată. Lui Dan Dinu i-a murit
băiatul acum vreo jumătate de an. Am aflat mai târziu. Azi, vechiul meu prieten, pe
lângă revistele și cărțile mele, mi-a adus și o sacoșă cu fel de fel de lucruri specifice
tradiționalelor pomeni românești. Am zis cele cuvenite și ne-am despărțit cu promi-
siunea că ne vom întâlni cât de curând. La ora 9,20 m-am întâlnit cu Marin Moscu
în fața Bibliotecii Județene „V. Voiculescu”, de față cu Sorin Burlacu, fostul și viitorul
director al instituției. Plecăm împreună la piața de flori. Primesc telefoane de la Dima
Ștefan, Dumitru Ion Dincă, Titi Damian ș.a. Cumpăr două coroane de flori. Una,
din partea Asociației Culturale „Renașterea Buzoiană”, plătită de președintele Ovidiu
Cameliu Petrescu, și una din partea regizorului și scriitorului Nicolae Cabel. Marin
Moscu a cumpărat o coroană din partea familiei sale, tot din flori naturale, el fiind
mult mai legat sufletește decât noi de marele poet Gheorghe Istrate. Am plecat spre
Limpeziș. Dumitru Ion Dincă nu-l găsește de Dima Ștefan. Le fac legătura. Cumpără
și ei o coroană de flori naturale, din partea lor, a lui Dorin Ivan și a subsemnatului, și
pleacă spre Limpeziș. Eu și Marin Moscu ajungem primii la biserica din Limpeziș.
Ne învârtim descumpăniți vreo 10 minute, ușa bisericii e închisă! Marin Moscu îl
sună pe Alexandru, fiul lui Gheorghe Istrate. Aflăm că poetul nostru se află depus
în casa unui nepot, la familia Doina și Gicu Pătrașcu, care are casa „pe ultima uliță,
pe partea stângă, cum te duci spre București”. Ei sunt cei care, împreună cu nepotul
poetului, Titi Arghira, au făcut tot ce s-a putut pentru ca, marele poet, măcar al sa-
tului Limpeziș, să plece la ceruri cu tot ceea ce trebuie unui creștin neprihănit. Cinste
lor! Suntem pe ulița pe care locuiește „nenica Vasilică”, fratele regretatului meu socru
Gheorghe Ivașcu, fost președinte de CAP, cunoscut sub celebrul pseudonim „Dej”.
În curtea familiei Pătrașcu o întâlnesc pe soția lui „nenica Vasilică”. Nu am mai văzut-
o de un sfert de secol. Cred că e cu nora sa. Discutăm puțin. Rămâne să ne întâlnim
când voi avea eu timp. Îi promit. Între timp, primesc alte telefoane. Nistor Tănăsescu,
ca și mine și Moscu, a găsit biserica închisă. Înțeleg că e împreună cu doamna Geta
și cu Florentin Popescu. Le dau indicații prin „satelitul” meu. Geta Tănăsescu e năs-
cută în Limpeziș. Are „harta” Limpezișului în ADN. Intru cu Marin Moscu în camera
în care Gheorghe Istrate ține ultimul său discurs mut. Arată fenomenal. Nu cred că
poate fi recunoscut nici de calculatoarele NASA. E complet schimbat. Pare un ex-
ponat din celebrele muzee de ceară, semn că s-ar putea să nu putrezească. Gheorghe
Istrate a fost un înger. Unul siluit de vremuri. Nu insist. Între timp, vin la sicriul său
și alți scriitori și ajutoare de scriitori. E firesc, cineva trebuie să facă rapoarte. La moar-
tea lui Dem. Iliescu, un poet „legionar”, securitatea a făcut o listă cu toți cei care au
participat la funeralii. E și doamna Passionaria Stoicescu pe listă. În fine, dincolo de
observacii calificați, la acest trist eveniment au fost prezenți și scriitori calificați: fa-
milia Valeria și Nicolai Tăicuțu, Titi Damian și Mircea Dinescu. Ultimul, un poet și
un ins celebru, pe care nu-l suport, din instinct cultural, un lăutar în vogă, m-a uimit
prin simplitatrea, naturalețea și generozitatea cu care s-a împlicat în acest eveniment
trist, irepetabil. A intrat în camera în care Gheorghe Istrate era pregătit pentru Rai,
a stat vreo cinci minute și a plecat așa cum a venit, cu o discreție de boier trecut și pe
la Paris. Am înțeles că i-a strecurat lui Gheorghe Istrate, în buzunarul eternității, o
sumă decentă de bani. Mircea Dinescu și-a muncit viața, ca și Gheorghe Istrate. Me-
rită să fie prețuit corect. Of, Doamne, în curtea familiei Pătrașcu, pe uliță, sunt mulți
oameni. Nu-i văd decât pe cei care nu sunt aici! Gheorghe Istrate, ca și Ion Gheorghe,
a fost „Cetățean de Onoare al Municipiului Buzău”. Din partea Primăriei Buzău nu
am văut nicio reacție. Buzăul actual are un singur cetățean de onoare, guristul Benone!
Spre sfârșitul slujbei, o rudă a poetului vine să ne propună, mie și lui Marin Moscu,
să ținem câte un discurs despre Gheorghe Istrate. Marin Moscu refuză politicos, nu
poate vorbi și plânge în același timp. Nici eu. Domnul respectiv mă întreabă unde
este „domnul” de la Biblioteca Județeană, că el ar fi cel mai în măsură să cuvânteze. Îi
explic că „domnul” respectiv nu reprezintă ce pretinde, și că, acesta, e doar un paznic
pe cale de pensionare dintr-un singur loc de muncă, restul activităților sale fiind de
genul acesta, de a face rapoarte inclusiv de la înmormântări. Îl recomand, pentru dis-
curs, pe Florentin Popescu. Acesta are un discurs excepțional de uman. Și plecăm
fiecare la casa mormântului său cu senzația că pe zi ce trece vine moartea cu socotelile
ei. Gheorghe Istrate, așa cum arăta în sicriu, părea deja „conservat”. L-or sfinți, peste
decenii, poeții viitorului. Soția mea, Nela Ivașcu Ifrim, e înmormântată în același ci-
mitir. Acum 21 de ani, când Nela a murit, Gheorghe Istrate a fost prezent la înmor-
mântare. A ținut, în biserică, un discurs îngeresc. Tot atunci, lângă suferința mea, au
fost poeții Ion P. Iacob și Mihai M. Macovei. Nu uit nimic. Le mulțumesc acestora și
acum. Și sinceră prețuire pentru părintele Tudose, cel care a oficiat astăzi o slujbă cu
totul și cu totul Dumnezeiască. Sufletul lui Gheorghe Istrate e la loc sigur, e într-o
bancă de date la care au acces numai îngerii. Astăzi, 4 septembrie, convoiul funerar a
străbătut satul Limpeziș după o astronomie profesionistă, ultimul popas fiind făcut
la casa părinților poetului, în locul în care, eu, ucenicul lui Gheorghe Istrate, am pupat
mâinile muncite ale părinților săi: nea Ion și tanti Marița Istrate. Sunt multe de spus.
Le voi spune.
înecat în lacrimi
Marin MOSCU
Îngroparea unui vârf de poezie

Cu mâinile de gheaţă întunericul
Îmi fură prietenul din steaua poeziei,
Sunt dezamăgit de curcubeul
Ce-i descompune culoarea aurie.
Preotul însufleţeşte catafalcul cu lumânări,
Timpul se scurge pe furiş în cuvinte,
Deznădejdea se poartă la-nălţimea
Crucilor ornament pe morminte.,
Gândul meu ţipă ca un şarpe de foc
Înecat în lacrimi de gheaţă târzie,
Sub talpa mortuară, în Limpeziș,
Se îngroapă un vârf de poezie
poemul ca o lumânare
Passionaria STOICESCU
N e pleacă prietenii, scriitorii, poeţii cei buni şi mari...”Rândunelele, un’ se duc,

când se duc?” „ În ţara rândunelelor!” scria Delavrancea în „Bunicul”. Întreb şi
eu, parafrazându-l: „Poeţii, un’ se duc, când se duc?” Şi tot aşa răspund: „În ţara poe-
ţilor!” Ea va fi fiind „în loc cu lumină” oricum, unde invidia, trufia, ura şi trădarea
nu-şi află locul. Unde chinul fizic şi sufletesc nu sapă în carne şi cuget.
Gheorghiţă Istrate era cu „Limpezişul” lui de simţire şi trăire, cu tezaurul lui
de scris, clar, de pe Valea Istriţei. Avea ceva de ghiocel, ca poezia cu care a debutat în
cenaclul buzoian , „Alexandru Sahia , unde am fost colegi, multă candoare cât pen-
tru toate „sceptrele copilăriei”, glas de „puber(ul) divin”, dar şi de patriarh, cu
barba moale, propovăduind „Frăţia de cruce”, înscrisul în „rune” şi zborul cu
„oase de fluturi”... Dar a venit şi ziua în care după „ritual” se cere un „req-
viem”... Aşadar, aprind un poem ca o lumânare, memoriei lui dragi. Era poemul pe
care mă ruga să i-l recit când ne întâlneam...
„Acum e timpul tău”, a zis găina moarte respiri şi-ncepi o nouă zi,
cu capul pe butuc şi ochi holbaţi; naşti moarte prelungind-o în copii
„ştiu, scuza pentru viaţă iartă vina cu suflet crud şi creierul uituc
de-a-ţi trece vremea cu sacrificaţi... de două vorbe: gâde şi butuc...
Dar nu uita, vei fi asemeni mie – Moarte mănânci, desigur, să trăieşti,

până atunci te rogi, moarte îmbraci, frumos să dăinuieşti,
te-nchini, te speli copacii-i tai să ai pe ce să scrii
şi îţi îngădui slinuri şi greşeli, o odă morţii în cuvinte vii...
şi te înfrupţi flămând din tragedie.
Dar e târziu, e seară şi e cina –
Sub cerul pământean al lui a fi, acum e timpul tău”, a zis găina.
baladă
Nicolae CABEL
lui
Gheorghe Istrate,
în cuget al meu frate...
e poezia pură ***

în pleznetul de bici, mărunt era Poetul
în floarea de răsură la stat, dar mare-n cuget...
și între licurici; topitu-l-a cu-ncetul
curge curat și blînd al suferinței muget...
din clipele fecunde, el, ploaie peste vipii,
ea vine, lunecînd, din Limpezișul-stea,
de-acolo, din neunde, acolo unde lipii
din macii fără carte, și mînjilor el da...
din clopotul durerii;
ea nu cunoaște moarte ***
pe-o prispă cu năierii; din timpul ce se duce,
ea-i, uneori, fîntînă a-toate-schimbătorul,
și alteori, codană el și-a ales o cruce,
și-i pune toamna-n mînă să-nfrunte viitorul...
o rimă năzdrăvană;
se-nvîrte tot pe-aice, ***
frumos, fără gîlceavă acesta, vezi, Poete,
și norilor dă bice, a început chiar azi...
să ștearg-a morții pleavă... în candela uimirii
tu urci acum... nu cazi...
Uniunea Scriitorilor din România
S-a stins din viață Gheorghe Istrate.

Născut pe 11 mai 1940 la Limpeziș, în județul Buzău, fiu de țărani,
a urmat Liceul „B.P. Hasdeu” din Buzău și apoi Facultatea de Filologie
la București, luându-și licența cu o teză despre nuvelistica lui Ștefan
Bănulescu. A fost redactor la „Scânteia Tineretului”, „Radio Teleșcoală”,
„Tribuna României”, iar după Revoluție, secretar general de redacție la
„Curierul românesc”, periodic editat de Fundația Culturală Română.
A debutat în presă în 1956 și a colaborat la „Luceafărul”, „România
literară”, „Ramuri”, „Convorbiri literare”. După volumul de debut,
Măștile somnului (1968; Premiul revistei „Amfiteatru”), opera sa poetică
va cuprinde titluri precum Zodia Șarpelui (1975), Sceptrul singurătății
(1978), Rune (1980; cu o postfață de Cornel Mihai Ionescu), Oase de flu-
turi (1982), Despărțirea de cuvinte (1988), Distilerii nocturne (2000),
Fragmente despre infinit (2000; cu o postfață de Ion Murgeanu; Premiul
Academiei Române).
După cum observa Ștefan Aug. Doinaș, Gheorghe Istrate, poet „lipsit
de ostentație”, „și-a alcătuit, și-a cultivat, și-a desăvârșit un mit
al său, prin simpla dar sugestiva potențare a unei perspective
tradiționale”.
Prin dispariţia lui Gheorghe Istrate, Uniunea Scriitorilor din Ro-
mânia şi întreaga noastră lume literară suferă o grea pierdere.
05 Sep 2017
ET IN ARCADIA EGO
de ce tot scriem?
Teodor BACONSCHI
S -ar cuveni ca orice text de ficțiune, filozofic, memorialistic sau hermeneutic să

fie o combinație de profeție și testament. De ce să scrii, dacă nu pentru a sonda
negura viitorului și a pecetlui printr-un gând final misterul prezentului? E în firea
gândului să-și fixeze un prag cât mai înalt, pentru a nu îngroșa zadarnic inflația tex-
tuală contemporană. Mă gândesc adesea la răsturnarea produsă în timp: în Antichi-
tate, doar o minoritate infimă avea acces la tehnologia scrisului: pietrarii epigrafi,
sclavii din scriptoriile de pe lângă școlile filozofice și biblioteci, notarii aulici sau se-
cretarii particulari de senatori romani, exilați prin vreo insulă. Când o marfă e rară,
se prețuiește în aur. Prin urmare, deși multe texte antice s-au pierdut, cu ele cu tot
nu depășim mia de autori, dimpreună cu operele lor mai mult sau mai puțin prolifice,
variabil însemnate și influente, mereu scumpe la vedere. Nu mai amintesc că alfabe-
tizarea însăși era gelos rezervată unei mâini de privilegiați: practic, nu învățau să
scrie/citească decât cei care aveau laolaltă puterea înțelegerii și capacitatea creației.
Între Homer și închiderea Școlii din Atena, sub Justinian, avem aproape două milenii
de creație realizată în regimul acesta auster, selectiv, adesea ezoteric. Poporului i se
ofereau fresce, fântâni, porți și statui. Tomurile de papirus sau pergament dormeau,
rulate, în nișa ascunsă la care n-aveau acces decât împărații, regii, nobilimea și dascălii
de înțelepciune, alături de elita intelectuală tehnică, formată din ingineri, arhitecți,
agronomi, astronomi, medici sau magistrați.
Religia greco-romană nu avea o teologie, dat fiind că învățătura ei se transmitea
printr-o mitologie populară, eclectică, cu granițe laxe, deloc dogmatice. Sinteza dintre
religie și politică se făcea prin însăși funcționarea puterii imperiale, cu instituțiile și
efigiile sale ușor de recunoscut. Abia creștinismul pune în pagină o narațiune sacră
destinată tuturor, recitată în primele biserici, propovăduită din altare și purtată până
ET IN ARCADIA EGO
în mijlocul mulțimilor din piețe, în forfota din porturi ori în penumbra cazărmilor.
Așa s-a făcut, în fond, trecerea de la regimul textului de circuit închis la textul care,
chiar sprijinit iconografic, dizolvă barierele sociale și formează, treptat, un populus
dei, care este și un popor al Cărții. Sfânta Scriptură deschide așadar nu doar o altă
perspectivă asupra cosmosului creat și o nouă perspectivă asupra timpului, conceput
ca finalitate, ci și o eră din care n-am ieșit nici acum: era scrisului tot mai accesibil.
Azi, social media nu fac decât să confirme această chemare progresivă a maselor umane
către actul scrisului, ca mărturisire și urmă individuală lăsată celor ce vin. Religie a
Logosului – fondată prin Întruparea Cuvântului Lui Dumnezeu – creștinismul a
forjat, iată, o civilizație aproape globală a transcrierii de sine ca formă de comuniune
cu un număr virtualmente infinit de semeni. Mesajul creștin, chiar secularizat, sau
tocmai de aceea, constituie pretextul mereu viu al înscrisului personal difuzat în patru
zări: o nevroză sublimă, dar și o redefinire a condiției omului, ca ființă simbolică.
În două milenii de creștinism – larg dominate de mase analfabete – s-a produs
totuși această mutație lentă de la scrisul-privilegiu la scrisul-datorie-testamentar-
profetică: printr-un imens travaliu de transformare culturală, intelectul uman din
aria civilizației creștine a intrat în regimul unui asediu „biblic“. Bine, dar nu-mi înce-
peam notațiile deplângând „inflația textuală contemporană“? Ba da, căci șansa dată
fiecăruia de a învăța să scrie și de a scrie liber (măcar în democrațiile moderne) a fost
deturnată prin ideologii, stricată de narcisism, subminată de nihilism, batjocorită
prin parodie, pornografie și anti-elitism. Suntem foarte aproape de o cultură a pro-
liferării textuale imposibil de gestionat critic. Nu doar moartea criticii literare anunță
asta. Practic, cele două miliarde de utilizatori Facebook lasă neantului o uriașă arhivă
umană fără martori postumi: un desen labirintic, pe care relativismul etic și instalarea
în orizontului „post-adevărului“ par să-l transforme într-un ultim paradox: acela de
a scrie mai mult decât putem citi.
JURNAL DE DASCĂL
performare şi faţadă
Mihaela GOMOESCU
C u riscul de a repeta idei exprimate într-un număr anterior al revistei, voi aborda
în acest articol câteva concepte întâlnite în lucrarea Viața cotidiană ca spectacol,
de Erving Goffman, concepte transportate din domeniul teoriei literaturii în cel al
psihologiei și al sociologiei și care ajută la înțelegerea modului de viață al omului con-
temporan.
Autorul citat consideră că, ori de câte ori avem de a face cu „activitatea unui in-
divid desfășurată într-o perioadă marcată de prezența lui continuă în fața unui anumit
grup de observatori (s.n.) și având o anumită influență asupra acestora”, asistăm la o
performare. Practic, fiecare dintre noi, când nu suntem singuri, suntem performeri sin-
ceri (dacă suntem convinși de realitatea pe care o întruchipăm) sau cinici (dacă noi
înșine nu credem în realitatea pe care o „jucăm”). Necesară în performare este fațada,
definită ca „echipamentul expresiv standardizat care este angajat intenționat sau nu
de individ în timpul performării”, iar ca elemente componente ale fațadei Goffman
enumeră scenografia (mobila, decorațiunile, amplasarea fizică și alte obiecte de fundal),
înfățișarea și atitudinea.
De ceva timp (de când, mai de voie, mai de nevoie, mi-am creat un cont în rețeaua
de socializare cea mai cunoscută și utilizată) tot constatam și taxam, mai mult în
gând decât cu voce tare (de teama de a nu părea prea demodată), niște recurențe. Ve-
deam de pildă cum foarte mulți selectează și postează doar „bucăți” din existența lor
când sunt foarte frumos îmbrăcați, coafați, în locuri pitorești sau extrem de elegante.
Mai citeam mesaje emoționante, sentimentale transmise între membrii aceleiași fa-
milii, care locuiesc în aceeași casă, mănâncă la aceeași masă și...până e gata mâncarea
își mai declară afecțiunea și admirația reciprocă pe rețeaua cu milioane de
utilizatori/observatori. Sau, defect profesional, mai corectam cu stupoare câte o
greșeală gogonată din ceea ce ar fi trebuit să fie o mostră de gândire profundă, din
JURNAL DE DASCĂL
numeroasele mesaje motivaționale. Am mai asistat și la așteptarea cu sufletul la gură
a like-urilor pentru diverse postări și, inevitabil, la satisfacții sau dezamăgiri din
această pricină. Am observat adică faptul că mulți încearcă să pară mai frumoși, mai
sentimentali, mai înțelepți decât sunt de fapt, în fața unui „public”. Citindu-l pe Gof-
fman mi-a venit apă la moară și am încercat să toretizez observațiile mele. Am înțeles
deci că rețeaua de socializare amintită abundă de performeri cinici, extrem de
preocupați de construirea unei fațade, cu scenografie, înfățișare, atitudine, cu tot.
Cum ar fi o doamnă care pretindea că ne salută din Anglia, dar pe fundal se vedea o
reclamă luminoasă pe care scria, în română, Birou notarial; sau o alta care, cu ajutorul
a două degete de la mână îndoite și al unei poze de pe o cană, a reușit să creeze im-
presia că stă pe o plajă exotică, văzându-i- se doar genunchii. Nu de mult o elevă s-a
plâns dirigintelui că o necăjesc colegii după ce postase o fotografie în care încercase
să-și creeze o altă înfățișare (umpluse un sutien mult prea mare pentru ea cu diverse
materiale textile). Iar exemplele pot curge...gârlă.
Însă, pericolul de a deveni performeri cinici, și nu doar în mediul virtual, ne paște
pe fiecare dintre noi. În mod normal, ne străduim să ne decorăm casa cu cât mai mult
bun-gust, sau, dacă nu ne pricepem și/sau ne permitem, angajăm specialiști care să
compună un decor în care să ne mișcăm zilnic și care să se potrivească imaginii pe
care ne-o dorim. Însă, în anumite situații plusăm periculos, cum ar fi când avem mu-
safiri „incomozi”, cărora vrem să le demonstrăm ceva, și scoatem cele mai bune tacâ-
muri, pregătim feluri de mâncare rafinate (dorind probabil să le transmitem că așa
cinăm noi în fiecare zi) curățăm toată casa și, de multe ori, înghesuim toată dezordi-
nea într-o cameră care se încuie și în care nu va intra nimeni până nu trece „pericolul”.
Căutăm așadar să creăm impresia unei realități care nu este chiar ...reală, iar noi sun-
tem conștienți de asta, deci suntem în astfel de situații performeri cinici. În clasă, cu
elevii pe care îi cunoaștem și care ne cunosc, la activitățile obișnuite, suntem perfor-
meri sinceri, performăm doar cât trebuie, dar dacă e vorba de o activitate cu asistență,
cu inspecție, brusc alunecăm spre cinism: îngrămădim în aceeași lecție cât mai multe
metode moderne, ca și cum așa am face zi de zi, pregătim cât mai multe materiale
colorate, mergând până la obiceiul extrem de nesănătos al „repetării” cu o zi înainte
a succesiunii de întrebări și răspunsuri, ca să creăm o impresie bună, să obținem un
calificativ bun etc. Goffman afirmă despre performerul cinic că poate să ghideze con-
vingerile publicului său doar ca un mijloc în vederea altor scopuri (cum am arătat
mai sus), că poate obține din această „mascaradă” diverse câștiguri, „experimentând
un soi de agresiune spirituală voioasă, prin faptul că se poate juca după plac cu ceea
ce publicul lui trebuie să ia în serios”. Dar acesta este cazul extrem al cinicului – tipul
JURNAL DE DASCĂL
escrocului. De cele mai multe ori performăm cinic din motive mai puțin egoiste, fără
să urmărim un câștig (material, de imagine sau de alt fel pentru noi înșine): pentru
a face pe plac, pentru a nu jigni, pentru ca observatorul nostru să se simtă important
etc.
Revenind la scenariul descris mai sus, atât de familiar nouă, cadrelor didactice,
al activităților extra-ordinare, ascundem de obicei de ochii inspectorului caietele cu
teme neefectuate, nu „pierdem” timpul corectând compuneri „șchioape”, elevii nu po-
vestesc la începutul orei indignați și toți în același timp ce li s-a întâmplat în pauză,
în curtea școlii, când X de la clasa Y le-a pus piedică și i-a jignit. Toate acestea se păs-
trează pentru a doua zi, când reintrăm în normal. Deocamdată, în prezența inspec-
torului, simulăm perfecțiunea... Este ceea ce autorul mai sus amintit numește tendința
de diminuare sau de eliminare din performare a „treburilor murdare” sau prea mă-
runte, prea banale, care ar putea trăda faptul că realitatea noastră este uneori neplă-
cută sau plictisitoare. Simulăm, spuneam, perfecțiunea, ceea ce, dacă privim mai
adânc, nu este un act totalmente blamabil. Goffman citează o întrebare retorică și
productivă, formulată de Ch. Cooley în acest sens: „Dacă nu am încerca niciodată
să părem un pic mai buni decât suntem, cum am putea să devenim mai buni?” Iată
un scop nobil care ne-ar putea absolvi de vina de a fi, din când în când, niște perfor-
meri cinici.
LIRICE
omul cu o mie de pălării...

Costel SUDITU
De ducere
Într-una din zilele mele și nu te crede niminea

rămase fără limbă și fără ochi cînd strigi dar nu auzi ce spui
prin colțuri la o adică memorabile vis părăsit al nimănui
am fost la o înmormîntare cînd simți în tine înghețat
mergeam cum era şi normal cel de pe urmă-al ei oftat
ca la mort umăr lîngă umăr dar îți revii în zori bați coasa
dintr-odată m-am trezit vorbind cu el – în prosop strîngi toată masa
rămăseserăm undeva în urmă și te duci că iarba crește
celalţi numărau pietre o iubești
nu te iubește
nici nu observaseră o iubești
că mortul rîdea de ei nu te iubește
îmi zicea: o iubești
uite-i cum se duc nu te...
Poem campestru de dragoste Înspre centrul pămîntului
Ieri am cosit iarbă toată ziua Stau pe marginea unei gropi și privesc,
am de fumat vreo 50 de ani toți, înspre centrul pământului.
marfă super de primă mînă Cei vii au ieșit pentru o vreme
cu flori de cîmp înflorite pe lună deoparte, își leapădă sudoarea în palme,
cînd ieși din dor să fii cu ea beau cîte-un pahar cu vin.
LIRICE
Mortul face semne de jos: Stare

ajutați-mă, luați cazmale,
de aici e mai tare, începe și piatra. Am luat o filă de istorie și-am
scuturat-o
Ei privesc înspre centrul pămîntului pînă a rămas goală
și nu văd pe nimeni gesticulînd poftim i-am zis mai
și nu aud pe nimeni strigînd; îmbracă-te în sărăcia asta
stau ficşi gata să ia startul într-o cu haine de firmă
alergare. sau rămîi așa în văzul tuturor
Și-au terminat paharele cu vin și, goală
în derîdere,
astupă intrarea înspre centrul Omul din piatră
pămîntului.
Își lasă barba să crească peste ochii
Așază fiecare stea pe locul ei, pămîntului peste casa lui
plantează lemnul și, din flori, atîrnă întrebări în părul de pe brațe și
întind o saltea pentru lună. picioare
Mortul strigă de unul singur, înjunghie luna cu-n ou apoi își tatuează
nu știu dacă mai și gesticulează. impresii
gravide cu stiloul ruginit pe amintiri
Plagiat
îi reușește mereu saltul mortal își lasă
am putea crede că piatra se miră de om de aceea umerii moi
de rațiunea lui nisipoasă să clocească vertebrele unei alte ere
cine-ar îndrăzni atunci să ne interzică în lăuntrul cețos poartă gata să-și ia
mirarea zborul
cu privire la sîngele ei la inima ei la păsări prelungi cît o spaimă și ceva
felul ei de a merge cînd lăudată-și le urzește cu plînsul gheare smulse cu
leagănă șoldurile prin fața noastră? pliscul
stă în cur pe-o dulce urmă omul din piatră se hrănește cu

și se crucește la cum noi în picioare oameni-fantă
izbutim să-i plagiem existența mai întîi le gustă vorbele după care
LIRICE
intră în ei le mestecă măruntaiele Bucuria celui rămas

pe inimi le sărută face din ele guri calde
insistă de milenii pe o creangă să vine între lătrături de cîini cu perdeaua
rostească ei de zale rîncedă frumoasă
fără izbîndă ceva
nu știu ce să spun bătrînul înțelept pus
gura lui spulberă pe mai departe în vene pe gînduri și pe-un bolovan rumegă
tot ce-ar mai fi de zis trimite prin ele o lacrimă antică
tot ce-ar mai fi de ascultat
trenul se face o mașină apoi un avion
omul din piatră îmbătrînește invers primit cadou de moș gerilă
întrucît
el respiră asemenea pomului – tragic mă prefac Doamne că nu știu
el se îmbuibă cu tragism și cade în rîs de cîți ani sînt strigat pe nume
în hohot de rîs precum luna în bietul tata sapă o groapă și înjură
palmele mării rădăcinile
el e atît de frumos cu barba lui peste noi adorm sub soare și este noapte
peste casa noastră pipăindu-și disperat mai încolo cîteva neveste nemăritate
palidul corp transparent ca o pană de fumegă dulceag strînsul mușețelului
gînd mama împachetează plînsul de
docil plantelor cerului stelelor dimineață
pămîntului în bucuria celui rămas
înghite lacrima dulce a plinului și rîde
omul din piatră izbucnește în rîs cînd

plînge
și nu știi dacă
să-l compătimești ori să-l admiri
LIRICE
am scăpat din vedere noaptea

