Instrumente:

Acordeonul
 
Acordeonul este un instrument polifonic care s-a bucurat de o mare popularitate între cele două
războaie datorită tangoului, de unde va trece apoi în muzica populară.
Frecventa sa utilizare stă în faptul că este instrumentul capabil să emite simultan și melodia și
acompaniamentul fiind totodată ușor portabil. În construcția sa se delimitează trei secțiuni:
— claviatura, ca de pian, a mîinii drepte,
— burduful
— butoanele mîinii stîngi. 

Buciumul 
Buciumul este un instrument muzical popular de suflat compus din corp în formă de corn
şi muştiuc. Cuvântul provine din latinescul buccinum și însemna ''corn îndoit". Tubul are între
1,3 și 3 metri lungime, confecționat din lemn de brad, paltin, frasin, tei, alun sau metal.
Se utiliza în special pentru semnalizarea la distanță, pentru comunicarea diferitelor
mesaje, dar și pentru călăuzirea oilor și a câinilor. În unele regiuni era folosit și la înmormântări.

Chitara
Chitara simplă, clasică, este un instrument originar din spațiul arab. A fost preluată de
spanioli și italieni, ajungând ulterior în ţările Americii Latine. Instrument ideal pentru
acompaniament, chitara emite un sunet rotund și cald.
Pe faţa instrumentului se află o deschizătură circulară, care serveşte acustica iar coardele
în număr de şase sînt următoarele: E, A, D, G, B, E. Cutia, corpul, este construit de regulă, din
lemn și cuprinde mai multe componente, precum grif, cuie de acordaj, corzi, punte și pragus,
astfel încât sunetul redat nu depinde de prea multe lucruri. Aceste cinci elemente de bază trebuie
să fie fabricate din materiale calitative. 

Cimpoiul 
Este folosit atât ca instrument solistic, cât şi în îmbinare cu alte instrumente din orchestră
în cadrul căreia îi revine de obicei linia melodică.
Este alcătuit din mai multe părți:
-burduf (un rezervor din piele de capră, în care aerul intră printr-o țeavă plasată deasupra,
prevăzut cu un ventil de piele ce împiedică aerul să iasă afară);
-suflător (o țeavă situată în partea superioară a burdufului);
-bâzoi (un fluier fără orificii digitale prevăzut cu ancie simplă, care produce un sunet
continuu);
-caraba (este partea cea mai însemnată, cu ajutorul ei fiind executată melodia).

Clarinetul
După flaut, clarinetul este cel mai agil dintre instrumentele din lemn, reuşind să intoneze
cu mare uşurintă game, arpegii, salturi, triluri. Clarinetul este totodată şi cel mai expresiv
instrument de lemn, în sensul că e capabil să redea cele mai diferite nuanțe, crescînd şi
descrescînd treptat între aceste extremități.
 Clarinetul este format dintr-un tub de vreo 67 cm, de obicei de abanos, în cea mai mare
parte cilindric, iar la extremităti, conic.

Cobza
De origine orientală, cobza este cunoscută pe teritoriul românesc încă din secolul al XVI-
lea. În practica muzicală populară cobza are un loc important deoarece pe parcursul secolelor a
fost unicul instrument de ciupit care se evidenţia print-un sunet nu prea puternic având o nuanţă
catifelată din cauza folosirii penei de gâscă în calitate de plector. 
Însoţind melodia executată la vioară, fluer sau nai, cobza crea un fon pitoresc, compus
din mişcări vioaie pe tonurile gamei de acorduri.

Contrabasul
Contrabasul este cel mai mare instrument muzical existent, cu coarde și arcuș, care se
regăsește în majoritatea orchestrelor de muzică clasică și nu numai. Ceea ce îl face deosebit față
de celelalte instrumente muzicale cu arcuș este sunetul acestuia, contrabasul fiind cu o octavă
mai jos față de violoncel.
Este fabricat după modelul lăutei. Prototipul a dispărut din uzul muzical al poporului,
cedând locul unor instrumente mai perfecţionate. După toate probabilităţile noţiunea de lăută
cuprinde un grup întreg de instrumente muzicale şi  în special, cobza. O deosebită răspândire a
avut în Evul Mediu de unde şi cuvîntul ,,lăutar’’ care a căpătat un sens generalizator, denumind
orice interpret profesionist de muzică populară.

