INSTRUMENTE MUZICALE

CLASA 11D
VIOARA-Mustata Andreea
• Vioara este un instrument muzical cu coarde și arcuș. Este construită din
lemn și echipată cu patru corzi acordate în cvintă. Coarda 1, cea mai
subțire, este acordată la sunetul Mi, coarda 2 la sunetul La, coarda 3 la
sunetul Re și coarda 4 la sunetul Sol. Corzile pot fi fabricate din oțel,
nailon sau intestin. Sunetele se produc prin vibrația corzilor la frecarea
cu arcușul. Este cel mai mic membru al familiei violinelor, alături
de violă, violoncel și contrabas.
• Datorită calităților sale expresive și abilităților tehnice pe care le poate
desfășura, vioara a fost ridicată la rangul de regină a instrumentelor.
Vioara a apărut în nordul Italiei, în prima parte a secolului al XVI-lea.
Cel mai probabil a fost inspirată de trei tipuri de
instrumente: rebec (care exista încă din secolul al X-lea), viola da
gamba și viola da braccio. Una din primele descrieri explicite a
instrumentului, inclusiv a folosirii lui, a fost în Epitome musical de
https://youtu.be/8E6Cw_vhJfU
 PIAN – Rusu Lacramioara
• Pianul este un instrument care se remarcă pe orice scenă muzicală. El este impresionant, dar discret,
și poate ține locul întregii orchestre, cel puțin asta spun specialiștii în domeniu. A apărut în Italia,
datorită inventivității lui Bartolomeo Cristofori, care a îmbinat modelul de bază al clavecinului cu
mecanismul cu ciocănele al clavicordului. Deși la început nimeni nu a părut că este interesat de
această invenție, după moartea italianului, pianul a devenit din ce în ce mai celebru, suferind diferite
modificări.
• În 1777 Wolfgang Amadeus Mozart descoperă instrumentul și rămâne impresionat de el, iar acest
lucru l-a făcut să compună numeroase piese muzicale pentru pian. Din acest moment, alți
compozitori renumiți au făcut același lucru ca Mozart, printre ei remarcându-se Beethoven, Chopin,
Liszt.
• Pianul este instrumentul cu claviatură, care cuprinde un ansamblu de corzi lovite de ciocănele
acoperite cu pâslă. Un sunet individual este obținut prin punerea în vibrație simultan a una, două sau
chiar trei corzi acordate la unison.
https://youtu.be/Ne5J4bxWypI
CHITARA-Capris Elena
• Chitara este un instrument muzical cu coarde ciupite. Ea are un gât lung, delimitat cu ajutorul tastelorși o
cutie de rezonanță ale cărei ambe fețe sunt plane. În lateral, se formează „umerii” caracteristici, rotunzi, care dau
corpului forma cifrei 8. Acordajul standard în cvarte perfecte (cu o singură excepție) aduce cu cel al instrumentelor
din familia violei.
• Chitarele au de obicei șase corzi. Fiecare coardă are o altă grosime. Pornind de la coarda cea mai subțire, corzile sunt
denumite astfel: coarda 1, coarda 2, și așa mai departe, până la coarda 6. Corzile 1 și 2 mai sunt denumite și "corzi
simple" și sunt corzi din oțel neacoperite (neînfășurate). Corzile de la 3 la 6 sunt înfășurate în metal. Atunci când
țineți în mână o chitară, coarda 6 este coarda cea mai de sus.
• Cu cât este mai groasă coarda, cu atât este mai joasă înălțimea sunetului.Trecând de sus până jos (ex. de la gros la
subțire) rezultatul este cel al creșterii înălțimii sunetului. Diagrama de mai jos indică acordajul obișnuit, care se
referă la tonul produs de fiecare coardă atunci când nu se menține jos cu mâna stângă.
• Mutarea unei taste ridică înălțimea sunetului cu un semiton.Deoarece corzile devin mai scurte, înălțimea sunetului lor
crește. Chitarele sunt concepute să utilizeze această proprietate, astfel încât înălțimea sunetului pe care o produc
crește cu un semiton de fiecare dată când poziția coardei este menținută jos la schimbări. Părțile metalice de pe gât se
numesc taste (freturi). Chitaristul își utilizează mâna stângă pentru a menține jos corzile în spațiile dintre taste.
Există în total 20 de taste pentru 20 de semitonuri. Aceasta înseamnă că, de exemplu, coarda 6 poate reda de la E jos
la C din a doua octavă.
https://youtu.be/ss7EJ-PW2Uk
Harpa-Dabija Daria
• Despre harpă s-a spus că nu există nici un alt instrument a cărui formă să fie mai cunoscută dar a cărui origine să fie
mai neclară. În definirea ei, a fost deseori confundată cu lira, cithara sau altele. În ce priveşte provenienţa denumirii,
există numeroase explicaţii, rădăcina cuvîntului harpă sau arpa apărînd în lexicul diferitelor popoare. Pană la urmă,
unii istorici au propus o explicaţie de natură onomatopeică, adică harp sau arp ar fi însăşi imitarea sonorităţii pe care
o fac degetele cînd ciupesc coardele instrumentului.

