Chitară

Diferite tipuri de chitare (din stânga: resofonica, clasica, electrica și populara). Există de asemenea: în
centru un dulcimer și, amplasat pe orizontală, o claviatură MIDI si o mandolină.

Chitara ori ghitara (pl. chitare, ghitare[1]) este un instrument muzical cu

coarde ciupite. Ea are un gât lung, delimitat cu ajutorul tastelor (en. frets), și o cutie
de rezonanță ale cărei ambe fețe sunt plane. În lateral, se formează „umerii”
caracteristici, rotunzi, care dau corpului forma cifrei 8. Acordajul standard în cvarte
perfecte (cu o singură excepție) aduce cu cel al instrumentelor din familia violei (viola
da gamba, violone ș.a.).
Chitara joacă un rol important în numeroase genuri muzicale aparținând folclorului,
dar îndeosebi muzicii de consum. Între aceste genuri, se numără muzica
blues, country, folk, flamenco, jazz, rock și pop. Practica contemporană include
chitara cu șase corzi (acustică, mult mai rar electrică) în muzica cultă astfel:
repertoriul specific este cântat la chitară „clasică” (ale cărei corzi sunt fabricate
din nailon), muzica veche (renascentistă sau barocă), în lipsa unui instrument mai
potrivit, se execută la chitară cu corzi de oțel, iar muzica contemporană se va
executa la ambele, în funcție de indicațiile din partitură. La chitară se poate cânta
folosindu-se exclusiv proprietatea acustică a corpului chitarei (în care se propagă
undele sonore create de vibrația corzilor la ciupire) sau folosindu-se
un amplificator (potrivit atât la chitare electrice, cât și la cele acustice) ce crește în
intensitate și modelează, în funcție de preferințele chitaristului, semnalul captat
de dozele electromagnetice montate în apropierea corzilor.

Construcție
1. Cap ◊ 2. Prăguș ◊ 3. Șurub (cheie) de acordare ◊ 4. Tastă (bară) ◊ 5. Tijă de susținere ◊ 6. Marcaj ◊ 7.
Gât ◊ 8. Butucggyffg ◊ 9. Corp ◊ 10. Doze electromagnetice ◊ 11. Potențiometre ◊ 12. Cordar ◊ 13. Placă de
protecție ◊ 14. Spate ◊ 15. Tabla de rezonanță ◊ 16. Eclisă ◊ 17. Rozetă ◊ 18. Corzi ◊ 19. Căluș ◊
20. Tastieră (pop. grif).
Denumirile sunt preluate din Carulli (1985)[2] și Petric (2004).

Chitarele pot fi folosite atât de instrumentiști dreptaci, cât și de stângaci. În general,

chitaristul folosește mâna cu care scrie pentru ciupirea corzilor; degetele celeilalte
mâini vor apăsa corzile pe taste, pe rând sau simultan (pentru acorduri), activitate ce
implică un alt fel de coordonare din partea creierului. Raționamentul este valabil
pentru toate instrumentele cordofone cu tastieră (de exemplu, cele din familia
viorii, familia violei, lăuta etc.), singura diferență în cazul instrumentelor cu arcuș fiind
un set diferit de gesturi pentru mâna care pune corzile în mișcare.
Capul
Capul este situat la extremitatea depărtată de instrumentist a chitarei, fiind dotat cu
chei muzicale care prin rotire măresc, respectiv micșorează tensiunea aplicată
corzilor elastice, în scopul acordării instrumentului. La chitara clasică, ele sunt
dispuse câte trei pe două rânduri de o parte și de alta a capului; această configurație
se regăsește și la unele chitare electrice. Cheile pot fi dispuse și în linie
(modelul Fender Stratocaster). Există și alte moduri de aranjare a mecanismului de
acordare; un exemplu ar fi chitarele electrice Steinberger care, neavând cap, au
dispozitivele respective montate pe corp sau pe punte.
Tastiera
Tastiera sau griful este o bucată de lemn pe care sunt integrate benzi de metal și
reprezintă partea de sus a gâtului. Aceasta este plată pe chitara clasică și ușor
curbată, pe lățime, pe chitarele acustice și electrice. Curbura tastierei se măsoară
prin raza tastierei, care este raza unui cerc ipotetic din care suprafața tastierei
constituie un segment. Apasând o coardă asupra unei benzi de metal de pe tastieră
se scurtează lungimea de vibrație din coardă și astfel se produce o frecvență mai
înaltă de sunet. Tastierele sunt realizate cel mai frecvent din lemn de palisandru
(rosewood), abanos, arțar și, uneori, materiale compozite, cum ar fi HPL sau rășină.
Corpul
Poate avea o diversitate de forme și aceasta datorită faptului că nu trebuie să mai
îndeplinească rolul de amplificator al vibrației, amplificarea făcându-se cu ajutorul
componentelor electrice. În acest caz se pune mare accent pe doze, componentele
care captează vibrațiile coardelor. Corpul chitarei este confecționat din lemn. Este
prevăzut ca și chitara "rece" cu cordar si înălțător (reglabil). Pe corp mai sunt
montate dozele electromagnetice. Instalația electrică se află în interiorul corpului, iar
butoanele de reglaj sunt în afară. Tot pe corp mai există si o mufă cu ajutorul căreia
se face legătura între instalația chitarei și amplificator (mufa mamă jack mono, mare).

