Pianul –
(ital. pianoforte;  fr.  piano;  germ.  klavier;  eng.  piano;  rus.  fortepiano  )
este un instrument muzical foarte răspândit, dacă ne prim la
instrumentul dotat cu ciocănele, el nu numără decât vre-o două
secole. Dacă ne lărgim sfera și ne afiliem la instrumentele cu coarde și
claviatură, atunci originea sa atinge evul mediu. Teoreticienii însă,
nesatisfăcuți de tinerețea instrumentului, merg înapoi, până în
antichitate, la unul din cele mai primitive și simple instrumente cu
coarde, monocordul,  o cutie de rezonanță pe care era întinsă o coardă
ce urma să fie pusă în vibrație prin diferite procedee. Mai apropiat ca
mod de producere al denumire nu neagă înrudirea cu clavicembalul și
a cărui veche origine se pare a fi orientală. În timp ce Stradivarius
desăvârșea în atelierul său din Cremona minunatele sale exemplare,
mai la sud, peste Apenini, în Florența, constructorul Bertolommeo
Cristofori  dă în anul 1711 un nou tip de instrument cu coarde și
ciocănele, la care putându-se acum cânta și încet și tare, adică piano e
forte,  care va fi denumit pianoforte  sau piano, pian.  Denumirea
aceasta era totodată o replică, o precizare și o distincție făcută față de
instrumentele anterioare, care nu puteau realiza această varietate de
tărie. Vom enumera câteva tipuri de instrumente la care făcea
aluzie pianoforte.  Clavicordul  este semnalat către sfârșitul veacului
XIII și începutul celui de-al XIV-lea. Format dintr-o cutie de rezonanță
triunghiulară, pe care sânt întinse un număr de coarde de metal, și
este înzestrat cu o claviatură de 2-3 octave. La capătul fiecărei clape se
găsește câte o lamă de alamă care lovește coarda. Spineta
(epinetă)  mai mare decât clavicordul, folosea un mecanism care
determina cu vârful unei pene să zgârâie, să ciupească coarda
respectivă. Clavecinul  se prezenta tot ca spineta, era ceva mai mare și
se folosea câte două coarde pentru o notă, ceea ce întărea oarecum
sunetul. Forma sa se apropia de aceea a pianelor cu coadă de azi. În
anul 1711 data apariției primului pianoforte, este relativă ca și
paternitatea acordată lui Cristofori. Premergătorii acestei invenții nu
lipsesc și se pare că în aceeași epocă și în locuri diferite fără să se știe
unul de altul; la paris, constructorul de instrumente
muzicale Marius  dă la iveală, în anul 1716, un clavecin cu ciocane de
lemn; în Germania, Schroeter  din Dresda și Silbermann  din Freyberg,
la care se adaugă numele lui Erard  (reformatorul harpei), aduc
remarcabile perfecționări. Cu timpul clavecinul, cu slabele și limitatele
sale resurse, nu mai poate face față cerințelor din ce în ce mai variate
și mai pretențioase ale muzicii din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea și
se retrage treptat pentru a face loc pianului. Dar pianul, la rândul său,
n-ar fi înlocuit clavecinul dacă ar fi rămas în faza inițială (greoi,
zgomotos, inegal ca sunet). Numeroși constructori s-au ocupat de
perfecționarea lui, făcându-l să evoluieze  rapid și consistent,
ducându-l la performanța remarcabilă din zilele noastre.

