Cină cu Marina (Versuri, 1966)
Lasă-mă, cerule, sa râd pe spate:
Mi-au gâdilat inima frunzişe vărsate.
Livadă rece, ninsori ce scuturi,
Nu ma lăsa să dorm somn cu fluturi.
Ceară ce picuri de sus, din pădure,
Sparge-te, gală, de degete dure
Ca seara să bată-n cetate la poartă
Cu sumbri soldaţi desenati ca pe hartă.
Să tremure verzi jumătaţi de văpaie
Aprinse nostalgic în ochi de tramvaie
Si zgomot de ţurţuri să cadă pe stradă
Rotind amintiri de Crăciun cu zăpadă.
Opreşte-te. Uite, e uşa deschisă,
Ne cheamă lucarne prin conuri de tisă.
La creştete, masa imensă aşteaptă,
Cu câte-un tacâm sub lumina coaptă:
Prelung, să tăiem pagurii aduşi
Din Africi, de cafri în frac şi mănuşi,
Meduzele roze gătite cu cimbru,
Cu fructe de mare pe spată de zimbru,
În sos ecumenic, anguile cu tic,
Calmari îngropati, violet, în aspic
Şi alte, din marea Japoniei, feluri
Cu turme de sepii gonind în cerneluri.
Lumina o scade la pragul ei verde
Şi-nfinge cuţitul adânc în lacherde.
Leonid Dimov - Destin cu baobab (Versuri, 1966)
Oraşul în cadril de mucava
Trăia, înfricoşat, la cinema,
Iar străzile duceau poveri de şoapte
Doar între pauze. La cinci şi şapte.
În piaţa cu celebru nume şvab
Creştea, pâna la cer, un baobab
Cu fructe cât o casă, cu bodegi
Şi trenuri de sidef iuţind prin crengi.
Cu gări albastre-n care stam zâmbind
La străvezii pahare cu absint
Şi povesteam din viaţă, şi râdeam
De peştii care ne priveau din geam,
În seara-aceea-n care nori duioşi
Au oglindit lătraturi şi cocoşi
Şi medici de zăpezi cu nume şvab
Zăcând lângă bolnavi, în baobab.
Uluire (Versuri, 1966)
A voit în ape să nu pice
Pasărea lovită de alice
Şi-a zburat peste mărimi campestre
Până-n pragul camerei de zestre
Unde-au pus-o degete uşoare
Sus, pe perinile de ninsoare...
Noaptea, la opaiţe murise
Pasărea. Au curs dintr-însa vise
Ce-n odaia cu blidar şi glastră
Le-a privit tot satul la fereastră.
 Destin cu bile (Versuri, 1966)
Vaporul vechi cu două roţi uriaşe
Pluteşte pe sub poduri, prin oraşe,
Licori albastre, galbene, verzui
Pe puntea lui spălată, sorb dudui
Si cavaleri în frac cu mov joben
Ţinând de zgardă bile din eben:
Rotunde, roşii, cu desen subţire,
Ovale, verzi, cuprinse-n negre fire,
Cu clopoţei, cu ciucuri, cu lumini,
Cu trandafiri pictaţi, cu flori de crin,
Cu valsuri, cu parfum de liliac,
Chineze, cu dragoni şi vârcolac,
Franceze, cu perechi dansând gavote,
Barbare, cu imagini vizigote,
Si doamnele, ce râset ţes pe punte
Si cum dezleagă pălării şi funte
Când trec deşerte cheiuri şi palate
Cu monştri la fereşti iluminate.
Atunci, în noapte, când se schimbă garda
Aprind vedenii bilele şi zgarda
Iar domnii cu joben, încinşi în frac
Atoateştiutori, surâd şi tac,
Iar doamnele mai tare râd şi sorb
Cafele din felgean de fildeş orb.
Nelinişte (Versuri, 1966)
E timp la golful vechi să vii:
Tăcerea, verbele sânt coapte.
Pe dunga zării arămii
Au fâlfâit fluturi de noapte.
Poate că n-ai să recunoşti
Corabia care mă duce,
Prădată de barbare oşti
În veac mai leneş, prin Moluce,
Şi n-ai să-ţi aminteşti nimic
Decât cum cântă pentru tine,
Înzorzonate pe tălpic,
Inimi de scoică în ciorchine.