Geo GALETARU
În pĂmÂnturi ÎnaLte
Piticul verde priveşte totul istorie,

Prin periscopul lui atroce nimic în rictusul cu care învingi in-
E un nonsens ocenţa,
Amânările se răzbună placenta aridă, privirea în alte limbaje,
Cineva şopteşte despre perfidele ale sorgintei zidite în abstracte liche-
insomnii fieri,
La colţuri de stradă gestul şi micile obiecte în prospeţimea
Se amanetează destine şi lanţuri oarbe lor vinovată,
Duminica nebunilor cine să ştie rătăcirea în depozite întune-
Pe roţile celui mai fragil anotimp cate,
Mesagerul obscur a sosit preţul cu care venim un chip după altul,
Săpăm trepte în nunţile neîntâmplate un chip după altul, puncte în copilăria
Întoarcerea ca o capcană unei priviri oarbe.
Frigul numărului răzvrătit
O altă credinţă CÂnD ea Va Veni
În pământuri înalte.
Vom vorbi
preŢuL Cu Care Venim în depărtări care nu se mai văd, obsesii
şi
Nu, sărbători în timpurile de atunci, când
aş fi spus acele sintagme îndepărtate, se aud chipurile fericite în seninătatea
un tunet al mâinilor în propoziţii fără răspunsului,
LIRICE
căutând întâmplări sub pielea fiarei
solitare, CÂnD Vine iertarea
amiezile fără şansă şi silabele oarbe,
totuna vor fi Şi teama, şi lumea aceea de peste tot
când ea va veni. când vine iertarea: o predispoziţie a
dezastrului amânat. Gurile de tun
Vom poVesti ale unei imaginaţii benigne,
inflorescenţe
Vino, ca nişte răni în crăpăturile veacului.
în inimi se-ntoarce visând, Imprecaţii zidite în termenii unei
sunt drumuri arse şi splendori înspăi- alterări
mântate, de circumstanţă, pentru cei ce renunţă
prin oraşe trec armuri de îngeri, la mortificări festive. Acesta ar fi cifrul
vom povesti despre saltul semnificaţiei înaintării pe brânci în regnuri
peste chipurile care tac. circumspecte. Valoarea care-şi revendică
opulenţa mistificării, rigoarea căderii
iatĂ CHeia în derizoriu. Şi lumea aceea de peste tot,
când vine iertarea şi animalele fug
Privim dintr-un punct şi ajungem într-un limbaj al iernilor predestinate.
în lentori neînţelese.
Pavăza şi explozia unui crin LuCruriLe
insultând amalgamul iluzoriu intransiGente
al acestor tendinţe fără istorie.
Despre ce este vorba, va spune Mâinile ne-au crescut fără măsură,
oasele ne-au crescut,
acest papirus cu însemne reci: venele s-au dus spre un punct indecis.
maladia unui nor care se împotriveşte Cine săvârşeşte trecerea de la copaci la
vertijului, scufundării în magme aprio- păsări,
rice. cine duce cuţitul la buze şi tace.
Obişnuinţa fiinţei
Un despotism imaginar în mişcările ini-
care pipăie doar lucrurile intransigente:
mii, noaptea şi
un asalt asupra improvizaţiilor fericite, paharul ocolit de glorie.
iată cheia, iată rictusul salvator
într-o după-amiază a tuturor posibilită- (Închidem fereastra,
ţilor. ne folosim de cuvinte.)
LIRICE
am sCĂpat Din VeDere Mihaela Roxana BOBOC
Am scăpat din vedere pe strada aceea fără nume

noaptea tunelul cenzura
aș fi vrut să-ți spun că te iubesc
zgomotul ploii nu se mai pune pe strada aceea fără nume
fiindcă cineva strănută la antipod eu zâmbeam mai mult
adună palmieri în palmele ude tu erai spre răsărit
ca nişte insecte care nu mai vin înapoi cufundat în cafeaua de dimineață
facem studii de caz pentru orbi primăvara se alungea nefiresc
pe vârf de munte un amanet incolor pe degetele mele
poposesc inele de timp
va înlocui ceea ce se pregăteşte
în tăcere ca un supliciu neînţeles
obosesc parcă mai mult
am scăpat din vedere străjerul și-a depus armele
tandreţea cu care închidem uşa în noapte
în urma celui plecat o văd pe mama aplecată pe marginea
patului
nu se auDe nimiC și genunchii ei decupează timpul
cuvintele se divid cu zgârcenie
ne împuținăm în tot ceea ce contează
nu se aude nimic
cel care vorbeşte m-ai lăsa să te scot din gând
ştie măsura tăcerii așa simplu cum visez că-mi ești
îşi pune timpanul pe porţile invincibile cu toate nervurile ghem în sufletul meu
el m-a adus aici să scriu poemul orfan din catrene de
într-o seară ploioasă dor
să mărturisesc când soarele e dincolo de prima
împărtășanie
să agăţ gloria în cui
anotimpuri răscoapte îmi trec prin
eram vinovat
artere
ah ce rumeguş în intemperiile ce se
pregăteau poate e devreme
deasupra noastră am început să cred
chemaţi-l pe cel ce ignoră iernile blânde în diminețile de duminică
duceţi-l în triumf din candelă îmi picură versuri
spre întâmplările lui minunate peste tot ce nu poate fi cuprins.
LIRICE
~
pinata
Claudiu KOMARTIN
obosesc toate gândul că undeva acolo
știrile te-ai putea așeza în sfârșit
oștirile ca să zaci
lampioanele obosește trandafirul de zinc
planurile și boxerul
solzul și osciorul hipnotic din ring
hârtia plexul solar și
butașii din via tot ce-am înghesuit
unchiului Aurel la zece ani în ierbar
și un roi de lăcuste obosesc mersul și drumul
pe care l-a văzut noroaiele
numai el și peroanele
într-o seară de mai
fumul
ochelarii tăi de soare și
pâinea îndesată-n
promisiunea c-o să mai stai
manechine
inelul ascuns într-o
țesăturile fine
crestătură
dilării olandezi
sfârcurile învinețite
de cea mai cu pantofii lor verzi
dornică gură tramvaiul
obosesc cei ce cară plămânii
baloți de obiecte prostești și păsările
obosesc copiii ascultând zmeura
ultimele două povești și culorile
paravanele de mătase cauzele nobile
tatăl îndemânatic optimismul
ce-a construit câteva case religiile
curentul electrostatic toate
ecologiștii și toate obosesc
mania lor să planteze copaci mai puțin fricile
ESEU
puterea reperelor
Magda URSACHE
Î n această nesfârșită tranziție (Mihai Cimpoi o numeștre trăsniție), cînd valorile

fundamentale se ocultează ori se neagă de-a dreptul, Iordan Datcu, cititor avid și
avizat, oferă repere sigure. Cartea Revelațiile lecturii (ed. Bibliotheca, 2016) e atent
construită, de aceea cred că se deschide anume cu un comentariu la editorialele lui
Tudor Cristea, aprobându-i, ca și mine, replica la denigratorii lui Eminescu: „Teama
de Eminescu e teama de seriozitate și de adevăr”.
Chiar astăzi, în zi de 13 februarie 2017, citesc pe adevărul.ro că Andrei Pleșu ta-
xează ca „gogomănie” afirmația lui Alex. Ștefănescu: nemții n-au un poet de talia lui
Eminescu. Las la o parte aserțiunea și mai gogonată că H.-R. Patapievici ar fi un
„Kierkegaard bucureștean”, de Dâmbovița. În fond, criticul, care este și eminescolog,
n-a făcut altceva decât să-și părtinească poetul și poporul, așa cum a procedat și Go-
ethe cu poporul său: „Îmi părtinesc poporul”. Sau îl considerăm și pe Goethe „proto-
fascist”? Ori „protolegionar”, cum îl declară eminescofobii pe Eminescu. Reacția lui
Octavian Hoandră la spusa lui Alex. Ștefănescu („Vă iubesc!”) a avut parte de invec-
tive ca „o vietate lăcrimoasă”. De ce? Pentru că a moderat ( nu folosesc pleșește ghili-
melele) o emisiune a academicienilor (și nu unii, ci cei mai cunoscuți), despre posibila
dezmembrare a țării. S-a mai întâmplat în Europa. S-a uitat? Numai că apărarea
ființei etnice îi supără pe cei mergând pe ideea limitării identității și a incertitudinii
identitare. Or, o spune Vintilă Horia: „[...] numai viețuitorii în Ființă vor continua a
fi”; „Românii care nu se mai simt Români nu mai sunt nimica, pentru că au renunțat
la a fi”. Îi mulțumesc Isabelei Vasiliu-Scraba, care mi-a semnalat un text de Vintilă
Horia, Peste încă o sută de ani: tot Eminescu!, apărut în „Stindardul românilor”, nr. 25-
26 aprilie, 1989: „Există un Eminescu poet, înscris în moștenirea romantică a seco-
lului XIX, îmbătat de trecut, de noapte, de istorie, de miracolul limbii, de religie, de
libertate”. Ce alt scop a avut comunismul decât desprinderea de etnie și de istoria ei,
de tradiție, de religie, de limbă (căderea sub sovietici ne-a împins să învățăm limba
ESEU
rusă cântând), de libertatea opiniei? Și încă:„Matca noastră stilistică are un nume,
nu numai de țară, dar și de om”. Dar se pare că sunt mulți români orbi (sau orbiți) de
lumina de poet (sintagma lui Vintilă Horia), a lui Eminescu. Închid paranteza.
Spune-mi ce citești ca să-ți spun cine ești, îl parafrazez eu pe etnosoful anonim,
pentru urechea etnologului Iordan Datcu. Ce alegi îți arată personalitatea; cunoști
caracterul cuiva după ce alege să citească, alegerea descoperindu-i propria biografie,
propria cultură. E un dar înalt cititul, astăzi discreditat. „Cine mai citește?”, se aude
la TV, în emisiuni de divertisment ieftin sau în cele cultivând voyeuristica. Asta când
nu se recomandă lecturi ușurele sau când se încurajează tentațiile spre literatură trash.
Comentariile lui Iordan Datcu, apărute majoritar în revista târgovișteană „Litere”, dar
și în „Cultura”, aduc dovadă că ochiul lucid de editor (vreme de 31 de ani), privirea
îndelung exersată discerne perfect valorile esențiale, temeinice. El însuși este autorul
unui număr copleșitor de contribuții remarcabile: studii, monografii, dicționare, ediții
– evenimente editoriale. Toate reprezintă, așa cum scrie Petru Ursache, pe coperta a
patra, „instrumente de cercetare de primă necesitate în domeniu”. Se referea la do-
meniul etnologiei, primă disciplină pentru Iordan Datcu. Dar cercetătorul intră la
fel de familiar, ca acasă, în spațiul literaturii culte (în 1973, a publicat Balade culte
românești) și orale, în spațiul istoriei și al istoriei literare.
Comenteză prompt Mitul Brâncoveanu. Studiu monografic și corpus de texte (400
p.) de I. Oprișan (ed. Saeculum I.O., 2014), carte apărută la trei secole de la decapi-
tarea voievodului martir. Scriind despre Eminescu în ediții integrale (D. Vatamaniuc,
Petru Creția), ne reamintește că, în ani vitregi, apăsători, amenințători, Perpessicius
a fost pătimaș criticat în „Scânteia” (1952) pentru că, în sumarul volumului Postume
eminesciene, figurau Poveste și Democrație: „Perpessicius a fost obligat să-și facă auto-
critica în Secția de literatură a Academiei Române”. Trecuseră vremurile când putea
vorbi (1929/1937; 1941-42) liber, ca respectat cronicar literar la Radio.
Iordan Datcu trece „de la o carte la alta”, de la un autor la altul, fie el Vladimir
Streinu, Șerban Cioculescu, Anton Golopenția, Moses Gaster, Petre Pandrea, Lazăr
Șăineanu, G.T. Kirileanu, Valer Butură, Constantin Eretescu și alții, și alții.
Două consilii bune sunt, pentru etnolog, Ioan Hudiță și Petre V. Ștefănucă,bio-
grafia şi opera. Ioan Hudiță, cu Jurnal politic, în 6 volume, editate de acad. Dan Be-
rindei, dar care lipsește tocmai din Biblioteca Academiei Române. Parantetic spus,
istoria noastră a intrat iarăși în reparație capitală, ca și arhivele, bibliotecile, librăriile;
Muzeul Național al Literaturii Române și-a pierdut din titulatură vocabula național.
Ioan Hudiță a fost eliminat din învățământ în ‘47 și arestat în același an; a stat închis
8 ani și 9 luni la Văcărești și la Craiova; din 1950, la Sighet (în lotul demnitarilor, ca
ESEU
ministru al Agriculturii între ‘44-’45, și ca deputat în ‘46), de unde a ieșit abia în de-
cembrie ‘56. Rearestat în toamna lui ‘61, a fost cercetat până în iulie ‘62. Fără proces.
Al doilea consiliu important, la care ar trebui să se gândească toți cei care afirmă că
poporul român e nedemn și n-are caracter, îl oferă etnologul basarabean Petre V.
Ștefănucă, mort la 12 iulie ‘42, după tortură cruntă, în colonia de muncă din R.A.
Tătară. Anchetat 7 luni, scos dintr-o celulă și vârât în alta, suspectat de românofilie,
antisemitism, fascism. Cel care i-a acuzat pe sovietici de deznaționalizarea Basarabiei
n-a vrut să vorbească rusește cu judecătorii, spunându-le: „Da, dar dumneavoastră
singuri ați creat o republică moldovenească, deci limba statului e limba noastră”. A
plătit cu viața atașamentul la limba română. Moarte jertfitoare.
Iordan Datcu nu ocolește adevăruri insuportabile despre felul cum a acționat
grobiana „elită” conducătoare, în perioada proletcultistă, asupra autorilor „cu pro-
bleme”. Când scrie despre cartea Ilenei Iordache Streinu, Vladimir Streinu, tatăl meu
(ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2014), evocă anii tragici ai celui pedepsit de regimul co-
munist pentru că „în 1932 fusese deputat național țărănist de Dâmbovița în Parla-
ment și apoi membru fondator al Asociației de Rezistență Culturală «Mihai
Eminescu»”. Barbu Slătineanu i-a dat doamnei Streinu o jumătate de brățară de aur,
ca s-o vândă și „să-i procure alimente celui bolnav” (a murit și el în închisoare, ca
membru al „Rugului aprins”). Spre dreaptă aducere aminte, trebuie spus că G. Căli-
nescu îi trimitea de mâncare și că Zaharia Stancu i-a făcut rost de cele zece grame de
streptomicină și un kilogram de pas”, salvatoare. Iordan Datcu mai decupează din
biografia lui Vladimir Streinu că, în 1954, stiliza „la negru” traduceri pentru Tudor
Măinescu și că era plătit onest de acest „bun și loial prieten”.
S-a înțeles că I. Datcu pune accent pe autori care ne ajută să înțelegem ce suntem
ca popor, pe „oameni de bizuială”, așa cum le spunea Grigore Leșe colaboratorilor săi
pentru emisiunea „La porțile ceriului”. Despre felul nostru de a fi în lume, cu adevărat,
scriu și alții ca Micheline Lebarbier sau „un poet brazilian, îndrăgostit de România”,
ca Ático Vilas – Boas de Mota.
Iordan Datcu a plecat dintr-un sat teleormănean, dintr-o casă cu puține cărți (ca
și moldoveanul Petru Ursache). Acum deține o casă de cărți, fiecare, la rândul ei, fiind
o casă căreia trebuie să știi să-i deschizi ușa. Un adevăr cu multe carate, formulat de
G.Călinescu, este: pe clasici îi înțelegi mai bine, îți sunt mai de folos când înaintezi
în vârstă.
Pentru scotocitorul de arhive (a Bibliotecii Academiei, în special, unde a dibuit
scrisoarea ultimă a lui Anton Golopenția), cărțile importante sunt averea, iar o bi-
bliotecă de specialitate este darul cel mai de preț pe care îl poți face semenilor. Ce
dacă proprietarii de cărți sunt cei mai săraci proprietari? Nu-și dorea tot Călinescu
ESEU
salariul unui portar la un hotel de lux? Biet cetitoriu care nu-și poate cumpăra cartea
dorită? Ba biet auctoriu! Singurul care câștigă bine din scris, norocosul de el, e
președintele Iohannis.
Editarea e formă fără fond dacă n-ai tiraj și difuzare. De reclamă nu mai pome-
nesc. Eu mi-aș dori tirajul doamnei Clotilde Armand (de la USR sau de la USR?),
deși nu fac parte dintre cei care regretă sistemul editorial sub cenzură. Din chibrita-
partamentul nostru, plin ochi cu rafturi, au plecat spre Biblioteca „G.T. Kirileanu”
din Piatra Neamț cărțile lui Petru Ursache. Și prietenul său, Iordan Datcu, face
donație după donație. Revenind la chei potrivite, Iordan Datcu are toate cheile ușilor
din spațiul artei (populare și nu numai, de la Brâncuși în viziunea lui Petre Pandrea
la Tia Peltz), din spațiul etnografiei, al sociologiei, al muzicologiei.
Format ca editor de elită la EPL (‘63-’64, recomandat de Mihai Șora) și la Mi-
nerva, între ‘69 și ‘94, a forțat mâna cenzurii pentru a vedea „lumina tiparului” (azi,
sintagmă uzată din cauza „luminii computerului”) cărți din Index librorum prohibito-
rum, alcătuit de proletcultiști ca Al.I. Ștefănescu, „aligrul” Ninei Cassian. În condiții
din ce în ce mai potrivnice, a pledat pentru cei proscriși ai „reformei” din 1948, cu
scopul de a neantiza cultura românească. În 1971, la Minerva, a apărut, sub îngrijirea
sa, D. Caracostea cu Mărturisiri literare, organizate între 1932-’33 la Facultatea de
Litere din București și publicate, mai toate, în „Revista Fundațiilor Regale”. Alături
de Goga, Gala Galaction, Agârbiceanu, Ion Pillat, Rebreanu, Ion Barbu, Bacovia, au
mărturisit și Crainic și Dimitrie Nanu, respinși de cenzură. În sumar a rămas
intervenția lui Cincinat Pavelescu, dar a fost masacrată din cauza elogiului Regilor
României; D. Caracostea însuși fusese pușcărizat la Sighet, între ‘50-’55, fără a fi ju-
decat. Dar pe Simion Mehedinți nu l-au eliminat din Academia căreia îi donase bi-
blioteca? Nu l-au zvârlit afară din propria-i casă?
Nestor Ignat, redactor și redactor șef adjunct, de obedient ce era, la „Scânteia”
(1945-1968), atacase Eonul dogmatic al lui Blaga pe motiv că ar „traduce” „acea «neue
ordnung» eonică a fascismului”.
A existat Academia de sub pământ, fondată de Petre Pandrea în pușcărie, pe
care Petru Ursache a denumit-o Academia Suferinței. Din cea de afară, Academia
RPR, Blaga a fost Izgonit. După Crohmălniceanu (v. Lucian Blaga, ESPLA, ‘63), era
„un filosof reacționar mistic orientat spre fascism”. Croh i-a făcut mai mult rău decât
Beniuc, în Pe muchie de cuțit, roman, deci ficțiune: personajul negativ putea fi sau nu
Blaga. Iar Crohmălniceanu apare cu poză într-un manual de română. Alt distrugător
al lui Lucian Blaga, N. Moraru, pe cât de incompetent, pe atât de dur doctrinar al
dictaturii proletariatului, re-apăruse în primele rânduri la ședința USR din 22 de-
cembrie ‘89, când a fost helicopterizat și arestat Ceaușescu. Se voia disident al „tira-
nului” peltic.
ESEU
Unul dintre cei mai umiliți dintre pământeni a fost Petru Manoliu. Pentru că
scrisese în ‘43 despre Katyn (4300 de ofițeri polonezi uciși mișelește de sovietici în
1940, crimele fiind puse pe seama naziștilor), lui Petru Manoliu i s-a interzis 5 ani
semnătura, ca antidemocrat; a fost închis, a făcut Canalul și Domiciliul Obligatoriu
la Costișa, județul Bacău. Pierzându-și rostul de scriitor, a cunoscut amarul exil de
acasă. Soția i s-a sinucis, iar el a murit în iarna lui ‘76, la București, după ce ani în șir
aproape că murise de foame. Prin nu știu ce minune, spre sârşitul vieţii, i se acordase
Premiul Uniunii Scriitorilor , pentru traducerea Muntelui vrăjit de Thomas Mann.
Iordan Datcu nu subestimează, citește cu bunăvoință, dar nu suportă bâlbâielile mari.
Cunoscând perfect rigorile editării, e categoric cu impostura instalată după ‘89. Prin
incuria editorului de carte (dar mai există această profesiune?), în textul lui Petre
Pandrea despre Bâncuși, apare, în loc de descendența sculptorului, decadența. Nici pe
Anemona Andrei n-o iartă, privind reeditarea ,la Ed. Aius din Craiova, a Istoriei fol-
cloristicii românești de Ovidiu Bârlea. Indicele de nume a fost re-alcătuit: „Anemona
Andrei n-a avut decența de a-l păstra așa cum l-a întocmit Ovidiu Bârlea, adică de a
nu include și de a nu elimina nimic din el, de a se rezuma doar la autori și de a păstra
alfabetizarea făcută de autor”. De necrezut, dar Anemona Andrei introduce, lângă
autori, personaje de balade populare ca Ghiță Cătănuță, Demian, Sila Semondina
(sic!), Tunsul, „Mihu (de fapt Mihu Copilul)”, Mircea Ciobanul, ba chiar „personaje
din poezia germană, ca Balder și Wodan”. Baciul Udrea din Ceahlău apare ca Udrea
Baiciu (sic!). Filimon Nicolae apare și ca Philemon N., doi autori apar ca unul: Bolte-
Polivka, „ei fiind, de fapt, Bolte J. și Polivka B..” Gedächtnis, din titlul lui Herman
Küngler, „este luat drept nume propriu de persoană și trecut în indice, fiind vorba de
expresia zum Gedächtnis = in memoriam”.
Cireașa de pe indicele tortului este apariția lui Erudițian, personaj din Țiganiada
lui Ion Budai-Deleanu. Cu siguranță, Anemona Andrei l-a întrecut pe „doctorul”
Apud Petre Tobă, de vreme ce trece ca nume propriu Gimn, numai pentru că, după
numele lui Ioan Popescu, apare precizarea lui Bârlea: „A. gimn”, adică „alumn gimna-
zial”. Mi-ar trebui încă o pagină de revistă pentru a enumera erorile acestei ediții,
după care M. Eminescu a scris nu Călin nebunul, ci Călin nedemnul.
Ca să-l citez iarăși pe Tudor Cristea: „haosul generalizat ar fi comic dacă n-ar fi tragic”.
După o astfel de ispravă editorială, nu poți constata decât că editologia s-a cam dus
pe apa sâmbetei.
Iordan Datcu ne împărtășește, în Revelațiile lecturii ,religia sa pentru carte-reper.
Petru Ursache notează cu excelent profesionalitatea și moralitatea sa. Îl urmez ca
A(lumn).
PROZĂ
înfruntarea iadului alb

Dumitru DĂNĂILĂ
l Fragment din romanul „Fluturi iernatici“
E o vreme rea, câinoasă. Nimic nu anunţa, aseară, o aşa urgie. „Cum să plec eu la
drum pe vremea asta? se întreabă Loriana. Şi nici nu ştiu bine unde mă duc.
Asta n-ar fi o problemă… Vine Lică să mă întâmpine. Vine el, e în oraş, se deplasează
uşor. Important e să ajung până acolo unde mă aşteaptă el, să scap de porţiunea de
şosea unde se adună vântoasele şi se formează un fel de Patrulater al Bermudelor de
Zăpadă, aşa îi spun oamenii fenomenului din sezonul rece, un fel de iad alb, în care
mulţi îşi află mormântul. Dacă îl sun pe Lică şi îi spun că amân vizita pentru o zi mai
blândă, fără primejdii? Nici vorbă! Cât de vesel era aseară, când i-am spus că m-am
hotărât să îi fac o vizită! N-a fost niciodată atât de bine dispus în toţi anii căsniciei
noastre! Parcă făcuse o descoperire de importanţă capitală pentru om, parcă îi luase
ochii strălucirea unei comori nemaicunoscute, parcă descoperise un izvor de viaţă
fără griji, de farmec pe pământ! Vocea lui din acele clipe, sfinte pentru el, mi s-a im-
primat pentru totdeauna în suflet. Cum să îi spun că amân venirea? Deziluzia l-ar
culca la pământ tocmai acum când vrea să iasă din negura în care a intrat odată cu
fuga de acasă. Să mă întoarcă din drum o zăpadă aiurită şi un vânt netrebnic? Nimic
nu mă va opri să ajung acolo unde am promis! Desigur, voi fi atentă! Poate era bine
să fiu însoţită de feciorul meu, de Răduş… Am renunţat la idee când mi-a spus, cu
o delicateţe pe care n-am mai întâlnit-o la el, că prezenţa lui ar strica atât de aşteptatul
moment al revederii. Şi i-am dat dreptate. Eu şi Lică al meu nu vom mai fi, probabil,
ca în tinereţile noastre, dar clipa revederii va fi tot atât de intensă precum aceea a în-
toarcerii lui Ulise. Penelopa avea de ce să îşi aştepte soţul, calităţile lui erau extraor-
dinare. Eu ce calităţi am descoperit la Lică? O sumedenie, el aşa e puternic, prin suma
calităţilor, nu prin etalarea uneia aparte. Merită soţul meu, eu aşa zic, să înfrunt orice
pentru el, chiar dacă m-a părăsit într-un moment de nechibzuinţă, să mă lupt cu
urgia de afară, cu destrăbălarea fără limite a vântoaselor! Aşteaptă-mă, dragul meu,
PROZĂ
voi sosi la timp, indiferent ce feste va încerca să îmi joace vremea!”
Încrezătoare în maşina ei puternică, încercată pe căi deluroase, grele, pleacă Lo-
riana la drum, nu înainte de a se ruga Domnului să se mai potolească urgia dezlăn-
ţuită peste noapte. Ruga ei se pare că n-a ajuns unde trebuie ori n-a fost luată în
seamă. Ninsoarea abundentă şi vântul destrăbălat nu contenesc, dimpotrivă, se arată
mai sinistre, mai puse pe distrus. Se circulă totuşi, nu prea se sperie lumea, pe şosea
traficul e ceva mai greoi, dar nu s-a întrerupt. Problema e acolo, în valea aceea rea, în
Patrulaterul Bermudelor. Dacă scapă şi de acolo…
Nu scapă, deşi înaintează în urma unei maşini care pare să treacă prin nămeţi
precum barca pe o apă lină. Motorul gâfâie din ce în ce mai tare şi anunţă că îşi pierde
puterile. Cum să-l ajute? Dacă ar fi posibil, i-ar da din forţa ei. Ce forţă! E o nepu-
tincioasă, o neajutorată! A intrat în iadul alb şi se pare că aici va rămâne. În zadar
apasă cât poate pe accelerator. A început un fel de vals pe zăpadă, maşina alunecă la
dreapta, la stânga, dar înainte nu vrea să mai mişte nici cu un centimetru.
Şoferul autoturismului care mergea înaintea sa observă, în oglinda retrovizoare, pe-
riculoasa alunecare laterală şi opreşte. Face apoi o manevră înapoi şi, în câteva minute,
e aproape de maşina Lorianei. Fără prea multă vorbă, scoate o şufă din portbagaj, o
fixează în cârlige şi încearcă tractarea. Nu e aşa de simplu, caii-putere ai jeep-ului pe
care îl conduce gem şi ei a neputinţă, chiar dacă sunt mulţi, tare mulţi. Omul se în-
crâncenează, vrea să demonstreze că e mai puternic decât furia naturii. Doamnei de
la volan vrea să îi demonstreze asta. A studiat-o cu atenţie şi a înţeles ce frumuseţe
se ascunde dincolo de hainele grele, de iarnă. Se înaintează anevoios, centimetru cu
centimetru. Şi sună, în neştire, telefonul. Nu răspunde Loriana. Dacă ia mâinile de
pe volan, riscă derapajul şi alunecarea maşinii în şanţ. Priveşte înainte, să afle un punct
de reper, să afle unde se sfârşeşte iadul în care a intrat. Nu are nici un indiciu că s-ar
sfârşi undeva. Parcă a intrat în iadul din ceruri, din care nu s-a întors nimeni. Dacă e
aşa, ea o să se întoarcă, ea are o întâlnire, cea mai importantă din viaţa de pe pământ,
trebuie să se întoarcă în orice chip şi să ajungă acolo unde este aşteptată. Uşor de zis,
greu de înaintat prin învolburarea de zăpadă. Conducătorul jeep-ului se înverşu-
nează. Şofează atent, crispat, cu chipul Lorianei în faţa ochilor, gândindu-se cât de
bucuroasă va fi ea când se va vedea ieşită din valea groazei, cât de recunoscătoare îi
va fi. Când simte că motorul maşinii sale s-a descotorosit de povară şi toarce mai uşu-
rat, fără flăcări pe nări, a înţeles că greul a trecut deja în spatele celor care vin în urmă,
convoiul lor a scăpat din ghearele morţii, s-a ivit deja luminiţa de la capătul tunelului,
unde aşteaptă surâzătoare viaţa.
– Vai, domnule dragă, nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru ajutorul dumnea-
PROZĂ
voastră, cum să vă fiu recunoscătoare pentru eroismul dovedit în iadul în care ne-am
aflat, spune încântată Loriana după ce a fost sigură că a scăpat de pericolul care i-a
trecut pe lângă urechi precum glonţul.
– Nimic mai simplu, stimată doamnă! Vă rog să-mi daţi numărul dumneavoastră
de telefon… Mi-ar face mare plăcere să ne întâlnim şi în alte condiţii, poate la mine,
dacă vă surâde ideea să cunoaşteţi un flăcău tomnatic.
– Orice cunoştinţă e binevenită! Totuşi, preţul e cam mare. Vă ofer cu toată plă-
cerea cinci sute de lei şi vă mulţumesc încă o dată din inimă.
– Am bani destui, doamnă! Eu de un suflet curat am nevoie…
– Vă doresc să îl găsiţi! Îmi pare rău, eu sunt un suflet măritat! Iată, aveţi şi do-
vada… Sună telefonul! E soţul meu. Sună de când a început remorcarea şi n-am avut
curaj să iau mâinile de pe volan şi să îi răspund…
– Dacă le-aţi fi luat, sigur n-ar fi mai avut cine să îi răspundă! Vă doresc numai
bine, doamnă! Sunteţi o femeie curajoasă. Şi foarte frumoasă… V-aş fi primit în casa
mea ca pe o icoană.
– Veţi găsi, cu siguranţă, alte icoane, unele la care chiar merită să vă închinaţi.
Eu mă aflu în iarna vieţii. Vă mulţumesc încă o dată că m-aţi scos din iadul de zăpadă!
Să vă răsplătească Domnul cum ştie el mai bine!
– Să aveţi parte de fericire, stimată doamnă! Vi se cuvine în fiecare zi o porţie
cât roata carului. Cât roata Carului Mare! „Am avut parte de fericire, îi răspunde
Loriana, în gând, salvatorului său. Lică al meu mi-a oferit tot ce îşi poate dori o femeie
ca mine, una care plecase, la începutul vieţii în doi, alături de un bărbat, dacă pot să
îi spun aşa, cu totul nepotrivit. Viaţa lângă soţul meu a fost o poezie, dar poezia ade-
vărată, cea care te înalţă acolo unde numai visătorii pot ajunge, n-aveam cum să o
aflu la el, a trebuit să o caut în altă parte, la Sănducu Văluraşu, apoi la Dorin Miri-
cescu. Poezia era delicateţea care lipsea de la masa fericirii mele. Am făcut rău cău-
tând-o? Aşa se pare… Poezia l-a îndepărtat pe Lică de casă! Poate nu poezia, ea nu
are nicio vină. L-a îndepărtat faptul că am ascuns întâlnirile mele cu Dorin. Asta l-a
supărat, pe bună dreptate, pe soţul meu. Dacă el a îngăduit întâlnirile mele poetice,
nu era cazul să i le ascund pe cele din urmă, de la han. Îmi recunosc şi nu îmi iert
greşeala asta, dar nici pe el nu pot să îl iert că nu a stat de vorbă cu mine înainte de a
lăsa totul baltă şi de a fugi mişeleşte de acasă. Într-o discuţie aşezată, ar fi aflat că
dragostea mea pentru el a rămas neîntinată, cu toate ispitele ce apăreau odată cu
apropierea de poezie şi, fireşte, inevitabil, de creatorii ei. Puteau ei să fie nemaivăzuţi,
nemaiîntâlniţi, cu stele în frunte, ca Lică al meu n-aveau cum să fie, prea ne-au legat
multe într-o viaţă de om. Dar de ce spun unui străin toate astea? Nu-i mai bine să i
PROZĂ
le spun soţului meu când ne von întâlni? Am făcut o repetiţie… Cu Lică vorbeam de
fapt acum, nu cu străinul care m-a salvat din infernul alb. Bine că s-a mai liniştit ză-
păceala de afară! S-a liniştit afară şi s-a instalat la mine zăpăceala… Am uitat de Lică!
Ce o zice el când vede că nu mai sun? Să nu facă un atac de panică, Doamne fereşte!”
Alungă repede zăpăceala, ia telefonul şi îl sună pe cel de care uitase cu totul, cum
uitase, de bucurie, încotro se îndreaptă.
– Alo! Dragul meu, iartă-mă, te rog mult să mă ierţi, spune Loriana îndată ce
aude vocea lui Lică şi scapă de grija că nu va putea să ia legătura cu el. Mi-a fost im-
posibil să îţi răspund la telefon… O să afli de ce când ne vom întâlni. Acum nu are
rost să discutăm despre aşa ceva. Acum nu ai decât să mă dirijezi, să mă ajuţi să ajung
mai repede la tine, că nu ştiu pe unde se circulă mai uşor.
– Bine că eşti teafără! Eu sunt în drum către tine… Mi-am închipuit că s-a în-
tâmplat ceva în Patrulater şi am plecat într-acolo să te salvez.
– Mi-ar fi plăcut să fii eroul meu, dar m-a salvat altcineva, un bărbat tânăr şi
arătos.
– Adică eu sunt şi bătrân şi urât?
– Tu eşti omul pentru care am înfruntat iadul de zăpadă şi la care nu ştiu cum
să ajung mai repede!
– Dacă mai stăm de vorbă la telefon încă vreo cinci minute, poţi să spui că ai
ajuns la mine sau eu pot să spun că m-am întors acasă. Nu, încă nu am trecut pragul
vilei, avem de discutat despre întoarcerea mea.
– Şi nu poţi să vii acasă ca şi cum te-ai întoarce de la o întrunire de afaceri, să nu
discutăm nimic, să ne luăm fiecare partea de vină şi să ne gândim că nimic neplăcut
nu s-a întâmplat între noi, că totul e ca în vremurile noastre frumoase, când ne zben-
guiam prin livezi?
– Îmi e dor de zbenguiala aceea… Păcat că acum e iarnă. Nu e iarnă! Îţi văd ma-
şina! A venit primăvara! Tu ai adus-o!
Nu mai ştie plecatul de acasă cum a oprit maşina, cum a coborât şi a zbughit-o
la fugă spre soţia sa, fără să ţină seama de anii pe care îi poartă în spate. Loriana abia
a avut timp să deschidă portiera. Stătea la volan şi privea omul care venea ca o nălucă
spre maşina ei. Năluca a îmbrăţişat-o sălbatic, nebuneşte şi a prins-o cu un sărut care
voia cu orice preţ să îl imite pe cel de la începutul fugii motorizate, când, în afară de
dragostea lor, nu ştiau de nimeni şi de nimic, aveau toată lumea la picioare. Fuga de
atunci se repetă, cumva, şi acum, dorinţa de a fi împreună e la fel de puternică, numai
că fiecare aleargă spre fericire în maşina lui, romantismul având alte valenţe, pe cele
ale cailor-putere.
PROZĂ
mariţa cobzăriţa
Virgil MATEI
R ata de Focșani a lui nenea Iancu, o relicvă motorizată, cu o ținută la drum