Drâmba
Este un instrument muzical popular idiofon, în formă de potcoavă, prevăzut cu o lamă
care se ciupește cu degetul în timp ce potcoava se ține în gură. Drâmba este confecționată de
regulă din oțel, dar un astfel de instrument poate fi creat foarte ușor și din bambus.
Româncele o utilizau mai ales în vreme de iarnă, la șezători. 

Fagotul
Fagotul este un tub divizat în două, a cărui înălţime atinge 1,32 m, din lemn de abanos
sau palisandru. Posibilitatea sa de a se alia, de a-şi topi sunetul cu cel al unor instrumente din alte
familii, fără a crea discrepanţe de timbru. Un instrument de care se apropie foarte bine
este cornul cu care, în anumite circumstanțe, poate fi chiar confundat. De asemenea, se
contopește perfect cu violoncelul.

Fluierul
Este un instrument muzical pus în legătură cu activitatea creșterii animalelor, adică a
păstoritului. Sunetul poate fi obținut doar prin astuparea diferitelor orificii cu ajutorul degetelor,
aerul reușind astfel să vibreze în tub. 
Fluierul este foarte răspândit în mediul tradițional, variind ca dimensiune și modalitate de
fabricare. De obicei este confecționat din lemn, dar se poate realiza și din metal sau din sticlă.
Cu fluierul se identifică în basmele populare moldoveneşti capacitatea magică a omului
de a acţiona asupra forţelor ostile, de a îmblânzi animalele sălbatice, de a lupta cu răul spre
triumful binelui.
 Există două categorii de fluiere: cu dop (cavalul, flautul, piculina, naiul, cimpoiul,
ocarina) și fără dop (tilinca, fluierul moldovenesc, fluierul dobrogean, cavalul bulgăresc).
Cavalul este un fluier cu tubul cilindric din lemn de paltin sau de alun. 

Ocarina 
Instrument muzical cunoscut de demult la o serie de popoare din Africa şi Asia, care erau
fabricate din lut ars sau metal. Creatorul ocarinei moderne italianul J. Danatti a făcut să renască
acest vechi instrument muzical, ocarina lui de porţelan cucerind o mare popularitate printre
iubitorii de muzică. Este folosit ca instrument solo şi în îmbinare cu alte instrumente muzicale. 
Confecționată din ceramică, metal sau lemn, ocarina are forma unui ou mai mare și puțin
alungit, la un capăt existând un loc prin care se suflă, iar pe corpul ei mai multe găuri pe care
cântărețul le închide cu ajutorul degetelor, ca la fluier. Ocarina este utilizată și de către rapsozii
populari, dar și în orchestre profesioniste. 

Naiul 
Instrument de suflat, compus dintr-o serie de tuburi de lemn unite între ele şi astupate la
capătul de jos, denumirea provine de la vechiul cuvânt persan „nai”- trestie, cunoscut multor
popoare din orient şi Asia Mijlocie. În Uzbekistan şi Tajikistan, sub aceiaşi denumire figurează
instrumentul de tipul flautului  transversal, care se fabrică din bambus sau metal, în timp ce în
Irak „nai” este denumit un instrument de lemn, la care se cântă ca şi la flautul transversal.
Naiul este alcătuit din 22-24 de cilindri, fixate în partea de jos pe un suport arcuit. În
partea de jos a tubului se întroduce dopul, care se acoperă cu ceară şi serveşte la acordarea lui.
Înălţimea sunetului, reprodus de fiecare tub depinde de lungimea şi diametrul lui. Pentru
fabricarea naiului se foloseşte bambusul, arţarul, socul sau lemnul roşu.
Naiul are diferite denumiri: fluierar; fluierici; șuieraș; muscal.