Istoric
Apariția chitarei constituie o invenție târzie, ce aparține de Renaștere (sec. XVI). În
schimb, inventarea tehnologiilor fără de care nu s-ar fi putut realiza aceasta și
construirea instrumentelor al căror descendent direct este , datează din timpuri mult
mai vechi. Istoricul chitarei va face referire și la instrumentele cordofone care au
purtat pe rând același nume, fără a avea prea mult în comun în ce privește
construcția. Având la bază etimologia comună, aceste instrumente și chitara au fost
puse „forțat” laolaltă; totuși, studiile efectuate de Michael Kasha în anii 1960 au adus
argumente definitive în această direcție, arătându-se că etimologia nu atesta alte
indicii de rudenie între instrumente, ci arăta cel mult cum a ajus să desemneze
aceeași denumire varietăți foarte diverse de-a lungul timpului și
spațiilor geografice traversate.
Preistorie, epoca antică
Primele instrumente cordofone foloseau ceea ce aduce astăzi cu o tastieră (grif) nu
pentru a da interpretului posibilitatea scurtării porțiunii de vibrat din coardă prin
apăsarea ei, ci pentru a putea agăța la capătul „tastierei” corzi de lungimi mai mari,
cu sunet mai pronunțat. Corzile erau fabricate din intestine de animale sau mătase,
iar instrumentele construite făceau parte din familia harpei.[4] Acestea se definesc ca
instrumente cordofone cu mai multe corzi așezate paralel sau ușor convergent (fără
a se întâlni, însă), de lungimi variabile (în schimb, cum se va vedea,
familia lirei include instrumente la care nu lungimea corzilor diferă, toate fiind la fel de
lungi, ci grosimea lor). Se consideră că harpa a apărut când s-a remarcat
muzicalitatea coardei din arcul de vânătoare; cea mai veche harpă cunoscută în
lume este cea a reginei sumeriene Șub-Ad, cu 11 corzi (Ur, Irakul de astăzi, 2500
î.Hr.).[1]
Folosirea „prelungirii” corpului de care s-a vorbit ca tastieră propriu-zisă s-a produs
mai întâi la instrumentul numit tambur [sic!.[5] Pasul esențial a fost
lărgirea unghiului format de cutia de rezonanță (corpul instrumentului) aproape de
180°, pentru a facilita apăsarea corzilor pe tastieră. Instrumentul se alătura flautelor,
harpelor și percuțiilor în ansambluri muzicale. Aceste practici aparțin de Egiptul
Antic în prima jumătate a mileniului II î.Hr. (2000-1500 î.Hr.), dar și
de Persia și Mesopotamia.[4] Cel mai vechi tanbur păstrat a aparținut cântărețului
Har-Mose, care a trăit sub domnia reginei Hatșepsut (în jur de 1500 î.Hr.).
[6]
 Instrumentul poate fi văzut la Muzeul Arheologic din Cairo.
Chitara este, însă, doar un membru al familiei tanburului. În fapt, cea mai veche
reprezentare a unui instrument care să aibă fizionomia unei chitare (nu doar
trăsăturile unui tanbur) a fost găsită în Turcia, la Alaca (1300 î.Hr., cultura hittită).[4]
Etimologi
Particula finală „-tar” (adaptată limbii române, „-tară”) din denumirea instrumentului
însemna „coardă” în limba sanscrită. Astfel, instrumentele populare dotar
(Turkestan, regiune asiatică), setar (Iran), ceartar (Iran), panștar (Afghanistan)
denumesc instrumente similare cu două, trei, patru, respectiv cinci corzi. E probabil
ca numele instrumentului indian sitar să provină din setar; construcția foarte diferită
sugerează preluarea instrumentului din vechi timpuri, astfel încât metamorfozele care
l-au adus în stadiul cunoscut nu sunt altceva decât amprenta culturii indiene. În
schimb, „chitară” este derivat din ceartar – ipoteza este confirmată de faptul că
primele chitare aduse în Europa aveau patru corzi, la fel ca instrumentul persan.
Secolele XVI-XVIII
La începutul Renașterii, în Europa, chitara cu patru perechi de corzi (corzile pereche
fiind acordate la unison) era deja des utilizată de muzicieni, cea mai veche muzică
scrisă anume pentru chitară datând din secolul al XVI-lea. Chitara cu cinci perechi de
corzi a apărut în Italia, acordajul folosit fiind la, re, sol, si, mi, de la coarda groasă
spre cea subțire, asemeni acordajului standard folosit în ziua de astăzi pentru
primele cinci corzi (a șasea coardă este acordată la aproximativ 82 Hz, nota mi, cu
două octave mai jos decât prima coardă).
În acea perioadă, gâtul chitarelor avea rareori mai mult de opt taste (restul erau
montate, ca și la chitara modernă, deasupra corpului), dar ulterior s-au construit
chitare cu zece, douăsprezece și uneori mai multe taste libere. Italienii au condus
mai departe dezvoltarea acestui instrument, în secolul al XVII-lea adăugând încă o
pereche de corzi la cele cinci existente. Mai apoi, s-a renunțat la formatul corzilor
pereche, rămânând doar cele șase corzi. Astfel, la începutul secolului al XIX-
lea chitara era adusă aproximativ la forma ei actuală. Diferențele erau corpul încă
mic și foarte îngustat în partea de mijloc.
Chitarele acustice moderne
Chitara clasică modernă a apărut în jurul anului 1850, când spaniolul Antonio
Torres a modificat forma și proporțiile instrumentului, oferindu-i o acustică
îmbunătățită, un ton deosebit de plăcut și, totodată, o structură rezistentă. Chitara
clasică a lui Torres a devenit standard și de atunci până în ziua de azi a rămas
neschimbată.
În paralel cu Torres, imigranții germani ajunși în Statele Unite ale Americii, pentru a
obține un sunet mai puternic, respectiv un ton mai percusiv decât al chitarei clasice,
au început să folosească corzi de oțel, care exercitau o presiune mai mare asupra
gâtului și corpului chitarei. A fost găsită soluția la această problemă, structura
interioară suferind unele modificări (era adoptată structura de susținere in forma
literei X). Astfel apărea chitara western, ce a primit, prin retronimie, denumirea de
„chitară acustică”.
La sfârșitul secolului XIX, Orville Gibson experimenta noi forme de chitară, cu
elemente preluate din înfățișarea violoncelului.
Apariția chitarei electrice