impecabilă, trase pe dreapta, în stație la Măicănești. Zi de târg. Mi s-a părut,
sau a urcat și cineva de la mine din sat? Da, e Ursaru, colegul meu de școală generală,
Toader Alexandru pe numele lui din cartea de identitate. Mă zărește și el, ne
îmbrățișăm, mai să nu ne cunoaștem. Îi fac loc și până la troiță la Mărtinești, vreme
de jumătate de ceas o ținem tot într-o vorbă. De-ale noastre. Aproape de coborâre îl
întreb dacă la Gura Bălții mai cade clean sau purcoiaș. „De mai trăia baba noastră,
știam ce să-ți răspund…”. Pe baba pomenită de Ursaru, bunica lui, o lume întreagă o
cunoștea de Mariţa Cobzăriţa.
... Când soarele abia încerca să-și facă loc prin strâmtura pânzelor rămase zălog
de la așternutul nopții, mă trezeam în clinchetul metalic al coaselor și sapelor pe
nicovală, săream din pat, trăgeam pe mine o hanță, luam de pe plită o jumatate de
turtă aburindă și mă grăbeam să duc animalele la cireadă, jos, la baltă. Din buza
vadului, de la nea Silică fierarul, le urmăream cu privirea până ce treceau dincolo de
apă pe suhatul sărăcăcios. În lumina crudă a dimineții, lăstunii săgetau aburul ridicat
din pământ sub privirile întrebătoare ale popândăilor. Singură, venită parcă pe o
rogojină zburătoare trențuită, pe malul apei, uitată de vreme și de Dumnezeu, baba
Marița Cobzărița, cu o undiță aruncată în apă descânta de cu zori adâncurile Râm-
nicului în așteptarea, chipurile, a peștișorului de aur. Căpătasem o frică de baba asta
ca de injecțiile lui nea Dinu Pavel! O întâlnisem odată în casă la văru Nelu a lu`
nenea Petrea Matei. După ce îl frecă bine cu gaz, îi sparse gâlcile umflate cu un fus.
Am rupt-o la fugă, eu urmam la rând! De frică, până acasă nu mai aveam nimic,
parcă-mi luase cu mâna! Circulau atâtea povești în jurul Cobzăriței, atâtea întâmplări
pline de mister încât ceva mă atrăgea spre ea, ceva care excedea teama ce mi-o insuflase
cândva. Mă uitam, de-aici, de pe vad, la ea, cu gândul nerostit să fur un ciur de mălai
de-acasă și să i-l dau drept răsplată, măcar pentru scorneala aia de cum l-a adus ea
pe lume pe Iordache…
…În primăvară, după sărbătoarea Floriilor, la noi în Mărtinești, la marginea
PROZĂ
curții boierești de pe malul înalt al gârlei își făcu sălaș o șatră de țigani. După ce-
nălțau corturile, bărbații ieșeau în fața lor, înfigeau nicovalele în pământ, prindeau
câte un cazan între picioare și-l luau la altoit cu ciocanele. Femeile, cu fustele
măturând glodul ulițelor, aruncau câte-o desagă în spate și plecau la ghicit. Într-o zi,
bulibașa strigă la poarta lui dom` Nae, învățătorul satului, cu o voce speriată:
„Boierule, ajunge-v-ar norocul, săriți repede! Adu felcerul, că-mi moare Marița! Nu
poa` să nască. Moare fata cu copchilu-n ea! Plătesc. În galbeni plătesc, boierule”. Fel-
cerul, un flăcău tânăr, de curând venit în sat, găzduit de dom` Nae, îl urmă repede la
corturi pe bulibașă, acolo unde o liotă de puradei, afumaţi și pletoși se încăierau cu
niște câini pricăjiți. În milocul cortului, jos pe un țol vechi, Marița, goală, păzită pe
muteasca de țigăncile șatrei, se zbătea ca o șerpoaică, strângând-o de mână pe mamă-
sa, țipând a sfârșenie. Felcerul, după ce le-a ușuit pe țigănci, și-a lipit urechea de burta
Mariței, a ascultat, și, într-un sfârșit a dat din cap, semn că știe ce are de făcut.
„Copilul trăiește! Hai, îmbrăcați-o, puneți-o în căruță și aduceți-o la mine acasă”.
La vorbele astea, mama Mariței începu să-și smulgă părul din cap: „Haolio, săriți
lume bună, rumânul ăsta vrea să mi-o ducă pe pustii!”. Noroc cu copilul, care nu mai
avea răbdare. „Apă caldă și o foarfecă”, strigă felcerul. Și-acum lăsați-mă singur”. Toată
șatra amuți. Nici câinii nu mai lătrau. După un sfert de ceas, gemetele Mariței se
contopiră cu țipetele puternice ale copilului. Felcerul ieși asudat, ceru apă să se spele
și zise bulibașei: „E băiat!”. Toată șatra, ca la un semnal a început să joace și să cânte,
ținând-o tot într-o veselie așa, până la miezul nopții. Apoi, țiganii se buluciră pe
uliță, bătând în poarta felcerului: „Boierule, matale l-ai aburcat pă lumea asta pe
băiat. Iaca, ți-am adus banii”, zise bulibașa. Un țigan crudan, țiitorul Mariței, băgă
mâna în sân și scoase o monedă galbenă, strălucitoare. „Ia-ți banu` și ștergeți-o de-
aici, că acum chem jandaru”. „Ușurel, boierule, zise bulibașa, tre` să-l iei, că altfel ne
moare aurașu. E blestem. Dacă țiganca nu-l zvârlea afară singură, cine-o ajută ia gal-
benu, așa-i rostuiala noastră. Și mai e ceva, boiarule. Cum te cheamă?”. „Iordan”. „Ior-
dan, Iordache îi punem numele! Să-ți trăiască, nașule!”. Și-au luat-o de la capăt cu
paranghelia…
…A doua zi, la revărsatul zorilor, șatra își strânse catrafusele și se pierdu pe dru-
mul Râmnicului. Mai rămăsese doar Marița cu bărbatul și copilul ei, într-o căruță
în care mai zăceau o nicovală și o cobză. Și-au rămas pentru tot restul vieții la noi în
sat, trăind în bună pace cu vecinii, durându-și casă pe malul Râmnicului. Iar de nea
Iordache ne-aducem aminte cu drag. Aud că unul dintre nepoți păstrează încă,
țambalul la care bunicul lui cânta dumnezeiește.
Iar eu și-acum rotesc cu privirea pe malul bălții după baba Marița Cobzărița,
gândindu-mă cum să fac să mai fur o strachină de mălai și cum să i-o dau, așteptând
să mă fericească cu o altă scorneală…
PROZĂ
mama mia
Nicoleta IFRIM
Ș i dacă tot se inventase internetul, pica numai bine în povestea aceasta, că dintr-
un click de mousse, domnul Irimia era gata împăcat cu Matilda, de nu mai pri-
cepea mai nimic mama Mia, doar că se uita chiorâș spre cutia magică, computerul,
unde-și pierdea vremea de-acum, Matilda, lăsând-o mai ușurel cu cărțile…. și revenea
nimic de zis, în doi timpi și trei mișcări, la jumătatea sa, aidoma unui repetent re-
cidivist, la aceleași materii la care întâmpinase dintotdeauna probleme, adică la școala
vieții, unde excela ilustra-i soacră, adversar redutabil și pedagog ilustru dacă stai să
te gândești!...
Iar dacă tot mai ai și niscaiva dubii, de chiar nu crezi că nu era chip a merge între
ei treburile ca pe roți, uită-te mai cu luare aminte la mama Mia și orb să fii și să n-
o citești dintr-o privire, că i se înecaseră cam toate corăbiile, iar de mai ai și nițeluș
răgaz și răbdare cât s-o lași să-ți spună și ce o apasă pe inimă, dânsa prinde ușor grai
și cu lacrimile șiroindu-i pe obraji, afli ca la spovedanie, multe și de toate, la care să
tot chibzuiești nu o zi, o lună sau un an, ci preț de o viață întreagă….
Dar dacă mama Mia nu putea să-și vâre precum struţul capul în nisip sau în
orice alt afund, își călca pe inimă și mergea înainte așa cum putea, pe acel teren minat
din casa sa, tot cu dorința neostoită de-a mai lumina odată soarele și-n ograda sa...
Căci uite, nu-și reveni bine Matilda dintr-o boală, că intră într-alta, de uite-l și
pe domnul Irimia abia sosit acasă, în miez de noapte, vesel și grizat de parc-ar fi
obținut un salariu gras, ca-n idealul de bărbat al mamei Mia.
Și luate așa, ca din oală, abia culcușite în așternuturi, cu ce vorbe să mai în-
tâmpine și femeile astea asemenea bard sosit pe drumuri de seară, de la cine știe ce
manifestație culturală, doar mama Mia cu toate le-avea, mai puțin cu poezia, așa că-
PROZĂ
l întâmpină și dânsa în stil tradițional, cu sare fără pâine, căci acum domnul Irimia
chiar n-o merita:
– Dar de unde vii, mă, la ora asta? dori dânsa a ști încă de la intrare. Ce fel de
serviciu ai tu? Că stai la mine în casă de ceva vreme şi eu tot nu ştiu clar cu ce te
ocupi! Ce-nvârţi tu, până la ora asta, la serviciu? Toată lumea vine de la treabă, pe la
4-5, pe lumină, numai tu intri-n noapte, de parcă ai fi holtei, nu bărbat cu nevastă!
Așa se vine acasă de la un serviciu? Beat-turtă, pe șapte cărări? Din ce cafenea mi-ai
scăpat la ora asta?
Dar domnul Irimia era mai temerar la ora aceea decât oricând altcândva, căci nu
se fâstâci câtuși de puțin, în fața soacrei ce-l lua de la ușă, în coarne și chit că i se cam
împiedica fonetica, în fază de leu cum era, ripostă nonșalant:
– Păi, eu sunt director, mamaie, ce ştii matale de-aici, din mahala?
– De unde să ştiu eu măi, că doar nu văd să-ţi scrie director pe frunte?! se
dezvinovăți și mama Mia pentru această confuzie. Dar tot nu se putu abține și dori
să afle și mai multe:
– În halul ăsta vine acasă, un director? Ai?.... Dă-o naibii, de treabă!
– Stai, mamaie, uşurel, că nu ştii matale cine sunt eu şi nici n-o să poţi înţelege
vreodată, nici de ţi-aş explica o mie de ani! Aşa că nu te mai băga şi vede-ţi mai bine,
de treabă! Ce ştii matale câte am eu pe cap, la serviciu? Nimic nu ştiţi! Ai chef de
ceartă? Caută pe-altcineva pe care să-ţi verşi nervii, nu pe mine! i-a dat el temerar,
mamei Mia cu tifla, după care i-a întors plictisit spatele.
– Dar cui să-i cer, măi, socoteală când pe tine, te văd venindu-mi pe şapte cărări,
acasă!? nu-l slăbi tot mai interesată de subiectul recent abordat, mama Mia. Şi dacă
tot veni vorba, se ținu ea scai după domnul Irimia, unde ţi-e venitul tău de director,
dacă tot suferi de şef? mai vru să ştie dânsa musai, pe loc, atunci, nu altcândva, de
parc-ar fi intrat zilele-n sac, nu altceva.
Însă domnul Irimia, cum se simțea la ora respectivă în impas cu dicția, ca dus de
un val, se tot îndepărta fugar, să scape de curiozitatea soacrei, sperând așa c-ar mai
putea amâna incomoda discuție, însă mama Mia nici gând a renunța cu una, cu două,
doar se știe că bătrânii sunt mari amatori de taclale, de ce să piardă ocazia? Bate fierul
cât e cald! Și el fuga, și ea fuga, nimic de zis, dar tot mama Mia ieși campioană
ajungându-l din urmă și-apucându-l dibace, direct de cravată, ca de-un lasou, cât să
și-l priponească bine, pe placul său, înainte-i, față-n față, ca-n Legea Talionului, ochi
PROZĂ
pentru ochi și dinte pentru dinte, fifti-fifti să-și împartă între ei, ori din chilipir, ori
din pedeapsă:
– De ce fugi, măi? Stai pe loc și răspunde-mi la întrebare: la ce eşti tu director?
La sticle sau la cărţi? Aşa arată un director? Că mă uit la tine şi văd că abia de te mai
ţii pe picioare! Câte şanţuri ai încercat până s-ajungi aici, la noi?
– Bre, dar chiar că aveţi probleme! se minună domnul Irimia de fapt, surprins
de sprinteneala mamei Mia, la vârsta sa. Cine-i beat la ora asta? Eu trag de-azi-
dimineaţă, la greu, la serviciu, duc muncă de lămurire cu fel de feluri de nebuni ce-
mi pică pe cap, de dimineaţa până seara, şi-acasă, în loc să găsesc tandreţe, afecțiune
și vorbe frumoase uite ce găsesc: tot ceartă şi neînţelegere! Bre, voi dacă aţi trăit sin-
gure, nu știți să respectați și să apreciați un bărbat în casă! V-ați sălbăticit! Dar asta-
i problema voastră, nu a mea! Vine omul obosit de la serviciu şi voi îi săriţi la beregată,
aşa!
– Cu ce afecţiune să fii, mă, întâmpinat când tu puţi şi duhneşti a băutură, de la
o poştă? Alta te-ar fi dat de mult, în brânci, afară! Vezi bine că fata mea nu te suportă
aşa, ţi-o tot spune de la obraz, dar tu să te simţi, pace, faci tot contra, înadins s-o su-
peri pe ea! De ce-am crescut-o eu de una singură, ca pe o floare? Să te vadă pe tine
acum, aşa, pletecăindu-mi prin casă, beat?
Atunci, domnul Irimia consideră că este momentul oportun a pune și dânsul
cumva, lucrurile la punct, așa că eliberându-și ușurel cravata din pumnul încleștat al
soacrei, își schimbă brusc registrul vocal îndulcindu-și vorba cât să-și mai îmbuneze
nițel soacra atât de înrăită la sosirea sa:
– Bre, nici matale nu-ţi iubeşti fata aşa cum o iubesc eu, crede-mă, dar dacă vrei
să ştii, azi am participat la o manifestaţie culturală, cu oameni de seamă şi de mare
valoare, din întreaga ţară. Recunosc, s-a şi băut dar ce, numai eu am băut? A băut
toată lumea, şi şeful meu, eu sunt bine, să-l fi văzut pe el, turtă era, pe cinstea mea!
Nu mă crezi? Poftim, ţi-l dau îndată, la telefon, ca să te convingi şi singură, că nu-ți
spun brașoave! Mangă l-am lăsat! Şi voi ziceţi că eu sunt beat! Să-l fi văzut pe el şi-
apoi să vorbiţi şi să vă daţi cu părerea!
Aşa că foindu-se de colo-colo, prin casă, cu telefonul mobil la ureche, după câteva
clipe, domnul Irimia își contactă șeful pomenit adineauri:
– Domnule director, intrase dânsul direct în subiect, strașnic de necăjit, pare de
necrezut dar am aici, acasă, în familie, mari probleme, nu sunt crezut domnule di-
rector, de la ce importantă manifestaţie vin, mi se-aduc acuzaţii grave, reproşuri,
PROZĂ
incriminări, fără pic de înţelegere, domnule director. Vă rog, explicaţi-le şi
dumneavoastră, domnule director, soţiei şi soacrei mele, cum au stat de fapt, astăzi,
la noi, treburile, căci uite, aici nu sunt înţeles şi n-am pur şi simplu, cu cine să
vorbesc!... Explica-ţi-le dumneavoastră, vă rog, şi lor, domnule director, cum stau de
fapt, la noi, lucrurile, că ele trăiesc într-o cu totul altă lume şi nu pot înţelege cum
muncim noi!....
Înmânându-i apoi, mamei Mia, benevol, mobilul său, aceasta pomenindu-se pe
nepusă masă, așa, fără nicio exersare prealabilă, c-un asemenea aparat în mână, pe
care nu prea ştia cum să-l folosească, după ce-l cercetă cu privirea câteva clipe, pe
toate părţile, sagace cum era, înţelese repede că minusculul aparat tocmai o invita a-
şi vărsa în el, chiar toate ofurile din suflet, aşa că nu pierdu vremea, vorba ceea: bate
fierul cât e cald, și apucându-l cu amândouă mâinile, chit că abia de-i încăpea-ntr-o
palmă, de-an-doaselea, mutându-l când la urechea stângă, când la cea dreaptă, după
cum auzea dânsa mai bine, se şi aşternu la vorbă, doar nu beneficia în fiecare zi de
atare îmbiere la spovedanie ca-n faţa unui duhovnic, în fața altarului unei biserici:
– Da, domnule, eu sunt soacra, se prezentă ea, de cum ginerele său îi pusese
galanton, în mână, mobilul. Că nici nu ştiu prea bine cu cine vorbesc, doar nici nu vă
cunosc, dar dacă tot s-a ivit ocazia şi ginerele meu zice să vă vorbesc, eu una chiar aş
avea tare multe de spus, dacă tot sunteţi pe fir cu mine și dispus a-mi asculta
păsurile!... Da, da, am înţeles că aţi avut nu ştiu ce chef azi, dar nu-i vorba şi problema
numai de-acum, căci el are domnule, mai mereu chef şi nu e zi de la Dumnezeu, să
nu-mi intre beat în casă, de nici nu mai ştiu ce să-nţeleg, cu ce se ocupă el acolo, la
serviciul dumneavoastră de face ce face și nu se-ndură să vină măi, domnule, și el o
dată, treaz acasă?.... Dacă venea numai azi aşa, nu era mare bai, că nu suntem dom-
nule, nici noi alea care să-i cerem imposibilul, doar tot omul bea ori la bucurie, ori la
necaz, dar nici aşa, s-o ţină lanţ, tot cu sticla, de mi-a zăpăcit de cap, fata, măi, dom-
nule! Şi-acum, în seara asta, iar, aceeaşi poveste, dar ni s-a acrit şi nouă, măi domnule,
ce naiba, când să ne culcăm și noi, el ne mai lipsea la ora aceasta, să ne vină aşa, izbit
în freză! Să bea până scoate cu degetul, din partea mea, că doar banii lui şi-i bea, nu
pe-ai mei, dar după ce că nici bani n-aduce-n casă ca lumea, pe el îl mai prinde şi
băutura?!.... Apropo, cu 3 milioane de lei vine acasă, un director? Ziceţi şi
dumneavoastră! Că doar sunteți om învățat! Așa se ține o casă? Şi pensia mea e mai
mare decât salariul lui! Dar dă-i încolo de bani, doar au şi ţiganii, problema e cu ce-
a greşit fata mea să-l suporte pe el aşa, zi de zi, duhnindu-i de băutură, în nas? Zi şi
PROZĂ
dumneata, e frumos aşa? Că doar ziceți că sunteţi director, om învăţat, nu ca mine, o
femeie proastă, fără carte!... Ce munceşte acolo ginerele meu: cărţi sau pahare? Zice-
ţi-mi clar, nu de alta, dar să nu mor proastă! C-aici el ne zice că-i carturar, de nici nu
mai știu ce să cred!....
Dar domnul Irimia, ca trezit de-un duș rece, cu spiritualitatea ca prin minune,
reactivată, trezit din aburii beției ca la comandă, suspendă pe dată, convorbirea
telefonică, smulgându-i soacrei din mână, mobilul, tehnologia de ultimă generație,
ce-i afecta momentan, imaginea, cea mai de preț avuție a domniei sale.
– Lăsaţi, lăsaţi, îi zicea el interlocutorului ce nici măcar n-apucase a căsca gura
în această convorbire telefonică, asistând doar interzis la un monolog al unei necunos-
cute ce se prezentase drept soacra unui subaltern despre care nici măcar nu-și mai
amintea în clipele acelea să-l fi cunoscut vreodată, vom discuta noi altădată despre
asta, îi tot promitea domnul Irimia, cu mâna pe inimă, acum sunt prea încinse pe-
aici, spiritele, vă rog să înțelegeți!... Ce vreți, doar în toate casele sunt discuţii şi
nemulţumiri! Ne cerem scuze pentru deranj, domnule director! Să trăiţi, mai vorbim!
Cu toată considerația, Excelență!....
Cineva de-aici vezi bine, greșea, dar cine în clar și cu ce, ba, dar sigur era că toţi
laolaltă erau strașnic de necăjiţi şi nemulţumiţi unii de ceilalți, ca-ntr-o competiţie,
într-o permanentă repetiție fără răgaz. Și de i-ar fi întrebat cineva pe şleau: care
suferă mai tare?.... Eu! ar fi vociferat care mai de care, dintr-o răsuflare. Şi poate, chiar
toţi ar fi avut dreptate! Dar cine să repare lucrurile? Aici se lăsa tăcere, căci fiecare în
parte şi le ştia doar pe-ale sale…
SÂMBETELE
nu privesc înapoi cu mânie

