Ambitusul 

„de bază” al unei soprane coriste se întinde de la mi din octava întâi până la sol din octava a doua; o
voce mai dezvoltată poate coborî până la do central (sau chiar la si din octava mică) și atinge la din a doua octavă.
[4][5]
 În cazul unui cor format din mai multe partide de voci feminine, distanța (intervalul armonic maxim admis) între
sopran și vocea aflată imediat dedesubt – de obicei, alto – este de cel mult o decimă (terță peste octavă).[6]
Sopranele soliste au ambitusul mult mai larg, atât în grav (se poate merge până la sol, chiar fa din octava mică), cât
și în acut (unde se poate ajunge la re, mi sau fa din octava a treia). Există doar câteva zeci de soprane consemnate
de-a lungul timpului cu ambitusul mult lărgit în acut – chiar și până în octava a patra sau a cincea. Soprana cea mai
cunoscută pentru ambitusul remarcabil față de posibilitățile vremii ei a fost peruana Yma Sumac.[7] Un mister
al acusticii actuale este registrul flageolet, aptitudine întâlnită doar la un număr mic de cântăreți (de ambele sexe,
dar mai ales la soprane) – cazul cel mai cunoscut fiind cel al cântăreței americane de muzică soul Minnie Riperton.

Tipuri de soprane[modificare | modificare sursă]

Soprane de cor[modificare | modificare sursă]
Vocile feminine dintr-un cor de femei sau unul mixt (cu femei și bărbați laolaltă) apar în trei sau patru ipostaze,
denumirile pornind de la denumirile sopran și alto (pentru vocile grave). Există cel mai adesea soprane I, soprane II
și altiste; cele din urmă pot fi, de asemenea, divizate în altiste I și II. Ambitusul vocii sopran II se apropie de
cel mezzosopran (denumire care și este preferată în cazul solistelor de cor).[8]

Soprane în teatrul liric[modificare | modificare sursă]

În funcție de posibilitățile tehnice, timbru, întindere etc. există mai multe categorii de soprane. Această clasificare s-
a realizat în scopul repartizării soliștilor pentru anumite roluri în operă. Astfel, soprana de coloratură posedă o mare
ușurință în a parcurge contururi melodice dificile, timbrul fiind adesea „instrumentalizat”.[9] Soprana lirică este
caracterizată printr-un timbru dulce și mobilitate,[10] în vreme ce soprana dramatică posedă un timbru penetrant.
[11]
 Subreta este un tip de soprană cu un timbru dulce și delicat, de regulă existent numai la sopranele tinere (având
tendința să se modifice odată cu vârsta). Soprana spinto se apropie de cea dramatică.[9] Tipul de soprană
wagneriană este rareori întâlnit, presupunând un volum și un timbru foarte puternice, capabile să se producă în fața
unei orchestre de mari proporții; numele este dat de cel al compozitorului german Richard Wagner, autor de roluri
de operă foarte solicitante.

Soprane renumite[modificare | modificare sursă]

Montserrat Caballé(1933-2018),Kirsten Flagstad (1895-1962), Rosa Ponselle (1897-1981), Lily Pons (1898-1976),
Eleanor Steber (1914-1990), Birgit Nilsson (1918-2005), Renata Tebaldi (1922-2004), Maria Callas (1923-
1977), Joan Sutherland (1926-2010), Leontyne Price (1927-), Beverly Sills (1929-2007), Mirella
Freni (1935-), Renée Fleming (1959-), Dawn Upshaw (1960-), Angela Gheorghiu (1965-), Anna
Netrebko (1971-), Lamara Cekonia (1930-)

Vezi și