Descrierea instrumentului. În urma evoluției de-a lungul celor două

secole, tipurile de pian s-au fixat la: pianul drept (pianina) și pianul cu
coadă, fiecare cu mici variații în dimensiuni și modele. Ceea ce rămîne
comun în alcătuirea unui pian este placa de rezonanţă făcută dintr-un
lemn special de brad, prevăzută cu nişte bare care o întăresc pentru a
rezista la puternica tensiune a coardelor. Pe placă se fixează un suport
care susține placa de metal sau cadrul metalic în care sînt fixate
coardele la una din extremităţi. Coardele nu sînt întinse în linie
dreaptă. De la cuie, ele deviază peste un prag de metal şi după o
anumită porțiune, trec peste unul de lemn. În această porțiune ele sînt
lovite de ciocănele şi puse astfel în vibrație. Ciocănelele, învelite în
pîslă (fetru), funcționează prin-tr-un mecanism destul de complicat
pentru a fi descris aici. Asupra lor se actionează prin clape (taste) albe
și negre, respectiv din fildeş şi abanos, sau alte înlocuitoare mai puțin
costisitoare. Pedalele acționează asupra intensității şi culorii sunetului,
cea din dreapta (de forte) ridică un dispozitiv de surdinare lăsîndu-le să
vibreze liber, cea din stînga (de piano), fie că interpune o pîslă, sau
apropie ciocănelul de coardă, fie că deplasează întreaga claviatură
pentru a face ca ciocănelul să lovească mai puține coarde, micşorînd
astfel intensitatea su-netelor. Cum va lovi un ciocănel în mai puține
coarde? Trebuie precizat că, pentru un sunet, în registrul înalt şi mediu
se fixează trei coarde; în grav, cîte două coarde, în subgrav, cîte una.
Ciocănelul, în mod obişnuit, loveşte deodată trei sau două coarde,
după registrul respectiv. Cu pedala de piano, ciocănelele se deplasează
lateral şi nu mai prind din trei coarde decît două în acut şi una în
mediu. La unele modele mai evoluate — denumite aliquot — se
fixează în registrul supraacut, deasupra fiecărui grup de cîte trei
coarde, o a patra, care vibrează prin simpatie (antrenată de vibrațiile
celor de jos, lovite direct), ceea ce produce o sonoritate mai răspicată,
mai cristalină, mai consistentă, mai întărită.

Posibilități tehnice şi expresive. Întinderea pianului este fără rival (în

afară de orgă) şi cuprinde scara muzicală a întregii orchestre,
depăşind-o chiar :
Egal, omogen pe toată întinderea sa, pianul oferă o sonoritate extrem
de mlădioasă şi variată în colorit, de la şoapta care te face să uiți că
este vorba de un instrument de lovire, pînă la tumultul furtunos, în
care ai impresia că se dezlănţuie o întreagă orchestră. O tehnică facilă
în ceea ce priveşte intonația, ca şi marea comoditate a sunetului, gata
fixat în înălțime, au permis executantului îndreptarea spre alte eforturi,
în care, pe primul plan se situează calitatea sunetului şi detaşarea
planurilor sonore Și o remarcabilă agilitate atît monodică cît şi
polifonică.

Clavecinul lui Bach și Clavirul de călătorie a lui

Mozart.

Instrument polifonic prin excelență, pianul se bucură şi de o

independență remarcabilă, prin faptul că poate cînta şi melodia şi
acompaniamentul, ceea ce explică evoluția și rolul său deosebit în
ansamblul instrumentelor muzicale. Independența celor două mîini
asigură preponderența melodiei asupra acompaniamentului, oriunde
s-ar produce ea. Toate efectele îi sînt proprii, în viteze surprinzătoare.
Singura infirmitate a pianului este aceea de a nu putea prelungi
sunetul după voie. Pentru întreţinerea lui trebuie să se recurgă
Ia tremolo (o înnoire repetată într-o trepidație regulată), care însă este
altceva ca efect. Nenumăratele sale resurse explică splendida carieră
solistică de care se bucură din plin, ca şi faptul că este cel mai răspîndit
instrument, nelipsit şi de sub degetele compozitorului, dirijorului, ca şi
ale oricărui interpret muzical, la care se adaugă imensa majoritate a
amatorilor, contribuind astfel simţitor la educarea muzicală.

Rolul în orchestră. În orchestră, rolul pianului se desfăşoară pe două

planuri distincte: primul, oarecum extern (cel mai vechi și cel mai
important), este acela de solist, cu acompaniamentul orchestrei; al
doilea (ceva mai recent), integrează pianul în masa instrumentelor din
orchestră, orchestratorii moderni aducînd și timbrul său deosebit în
îmbogăţirea coloritului orchestral. În acest al doilea caz, aparițiile sale
se fac rar, cu grija de a fi semnalate şi detaşate.