Ion GHEORGHE
l În urmă cu 12 ani, la Sărăţeanca, pe când înregistram cartea noastră de convorbiri
„Sâmbetele“, aflată încă în manuscris, am avut privilegiul să port acest dialog extraordinar
cu poetul Ion Gheorghe în preajma aniversării vârstei sale de 70 de ani. Dialog în finalul
căruia şi în legătură cu care am acceptat (nu prea vitejeşte şi cu contra-argumente insufi-
ciente din partea mea!) să fiu de acord că trebuie să-l facem cunoscut cât mai târziu posibil,
ca de altminteri întreaga noastră întreprindere memorialistică: „Ca să nu stârnim, Nistor,
alergiile dintotdeauna şi ura tuturora la adresa mea inclusiv împotriva ta!“. După atâta
amar de vreme de promisiuni respectate, ca frate al său mai mic, cum mă alintă câteodată
cu grijă să nu mi se urce la cap, am decis să-i ies totuşi din vorbă poetului Ion Gheorghe
şi să mă bucur şi eu, dacă de alt ajutor nu-i pot fi, măcar de-o părticică din ura pe care-
o monopolizeză personalitatea sa. (Nistor tăNăsescu)
– Peste 3 zile, la 16 august, împliniţi 70 de ani. cum se simte la 70 de ani un om

