Apariția chitarei electrice[modificare 

| modificare sursă]

Chitară electrică Gibson ES-150.

Articol principal: Chitară electrică.

În anii 1920, Lloyd Loar s-a alăturat lui Orville Gibson, cei doi construind prima chitară jazz, cu efuri decupate pe
tabla de rezonanță (în locul obișnuitei rozete). Chitara electrică a luat naștere la inventarea primelor doze
electromagnetice la sfârșitul anilor 1920, însă s-a bucurat de succes doar după 1936, când Gibson a introdus
modelul ES 150, făcut celebru de chitaristul de jazz Charlie Christian. Odată cu creșterea posibilităților de
amplificare a sunetului, chitara electrică a captat atenția multor muzicieni și, bineînțeles, a creatorilor de chitare, fapt
care a declanșat o adevărată cursă pentru perfecționarea lor.[4]

Principii de funcționare[modificare | modificare sursă]

Când o coardă este făcută să vibreze, ia naștere imediat și o undă staționară. Înălțimea notei produse depinde de
lungimea corzii și de tensiunea acesteia. Când cântă la chitară, muzicianul apasă corzile pe tastieră pentru a le
scurta lungimea efectivă. Apăsând o coardă la jumătatea lungimii ei, se obține o frecvență de vibrație de două ori
mai mare decât cea a întregii corzi, adică o octavă mai înaltă decât frecvența fundamentală a corzii.
Ca să poată fi auzit, sunetul produs de o coardă trebuie amplificat. Aceasta se face de obicei cu ajutorul unei cutii
de lemn, numită cutie de rezonanță și care formează corpul chitarei. În anii 1930, chitariștii din fomațiile de muzică
de dans și cei din bandele de jazz au început să își amplifice instrumentele, pentru ca acestea să poată fi auzite
mai bine de către spectatori. Un traductor electromagnetic (o doză electromagnetică) este amplasat în spatele
corzilor, transformând variația distanței față de coarda în mișcare în semnale electrice care pot fi amplificate și
reproduse la volumul dorit de către un difuzor. Multe din chitarele moderne sunt special construite pentru a profita
de această tehnică. În cazul lor, importanța corpului chitarei scade simțitor, deci el poate fi construit din material
masiv.[7]

Tipuri de chitare. Denumiri[modificare | modificare sursă]

După modalitatea de amplificare a sunetului[modificare | modificare sursă]
Chitara standard (în forma ei binecunoscută) a primit, prin retronimie, denumirea de chitară acustică, apărută după
impunerea chitarei electrice (variantă a instrumentului care realizează amplificarea sunetului produs nu prin
intermediul unei cutii de rezonanță, ci prin amplificare electrică mijlocită de prezența unor doze electromagnetice).
Există și chitare electro-acustice, similare ca aspect cu chitarele acustice; diferența este introducerea unui microfon
și (de regulă) a unui egalizator, ambele atașate corpului chitarei.

După registrație[modificare | modificare sursă]

Din punct de vedere al registrației, chitara se înscrie în registrul bas prin limita inferioară a acordajului tipic, anume
sunetul mi din octava mare. În ciuda acestui fapt, numele de „chitară bas” s-a consacrat instrumentului derivat,
construit începând din perioada interbelică, acordat cu o octavă mai jos (aflat, în realitate, în registrul contrabas).

După numărul de corzi[modificare | modificare sursă]

Există chitare cu de la două până la peste zece coarde. Pentru o chitară „standard” (en. prime guitar) se folosesc
cel mai frecvent șase corzi (acordate astfel, de la grav la acut: mi, la, re, sol, si, mi), dar poate apărea și o a șaptea
(cea mai gravă, acordată si sub mi) sau chiar mai multe pentru chitarele construite la comandă. Chitara acustică cu
zece coarde, care în ultimii ani se bucură de o popularitate tot mai mare ca instrument de sine stătător, a fost
inventată de Narciso Yepes.
În schimb, chitarele bas folosesc cel mai frecvent patru corzi (acordate mi, la, re, sol, exact cu o octavă mai grav
decât în cazul chitarei standard). Totuși, de la finele anilor șaptezeci începând, s-au răspândit tot mai mult chitarele
bas cu cinci sau chiar mai multe corzi, care pot atinge registrul subcontrabas.

După repertoriul abordat[modificare | modificare sursă]

Chitarele pot fi numite și după genurile muzicale cărora le sunt destinate. Astfel, chitara clasică corespunde
repertoriului de muzică clasică (cultă) pentru chitară, genului flamenco și, uneori, stilului de jazz numit gypsy
jazz (impus de chitaristul Jean-Baptiste „Django” Reinhardt în perioada interbelică); instrumentul a fost împrumutat
și de genurile muzicii de consum din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Alte chitare acustice (în acest caz,
„chitară acustică” se opune „chitarei clasice”, fiind mai exact vorba de chitara western) se întrebuințează
pentru muzică folk, rock, pop, jazz, uneori în formațiile de muzică veche ș.a., instrumentul având o construcție și un
timbru diferit.
Chitarele electrice nu primesc întotdeauna astfel de etichete, fiind totuși binecunoscută delimitarea între chitare
destinate genului jazz (chitare jazz), rock sau metal. Aceeași distincție se face și în cazul chitarelor electrice bas
(cele acustice bas, introduse în anii șaptezeci, fiind destul de rar folosite, eventual echivalând chitara electrică în
muzica acustică, unplugged), existând „bași” (chitare bas) de jazz, bași de rock sau metal ș.a., construcția diferită
permițând abordarea tehnică variată.

După existența tastelor[modificare | modificare sursă]

Există instrumente de forma chitarei, a căror construcție nu folosește o tastieră delimitată prin bare (taste); deși nu
respectă unul dintre aspectele specifice ale instrumentului, ele sunt numite în continuare chitare – este vorba
despre chitara fără taste (en. fretless guitar, unde fret înseamnă „tastă”). În ajutorul interpretului se vor desena
marcaje pe tastieră, fie din semiton în semiton, fie în punctele obișnuite pentru marcaje de la chitara cu taste
(en. fretted guitar). Mai rar întâlnite în cazul chitarelor standard, modelele fără taste sunt mult mai răspândite în
cazul chitarelor bas, destinate genului jazz sau altor genuri mixte ale muzicii jazz (en. fretless bass).