• Originea harpei este deocamdată imposibil de fixat în timp şi spaţiu, fiind prezentă (după mărturiile scrise sau
reprezentările din domeniul plasticii) încă din anti-chitate la diferite popoare, considerabil distanţate geografic. Harpa
exista la Egipteni, picturile mormintelor înfăţişand diferite tipuri de harpe, din ce în ce mai evoluate. După unele
texte, instrumentul ar fi fost cunoscut sub cea de-a doua dinastie (aproximativ între anii 4000-3500 î.e.n.), în orice caz,
originea sa pierzandu-se în trecutul şi mai îndepărtat.

• Harpa este un instrument diatonic (7 note per octava), nu cromatic (12 tonuri pe octava).

• - pedale (ridica toate corzile pedalei respective cu unul sau doua semitonuri)

• - clapete, cârlige etc. (ridică tonul unei corzi cu un semiton)

• - apăsarea corzii pe ramă (idee similară cu grifurile chitarei)

• Harpele moderne au deseori 47 corzi. Coarda rosie reprezinta nota Do, iar cea neagra/albastra reprezinta nota Fa.
https://youtu.be/ge_pz89dGlg
Toba-Nistor Isabella

Toba este un instrument muzical de percuție care constă într-un

vas cilindric sau sferic cu două capace, fabricat din lemn, metal
sau plastic, în care se fixează o piele întinsă care vibrează atunci
când este lovită cu o baghetă sau cu o măciucă.
Toba este un instrument foarte vechi, fiind folosită în diferite
forme în multe culturi din întreaga lume. Ea este utilizată în
multe genuri muzicale, inclusiv rock, pop, jazz, hip-hop, muzică
clasică și multe altele. În funcție de genul muzical, dimensiunea
și forma tobei poate varia, astfel încât să producă sunete diferite
și să
În fiece
ceea adaptată lafizica
privește nevoile specifice
tobelor, ale fiecărui
acestea stil muzical.
sunt considerate instrumente de percuție
membranofone. Sunetul este produs prin vibrarea membranei tobei, care este întinsă pe un
cadru închis. Când toba este lovită cu o baghetă sau cu o măciucă, energia cinetică
transferată de lovitură face ca membrana să vibreze și să genereze sunet.
Această vibrație a membranei produce unde sonore care se deplasează prin aer și ajung la
urechea ascultătorului, fiind interpretate de creier ca sunete. Frecvența și amplitudinea
vibrației membranei determină tonalitatea și volumul sunetului produs.
Pentru a obține sunete diferite, tobele pot avea dimensiuni și forme diferite, precum și diferite
tipuri de membrane sau sisteme de tensionare a acestora. De exemplu, tobele mai mici au
tendința de a produce sunete mai acute și mai scurte, în timp ce tobele mai mari produc
sunete mai grave și mai lungi.
De asemenea, tobele sunt uneori amplasate în anumite poziții strategice în cadrul unei
https://youtu.be/Isc06Xp0p9U
TRIANGLUL- PETREA ALESSIA MELANIA
Trianglul este un instrument muzical din familia instrumentelor de percuție. El constă dintr-o bară
de metal, de obicei oțel, îndoită în formă de triunghi. Este ținut suspendat de către muzician, care
produce sunetele lovindu-l cu o tijă din același material.

Sunetul produs de trianglu este un exemplu de undă mecanică, care necesită un mediu, cum ar fi
aerul sau apa, pentru a se propaga. Când trianglul este lovit, acesta vibrează și creează compresii
și rarefacții în moleculele de aer din jur. Aceste compresii și rarefacții se deplasează apoi prin aer
sub formă de unde sonore, ajungând în cele din urmă la urechile ascultătorului și permițându-le să
audă sunetul. Înălțimea sunetului produs de trianglu este determinată de lungimea laturilor acestuia,
cu laturile mai scurte producând sunete mai înalte, iar laturile mai lungi producând sunete mai joase.
Puterea sunetului este determinată de forța cu care este lovit trianglul, loviturile mai puternice
producând sunete mai puternice. Forma și materialul trianglului pot afecta și calitatea sunetului
produs.
https://youtu.be/GvSS6_eDHiE
 VIOLONCEL-PAVEL MIRELA
Violoncelul este un instrument muzical cu coarde și arcuș din familia viorii (situat ca dimensiuni și
ambitus între violă și contrabas).
Când o coardă este lovită sau ciupită, aceasta vibrează mișcând aerul din jurul ei. Astfel, se produc
undele sonore. Deoarece coarda este destul de subțire, masa de aer mișcat este foarte mică și, în
consecință, sunetul este slab. La instrumentele acustice cu coarde, cum ar fi violoncelul, această lipsă de
volum este rezolvată prin montarea corzii vibrante pe un corp mai mare. Vibrațiile sunt transmise acestui
corp, care poate mișca mai mult aer și astfel produce un sunet mai puternic. Odată cu modelul și
construcția instrumentului variază și caracterul sunetului produs de acesta.
Sunetul unei corzi poate fi ajustat prin schimbarea rigidității sale, care depinde de tensiune și de
lungime. Un violoncel poate fi acordat prin reglarea tensiunii corzilor sale cu ajutorul cuielor situate la
capătul gâtului. Lungimea corzii afectează de asemenea unda sonoră produsă de aceasta. Scurtarea unei
corzi o tensionează și îi reduce masa. Din moment ce o coardă rigidă, cu o masă mai mică vibrează mai
rapid, aceasta va produce sunete mai ascuțite. Datorită acestui efect, puteți obține sunete mai înalte prin
apăsarea acesteia împotriva gâtului violoncelului și efectiv scurtând zona vibrantă.
https://youtu.be/lSJu8P_9oxU
 VIBRAFONUL- DORNEANU CAMELIA ADRIANA

Vibrafonul este un instrument muzical de percuție asemănător cu xilofonul, în care

sunetele, produse de niște lame metalice, sunt prelungite cu ajutorul unor tuburi de
rezonanță, ca la marimbafon.
Sub fiecare lamă metalică se găsește câte un tub de rezonanță, la al cărui capăt e montat un
vibrator, sub formă de clapetă atașată tubului. Cu o tijă comandată electric, toate clapetele
pot fi rotite în poziție radială, dând sunetul caracteristic al instrumentului.