dar şi un scriitor împlinit, un fruntaş incontestabil al generaţiei sale şi implicit al li-
teraturii române? totodată, cum priviţi în urmă la toate bătăliile literare şi civice
prin care aţi trecut şi pe care vi le-aţi adjudecat în final?
– Domnule, privesc în urmă nu cu mânie, ci râzând de ăia care au tras în mine şi
în loc să mă lovească pe mine s-au izbit ca proştii unii de alţii, şi s-au mâncat unii pe
alţii, şi nu s-a ales nici dracu şi nimic de munca lor, nici de opera lor, nici de viaţa lor!
Şi-au trădat şi viaţa personală, schimbând fel de fel de femei după cum le băga Secu-
ritatea putorile în aşternut şi-n viaţă, şi-n casă, ca să-şi falsifice cazierul de cadre! Iar
ca operă, iată – a spus-o C. Stănescu în recenzia la ultima ediţie a „Elegiilor politice”:
se putea orice, în sensul că dacă aveai vocaţia de scriitor, răzbăteai. Iar eu completez:
se putea în scris, dar nu şi cu vilă, şi cu poezii combative, nu se putea şi cu una şi cu
alta. Nu se putea şi cu maşină personală, şi cu poeme contra ştabilor, fiindcă în mo-
SÂMBETELE
mentul în care ai maşină personală asta te plasează automat într-o lume care ţine
cont de regulile circulaţiei! Nu mai poţi fi liber, pentru că eşti inclusiv la mâna agen-
tului de circulaţie! N-a fost nici în firea mea, dar am şi perceput capcana, mai cu
seamă că am în „Elegii politice” şi un poem împotriva maşinilor personale. În plus,
faptul că n-am avut maşină personală m-a scutit de a-i linguşi pe unii şi pe alţii şi de-
a avea relaţii penibile cu serviciile astea. Încă o dată spun: am fost un om liber, n-
aveau ce să-mi ia! Mai cu seamă că atunci nu se ajungea la maşină oricum, trebuia să
te treci pe listele lor, girat de colonei.
Apropo, a trecut prin viaţa mea un scriitor bătrân, un poet bătrân – Demonstene
Botez, un nume la care ţin şi despre care am amintiri foarte frumoase pe care vreau
să le scriu. Era redactor şef la revista „Viaţa Românească” şi mă duceam să-i duc
poeme. Bătrânul nu-nţelegea mare lucru din noua poezie, dar atunci când ajungeau
poeziile la el mă chema şi mă-ntreba: „Aişi, şi-ai vrut drăguţă să zişi?!” Şi-apoi radia
toate semnele de întrebare şi-i dădea drumul poeziei spre publicare! Ce se-ntâmplase?
La prima conferinţă a tinerilor scriitori despre care am mai amintit, când au vrut să
mă belească şi m-a apărat de lucrătura UTM-ului Mihai Beniuc, la conferinţa aceea
eu am vorbit şi despre raportul dintre scriitorii tineri şi cei vârstnici şi ziceam cam
aşa: Uite, tovarăşul Demonstene Botez, om la senectute, este tot timpul în redacţie
şi îndrumă tinerii scriitori! Demonstene Botez era pe vremea aceea redactor de poezie
la „Tânărul scriitor”, era prieten bun cu Sadoveanu, avea ceva legături şi cu masoneria,
se zicea. Mai apoi, când venise la „Viaţa Românească”, el nu mi-a uitat gestul pe care
l-am făcut atunci în plenul conferinţei, gest care a contat la numirea sa ca redactor
şef. Demonstene Botez nu uitase, nu mi-a respins nici o poezie, de fiecare dată mă-
ntreba când era nelămurit de ceva ce-am vrut să spun sau mă viza. Mai târziu a de-
venit preşedintele Uniunii Scriitorilor, într-un interimat dinaintea lui Zaharia
Stancu, şi-n acel interimat m-a trimis pe paşaportul lui Tiberiu Utan în Iugoslavia.
Prima oară ieşeam din ţară dar Securitatea n-a avut curajul să-mi dea paşaport per-
sonal. Prin Demonstene Botez, „Bătrânul domn cu ghetre”, am avut însă un regim
aparte la „Viaţa Românească”, pentru că am zis vorbele de atunci la conferinţa tinerilor
scriitori.
Acum, la bătrâneţe, îmi mai dau seama că mi-am jucat viaţa, nu atât pe a mea, cât
a familiei, a soră-mii, a lui frate-meu. Uite, Băieşu, Dumnezeu să-l ierte, avea intrare
la primul secretar de aici de la Buzău de câte ori voia el. Eu, în afară de faptul că am
făcut şoseaua aia, n-am avut nicăieri intrare, n-am putut să ajut pe nimeni. Nici n-
SÂMBETELE
am încercat, fiindcă nici n-am avut prilejul. Ştiam că fratele meu răzbătea şi-a răzbătut
singur – până când am văzut în dosarul meu de la Securitate recomandarea „Să se ia
legătura la Buzău cu familia, pentru prelucrare”. Ce-or fi zis ei, săracii, atunci, nu mai
contează acum! Important este că eu nu am avut legături în marjele pe care cu atâta
fineţe şi profesionalism le desface col. Merce. N-am avut nici o relaţie, pentru că dacă
aveam, primeam şi maşină, şi vilă şi alte înlesniri. Asta nici nu mi-a folosit, nici nu
mi-a stricat. Am evitat două mari capcane ale vieţii. Călătoriile în străinătate însă,
paşapoartele ţineau de un serviciu special de la Uniunea Scriitorilor, care se afla sub
directa îndrumare a unui comitet al scriitorilor: acolo se hotăra ce şi cum, că-i con-
sulta şi pe cei de la Securitate, era cutuma lor!
Ţinându-mă departe astfel de lucrăturile de culise, am căpătat între timp super-
stiţia asta a datului cosmic, a predestinării. În afară de bursa aia pe care mi-a adus-o
Ioan Alexandru prin Pierre Emmanuel, cu lucrătura tot a Securităţii, capcană în care
– iată – n-am căzut, toate celelalte au fost în lege, în ordine. Prin urmare, de aceea
vorbeam şi de Iugoslavia, am călătorit doar în spaţiul în care mai fusesem – şi cu asta
am încheiat orice discuţie şi asupra călătoriilor şi asupra datului unui om şi în acest
domeniu. Nu întâmplător îţi vine să te duci undeva! Mă uit la triburile astea de amă-
râţi de români care culeg căpşuni şi fructe prin Spania: Ştiţi ce căutaţi voi acolo? Să
vă spun: o fracţiune demografică de-aici, numită a goţilor, de aici de la Buzău, a mers
şi a cucerit Roma şi s-a lăsat apoi până-n peninsula Iberică. Aţi rămas de cârd pe vre-
mea lui Sava Gotul şi-acum vă-ntoarceţi acolo! Ciclicitatea este, cum am zis, cosmică,
de la trib până la ins.
Focul meu acum, la 70 de ani, este ăsta cu pietrele. Opera mi-am stabilit-o, am
atâtea cărţi publicate, încă vreo 5-6 cărţi de poezie nepublicate, încă 3 de exegeză ar-
heologică, numismatică şi mitologică, de cultură arhaică tot aşa, cu toată aventura
asta a mea în vechime şi-n substrat – mai târziu vedem noi cine şi cum le-o publica,
dar ele există. Şi-ncă o dată, cât mai trăiesc, am ambiţia asta să pun copertă şi coper-
tină pietrelor ăstora şi operei mele numită Institutul civilizaţiei megalitice, să le pun
sub regim de minimă protecţie culturală.
– Mă gândeam că dacă n-aţi fi fost atât de îndârjit şi de exagerat de corect în per-
manenţă, dacă aţi fi fost uneori „descurcăreţ ” sau „atent” cum se zice, dacă aţi fi
făcut adică nişte minime compromisuri, probabil aţi fi rezolvat situaţia pietrelor până
acum. Şi, tot aşa, îndrăznesc să emit ipoteza că probabil unde aţi crezut sau credeţi
că este complot, s-ar putea să fie vorba numai de suficienţă, de indolenţă, de incom-
SÂMBETELE
petenţă ori de comoditate funcţionărească. Pentru că altminteri nu văd ce-i împiedică
pe toţi responsabilii şi factorii culturali care invocă nu ştiu ce imbold legal inexistent
pentru preluarea acestor relicve arhaice spre cercetare ştiinţifică riguroasă să facă
primul pas către dumneavoastră şi să le acorde măcar minimul statut de colecţie ine-
dită a unui mare scriitor român. odată puse în siguranţă astfel, cu timpul cred că se
vor ivi şi oamenii potriviţi să recunoască acestor moaşte de piatră inclusiv valoarea
ştiinţifică reală, de dincolo de frumuseţea lor încântătoare ochiului obişnuit. să-mi
fie cu iertare, dacă mă înşel!
– Să-ţi răspund la ultima idee. Din cauza asta au tot tras de mine cu toate por-
căriile alea, ca să mă minimalizeze, să mă disperseze. Din cauza asta scrie ce scrie şi
Alex. Ştefănescu, pentru că ei, dacă ar fi cinstiţi, mi-ar fixa un portret în piatră, o
efigie în piatră pe care n-ar mai sparge-o nimeni. Or ei exact asta urmăresc, să mă
arate controversabil, de-aia au şi lansat de la începutul-începuturilor sintagma „un
poet controversat”. Ticăloşia lor asta este: nu trebuie să capete omul dimensiunea
reală pe care o are în public, nu trebuie să-şi dea lumea seama ce important este el,
pentru că... Pentru că nu-l mai pot aservi! Ţinându-te de mic aşa, mai iei plasă, cum
au luat atâţia scriitori plasă, care au conlucrat apoi cu ei fiindcă nu erau siguri pe si-
tuaţia lor publică, literară ş.a.m.d. Ce-mi reproşează ei tot timpul este că sunt foarte
sigur pe mine. Zic: ăsta e nebun de siguranţă pe el. Încă o dată spun:eu nu m-am
clintit din credinţele astea şi din documentele pe care le am şi din situaţia pe care mi-
am construit-o şi de care sunt conştient. N-am avut îndoieli în chestiune! Însă bătălia
mea mare la 70 de ani, marea mea satisfacţie este că nu le-am căzut pradă, nici ălora
ai lui Macovescu, nici celor ai lui Mihai Ungheanu care mergeau cu grupul popii Dan
Zamfirescu. Au legături ca la aparatele astea electronice foarte subtile, pe sub puntea
pe care se montează microfoane. Toţi ăştia, şi echipa lui Macovescu, şi echipa lui Un-
gheanu erau aserviţi cu toţii şi cu neamurile lor cu tot. Numai eu am căzut între ei,
pe pământul meu şi pe situaţia mea, loc din care acum îi dispreţuiesc şi pe-ăia şi pe
ceilalţi; cu deplină libertate, pentru că am deplină dreptate! Până şi jegosul de Cârneci
îmi zicea odată: Dle, tu ai un regim aparte în poezia română! Ce, îi răspund, mi l-aţi
dat voi? Eu mi l-am făcut! Ăsta-i jugul meu, eu de bună voie m-am băgat în el, dar
voi puteaţi să mă ajutaţi în felul în care Păunescu a încercat cu comisia aia!
Mai vorbeai de bacşişul pe idei. Stai să vezi poveste şi cu asta! Vine la mine o fe-
meie redactor de la TVR, de către Comisia de cultură a Senatului trimisă. Am stat
de vorbă pe prispă aici la mine, i-am arătat pietrele şi ea îmi zice că ar veni să filmeze
SÂMBETELE
dar comentariile să le facă Răzvan Theodorescu, ministrul Culturii. Şi i-am răspuns:
Doamnă, dar ăla, din punctul meu de vedere, este o nulitate, ce să caute ăla în dome-
niul meu! Adică, ei mi-au sugerat o cale, de a merge cu oficialul, mi-au oferit un mi-
nistru al culturii, de la care se poate scoate bani, publicitate etc., dacă-l bagi şi pe-ăla
în destinul tău! Din cauza asta am şi scris articolul „Istoria mea, sovietele şi bulgarii”
pe care l-am publicat în ziarul lui Păunescu. Sunt obligat să fac nişte chestiuni de de-
limitare: Domnilor, nu-mi mai vorbiţi de personajul ăla, de problema aia, pentru că
nu merg acolo!
– Şi, totuşi, emisiunea s-a făcut până la urmă, după cum am înţeles!
– Nu, n-are nici o legătură cu ce-am filmat eu ulterior cu ajutorul lui Păunescu,
pentru emisiunea lui Păunescu, fără sprijinul Ministerului Culturii. Dar, revenind,
ce-a făcut femeia aia dacă tot a venit la mine? Cu un elicopter al armatei s-a dus pe-
aici – există în zona Buzăului o fâşie culturală, la Aluniş! – şi-au filmat, şi-au făcut
comentarii la tot felul de pietre de-acolo, cu inscripţiile lor. Încă o dată, susţin că ei
au vrut să mă bage într-o grupare diversionistă, care nu merge pe ideile mele, nu nu-
mesc pietrele artefacte de mentalitate megalitică, nici teoria lui Daniel Ruzo nu o îm-
brăţişează.
– La Aluniş, cunosc zona, este vorba de aşezări sculptate în piatră datând din pri-
mii ani ai creştinismului...
– Nu, este vorba de peşteri care au fost cizelate ulterior, de aşezări făcute pe fondul
vechi al locurilor sacre şi al edificiilor cavernicole. Sigur, au fost resculptate, prelucrate
de către creştini, care au mânjit vechile inscripţii ca să nu se ştie că acolo a existat an-
terior altceva. Aşa a făcut întotdeauna creştinismul, a ras tot ce-a găsit în cale! Eu, în
cartea „Cogaioanele...”, mă ocup şi de spaţiul cavernicol, de spaţiul mitrelor naturale
– toate peşterile erau considerate mitrele Marii Mame, unde se depuneau cenuşile şi
oasele morţilor pentru ca din mitra aceea să renască corpul decedatului, peştera fiind
văzută ca incintă intermediară, ca un incubator metafizic în care se cloceşte şi se re-
naşte.
Deci, cum a venit femeia aceea, redactorul TVR, aşa a şi plecat! Mi-a propus târ-
gul cu belitul ăla de Răzvan Theodorescu şi s-a dus acolo şi-a făcut o emisiune în
mai multe părţi despre peşterile de la Aluniş, dar cum spuneam, cu ajutorul armatei.
Şi-atunci am încă o dată argumentul să spun: ce are armata cu mine? Iată, încă o
dată, pe cei care fac un contract cu ei, care fac falsuri şi comit contre la construcţia
mea, îi ajută stimata armată română, iar pe mine mă minimalizează!
SÂMBETELE
– Glumesc şi spun că probabil armata şi-a atins scopurile şi în consecinţă s-a reo-
rientat către apărarea hotarelor culturii...
– Ei, au ei la Academia Militară diverse specializări, nu se pune problema! Fapt
este că vor să încalece totul, însă cu mine nu le merge... Dar iată că, acum, la 70 de
ani, stau aici pe Istriţa, discut cu dumneata – e una dintre cele mai frumoase etape
ale vieţii mele, plus faptul că înregistrez pentru o carte cu un om din sat de la mine,
din Florica. Noi ne-am găsit deja tarlaua noastră pe care construim o carte pentru a
cere dreptate unei categorii sociale, în speţă femeilor acelea bătute de Securitate la
Florica. Şi pretindem dreptate invocând adevărul: ce-a fost cu Ion Gheorghe de l-aţi
condamnat şi l-aţi acuzat de cutare lucru, vă rodea faptul că era singurul martor în
viaţă la asasinatul pe care l-aţi comis voi împotriva lui Labiş? Că era singurul martor
purtător de mesaj sacru al femeilor bătute la Florica? Faptul că i-au dat zeii să desco-
pere cea mai teribilă şi cea mai veche cultură din lume şi v-a dat pe voi peste cap?
Eu nu pot să fiu oficial, n-am trai, mă omoară biblioteca asta de pietre! Suntem
incompatibili cu oficialul. Iar în ceea ce priveşte opera mea literară, nu-mi fac pro-
bleme de nici un fel, fiindcă şi-aşa m-au mistificat, dându-mi atenţie numai poeziei!
De când, însă, am intrat în cercetările care au luat forma cărţii „Cultul Zburătorului”,
şi apoi a celorlalte eseuri ale mele, publicate şi nepublicate, până la „Cogaioanele...” sau
la „Tărtăria, preistoria secretă” ori „Cimerienii, o lume calomniată” – toate astea se
aşează ca o operă ştiinţifică şi face un dublet cu poezia care nu se pot despărţi, înce-
pând de la coperţile cărţilor până la conţinut. Deci, ori mă iei de bun întru totul, ori
mă laşi în pace cu teoria şi istoria voastră literară!
– Nu cumva această inseparabilitate de care vorbiţi se află la originea tuturor di-
lemelor receptării operei dumneavoastră? Fiindcă e limpede uneori că există unii cri-
tici şi unele exegeze care nu văd, dacă pot spune aşa, cozonacul din cauza stafidelor
.... „stafidele” fiind, desigur, mai ales referinţele şi trimiterile către substratul şi sa-
cralitatea arhaică, evident inconvenabile canonului latinist.
– Păi n-ai văzut cum joacă, cum oscilzează Alex. Ştefănescu ăla!? Aci zice că-s
promotor al modernităţii, aci zice că-s nebun şi am luat nişte chestii de pe monezi
tocite – care, măi imbecilule, tocite?! Că sunt 5000 de pagini de inscripţie monetară
despre 500 de monezi pe puţin; toate să fi fost tocite?! E drept că pe cele tocite le-am
evitat, ducându-mă pe moneda reală, ştanţată ca lumea. Şi-atunci, ce aveţi cu mine?!
Nu, de fapt ei nu au nimic cu mine, ci cu şcoala mea, fiindcă eu am ridicat o şcoala!
– Nn prea aveţi discipoli...
SÂMBETELE
– Nu e o problemă...
– Deşi citeam undeva, acum câtva timp, că poetul Mircea Bârsilă v-ar merge
cumva pe urme...
– Nu l-aş sfătui. Pentru că e greu, eu nu am rude sus-puse, nu am miniştri la co-
manda mea, n-am pe nimeni la Securitate...
– ... Vă seamănă ca expresie lirică, la asta mă refeream!
– Ei, chestia asta îl priveşte! Atunci, o s-o ia pe coajă rău de tot! Dacă nu e pregătit
s-o ia pe coajă, măcar jumătate cât am luat eu, să se astâmpere! Mergi, d-le poet, după
Nichita, te duci la o masă, mai dedici cuiva un poem, mai tragi un şnaps şi-atunci o
să-ţi meargă bine!
– eu vă compar uneori cu Heinrich schliemann, descoperitorul troiei, la fel de
nedrept contestat pe când era în viaţa şi încă şi acum, apropo şi de crezul său de nez-
druncinat că legendele şi miturile au întotdeauna o acoperire în realitate.
– Vezi, asta e nebunia lumii! cum ar zice psalmistul. Ai filosofie, ai teologie, ai is-
torie şi ai poezie – patru instrumente care trebuie să le explice oamenilor ce-i cu ei,
de unde vin, cine sunt, încotro se duc şi de ce fac toate astea. Or, niciuna din toate
disciplinele astea, în afară de poezie, nu a dat un răspuns imediat şi aproape cert la
toate întrebările astea! Poezia îi face pe oameni măcar să simtă ideea răspunsului.
Aşa că, nici n-are rost să ducem mai departe speculaţiile. Asta este: Poezia este cea
mai veche formă de producţie intelectuală, cea mai veche instituţie sacră prin care se
exprimau legile, datinile, cutumele şi alte secrete care au făcut mai târziu neamurile,
popoarele, ginţile. Aşa că n-am avut niciodată nici un complex, nici faţă de aşa-zisa
ştiinţă a istoriei, care nu este totuşi o ştiinţă. Cum să fie, dacă o scriu ei cum vor! Iată,
despre Ceauşescu se spun atâtea grozăvii şi ordinării încât ei nu-şi dau seama că com-
promit ştiinţa istoriei, care trebuie să fie obiectivă. În cazul în care eşti obiectiv, trebuie
să recunoşti că Ceauşescu a fost un titan! Nu le convine chestia asta lor! Şi-aşa şi-n
literatură, şi-n toate celelalte! Şi se mai vine şi cu treaba asta numită teologie – după
părerea mea, asta este o farsă intelectuală, este o boală mintală toată chestia asta nu-
mită teologie, adică logosul cuvântării despre Dumnezeu! De ce numai Dumnezeu
al vostru şi ceilalţi nu?!
– În perioada din urmă, celebra oriana Falaci, modelul atâtor generaţii de ziarişti
din întreaga lume, scandalizează bunul simţ şi toleranţa concetăţenilor săi din italia
prin campania furibundă de negare totală a valorilor islamului, de asmuţire a creşti-
nilor asupra musulmanilor catalogaţi in corpore drept barbari, terorişti ş.a.m.d.
SÂMBETELE
– Treaba ei pentru ce bani face asta, deşi e posibil să se fi prostit la bătrâneţe!
După ce ai stat de vorbă cu Moses Dayan şi-ai produs cele mai mari surprize în presă,
probabil că ai nişte obligaţii. Sigur că la ora asta trebuie detestaţi arabii, musulmanii,
deşi ajunge să asculţi o simplă emisiune la radio despre ce-au făcut ei în cultură, în
matematică şi cum au păstrat ei manuscrisele antice, ca să-ţi dai seama că este doar
o chestie de propagandă antislamismul ăsta. Situaţie care va fi depăşită odată cu con-
stituirea statului palestinian şi când se va instaura pacea acolo, între ei – atunci va fi
şi pace mondială, va fi şi pacea filosofilor, va fi şi pacea scriitorilor, şi pacea eşaloanelor
de propagandă, şi pacea religiilor! Acolo este rădăcina tuturor păcilor!
– Duşmani aţi avut, şi încă din belşug, dar prieteni mari aţi avut? Printre altele,
voiam să ştiu care a fost relaţia dvs. cu eugen Barbu, asta şi apropo de cele două
istorii polemice şi antologice publicate la interval de câţiva ani, în serial, în revista
„săptămâna”, în care în prima parte vă zeifica, iar în următoarea s-a sucit la 180 de
grade în ceea ce vă priveşte! ceva, un scurtcircuit s-a întâmplat pe undeva în această
relaţie, altfel nu se explică această atitudine critică în oglinda...
– Râd, de-aia voiam să spun că n-a fost un prieten mare şi a fost şi el un om cu
misiune! El a fost jandarm, precum se ştie, deşcă-deşcă, militar-militar, şi a făcut un
gest formidabil când nu a tras în muncitorii de la „Griviţa”. A fost şi un mare scriitor,
patru cărţi fundamentale ale literaturii române lui îi aparţin...
– Şi anume?
– „Groapa”, „Principele”, „Săptămâna nebunilor” şi „Ianus”... Dar iată ce s-a întâm-
plat: el a fost trimis la revista „Luceafărul” de la C.C. al P.C.R. de către Leonte Răutu
însuşi. Prin urmare, era un oficial – chiar avea şi vorba, când eram în polemică cu ci-
neva: „Daţi-i tare, că e voie de la miliţie!”, adică de sus. Eu m-am dus la el, la „Lucea-
fărul”, după ce s-a schimbat conducerea, nemaiavând încotro. Aşadar, Eugen Barbu
m-a repus în viaţă în contextul în care eu scosesem atunci „Căile pământului” şi fă-
cusem greva aia de la revista „Albina” şi eram terminat, într-adevăr, din punct de ve-
dere al dosarului de cadre. Iar el, vorbind cu cine trebuia pe acolo, pe la secţia de
cultură a CC, m-a băgat corector la revista „Luceafărul”, fără să ştie însă că mă dă pe
mâna lui Zaharia, despre care am mai amintit. Odată, am avut o discuţie cu el: „Dle
Eugen Barbu, dvs. ce poezie publicaţi aici la «Luceafărul»?” – Eclectică, dle! mi-a
răspuns”. Şi după aceea au venit ciclurile mele din Zoosophia, Scrisorile esenţiale –
m-a şi apărat, a scris apoi despre mine elogios în „O istorie polemică şi antologică a
poeziei române” despre care aminteai. Ţinea foarte mult la mine, ce văzuseră ei în
SÂMBETELE
mine nu ştiu, din ce raţiuni – nu ştiu, fapt este că am făcut astfel cu toţii o formaţiune,
o echipă extraordinară la „Luceafărul”: cu Ioan Alexandru, cu Nichita, cu Marin So-
rescu, cu toţi ceilalţi scriitori din cenaclul „Labiş”. Se numea Cenaclul „Labiş”, nu ui-
taţi!, după ce Labiş a fost omorât, chiar se opunea ceva! După aceea, la „Săptămâna”
trecând el, în momentul în care mi-a apărut cartea „Megalitice” mi-a dat premiul re-
vistei sale, ceea ce nu-i de ici, de colo. Era vorba de aceeaşi carte despre care Marin
Preda, care era şeful juriului la Uniunea Scriitorilor pentru premiile Uniunii, a zis:
Ăsta a scos o carte la mine, „Megalitice”, dar nu-i dau premiul, pentru că-i porc! De
ce? Deoarece cu două zile sau o săptămână înainte, la „Europa liberă” – potrivit in-
formaţiilor pe care le divulgă acum generalii din culisele securităţii – se trimisese o
notă că aceasta este o carte de poeme care nu le convenea tovarăşilor de la „Europa li-
beră”: abia acum povesteşte generalul Pleşiţă cum l-au trimis ei pe Noel Bernard şi
pe toţi ai lor acolo, încât cu o mână lucra la Bucureşti şi cu o mână lucra la „Europa
liberă”. Şi, ca să-mi plătească „obrăznicia” că am publicat poemele alea din „Megalitice”
interzise de ei şi de muncitorii tipografi, Marin Preda primise dispoziţie să nu-mi
dea premiul Uniunii Scriitorilor. Şi-atunci Barbu, echipa ailaltă, cum s-ar zice, m-a
recuperat şi m-a recompensat. Întâmplător însă, eu nu am fost prezent atunci la pre-
miere şi s-a supărat Barbu. S-a ivit între timp, la „Luceafărul” o dihonie pe care am
depăşit-o, dar care a continuat apoi la „Săptămâna” pentru că s-au băgat ofiţerii ăştia
de-alde Lăbescu pe fir. Episodul Lăbescu nu poate fi însă iertat! Pe urmă, s-a mai în-
curcat iar pe-acolo Dan Mutaşcu, înainte de a se îmbolnăvi, şi s-au mai băgat pe fir
agenţii ăştia ai Securităţii, care erau nu numai poeţi proşti dar şi nişte jigodii – şi aşa
m-au înlăturat, cum m-au înlăturat mai târziu şi de lângă Păunescu, şi de pe lângă
„România Mare”. Oriunde mă lipeam şi publicam poezii care nu le conveneau, încet-
încet lucrau şi mă scoteau pe mal...
– De-aici să înţeleg şi că încetarea colaborării dvs. din anii din urmă cu revista
„românia Mare” a fost forţată, şi nu cum mă gândeam, că aţi renunţat personal din
anumite motive legate şi de prezenţa masivă în paginile revistei şi în partid a foştilor
securişti sau a fostelor cadre militare cu care vă sfădiţi?
– Cum, dle, eu puteam să ţin oricând o pagină întreagă de revistă! Însă din mo-
mentul în care i-am trimis nişte poeme lui Vadim, dintre care pe unele le-a publicat
iar pe celelalte nu, deci din momentul în care a început să facă el selecţia şi din mo-
mentul în care a publicat un atac al ofiţerimii ăsteia în rezervă la adresa poemei mele
„Concluziile senectuţii”, în care m-au făcut idiot în revistă, a venit un context în care
SÂMBETELE
am renunţat la colaborare. De altfel, la „România Mare” nu m-am dus decât după ce
Vadim mi-a reprodus în „Săptămâna pe scurt” sub semnătura „Alcibiade” nişte versuri
din poemele publicate în „Flacăra”. Şi tot nebunia mea a fost să-i împac pe Vadim şi
pe Păunescu – şi tot timpul când interveneam eu să-i împac se găsea cineva de afla
motive de-i certau! Acum, când eu m-am distanţat şi de ăla, şi de ăla, acuma ei se îm-
pacă! Prin urmare, e foarte clar, nu pot să o dau pe vise – deci cineva se ocupă cu che-
stia asta, totul până la Ion Gheorghe! Şi-atunci bineînţeles că nu mă mai interesează
să lucrez eu cum vor ei, cu cizmele lor! Uite, de exemplu, Mihai Ungheanu – mergea
bine către mine când eram la „Luceafărul”, dar după aia nu ştiu ce s-a întâmplat cu
el... Mi-aduc aminte o scenă de la „Luceafărul” în care-l descriam eu pe el cu pantofii
de-o anumită măsură şi de-o anumită lăţime, de-un anumit model care semănau cu
ai lui Romulus Zaharia, zicând: Gata, Securitatea! L-am făcut deci securist şi mi-a
mai trecut el cum mi-a trecut cu vederea chestia asta, dar după aia, nu m-astâmpăr
eu şi-ntr-un poem publicat prin „România Mare”, înainte de a-l determina ei pe Vadim
să mă dea afară, îi aduc aminte lui Ungheanu că-n data cutare m-a prelucrat la revista
„Luceafărul” pentru că am făcut grevă, chestie care nu i-a mai convenit. Îi plăcea numai
atunci când l-am apărat şi nu l-am lăsat să intre în rahatul ăla cu bătaia dintre Neacşu
şi Cezar Ivănescu! Ba, o dată mi-a şi zis, când am venit de la Beijing şi când eram încă
prieteni: Te interesează? m-a întrebat el când l-am chestionat unde lucrează şi mi-a
spus că pe la o şcoală de-asta de agenţi secreţi, probabil că pe la SRI. Ceea ce însemna:
adică pe tine nu te interesează, aici nu veni!
Nota bene: Într-o zi mă duc către Şoseaua Kiseleff cu nişte treburi şi-am trecut,
venind dinspre piaţa Filantropiei – în stânga, pe-acolo, se află restaurantul Kiseleff
unde ne lăsam noi banii tineri fiind, eu nu atât, cât Labiş cu prietenii!; mai e o clădire
mare în zonă – alături e fostul liceu „Dr. Petru Groza” şi „Zoia Kosmodemianskaia”
unde au învăţat Zoe Ceauşescu, Petre Roman, Iliescu şi toţi ăştia! – , iar vizavi e
fostul spital în care Labiş a murit. Acum nici spitalul nu l-au lăsat, au făcut o şcoală
de poliţie acolo, fiindcă m-am dus şi-am întrebat: Dle, eu sunt cutare, am avut un
prieten care a murit în spitalul acesta, Nicolae Labiş, nu se poate să nu fi auzit de el!
Cel de la intrare zice: Nu, dle, nu a fost nici un spital aici, aici e o şcoală… secretă!
Deci nu numai că i-au ras vocea din Fonoteca de aur, dar nici măcar memoria spita-
lului în care a murit nu i-au mai păstrat-o – este tot opera Securităţii, dar mai dă-i
în mă-sa de găinari!
Uite, undeva Ungheanu vorbeşte despre faptul că toată generaţia Labiş, a noastră,
SÂMBETELE
este ocolită, contestată, tot timpul se găseşte ceva împotriva noastră. Păi de-aici ne
vine, de la faptul că, aşa cum am mai spus, n-am colaborat cu ei, suntem martorii asa-
sinatului celui mai bun dintre noi şi n-am mers cu ei. Ungheanu caută însă pentru
asta nişte explicaţii istorico-metafizice – nu, explicaţiile sunt pur şi simplu cazone!
E clar că o instituţie s-a ocupat şi se ocupă şi astăzi de noi. Dle, Ion Gheorghe, zic ei,
este exaltat, are mania persecuţiei – cum a insinuat imbecilul acela de Vadim; dar
Ungheanu, care-i de-al vostru, zice asta, anume că o generaţie întreagă este sub lupă
şi-acum. El o dă pe faptul că ziselea Kominternul şi alde Gogu Rădulescu nu ne pu-
teau înghiţi. Nu-i numai asta! Este şi ce spun eu – tabloul din spatele lor, acela în
bernă, nu al lui Stalin, ci al lui Labiş, acela nu le dă pace!
Şi, prin urmare, la 70 de ani, iată-mă-s fericit de pietrele astea, de judecăţile mele,
de cărţile mele şi desigur de faptul că am ceva bani de trăit decent. A fost şi asta o bă-
tălie mare să-mi dea pensie de merit, ca să nu mai spun că îşi făcea din asta un merit
chiar fostul preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Eugen Uricariu, care-mi zicea: De-ai
ştii cât am făcut pentru dumneata! Acolo, în comitetul lor, s-au dus probabil bătălii
şi-au zis: De ce şi Gheorghe?
– cum se acordă, totuşi, aceste indemnizaţii de merit, care-i procedura, fiindcă
eu v-am văzut pe lista indemnizaţiilor de merit conferite de Academia română, nu
de uniunea scriitorilor?
– Propunerile vin de la Senat, prin Comisia de cultură via Academie şi în final
trebuie să aibă şi consimţământul instituţiei respective. Prin urmare, Academia Ro-
mână a girat această listă pentru că majoritatea celor nominalizaţi la indemnizaţii de
merit erau şi membri ai Academiei.
După apariţia în „Biblioteca pentru toţi”, această indemnizaţie de merit a repre-
zentat pentru mine diploma care mi-a asigurat independenţa şi mai mare. Dle, sunt
un tip ciudat şi eu: stau ăştia, nenorociţii, cu cizma pe gâtul meu de şarpe şi numai
cum slăbesc oleacă, o dată zvâcnesc încolo şi nu mă mai pot prinde… abia hăt-încolo,
târziu, după ce mai scriu o carte, mai pun o dată cizma pe grumazul meu şi iar scap.
Mi-a dat Dumnezeu norocul acesta de nu m-au slăbit! N-au putut să mă slăbească!
– sau puteau şi nu au reuşit?!
– Puteau, pentru că iată un episod foarte ciudat. Aveam un prieten, Petru Dunca,
tânăr din Maramureş, l-am publicat eu, îi cunosc părinţii, cunosc şi locurile alea –
un paradis total! Dar în noaptea când Caramitru dirijia focul împotriva Culturii Ro-
mâne şi împotriva aşa-zişilor terorişti, primesc un telefon de la Dunca – ei erau atunci
SÂMBETELE
o delegaţie din Maramureş la hotelul „Union” – care mă convoca şi pe mine în piaţa
aia. Zic: Petru, nu vin acolo, că nu mă interesează! Dumneata ştii că la vreo două zile
după asta am mai primit un telefon şi de la unul Ion Vasile de la Buzău care mă-
ntreba ce se-ntâmplă pe aici, pe la Bucureşti, la Uniunea Scriitorilor, ce facem? Se
orienta unul, zisele, cu numele acesta, fiindcă pe mine mă ştiau ei aicea de disident,
întrucât fusesem în delegaţie la Ceauşescu…
– să fi fost vreo coincidenţă sau chiar era vorba de acelaşi ion Vasile, senatorul şi
prefectul de Buzău, tatăl jurnalistei răpite în irak? Fiindcă e de notorietatea că s-a
aflat printre primii revoluţionari care au preluat puterea la Buzău…
– Nu ştiu dacă e aceeaşi persoană, nu pot să mă hazardez, cert este că unul care
s-a recomandat aşa mi-a cerut mie consultaţii – în sensul ce facem, care-i atitudine
noastră? I-am răspuns: Vedeţi-vă, dle, de ordinea statului român! Fiindcă statul
român nu s-a dus, indiferent ce se-ntâmplă!
– Şi…?
– Şi … de-aici deduc că mă chemau să mă ochească!
– Şi… ulterior nu aţi mai discutat cu Dunca despre episodul ăsta?
– Cu Dunca am mai discutat o dată într-un telefon, însă chestiunea asta n-am
mai abordat-o. I-am trimis „Cogaioanele…” şi nu ştiu ce s-a întâmplat, s-a rătăcit, a
ajuns cu întârziere… n-am mai primit nici o veste. Ce s-a întâmplat cu ei atunci nu
ştiu, iar acum nici nu mă mai interesează. Dar au existat aceste mici tatonări, ca să
mă termine, copiii! Astea nu sunt întâmplătoare!
Iată, mă întrebi ce prieteni am la 70 de ani. Ce prieteni? Prietenii mei sunt ăştia
de piatră de aici, care mi-au dat idei, deci au făcut din mine ce-au făcut din Brâncuşi.
Aşa cum l-au făcut pe Brâncuşi, căzând într-o groapă cu pietre asemănătoare, din
simplu profesor de desen şi modelator în ghips de capete de copii autorul „Domni-
şoarei Pogany” şi al „Coloanei fără sfârşit” şi al „păsăretului” şi al tuturor celorlalte ca-
podopere…
Încă o dată spun: şi eu am avut bafta pe care a avut-o Brâncuşi – am căzut amân-
doi – pentru că există destule şi acolo, în Gorj, după cum spuneam! – într-o necropolă
geto-dacică şi asta ne-a făcut oameni. Păi, eu am aici sculptura de peste trei milenii!
Abia peste trei milenii oamenii vor ajunge, cu ajutorul computerului, să modeleze un
astfel de corp solid pe care, lumina, evoluând, să scoată în evidenţă un film, adică să
se descopere sculptura cinetică – sculptura să fie adică ecranul pe care lumina scul-
ptează ceea ce omul i-a imprimat printr-un program cibernetic! Asta va fi sculptura
SÂMBETELE
viitorului, cea pe care o avem deja aici!
Prin urmare, dacă mie mi-au dat zeii aşa ceva, eu ce pretenţii să mai am de la oa-
meni? Ce încredere pot să mai am eu în ei dacă vor să-mi ia ceea ce mi-au dat zeii?!
Şi, totodată, de vreme ce mi-au dat zeii toată această supremaţie de viziune şi de des-
coperire ştiinţifică şi artistică, ce pot să le mai reproşez oamenilor?! Decât atâta zic:
vedeţi, voi, creştinii, că aveţi dreptate! Voi faceţi pe cel din urmă cel mai dintâi şi pe
cel dintâi cel mai din urmă! Da’ şi voi aveaţi înţelepciunea asta, de vreme ce i-aţi pus
în gura Profetului vostru cuvintele acestea! Cum vine asta? Ori se referă la o crono-
logie, ori e vorba de-a anume situaţie cosmică şi gnoseologică conform căreia inşii
care ajung la revelaţia asta sunt între cei consideraţi de către lume ultimii, nişte ni-
meni! Cât mă priveşte, odată ce mi-am găsit regnul, ca să zic aşa, de ce să mă supăr
eu că din punctul de vedere al cutărui academician decorat cu 7000 de medalii sunt
nimeni?! Norocul meu este însă că nu pot afirma asta întrucât eu am nişte cărţi!
– ion Gheorghe, a existat un moment anume în care aţi realizat că sunteţi un mare
scriitor român şi un poet desăvârşit, ca să nu zic genial şi să par nerespectuos de su-
perficial?
– Eliberarea mea de spaima ratării, parcă ţi-am mai zis, a fost după apariţia în „Bi-
blioteca pentru toţi”. De-asta şi atacă derbedeul acesta de Alex. Ştefănescu colecţia
BPT…
– Dar apariţia în BPt nu venea oare de la sine, ca un efect al consacrării şi pres-
tigiului literar?
– Pentru mine n-au găsit hârtie pentru cartea din BPT decât 10 coli de autor.
Pentru alţii, care au apărut după mine, s-au găsit şi 15, şi 20 de coli, treaba lor! Dar
voiam să zic că acum vine derbedeul ăsta de Alex. Ştefănescu şi zice că „Proba logo-
sului” a fost alcătuită fără orientare. Fii serios, dle! Toate cărţile mele au fost proiectate
cu minuţiozitate! Selecţia antologiei respective îmi aparţine, începe cu poemul „Vine
iarba” şi sfârşeşte cu „Radiografii” – este vorba aici despre o întreagă clasă. Cum adică
este eteroclită?! Cartea asta este o saga a ţărănimii. Deşi ei îşi dau şi şi-au dat seama
de valoare, dar nu pricep şi n-au priceput în ce echipă joc! Şi, în plus de asta, nici n-
am vrut să mă las înregimentat.
Sigur că da, ai dreptate, dacă mergeam cu anumite instituţii poate reuşeam mai
mult, dar aş fi fost mediocru, dle! Încă o dată spun, eu nu puteam să merg cu unul
care a descoperit „Ego Zenovius...” şi cică de-atunci lumea e creştină – păi, aşa nu
avem ce mai discuta! Adică sunt inşi de la care nu poţi să te-aştepţi la altceva mai
SÂMBETELE
bun. Şi-atunci, de ce să mă urc eu în nuc de-acuma, dacă nu-mi plac nucile, n-are
rost! Există oameni şi opţiuni pentru oameni cu care nu te joci... Una-două şi te tră-
dează! Ce, Ioan Alexandru nu m-a turnat la Securitate, ce prieten mai e şi ăla?! Ce
prieten poate să-mi mai fie când prin el au lucrat serviciile de informaţii şi represiune!
Dar uite că am scăpat singur – nevătămat, n-aş zice – şi aproape nevătămat! Numele
nu mi l-am pângărit, mesajul mi l-am apărat, dacă ei mă receptează sau nu mă recep-
tează nu mai contează; că sunt „un monument nevizitat”, cum zic ei, puţin îmi pasă!
Nu sunt monumentul vostru, eu sunt monumentul unei clase, mai vizitaţi voi clasa
ţărănească? N-o mai vizitaţi! De-aici vine furia lor: că eu mi-am găsit o clasă şi sunt
exponenţial, ceea ce nu sunt ei. Ei sunt grupuscule...
– cât de curând, potrivit canoanelor europene, nu o să mai reprezentaţi clasa ţă-
rănească, ci pe aceea a fermierilor, a ţăranilor români – tot „flămânzi şi goi”, vorba
poetului – reînveştmântaţi cu acest ultrapreţios şi ridicol titlu. ce ziceţi de asta?
– Nu ştiu ce-o mai fi! Dar ţărani adevăraţi cred că s-or mai păstra în unele sate
de câmpie şi prin munţi, n-or să dispară cu toţii... Uite, la 60 de ani mă aflam la Bei-
jing, am stat trei ani acolo şi-aveam un mediu foarte ciudat: 90 la sută dintre func-
ţionarii şi nevestele funcţionarilor de acolo erau de pe la Buzău. Lucru care m-a pus
pe gânduri, zicându-mi: uite că mi-am luat oamenii şi teritoriul şi-am venit cu el aici.
M-a tulburat tare lucrul ăsta! Acolo am sărbătorit 60 de ani, în familie cum s-ar
spune. Pentru că pe mine nu m-a sărbătorit public nimeni nici la 45, nici la 50, nici
la 55 şi nici la 70 de ani. Dar chestia-i alta: eu am un memoriu depus la Preşedintele
Băsescu. Eu de-acolo aştept să vină cineva să-mi spună că l-a citit şi să-mi mai spună:
Aveţi dreptate în cutare împrejurări, n-aveţi dreptate în cutare împrejurări şi atât!
– În memoriul respectiv faceţi referire şi la oportunitatea asigurării unui regim
de minimă protecţie culturală colecţiei dumneavoastră de betoane arhaice...
– Da, asta-i coloana demersului! Dar dacă s-a amestecat iar armata şi peste Clau-
diu Săftoiu, nu cred că va ieşi mare lucru! Important este că de la Ceauşescu până la
Băsescu n-am avut preşedinte de republică, să ne-nţelegem! Fiindcă, japiţele alea
două, Constantinescu şi Iliescu, pentru mine nu au fost preşedinţi, nu puteau să aibă
nici o autoritate, pur şi simplu. Ăsta are autoritate, pentru că e din altă generaţie şi...
uite-aşa, vreau să-i dau eu credit!
– Dar ce ne facem, că şi Băsescu este militar...
– Nu contează, este militar de vapor! Şi eu am fost pe vapor, eram ofiţer 3 – aşa
că asta ne leagă pe undeva, către un efort de-al meu de-a înţelege omul şi de-a nu-l
SÂMBETELE
blama din capul locului. Pentru că nu este nici Constantinescu ăla, care era nimeni-
nimeni, mă uit la el că are gestică politică şi unde pune mâna trebuie să se scuture
poamele alea, se scutură frunză, se scutură corcoduşe, se scutură ceva... Pe când Iliescu
a fost cu sângele până-n gât... Măcar ăsta, care a fost marinar, are gestică şi un discurs
rebel, e pus să răstoarne pepenele, să-l întoarcă! Măcar pentru asta îl stimez eu şi nu
cu alt gând, pentru că nu am nici o speranţă, fiindcă altminteri e bine încercuit de
serviciile care nu m-au simpatizat niciodată şi nici nu au de ce să mă simpatizeze.
Servicii care, ce să mai discutăm, nu pot să mă-nţeleagă, iar eu nu am dreptul să le
iert!
– Prin urmare, credeţi în continuare că nu s-a terminat cu reflexele poliţiei politice,
că serviciile respective nu au alte probleme de rezolvat decât să se insinueze şi acum
în viaţa noastră?
– Nu au alte probleme, dle! Ofiţerul de informaţii nu are alte probleme decât să
producă tensiuni din care să profite. Serviciile de informaţii nu au altă menire decât
pe aceea de a încăiera oamenii ca să le iasă lor foloasele! Mult mai simplu ar fi şi mult
mai curat ar fi dacă de la sine ar merge rezolvarea unei probleme. Măcar în socialism
funcţiona chestia asta: făceai un memoriu şi primeai un răspuns! Da sau ba! Acum
trebuie să mergi pe la Tribunal, la Curtea de la Haga, adică este chiar o ţară fără stă-
pân, fără glagorie politică, încât marinarul ăsta cel puţin îi dă nerv. Tristeţea mare e
că n-ai nici categoria socială pe care să stabilizezi regulile şi pe care să pui instituţii.
Nu văd nici un viitor în sensul ăsta! Deocamdată însă eu mă ocup de viitorul dome-
niului meu, al culturii şi-al vechimii. Pe acesta îl văd în clar! Pentru că de vreme ce
fac trimiterea asta la sistemul meu de vechime, de vreme ce pietrele astea au stat ne-
cunoscute mii şi mii de ani până la mine, de vreme ce abia acum ni s-au arătat ele la
doi inşi, nu cumva ăsta-i semnul că le-a venit vremea şi după noi vor veni alţii care să
înţeleagă şi să priceapă şi să aibă iniţiativa de a spune nişte adevăruri fundamentale?
– Înţeleg că şi „tăbliţele de la sinaia” au intrat în preocupările dumneavoastră.
cum s-a împăcat cercetarea lor cu dragostea statornică faţă de aceste pietre?
– Da, m-am referit în cartea mea „Cogaioanele…” la ele, numindu-le „Tabletele
Rosetti”. După ce domnul acela arheolog Dinu Rosetti mi-a dat referat la cartea „Cul-
tul Zburătorului” în împrejurările pe care le descriu şi în ultimul capitol din „Coga-
ioanele…”, i-am spus: Dle profesor, drept mulţumire, vă invit să veniţi să vedeţi
pietrele, ca să ştiţi pentru ce aţi făcut referatul! A venit, le-a văzut, context în care i-
am zis: Dle profesor, ştiţi că sunt scrise? Şi-i arăt anume pietre care la vremea aceea
SÂMBETELE
erau mai luminate. Zice: Da, ştiu! Dar vino cu mine! Lucra pe-acolo, pe undeva pe
lângă Biserica lutherană. Mi-a arătat o tabletă de plumb şi mi-a şi dat vreo cinci copii
scoase la perie ale unor astfel de tablete. Zice: Ia-le, poate ai dumneata mai mult
noroc! Vorbele astea mi le-a spus. I-am mulţumit şi-am plecat, şi-am venit acasă şi
m-am „băgat” în ele vreo doi ani de zile… Şi băgam de seamă nişte lucruri: la o anu-
mită lumină se schimbau imaginile literelor şi în caseta cu literele respective apăreau
desene. Chiar acolo, pe chenarul tabletei, într-o casetă anume, îmi apare o peşteră cu
o capră, cu o magaoaie de-asta de carnaval stând aşa pe un tron. Şi-am priceput
lumea! Nu se intră decât la o anumită lumină în ea şi la o anumită tensiune intelec-
tuală. Am scos copii după ele, am scos cuvinte şi le consideram rezolvate până în ziua
în care am dat peste monede. Şi-atunci am băgat de seamă că semnele alea de pe ta-
bletele Rosetti coincideau cu cele de pe monede. Mi-a mai dat un exemplar fotografiat
al tabletelor Rosetti dl. Nicolae Copoiu, era adjunct al lui Ion Ionescu-Puţuri la Mu-
zeul de istorie al PCR. Mi-a dat, deci, un exemplar fotografiat, pe care îl am acasă.
Despre numărul acestor tablete circulă anumite poveşti, dar varianta pe care ţi-o voi
relata mi-a povestit-o tot profesorul Dinu Rosetti. Dle, zice, au fost mai multe. Se
pare că au fost de aur şi s-au găsit la Sinaia, când se făceau prospecţiuni şi lucrări
pentru Castelul Peleş. Regele a dat atunci ordin să fie copiate în bronz şi salvate iar
aurul a luat drumul târgului şi din vânzarea lui a ieşit castelul, din banii ăştia! Copiile
acestor tablete au fost depuse la Muzeul de arheologie, în pivniţă, şi ulterior a venit
un ordin să fie scoase şi de-acolo şi să fie date la topit – am mai salvat eu şi alţii. Ai
însă aceste copii, ia-le, poate dumneata ai mai mult noroc!
Aşadar, m-am scufundat câţiva ani în decriptarea lor şi-am văzut lumea de acolo.
Ele se prezintă cam în felul ăsta: câteva rânduri – 3, 5 sau 7 – de inscripţii, cu ideo-
grame care au legături între ele – degeaba le citeşti în linie dreaptă, asta nu ştiu tâm-
piţii ăştia! – şi trebuie citite fie de la stânga la dreapta, fie de la dreapta la stânga,
pentru că trebuie să mergi de la literă la literă, unde te duce ligatura. După aceste in-
scripţii, vin nişte casete desenate – una pătrată, ca într-un mormânt, ca într-o subte-
rană funerară – sunt acolo o policioară ca un cămin, deasupra este o oală cu cenuşă
şi altă oală şi şase statuete, câte trei de-o parte şi de alta, închise de către nişte corpuri
foarte ciudate, nişte răboaje. Jos de tot, e o altă casetă, iar în colţul din stânga şi în cel
din dreapta se văd megalitele, literele încadrate în piatră, care nu se pot citi decât cu
o anumită cheie.
– este exclus în totalitate să fie o farsă, cum se mai spune, pusă la cale de Hasdeu?
SÂMBETELE
– Este exclus, pentru că la un moment dat apare în ele un motiv decorativ aşa-zi-
când sub formă de eghileţi arheologici pe care abia mai târziu i-am identificat în des-
coperirile ulterioare ale lui Vasile Pârvan. Şi mai sunt acolo pietrele mele, şi mai sunt
acolo iconografii pe care eventualul falsificator nu avea de unde să le cunoască; nu
pot fi contrafăcute, pentru că nu se ştiau datele astea. E ca şi cum acum o sută de ani
eu aş fi desenat racheta Vostok. Mai sunt însă câteva astfel de alte amprente care nu-
ţi dau voie să te-ndoieşti! În momentul în care ai trecut prin toate monezile geto-da-
cilor nu mai ai voie să te îndoieşti! Al doilea motiv este faptul că tăbliţele merg de la
trib la trib şi ai în ele semnele, siglele şi simbolurile Zalmoxis-Gebeleizis; inclusiv
...DROMIHTES, unul şi acelaşi cu Dromichetes, depinde de pronunţia de la trib la
trib. Unii zic că ar fi elaborat o listă a regilor geto-dacilor – eu nu am mers aşa de de-
parte. Am intrat în monezile geto-dacilor evitând istoricitatea, trimiterile la regulile
cutare sau cutare.
– există în acest moment vreo lucrare ştiinţifică mai amplă, altceva decât eseurile
cu alură senzaţională, dedicată tabletelor rosetti?
– Nu există! Şi-au anunţat preocuparea în acest sens alde Napoleonii ăştia, dar
cam atât... Tabletele Rosetti sunt o coloană pe care eu nu pot să zic că am rezolvat-o
întru totul; o coloană pe care eu am măsurat-o, i-am văzut dimensiunile, i-am văzut
iconografia şi... atât! Mai departe, merg cu templul meu, cu o a doua coloană – mo-
nezile, din care am decriptat 500 de pagini de inscripţii. După aceea, merg cu o a
treia coloană – cu pietrele astea. Căci ele sunt, după monezi; cine intră în ele nu poate
face mare brânză decât luând-o de la capăt, cu pietrele şi cu monezile astea. Pentru
că monedă fără piatră şi fără iconografia asta litică nu există! Nu există, pentru că ele
au fost ştanţate acolo, iar scrierea dacică despre care se zice că nu a existat, asta este
– cea alcătuită din ideograme şi din statuetele astea, din aceste corpuri litice!
Ăsta-i demersul meu, astea sunt cheile, asta e lumea care mi s-a dat mie! Dacă ei
vor să afle mai târziu despre toate astea, deşi unii susţin că ştiu chiar mai multe, gă-
sesesc toate tezele mele în cartea „Cogaioanele...”. Dacă îi interesează, dacă plecăm
de la ideea că sunt interesaţi de tezele mele, se poate afla aşadar mai mult! Dar pe ei
nu-i interesează, tocmai documentele şi mărturiile astea litice vor să le distrugă, tot
amânând, tot mistificâdu-le, fiindcă nu au primatul creştinismului şi al civilizaţiei
romane. Ei cred că aici a fost o târlă sau o ţigănie de-asta şi că romanii ne-au făcut
popor, ne-au făcut limba şi scrierea. Asta e o crimă culturală bine pusă la punct – şi
cu acceptul când al acelora de la Răsărit, când de dincolo. Nu numai că nu-i intere-
SÂMBETELE
sează, dar urăsc tot ce-i aici! Băieţii sunt însă la mâna lui Gheorghe, fiindcă el a de-
criptat toate tăbliţele de la Tărtăria!
– spuneaţi mai înainte că aveţi definitivat manuscrisul cărţii „tărtăria – Preis-
toria secretă”. În ce stadiu editorial se află, pe când apariţia cărţii propriu-zise?
– Manuscrisul este depus la „Cartea Românească” de vreo doi ani. Încă un exem-
plar se află la Geta Dimisianu de la „Albatros”, care a recunoscut însă că nu pricepe
nimic – i l-am lăsat, totuşi, să circule, fiindcă n-au ce să-mi ia sau să-mi dea. Nu mi-
e teamă de ei în nici un fel, l-am dat ca să-şi dea seama că exist, că nu vorbesc în gol.
Dar mai mult nu pot să mă aştept de la ei!
Iată, deci, că la 70 de ani, am putut să răstorn şi piatra asta cu tabletele de Tărtăria,
dar am şi umblat în construcţia miturilor şi basmelor româneşti – căci asta fac „Co-
gaioanele...”. Sunt domenii pe care le stăpânesc, sunt ale mele şi dacă mai vrea cineva
să intre acolo – bine!, dacă nu – n-are importanţă! Îţi spun eu ce vor face de-aci în-
ainte: vor lăuda poezia, cum îl laudă şi pe Eminescu, dar vor ignora substratul! Se
face pielea găină pe ei când se raportează la substratul dacic, la substratul fiinţei na-
ţionale româneşti. Ce-mi umblaţi voi cu prostia că s-a desfăşurat ocupaţia romană
ca un covor, de la Sarmisegetuza, din Banat până la Nistru? Dar eu n-am avut pre-
tenţia să montez o altă ştiinţă istorică – Creatorul a avut pretenţia în ceea ce mă pri-
veşte să zic lucrurile astea, care nu s-au spus în cultura română. În felul ăsta şi cu
documentele astea, cu decriptele monetare, cu pietrele astea, cu tabletele de la Tăr-
tăria, cu o parte din tabletele Rosetti şi construcţiile mitologice – am o lume! În plus,
numai atât, cu un vers din Mioriţa, explicat cum l-am explicat eu şi deja eşti acolo,
între Blaga şi Eminescu.
– Da, dle ion Gheorghe, dar în felul ăsta dumneavoastră complicaţi lumea într-
un moment în care nimeni nu mai este dispus să rescrie istoria şi manualele, cărţile
fundamentale ale omenirii, ca să nu mai vorbim de alte idiosincrazii europene şi cul-
turale pe care le-ar stârni asemenea tentative!
– Nu e vina mea dacă ei până acum au aruncat şi au ignorat cărţile alea bune! Eu
le spun că Tărtăria este înainte de Europa...
– totodată, e la fel de adevărat şi de tipic româneşte, că alţii, din străinătate, vor-
besc şi invocă mai mult tărtăria decât o facem noi şi decât dascălii noştri oficiali de
istorie...
– Da, am spus şi altădată: dacă toate acestea le zicea un neamţ, nu numai că era
binevenit, dar era acum şi membru de onoare al Academiei Române, şi un model
SÂMBETELE
citat peste tot. Asta e însă slugărnicia culturală la români! Nu trebuie să ne facem
noi inimă rea rea totuşi din asta, că au mai fost şi alţii în situaţia noastră, nu sunt
numai eu! Dar eu, la 70 de ani, n-am ce să-mi reproşez decât cumva relaţiile faţă de
familia mea, faţă de fratele meu, faţă de mama, de soră-mea, faţă de care m-am înde-
părtat. Dar când m-am îndepărtat, le-am spus aşa: Fratele meu şi sora mea, ocupaţi-
vă voi de mama, aveţi atâta pământ, eu nu vă cer nici o palmă de pământ! Fratele meu
nu a priceput chestia asta şi înainte cu o săptămână de a muri mama m-a dus în tri-
bunal, m-a purtat cu somaţii pe la Judecătoria de la Buzău nu ştiu ce departajări şi
succesiuni să facem pe-acolo. Chestie care m-a supărat şi aşa rămâne! Aveţi casă, aveţi
loc de casă, aveţi pământ, lăsaţi-mă pe mine să nu am astfel de probleme! Şi, dacă e
s-o spun pe-a dreaptă, când o fi să-mi facă casă memorială, vă dau ăştia afară, şi pe
tine, sora mea, şi pe tine, frate-meu, de nici nu vă vedeţi! Dar lăsaţi chestia asta pentru
mai târziu, pe seama altora!
Important, de asemenea, este că eu nu m-am dezis că am fost membru al Parti-
dului Comunist – nici atunci, nici acum! Am mers la PSM tocmai în ciuda tuturor
indivizilor care mă înnebuneau pe mine la partid cu toată demagogia lor cu poporul
şi cu patria, ca să-i văd apoi cum merg cu lumânările la biserică şi să-mi dau seama
că am câştigat o bătălie cu mine însumi. La un moment dat nici nu m-a mai interesat
partidul, mă interesa să fiu cu unul sau cu altul, până când mi-am dat seama că ăştia
sunt acolo pentru că au fost trimişi acolo şi mi-am spus: Măi, Ion Gheorghe, ia stai
tu cuminte, tu nu ai de partea ta nici un general, tu n-ai ce căuta acolo, pentru că te-
mpuşcă ăia dacă cei din fosta Securitate nu se bagă pe fir şi zice: Lăsaţi-l pe ăsta, că-
i protejatul nostru! Dovadă că atunci când au intrat minerii în Parlament, unii au
luat-o pe coajă bine, fiindcă n-au fost semnalaţi că-s de-ai lor! Îmi spunea Petre
Stoica, de pildă, ce-a fost pe la partidul ăla al lui Coposu: Dle, i-au bătut pe ăia şi la
sfârşit ştii ce-au lăsat în urma lor, în holul sediului? Au lăsat o grămadă de cizme de
cauciuc, astfel demonstrându-le că ei nu sunt mineri! N-aveam deci ce căuta la ţără-
nişti, nici la PSM – unde i-am văzut pe-acolo şi pe nişte mari generali de la Securitate
care acum se simţeau cam rău, cum ar fi Merce ăsta! Pe ăsta îl vedeam mai des, mai
în fiecare vineri, de câte ori mă duceam la conferinţele de presă ale lui Vadim. El era
acolo, monitoriza pe fiecare unde stă şi ce face, când mi-am schimbat barba, când nu
ştiu ce... L-am văzut ultima oară când am fost să duc un exemplar din „Cogaioanele...”
pentru Vadim, unul pentru pictorul Eugen Mihăescu care mi-a făcut desenele la car-
tea mea „Nopţi cu lună pe Oceanul Atlantic” şi încă un exemplar pentru Funar.
SÂMBETELE
N-am lăsat nici o carte însă pentru madam Tuchilatu, pentru Leonida Lari adică,
pentru că este o jigodie. O văd odată şi mă-ntreabă: Ce faci de scrii aşa de bine?! Mă
uit eu aşa şi zic: Dar dumneata ce faci de scrii aşa bine?! Cică: Hai să ne mai întâlnim,
să stăm de vorbă... Bine-bine, zic, dar voi acolo pe la Senat, împreună cu Păunescu,
chiar aţi putea face ceva pentru mine! Am schimbat telefoanele, şi-ntr-o seară mă
sună să-mi spună că eu nu am nevoie de ajutor, fiindcă mi-a dat Dumnezeu har destul
şi că toţi suntem în grija Domnului! Şi-o întreb: Care domn? Dl. Ilescu, dl. Cutare?!
Iar chestia asta a şucărit-o şi de-atunci nu ne-am mai întâlnit. Într-o poemă o coto-
nogesc rău, poemă pe care de altfel a şi publicat-o Păunescu în următoarea împreju-
rare. Înainte de o conferinţă de presă de la PRM, pe când mă mai duceam eu pe-acolo,
nu ştiu cum aduc vorba de Păunescu şi ea sare arsă în sus, zicând că Păunescu este
un trădător, că ne-a trădat! Stai încet, zic, cum adică e trădător? Păunescu nu ştiu ce
votase în Senat, probabil legea cu bilingvismul în instituţii, iar ea şi partidul ei îl con-
siderau trădător. Ca peste o săptămână-două, în următorul număr al revistei lui Pău-
nescu, să citesc despre madam Tuchilatu că şi-a recitat poemele la o întâlnire de-asta
comună cu românii şi ungurii. Va să zică eu, când vreau să vă-mpăcaţi, îmi spui că
ăla e un trădător, în schimb tu te duci la un trădător şi reciţi! Poema în discuţie este
foarte violentă iar Păunescu a publicat-o, cum spuneam. Adică, ce gândiţi voi: Noi
suntem domni şi ne putem permite orice licenţă vizavi de etică şi vizavi de compor-
tament! Ei, dacă ei sunt domni şi eu sunt paria, atunci lasă-i pe ei să mănâne rahatul!
Fiindcă se întâmplă ceea ce s-a întâmplat şi până acuma: avem de-a face cu aceeaşi
liotă de înfometaţi pe care-i bate vântul de la un partid la altul, aceeaşi liotă de ne-
realizaţi şi de ambiţioşi care vor premii – înainte cereau paşapoarte!, vor Herder-ul
ş.a.m.d.! Se aruncă, domnule, ca porcii la teică! Ce fel de luptătoare pentru Basarabia
eşti tu, dacă tu n-ai cunoştinţă despre ce-am zis eu în „Elegii politice”, lasă că volumul
a fost cenzurat! Îmi spunea odată Grigore Vieru că ei au găsit „Zoosophia” pe care o
învăţaseră pe deasupra şi cu prilejul unei deplasări la Moscova recitau „Prutule, ne-
priceputule”. Iar voi, ce faceţi?! Vă duceţi la Chişinău cu Ioan Alexandru şi proclamaţi
Republica Moldova, ca nişte cretini, când în momentul ăla puteaţi să proclamaţi Uni-
rea!
– Apropo, de ce credeţi, totuşi, că au ratat intelectualii basarabeni prilejul ăsta,
care nu se iveşte decât o dată într-un veac?
– L-au ratat pentru că erau vânduţi, derbedeii! Iar domnul Grigore Vieru nu mă
mai interesează din momentul în care numele lui apare pe o lista de semnatari care
SÂMBETELE
cereau demolarea Mausoleului Eroilor de la Arenele Libertatea pentru că n-aveau ei
loc să construiască acolo Catedrala Neamului! Deşi, până atunci, când îl vedeam, îmi
venea să plâng gândindu-mă la Basarabia şi la lumea noastră părăsită.
– Nu şi-a trădat cumva idealurile Grigore Vieru, la fel ca toţi ceilalţi patrioţi de
peste Prut, nu credeţi că ar fi lucrat mai cu spor pentru Basarabia şi fără buletin de
Bucureşti?
– Nu ştiu ce raţiuni or fi avut, probabil că au scuza că sunt bătrâni şi-au fugit în-
coace să-şi căpătuiască copiii şi familiile ş.a.m.d., însă nu te mai da, domnule, model,
din momentul ăla! Vezi-ţi de amărăciunile tale de om! Tu înjuri imperiul ăla sovietic,
dar tot tu aveai, cu voie de la ei, un tiraj mai mare decât mine! Nu mă mai interesează,
aşadar, nici Grigore Vieru, nici că o dată l-am servit drept stindard! Aceleaşi neno-
rocite servicii de informaţii ale armatei s-au apucat şi pe-ăsta l-au băgat în Academie,
pe-ăsta în Senat, pe-aia la partidul „România Mare” – pe madam Tuchilatu au in-
trodus-o mai întâi la Partidul Ţărănescu, ca să bage de seamă ce fac ăia pe-acolo, şi
de-abia apoi a evadat la PRM! E peste tot o repartiţie de-asta de oameni, ca şi de bu-
nuri, ca şi de cai, ca şi de oi – una i-o dăm lui naşu, pe-alaltă i-o dăm lui cuscru! – de
care sunt responsabili golanii ăştia de la serviciile secrete, care te bagă în dihonie, dacă
eşti mai slab, faţă de colegii tăi şi faţă de ceilalţi amărâţi. Nu le port, deci, nici o pică
intelectualilor basarabeni, numai le spun că au venit aici şi s-au denaturat. Ei, acolo
la ei acasă, erau modele morale şi de suferinţă, însă venind aici s-au balcanizat, s-au
românizat prost, s-au ţigănit pur şi simplu. Pentru că asta au făcut alde doamna Tu-
chilatu care, cum am mai spus, îl înjură faţă de mine pe Păunescu şi apoi, convocată
de Păunescu, se duce şi recită alături de el! Ce fel de logică decât de lepre şi de ofiţeri
de informaţii aveţi voi care una ziceţi aici şi alta faceţi dincolo? Asta-i morală de scrii-
tor? De-aia le-am tras eu cu centura aia peste ochi, cu rubaşca, spunând că pe mine
nu mă interesează dedesubturile şmechereşti ale ofiţerimii de informaţii, pe mine mă
interesează etica supremă a poporului român! Despre asta e vorba! Trebuie să punem
o dată un model deasupra intereselor facţiunilor de spionaj şi de tagmă, asta este cel
mai important! De-aia ţin eu de grupul ăla de femei şi de ţărani de la Florica, mijlo-
caşi, nu ăia legionari, ci ăia 400-500 câţi au mai rămas acolo – aia este clasa mea care
n-a făcut concesii cu toţi şmecherii ăştia! Mă interesează, deci, modelul moral pe
care-l lăsăm – şi pentru amărâţii ăia de la ţară, dar şi pentru oamenii care trebuie să
construiască ţara asta! Dar aşa, mergem cu americanii un anotimp, mergem cu ruşii
alt anotimp, mergem cu ungurii alt anotimp, mergem cu franţujiişi se-alege praful!
SÂMBETELE
Întâi de toate nu se poate realiza aşa o cultură! Căci o cultură se realizează pe o bază,
pe fundamente morale clare, fără furtişaguri, fără mistificări, fără oportunisme de la
o zi la alta. De aceea e Blaga mare, pentru că nu a fost oportunist!
– Despre demnitate naţională vorbind, nu vi se pare că a fost tare tristă poziţia
noastră faţă de războiul din iugoslavia?
– Ăla a fost cel mai tâlhăresc şi ticălos episod al istoriei noastre recente! Indiferent
care ar fi fost acolo orientarea ideologică, fie că erau comunişti-comunişti, nu cripto-
comunist ca Miloşevici, cum ziceau ei, tot trebuia mers cu sârbii, pentru că n-aveam
altă soartă! Uite ce ne-au făcut: l-au băgat în faţă atunci pe ministrul ăla de externe,
pe butoiul ăla de rahat, de tescovină, pe Pleşu, fără să fie de meserie – deşi nici nu
trebuia om de meserie în chestia asta, fără să fie om de vocaţie – pentru că nici nu le
trebuia de vocaţie, lor le trebuia un papagal care să mânuiască frazele şi să stea drepţi...
– Dar oare Andrei Pleşu era la momentul respectiv ministrul nostru de externe,
nu altcineva?
– Sigur că da, aia-i opera lui! Norocul nostru, cine ştie, poate constă în faptul că
vreo muiere de-aia din Iugoslavia se va mai îndrăgosti o dată de Alexandru Ioan Cuza
şi reînnodăm astfel relaţiile. Norocul nostru mai e că acolo avem plămadă! În ultimul
război, ei s-au bătut pe muntele Vlahia, norocul nostru, zic, e că s-au bătut la Cum-
ana, tot nume de-al nostru – zic că avem plămada aia, a celor plecaţi de-aici cu oile
şi că sângele apă nu se face, şi că până la urmă vom comunica, în pofida prostiei şi a
crimei politice pe care au făcut-o alde Pleşu ăştia!
LIRICE
Nicolae CABEL
e Toamna regină mînzul iernii tale
vine spre noi, din nou, Toamna, cerbul ploii, aspru fu gonit de vînt,
cu greieri și frunze de vis luna s-a ascuns pe-o ulicioară,
și, blîndă, aduce, ea, Doamna, tremură tristețea-ntr-un cuvînt,
tristețe... așa a promis... ceru-i o petală, ce nu vrea să moară...
aduce și ploaie, paloare,