Am hidromeluri şi absint
În ea, din mentă tropicală.
Am aur roşu, am argint
Arborescent, crescând în cală.
Covoare plutitoare port
Chiar lângă mine, pe dunetă,
Am stive de vederi din port
Şi-un pui de barză cinegetă.
Ori poate toate câte duc
Îţi par ciudate şi streine,
Am mări, atunci, de gând năuc
Cu largi ostroave pentru tine,
Ori poate tot ţi-e dor de-un Nord
Livid, cu măguri scandinave.
Am linişti aspre, din fiord,
Furate de pe alte nave.
Ori poate vechiul nostru chei
De inimă ţi-e mai aproape,
La el vom merge, dacă vrei
S-auzi cum clipoceşte-n ape.
Nu ocoli, nu-ntârzia,
Vezi spaima mea printre catarge?
E noaptea-n jur atât de grea
Că alba-ţi luntre se va sparge.
 Rondelul ochiului de geam (Semne cereşti, 1970)
Razant cu lumea de granit
Un moale ochi de geam există.
Locuitorii îl omit
Dar el rămâne şi insistă.
Să nu mai fie ocolit,
Să ştie urbea egoistă
Că-n buza lumii de granit
Un moale ochi de geam există
E plin de mâluri, umilit
De Antihrist, de ginta tristă
Dar luminează alb, mulcit,
Ca dintr-o noapte elenistă,
Razant cu lumea de granit.
Rondelul rondelurilor (Semne cereşti, 1970)
O! marele delir în rond, alene,
Delfini rotind într-un amor relict,
Când dorm corundele-n eoliene
Delicii îndulcite de-un delict
Comis în vis de crocodili cu pene
Încremeniţi, aşa, într-un constrict,
Sub marele delir în rond, alene,
Delfini rotind într-un amor relict.
Din ronde litere, din cantilene
De rune, lin, s-a şlefuit verdict:
Rotundul tot să piară în gheene,
Blagoslovit de sfântul Benedict
În marele delir în rond, alene.
Leonid Dimov - Poemul esenţelor (Spectacol, 1979)
Treceau orele, treceau norii, treceau mamelucii,
Iar eu am visat azi-noapte că mi-am pierdut papucii...
Deşi ştiam încă din leneşa tinereţe
Că naraţiunea, ironia, imaginile glumeţe
N-au ce căuta în cadenţe:
Că poezia ţine de esenţe.
Eu însă, elev fiind, ca toti năucii,
Îmi pierdusem - pe coridoare ori în săli – papucii
Şi-i căutam, deşi era ora de fizică,
Deşi acuzat eram că nu ma dedau la metafizică,
De către ceilalţi versificatori din urbe,
Ci că tot umblam prin scaieţi, grohotişuri şi turbe.
Îmi căutam, deci, papucii cu pompoane albăstrii
Pe sub bănci, pe sub catedre, pe sub şepcării
(Adică şirurile de şepci atârnate de cuiere,
Dacă-mi îngăduiţi această putere
De a da cuvântului o semnificaţie
Alta decât cea oferită spre consumaţie),
Ştiind prea bine că la o anumită etate
Se poate căuta un nasture căzând în eternitate,
Să poţi aşa-ntr-o doară să chemi pe Cineva,
Prin candeluri o rază silind a furnica
Şi că poţi sări raiului ulucii
Căutându-ţi papucii,
Noaptea prin săli de marmură multicoloră,
Cuprins de spaima că n-ajungi la oră,
Că poţi culege zilnic în geantă
Câte-un bulgăre ori piatră boantă,
Precum a făcut acel factor poştal –
(Cu numele piesei de şah numită cal)
Ducând locuitorilor telegrama ori chitanţa –
Un palat de-a pus jos toată Franţa.
Vis cu bufon (Carte de vise, 1969)
În laptele dimineţii aceste
Din oraşul climateric cu însuşiri alpestre
Au explodat ciudat prăjiturile din vitrină.
Zic ciudat, pentru că doar piereau într-un glob de lumină
De culoarea lor întunecată
Pentru prăjiturile de ciocolată,
Roz, cu scame de tăciuni
Pentru prăjiturile cu căpşuni,
Verzui şi galben un pic
Pentru prăjiturile cu fistic
Şi aşa mai departe.