O formă alternativă este sistemul 6-plus-6, în care fiecare rând are barele la o distanță de ton întreg, iar
ambele rânduri sunt la o distanță de jumătate de ton. Jucătorul folosește ciocănele (bătăuși), fie unul, fie
două în fiecare mână. Sub fiecare bară se află tuburi. Acestea se numesc "rezonatoare". Ele fac sunetul
mai puternic. Există, de asemenea, un motor electric care poate fi pornit cu ajutorul unei pedale. Acesta
face ca ventilatoarele să se învârtă în jurul ventilatoarelor și produce un sunet foarte puternic, vibrant.
Acesta este motivul pentru care instrumentul are numele său. Uneori, oamenii numesc
vibrafonul vibrații.
Vibrafoanele au fost fabricate pentru prima dată în Statele Unite în 1921.
https://youtu.be/dhWuJ1NC5FI
 MUZICUȚĂ- BRĂTULEANU MIHAELA

Muzicuța este un instrument muzical mic de suflat, numit și armonică de gură. El este prevăzut cu
canale prin care este dirijat aerul suflat, la trecerea curentului de aer, fișe (lamele) metalice vibrează,
producând astfel diferite tonuri muzicale.

Muzicuța se încadrează în categoria instrumentelor de suflat. Principiul de

funcționare al muzicuței constă în faptul că un interpret, prin răsuflarea lui (suflat
sau aspirație) creează mini-sunete în interiorul instrumentului, de unde apare
sunetul. În zilele noastre există mai multe tipuri de muzicuțe: muzicuțe diatonice,
muzicuțe cromatice. Un grup aparte între muzicuțe îl formează așa-numitele
claviete (muzicuțe cu clape).
Muzicuță a fost inventata în China , în urmă cu câteva mii de ani . Acest instrument , numit "
Sheng " , a fost confectionat la inceput din bambus , și a devenit un instrument important in
muzica traditionala din Asia . Sheng a fost introdusa în Europa la sfârșitul secolului al 18-lea , și în
curând a devenit un instrument foarte popular .( muzicuta de astazi )
https://youtu.be/keEXqNWLEvY
 Fluier-Ciontu Maria

Fluierul este un instrument muzical de suflat din lemn, os, rareori și din metal. Toate tipurile de fluiere au forma unui
tub cilindric, cu sau fără găuri.
Nu se poate preciza când a fost confecționat primul fluier. Până în prezent se consideră că cel mai vechi fluier cunoscut
are o vechime de 35.000 de ani. Acesta a fost sculptat în os de vultur (radius), cu o lungime de 22 cm și prevăzut cu 5
găuri. A fost descoperit în peștera Hohle Fels din sudul Germaniei, rupt în 12 bucăți. În aceeași peșteră s-au mai găsit
fragmente din alte două fluiere, confecționate din colț de mamut.
Fluierul tradițional este confecționat de către ciobani, din lemn de soc, prun, cais, sau cireș. Fluierul este prevăzut la
unul din capete cu un muștiuc cu vrană, prin care interpretul suflă aerul în interior. Acest dispozitiv de fluierat este
compus dintr-un dop cilindric de lemn cu o lungime de 15-25 mm, trunchiat pe verticală și montat în capătul de sus al
tubului. Între partea trunchiată a dopului și peretele tubului se formează un canal de suflare a aerului. La o distanță
egală cu lungimea dopului e tăiată o gaură dreptunghiulară, capătul ascuțit al căreia servește pentru despicarea
șuvoiului de aer suflat și se numește dinte sau ancie. Acest instrument muzical este accesibil și ușor de întreținut. După
ce stăpânește elementele de bază pentru a cânta la fluier, copilul poate alege să cânte cu un alt instrument de suflat din
lemn - flaut, clarinet, oboi sau saxofon. Cu toate acestea, pot folosi elementele de bază ale sentimentului melodic
dobândit grație fluierului, practic pe orice instrument muzical.
https://youtu.be/GJafWgKaFGI
Mandolină-Medeleanu Mariana
Mandolina este un instrument muzical de coarde cu 8 corzi, care sunt grupate în perechi.
Fiecare pereche de corzi este acordată la aceeași notă, iar corzile sunt, de obicei, din oțel sau
aluminiu.

Mandolina este o parte importantă a muzicii tradiționale italiene și este adesea utilizată în
genuri muzicale precum muzica folk, bluegrass și country. Este, de asemenea, utilizată în
muzica clasică, mai ales în muzica barocă.