aduce un dor presimțit, cercul trudei tale strălucește încă,
tot simplu aduce, nu doare, în căușul palmei, ancestral destin,
jarul iubirii mocnit... lampa amintirii, veche și adîncă,
îți aduce astăzi un pahar cu vin;
aduce, de singur, fior,
cu vina de taină ce-o are...
pe cer, depărtat, un cocor mînzul iernii tale bîntuie prin sînge,
mai trage sărmanul de soare... el, cometă veche, care te-a născut,
bate iar la poartă, colind nepereche,
și, totuși, e Toamna regină să-ți aducă, sfîntă, copaie de lut...
pe sufletul nostru de flori... 10.08.16
îi cerem și mîine să vină,
s-aducă uimire-n candori...
5.09.16
LIRICE
divinul care crește fii... tace poetul... fuge idealul...

făptura în divin ascundă-și fastul,
voi, clopote, suratelor de îngeri, cînd roua-n muguri și-a golit pocalul
în voi lumina rîde și suspină;
în sate și-n cetate dacă sîngeri și visul odihnitu-s-a în castrul
cu aripă celestă te alină... cu miere și cu ceară... ăsta-i basmul
ce lasă și poetului doar spasmul...
o, bronzul vostru-ncărunțit sonor, 15.08.16
prin lume, cu mistere ne îmbracă,
el tihnă împrumută tuturor e-un neastîmpăr falnic
și veșnicia însăși, ca dădacă;
caligrafia zilei, unduioasă,
cum seva clocotește în trifoi, cu zmeuriș, cu sălcii și insecte...
din viscol iar se naște primăvara dactilii și troheii nu o lasă,
sonoritățile le vor perfecte...
și, Doamne, adă macii înapoi,
doar în voluta ei surîde șahul,

pe buza lor să-ntinerească țara...
cu ture flecărind în sindrofii,
tot clopote-s în blînde liturghii
cînd cade din istorie monarhul
și prin divinul care crește fii... și vîntul mai curtează păpădii;
15.08.16
e-un neastîmpăr falnic printre melci,
doar visul de silabe ideile-fantome se răsfață,
alt Cupidon adoarme-ntre pestelci
poetul, vezi, s-a travestit în înger,
uimirea să-și adune, simplă oază și liliacul s-a schimbat la față...
și-n jocul voluptății, vechiul sînger caligrafia – o lascivă-n schitul
se scutură de noaptea veșnic trează; cu trubaduri ce-nvață... păstoritul...
16.08.16
o haită de-ntrebări, cu umilință,
e viața lui, ce din lumină cade
și duce singur, cît e cu putință,
doar visul de silabe în cascade...
LIRICE
Ion ROŞIORU
Eu n-aş mai tresări
Pescari cu bărbi ruseşti zburlite vâslesc cu râvnă în aval:

Nădăjduind că-mi vor răspunde le fac cu mâna de pe mal!
De sub răchite dă la peşte un undiţar cu părul lung:

Cum are-un câine ce-l păzeşte ezit la el să mai ajung!
Un cal bălţat uitat de moarte a fost legat de gardul viu:

Deşi am pix şi am hârtie nu văd de ce-aş voi să-ţi scriu!
Cetatea genoveză zidul amorf şi-l macină pe grind:

Eu n-aş mai tresări chiar dacă ar fi să te zăresc venind!
Oriunde-aş merge
Spre sfânta vară se coboară intempestiv oricare drum:

Oriunde-aş merge-mi ies în cale salcâmii înfloriţi duium!
De două secole tânjeşte fântâna fostului haiduc:

Oriunde-aş merge-mi ies în cale salcâmii înfloriţi buluc!
De pe peretele cetăţii priveşte bourul din herb:

Oriunde-aş merge-mi ies în cale salcâmii înfloriţi acerb!
LIRICE
Mausoleul din grădină se ruinează an de an:

Oriunde-aş merge-mi ies în cale salcâmii înfloriţi avan!
Capela tristă-mi iese-n cale
Din parc mirosul ierbii tunse îşi ia elan îmbătător:

De vremea coasei de acasă îmi e subit nespus de dor!
Pe digul Dunării de smoală ard patru lumânări de seu:

Mă-ncearcă gândul că-necatul aş fi putut să fiu chiar eu!
Pe balustradă o femeie, cernită toată, plânge mut:

Mental mă identific, Doamne, cu soarta celui dispărut!
Întoarcerea în centrul urbei e mai toridă şi mai grea:

Capela tristă-mi iese-n cale. Mă furişez smerit în ea!
Mă lasă fără pic de eu
Întreaga noapte telefonul ascuns sub pernă a sunat:

Nevroza încă viitoare-mi percepe bir anticipat!
Sub streşinile casei vântul întreaga noapte a bătut:

Nevroza care se-nfiripă îmi cere în avans tribut!
Cu drujba hoţul de miresme dărâmă crengile de tei:

Nevroza care se-nteţeşte mă vrea defintiv al ei!
Originalu-i cântă-n strună perfidului succedaneu:

Nevroza-n mine instalată mă lasă fără pic de eu!
LIRICE
Asupră-mi cad de-a valma
Oraşul peste noapte în frunze-n s-a-mbrăcat:

Destinul nostru dublu e şi mai încifrat!
Stradelele sunt toate întunecate iar:

Să te aştept pe una din ele e-n zadar!
Miroase-a tei cu râvnă să dea în floare stând:

Să veşnicim mireasma noi nu vom şti nicicând!
Sub crucea zilei noaptea cu sârg îşi taie drum:

Asupră-mi cad de-a valma singurătăţi duium!
Tu eşti de-a pururi centrul
Azi noapte în mansarda-i s-a stins frumoasa Frau:

Pustiului din mine de capăt nu-i mai dau!
Deja e-n toi omătul de flori pe sub castani:

Pustiu-ncep să-l număr pe degete în ani!
Încremeneşte ziua în propriul ei miez:

Pustiului fantastic esenţa i-o-ntrupez!
Cern genele azurul ce tremură mărunt:

Tu eşti de-a pururi centrul pustiului ce sunt!
S-o bată paşii nimănui
Cândva la marginea grădinii era un stâlp de telegraf:

Sunt fiu risipitor şi casa de-ntors e pulbere şi praf!
Sub nuc, la capătul livezii, era fântâna cu tambur:

Mă-ntorc definitiv şi urlu că nu mai văd nimic în jur!
LIRICE
Urcau de-a valma trandafirii pe gardul care-a fost şi el:

Masca de sare-mi izvorăşte din ochii plânsului fidel!
Aleea cu pietriş pavată ducea spre chioşcul care nu-i:

N-o mai disting. O las s-o bată sub iarbă paşii nimănui!
Îţi pun norocul la picioare
S-aruncă apa în abisul tăiat în vertical granit:

Din ochii mei porneşte plânsul ce nu se lasă stăvilit!
Izvorul limpede se lasă hipnotizat de curcubeu:

Nu altfel m-am lăsat de tine în nebunia mea şi eu!
Voluptuos s-aruncă luna s-aprindă nuferii din lac:

În fiecare noapte cale prin dreptul casei tale-mi fac!
La înteţirea toamnei plopii îşi lasă frunza pe alei:

Îţi pun norocul la picioare, dar nu te oboseşti să-l iei!
Aştept să vină lupul tainic
Precum în stepa tot mai stepă un cimitir dezafectat

Mă simt îngrozitor de singur, de ocolit şi de uitat!
Un minaret fără moscheie a mai rămas din fostu-aùl:

De la plecarea ta-nstelată de moarte sunt trăit destul!
În dâmbul tracic se deschide o cazemată printre duzi:

Strigându-te din pragul verde îmi fac iluzii că m-auzi!
Sub plopul blestemat dansează fantoma cu eşarfă frez:

Aştept să vină lupul tainic să-mi facă semne să-l urmez!
LIRICE
Nicolae ROTARU
UMBRA VIE Într-o lume-așa precară,

Draga mea nonagenară,
Bună de-a fi pusă-n ramă
Ce știi tu, umbră-nțolită,
Dragă umbră vie – mamă!?
A nefirii rea ispită?
Ce mai știi, gângav rostit,
VĂZUL FRUNŢII
Al tăcerii de-antracit
Care ți-a-mpuiat auzul Te sărut, muză, fierbinte
Și ți-a șterpelit tot uzul, Pe al treilea ochi din frunte,
Apetitul și puterea, Pe pleoapa fără vedere,
Răsuflarea și plăcerea? Cu jind, dor şi cu plăcere.
Nu mai știi și nu mai poți,
Umbră vie a celor morți, Dar tu vezi, se înţelege,
După a iubirii lege,
Biet schelet împielițat
Şi m-auzi şoptind în barbă,
Chip al unui timp uitat,
Că iubirea umblă oarbă.
Mersul unei stări în loc,
Starea unui fost noroc! La sân când mă strângi, făptură,
Te-ntreb de departe-anume, Îţi sunt lavă şi arsură,
Cum te-ntreabă-ntreaga lume, Şi rabzi să te pârjolesc,
Ce se-ntâmplă, cine ești, Ca-ntr-un habitat drăcesc,
Și de ești, cărei povești
Aparții și ca drept cine, Ori ca-n raiul cu amoruri,
Unde ard mocnite doruri,
Fâlfâit de țoale pline,
Sub ştiute străji de îngeri,
Dăinuind ani și decenii
Peste văi adânci de plângeri.
Într-o lume de vedenii,
LIRICE
Tu, cu văzul de sub cută, V-aștept, nu vă grăbiți, eu am răbdare

Îmi pişti limba cu cucută, La hărăzita descăpățânare,
Şi-mi şopteşti c-al tău amor, Iar scula morții, ea rabdă oricât
O să-l am doar dacă mor! Să vă mângâie c-un tăiș la gât.
V-aștept cum v-așteptați și voi,

TU, MUZA MEA geambași,
Chiar păcătoși fiind s-ajungeți îngerași,
Femeie floare din înalt fief, Făceți-vă o cruce-n cerul gurii
Vreau să-ţi admir statuia mişcătoare
Și dați-vă sărut de foc securii!
Şi să-şi cutreier sacrul relief,
Tu, muza mea, făptură-nfloritoare.
În zăboviri din nopţile de tină,

VEDENIA MORŢII
Cum scriu stând sâcâit de lungi artroze
La masa înecată în lumină, M-am împiedicat de ea când să ies,
Te-admir furiş prin raze de veioze. Şedea ghemuită pe-un petic de preş,
De parc-ar fi fost un câine legat fedeleş,
Târziu, sub cerga mea de insomnii, I-am dat cu bombeul ghetei un ghes!
Căldura aromată ţi-o strecori
Ş-aşa dăm starul altei poezii,
Mi s-a părut că icneşte, că-i sună oasele,
Plămadă de visări, gând şi fiori.
Mi-am văzut de drumul meu în noapte,
De unde să ştiu că dădusem peste
V-AȘTEPT
moarte?
V-aștept pe voi și, de la voi, binețe Târziu i-am văzut rezemate şi coasele.
Lingușitori perfizi cu două fețe
Hâde făpturi negustorind trădări Când m-am întors odată cu acea
Plini de arginți primiți pentru vânzări. amiază,
Umbra sunătoare dormea tot la uşă,
V-aștept pe toți, vii și-n a mea retină Mi s-a părut o rudă, o bătrână mătuşă,
V-am pregătit deja o ghilotină, Dar a salutat cu semnul crucii, era
Ca, despărțit de trup, al vostru cap trează…
S-ajungă biet trofeu sub un valtrap.
LIRICE
ZI DE NAŞTERE Dâre de lumină taie câte-un fulger,

Eu, mușcat de muze, tot transpir și
Ziua mea de naştere, aceeaşi marţi sânger,
din martie, zace roasă pe margini Prin sticla ferestrei umbre se strecoară
de ceasurile rele, mă simt ca un glonţ Și tăcerea tinei a-nceput să doară.
cu manta din carne de om ucis într-o
tranşee săpată de Serghei Esenin Masa cu hârțoage rabdă sub poveri
sub mestecenii din Parcul Plumbuita, Doldora de ceasuri din trecutul ieri,
cu ajutorul unei sticle goale şi sparte Cu floreta mică nimeresc la fix
de votcă contrafăcută, noaptea Inima-n dreptunghiul cel alb de sub pix.
precedentă
zace sugrumată şi ea de şnurul unei Croiesc o poemă, i-am schițat făptura
lumânări arse pe jumătate, căreia Cum dintr-o oglindă își face figura
cinteza Un pictor ce-nvinge cu vopsea hazardul,
de lumină i-a zburat răvăşită de vânt, Căci zugrav de vorbe, e, la fel, și bardul!
un urmaş al lui David, meşterul ochitor,
a mărunţit licărul din becurile aleilor TRUPURI BETEGI
cu o praştie artizanală, dar precisă,
mă scurg şi mă târăsc, şarpe de sânge În spitalul de protocol
sâsâitor şi sătul ce-şi cată drumul începe vizita, o liotă de medici
unde să iasă din pricina durerilor rostesc de-ți vine să te-mpiedici:
de cap, „Infirmitățile la control!”
prin smârcurile Colentinei puturos
trecătoare... Prin saloane, nici un pacient
nu mai are trupul complet,
ZUGRAV DE VORBE parc-abia despachetați din colet...
„Aveți sufletul întreg și e suficient!”
Noaptea-și toarnă un alt strat de
smoală, Jumătăți sau sferturi, zac răbdători,
Eu trag nou polog de tuș pe coală, cu suflet întreg, excedentar,
Își vibrează bronzul clopotul din turn, dau pe gât buline cu apa din pahar:
Eu alinii verbe-n negrul taciturn. „E mai important să trăiești decât să
nu mori!”
LIRICE
TOT ÎMPREUNĂ TATĂ, FIU, NEPOT
Te chem să vii, te-ndemn să pleci Tata se lasă-nvins de flori şi ştir,

Din margine de somn de veci, El, veteran din Miskolc, Brno, Tatra,
Tu chiar soseşti ş-apoi te duci, În veghea lui din lut, în cimitir,
Umbră de seară printre cruci. Când strănepotul său e-n clasa-a patra.
E de ajuns, glas de ţărână

Bunic ce sunt acestui prunc şcolar,
Aud şi ştiu ce vrea să spună,
Pe-ogorul cu răsad de stele, Când la mormânt lumini s-aducem
Mormintele par bărci cu vele am venit
Pentru cel dus în acel ev precar,
Cu care noi plutim sub lună, Despre război şi străbunic i-am
Doi despărţiţi, dar împreună, povestit.
Când falduri negre, umbre-n noapte
Ne-ncap în straiul greu de moarte.
Mi s-a părut o clipă că sub frunze,
Se-aude şoaptă, foşnet de cuvinte,
ȘTIUTOR Rostite parcă de-ale tatei buze,
Şi nu mă-nşel că, brusc, mi-aduc aminte
Ca să aflu de e toamnă sau s-a scurs
Carul vieții pe-acel șleau
Către ținta de pe urmă denumită: Cum, când eram ca piciul de acum,
Cel de Sus. Îmi povestea de drumul morţii-învinse,
Prin ploi de gloanţe, schije, foc şi fum,
Nu mai știu și nici nu-s dornic Şi adormeam şi mă luptam în vise,
De-a afla ce anotimp mi se toarce din
înalt Cu arma-n mână, în salturi şi atac,
Îmi car carul cu mers spornic
Rostogolindu-mă-n tranşei adânci,
Greu la fel ca o statuie ticluită din
bazalt. Strigând prin somn în patul din iatac,
În mers grăbit târâş, pe brânci,
Știu că nu știu și mi-e bine
Ca vestitului Socrate din pisanii Ca un erou al patriei viteaz,
Și ca insul oarecare oare cine, Şi cum, apoi, urma lupta concretă,
Îmi bat drumul și-mi torc viața, timpul, Cu caprele pe dealuri şi izlaz,
anii! Nu ca nepotul care-o duce pe... tabletă!
LIRICE
Emil ALMĂŞAN
Săpânța
Aici e dorul nostru cel dintâi simt că-s fărâmă din acest Pământ,
lăsat să-și urce către cer credința, și că-n țărâna lui mă nemuresc
că veșnicia ne e căpătâi,
martor e cerul blând de pe Săpânța Pe deal, când vin, după o zi de coasă,
ducând în inimi sfintele pogoane,
Simt cum prin suflet aripi își desface oșenii-mi par, venind cântând spre casă,
un țărm de liniște, fără-nceput, coborâtori de-a dreptul din icoane
cum ne cuprinde-n dragoste și pace
hotarul care darnic ne-a născut Când se opresc, din când în când, la porți
și se îmbrățisează la răscruci,
Cuvintele se-mbracă-n vers de jale, îmi pare că prin ei se-ntorc din morți
de pretutindeni urcă dulce cânt, strămoșii daci în semnul sfintei cruci
ocrotitor lumina curge-n cale
și totu-n jur e iertător și sfânt Și seara când se lasă peste sat
și urcă-n cer fuioare lungi de fum,
Cu-a lui palate-nalte până-n soare, dacă privești cu sufletul curat
Apusul rece, lacom și trufaș, îl vezi pe Dumnezeu venind pe drum
îmi pare-o biată clipă trecătoare
pe lângă veșnicia din Oaș Dragoste de verde
În orice frunză ce doinește-n vânt, Nu-i așa că toamna inimile noastre

pe orice fir de iarbă când pășesc, par tremurătoare frunze ce doinesc?
LIRICE
Parcă bat în ele zările albastre Mi-e dor de tăcerea adusă cu tine
și în loc de sânge lacrimi le-nvelesc
Tremură cerul toamnei din greu
Nu-i așa că toamna sufletele noastre
urcă-n strălucirea norilor de foc? a doină, a rugă, a jale...
Aripi să le crească, pururea măiastre, Cuvintele se-mbracă în sufletul meu
din cenușa vieții ce-a avut noroc să-și taie spre tine o cale
Toamna, ochii noștri, către cer s-ar pierde Sărut pământul pe care-ai să vii....
să nu îi îngroape, lacomă, rugina... De-atâta singurătate,
Suntem nesfârșită dragoste de verde, și inima mi se veșteji,
cântecul din care s-a născut Lumina și-n piept ca o frunză îmi bate
Se-apropie septembrie Mi-e dor de tăcerea adusă cu tine,

