Liceul de Artă

Examen pentru certificarea competențelor profesionale

Contrabasiști contemporani celebri

Profesor îndrumător:
Keltz Gyula
Elev:
Cotruș Vlad

Târgu-Mureș
2012

CUPRINS
CUPRINS ................................................................................................. 1

ARGUMENT .................................................................................................. 2

CAPITOLUL 1 - Aspecte generale ale contrabasului .............................. 3

CAPITOLUL 2 - Începutul contrabasului ca instrument solo și

reprezentanții principali ................................................ 6

CAPITOLUL 3 - Contrabasiști mari ai zilelor noastre ............................. 11

CAPITOLUL 4 - Analiza pieselor interpretate ........................................ 18

BIBLIOGRAFIE ............................................................................................. 22
 Argument

Am ales această temă datorită faptului că studiez contrabasul, îndrăgesc foarte mult
acest instrument, astfel a luat naștere dorința de documentare cât se poate de amănunțită
despre tot ce ține de contrabas. Am dorit să aflu despre istoria contrabasului,
reprezentantii și compozitorii care au schimbat cu totul imaginea acestui instrument, în
prezent, nivelul de interpretare solistică ajungând mai sus decât și-ar fi imaginat cineva
vreodată, toate acestea datorându-se artiștilor care au iubit acest instrument și mereu au
împins limitele. În ziua de azi, s-a reușit interpretarea la contrabas a unor piese scrise
pentru vioară, violoncel, de o dificultate foarte mare dar datorită tehnicii avansate și a
devotamentului artiștilor față de acest instrument, aceste lucruri au devenit posibile, lucru
care mă fascinează profund și îmi dovedeșteîncă o dată faptul că acest instrument are
potential și
este nelimitat, nivelul fiind într-o continuă creștere.
CAPITOLUL 1 – Aspecte generale ale contrabasului

Contrabasul este cel mai mare cât și cel mai grav instrument din familia de coarde și arcuș
din orchestra simfonică modernă, acordajul fiind Mi, La, Re, Sol adică e acordat in cvarte
perfecte. Acesta este un membru standard în orchestra simfonică cât și în grupările mai mici de
coarde de muzică clasică. Pe lângă acestea, contrabasul este folosit și în alte genuri de muzică
precum jazz, blues, rock and roll, rockabilly, muzica tradițională, country si multe genuri de
folk. Ca și construcție, contrabasul are la bază diferite tipuri de lemn și o înălțime de 180 de
centimetri. Este un descendent al violei da gamba dar în mod tradițional este aliniat lângă familia
de viori. Ca și multe alte instrumente cu coarde, la contrabas se poate cânta sub două forme, cu
arcuș sau ciupind corzile (pizzicato). În orchestrele simfonice sunt folosite ambele moduri însă în
cadrul genurilor precum jazz-ul, cea mai frecventă variantă întâlnită este ciupirea. De asemenea
avem două poziții de cântat, în picioare sau pe scaun.
Contrabasul este recunoscut ca un descendent modern al familiei de viori care la rândul
lor provin din Europa începând cu secolul 15, prin urmare, a fost descris ca fiind o vioară bas.
Înainte de secolul 20, mulți contrabași aveau doar trei corzi, față de restul instrumentelor din acea
perioadă la care numarul corzilor ajungea chiar și până la șase. Acesta este singurul instrument
modern care este acordat în cvarte.
În cadrul design-ului, regăsim trei forme ale contrabasului, cea de vioară, gamba și busetto care
este mai rar întâlnită.
Înainte de mijlocul secolului 20, corzile folosite erau din intestine însă de atunci, corzile de oțel
le-au înlocuit, deoarece acestea ofereau un volum mai mare, acordajul se menținea mult mai bine
iar calitatea sunetului s-a îmbunătățit semnificativ. O dată cu trecerea la aceste corzi de oțel, s-a
schimbat și tehnica instrumentală deoarece înălțimea corzilor putea fi acum ajustată mult mai
bine, oferind avantaje.
 Arcușul îl regăsim în două forme distincte, german și francez. Acestea diferă ca și construcție
și se țin diferit. Există multe discuții pe tema arcușelor cum că cel francez oferă o mobilitate mult
mai bună, iar cel german ofera posibilitatea de a aplica mai multă presiune asupra corzilor.
Ambele arcușe sunt folosite de către contrabasiștii moderni. Acestea sunt construite din diferite
feluri de lemn și ajung chiar și până la fibra de carbon ca material de construcție. Partea care ia
contact cu corzile este părul de cal, care vine întins pe lemn și pentru a oferi aderența necesară, pe
păr se aplică sacâz care are la bază rășina.
Cea mai gravă coardă a contrabasului este coarda Mi însă întâlnim si cazuri de excepție
unde datorită unei piese care necesită note mai joase decat Mi, contrabasul este dotat cu un sistem
de extensie aplicat pe coarda Mi și poate coborî ambitusul până la nota Si. Întîlnim și contrabași
cu cinci corzi, folosiți în orchestrele simfonice, cea mai gravă coardă fiind Do. În ciuda corzilor
grave, acest instrument poate atinge note foarte înalte cu ajutorul flagioletelor, oferindu-i astfel
un ambitus mare. În partituri, cheia cea mai frecventă cu care găsim notat contrabasul este cheia
Fa sau cheia de bas însă există și excepții, cum ar fi folosirea cheii Sol sau Do pe linia a patra a
portativului, acestea reducând numărul de liniuțe ajutătoare ale notelor acute, ușurând astfel atât
citirea partiturii de către muzician cât și notarea compozitorilor. Contrabasul sună cu o octavă
mai jos decât este notat în partituri.
Întâlnim diverse acordaje pe lângă cel de orchestra (Mi,La,Re,Sol) spre exemplu acordajul de
solo care este cu un ton mai sus decat cel normal (Fa#,Si,Mi,La). Tensiunea corzilor difera foarte
mult intre cele două acordaje, prin urmare se folosesc alte corzi speciale acordajului pentru solo,
acestea fiind mai subțiri.
Un alt acordaj întâlnit este cel vienez, provine din Viena, de aici se trage și numele, a fost folosit
în mare parte în Austria și Germania între anii 1760-1820 și nu a fost folosit doar la concertele de
contrabas pe care le știm, Vanhal, Dittersdorf, Hoffmeister, Pichl ci si la simfonii scrise de
Mozart, Haydn și chiar și Schubert. Notele acordajului vienez sunt La,Re,Fa#,La în cazul
contrabașilor cu patru corzi iar in cazul celor cu cinci se adaugă Fa natural în bază. Folosirea
acordajului vienez oferă posibilitatea de a cânta acorduri, care le regăsim in lucrările originale dar
au dispărut în urma noilor edituri deoarece este imposibil ca acestea să mai fie cântate in
acordajul normal. Pe scurt, acest acordaj oferă mult mai multe avantaje atât tehnice cât și
muzicale față de acordajul standard al zilelor nostre.
Întâlnim și acordajul în cvinte ca și la violoncel însă numărul utilizatorilor acestui acordaj este
foarte mic.
În ciuda mărimii, contrabasul nu are un volum atât de mare ca și alte instrumente, datorita
faptului ca este un instrument grav. Într-o orchestra numărul contrabașilor poate varia de la patru
până la opt.
Găsim si cazuri unde pot fi chiar și doisprezece contrabași într-o orchestră mult mai mare decât
una de talie normală însă cel mai frecvent număr de contrabași întâlniti într-o orchestra este între
patru și opt.
Contrabasul ca instrument de solo s-a bucurat de o perioada de popularitate în timpul secolului 18
iar multi din compozitorii acelei ere au compus piese pentru contrabas. Concertul scris cel mai
devreme a fost de către Joseph Haydn, în anul 1763 cu aproximație însă se presupune că a fost
pierdut pentru totdeauna într-un incendiu ce a avut loc la biblioteca din Eisenstadt. Cel mai vechi
concert pentru contrabass existent este cel a lui Karl Ditters von Dittersdorf, acesta scriind nu
doar unul ci două concerte.
Alți compozitori din acea perioada care au scris lucrări pentru contrabass au fost Johann Baptist
Vanhal, Franz Anton Hoffmeister (3 concerte), Anton Zimmermann, Antonio Capuzzi, Wenzel
Pichl (2 concerte) și Johannes Matthias Sperger (18 concerte). Wolfgang Amadeus Mozart a scris
o arie pentru contrabas obligato si orchestra, numită Per Questa Bella Mano, aceasta având pasaje
solistice impresionante la partea de contrabas și este cunoscută până in ziua de azi în rândul
contrabasiștilor cât și în cel al cântăreților

