2

Recital de poezie „Marin Sorescu”

1. Am zărit lumină (intro) Lorena Luchian

2. Muzeul satului Nicu Predica
3. Tablouri Christina Cîrcei
4. Shakespeare Vali Manole
5. Călătorul Christina Cîrcei
6. Trebuiau să poarte un nume Viorica Predica
7. Rugăciune Mircea Drîmbăreanu
8. Superstiție Dorina Păunescu
9. Frescă Nicu Predica
10. Precauție Viorica Predica
11. De-a baba oarba Mircea Drîmbăreanu
12. Spectacol- Dorina Păunescu
13. Aceeași nostalgie Vali Manole
14. Contabilitate- Lorena Luchian
 2

Am zărit lumină

Am zărit lumină pe pământ,

Și m-am născut și eu
Să văd ce mai faceți.

Sănătoși? Voinici?
Cum o mai duceți cu fericirea?

Mulțumesc, nu-mi răspundeți.

Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări.

Dar îmi place aici.

E cald, e frumos,
Și atâta lumină încât
Crește iarba.

Iar fata aceea, iată,

Se uită la mine cu sufletul...
Nu, dragă, nu te deranja să mă iubești.

O cafea neagră voi servi, totuși.

Din mâna ta.
Îmi place că tu știi s-o faci
Amară.
 2

Muzeul satului

Din viața acestor oameni

Lipsesc mai multe secții,
Iar altele, cum ar fi
Bunăstarea materială, fericirea și norocul
In istorie,
Sunt slab reprezentate.

Nu întâlnești aici nici o monedă,

Pentru că, neavând aur și argint,
Țăranii și-au gravat anual chipul
Pe boabe de mei, de grâu, de porumb
Care nu ni s-au păstrat.

Păsări împăiate
Ar fi putut ei, ce e drept, aduce destule,
Dar le-a fost milă să ucidă
Privighetoarea, ciocârlia, mierla și cucul,
Care le cântau fără bani toată viața,
Și toată moartea.

Era primitivă,
Antică, medievală
Apar ca una singură,
Fiindcă, neștiind carte, țăranii
N-au băgat de seamă că între aceste epoci
 2

Există deosebiri
Fundamentale.

Aici exponatele cele mai numeroase

Sunt bordeiele.
De la munca pământului
Țăranii intrau direct în pământ,
Să se odihnească.
Din loc în loc între bordeie.

Sunt intercalate răscoalele:

A lui Doja, a lui Horia, Cloșca
și Crișan, a lui Tudor,
Construite de data asta la suprafață
Cu un uimitor sițt al simetriei
Arhitectonice.

Vizitatori,
Nu atingeți sărăcia și tristețea
Aflate-n muzeu.
Sunt exponate originale,
Ieșite din mâna, din sufletul și din rărunchii acestui popor
Într-o clipă de încordare și spontaneitate
Care a durat
2000 de ani.
 2

Tablouri

Toate muzeele se tem de mine,

Fiindcă de câte ori stau o zi-întreagă
În fata unui tablou,
A doua zi se anunță
Dispariția tabloului.

În fiecare noapte sunt prins furând

Într-o altă parte a lumii,
Dar mie nici nu-mi pasă
De gloanțele ce-mi șuieră pe la ureche,
Și de câinii lup care-mi cunosc acum
Mirosul urmelor
Mai bine decât îndrăgostiții
Parfumul iubitei.

Vorbesc tare cu pânzele ce-mi primejduiesc viața,

Le-agăț de nori și de copaci
Și mă dau înapoi să am perspectivă.
Cu maeștrii “italieni” poți să legi ușor o conversație.
Ce gălăgie de culori!
Și din cauza asta
Cu ei sunt foarte repede prins,
Văzut și auzit de la distanță,
Parcă aș duce-n brațe papagali.
 2

Cel mai greu se fură Rembrandt:

Întinzi mâna și dai de-ntuneric –
Te-apucă groaza, oamenii lui nu au trupuri,
Ci numai ochi închiși în beciuri întunecoase.

Pânzele lui Van Gogh sunt nebune,

Se-nvârtesc și se dau peste cap,
Și trebuie să ții bine de ele
Cu amândouă mâinile,
Că sunt supte de-o forță din lună.