Eu mă gândeam, bineînţeles, la moarte
Când a intrat sunând din clopoţei, pe rotile,
Bufonul unui rege mort cu zile,
Mort subit
Pe când plutea de plăcere printr-un veac văruit.
Dar să lăsăm gluma. Era
Bufonul nostru numai catifea
Şi pe dinăuntru şi pe dinafară,
Un vulpoi de cârpă cu coada uşoară.
Se mişca degeaba, exista fără să fie,
Era – dacă vreţi – o filozofie.
Toată lumea se făcea că nu-l ştie,
Că nu-l vede când se strâmba-n spate
Şi presăra boare tulbure pe linguriţele plate….
Am început atunci să mănânc în cascade
Cataifuri, baclavale, rulade,
Simţeam în juru-mi umede boturi,
Înghiţeam în neştire bezele, pişcoturi
Şi creşteam, mă umflam ca un aerostat
Cu bube dulci şi diabet zaharat,
Acolo în munţii limpezi în zarea zmeurie
La masa pătrată din cofetărie.
Mit
Totul a fost întrerupt deoarece
Prin încăperi trecuse un şoarece.
Dar, vă daţi seama, nu era un şoarece obişnuit:
Avea coada ruptă şi dura la nesfârşit.
Trecerea lui plină de chiţăit şi putoare
Era foarte mare.
Iar noi, copiii cu funde galbene la gât,
Stăteam lipiţi de perete. Era urât
Şi nici nu ne băga în seamă.
Nouă însă ne era tare teamă
Când trecea şoarecele pe lângă noi
Fixându-ne cu ochiul ca un biloi
Negru şi sticlos.
Îl rugam frumos să ne lase în pace, să treacă.
Dar lui îi era a petrecere şi a joacă
Şi ne trezeam aşa,
Chiuind pe spinarea lui: Mascara!
O, era şoarecele nostru de dimineaţă
Purtând lumină vânătă pe mustaţă
Şi ne spunea poveşti şi ghicitori
Cu paraboloizi şi privighetori
Până ne cădeau dinţii,
Ne-ngropam jucăriile, părinţii
Şi rămâneam în irizare şi-n aură,
Să-l aşteptăm înlemniţi, lângă gaură.
Vârcolacul şi Clotilda

Venea o seară moale ca mingiile ce ni-s Se tot lăsa o-ntunecime de vată

aduse din afara terenului de tenis. cînd, fără voie parcă, dintr-o dată,
Şi chiar terenul însuşi păreqa curbat în arc, masiva jucătoare întinde palma peste masă,
cărămiziu şi umed în spate de parc, iar firava labă veselă şi sticloasă,
cînd fu schimbată ultima minge. albastră, a fiarei, într-o clipită
Pieri şi cel ce strînge se cuibăreşte acolo, fericită.
accesoriile-n tecile lor. Îi urmă pilda Şi cum scînceşte animalul de bucurie,
masiva jucătoare Clotilda. un vîrf ivind de limbă purpurie.
Şi rămîn amîndoi aşa, ca şi cum nici n-ar fi,
Vîrîndu-şi racheta-n pînză portocalie. cu capetele-ntoarse la yolele sidefii
ea era albă, impunătoare, şi porni, uşor şaşie, ce trec mirate-n mişcare centripetă
uşor obosită, legănînd un sac, pe apa tot mai violetă.
zîmbitoare, cu pas leneş, spre terasa de lîngă lac. Se-aud de departe - rumbă, tango,song -,
Iat-o fredonînd, aşezată orchestre calme, numai alămuri şi gong.
la masa nichelată.
E liberă, calmă, iubeaţă,
coctail imens are-n faţă,
iar pe scaunul de vizavi,
melancolic că se duce gingaşa zi,
în volte dulci, urmînd plan măiastru,
execută contorsiuni lente un vîrcolac albastru.
Are de-a lungul trupului din paftale şi inele
trei creste paralele
şi ochi ovali, colosali, năuciţi de reverii,
ca două lune sîngerii.
Privesc trist la Clotilda care,
nepăsătoare,
se face că nu-l bagă-n seamă.
Deşi, mă rog, parcă tot naşte un piuc de teamă
albastrul vîrcolac consumator şi banal,
în acest mic, dar daimos local
de noapte, de petrecere, de nebunii,
din nesfîrşitul parc cu arbori fumurii.