Corzile mandolinei sunt de obicei acoperite cu un strat de nichel sau argint pentru a preveni
ruginirea și pentru a îmbunătăți sunetul. Ele pot fi schimbate și ajustate pentru a obține sunete
și tonuri diferite, iar muzicienii pot alege diferite tipuri de corzi în funcție de preferințele lor și
de genul muzical în care cântă.
https://youtu.be/ygEO-vR5WPM
Țambal – Stan Bogdan
• Țambalul [ˌsaːmˈbaːlul] este un instrument muzical cu coarde lovite, originar din Asia, încă se
bucură de o mare răspândire in Europa, cu toate că secolul XX i-a asigurat interesul culturilor de pe
alte continente. Cunoscut mai ales ca instrument folcloric, țambalul apare și în muzica
cultă compusă de autori precum maghiarul Zoltán Kodály.
Țambalul mai este cunoscut în lume sub alte variante similare, adaptate culturilor în care se
regăsește sau acolo unde popularitatea lui a impus o formă locală: cymbalum, cymbalom, cimbalom
(varianta cea mai uzuală în limba engleză), țimbalî, țimbl, santouri, santur ș.a.
Instrumentul se mânuiește cu ciocănele special construite sau cu alte obiecte înlocuitoare, în scopul
obținerii unor sonorități neobișnuite sau pentru ameliorarea sunetului unui instrument de care
instrumentistul nu este mulțumit (sunet prea sec sau prea detimbrat, nearticulat).
https://youtu.be/f6Pkr8wDJA4
Contrabas - Nor Andrei
• Contrabasul (italiană contrabbasso, franceză contrebasse, basse double, germană Kontrabass,
Bassgeige, engleză double bass, rusă kontrabas) este cel mai mare instrument muzical cu coarde și
arcuș cu o largă răspândire. În partitura de orchestră, se scrie prescurtat „Cb.” sau „Kb.”. Raportat
la notarea în partitură, sunetul contrabasului este cu o octavă mai jos decât cel al violoncelului. Cel
mai adesea, la contrabas se cântă cu mâna stângă pe tastieră, iar mâna dreaptă trage arcușul peste
corzi sau le ciupește cu degetele (tehnică numită pizzicato).
• Folclorul românesc, unde instrumentul a pătruns târziu, recunoaște următoarele denumiri pentru
contrabas: bas (vezi articol), broancă, gordună mare („gordună” fără altă specificație, se va numi
violoncelul) sau rareori gordun.[1]
https://youtu.be/
US_S3tKa5Ew
DUDUK - Bosoi Darius - Andrei
- Duduk-ul este un instrument muzical tradițional din Armenia, care este făcut dintr-un tub de lemn lung, cu o
gaură de sunet în partea de sus și o gaură de rezonanță în partea de jos. Este un instrument de suflat, similar cu
un oboi, și are un sunet profund și emotiv. Este folosit în muzica tradițională armeană, dar și în alte genuri
muzicale, precum muzica de film și muzica simfonică. Cântatul la duduk necesită o tehnică specială de respirație
și de control al sunetelor și este considerat unul dintre cele mai frumoase instrumente de suflat din lume.
Alte informatii despre Duduk :
- Duduk-ul este considerat un simbol al culturii armenești și este inclus în Patrimoniul cultural imaterial al
UNESCO.
- Existența a numeroase tipuri de duduk-uri, variind în dimensiune, material, tonalitate și stil de joc.
- A fost folosit înregistrat pentru prima dată în secolul al IV-lea în Armenia și este menționat în diverse surse
istorice și literare.
Sunetul Duduk-ului
 Saxofon – Teodorascu Denisa
• Saxofonul este un instrument muzical de suflat.
• Instrumentul a fost inventat de Adolphe Sax, în anul 1840.
El a inclus în denumirea instrumentului și numele său, ca
inventator al acestuia. Intenția sa a fost să
îmbunătățească clarinetul bass, dar a sfârșit prin a inventa
un instrument nou. Brevetul a fost obținut în Franța, pe
data de 28 iunie 1846.
• Saxofonul aparține familiei instrumentelor de suflat din
lemn pentru că necesită aceeași tehnică de folosire ca si
fagotul, clarinetul, oboiul, și nu face parte din
instrumentele de suflat de alamă așa cum este materialul
din care este confecționat în întregime exceptând ancia
care produce sunetul. A fost proiectat pentru a fi folosit în
muzica simfonică, dar în mare parte a fost ignorat de
compozitori, primele succese avându-le în muzica militară.
Apariția Jazzului a însemnat o creștere foarte mare a
prestigiului saxofonului, oferind o varietate de sunete
numai bună și dorită căreia în acest gen de muzică, a
dobândit un prestigiu destul de mare.
• Există șase feluri de saxofon, reprezentând timbrele vocii
umane, sopran, alto, tenor, bariton și bass: Saxofon sopran,
Saxofon alto, Saxofon tenor, Saxofon bariton, Saxofon bass
, Saxofon contrabas.
• Adolphe Sax a proiectat și patentat saxofonul subcontrabas
dar acesta a rămas doar la stadiul de proiect și nu a fost
niciodată construit. Ar fi fost un saxofon transpus în Si
bemol, cu o octavă mai jos decât saxofonul bas și cu două
octave mai jos decât saxofonul tenor.
• Cel mai folosit este saxofonul tenor urmat de soprano și
bariton, saxofonul alto fiind mai puțin folosit. De obicei
acesta din urma este folosit pentru învățare și pentru copii,
cărora le-ar fi mlt mai greu să se descurce cu unul mai
mare cum e saxofonul tenor, dar și pentru că este mai ieftin
decât celelalte. De regulă, saxofonul alto este folosit în
special în compozițiile clasice în vreme ce saxofonul tenor
este folosit mai mult în muzica jazz.
 Saxofon tenor
Saxofon contrabas Saxofon sopran