Nu știu de ce Bruegel mă face să plâng,

El nu era mai bătrân decât mine,
Dar i s-a spus bătrânul,
Fiindcă pe toate le știa când a murit.

Și eu caut să-nvăț de la el,

Dar nu pot să-mi țin lacrimile,
Care-mi curg pe ramele lui de aur
Când fug cu anotimpurile la subsuoară.

Cum vă spuneam, în fiecare noapte

Fur câte un tablou
Cu o dexteritate de invidiat.
Drumul fiind însă foarte lung

Sunt prins până la urmă,

 2

Și ajung acasă noaptea târziu,

Obosit și sfâșiat de câini,
Ținând în mână o reproducere ieftină.
 2

Shakespeare

Shakespeare a creat lumea în șapte zile.

În prima zi a făcut cerul, munții și prăpăstiile sufletești.

În ziua a doua a făcut râurile, mările, oceanele
Si celelalte sentimente ---
Și le-a dat lui Hamlet, lui Iulius Caesar, lui Antoniu, Cleopatrei și Ofeliei,
Lui Othello și altora,
Să le stăpânească, ei si urmașii lor,
În vecii vecilor.
În ziua a treia a strâns toți oamenii
Și i-a învățat gusturile:
Gustul fericirii, al iubirii, al deznădejdii,
Gustul geloziei, al gloriei și așa mai departe,
Până s-au terminat toate gusturile.

Atunci au sosit și niște indivizi care întârziaseră.

Creatorul i-a mângâiat pe cap cu compătimire,
Si le-a spus că nu trebuie decât să se facă
Critici literari
Și să-i conteste opera.
Ziua a patra și a cincea le-a rezervat râsului.
A dat drumul clovnilor
Să facă tumbe,
Și i-a lăsat pe regi, pe împărați
Și pe alți nefericiți să se distreze.
 2

În ziua a șasea a rezolvat unele probleme administrative:

A pus la cale o furtună,
Și l-a învățat pe regele Lear
Cum trebuie să poarte coroană de paie.
Mai rămăseseră câteva deșeuri de la facerea lumii
Și l-a creat pe Richard al III-lea.
În ziua a șaptea s-a uitat dacă mai era ceva de făcut.
Directorii de teatru si umpluseră pământul cu afișe,
Și Shakespeare s-a gândit ca după atâta trudă
Ar merita să vadă și el un spectacol.
Dar mai întâi, fiindcă era peste măsură de istovit,
S-a dus să moară puțin.
 2

Călătorul

Apele peste care am trecut

Mi-au dat ca amintire un mic licar sub piele.
Nu mai pot pasi sprinten, cu avant,
Decat daca am talpa plina de bataturi,
Daca-mi e toata ca un teren mlastinos,
In care te scufunzi imperceptibil.

Somnul nu-mi mai vine decat stand chircit,

Undeva pe geamantan, langa o usa de vagon
Supraaglomerat,
Trezit din motaiala de fiecare calator care urca sau
Coboara.
Intre aceste pauze am cele mai frumoase vise,
Toate intrerupte brusc, din pacate.

Ah, somnul in pat strain, neutru,

De hotel de mana a treia!
Cazi trasnit pe dormeza slinoasa, jilava, usor inclinata.
In camera e un aer de puscarie, geamul e prins in cuie.
Si-ar fi imprudent sa-l deschizi, ca sar cersetorii.

Pe la miezul noptii, te trezeste durerea

In coaste, pricinuita de arcuri,
Bajbai si nu stii de unde se aprinde lumina.
Unde esti? In ce oras?
 2

Te crezi tot in tren si-astepti conductorul

"spuneti-mi, va rog, ce statie urmeaza?"

Uneori e adevarat, esti chiar in accelerat!

In vagonul lit. Ai vrut sa-ti faci damblaua.
Pe geam nu recunosti nimic,
Peisajul poate fi la fel de bine
Elvetian, ori italian, daca nu chiar din luna.
Copacii se schimba din secunda-n secunda,
Ca niste sentinele de garda
La un mort grabit,
Ori ca telegramele primite intr-o batalie
Ca rezultat nesigur.
Tu esti comandantul, tu le primesti, le deschizi,
Tot statul major se uita in gura ta, asteapta ordinele,
Dar telegramele sunt cifrate
Si-ai uitat cifrul frunzelor.