În anii 1920, Lloyd Loar s-a alăturat lui Orville Gibson, cei doi construind

prima chitară jazz, cu efuri decupate pe tabla de rezonanță (în locul
obișnuitei rozete). Chitara electrică a luat naștere la inventarea primelor doze
electromagnetice la sfârșitul anilor 1920, însă s-a bucurat de succes doar după 1936,
când Gibson a introdus modelul ES 150, făcut celebru de chitaristul de jazz Charlie
Christian. Odată cu creșterea posibilităților de amplificare a sunetului, chitara
electrică a captat atenția multor muzicieni și, bineînțeles, a creatorilor de chitare, fapt
care a declanșat o adevărată cursă pentru perfecționarea lor. [4]

Principii de funcționare
Când o coardă este făcută să vibreze, ia naștere imediat și o undă staționară.
Înălțimea notei produse depinde de lungimea corzii și de tensiunea acesteia. Când
cântă la chitară, muzicianul apasă corzile pe tastieră pentru a le scurta lungimea
efectivă. Apăsând o coardă la jumătatea lungimii ei, se obține o frecvență de vibrație
de două ori mai mare decât cea a întregii corzi, adică o octavă mai înaltă decât
frecvența fundamentală a corzii.
Ca să poată fi auzit, sunetul produs de o coardă trebuie amplificat. Aceasta se face
de obicei cu ajutorul unei cutii de lemn, numită cutie de rezonanță și care formează
corpul chitarei. În anii 1930, chitariștii din fomațiile de muzică de dans și cei
din bandele de jazz au început să își amplifice instrumentele, pentru ca acestea să
poată fi auzite mai bine de către spectatori. Un traductor electromagnetic (o doză
electromagnetică) este amplasat în spatele corzilor, transformând variația distanței
față de coarda în mișcare în semnale electrice care pot fi amplificate și reproduse la
volumul dorit de către un difuzor. Multe din chitarele moderne sunt special construite
pentru a profita de această tehnică. În cazul lor, importanța corpului chitarei scade
simțitor, deci el poate fi construit din material masiv.