Saxofon bass

• https://youtube.com/shorts/XVViDDbZde
w?feature=shares
• https://youtube.com/shorts/FmD7rSUQW
sA?feature=shares
Flaut – Ciobanu Mateo
• Flautul este unul dintre cele mai vechi
instrumente muzicale care a evoluat odată
cu muzica, atât din punct de vedere al
designului, cât și al materialelor din care
este realizat, dar și al utilității sale în
materie de genuri muzicale.
• Flautul a căpătat diverse forme de-a
lungul timpului, de la obiectul brut,
realizat din os sau lemn, până la cel
elegant din prezent, realizat din argint sau
aur, cu o prestanță aparte. În trecut au fost
făcute câteva descoperiri arheologice care
semănau cu niște flaute realizate din os,
cu sau fără orificii, care păreau să dateze
încă din paleolitic.
https://www.youtube.com/watch?v=voLzOUeLxHQ
Uculele-Apetrei Ana Maria
• Ukulelele sau ukelelele este un instrument muzical asemănător cu o mică chitară.

• A fost inventat la sfârșitul secolului al XIX-lea în Hawaii, printr-o modificare a unui instrument al marinarilor portughezi. De obicei are doar
patru coarde care sunt acordate în cvarte. În funcție de tip, poate avea în total între 53 și 76 cm lungime.

• Ukulelele este un instrument cu patru coarde, folosit ca instrument principal în muzica din Insulele Hawaii, Tahiti și Insula Paștelui, având initial
cinci coarde. Este o adaptare a cavaquinho-ului portughez creat în deceniul 1880-90, în Hawaii, de imigranți portughezi. Ulterior răspândit în
întreaga Polinezia Franceză și Insula Paștelui cu o sculptură mai rusticâ, rezultând varianta de ukelele tahitiană sau polinezianâ. În Polinezia și în
Insula Paștelui nu existau instrumente cu coarde înainte de secolul al XIX-lea și cel al XX-lea, fiind un instrument recent cultura ambelor locuri.

• Intrumentul ukulele este utilizat pe scară largă în muzica insulelor din Polinezia. Grupurile muzicale Mito și Fusión Rapa Nui sau Matatoʻa,
originare din Insula Paștelui, folosesc instrumentul ukulele în majoritatea interpretărilor muzicale. Interpreții de ukulele cei mai faimoși din
Hawaii sunt Jake Shimabukuro și Israel Kamakawiwo'ole. În Statele Unite. în general, intrumentul ukulele a fost, de asemenea, primul
instrument cu care mulți artiști contemporani din această țară și Regatul Unit (U.K.) au intrat în ritmul muzicii moderne. Printre aceștia se pot
menționa Tiny Tim, Vic Chesnut, Dick Dale, Jimi Hendrix, Artie Shaw, Neil Young, Eddie Vedder, Christofer Drew, George Harrison, Paul
McCartney, George Benson și Brian May.
• Cele patru dimensiuni ale ukulelelor sunt: soprana, concert, tenor și bariton. De
asemenea, s-au construit și ukulele sopraninos și ukulele-bas, care va fi sfârșitul
spectrului în dimensiune. De asemenea s-au construit versiuni electrice și electro.
Ukulele soprano, numit standard în Hawaii, este cel mai mic și este ukulele cel original.
În anii 1920 a fost dezvoltat un ukulele concert, cu dimensiuni puțin mai mari și sunet
mai grav. În anii '40 a fost creat modelul bariton.

• Acordarea standard pentru ukelelele soprano, concert și tenor este în C, adică g'c'e'a ".
Uneori coarda g esta acordată într-o octavă mai înaltă, în timp ce alții preferă coarda g o
octavă mai jos. Ukulelele bariton este, de obicei, acordat d g b e'. Un alt tip de acordare
utilizată pentru ukulele este acordul soprano D: a' d' f# b'. Acest lucru dă un ton dulce în
ukulelele mai mici. Acestea sunt acorduri utilizate în muzica hawaiană de la începutul
secolului XX. Un derivat al acestui ton, numit "Acord canadian", cu un ton mai mic
(ad'f#'b'), este utilizat în sistemul de învățământ canadian pentru ukulele tenor și concert.
• https://www.youtube.com/watch?v=qzGlkW1SD1g
Nai-Mihai Alex Vladut
• Naiul este un instrument muzical de suflat alcătuit dintr-un grup de tuburi sonore de dimensiuni
diferite, lipite unul lângă altul (la naiul românesc, într-o linie ușor concavă), în ordinea lungimii
lor.
• Construcție
• - din lemn: arțar, bambus, soc, lemn roșu;
• - 22-24 de cilindri fixați în partea inferioară pe un suport arcuit;
• - dopuri de ceara utilizate la acordare;
• Acordarea naiului
• Naiul se acordează cu ceară de albine care se introduce în tuburi. Cu cât mai multă ceară are un
tub, cu atât mai mare este înălțimea sunetului corespunzător acelui tub.