și de ochii tăi, adânci și cuminți,
Mi-e teamă că tăcerile, din nou, în care cerurile sunt numai senine,
aștern pe lume grele stalactite
și toamnele plâng cu lacrimi de sfinți
în care picură și chipul tău
și lacrimile mele, împietrite
Psalm
Mă-ncearcă întrebări fără de glas
prin care vreau, zadarnic, să adun
cuvântul care simt că a rămas Calea aceasta e fără sfârşit,
din gândurile noastre ce apun o străbat în genunchi, în tăcere.
Până fi-voi, de ea, izbăvit,
Se-apropie septembrie....Și-mi pare rogu-te, dă-mi numai putere
că mă prefac în cântec ruginiu...
De-aș ști că ești, pe lume, trecătoare
Adevărul...Câte lacrimi adună
m-aș îngropa în ochii tăi, de viu
întrebări, căutări în zadar!
Să te-nsoțesc și-n ultima lumină, Doar liniştea, peste tâmple, stăpână,
lăsată peste ceruri să aștearnă am simţit-o, mereu, ca un jar
această desfrunzire ce-o să vină
pe tâmple depărtare să ne cearnă Viața se scurge, străină,
cu taine ținute departe.
Așa încep poveștile...,,A fost
Sufletu-i doar o lumină
odată, draga mea, ca niciodată ,,
născută, poate, prin Moarte
Și ne-om afla-n cuvinte adăpost
de toamna care sufletu-și arată
LIRICE
Şerban CODRIN
CEA MAI FRUMOASĂ LEGENDĂ

A DREPTURILOR DE AUTOR,
ÎMPODOBITĂ CU BIBLIOGRAFII ȘI SNOPI
DE PALMA MAICII DOMNULUI
Din drepturi de-autor mi-am cumpărat *
Un stol de cuci în ceasuri delirante, Grotesc, de când poet am parvenit,
Yacht să-mi plimb muze-în zeci de De cuie, ştifturi, şpan iubirea-abundă,
variante Iar câinii cei mai vrednici mă confundă
Şi-o pipă neaprinsă, de pirat; Cu biciclistul bun de hingherit;
Şi-idei mi-am târguit, şi utopii, La pâine, vânzătoarea cu mănuşi
Enigme şi iluzii furibunde De celofan mi-alege o lipie,
Şi nişte munţi în lună, să-aibe de-unde Cea mai subţire,-n pungă străvezie,
Pământul răsări sub nourii Inscripţionată Muza lui Brâncuşi;
Cu-aripile-înecate-în albăstreli; Energic mă salută din balcon
Şi încă-un felinar din Carul Mare, Prosoape-entuziaste şi poporul
Deloc să-l dau la schimb Cămăşilor, ciorapii cu piciorul
dintr-o-întâmplare Și sutiene-în rang de fanion;
Pe-un măr muşcat de-Adam, cu îndoieli Prin tălpi mă dor, cu-asprime colţu-
Că-or mai veni mântuitori din fire roasă,
Să mă salveze de la mântuire. Toţi bolovanii, când revin acasă.
LIRICE
* *
Cu fabrici de pasteluri şi-elegii Homer cu lira mă vestea mai ieri,
Aducătoare numai de profituri Subtil făcând-o pe-împăciuitorul,
Să-mi cumpăr o cutie de chibrituri, În loc să-mi tulbur înciudat izvorul
Împăietor de fantasmagorii, De inspiraţie din efemer
Le şlefuiesc până îndeajuns În vlăguit, ce-ar fi cocoşilor
Bazaruri şi dughene le consacră: Să le ofer, pe-un preţ sfidând
Pe faţă, marfa-mi vând, sublimă, sacră, amploarea,
Stupidă, după vremuri, ori pe-ascuns, Toată-aroganţa să moşească marea
Degustătorilor de-esenţe prea Afacere a soarelui în zori;
Hipnotic distilate-în arsenale Sus, pe ostreţe-euforia lor
De-elipse, antiteze ireale, De ţipători închide minunaţii
Nefaste bunătăţi la cacealma; Ochi ai nimicului din constelaţii,
În faliment, goliţi atelierul, Iar imnul Cuuuu-cu-ri-guuuu! oricât vor
În schimb, de neatins, lăsaţi-mi cerul. Să le rămână-în gât, fără tentaţii
Să-i devalorizez pe-înaripaţii.
*
*
Pe sacerdotul dacă-ar face-o, cel Rapsod şi trubadur, bard şi poet,
Mai credincios iluminând cerneala, Merg la talcioc duminica, agale,
Un domn contabil freacă socoteala, Maidanul dincolo de mahalale,
Foarte-încruntat, întotdeauna chel; Doar cât să-mi cumpăr noduri la şiret;
Acontu-excită, mângâie-un decont, Un traficant de vorbe, mâncăcios
Neliniştea mi se îmbogăţeşte Din bronzul propriilor monumente,
Şi am, excentric de funcţionăreşte,
Mi-întinde-o palmă cu-ultrasentimente
Vedenii cu dobânzi spre-un orizont
Cerşite pe 30 de-arginţi în jos;
De gărzi financiare, companii,
Stropşit de crivăţul impetuos
De unde-enumăr cu febrilitate:
Cu numărul o mie la sandale,
Un stat droghează brokeri, buy-back,
Fără-echivoc îi dezertez din cale
rate,
Curte de conturi, banking, agenţii Şi-o aţă din cămaşa lui Hristos
Extaziate de fiscalitate Aş rupe-o cu-ochii ridicaţi la stele
Pe poezie-întâi şi-întâi de toate. Să-o împletesc iluziilor mele.
LIRICE
* Îmi trudnicia port pe-aceeaşi cale
Deasupra morilor de vânt, fatale.
Cu preţul decăzut la nici un preţ,
Mi-am cumpărat ca un poet de seamă *
Căderi din lună să le-închid în ramă M-am fericit cu-un ram de mărăcini
Fără-orologii şi-alte vanităţi; La bunul preţ răscumpărat, al pieţei,
La şapte paşi de uşa mea un far, Taraba-aceeaşi, unde precupeţii
Un far se-înalţă-alături de-o furtună, Smulg dintr-o carte de-unul Hölderlin
Furtună-a toate-oceanele-împreună Şi-împachetează peşte-în ambalaj;
Amar să-îndur amărăciunea, dar, Din inimă, amar şi-amar, prea-aş
După-un nesomn, devin colecţionar vrea să
De albatroşi batjocoriţi pe mare, Mă-încoronez, dar cui şi cui mai pasă
De noi candidaturi la martiraj;
Pungi de hârtie sparte fiecare
Abia târându-mi umbra de pripas,
Cu răfuieli de tunete-în zadar;
Mă-atrage desperarea în ispită,
Decât prosper în zodii şi comete,
Dar mi-e cerneala-abject de ponosită
Le schimb mai bine cu-umbre pe-un
Şi-mi cade neputinţa în impas,
perete. Gândind la Dostoievski-ori
Shakespeare filă
* Cu filă-aprinşi în loc de o feştilă.
Bogat şi talentat între cămăşi
Cu diamante artificiale, *
Din pipă fumuri mi-urcă-în rotocoale Încrezător, mă bate-un gând, ce-ar fi
De-arome-eterice de Bangladesh; Cu banii câştigaţi pe poezie
Mai rătăcesc prin Ramayana-în van, Să-mi cumpăr pe sub mână o moşie,
Cu-Omar Khayyam beau cană după Cu miazănoaptea către miazăzi,
cană, Să, în registru-agricol, mă declar
De-mi vindec sufletul că viaţa-i vană, Cultivator de zurgălăi şi alte
Iar pofticiosul trup doar pământean; Farafastâcuri cu miraje-înalte,
Prea Goethe-şi joacă dragul rol de Câte fântâni încap în fântânari;
prim- Sub zodiile Caprei-cu-Trei-Iezi,
Ministru, de mă doare în Germanii Cioburi de oale şi ulcele-oneste
Să recolteze dintre brazde-agreste
Cu Rinuri şi Munţi Hartz pentru
Barzi minunaţi, ori să te minunezi,
titanii
Gura să-i muşte, a bibliotecii,
De trei parale-ai stilului sublim; De vorbe-umflaţi, retorici ca dovlecii.
LIRICE
* *
Ci-Aristotel şi David din scripturi Scot la mezat colecţia completă
Şi Eminescu-între-asasini şi Dante De oale sparte, muci de lumânare
Au scris cu râvnă cărţi iradiante, Şi oase-în gât, bucate fără sare,
Basho, Vivekananda, Epicur Un grajd cu boii de la bicicletă,
La pâlpâitul unui amărât Duzini de aşteptări la cotitură
De sfeşnic, mâzgăleau pe-un hârb Şi pagube-în ciuperci, praf de pe tobă,
de masă,
O hărmălaie-a vântului în sobă,
Ca într-o peşteră prea-întunecoasă
Trei găuri în covrigi, cinci pumni în
Şi-un Vanity Fair încă pe atât;
gură;
Cum nu mă plâng de banii berechet,
Unul ce-ar fi să-mi cumpăr, zeci şi sute Într-un târziu, scăpat cu mâna goală,
De-opaiţe-într-o grabă pe-întrecute Nu-am niciun ghinion să mă invite
Cu-orice cămaşă-astrală de poet; În bâlciul cu ruletele-arvunite,
Dintre răsplăţi, prefer apă de ploaie Unde-şi clocesc eterna învârteală,
Cât mai bogată pe cununi de paie. Cu aşii-în mâneci, cocalari de premii,
Diverşi Cervantes, unchiul Oscar,
* Gremmy.
Oricât repar cu faste cheltuieli,
Maşina mea de scris prea-mi *
compromite Mi-am cumpărat din drepturi de-autor
Nori lungi pe şesuri, geamuri Douăsprezece zodii incomplete
zdrăngănite, Şi-o mătură de-ascuns pe îndelete
Un cer de stele şi-alte îndoieli, Istoria cu scârbă sub covor;
De unde pacostea nu dă la schimb Şi nişte roabe-umplute cu pietriş,
Nici gozurile cele mai umile,
Cât a rămas din toată desperarea
Cu-oricâte nopţi de-a valma, fără zile
Şi strigătele după demolarea
Prin nouă-ori nouă insomnii o plimb;
Lui Dumnezeu, pe faţă ori furiş;
Cu cât la treabă-o clănţănesc şi-oblig
Cu zeci şi zeci să-mi scrie, de peniţe, Şi-o cană cu-apă de la robinet
Ori hărnicia-a mii de şcolăriţe, Să o răstorn la rădăcina vieţii
Pe-atât neinspirata pe câştig În patosul de-a preschimba poeţii
Îmi bea-într-un chef cerneala şi-mi Pentru nimic la casa de-amanet;
propune Şi încă-un pumn mi-am cumpărat,
Aceeaşi veşnică defecţiune. de sare
Pe rănile de ieri şi viitoare.
LIRICE
Rodian DRĂGOI
sub piele îmi foşnesc dureros
manuscrisele de nicăieri vin păsări fără trup
eu un mormânt albastru în mine aş
adie vântul
purta
se aude cum sub piele îmi foşnesc
dureros manuscrisele
ți-am spus mereu
cândva aveam un perete și îl iubeam că tu eşti între ieri şi-ntre mâine un nod
noapte de noapte desenam fluturi pe el
dimineața fluturii se trezeau și începeau eu scriu
să zboare cu sângele unei păsări încă necunoscute
apoi privesc pe fereastră cum un copil
femeia mea a murit de aproape doi ani desenează o viaţă uriaşă pe ziduri
dar cafeaua ei încă aburește pe masă
acum sunt singur
de atunci în carnea mea este numai joi
întuneric și frig cu clipa înţepenită în perete
și nicăieri nicio ușă deschisă poate o să adorm
şi tăcerea va putea să înceapă
ninge peste un trup în care

nu e nimeni ești tristă ca o capcană de păsări
cântătoare
de aseară ninge abundent
peste un trup în care nu e nimeni acum toamna
se aude cum gândurile clatină vântul e o vulpe printre melancolici copaci
doar părul tău încă verde adie prin și tu eşti tristă ca o capcană
arbori de păsări cântătoare
LIRICE
în mine sunt mormane de frunze vântu- tu ști că de când am plecat

rate mama a pavat toată ograda cu lacrimi
în părul tău acum e mai răcoare Doamne, mereu e întuneric în soare
de o săptămână tot plouă nici nu putem să adormim

parcă și vorbele mi-au putrezit cuvintele noastre sunt pline cu pământ
chiar și iarba
tremură ca o femeie care-a ucis și iar suntem atât de trişti
ca nişte ochi care-au uitat să vadă
numai singurătatea stă în fotoliu
şi citeşte ziarele
vântul începe să clatine
aud cum mama drumurile
îşi îndoaie lacrimile ca pe nişte nuiele
sub pământ tatăl meu a uitat să se radă iarba încă nu ştie încă nimic despre
toamnă
vine iubita mea
biografia unei pete de sânge și îmi lipeşte tristeţea crăpată cu lut
eu mă uit cât de greu tata
luna stă într-un picior şi respiră un cerc îşi poartă viaţa şi securea pe umăr
pe sub pământ tu pleci la vânătoare
acum iar ninge viscolit deodată vântul începe să clatine dru-
respiraţia tatei îndoaie geamul la casă murile
în gloanţe
iubita mea fotografiază melancolia aces- praful de puşcă se ascunde de frică
tei ninsori și secundele dau buzna zgribulite în
eu continui să scriu biografia unei pete casă
de sânge
îmi rog iubita
câinele meu de mult a murit să facă singurătatea mai mică
dar umbra lui mă urmează şi acum și mă gândesc că mâine
credincioasă cine ştie ce răni ne vor ajunge din urmă
LIRICE
în numele dorului
Stelian GRIGORE
M omentele de încântare, prilejuite de marea sărbătoare a Sânzienelor, dar şi a

iei, devenită emblemă naţională, sunt potenţate de bucuria lecturii unei cărţi
de lirică feminină, „Secvenţial”, recent apărută, ediţie bilingvă româno-engleză, sem-
nată de distinsa poetă Carmen Tania Grigore. Ţin să remarc faptul că volumul e
impecabil întocmit şi tehnoredactat de talentatul ziarist şi poet Nistor Tănăsescu.
Nici nu se putea altfel, pentru că poeziile din acest volum minunat m-au făcut să re-
trăiesc emoţiile autoarei, dar şi să reafirm că poezia este muzica sufletului.
Atât versurile din primele trei volume („Pulsul ţărânii”, 2009;„Minutul de sin-
ceritate”, 2011;„Un sezon cât o viaţă”, 2012), cât şi cele din „Secvenţial” sunt scrise
„în numele dorului”: „îngerul/ a luat cu împrumut/ mărturisiri/ mă aşteaptă/ ascuns/
într-un cea deşteptător/ când va veni vremea/ bucuria regăsirii/ e tot ce contează/ tim-
pul/ va rămâne în aer/ atent/ la coregrafia morilor de vânt” („În numele dorului”,
pag.79).
Timp de zece ani, începând din 2007 şi până în 2017, Carmen Tania Grigore a
trăit şi muncit din greu, departe de locurile natale, în Anglia, dar cărţile apărute în
această perioadă ne-au convins că poeta a locuit în „limba dulce şi frumoasă” , „ca un
fagure de miere”, în limba noastră românească, în care a respirat şi respiră. În liniştea
fiinţei sale, în singurătate, înfruntând distanţa de meleagurile dragi ale copilăriei, gân-
durile încărcate de dor călător i-au zburat către cei apropiaţi, cărora le-a simţit acut
absenţa: „fug din cotidian/ mă opresc în/ câmpul vizual/ al memoriei/ înfrunt distanţa/
cu toate/ neajunsurile ei/ şi eliberey din piept/ porumbei/ purtători de suspine”. („În-
toarcere acasă”, pag. 55).
Sentimentele de dor şi de tristeţe se amplifică dureros în clipa revederii casei pă-
rinteşti, unde, cei dragi – părinţii – au păşit pe tărâmul veşniciei: „mă întorc acasă/
LIRICE
poarta mă primeşte/ cu ruginiri multipli-
cate/ euforia de sub călcâi/ rămâne în
prag/ aderentă locului/ în care mama/ îşi Carmen Tania GRIGORE
îmbuna oftatul/ mă întorc acasă/ cu
inima clopot/ scăpat de sub control/ îmi
strig părinţii/ la oră târzie.../ doar teiul anduranță la pelin
tresare/ ...mai mult închipuire decât
s-a dat startul la vigilență
chip/ aud tânguirea/ odăilor anchilozate”
însă alergăm în zig-zag
(„Poem de întâmpinare”). În aceste ver- ca și cum ne-am feri
suri, dorul aduce şi păstrează în sufletul de gloanțele unor
poetei chipurile scumpilor părinţi, dar şi refugiați cameleonici
o profundă durere.
dar vai
Mintea sa luminată pătrunde adânc
linia de sosire pare
în inima-i larg deschisă către semeni şi tot mai departe
şlefuind cu migală inspirate sfinte cu- de lumea aceasta mirobolantă
vinte, ne-a dăruit versuri emoţionante:
„dar ce alcătuire/ controversată/ niciunuia poate că punctul terminal
este de fapt un sâmbure de adevăr
dintre noi/ nu-i ies la iveală/ reflexe de
încolțit în lumea cealaltă
apărare/ ne rumegă depărtarea/ cu fante-
zii cu tot/ rămânem datori/ unul altuia/
cu dimineţi/ nerostuite/ urmaşii noştri/ endurance for absinthe
vor culege/ semne/ de recunoaştere/ din
marea familie/ lexicală/ cu siguranţă/ ur- It was given the start to vigilance
maşii/ urmaşilor lor/ ne vor dojeni/ dacă/ but we are running in zigzags
as if we are avoiding
se va întâmpla/ să ne pomenească/ vreo- the bullets from
dată” („În afara timpului”, pag. 27). some chameleonic refugees
Mă consider norocos că am reuşit să
intru în rezonanţă cu emoţiile acestor but alas
versuri şi să mă regăsesc în scrisul acestei the finish line seems
further and further
veritabile poete, scris izvodit din trăirile
from this extraordinary world
profunde ale unui suflet greu încercat.
n maybe the endpoint
It is actually a grain of truth
germinated in the hereafter
TRADIŢII ŞI OBICEIURI
serbările şi şezătorile şcolare

Elena Daniela PLĂTICĂ
Î n câteva numere ale revistei noastre am prezentat o parte din obiceiurile şi datinile
locului, evocate cu lux de amănunte de către distinsul fiu al satului Ţinteşti, dr.
ing. Gheorghe Moldoveanu, în primul său volum de ,,Memorii“.
De această dată, având ca punct de plecare tot primul volum de „Memorii“, mă
voi strădui să evidenţiez unele aspecte legate de organizarea şi desfăşurarea serbărilor
şi şezătorilor şcolare în perioada 1930-1937, când vrednicul memorialist a urmat
cursurile celor şapte clase la Şcoala Mare din satul Ţinteşti, avându-l ca învăţător-
director pe exigentul educator Ion Neagu (Negulescu). În apropierea Şcolii Mari se
afla şi Şcoala Mică (în acelaşi local cu Primăria), unde funcţiona ca învăţător Ion
Constantinescu (Dl. Ionică). Autorul „Memoriilor“ îşi aminteşte, cu emoţie, de ser-
bările şi şezătorile şcolare, menţionând că acestea constituiau prilejuri de mare bucurie
atât pentru elevi, cât şi pentru părinţi. Erau aşteptate cu mare nerăbdare şi se desfă-
şurau la Şcoala Mare, sub îndrumarea învăţătorului Ion Neagu, dar şi cu aportul în-
văţătorului Ion Constantinescu.
Serbarea Sfârşitului de an era principala serbare şcolară şi avea loc pe 29
iunie (Sfinţii Petru şi Pavel). Pregătirile pentru serbare începeau imediat după în-
cheierea cursurilor (24 iunie – Drăgaica), organizându-se repetiţii la cor, poezii,
snoave, cimilituri, strigături şi dansuri naţionale. În ziua serbării, în şcoală era creată
cu adevărat o atmosferă de mare sărbătoare. În sala de clasă de la Şcoala Mare era
amenajată scena. La ferestre erau prezente ghivecele cu flori, iar pereţii erau împo-
dobiţi cu cununi împletite din flori de câmp şi de grădină. Predominau florile de
câmp precum sângele voinicului, albăstrelele, moţul ciocârlanului, drăgăicuţa (sân-
zienele), asociate cu cele de grădină, între care crăiţele, cârciumarii, nemţoaicele (con-
durul doamnei). Nu lipsea din decor nici lemnul domnului (acele minunate frunzuliţe
lungi, cu dunguliţe albe şi verzi). Pe catedră erau aşezate coroniţele şi buchetele de
flori pentru premianţi.
Şcolarii şi părinţii, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, erau aşteptaţi în pragul şcolii
de către cei doi învăţători. Elevii se îndreptau către scenă, iar părinţii şi ceilalţi invitaţi
se aşezau în bănci, pe scaune sau rămâneau în picioare, sala umplându-se până la
refuz.
Semnalul de începere era intonarea imnului regal „Trăiască Regele“, când toţi cei
prezenţi se ridicau în picioare. Se făcea o linişte perfectă, semn de respect pentru ţară
şi suveran.
Programul artistic era bine structurat şi adecvat acestui important moment din
viaţa şcolii. Corul elevilor interpreta dintre cele mai frumoase melodii, precum „Ro-
mânaşului îi place“, „Cucule, pasăre grasă!“, „Bâr oiţă la poiană!“, iar echipele de dan-
suri executau cu multă bucurie „Alunelul“, „Fedeleşul“, „Hora“, „Sârba“ – jocuri
animate de strigături. Poeziile, snoavele şi cimiliturile erau intercalate printre celelalte
momente ale programului artistic.
Prezentarea situaţiei la învăţătură constituia pentru cei doi distinşi învăţători un
prilej de exigentă analiză a rezultatelor la învăţătură şi disciplină, dar şi a implicării
părinţilor în rezolvarea problemelor şcolii. Comportamentul de excepţie al celor doi
educatori e păstrat în sufletul fostului elev Gh. Moldoveanu ca o frumoasă şi neştearsă
amintire: „Atunci când vorbea D-l Ionică, asistenţa era electrizată la maximum. Avea
vorba mai blândă, folosea expresii populare, de suflet, care mergeau la inima sătenilor.
Mai făcea şi unele legături cu activitatea conducerii comunei şi cu munca locuitorilor,
criticând unele neajunsuri şi lansând soluţii de îndreptare, pe viitor, a ceea ce şchio-
păta. Primea ropote de aplauze. D-l Ion Neagu, ca director al şcolii, conducea întreaga
ceremonie, autoritar“.
Punctul culminant al ceremoniei îl reprezenta acordarea premiilor: premiul I,
cu coroană, şi premiul al II-lea, cu buchet. Urma citirea listelor cu promovaţii, în or-
dinea mediilor obţinute. Erau declaraţi repetenţi cei care nu frecventau cursurile.
După serbare, premianţii şi părinţii lor, cu îndreptăţită bucurie, se îndreptau spre
casă. Ceilalţi păşeau mai îngânduraţi, cu părere de rău că nu se află şi ei printre cei
mai buni. Toţi, însă, răsuflau liniştiţi că au intrat în vacanţa mare. Până la 15 septem-
brie (a doua zi după „Înălţarea Sfintei Cruci“), adică aproape trei luni, erau liberi la
joacă, dar mai ales să ajute părinţii, fiecare după puterile lor, la muncile câmpului şi
în gospodărie.
Despre şezătorile şcolare, dl. Gh. Moldoveanu afirmă că se numărau printre
frumoasele manifestări ţinteştene organizate tot în Şcoala Mare, de toamna, după
strângerea recoltei, până primăvara, când se ieşea din nou la muncile câmpului. Erau
planificate cam o dată pe lună, la sfârşit de săptămână, după înserare, la lumina lăm-
pilor cu gaz, întinzându-se pe parcursul a trei-patru ore.
Pregătirea şcolii pentru iluminatul de noapte ridica problema lămpilor cu gaz
sau a felinarelor. În acest scop învăţătorii numeau elevii care să aducă, sub grija pă-
rinţilor, lămpi de gaz în bună stare de funcţionare, cu sticla bine ştearsă şi fitil aranjat
corespunzător. Trebuiau cam opt-zece lămpi, care se atârnau apoi în cuiele fixate în
pereţi.
La şezătoare veneau, de regulă în număr mare, femeile mai tinere sau mai vâr-
stnice. Îşi aduceau lucrul de mână preferat – cusătura, andrelele, cârligele pentru bro-
dat sau furca de tors. Bărbaţii, flăcăi sau mai în etate, veneau fie pentru a se întâlni cu
fetele îndrăgite, fie pentru amuzament, plăcându-le şezătorile intrate în tradiţia sa-
tului. Aceste şezători se desfăşurau pe baza unui program adecvat, într-o atmosferă
de deplină veselie şi bună dispoziţie. Elevii erau pregătiţi de către învăţători să recite
poezii, să citească texte amuzante, să spună snoave, cimilituri sau să cânte.
Memorialistul Gh. M. îşi aminteşte de un moment hazliu din vremea respectivă:
„La una dintre şezători, mi-a venit rândul să citesc o bucată de lectură, pentru care
m-am aşezat mai aproape de o lampă, încât să pice suficientă lumină pe cartea din
care citeam. Pe la jumătatea lecturii, a început să pâlpâie lampa. Nemaiputând citi,
am zis: «Continuarea, la şezătoarea următoare!» Domnul Neagu adaugă inspirat:
«Când leliţa cu pricina va oferi o lampă straşnică!». S-a râs cu poftă“.
Se mai menţionează în această parte a „Memoriilor“ că la multe şezători era pre-
zent şi un om tare glumeţ – Toma Avram, care locuia în cartierul nou al satului Ţin-
teşti. Când venea el la şezătoare, se instala hazul. Cunoştea multe snoave şi versificări
pe teme din viaţa satului pe care le declama cu tâlc şi cu gesturi ce provocau râsul şi
voia bună. Participanţii îl ascultau cu sufletul la gură şi se prăpădeau de râs. Timpul
trecea neînchipuit de repede şi în bună dispoziţie. Voia bună umplea şcoala. La ple-
carea de la şezătoare zarva inunda şoseaua şi apoi se răsfira pe fiecare uliţă, dispărând
treptat, pe măsură ce sătenii ajungeau la casele lor, unii luminând calea cu felinarele
pe care le aduseseră la şezătoare. Erau şi şezătorile, iată, un stimulent în felul său ce
întreţinea din plin dragostea de viaţă şi atmosfera de bună înţelegere a sătenilor dor-
nici de muncă, dar şi de distracţie.
hora de la ţinteşti
Gheorghe MOLDOVEANU
Hai să facem hora mare,

De la străbuni moştenită,
Hora ţinteşteană, care
Să devină renumită!
Să încingem, astăzi, hora

Toată săteasca suflare –
Prinşi frăţeşte, laolaltă,
De la mic pân’ la cel mare!
Armonia să domnească,
Între săteni, pe vecie
Şi la horă, şi la muncă,
Pentru-a satului mândrie!
Faceţi hora cât mai mare,

Lăutarii cânte-n strune,
Bucuria horei noastre
În tot satul să răsune!
CONTRIBUŢII MONOGRAFICE
satele comunei ţinteşti