CAPITOLUL 2 – Începutul contrabasului ca instrument solo și reprezentanții principali

Domenico Carlo Maria Dragonetti a fost o figură muzicală puternică, s-a născut în Italia în 7
aprilie 1763 era un adevărat maestru al contrabasului dar și compozitor și se cunoștea cu Haydn și
Beethoven pe care i-a vizitat de câteva ori în Viena pentru a le arăta posibilitățile contrabasului ca
instrument de solo. Talentul său era cunoscut începând din țara natală până în Rusia. A sustinut
multe concerte cu filarmonica din Londra. A încurajat compozitorii să scrie părți și piese de
contrabas mult mai dificile. La început, a stat timp de 30 de ani în orațul în care s-a născut,
Veneția, iar în anul 1794 s-a mutat la Londra unde a și rămas până la sfârșitul vieții sale.
A luat contact cu muzica începând să cânte pe instrumentele tatălui său care era un muzician
amator. Dragonetti a fost remarcat de către un violonist și compozitor pe nume Doretti, care l-a
îndrumat spre Berini, cel mai mare contrabasist din Veneția. Chiar dacă Dragonetti avea numai
12 ani, după doar 11 lecții, Berini susține că nu mai avea ce să îl învețe pe băiat. La vârsta de 13
ani a fost declarat contrabasist principal al operei Buffa din Veneția iar la 14 ani la opera de la
teatrul San Benedetto.
A părăsit Veneția în 16 septembrie 1794, ajungând în doar câteva luni să devină foarte cunoscut
în Londra, cariera sa având să devină una îndelungată. Devine membru în orchestra operei
Zenobia in Palmira. Între anii 1816-1842 a luat parte la 46 de concerte susținute de filarmonica
din Londra. În anul 1845, la vârsta de 83 de ani, vizitează orașul Bonn în cadrul festivalului
susținut cu ocazia inaugurării monumentului Beethoven iar acolo au fost susținute multe lucrări
ale compozitorului german care au fost conduse de către Franz Liszt.
În final, Dragonetii decedează în locuința sa la vârsta de 83 de ani, în anul 1846 și este
înmormântat în tezaurul capelei romano-catolice Sf. Maria iar în 1889 este mutat la cimitirul
romano-catolic din Wembley.
Dragonetti a fost cunoscut pentru puterea sa formidabilă și rezistență. A avut o mână mare cu
degete lungi puternice și groase, ceea ce i-a permis să cânte cu un căluș la contrabas mult mai
înalt, iar corzile la o distanță de două ori mai mare de tastieră decât ceilalti contrabasiști.
A fost un iubitor al artelor, colecționar de instrumente muzicale, picturi. Avea în posesie
contrabași, multe viori, pe una din ele care era Stradivarius a cântat o dată Paganini, multe din
acestea putând fi regăsite în ziua de azi în muzeu. A lăsat în urmă multe manuscripte inclusiv o
carte de instructaj al contrabasului care conținea multe studii și exerciții elaborate. Din păcate
acestea au fost vândute și nu au mai fost recuperate niciodată. Multe din lucrările sale le putem
găsi la biblioteca din Londra. A scris foarte multe lucrări pentru contrabas însă cea mai cunoscută
este concertul pentru contrabas și orchestră in La major.

