Apariția chitarei constituie o invenție târzie, ce aparține de 

Renaștere (sec. XVI).[3] În schimb,

inventarea tehnologiilor fără de care nu s-ar fi putut realiza aceasta și construirea instrumentelor al căror
descendent direct este , datează din timpuri mult mai vechi. Istoricul chitarei va face referire și la instrumentele
cordofone care au purtat pe rând același nume, fără a avea prea mult în comun în ce privește construcția. Având la
bază etimologia comună, aceste instrumente și chitara au fost puse „forțat” laolaltă; totuși, studiile efectuate de
Michael Kasha în anii 1960 au adus argumente definitive în această direcție, arătându-se că etimologia nu atesta
alte indicii de rudenie între instrumente, ci arăta cel mult cum a ajus să desemneze aceeași denumire varietăți
foarte diverse de-a lungul timpului și spațiilor geografice traversate.[4]

Preistorie, epoca antică[modificare | modificare sursă]

Primele instrumente cordofone foloseau ceea ce aduce astăzi cu o tastieră (grif) nu pentru a da interpretului
posibilitatea scurtării porțiunii de vibrat din coardă prin apăsarea ei, ci pentru a putea agăța la capătul „tastierei”
corzi de lungimi mai mari, cu sunet mai pronunțat. Corzile erau fabricate din intestine de animale sau mătase, iar
instrumentele construite făceau parte din familia harpei.[4] Acestea se definesc ca instrumente cordofone cu mai
multe corzi așezate paralel sau ușor convergent (fără a se întâlni, însă), de lungimi variabile (în schimb, cum se va
vedea, familia lirei include instrumente la care nu lungimea corzilor diferă, toate fiind la fel de lungi, ci grosimea lor).
Se consideră că harpa a apărut când s-a remarcat muzicalitatea coardei din arcul de vânătoare; cea mai veche
harpă cunoscută în lume este cea a reginei sumeriene Șub-Ad, cu 11 corzi (Ur, Irakul de astăzi, 2500 î.Hr.).[1]
Folosirea „prelungirii” corpului de care s-a vorbit ca tastieră propriu-zisă s-a produs mai întâi la instrumentul
numit tambur [sic!.[5] Pasul esențial a fost lărgirea unghiului format de cutia de rezonanță (corpul instrumentului)
aproape de 180°, pentru a facilita apăsarea corzilor pe tastieră. Instrumentul se alătura flautelor, harpelor
și percuțiilor în ansambluri muzicale. Aceste practici aparțin de Egiptul Antic în prima jumătate a mileniului II
î.Hr. (2000-1500 î.Hr.), dar și de Persia și Mesopotamia.[4] Cel mai vechi tanbur păstrat a aparținut cântărețului Har-
Mose, care a trăit sub domnia reginei Hatșepsut (în jur de 1500 î.Hr.).[6] Instrumentul poate fi văzut la
Muzeul Arheologic din Cairo.
Chitara este, însă, doar un membru al familiei tanburului. În fapt, cea mai veche reprezentare a unui instrument
care să aibă fizionomia unei chitare (nu doar trăsăturile unui tanbur) a fost găsită în Turcia, la Alaca (1300
î.Hr., cultura hittită).[4]

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Particula finală „-tar” (adaptată limbii române, „-tară”) din denumirea instrumentului însemna „coardă” în limba
sanscrită. Astfel, instrumentele populare dotar
(Turkestan, regiune asiatică), setar (Iran), ceartar (Iran), panștar (Afghanistan) denumesc instrumente similare cu
două, trei, patru, respectiv cinci corzi. E probabil ca numele instrumentului indian sitar să provină din setar;
construcția foarte diferită sugerează preluarea instrumentului din vechi timpuri, astfel încât metamorfozele care l-au
adus în stadiul cunoscut nu sunt altceva decât amprenta culturii indiene. În schimb, „chitară” este derivat din ceartar
– ipoteza este confirmată de faptul că primele chitare aduse în Europa aveau patru corzi, la fel ca instrumentul
persan.

Secolele XVI-XVIII[modificare | modificare sursă]

Cântăreața la chitară (1672), pictură de Jan Vermeer.

La începutul Renașterii, în Europa, chitara cu patru perechi de corzi (corzile pereche fiind acordate la unison) era
deja des utilizată de muzicieni, cea mai veche muzică scrisă anume pentru chitară datând din secolul al XVI-lea.
Chitara cu cinci perechi de corzi a apărut în Italia, acordajul folosit fiind la, re, sol, si, mi, de la coarda groasă spre
cea subțire, asemeni acordajului standard folosit în ziua de astăzi pentru primele cinci corzi (a șasea coardă este
acordată la aproximativ 82 Hz, nota mi, cu două octave mai jos decât prima coardă).
În acea perioadă, gâtul chitarelor avea rareori mai mult de opt taste (restul erau montate, ca și la chitara modernă,
deasupra corpului), dar ulterior s-au construit chitare cu zece, douăsprezece și uneori mai multe taste libere. Italienii
au condus mai departe dezvoltarea acestui instrument, în secolul al XVII-lea adăugând încă o pereche de corzi la
cele cinci existente. Mai apoi, s-a renunțat la formatul corzilor pereche, rămânând doar cele șase corzi. Astfel, la
începutul secolului al XIX-lea chitara era adusă aproximativ la forma ei actuală. Diferențele erau corpul încă mic și
foarte îngustat în partea de mijloc.[4]

Chitarele acustice moderne[modificare | modificare sursă]

Chitara clasică modernă a apărut în jurul anului 1850, când spaniolul Antonio Torres a modificat forma și proporțiile
instrumentului, oferindu-i o acustică îmbunătățită, un ton deosebit de plăcut și, totodată, o structură rezistentă.
Chitara clasică a lui Torres a devenit standard și de atunci până în ziua de azi a rămas neschimbată.
În paralel cu Torres, imigranții germani ajunși în Statele Unite ale Americii, pentru a obține un sunet mai puternic,
respectiv un ton mai percusiv decât al chitarei clasice, au început să folosească corzi de oțel, care exercitau o
presiune mai mare asupra gâtului și corpului chitarei. A fost găsită soluția la această problemă, structura interioară
suferind unele modificări (era adoptată structura de susținere in forma literei X). Astfel apărea chitara western, ce a
primit, prin retronimie, denumirea de „chitară acustică”.[4]
La sfârșitul secolului XIX, Orville Gibson experimenta noi forme de chitară, cu elemente preluate din
înfățișarea violoncelului.