Tipuri de chitare. Denumiri

După modalitatea de amplificare a sunetului
Chitara standard (în forma ei binecunoscută) a primit, prin retronimie, denumirea de
chitară acustică, apărută după impunerea chitarei electrice (variantă a instrumentului
care realizează amplificarea sunetului produs nu prin intermediul unei cutii de
rezonanță, ci prin amplificare electrică mijlocită de prezența unor doze
electromagnetice). Există și chitare electro-acustice, similare ca aspect cu chitarele
acustice; diferența este introducerea unui microfon și (de regulă) a unui egalizator,
ambele atașate corpului chitarei.
După registrație
Din punct de vedere al registrației, chitara se înscrie în registrul bas prin limita
inferioară a acordajului tipic, anume sunetul mi din octava mare. În ciuda acestui fapt,
numele de „chitară bas” s-a consacrat instrumentului derivat, construit începând
din perioada interbelică, acordat cu o octavă mai jos (aflat, în realitate, în
registrul contrabas).
După numărul de corzi
Există chitare cu de la două până la peste zece coarde. Pentru o chitară „standard”
(en. prime guitar) se folosesc cel mai frecvent șase corzi (acordate astfel, de la grav
la acut: mi, la, re, sol, si, mi), dar poate apărea și o a șaptea (cea mai gravă,
acordată si sub mi) sau chiar mai multe pentru chitarele construite la comandă.
Chitara acustică cu zece coarde, care în ultimii ani se bucură de o popularitate tot
mai mare ca instrument de sine stătător, a fost inventată de Narciso Yepes.
În schimb, chitarele bas folosesc cel mai frecvent patru corzi (acordate mi, la, re, sol,
exact cu o octavă mai grav decât în cazul chitarei standard). Totuși, de la finele anilor
șaptezeci începând, s-au răspândit tot mai mult chitarele bas cu cinci sau chiar mai
multe corzi, care pot atinge registrul subcontrabas.
După repertoriul abordat
Chitarele pot fi numite și după genurile muzicale cărora le sunt destinate.
Astfel, chitara clasică corespunde repertoriului de muzică clasică (cultă) pentru
chitară, genului flamenco și, uneori, stilului de jazz numit gypsy jazz (impus
de chitaristul Jean-Baptiste „Django” Reinhardt în perioada interbelică); instrumentul
a fost împrumutat și de genurile muzicii de consum din a doua jumătate a secolului al
XX-lea. Alte chitare acustice (în acest caz, „chitară acustică” se opune „chitarei
clasice”, fiind mai exact vorba de chitara western) se întrebuințează pentru muzică
folk, rock, pop, jazz, uneori în formațiile de muzică veche ș.a., instrumentul având o
construcție și un timbru diferit.
Chitarele electrice nu primesc întotdeauna astfel de etichete, fiind totuși
binecunoscută delimitarea între chitare destinate genului jazz (chitare jazz), rock
sau metal. Aceeași distincție se face și în cazul chitarelor electrice bas (cele acustice
bas, introduse în anii șaptezeci, fiind destul de rar folosite, eventual echivalând
chitara electrică în muzica acustică, unplugged), existând „bași” (chitare bas) de jazz,
bași de rock sau metal ș.a., construcția diferită permițând abordarea tehnică variată.
După existența tastelor
Există instrumente de forma chitarei, a căror construcție nu folosește o tastieră
delimitată prin bare (taste); deși nu respectă unul dintre aspectele specifice ale
instrumentului, ele sunt numite în continuare chitare – este vorba despre chitara fără
taste (en. fretless guitar, unde fret înseamnă „tastă”). În ajutorul interpretului se vor
desena marcaje pe tastieră, fie din semiton în semiton, fie în punctele obișnuite
pentru marcaje de la chitara cu taste (en. fretted guitar). Mai rar întâlnite în cazul
chitarelor standard, modelele fără taste sunt mult mai răspândite în cazul chitarelor
bas, destinate genului jazz sau altor genuri mixte ale muzicii jazz (en. fretless bass).