Giovanni Bottesini s-a născut în Crema, Italia pe 22 decembrie anul 1821. A fost un
compozitor romantic, dirijor și virtuos al contrabasului. Bazele muzicii le-a învățat de la tatăl său
care era un clarinetist si compozitor. Până la vârsta de 11 ani a cântat la timpane, a studiat vioara
și cel mai probabil ar fi continuat acest instrument însă lucrurile au luat o întorsătură
neașteptată. Tatăl său a căutat un locpentru el la Conservatorul din Milano, dar, din cauza lipsei
banilor în familia Bottesini, Giovanni avea nevoie de o bursă de școlarizare iar singurele posturi
disponibile erau la contrabas și fagot. În câteva săptămâni a pregătit o audiție la contrabas care a
fost un succes. Ajunge la conservator și după doar patru ani, timp surprinzător de scurt pentru
standardele acelei perioade, a primit un premiu de 300 de franci pentru interpretarea sa solo la
contrabas. Acești bani au finanțat procurarea unui contrabas și un început de carieră, el devenind
cunoscut ca Paganini al contrabasului.
După ieşirea din Milano, el a petrecut ceva timp în America şi, de asemenea, a ocupat poziţia de
contrabasist principal în opera italiană de la Havana, unde mai târziu a
devenit director. Aici, prima sa operă, Cristoforo Colombo, a fost produsăîn 1847. În 1849 el și-
a făcut apariţia pentru prima dată în Anglia, cântând solo la contrabas, la unul dintre
concertele muzicale ale Uniunii. După aceasta, el a facutvizite frecvente în
Anglia, şi virtuozitatea sa extraordinară la instrumentul său i-a adus o mare popularitate în
Londra şi în provincie.
În afară de triumfurile sale ca un interpret, Bottesini, a fost un dirijor de renume european, şi a
fost dirijor la Théâtre des Italiens în Paris, între anii 1855 – 1857. A doua sa
operă, L'Assedio di Firenze, a fost prezentată în 1856. În 1861 şi 1862, acondus la
Palermo, supravegherea producţiei de opera Marion Delorme în 1862, şiîn 1863, în Barcelona. În
timpul acestor ani, a avut multe turnee de concerte prinEuropa. În 1871 a condus un
sezon de operă italiană la Liceul de teatru dinLondra, în acest timp, opera sa, Ali Baba a fost
prezentată, iar el a fost ales de către Verdi pentru a efectua primul spectacol de Aida, care a
avut loc la Cairo, la 27 decembrie 1871. Când dirija opera, Botesinni își aducea frecvent
contrabasul iar în pauze cânta fantezii, acestea fiind adevărate piese de virtuozitate, care sunt încă
populare în rândul celor experimentati la acest instrument.
La scurt timp înainte de moartea sa, în anul 1888, a fost numit director alConservatorului
din Parma, la recomandarea lui Verdi. Bottesini, a murit la Parma,pe 7 iulie 1889. Lucrarile
sale solo rămân în repertoriul standard pentrucontrabasiștii din zilele noastre. Bottesini, a
fost aclamat pe scară largă, iar priceperea și virtuozitatea lui l-au dus în paralel cu însuși
Paganini la vioară.Datorită contribuţiilor lui Bottesini (împreună cu cele a
lui Sperger şi Dragonetti),la tehnica de contrabas, mulţi au început să vadă contrabasul ca
un instrument ce oferea o diversitate mare şi versatil. Foarte mulți instrumentiști din ziua de azi
se inspiră din muzica lui Botesinni.
Contrabasul lui, a fost declarat a fi un instrument unic, cu un sunet remarcabil. A fost construit de
către Carlo Antonio Testore în 1716. Instrumentul a fost deținut de mai mulți muzicieni
necunoscuți. Acesta aproape și-a întâlnit sfârşitul în 1830, deoarece stătea în culise într-un teatru
de marionete din Milano. Bottesini aachiziţionat instrumentul în 1838 pentru 900 de lire.
Contrabasul, mai târziu a fosttransformat din nou la un instrument cu patru corzi, şi apoi la trei. În
cele din urmă, a fost schimbat din nou la o configuraţie cu patru corzi şi este acum înposesia unui
colecţionar privat, în Japonia. Bottesini, a fost, de asemenea, unul dinprimii artişti interpreţi care
a adoptat arcușul francez. Acest stil a fost utilizat anterior doar de violonişti, violiști şi
violonceliști. Acum, stilul este la fel decomun ca și arcușul german.