https://www.youtube.com/watch?v=
uOIHHMnI_Ig
 Acordeon – Pisau Maria
• Acordeonul este un instrument muzical manual, constând dintr-un burduf atașat la două rame de formă dreptunghiulară, pe
care sunt montate butoane, sau la unele tipuri, clape asemănătoare celor de la pian. O persoană poate cânta la acordeon
trăgând (expandând) și împingând (comprimând) burduful, făcând ca aerul să treacă prin conducte metalice, denumite
tubușoare. Acest flux de aer face tubușoarele să vibreze, fapt care produce sunete. În 1854, Anthony Faas din Pennsylvania
brevetează acordeonul. Cel care cântă la acordeon produce diferitele note apăsând butoanele și clapele. Tubușoarele și
butoanele care controlează notele joase se află, din perspectiva celui care cântă la acordeon, pe partea stângă a burdufului,
iar cele care controlează notele înalte se află pe partea dreaptă. Principalele două tipuri de acordeon sunt cele cu acțiune
simplă și cele cu acțiune dublă. La acordeoanele cu acțiune simplă, fiecare buton produce două note, una când se trage
burduful și una când se împinge. În cazul acordeoanelor cu acțiune dublă, fiecare clapă sau buton produce aceeași notă și la
împingere și la tragere. Cel mai cunoscut tip de acordeon, acordeonul-pian este un acordeon cu acțiune dublă. Acordeonul-
pian are un șir de clape asemănătoare celor întâlnite la pian, în locul butoanelor de pe partea dreaptă. Un instrument
asemănător acordeonului numit Handäoline, a fost inventat la Berlin în deceniul 3 al secolului XIX. Cyril Demian a brevetat
primul acordeon propriu-zis în anul 1829, la Viena. Primele acordeoane aveau zece butoane melodice și două butoane pentru
bas. Versiuni ulterioare au adăugat mai multe butoane, permițând muzicienilor să producă o varietate chiar mai mare de note
și sunete. Acordeonul-pian a fost dezvoltat în deceniul 6 al sec.XIX. Concertina este un instrument mic, hexagonal,
asemănător acordeonului. Este produs în versiuni cu acțiune simplă și cu acțiune dublă. Sir Charles Wheatstone a inventat
concertina în 1829. Acesta a fost inspirat de modul în care funcționează sheng-ul, o veche muzicuță chinezească.
•
 Tamburina – Pisau Mihaela
• Tamburina are un istoric interesant și iese în evidență, nu doar prin rolul său de
instrument de percuție. Tamburul este format dintr-un cadru din lemn sau plastic, cu
zurgălăi pe marginea sa și cu o membrană de piele lipită sau bătută în cuie (deși nu este
obligatoriu). Mai jos ți-am pregătit o scurtă prezentare a tamburinei, istoria sa și cele
mai cunoscute tipuri, care se regăsesc în toată lumea.Tamburina se găsește de-a lungul
istorie mai ales în Egipt și Grecia, deși nu a purtat aceeași denumire – la început, evreii
au numit-o tof. Tamburina este un amestec de cuvinte arabe combinate cu cele franceze
(tamburin) (tunbur) din cuvântul persan tambur.Tamburinul francez este un tambur
lung și îngust, folosit în Provence, în timp ce cuvântul arab tunbur înseamnă tambur.
Acesta este motivul numelui tamburin, care înseamnă un instrument cu cap de tambur;
în ciuda faptului că unele tamburine nu au membrană de rezonanță.
•
 Shamisen-Zahiu Tudor
• Shamisen este un instrument muzical tradițional japonez cu trei coarde, cu cutie de rezonanță relativ
mică în comparație cu gâtul. Instrumentul este câteodată numit și sanghen (literal „trei coarde”).
• Descriere
• Se cântă la el folosind un plectru numit bachi. Gâtul este subțire și fără taste. Cutia de
rezonanță, numită dō, este acoperită atât în față cât și în spate cu piele (la fel ca banjo-ul)
pentru amplificarea sunetului. Pielea este de obicei de câine sau de pisică, dar în trecut a
fost folosită o hârtie specială, iar în prezent se experimentează cu diferite materiale plastice.
Corzile sunt făcute în mod tradițional din mătase răsucită, iar mai nou și din nailon.
Interpreții poartă o bendiță de stofă pe palma stângă ca să faciliteze alunecatul de-a lungul
gâtului. Plectrumul era făcut în mod tradițional din fildeș sau carapace de broască țestoasă,
dar actulamente din lemn, având o formă de frunză de ginkgo.
• Până relativ recent, cântăreții de shamisen erau practic toți orbi, muzica fiind una din
puținele ocupații pe care le puteau exercita pentru a-și câștiga existența (masajul era o alta).
• Istoria
• Instrumentul a fost introdus în Japonia din China (unde se numește sanxian) pe la sfârșitul
sec. al XVI-lea via insulele Ryūkyū (actualmente prefectura Okinawa a Japoniei). Acolo se
numește sanshin.
• În prima parte a sec. al XX-lea, s-a dezvoltat un nou stil de a cânta la shamisen, anume
folosirea extensivă a improvizațiilor. Acest stil se numește Tsugaru-jamisen de la peninsula
Tsugaru din nordul Japoniei de unde a pornit.

