UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

Facultatea de Litere
Departamentul de Arte

REFERAT
TEORIA INSTRUMENTELOR SI ORCHESTRATIE

Coordonator stiintific

Lector Universitar,Dr. Dodan Cornelia

Student :

Olteanu Constantin Robert

Anul III, sectia Muzica
Restanta
 Clasificarea instrumentelor muzicale. Instrumentele muzicale ale orchestrei simfonice se pot
împărţi după natura vibraţiei (cordofone, aerofone, membranofone, electrofone etc), după
modalităţile de emisie sonoră şi/sau atac (instrumente de suflat, cu corzi şi arcuş, cu corzi unde
sunetul este produs prin ciupirea corzilor, de percuţie, instrumente cu claviatură sau fără claviatură
etc.) după posibilitatea sau lipsa posibilităţii de a fi acordate etc
Astfel, instrumentele muzicale ale orchestrei simfonice se împart în patru grupe: grupul
instrumentelor de suflat din lemn, grupul instrumentelor de suflat din alamă, grupul instrumentelor
de percuţie şi grupul instrumentelor cu coarde şi arcuş.
Contrabasul este un instrument profund schimbat de interventia tehnicii de jazz-acesta este
contrabasul secolului al XXI-lea. Multa vreme avand numai rolul de a susţine simplu basul
orchestral, contrabasul şi-a dezvoltat posibilităţile tehnice şi de expresie într-o asemenea măsură
încât momentele solistice de efect au devenit tot mai numeroase. Astăzi, se folosesc numai
instrumente cu patru coarde - existând şi contrabasuri care au o a cincea coardă, foarte gravă,
acordată în do.
Notaţia instrumentului se face în cheia fa, iar lectura este semitranspozitorie, mai jos cu o
octavă.
Timbrul contrabasului este sumbru, întunecat, misterios, greu în grav; în schimb, coarda întâi
permite obţinerea unor efecte cantabile deosebite, având o anumită gingăşie chiar. Ca şi în cazul altor
instrumente grave dar şi agile, posibilităţile expresive ale contrabasului se deschid în direcţia unor
efecte de caracter, în special în zonele comicului şi ale grotescului chiar.
La fel ca şi la celelalte instrumente de coarde, contrabasul dispune, teoretic, de o variată paletă
de procedee de tehnică a mâinii drepte; în practică, multe dintre ele sunt ineficiente sau nefolosibile
datorită faptului că arcuşul este mult mai greu, iar "producerea" sunetelor grave la contrabas este mai
îndelungată. Pizzicato şi flajeoletele rămân favoritele tuturor compozitorilor, aici, datorită unor cauze la
vedere.
In privinţa tehnicii mâinii stângi, distanţele între poziţiile pe tasti-eră sunt atât de mari încât
obţinerea unui semiton într-un legato impecabil necesită o supraextensie (posibilă, la rândul ei,
numai între degetele unu şi doi, respectiv trei şi patru). Ca şi la violoncel, pe măsură ce înaintăm
spre acut, aceste distanţe între poziţii se micşorează, devenind aşadar mai comodă articularea lor.
Degetul mare - numit aici tot căluş - sporeşte posibilităţile tehnice ale contrabasiştilor, fără a se
ajunge însă la spectaculozitatea obţinută de violoncelişti. Chiar şi anumite intervale armonice sunt
posibile la contrabas - rar utilizate însă în orchestră unde se preferă totuşi acele ipostaze care au
consacrat contrabasul ca principal instrument de susţinere a başilor orchestrali - iar scrierea şi
obţinerea lor corectă presupune, din partea orchestratorilor, din nou, un set de cunoştinţe de
digitaţie. Mai mult decât la alte instrumente poate, elementele fizice (dimensiuni, lungimi ale
corzilor, rigidităţi ale acestora atunci când sunt apăsate în regiuni supraacute etc.) determină decisiv
posibilităţile expresive iar măiestria orchestratorului se va sprijini - şi aici - pe tot felul de procedee
instrumentale care pot mima obţinerea anumitor efecte sau pot ocoli inteligent anumite limitări
fizice impuse de dimensiuni, de lemn şi de metal.
 In final ,vom preciza componenta instrumentelor intr-o orchestra mare si anume:
-1 flaut piccolo(picc)
-3 flauti (fl),sau ,posibil 1 picc si 2 fl ,1 fl .contraalto
- , 3 oboi (ob). şi 1 corn englez(ci) , 3 clarinet in si bemol sau in la(cl)si 1 cl.bas ( sau, posibil, 1 cl picc . în mi
bemol, 2 cl. şi 1 cl .bas); 3 fagot (fg). şi 1 contrafagot(ctrfg). ;
- instrumentele de suflat din alamă vor fi în următoarea alcătuire: 6 sau 8corni ( cr) . în fa, 3 trompeta (trmp). în
do (a treia trompetă poate fi înlocuită, să zicem, cu o trompetă contraalto sau cu o tromba bassa), 3 trombon
(trmb). şi tuba;
- compartimentul coardelor va avea următoarea alcătuire: violina I (vl.1) (16 instrumentişti), violina . 11(vl
II) (14 instrumentişti), viola(vla). (12 oameni), violoncel(vlc). (10 instrumentişti) şi contrabas ( ctrbas) (8-10
instrumentişti). Trebuie subliniat faptul că aceste alcătuiri nu sunt - şi nu pot fi - rigide; ele au numai rol de reper
şi sunt foarte frecvente (dacă nu majoritare) cazurile în care vom observa diferenţieri, uneori serioase, faţă de
aceste scheme. Aceste diferenţieri nu vor putea fi însă majore deoarece schemele diferitelor orchestre simfonice
se întemeiază pe un echilibru sui generis de timbre, de intensităţi etc.