Franz Simandl a fost un contrabasist şi pedagog ceh, s-a născut în 1 august 1840 la Blatna și
a decedat în 15 decembrie 1912 la Viena. Datorită virtuozității sale ieșită din comun și a tonului
frumos, s-a făcut remarcat prin cercurile de muzicieni din acea perioadă Cea mai amintită carte a
sa este Noua metodă pentru contrabas, cunoscută sub numele de cartea Simandl, care
este și astăzi folosită caun standard in studiul contrabasului și prevede multe aspecte legate de
tehnică, pozitionare a mâinii și a degetelor. Al doilea volum al metodei se
uită la utilizareapoziţiei registrului acut, folosind degetul mare, în primul
rând, degetele unu, doişi trei, pentru a cânta solo. Împarte griful din nou într-un
concept de poziţii. Al doilea volum, de asemenea, cuprinde și aspecte ale redării flagioletelor.
Noua metodă a lui Simandl, are acum peste un secol, dar este încă folosită în rândul
contrabasiștilor, reprezentând un punct forte de pornire în cunoașterea și aprofundarea
contrabasului ca instrument solistic.
Simandl a studiat la Conservatorul din Praga, cu Josef Hrabe înainte de a devenibasistul principal
la Curtea de la Viena în Orchestra Operei. El a fost profesor de contrabas, la Conservatorul din
Viena între anii 1869 – 1910.
Edouard Nanny a fost un contrabasist francez important, profesor și compozitor. S-a născut
în 24 martie, 1872 și a decedat în 12 octombrie, 1942. În timpul vieții, a câștigat faimă națională
ca și compozitor.
Printre lucrările sale cunoscute se numără concertul în mi minor precum și o colecțtie de
lucrări pedagogice care sunt alcătuite din sudii de virtuozitate, capricii, o metodă pentru contrabas
alcătuită din 2 volume. Deşi concertul în mi minor reprezintă un element important de repertoriu,
contribuţia cea mai de durată a lui Nanny a fost în domeniul pedagogiei. Studiile şi capriciile
sale sunt încă cântate de elevii care studiază contrabasul.

Serge Koussevitzky s-a născut în 26 iulie 1874 într-o familie evreiască săracă
în Vyshny Volochyok, regiunea Tver, la circa 250 km nord-vest de Moscova, Rusia. Părinţii
lui erau muzicieni profesionisti care l-au învățat vioară, violoncel șipian. El a învăţat, de
asemenea trompetă. A fost botezat la vârsta de paisprezece ani, deoarece evreii nu aveau voie
să trăiască în Moscova şi a primit o bursă la Institutul Musico-Dramatic al Filarmonicii din
Moscova, unde a studiatcontrabasul şi teoria muzicii cu Rambusek. El a excelat la acest
instrument, a ajuns membru al orchestrei Teatrului Bolshoi, la vârsta de douăzeci de ani, în
1894, şi a reuşit să ajungă contrabasistul principal al orchestrei în 1901. În acelaşi
an, potrivit unor surse, el și-a făcut debutul său ca solist la Moscova (25 martie) .
A mai câștigat multe aprecieri ale criticilor mai târziu, după ce a susținut un recital la Berlin în
anul 1903. În anul 1902 se căsătorește iar în același an, cu ajutorul lui Reinhold Glière, scrie un
concert popular pentru contrabas, care a avut premiera la Moscova în anul 1905. Tot în acest an,
Koussevitzky divorțează şi se recăsătorește. El a demisionat apoi de la Bolshoi, iar cuplul s-a
mutat la Berlin, unde Serge a început să studieze dirijoratul sub conducerea lui
Arthur Nikisch. ÎnBerlin, el a continuat să dea recitaluri de contrabas şi după doi ani
de practicăefectuată în casa lui proprie, cu o orchestră de elevi, a fost angajat la Filarmonica din
Berlin unde şi-a făcut debutul ca dirijor profesionist în 1908. În anul următorel şi soţia lui s-au
întors în Rusia, unde a fondat propria orchestră la Moscova. În perioada 1909 - 1920 el a
continuat să efectueze turnee ca solist în Europa și înRusia. El și orchestra sa au vizitat oraşe de-a
lungul fluviului Volga în 1910, 1912,şi 1914. Programele au inclus mai multe lucrări noi.
După Revoluţia rusă din 1917, el a acceptat un post de dirijor al Filarmonicii de
Stat Petrograd (1917-1920).. În 1920, el a părăsit Uniunea Sovietică pentru Berlin şi Paris. În
1924, a luat un post în Statele Unite, unde îl înlocuia pe Pierre Monteux, devenind
astfeldirijor al Orchestrei Simfonice din Boston.
Cu toate acestea, el a continuat să se întoarcă verile la Paris pentru a susține concerte. În 1941, el
şi soţia lui au devenit cetăţeni ai Statelor Unite. Numirea lui Koussevitzki ca dirijor al orchestrei
din Boston a fost inceputul unei noi ere pentru ansamblu, care a continuat până în 1949. În cei 25
de ani, el a schimbat reputatia orchestrei, aducând-o printre primele locuri din
America. Cu această orchestră a făcut numeroase înregistrări, cele mai multe dintre ele au
fost bineprivite de către critici. Koussevitzky a murit în 4 iunie, 1951 în Boston,mai târziu, soția
lui a dăruit (1961) instrumental contrabasistului Gary Karr.