• Întrebuințarea
• Shamisenul poate fi folosit solo, împreună cu alte shamisene, împreună cu alte instrumente
tradiționale japoneze, ca acompaniament pentru nagauta (literalmente "cântece lungi", cântece
folosite în kabuki), sau ca acompaniament pentru bunraku (teatrul japonez de păpuși).
 Balalaika
DEDIU RADU- CǍLIN

• Se crede că Balalaika este un adevărat instrument muzical rus popular.Simbolul popular împreună cu
armonice și hobslies. Cele mai apropiate „rude” – Domra, Dombra, Ukulele, Bandura și, desigur,
chitara. Principala parte a instrumentului are o formă triunghiulară și se numește șorț. Ea a primit
numele lui, deoarece se pare c cǎ seamǎnǎ cu rochii feminine purtate de poporul rus. Este din lemn,
realizate in principal din lemn de brad si brad. Partea lungă se numește un vultur.
• acest design muzical ce face ca sunetul din cauza unor șiruri de caractere, intercalate între anumite
puncte. Astfel, se pare că cea mai importantă parte a instrumentului este de trei șiruri de caractere. O
cantitate mică din numărul lor este destul de comun.
• Greutatea tradițională Balalak variază de la 2 la 5 kg. Balayki-bas poate cântări la 10 la 30 kg.
Vorbind despre banda de Balalaika-amorsare, puteți nota cele două octave complete și cele cinci
semitonuri (variind de la „Mi“ foaia de prima octava și se termină cu „La“ cositorul a treia octava)
 Primele consemnări scrise care o menționează datează din anii
1688-1700, în timpul domniei lui Petru cel Mare. În cartea sa
Anecdote din viața lui Petru cel Mare, istoriograful Jacob von
Staehlin a scris că Petru "nu a avut nicio șansă să audă altceva
decât sunetul dur al tobelor, un flaut de câmp, o balalaika, un
corn de păstor și o bandură ucraineană".

Balalaik este format din trei părți.

 Vigra – o parte din lemn alungită pe care marcajul
de note este situat. În timpul jocului, corzile bat
pentru a schimba tonalitatea sunetului.
Dintre avantaje, puteți  Cadru – constă în părțile din față și din spate, are o
observa posibilitatea formă triunghiulară. Carcasa in sine este goala, deci
conectării la priză, fire este din 6-7 părți de lemn pentru a da o astfel de
ascunse, o multitudine de formă.
eficiență a energiei și
aspect mai frumos, spre
 Cap – partea superioară a sculei pe care sunt
deosebire de alte specii, amplasate grajdurile și alte mecanici. Este necesar
să se insiste pe sunetul instrumentului.
Clarinetul – Buruiană marinela-adelina
Clarinetul este un instrument muzical de suflat din lemn cu ancie simplă și corp cilindric. Există
o familie numeroasă a clarinetelor, însă termenul se referă de regulă la membrul sopran. Interpretul la
clarinet se numește clarinetist.
Instrumentul are un ambitus larg, de peste trei octave și este prezent cel mai adesea ca
instrument transpozitoriu (acordat în altă tonalitate decât do). Ancia instrumentului este pusă în vibrație de
buza inferioară a interpretului; digitațiile sunt facilitate de un sistem complex de clape. Instrumentul nu
dezvoltă armonice pare, astfel încât la suflu mai puternic nu va răspunde la octavă (ca toți ceilalți suflători
de lemn), ci la dodecimă perfectă (adică la o octavă plus o cvintă perfectă – armonicul al treilea în locul
celui de al doilea).
Istoric: Clarinetul a fost inventat în jurul anului 1690 în Germania. Primele clarinete aveau un sunet de
slabă calitate.
Instrumentului i s-a adăugat în secolul al XVIII-lea un sistem rudimentar de clape, al cărui neajuns era
închiderea incompletă a găurilor, ceea ce afecta puritatea sunetului. La începutul secolului al XIX-lea, rusul
Iwan Müller a conceput un sistem de clape cu închidere completă, ceea ce a permis în scurt timp
extinderea spectaculoasă a întinderii noilor instrumente. Sistemul folosit astăzi este meritul lui Hyacinth
Klosé și a fost definitivat în 1839; Klosé însuși s-a inspirat din sistemul Böhm de dispunere a clapelor la
flaut, inventat numai cu câțiva ani în urmă.
Componentele clarinetului
Înainte de a învăța notele sau diferite tehnici de a cânta la clarinet, fiecare elev va observa care sunt
componentele acestui instrument muzical pentru a reuși să înțeleagă clar cum va reuși să-l stăpânească
perfect. Astfel, clarinetul este un tub de 67 de cm, confecționat din abanos, de regulă, cilindric, în cea mai
mare parte, și conic la extremități, alcătuit din:

• capul (fabricat din ebonit) înzestrat cu o ancie simplă – este cel care produce sunetul provocat de
suflul celui care cântă la instrument;
• butoiașul – servește cu succes la reglarea clarinetului;
• corpul superior și corpul inferior (aici, orificiile sunt astupate cu supape, care se mânuiesc printr-un
sistem de pârghii);
• pavilion (deschiderea în pâlnie) – care servește la întărirea sunetelor, mai ales a ultimelor sunete
grave.
Există clarinete de dimensiuni diferite, scopul lor fiind acela de a acoperi o întindere cât mai mare a
sunetelor:

• clarinete mici (pentru sunetele înalte);