Nu ma simt bine decat

Buimac, incomod,
Stand intr-un picior pe-o batatura
Agatat de-o bara, spanzurat de-un pervaz,
Pe-o scara de serviciu,
Trebuind sa dau fuga pana la mama dracului,
Carand patru geamantane mari, pline cu lucruri nefolositoare,
Renuntand din cauza lor la singurul obiect
Important: umbrela (peste tot cand esti calator, ploua de rupe).
 2

Nu ma simt bine decat rau,

schiopatand,
Incercanat
Azvarlit in strada de propria-mi neliniste...

Mereu pe drumuri, impins ca de-un sut in rarunchi,

Cu ochii holbati, ca in preajma minunii.
 2

Trebuiau să poarte un nume

Eminescu n-a existat.

A existat numai o țară frumoasă

La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Și niște ape ca niște copaci curgători
În care luna își avea cuibar rotit.

Și, mai ales, au existat niște oameni simpli

Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Stefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani și plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii –
“Miorița” și “Luceafărul” și “Scrisoarea III”.

Dar fiindcă auzeau mereu

Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Și cu avarii și cu hunii și cu leșii
Și cu turcii.

În timpul care le rămânea liber

Între două primejdii,
Acești oameni făceau din fluierele lor
 2

Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioșate,

De curgeau doinele la vale
Pe toți munții Moldovei și ai Munteniei
Și ai Țării Bârsei și ai Ţării Vrancei
Și ai altor țări românești.

Au mai existat și niște codri adânci

Și un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

Acest tânăr cu ochi mari,

Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieții,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptății, ai iubirii,
Care îi ieșeau mereu fără soț.

Au mai existat și niște tei,

Și cei doi îndrăgostiți
Care știau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.

Și niște păsări ori niște nouri

Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi și mișcătoare șesuri.
 2

Și pentru că toate acestea

Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.
 2

Rugăciune

Sfinților,
Primiți-mă în rândul vostru
Măcar ca figurant.
Voi sunteți bătrâni,
Poate-au început să vă doară anii,
Zugrăviți pe ființa voastră
În atâtea etape.

Îngăduiți-mi să-ndeplinesc
Treburile mai neînsemnate
Din firide și ocnițe.

Aș putea, de pildă,
Să mănânc lumină
La Cina cea de taină,
Și să suflu în aureolele voastre
După ce se termină slujba.

Iar, din când în când,

La distanță de-o jumătate de perete,
Să-mi fac mâinile pâlnie la gură
Și să urlu, o dată pentru credincioși
Și o dată pentru necredincioși:
Aleluia! Aleluia!
 2

Superstiție

Pisica mea se spală

Cu laba stângă,
Iar o să avem un război.

Fiindcă, am observat,
De câte ori se spală
Cu laba stângă,
Creşte considerabil încordarea
Internațională.

Cum vede ea
Cele cinci continente?
S-a mutat cumva
În pupilele sale
Pitia, cea care știe să-ți spună dinainte
Toată istoria
Fără punctuație?

Îmi vine să plâng

Când mă gândesc că eu
Și cerul cu suflete pe care mi l-am legat
În spate
Depind, în ultimă instanță,
De toanele unei pisici!
 2

Fugi de prinde șoareci,

Nu mai dezlănțui
Războaie mondiale,
Fire-ai a dracului
De putoare!
 2

Frescă

În iad păcătoșii
Sunt valorificați la maximum.
Femeilor li se scot din cap,
Cu o pensetă,
Clamele, agrafele, inelele, brățările,
Pânzeturile, lenjeria de pat.
După aceea sunt aruncate
În clocotul unor cazane,
Să fie atente la smoală,
Să nu dea în foc.
Apoi unele
Sunt transformate în suferințe
Cu care se cară la domiciliul dracilor pensionari
Păcatele calde.
Bărbații sunt și ei folosiți
La cele mai grele munci,
Cu excepția celor foarte păroși,
Care sunt torși din nou
Și făcuți preșuri.
 2

PRECAUȚIE

M-am îmbrăcat c-o armură

Făcută din pietrele care-au rămas
După ce a trecut apa.