CAPITOLUL 3 – Contrabasiști mari ai zilelor noastre

Gary Karr s-a născut în 20 noiembrie, 1941 în Los Angeles, California și este un contrabasist
virtuos și professor american. Deși se trage din șapte generații de contrabasiști, acesta nu a fost
niciodată încurajat să intre în lumea muzicii. El susține că nu are nici un contact cu contrabasiștii
profesioniști din familia sa. Principalii săi profesori au fost Herman Reinshagen și Stuart Sankey
cu care a studiat la festivalul de muzică Aspen și la școala Julliard. Karr a fost descoperit în 1962
când a concertat ca solist împreună cu o orchestră din New York, concert care a fost transmis de
către televiziune, unde a interpretat Lebăda de Saint-Saëns. De asemenea el a inregistrat această
piesă cu filarmonica din New York. De atunci el a apărut ca solist împreună cu orchestra
simfonică din Chicago, Londra,Montreal, Filarmonica din Hong Kong, orchestra simfonică din
Ierusalim,filarmonica din Oslo, orchestra de cameră din Zurich, şi cu toate orchestreleimportante
ale Australiei.
A cantat în premieră lucrări noi, scrise pentru el de către Gunther Schuller (Concert pentru
contrabas), Hans Werner Henze (Concert pentru
contrabas), Giannini, Vittorio (Psalmul CXX), Alec Wilder (Sonata
pentru contrabas şi pian şiSuite pentru contrabas şi chitară), John Downey (Concert pentru
contrabas), KetilHvoslef (concert pentru contrabas) şi Robert Rodriguez Xavier (Ursa, Patru
anotimpuri pentru contrabas și orchestră).
El a predat contrabasul la școala Julliard, conservatorul din Anglia, școala Hartt, universitatea
Yale, universitatea Indiana și North Carolina și a publicat metode de contrabas. El pune accentul
pe găsirea unui sunet unic la contrabas și abordarea interpretării este una asemănătoate unui solist
vocal. După 40 de ani ca solist, s-a retras în anul 2001, în Victoria, British Columbia unde trăiește
și în ziua de azi.
În 1967 Karr a fondat Societatea Internaţională de Basiști (ISB), o organizaţie dedicată studiului,
promovării și avansării şi la contrabas în toată lumea.ISB, are un număr de membrii de peste
3.000 de artişti contrabasiști, profesori, studenţi, şi pasionaţii în mai mult de 40 de ţări, găzduieşte
o conferinţă internaţională de două ori pe an pentru a promova aceste obiective.
În 2005, Karr a donat instrumentul său principal, contrabasul Karr-Koussevitzky, la ISB. Acest
instrument i-a fost dăruit lui Karr de Olga Koussevitzky, văduva lui Serge Koussevitzky, în 1961.

Boguslaw Furtok se numără în rândul generației contemporane de contrabasiști talentați care

promovează în continuare contrabasul ca și instrument de solo. Născut în Katowice, Polonia, în
1967 el a început să ia lecţii de contrabas de la vârsta de 9 ani. Ulterior, în 1986 a intrat la
Academia de muzică K.Szymanowski (Katowice) unde a studiat cu profesorul Waldemar
Tamowski și a absolvit în 1991. Studiile post-universitare l-au adus în Germania, unde a studiat
cu profesorul Günter Klaus de la Academia de Muzică și Arte din Frankfurt, iar în 1995 a fost
numit contrabasist principal al orchestrei simfonice radio din Frankfurt. A avut succes la multe
concursuri importante, Furtok a primit Premiul I la Concursul International de Contrabas de la
Markneukirchen, Germania, Premiul 3 la Geneva şi Mențiune specială în Parma, Italia. El a cîntat
ca solist cu mai multe orchestre precum Varșovia, Katowice, Leipzig, precum şi în multe alte
oraşe poloneze şi germane dar şi în Italia, Franţa, Austria, Elveţia, Republica Cehă şi Japonia.
Împreună cu pianista Ewa Warykiewicz, a format un duo în 1988, el a dat mai multe concerte
care cuprindeau programe dintr-o gamă largă de lucrări din repertoriul de contrabas şi inclusiv
transcrieri ale unor lucrări scrise iniţial pentru violoncel și vioară. Furtok predă regulat la
masterclassuri în Lancut, Polonia, și de asemenea, la Festivalul de Muzica din Pacific în Sapporo.
Edicson Ruiz s-a născut în 1985 în Caracas, a început contrabasul de la vârsta de unsprezece
ani. Felix Petit a fost primul său profesor şi mentor la "El Sistema",care este o fundaţie de stat
pentru orchestre de tineret din Venezuela fondată de către José Antonio Abreu. La vârsta de
cincisprezece ani, el a fost distins cuPremiul întâi a Societăţii
Internaţionale de Concurenţă Contrabasistică înIndianapolis( Statele Unite ale
Americii). Curând după aceea el a participat la cursuri susținute de Janne Saksala şi a devenit cel
mai tânar deținător al bursei Academice a Orchestrei din Berlin, unde a studiat cu Klaus Stoll.
Deja în timpulacestor studii, Edicson Ruiz a fost numit membru al celebrei Orchestre
din Berlin,dupa o auditie convingătoare.
Astăzi, Edicson Ruiz este unul din cei mai de succes contrabasisti solo al timpului nostru,
făcându-se remarcat prin concerte spectaculoase susținute pe toate cele cinci continente, precum
și la festivalurile din Salzburg, Lucerna şi Edinburgh,Concursul Chopin din Varşovia, Festivalul
din Lisabona , de asemenea Lincoln
Center New York, Berlin, Tokyo, Madrid, Odessa, Zurich şi multe alte centremuzicale,
unde printre altele, a cântat cu orchestre simfonice de prestigiu.