• clarinete mijlocii;
• clarinetul bas.
Corpul clarinetului poate fi fabricat din lemn, plastic, metal, rășină sau ebonită, fiecare dintre ele având
alte caracteristici acustice.
https://www.youtube.com/watch?v=jUp9lutTByk
 Lăută-Andrei Alexandra
Lăuta este un instrument muzical cu coarde ciupite, cu gâtul lung, îndoit spre spate și fără bare, iar cutia de rezonanță
având pe față un orificiu de vibrație, este foarte bombată, cu o bază adâncă și rotunjită, în formă de migdală, asemănător
cu cobza.
Lăuta a evoluat de-a lungul timpului și acum nu reprezintă un singur fel de instrument, ci o întreagă familie de
instrumente din ce în ce mai sofisticate. Fiecare model necesită altă tehnică de digitație, iar trecerea de la un instrument la
altul nu se face ușor.
Pe lăută se puteau interpreta piese vocale polifonice și melodii complexe. Pe atunci nu exista în practica muzicală
transpunerea în scris a vocilor care trebuiau interpretate pe instrument. Interpreții de lăută trebuiau să memoreze fiecare
piesă muzicală și să o redea fără ajutorul unei partituri. Nivelul de măiestrie necesar pentru a fi cântăreț la lăută atunci e
unul greu de imaginat astăzi. Francesco Spinacino și Joan Ambrosio Dalza, doi compozitori italieni, au fost primii care au
transcris muzica într-un sistem de notație specific pentru lăută, numit tabulatură, în care erau notate pozițiile degetelor pe
corzi, iar deasupra era specificată partea ritmică a piesei muzicale.
Importanța instrumentului în peisajul cultural al artei renascentiste este relevată prin faptul că lăuta devenise personaj,
apărând în prim planul tablourilor unor pictori celebri. Una dintre cele mai controversate picturi a lui Caravaggio este
„Cântăreț la lăută”. Tânărul din imagine se presupune că era amantul pictorului. Caravaggio era un bun cunoscător al
lăutei. În Italia au existat experți care au studiat operele pictorului și au reușit să reproducă lăute după acele picturi. În
unele tablouri se poate vedea până și materialul din care era făcut instrumentul sau tehnica de răsucire a intestinului de
oaie din care era făcută coarda. În piesele lui Shakespeare apar „song”-uri care fuseseră compuse pentru a fi cântate pe
lăută. Tabulaturile acelor songuri s-au păstrat până în ziua de azi.
https://www.youtube.com/watch?v=OCpF2cwm_04&ab_channel=danbluedeer
Trompeta-Ignat Raluca Maria

Trompeta este un instrument muzical de suflat alcătuit dintr-un tub de alamă îndoit de două ori care se termină la un capăt cu o deschizătură în formă de
pâlnie. Trompeta este cel mai vechi instrument muzical datând de la 1500 î.Hr. Încă din secolul al XV-lea au fost construite în principal din alamă, de obicei,
îndoite de două ori într-o formă alungită, rotunjită.
Trompeta de metal este cunoscută din Egiptul Antic, acum aproximativ 4000 de ani. Cele mai vechi exemplare care există sunt cele două trompete descoperite
în mormântul faraonului Tutankhamon. Aceste trompete străvechi se deosebeau cu mult de trompetele din ziua de azi.
Cuvântul românesc "trompeta" derivă dintr-un cuvânt vechi frantuzesc "trompe" care se referă la trompa unui elefant. Trompetele primitive se asemănau într-
adevar cu o trompă de elefant. Dramaturgul grec Eschil (525-456 î.e.n.) a definit sunetul trompetei drept "penetrant". Folosirea acesteia se limita la război,
ocazii festive sau funerarii, întreceri sportive si alte evenimente publice.
Deși in Israel trompetele erau folosite pentru semnale militare, acestea asigurau și muzica la templu. Pentru a produce din argint aceste instrumente de înaltă
calitate erau folosiți meșteșugari iscusiti. În templu, trompeții cântau la unison. Așadar, trompetele folosite in Israel nu erau necidecum necizelate, nici in ceea
ce privește forma, nici in ceea ce privește sunetul. Cu toate acestea, asemenea trompetelor folosite de popoarele dimprejur, ele nu puteau produce decât un
numar limitat de note. Pentru a imbogați gama de tonuri a trompetei trebuiau modificate forma si lungimea ei. Pentru început i s-a dat o lungime mai mare,
considerând că acest lucru ii va crește repertoriul de note. O trompetă medievală, numită "Busine" masura, pe cat se poate de ciudat, 1.80m. De aceea, pentru
o mânuire cat mai ușoară, în secolul XIV i s-a dat forma de S. Un secol mai tarziu i s-a adăugat o buclă alungită cu trei ramificații paralele. Noua trompetă
putea produce mai multe sunete însa numai în registrul acut. În cele din urmă, trompetei i s-au adăugat tuburi suplimentare de schimb. Tuburile au coborât
tonalitatea trompetei de la nota fa la si bemol.
Cam pe la 1760, un muzician rus pe nume Kolbel, a făcut o descoperire revoluționara. El a plasat un orificiu in apropierea pavilionului trompetei si l-a acoperit
cu o clapă căptușită cu un material moale, cu rol de dop. Acționarea acestei clape avea ca efect urcarea fiecărei note cu un semiton.
In 1801 un trompetist din Viena, pe nume Anton Weindinger a îmbunatațit proiectul lui Kolbel, producând o trompetă cu 5 clape. Exista, in sfarsit, o trompetă
care producea toate notele gamei, fără să fie greu de cântat la ea.
In 1815 Heinrich Stoelzel a obținut brevetul pentru o inventie care îi aplica trompetei ventile sau pistoane. Deșii cu multe imperfecțiuni, invenția a rezistat până
în zilele noastre, perfecționându-se treptat. Forma actuală este de trompetă cu trei pistoane sau clape, de obicei în si bemol.
https://yutu.be/gSG1piVdv4M