Mi-am pus o pereche de ochelari

În ceafă,
Ca să pot vedea numai
Cu mintea
De pe urmă.

Mi-am protejat
Mâinile, picioarele, gândurile,
Nelăsând nici un loc liber
Care să poată fi atins de mângâieri
Ori de alte otrăvuri.

Chiar inima din piept

Mi-am acoperit-o cu o carcasă
De broască țestoasă
Ce-a trăit 800 de ani.

Când totul a fost gata

I-am răspuns tandru:
– Și eu te iubesc.
 2

De-a baba oarba

Hai să credem tot ce spunem,

E un joc foarte frumos.
Tu să-mi spui: „Te iubesc”
Și eu să mă bucur copilărește,
De parcă mi-ai fi dăruit un briceag
Cu prăsele de os.

Să-mi spui curat

Tot ce cugeți tu
Despre vecini, despre univers
Și despre ploaie ;
Sau să nu-mi spui nimic
Și toate gândurile mele să deie din cap
Că așa e.

Iar eu să-ți spun:

„Pe unghia asta tu ai un lac adânc
Și pe toate celelalte câte o mare.
Dacă miști degetele prin zilele mele,
Poți stârni Niagare.”

Și până seara din cuvintele mele

Să crească o iarbă înaltă
Care să-și scoată colțul prin cer,
 2

În vârf cu pământul nostru,

Ori cu vreo sămânță de stea.

Și tu să crezi în iarba mea.

S-o crezi pe toată, orbește.
Și eu să cred în urma ta cu un pas,
Cavalerește.
 2

Spectacol

În stânga - un moșneag,
În dreapta mea - o bătrână.
În stânga moșneagului - o fată.
În stânga fetei - un copil.
Toți au în dreapta și-n stânga vecini,
Fel de fel, cum se întâmplă.

Și-n fața tuturor scena,

Una singură,
Unde urmărim toți o piesă.
Piesa nu s-a mai schimbat de multă vreme,
Spectatorii care vor să vadă mereu
Ceva nou pe scenă
Schimbă când și când între ei
Locul în sală.

Moșneagul se dă cu un scaun
Mai spre dreapta
Și barba și-o uită
Pe genunchii mei,
Fata trece în locul copilului
Și vede îmbujorată
Ceva cu păpuși.
 2

Toți se perindă pe rând

Pe toate scaunele.
Numai eu nu vreau să renunț
La locul meu.

E enervantă această lipsă de mobilitate,

Spectatorii chiar se enervează,
Mă îmbrâncesc,
Dar eu mă încăpățânez
Și nu mă clintesc din locul meu.
Până când toți,
Avizi de unghiul meu de vedere,
Se așază deasupra mea,
Unul peste altul, strivindu-mă.
 2

Aceeași nostalgie

Pachetul de țigări gol

are o nostalgie
pe care numai vidul cosmic o-nțelege
se simte absolut părăsit
ca o rampă de lansare
după ce toate rachetele trimise în stele
n-au făcut decât fum

flori frumoase
nu întâlnești decât toamna foarte târziu
după ce vânturile răsucite ca otgonul
și-au făcut toate mendrele, au bătut furnicile
și doar albăstrelele de câmp
au rezistat în vaza lor de loess
deschizându-și multiplele lor pleoape
cască niște priviri
pline de uimire
și aceeași nostalgie le unește
pe masa mea
cu pachetul de țigări gol
și cu mine care nu știu de ce
mă tot uit pe fereastră.
 2

Contabilitate
Vine o vreme
Când trebuie să tragem sub noi
O linie neagră
Și să facem socoteala.

Câteva momente când era să fim fericiți,

Câteva momente când era să fim frumoși,
Câteva momente când era să fim geniali.
Ne-am întâlnit de câteva ori
Cu niște munți, cu niște copaci, cu niște ape
(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?)
Toate acestea fac un viitor luminos -
Pe care l-am trăit.

O femeie pe care am iubit-o

Și cu aceeași femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.

Un sfert de ani de studii

Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,
A căror înțelepciune am eliminat-o treptat.

Și, în sfârșit, o soartă

Și cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieșit?)
Fac două (Scriem una și ținem-una,
Poate, cine știe, există și viață de apoi).