François Rabbath, născut în 1931, în Alep, Siria, este un contrabasist contemporan francez ,
solist și compozitor.
El a crescut într-o familie de muzicieni, dar singurele cunoștințe despre cântatul la contrabas, le-a
dobândit doar dintr-o carte scrisă de contrabasistul parizian Edouard Nanny. În 1955 a plecat la
Paris, în speranţa de a-l întâlni Nanny, care a murit înainte de venirea lui, dar el a continuat să
studieze, realizând în 1964 prima sa înregistrare.
Contribuţia majoră a lui Rabbath în domeniul pedagogiei de contrabas, este o metodă alcătuită
din trei volume intitulată „Nouvelle technique de la contrebasse” punând accentul pe tehnică.
Diferența dintre metodele lui Simandl și Rabbath este marcată de faptul că Rabbath abordează o
cu totul altă perspectivă in ceea ce privește cântatul la contrabas, punând accent pe cântatul lejer.
Rabbath este un revoluționar în ceea ce privește tehnica contrabasistică modernă și susține
masterclassuri unde explică despre abordările sale. De asemenea a înregistrat multe DVD-uri cu
lecții de tehnică, fiecare prevăzute pentru ambele mâini în parte.

Roman Patkolo s-a născut în 6 februarie 1982 în Zilina, Slovacia. Prma lui lecție de contrabas
a fost în anul 1995 iar în 1996 a început să studieze la conservatorul din Zilina. A urmat apoi între
anii 1997-2006 la universitatea din Munchen, Germania, sub îndrumarea profesorului Klaus
Trumpf. Începând cu cu anul 1999 a primit multe burse importante, a devenit contrabasist co-
principal al orchestrei operei din Zürich și a predat la universitățile din Munchen și Basel.
Pe parcurs, a câștigat 8 premii importante, dintre care trei sunt cu locul I. A susținut multe
concerte ca solist în Europa, Asia și S.U.A cu orchestre de renume, printre care se numără
orchestrele din Londra, Boston, Munchen, Berlin, Washington, St. Petersburg. De asemenea a
concertat la diferite festivaluri de muzică cât și la emisiuni TV și a cântat în premieră diverse
lucrări scrise pentru contrabas.

Cătălin Rotaru este un contrabasist român, primul contact cu acest instrument l-a avut la
vârsta de 13 ani însă au mai tecut câțiva ani până ce să ia totul în serios. S-a simțit atras de
contrabas de prima dată de când l-a auzit, culoarea și profunzimea sunetului l-au făcut să decidă
că acesta este instrumentul la care vrea să cânte de acum încolo. A terminat conservatorul din
București iar după aceasta a fost angajat temporar la filarmonica din Sibiu, ajungând mai târziu
contrabasist principal asistent la orchestra radio din București.
După trei ani în orchestra de la București, a fost curios să descopere cum este viața de peste ocean
astfel a făcut o călătorie care a început din pură curiozitate dar l-a și atras lumea jazz-ului și a
ajuns să se stabilească definitiv în S.U.A. A făcut un masterat aici iar în primul an după absolvire
i s-au oferit 2 locuri de muncă și ajunge profesor la universitatea de muzică din Phoenix, Arizona.
Ținta lui principală este de a promova contrabasul ca instrument de solo, arătând capacitățile lui
nelimitate. A dovedit acest lucru interpretând faimosul Capriciul 24 de Paganinni, concerte pentru
violoncel și orchestră de Haydn, Saint Sans, Variațiuni Rococo și multe alte piese care necesită o
mare virtuozitate și o tehnică excelentă pentru a fi interpretate la contrabas.
Călătorește mult prin toată lumea pentru a cânta, dar și pentru a susține masterclassuri. A
înregistrat două CD-uri care conține numeroase piese scrise inițial pentru violoncel, CD-ul fiind
apreciat de către maeștrii contrabasului precum Gary Karr, Thomas Martin iar în această toamnă
va face înregistrări în America de Sud pentru un DVD.

