Timbru muzical

 Timbru vocal
 Timbru instrumental
 Timbru vocal

Timbrul vocal este o abilitate a vocii umane de a atinge anumite note și înă lțimi.
Fiecare persoană în parte are o capacitate diferită și poate câ nta între anumite intervale –
așadar, fiecare glas este personalizat și unic, însă el poate fi, de asemenea, antrenat, pentru
a-și extinde caracteristicile.

Deși încadrat, de asemenea, într-un numă r de categorii fixe, timbrul vocal este mult
mai particularizat pentru fiecare individ. Acest fapt se explică printr-un control mai precis
al intonației, articulației ș.a, vocea fiind ghidată nemijlocit de starea organismului, în vreme
ce expresia este redată pe un instrument muzical prin intermediul tehnicii specifice.
Vocile omenești se divid mai întâ i după sex, în voci bă rbă tești și voci femeiești. Cele
bă rbă tești sunt, în marea lor majoritate, mai grave și mai bogate în armonice superioare. În
câ ntul coral, se permit distanțe mai mari între vocile bă rbă tești, tocmai pentru că
sonoritatea este mai „plină ”. Bă rbații dispun de falset sau „voce de cap”, o tehnică prin
care ambitusul poate fi crescut aproximativ cu o octava în acut, cu un timbru caracteristic,
mult mai slab și să rac în armonice decâ t cel specific. Vocile femeiești sunt mai slabe ca
intensitate și mai puțin bogate în armonice decâ t cele bă rbă tești; de aceea, conducerea lor
în cadrul unui cor va fi mai strictă .
Vocile copiilor sunt diferite de cele ale femeilor sau ale bă rbaților – deși se
aseamă nă cu cele femeiești, datorită registrului acut specific acestor inflexiuni vocale,
totuși, ele reprezintă o categorie clară și distinctă . De-a lungul istoriei muzicii, au fost
create partituri speciale pentru acest segment de câ ntă reți – atâ t corurile bisericești, câ t și
apariția, mai recentă , a grupurilor vocale, au ajutat la evoluția acestui fenomen de sine
stă tă tor.

Pornind de la timbrul cel mai grav și profund pâ nă la cel mai acut, vocile se împart
astfel:
 bas, bas-bariton, bariton, tenor, contratenor (la râ ndul să u, grav,
mediu sau înalt pentru a echivala registrele vocilor femeiești)
 altista, mezzo-soprană , soprană
În cazul câ ntă reților cu o pregă tire de tip clasic, timbrele se împart la râ ndul lor în
subcategorii, corespunză toare altor tră să turi ale vocii și capabile să personifice roluri
de operă sau altele asemenea din diverse genuri vocale sau vocal-simfonice.

Timbrul instrumental

Cea mai întâ lnită clasificare a timbrului muzical este aceea care se bazează pe modul
de execuție al instrumentelor, pe modalitatea de producere a sunetului și pe tipul de
construcție caracteristic.
 În funcție de aceste criterii, care sunt diferite de cele vocale, instrumentele, prin
definiție, pot fi:

 Instrumente de suflat
Aceste instrumente produc sunetul prin vibrația unei coloane de aer, iar ele, la
râ ndul lor, se ramifică în cele din lemn (precum flautul, oboiul, clarinetul sau fagotul) și cele
din alamă (precum cornul, trompeta, trombonul sau tuba). Însă , există și diferențe
structurale între acestea, care au efect asupra modului de interpretare.
Instrumentele de acest gen sunt activate prin suflu, cu ajutorul buzelor care se
plasează pe ambușură (numită și muștiuc), cu scopul de a produce vibrația. În cazul acestei
categorii, puterea suflului este esențială .
De-a lungul istoriei, alama a fost folosită datorită flexibilită ții sale, iar formele
specifice – precum cea a trompetei, trombonului, etc. – aveau nevoie de un astfel de proces
facil, care să ajute la construcția lor.

 Instrumente cu coarde
Acestea generează sunet prin frecare, ciupire sau lovire. Dacă în cazul primei
categorii pot fi date exemple precum vioara, viola, violoncelul sau contrabasul, în ceea ce o
privește pe cea de-a doua, reprezentanții principali sunt instrumente precum chitara,
mandolina sau harpa.
Instrumentele de acest gen, care sunt acționate prin ciupire, se bucură de o istorie
remarcabilă , care a evoluat de-a lungul secolelor într-o manieră aparte. Ele au fost utilizate
extrem de mult în perioada Renașterii sau a Barocului, câ nd zona muzicală abordată se
clă dea pe aceste tipuri de sonorită ți, însă , treptat, au fost inventate și tehnicile de lovire și
frecare, care generează un sunet mai puternic și mai potrivit pentru să li de diferite
dimensiuni.
Astfel, instrumentele cu coarde ocupă un loc semnificativ în istoria muzicală ,
evoluâ nd, în timp, și ducâ nd la apariția continuă a numeroase alte instrumente, care sunt
cunoscute și utilizate astă zi.

 Instrumente de percuție
Instrumentele de percuție emit sunetele prin lovire și se clasifică în cele cu sunete
determinante și cele cu sunete
nedeterminante. Primele pot fi cu membrană (ca
timpanul), de lemn sau din metal (xilofon, celestă ,
etc.). Cele care fac parte din a doua grupare, se clasează în același fel: cu membrană
(precum toba mică , toba mare sau tamburina) și din lemn sau metal ( trianglu, talgere, etc. )
.

Există și instrumente de percuție fă ră membrană – cum este în cazul clopotului.

Indiferent de categorie, ele pot fi activate cu mâ na sau cu ajutorul unor accesorii (baghete
sau bețe).
Există un instrument care poate fi încadrat atâ t la grupa instrumentelor cu coarde,
câ t și la cea a celor de percuție: pianul clasic. Acesta are, în cutia sa de rezonanță , un
sistem de corzi, care sunt lovite de că tre ciocă nele și, astfel, cele două sisteme funcționează
concomitent. În perioada contemporană , odată cu apariția diferitelor tipuri de claviaturi,
acestea se clasifică într-o categorie a instrumentele cu clape.

La nivel instrumental, timbrul și modul de emitere a sunetului pot fi receptate și în

funcție de metoda de interpretare folosită . De exemplu, în cazul instrumentelor cu coarde,
există mai multe stiluri de a câ nta și, deși poate fi vorba despre același instrument,
abordarea diferită și tehnicile folosite pot crea sonorită ți distincte.

În concluzie, timbrul muzical este o noțiune des întâ lnită în orice manifestare
artistică , vocală sau instrumentală . Acesta a evoluat și s-a transformat, trecâ nd printr-o
multitudine de forme și reprezentă ri, pâ nă să ajungă la definiția de astă zi. În mod cert, și
peste câ teva decenii sau secole, se va mai descoperi ceva și muzicienii vor afla și mai multe
detalii despre acest domeniu artistic.