Taragotul  
Instrument muzical de suflat de origine maghiară, larg răspândit în orchestrele de muzică
populară. Ca provenienţă taragotul ţine de instrumentele de formă cilindrică cu găuri digitale de
tipul fluierului, întâlnite din vremuri străvechi în Persia şi India şi pătrunse mai apoi în Europa
prin Peninsula Balcanică şi Spania.
Este un instrument muzical de lemn compus dintr-o ţavă conică cu şase găuri digitale şi
11 supape, muştiuc şi pîlnie cu o lungime totală de 740 mm.

Toba mică 
Instrument de percuție este făcută dintr-un cilindru de lemn sau tablă, ale cărui capete sînt
acoperite cu piele argăsită, prinsă în cercuri de lemn.
Se bate cu baghete de lemn și este de mai multe feluri, după dimensiuni și modele.
Susține și marchează registrul înalt al orhestrei.

Toba mare
Atinge un diametru de circa 80 cm. Sunetul ei tunător este printre cele mai grave din
percuție și este pusă în acțiune cu o baghetă ca cele de la timpan sau total din lemn. În nuanțele
slabe face să vibreze surd întreaga sală și atmosferă. În momentele de forță, se impune peste
întreaga orchestră, dezlănțuind tunetul, impunându-se categoric cu forța teribilă de care dispune.
Trâmbița
Este un instrument asemănător buciumului sau tulnicului, confecționat manual din tablă
subțire de fier, fiind utilizată pe vremuri pentru semnalizare în zonele montane. Nu are o
dimensiune și nici o formă bine definită, emite o serie de frecvențe, semnalele emise fiind
diverse și au o linie melodică influențată de formulele ritmico-melodice locale. 

Țambalul
Țambalul este originar din Asia, este folosit ca instrument solistic şi de acompaniment în
orchestrele de muzică populară. Cu ajutorul unor ciocănele speciale sunt lovite corzile, astfel, se
dezvoltă o sonoritate neobișnuită.
Instrumentul persan santur este considerat drept strămoșul țambalului, apărut în Europa
ca urmare a migrării evreilor. Prezintă asemănări cu pianul, dar în cazul acestuia apăsăm pe clape
pentru a declanșa mecanismul ce lovește corzile.
La sfârşitul secolui al XIX-lea a fost perfecţionat de meşterul ungar I. Şunda, care i-a
adaugat pedala şi mecanizmul cu surdină.
Țambalul este format din cinci componente: 
1. complectul de coarde cu rasta;
2. placa de rezonanţă cu saitenşteguri;
3. sistemul de sprijin; 
4. mecanizmul cu pedale şi surdină;
5. carcasa. 

Vioara
Vioara: unul dintre cele mai populare și îndrăgite instrumente muzicale cu coarde, utilizat
în toate stilurile muzicale. Este și cel mai mic instrument cu arcuș, în comparație cu viola,
violoncelul și contrabasul.
Instrument muzical alcătuit dintr-o cutie de rezonanță cu patru coarde întinse (MI, LA,
RE, SOL ) – acordate în cvinte – care vibrează, prin frecare cu arcușul sau prin ciupire. Apărută
în secolul V, vioara se răspândește în secolele VI și VIII.
Cei mai renumiți constructori de viori se numeau lutieri și au fost Amati, Guarneri și
Stradivarius. Începând cu secolul VIII, viorile constituie baza orchestrelor simfonice clasice și a
ansamblurilor instrumentelor cu coarde. Corpul este construit din lemn, iar corzile la vioară,
respectiv firul elastic confecționat de regulă din metal, este întins pe gâtul viorii, producând
sunete caracteristice, fie la atingere cu arcușul, fie prin ciupirea acestora.

https://bibliomusic.wordpress.com/about/instrumente-muzicale/
https://blog.mcmusic.ro/2020/03/10/instrumentele-muzicale-romanesti-si-dragostea-pentru-
traditii-elemente-ale-identitatii-romanilor/