Rinat Ibragimov este cunoscut în lume ca fiind contrabasistul principal al unei orchestre de
vârf, fiind și solist și profesor.
Își are originile din Rusia, a început să studieze contrabasul la vârsta de 16 ani după ce a terminat
școala de muzică studiind violoncelul. A fost mereu atras de abilitățile nemărginite și de
potențialul nedescoperit al acestui instrument. A studiat la colegiul de muzică Ippolitov-Ivanov
cu profesorul George Favorsky și la conservatorul Ceaicovsky din Moscova cu profesorul
Evgeny Kolosov. A câștigat premiul I la toate concursurile de interpretare la contrabas din anul
1984 din Uniunea Sovietică iar în anul 1989 a ocupat de asemenea locul I la un concurs
international din Italia.
Între anii 1983-1987 a fost angajat ca și contrabasist principal la orchestra teatrului Bolshoi, la
academia de muzică antică, și la “Soliștii Moscovei”. Între anii 1991-1997 preda la conservatorul
din Moscova, la colegiul de muzică și la școala de muzică. De asemenea Ibragimov a dobândit și
cunoștinte în dirijorat la conservatorul Ceaicovsky din Moscova. El a fost invitat să devină dirijor
și director artistic la Capella Instrumentală din Moscova, ocupând acest post pentru trei ani. Mai
colaboreaza cu aceștia în ambele ipostaze, ca dirijor și ca solist. În prezent, Ibragimov este
contrabasistul principal al orchestrei simfonice din Londra.
 Božo Paradžik este un contrabassist ceh, a început studiul contrabasului în 1983,

cu Tihomir Vidovic în Sarajevo apoi între 1987 şi 1992 a continuat cu Hudec Jiří la

Academia de Muzică din Praga.

După studiile sale, Paradžik a început cariera de succes ca un muzician de orchestră. El

a deţinut poziţii de conducere la compartimentul contrabasului în orchestre simfonice,

precum Orchestra Residentie din Haga şi Orchestra Simfonică Radio din Stuttgart. În

plus faţă de acest lucru, el a cântat de multe ori cu Orchestra Roială Concertgebouw din

Amsterdam și ca basist principal cu Orchestra Simfonică Radio Bavareză din München.

În cursul carierei sale orchestrale, el a cântat sub bagheta multor dirijori precum,

Georges Prêtre, Evgheni Svetlanov, Neville Marriner, Giuseppe Sinopoli, Gennady

Rozhdestvensky, Carlo Maria Giulini, Franz Welser-Möst şi Claudio Abbado.

Lansarea CD-ului său solo l-a făcut pe Božo un solist bine cunoscut în toată lumea. În

ziua de azi, el pune accentual mai mult pe solistică, muzica de cameră, cântând doar

ocazional în orchestre. Are un repertoriu solistic extins, însă a avut un mare success cu

transcripții de lucrări, scrise pentru alte instrumente.

A început să predea contrabasul începând cu anul 2000 la școli de renume. Paradžik

este recunoscut pe plan internaţional şi succesul său poate fi recunoscut prin

realizările elevilor lui și este invitat periodic pentru a susține masterclassuri la școlile de
top din europene precum cele din Amsterdam, Haga, Londra, Lyon, Manchester, Sion şi

Paris.

Petru Iuga este un contrabasist român, născut în 29 noiembrie 1974 în Maramureș. A început
să învețe vioara la vârsta de 10 ani, trecând doi ani mai târziu la contrabas. La Cluj a urmat liceul
de muzică, continuând apoi studiul la Liceul de artă „George Enescu” din București. S-a
perfecționat mai târziu la Academia internațională de muzică din Gstaad și la Școala superioară
de muzică și teatru din Berna, ambele din Elveția. A fost bursier la Conservatorul de
Muzică Paris, pe care l-a absolvit în 2002 cu distincție. Iuga a câștigat premiul I la concursul
internațional de contrabas din Markneukirchen în anul 1999 și premiul I la concursul
internațional din Capbreton, Franța în anul 2000.
Din 2003 a început să predea la Hochschule der Künste din Berna, iar în anul 2004 Iuga
devine profesor de contrabas la Staatliche Hochschule für Musik Trossingen. În perioada
2001 – 2005, a făcut parte dintr-un ansamblul orchestral din Paris. Din septembrie 2005
este contrabasist solist la Münchener Kammerorchester.

CAPITOLUL 4 – Analiza pieselor interpretate

SONATA
Willem de Fesch a trăit între anii 1687 -1761, a fost un violonist virtuoz olandez, apoi
compozitor. La începutul secolului al XVIII-lea este profesor de vioară la Amsterdam. Între anii
1725 – 1730 este dirijorul catedralei din Antwerpen (Belgia) iar în 1732 se mută în Londra unde a
dat concerte și a cântat la vioară în orchestra lui Haendel. În 1748 și 1748 a dirijat la teatrul
londonez Marylebone Gardens, dar renunță la apariții publice după anul 1750. Muzica lui a fost
influențată de Haendel și Vivaldi.
Siciliana, dans străvechi pastoral de obârșie ipotetic siciliană, stilizată și introdusă în muzica
cultă pe la începutul secolulu 16. Inițial, dansul era viu, săltăreț, apropiat de gigă. În sec XVII
apare însa și un alt tip de sciliană care coexistă o vreme cu cel dintâi ca în prima jumatate a
secolului XVIII să-l înlocuiască impunandu-și următoarele caracteristici: atmosferă elegiacă,
mișcare moderată (larghetto, andante) metru ternar 6/8, 12/8, sau binar cu subdiviziuni ternare
(4/4) ritm punctat cu preferință pentru utilizarea acordurilor de sextă napolitană.
▪ Exemple de metru ternar, 6/8, 12/8
În această formă din urmă, siciliana e adoptată ca secțiune mediană sau moment liric în multe din
sonatele , concertele instrumentale și operele lui Scarlatti, Vivaldi, Pergolesi, J. S. Bach,
Haendel, Leclair, Boccherini, Mozart și ale contemporanilor lor. Spre sfârșitul sec XVIII, dansul
iese din modă dar se mai compun siciliene până în epoca modernă, exemple: Faure, Nottara.