în timpul primei republici
Mihai ŞTEFAN
C el de-al doilea război mondial se sfârșise. Cei care căzuseră pe câmpurile de

luptă ale Rusiei, României, Ungariei și Slovaciei își dormeau somnul de veci în
pământurile acelor țări. Și nu au fost puțini cei care căzuseră, din satele Țintești și
Pogonele, în acel război. Mulți dintre cei care au făcut războiul în răsărit, au fost pri-
zonieri la ruși. Unii s-au mai întors, alții nu. Țara a fost sub ocupație rusească până
în 1958. Această stare de fapt, în zonele rurale, nu s-a resimțit până după anul 1948.
La primărie, a rămas primar până în 1948 Constantin C. Petrache, zis Codică Bul-
garu, care era social-democrat, din aripa Voitec. Rămânerea acestuia în fruntea co-
munei a creat multor oameni senzația că, deși a fost război, lucrurile vor rămâne
aproape la fel ca înainte. Oamenii din comuna Țintești se aflau departe de marile fră-
mântări de la București și din marile orașe ale țării. Ei și-au văzut de munca lor mai
departe, fără a crede că ceva ar putea atinge în viitor modul lor de viață.
În anul 1945, deși războiul se ducea pe teritoriile altor țări, în satul Pogonele a
apărut un război tăcut, pe care fiecare îl ducea cu ceilalți. Când s-a retras armata ger-
mană, aceasta a incendiat depozitele de arme și muniții aflate lângă sat, între șoseaua
care ducea la Maxenu și pârâul Negreasca Mică și apoi au plecat în mare grabă. Ar-
mata rusă, înaintând în forță, nu a dat prea mare atenție depozitelor de arme și
muniții incendiate. Autoritățile române au fost ca și inexistente și nu a preocupat pe
nimeni starea acestor depozite, care întâmplător nu erau arse complet. În câteva luni,
sătenii noștrii, în marea lor majoritate, aveau câte o armă în casă chipurile pentru
paza gospodăriei. Majoritatea armelor erau carabine germane și aveau țeava tăiată
scurt, astfel încât arma să poată fi ținută sub scurtă sau sub cojoc fără să se vadă.
Nimeni nu s-a ocupat să anunțe autoritățile și să strângă acele arme și muniții,
aflate în zona numită „la Spoieli“, sătenii comportându-se ca și cum ar fi fost o
înțelegere tacită între ei, să nu facă ce trebuia făcut. Din această cauză, în sat s-a in-
stalat dezordinea. Și, primii care au căzut victime ale acestei dezordini, au fost copiii
și tinerii. În acea perioadă, copiii au continuat să ducă vitele la păscut în zona numită
„la Spoieli“, în care fuseseră amenajate depozitele de arme și muniții ale germanilor
și să se joace cu tot ce se găsea în acea zonă. Au fost și câteva accidente, cărora unii
dintre aceștia le-au căzut victime, datorită exploziei unor grenade cu care ei au în-
cercat să se joace.
Au fost multe crime în acea perioadă, când foarte mulți oameni aveau arme, pro-
curate ilegal, din cele abandonate de trupele germane în retragere. Unele din crimele
acelea nu au ajuns niciodată în fața unei instanțe de judecată, pentru că autoritățile
s-au comportat ca și cum ar fi fost paralizate, altele însă au fost pedepsite exemplar
după 1948. Aceasta s-a datorat și faptului că o lume dispărea și alta venea, să-i ia
locul.
La 6 martie 1945, trupele ruse, de ocupație, au impus un guvern controlat de
comuniști. Acesta, pentru a-și spori popularitatea în rândurile țărănimii, care în acel
timp reprezenta 80% din populația țării, a dat la 23 martie 1945 Legea reformei
agrare, publicată în Monitorul Oficial nr. 187. În baza acestei legi, moșierimea a fost
desființată și au fost împroprietăriți țăranii care nu aveau pământ. După terminarea
războiului în Europa, acest guvern a primit ca principală sarcină plata datoriei de
război față de Rusia. Pentru a răspunde la această sarcină, în iulie 1945 guvernul a
introdus sistemul cotelor din recoltă. În baza acestui sistem de cote țăranii au fost
împărțiți în trei categorii: țărani săraci (cei care au fost împroprietăriți la ultima
reformă agrară), țărani mijlocași și chiaburi (aceștia fiind omologii culacilor din Rusia,
adică țărani care foloseau munca salariată în agricultură).
În satul Pogonele, autoritățille acelor timpuri au găsit foarte repede 19 săteni pe
care i-au încadrat la chiaburi, astfel: patru comercianți, care erau cârciumarii satului,
aceștia fiind Dumitrache Constantin, Dumitrache Gheorghe, Cristea Ion și Panait
Dumitru, preotul Eugeniu Iliescu, morarul Silvestru Virgil, care avea moară în satul
Pogonele, Ghiță Vasile, care avea un cazan de țuică, unde făceau țuica toți sătenii,
după ce culegeau viile toamna, Jitianu Gheorghe care avea 22,5 ha de teren agricol și
sătenii care aveau mai mult de 10 ha de pământ, aceștia fiind Tudose Panait, Tudose
Neculai, Matei Constantin, Matei Gheorghe, Mihai Constantin, Mihai Neculai,
Mihai Ștefan, Alexe Maria, Alexe Filofteia, Popa Maria și Barac Stan. Un loc aparte
între chiaburi l-a ocupat Gheorghe Jitianu, care împreună cu familia sa, după reforma
agrară, a rămas cu 50 ha de teren agricol, dar după ce a împărțit acest teren cu mama
și fratele său a rămas cu numai 22,5 ha. În anii următori lotul chiaburilor din Pogo-
nele s-a redus foarte mult. Proprietarii de cârciumi au fost primii care au ieșit din
această categorie, în sensul că au închis toți cârciumile. Preotul Eugeniu Iliescu s-a
războit și el cu cotele până în 1952, când a predat pământul statului. Tudose Neculai
și Barac Stan, după ce și-au căsătorit toți copiii, au rămas cu pământ foarte puțin și
au ieșit din această categorie. Silvestru Virgil și Ghiță Vasile cred că au reușit să de-
monstreze autorităților că ei desfășoară activități lucrative și că nu folosesc muncă
salariată în aceste activități și au fost și ei scoși din această categorie. Mihai Ștefan a
ieșit din această categorie „în mod natural“, fiind asasinat de tâlhari în martie 1949.
Și, pentru că legătura de sânge pe care o am cu acest om nu-mi permite să scriu mai
mult, mă limitez la a spune că dosarul instrumentat de miliția comunistă a avut ca
urmare pedepsirea unui nevinovat, Neaga Gheorghe, iar cei care l-au împușcat de
fapt au trăit mulți ani, bântuiți doar de crima lor. Acum, după 70 de ani, aș putea să
acord circumstanțe atenuante miliției comuniste, care era înființată de aproape trei
luni, mai ales că la următoarea crimă au evoluat impecabil, stârpind pentru mulți ani
acest flagel din satul Pogonele. Revenind la subiect, în final, după ce au predat terenul
statului Jitianu Gheorghe, Popa Maria, Alexe Maria și Alexe Filofteia, au rămas doar
cinci săteni care au tras de cote și de chiaburie până când i-a scos din sistem Decretul
115 din 30 martie 1959.
În Țintești situația a fost similară. Fiecare din cei încadrați la chiaburi au încercat
să scape prin diverse metode. În final și aici au rămas doar 11 săteni, care aveau mai
mult de 10 ha de teren agricol și care nu au reușit să-l împartă la copii. Aceștia au
fost Nița Petrache, Poterașu Neculai, Nicolescu Lupașcu, Stoicescu Constantin,
Stanciu V. Stanciu, Drăgan Stanca, Drăgan Alexandru, Stănciulescu Victoria, Toma
Gheorghe și Ion Constantinescu.
Sistemul acesta al cotelor nu a funcționat la fel în toți acești ani, adică din 1945
până în 1959, fiind perturbat de mai multe evenimente, foarte greu de prevăzut. Pri-
mul dintre aceste evenimente a fost seceta din 1946. Aceasta a lovit năpraznic jumă-
tatea de est a țării. Începând din luna iulie 1946, zilele au fost atât de toride, încât nu
se mai putea sta afară. Presa vremii a menționat în permanență temperaturi de peste
0 0
56 C, iar pe la sfârșitul lui iulie s-a atins maxima de 61 C la soare. Pe câmp totul a
fost pârjolit. Toate bălțile și cea mai mare parte din fântâni au secat. În satele comunei
Țintești oamenii au pierdut toată recolta în anul acela. Apoi, le-au murit o parte din
vite, din cauza lipsei de furaje, adâncind și mai mult dezastrul în care se aflau. Până
în iarnă, s-a instalat foametea în toate casele. Chiaburii din cele două sate ale comunei
au fost aduși la starea de egalitate cu ceilalți de prăpădul care se abătuse asupra tuturor
și nu le-a mai cerut statul nici un fel de cotă din recoltă timp de doi ani.
Oamenii, care au simțit dimensiunea dezastrului, au încercat să se descurce pe
cont propriu fiecare. Dar, dîndu-și seama că nu este posibil, s-au asociat și au plecat
în grupuri mari către Oltenia, singura regiune din vestul Munteniei care nu fusese
afectată de secetă. Cei care mai aveau ceva bani puși deoparte, au luat bani la ei, iar
cei care nu aveau bani, au luat lucruri de valoare din casă, pe care să le poată vinde
sau da la schimb pe cereale. Așa au trecut sătenii din Țintești și Pogonele iarna aceea
dintre anii 1946-1947.
Guvernul României din acea perioadă nu a luat nici o măsură de protejare a
populației afectată de secetă, datorită lipsei de experiență în guvernarea țării. Abia
în 1947, au scos cerealele din rezerva statului și le-a distribuit la populație, dar acestea
au fost insuficiente. Serviciile de informații rusești l-au informat pe I. V. Stalin, con-
ducătorul Rusiei Sovietice, despre dezastrul din România, spunându-i că jumătate
din țară este în pragul revoltei. Și, cum I.V. Stalin nu avea nevoie de o revoltă în teri-
toriile ocupate, a trimis în România 2000 de vagoane de porumb rusesc pentru a fi
distribuit populației și a scutit România de plata datoriei de război pentru anii 1946
și 1947.
La 30 decembrie 1947, regele Mihai I a fost silit să abdice. A fost, atunci, actul
de naștere al Primei Republici, deși aceasta funcționa încă de la 6 martie 1945, sub
protecția trupelor sovietice de ocupație. La 21-23 februarie 1948, a avut loc Congre-
sul de fuziune al Partidului Comunist din România cu Partidul Social Democrat al
lui Voitec, rezultând Partidul Muncitoresc Român. Având mai multă legitimitate
acum, comuniștii au trecut la măsuri radicale. Astfel, la 11 iunie 1948 au legiferat
trecerea în proprietatea statului a tuturor mijloacelor de producție. Ținteștenii au
avut ocazia să vadă trecerea în proprietatea statului a morii Garoflid, care se afla în
comuna Țintești. În cartea sa„Constantin Garoflid – restituiri“, la pagina 159, Nico-
leta Gâlmeanu a prezentat cu amănunte momentul acesta și nu voi mai insista asupra
lui. Tot în acea perioadă a fost preluată de stat și moșia Garoflid de la Țintești și astfel
a apărut GAS (Gospodăria Agricolă de Stat) Țintești, care va funcționa până după
1989.
În anul 1948, pe data de 13 aprilie, a apărut în Monitorul Oficial nr. 87 bis prima
Constituție a Primei Republici. A fost elaborată așa cum au crezut de cuviință liderii
comunști ai României. Dar, în anul 1952, liderii sovietici au intervenit brutal și au
modificat textul acesteia. Astfel a dispărut din Constituție termenii de suveranitate
și independență a Statului Român.
La începutul anului 1949, a fost publicat planul de colectivizare a țării, ținut
până atunci secret de către guvern. La mijlocul aceluiași an, în luna iulie, au apărut
primele GAC-uri (Gospodării Agricole Colective). Dar după 1950, elanul
colectivizării s-a mai diminuat. Probabil guvernanții acelor timpuri au fost preocupați
de alte probleme.
La 6 septembrie 1950, a fost dată Legea nr. 5, prin care au fost desființate cele
58 de județe ale României și au fost înlocuite, după modelul sovietic, cu 28 de regiuni,
printre care și Regiunea Buzău, compusă din șase raioane: Râmnicu Sărat,
Cărpiniștea, Cislău, Buzău, Mizil și Pogoanele. Comuna Țintești, formată din satele
Țintești și Pogonele, a făcut parte din Raionul Buzău. Au urmat și alte reforme ad-
ministrative, în anul 1952 o reformă prin care numărul regiunilor s-a redus de la 28
la 18, reformă prin care a dispărut și Regiunea Buzău, în anul 1956 o reformă prin
care numărul regiunilor s-a redus de la 18 la 16 și în anul 1960, când s-a format Re-
giunea Mureș Autonomă Maghiară. După 1952, comuna Țintești a făcut parte din
Raionul Buzău al Regiunii Ploiești până în 1968.
După seceta din 1946, sistemul cotelor din recoltă aplicat țăranilor români în
acei ani ai Primei Republici a mai fost perturbat de cel puțin trei evenimente petrecute
în acele timpuri. Primul din aceste evenimente a fost legat de luptele interne din ca-
drul partidului, lupte care s-au terminat cu eliminarea, în anul 1952, a grupului for-
mat din activiștii neromâni ca: Ana Pauker, Teohari Georgescu și Vasile Luka, de
către partida națională condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Al doilea eveniment
a fost cel legat de moartea liderului sovietic I. V. Stalin la data de 5 martie 1953. Al
treilea și cel mai important a fost legat de Revoluția Ungară, din anul 1956, revoluție
față de care liderii comuniști români s-au plasat de partea liderilor sovietici.
Revenind la comuna Țintești, în anul 1948, Constantin C. Petrache și-a încheiat
mandatul de primar și comuniștii l-au instalat primar pe Toma Șt. Nedelcu din
Țintești. Acesta a rezistat numai un an, până în 1949, probabil pentru că nu a core-
spuns exigențelor impuse de comuniști, fiind în general un om liniștit. I-a urmat ca
primar Tănase I. Ion, tot din Țintești, acesta fiind mult mai revoluționar decât Toma
Șt. Nedelcu. Nu le-a trebuit prea mult șefilor lui de la raion să constate că Tănase I.
Ion avea prea multe tendințe anarhiste și că nu se încadra de fel în disciplina de partid.
L-au suportat doi ani, până în 1951, după care l-au schimbat și pe acesta. Între anii
1951-1952 a fost primar Dumitru I. Barac, dar nu i s-a dat ocazia să-și manifeste
potențialul, pentru că datorită luptelor interne din partid, în 1952 a fost trimis în
locul său un activist de la raion, Tănase Stan. Acesta a fost primar doar un an, între
1952-1953. După anul 1953 a revenit Dumitru I. Barac pentru o perioadă de șapte
ani.
În plan politic, acesta a aplicat toate directivele date de partidul unic, aflat la con-
ducerea țării. În plan edilitar, a urmărit să asigure dezvoltarea învățământului la
nivelul întregii comune. În acea perioadă, la școala din Pogonele s-a mai construit
încă o sală de clasă, care a fost dată în folosință în 1960, identică cu cea veche, clădirea
școlii căpătând astfel un aspect simetric, spre deosebire de clădirea școlii de la Țintești,
care a rămas până în anul 1977 așa cum fusese construită în anul 1910. Rațiunea
care a condus la construirea acestei săli de clasă a fost legată de creșterea numărului
de locuitori din satul Pogonele, acesta ajungând aproape dublu față de numărul
locuitorilor din satul Țintești. Această stare de fapt s-a datorat în principal existenței
celor două sălașe de țigani din Pogonele care, după primul război mondial, au avut o
dezvoltare demografică impetuoasă. Cu această sală de clasă în plus nu s-a rezolvat
problema învățământului, deoarece regimul nou instaurat avea exigențe mult mai
mari, dorind să generalizeze învățământul de șapte clase. Pentru a rezolva acest
deziderat major, s-a recurs la două improvizații. În satul Pogonele, primăria a închiriat
fosta cârciumă a lui Gheorghe Dumitrache și a transformat-o în sală de clasă, mărind
astfel numărul de clase la trei la școala din Pogonele. În satul Țintești, primăria, care
se mutase în clădirea fostului arman boieresc al inginerului Claudiu Mititelu, a ame-
najat o sală de clasă într-o clădire anexă a acestuia. În această clădire a mai funcționat
în acea perioadă biblioteca comunală și căminul cultural. Cele două improvizații au
fost numai niște paleative, fără a rezolva pe o durată mai lungă situația învătământului
din comună. Se impunea construirea unei școli noi, școală care să ofere condiții mod-
erne de studiu pentru toți elevii din cele două sate ale comunei. După ce s-a aprobat
de către cei de la raion construirea școlii, au apărut mari disensiuni între
reprezentanții din primărie ai celor două sate, cu privire la locul unde ar trebui
construită școala. Cei din Țintești, în frunte cu Cristea Neagu, care era secretarul
primăriei, au susținut construirea acestei școli la Țintești, fiindcă acest sat era
reședință de comună. Cei din Pogonele, în frunte cu Dumitru Barac, care era primarul
comunei, au susținut construirea școlii în satul Pogonele, mizând pe criteriul
majorității elevilor. Și, cum criteriul majorității elevilor era un criteriu de maxim bun-
simț, școala a fost construită la Pogonele. Lucrările de construcție au început în anul
1963 și primele două săli de clasă au fost date în folosință în anul 1964. În satul
Pogonele s-a ajuns astfel la cinci săli de clasă, iar în Țintești la două săli de clasă și
așa a funcționat școala până la sfârșitul Primei Republici.
Cel mai important eveniment, la nivel de țară, din perioada aceea, a fost re-
tragerea armatei ruse de ocupație, în anul 1958. Liderii comuniști ai României au
reușit să-l convingă pe Nikita Hrusciov, conducătorul Rusiei Sovietice din acel timp,
că nu mai este necesară prezența armatei ruse pe teritoriul României. De această re-
tragere a rușilor s-au bucurat și comuniștii și necomuniștii.
În satele Țintești și Pogonele reprezentanții vechilor partide politice nu au avut
o atitudine defetistă fățișă la adresa comuniștilor. Foștii legionari n-au vorbit niciodată
despre politică. Pentru ei subiectul acesta a fost tabu și nu ai fi reușit pe nici unul
dintre ei să-l faci să vorbească de perioada legionară. Liberalii au trecut unul câte
unul la comuniști și nu-și mai aduceau aminte de nimic din perioada interbelică.
Doar țărăniștii mai aveau nostalgii și așteptau să vină americanii. Au așteptat până
s-au stins unul câte unul și n-au mai apucat să-i vadă pe americani veniți. Poate că și
din cauza acestei atitudini a lor, în satele noastre nu au fost represiuni. Nimeni nu a
fost trimis la canal sau în închisorile comuniste din motive politice.
În anul 1959, pe data de 30 martie, a fost dat Decretul 115, decret prin care au
fost preluate de către stat terenurile agricole ale țăranilor înstăriți, așa-zișii chiaburi.
Pentru cei care rezistase cotelor până atunci a fost o dramă, pentru comuniști a fost
un prilej de satisfacție, iar pentru ceilalți care își vedeau fiecare de greutățile lor, faptul
acesta a trecut aproape neobservat. În anul acela au aderat şi aceştia la întovărășirile
care se formaseră în 1956. Sătenii de pe o anumită uliță, sau de pe o jumătate de
uliță, acolo unde ulițele erau mai lungi, primeau întreaga suprafață a terenurilor agri-
cole, pe care le aveau, într-o anumită zonă și erau obligați să o muncească în comun.
O astfel de abordare a muncii avea ca obiective: pe de o parte înstrăinarea săteanului
de pământul său, pentru că în fiecare an zona în care acesta era dat era schimbată,
iar pe de altă parte obișnuirea săteanului cu munca în comun. Întovărășirile au durat
trei ani, în Pogonele, până în 1961, și doi ani la Țintești până în 1960, pentru că în
Țintești s-a făcut colectivizarea în 1961, iar la Pogonele în 1962.
În anul 1960 a ajuns primar Vasile Alexe, tot din satul Pogonele. Toți sătenii
spuneau despre el că este „foarte bun de gură“. În realitate a fost un om care a stăpânit
foarte bine arta argumentației într-o dezbatere. În perioada interbelică, când a co-
chetat cu liberalii, în timpul unei dispute la care participa, unul dintre cei prezenți a
exclamat: „Domnule, ăsta parcă ar fi Orleanu!“, comparându-l cu marele om politic
Mihail Gh. Orleanu, șeful liberalilor gălățeni, deputat și ministru în mai multe gu-
verne. Cei care au fost de față și l-au auzit au început să-i zică Orleanu și porecla
aceasta s-a răspândit, transformându-se mai târziu în Urleanu. Și astfel, când a ajuns
primar, la comuniști, toată lumea îl știa de Urleanu.
Principala sarcină pe care a avut-o Vasile Alexe ca primar a fos colectivizarea
celor două sate ale comunei Țintești. A fost o sarcină foarte dificilă, comuna Țintești
fiind una codașă la realizarea acestui proces. Întovărășirile din cei trei ani, 1959, 1960
și 1961, reușiseră să dovedească tuturor că terenurile agricole, pe care le stăpâniseră
până atunci, nu le vor mai aparține. Țăranii săraci, de genul celor care primiseră
pământ prin Legea agrară din 23 martie 1945, au gândit la modul: „Ce-am avut și
ce-am pierdut?“. Și, cum ei nu avuseseră nimic, nu pierdeau nimic cu ocazia
colectivizării și au fost primii care au semnat cererile. După aceștia, au urmat foștii
chiaburi, pe care cei de la Sfatul Popular „i-au convins“ cu argumente imbatabile,
spunându-le la modul cel mai direct că dacă nu vor semna, copiii lor nu vor avea nici
un viitor. Argumentele lor aproape că striveau pe oricine, dar mai ales pe cei care
doreau pentru copiii lor un alt viitor decât prezentul pe care-l trăiau ei. Într-un final,
au semnat și aceștia. Mult mai greu i-a fost lui Vasile Alexe cu mijlocașii, pentru că
în această etapă ei aveau cel mai mult de pierdut. A făcut cărare pe la porțile lor timp
de doi ani, dar până la urmă i-a determinat și pe aceștia să semneze cererile.
În anul 1961 s-a înființat GAC „7 Noiembrie“ Țintești, având două brigăzi.
Președintele GAC-ului a fost Ene Alexandru, iar șefii brigăzilor au fost Stanciu
Mihai și Costea Vasile. În anul 1962 s-a înființat și GAC „Steagul Roșu“ Pogonele,
având trei brigăzi. Președintele GAC-ului a fost Ene Ștefan, iar șefii brigăzilor au
fost Barac Dumitru, Mirică Vasile și Ion Panait. Îmi amintesc o zi de iarnă, pe la în-
ceputul anului 1962, când ne-am strâns mulți copii în curtea școlii din Pogonele și
am privit și noi de afară la festivitățile organizate cu ocazia constituirii GAC-ului.
Prima impresie puternică asupra mea a produs-o ulița școlii pavoazată cu steaguri
roșii și tricolore. Nu mai văzusem, la Pogonele, niciodată ceva asemănător. Apoi, oa-
menii au intrat în școală, unde s-a desfășurat ședința formală de constituire a GAC-
ului. Lăutarii Medeleanu Gheorghe, Panait Ștefan și Ghiță Gheorghe au așteptat
afară. Când s-a terminat ședința au început să cânte. Apoi au plecat cu toții către casa
lui Mirică Vasile, care era aproape de școală, unde fusese organizată masa festivă.
Noi, copiii, am plecat acasă. Când am ajuns, l-am găsit pe bunicul meu în ușa graj-
dului, foarte supărat. Nici nu a vorbit cu mine. El, Mihai Constantin și cu vecinul lui
Matei Gheorghe nu au făcut niciodată cerere de înscriere în GAC, rămânând astfel,
în afara sistemului care se construia. Un an mai târziu, în 1963, cele două GAC-uri
din comună au fuzionat și a rămas președinte Ene Alexandru pe întreaga comună.
Noua denumire a fost GAC „Unirea“ Țintești și așa a rămas până în 1989.
În anul următor, în 1964, s-a înființat SMT-ul (Stațiuna de Mașini și Tractoare),
care a fost dotat de către stat cu combine tractate tip CT-2 si cu tractoare UTOS-
27 (Uzina de Tractoare Orașul Stalin, Brașovul de astăzi, tractor de 27 CP – n.m.
M.Ş). În curtea acestuia au fost menținute mai mulți ani două batoze și trei mărcători
care aminteau de perioada trecută. Nu s-a gândit nimeni dintre mai marii acelui timp
la un muzeu al mașinilor agricole și au fost casate. Atunci i-am suspectat de rea
credință, dar mai târziu mi-am dat seama că m-am înșelat. Nu au păstrat nici un ex-
emplar nici dintre combinele CT-2 și nici dintre tractoarele UTOS-27. În anul acela,
secerișul s-a terminat în două săptămâni, spre deosebire de anii trecuți când se treiera
cu batoza și dura aproape două luni. Pământul însă, nu mai aparținea oamenilor din
sate. Aparținea unei persone juridice, care se substituia lor și pretindea că-i reprezintă,
dar în realitate servea interesele statului.
Din această cauză, sau poate și din dorința unui trai mai bun, mulți dintre săteni
au început să privească către oraș. În orașul Buzău începuse industrializarea și era
nevoie de foarte multă forță de muncă. Calificarea nu era o problemă, se făcea la locul
de muncă. În aceste condiții, foarte mulți săteni au găsit slujbe la oraș, plătite mult
mai bine, iar naveta nu era o problemă pentru ei. Îmi amintesc că în anul școlar 1962-
1963, elevii din clasa a-VII-a au dat examen de absolvire a șapte clase și foarte puțini
au mai rămas în sat dintre absolvenți. În anul școlar 1963-1964 nu a mai absolvit ni-
meni, pentru că s-a trecut de la învățământul de șapte clase la cel de opt clase. Dar,
începând cu anul școlar 1964-1965, nu a mai rămas nici un absolvent de opt clase la
munca câmpului. Au urmat fie cursurile unui liceu, fie ale unei școli profesionale.
La 19 martie 1965, a murit liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, la doar
64 de ani. Moartea acestuia a generat multe controverse, dar totul a rămas învăluit
în mister. Cert este doar faptul că, la funeraliile naționale organizate acestui lider co-
munist, s-a cântat și prohodul Primei Republici. După acest eveniment, situația
României ca țară a căpătat o cu totul altă turnură, căreia sătenii comunei Țintești a
trebuit să-i facă față. A început atunci o nouă etapă de dezvoltare a României, o etapă
în care s-a pus accentul în special pe dezvoltarea industrială a țării și pe pregătirea
specialiștilor în toate domeniile.
9
In memoriam Gheorghe ISTRATE (11.05.1940 – 2.09.2017)

10 Septembrie 2017, Ţinteşti: Stelian Grigore & Teodor Baconschi
Caietele de la Ţinteşti 9
Trimestrial de literatură, istorii şi artă l Apare în com. Ţinteşti, jud. Buzău l Octb. – Dec. 2017
Fundaţia „Constantin Toma“ – ISSN 2457-8223 | ISSN-L 2457-8223

Caiete de La Tintesti Nr. 9/2017

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Caiete de La Tintesti Nr. 9/2017

Încărcat de

Drepturi de autor:

9

In memoriam Gheorghe ISTRATE (11.05.1940 – 2.09.2017)

Fundaţia „Constantin Toma“ – ISSN 2457-8223 | ISSN-L 2457-8223

mutul guraliv. să vină pompierii!

La un interogatoriu ocazionat, un analfabet cu abecedarul pe umeri te întreabă

Cu ocazia aniversării venerabilei vârste de 79 de ani, la 12 Noiembrie 2017,

Cineva care… mă sună să-mi spună că nu mai e deloc de glumă cu ăştia

durerea e mai vie decât viața

Ieri, 1 septembrie 2017, în județul seismelor caliﬁcate, în centrul orașului

Îngroparea unui vârf de poezie

N e pleacă prietenii, scriitorii, poeţii cei buni şi mari...”Rândunelele, un’ se duc,

Dar nu uita, vei fi asemeni mie – Moarte mănânci, desigur, să trăieşti,

e poezia pură ***

Uniunea Scriitorilor din România

S-a stins din viață Gheorghe Istrate.

S -ar cuveni ca orice text de ficțiune, filozofic, memorialistic sau hermeneutic să

omul cu o mie de pălării...

Într-una din zilele mele și nu te crede niminea

Poem campestru de dragoste Înspre centrul pămîntului

Mortul face semne de jos: Stare

stă în cur pe-o dulce urmă omul din piatră se hrănește cu

intră în ei le mestecă măruntaiele Bucuria celui rămas

omul din piatră izbucnește în rîs cînd

am scăpat din vedere noaptea

Piticul verde priveşte totul istorie,

am sCĂpat Din VeDere Mihaela Roxana BOBOC

Am scăpat din vedere pe strada aceea fără nume

Î n această nesfârșită tranziție (Mihai Cimpoi o numeștre trăsniție), cînd valorile

înfruntarea iadului alb

R ata de Focșani a lui nenea Iancu, o relicvă motorizată, cu o ținută la drum

nu privesc înapoi cu mânie

– Peste 3 zile, la 16 august, împliniţi 70 de ani. cum se simte la 70 de ani un om

e Toamna regină mînzul iernii tale

aduce și ploaie, paloare,

divinul care crește fii... tace poetul... fuge idealul...

doar în voluta ei surîde șahul,

Eu n-aş mai tresări

Pescari cu bărbi ruseşti zburlite vâslesc cu râvnă în aval:

De sub răchite dă la peşte un undiţar cu părul lung:

Un cal bălţat uitat de moarte a fost legat de gardul viu:

Cetatea genoveză zidul amorf şi-l macină pe grind:

Spre sfânta vară se coboară intempestiv oricare drum:

De două secole tânjeşte fântâna fostului haiduc:

De pe peretele cetăţii priveşte bourul din herb:

Mausoleul din grădină se ruinează an de an:

Capela tristă-mi iese-n cale

Din parc mirosul ierbii tunse îşi ia elan îmbătător:

Pe digul Dunării de smoală ard patru lumânări de seu:

Pe balustradă o femeie, cernită toată, plânge mut:

Întoarcerea în centrul urbei e mai toridă şi mai grea:

Mă lasă fără pic de eu

Întreaga noapte telefonul ascuns sub pernă a sunat:

Sub streşinile casei vântul întreaga noapte a bătut:

Cu drujba hoţul de miresme dărâmă crengile de tei:

Originalu-i cântă-n strună perfidului succedaneu:

Asupră-mi cad de-a valma

Oraşul peste noapte în frunze-n s-a-mbrăcat:

Stradelele sunt toate întunecate iar:

Miroase-a tei cu râvnă să dea în floare stând:

Sub crucea zilei noaptea cu sârg îşi taie drum:

Tu eşti de-a pururi centrul

Azi noapte în mansarda-i s-a stins frumoasa Frau:

Deja e-n toi omătul de flori pe sub castani:

Încremeneşte ziua în propriul ei miez:

Cern genele azurul ce tremură mărunt:

S-o bată paşii nimănui