Prima parte din sonata de Fesch este sub formă de Siciliano. Tonalitatea este re minor și este in
6/8. Tema principală de 8 masuri, începe pe terța tonalității de bază și se termină pe treapta a 5-a.
▪ Tema principală
În continuare compozitorul prelucrează tema, formulele ritmice ca (exemplu aici) trec prin
tonalitatile Fa Major, sol minor, la minor, re minor și revine în re minor unde se oprește pe
treapta a 5-a. La încheiere, aduce tema principală și în măsurile 3,4,5 merge spre treapta a 5-a și
încheie cu treaptele 1 cvartsextacord, a 5-a și treapta 1.
▪ Exemplu a formulelor ritmice din prelucrare

Allemanda a fost la început un dans de origine germană iar la sfârșitul secolului XVII, aceasta
devine prima sau a 2-a piesă în suită intrumentală. Tempo-ul în general a fost moderato, exceptie
face a 2-a jumătate a secolului XVIII când foarte frecvent s-a cerut să fie interpretată într-un
tempo mai rapid uneori foarte rapid. Ca formă este de regulă bipartită, calitate de primă
importanță pentru viitoarea sonată clasică. Formula ritmică caracteristică Allemandei din secolele
XVI-XVII este (exemplu) Teoreticienii acestei perioade menționează ca fiind un dans care
trebuie interpretat energic cu vigurozitate.
Partea a 2-a a sonatei este în re minor, începe cu un lanț de sincope care generează efectul de
dans într-un tempo moderat dar ușor. Tema este scurtă de numai 2 măsuri.
▪ Tema principală

În următoarele măsuri readuce sincopele legate de șaisprezecimi. Acest fel de a aplica

sincopele ne readuce aminte de tema principală care apare ca o temă specific dansului, repetandu-
se de 4 ori.
▪ Exemplu de ritm specific dansului

În aceasta parte de dezvoltare folosește și secventa care trece prin tonalitățile sol minor, Fa
Major, re minor. Înainte de încheiere readuce tema din măsurile 7,8,9 tot în tonalitatea de bază
dar de această dată termina pe treapta a 5-a după care pregatește încheierea. Finalul este compus
din 2 fraze muzicale repetate în formă de lanț de sincope.

CONCERTUL
Antonio Capuzzi s-a născut în 1 august, 1755 și a murit în 28 martie 1818. A fost un violinist
și compositor Italian. Cu toate că pe vremea lui era celebru, în ziua de azi o mare parte din
muzica sa este uitată. Cea mai cunoscută piesă a lui cântată în zilele noastre este concertul pentru
contrabas care a fost găsit în muzeul britanic.
 Prima parte a concertului este în formă tipică de sonată, care are construcția următoare:
▪ Expoziția (orchestra)→ expoziția 2 (orchestră și solist) → tratare → repriză.
La început, orchestra prezintă tema principală în tonalitatea de bază Fa Major iar după o
trecere scurtă reprezintă și tema a 2-a pe treapta dominantă în Do Major. La sfârșit, orchestra
revine în tonalitatea de bază după care intră instrumentul solist. Tema principală e cântată în
tonalitatea de bază după care trece prin Do Major, Sol Major și revine în Do Major oprindu-se pe
treapta a 5-a. Imediat începe tema secundară în aceeași tonalitate după care urmează dezvoltarea
temelor. Folosește secvența care trece prin acordurile Do Major, la minor, re minor, mi minor,
ajunge pe Fa# acord micșorat cu septimă micșorată (fa#-la-do-mib) apoi cvartsextacord al treptei
1, Do Major, urmată de treapta a 5-a apoi treapta 1. În dezvoltare aduce secvențele și trioleții tot
ca secvență (p7 r3 m1) ritmul punctat (ex), șaisprezecimile și sincopa (ex).

▪ Exemplu de secvențe și ritmuri din dezvoltare

După aceasta, prin folosirea pasajelor de game revine în Fa Major împreună cu tema principală la
contrabas. Pe parcurs modulează astfel :
▪ Sib Major→ Fa Major→ Sib Major → Re Major→ sol minor → do minor → Re Major →
sol minor → Do Major → Fa Major, întărește tonalitatea Fa Major și se oprește pe treapta a 5-a.
Tema secundară este prezentată de această dată în tonalitatea de bază. Urmează o parte de
secvențe tot în Fa Major, ajung]nd pe acordul de septimă micșorată (si-re-fa-lab) iar apoi pe
treapta 1 cvartsextacord. Încheierea se face cu întărirea tonalității prin treptele 1, 4, 5, 1.

BIBLIOGRAFIE

▪ DTM (2010) Dicționar de Termeni Muzicali, editura enciclopedică, autor Academia

Română, Institutul de Istoria Artei “G. Oprescu”.

▪ The rules of musical interpretation in the baroque era, Jean Claude Veilhan & Alphonse
Leduc, Paris.

▪ Alfred Planyavsky Geschichte des Kontrabasses.

▪ David Chapman. "Historical and Practical Considerations for the Tuning of Double
Bass Instruments in Fourths" - p.228-229.
▪ The Galpin Society Journal, Vol. 56, (Jun., 2003), pp. 224–233.

▪ The Double Bass, Jacob Head.

▪ A Brief History of the Double Bass, Lawrence Hurs.

▪ Wikipedia