Scurtă istorie a jazz-ului

Jazz-ul are deja o istorie lungă și foarte complicată. Toată lumea este de acord că patria
jazz-ului este SUA. Dar acest gen muzical își are originile în ritmurile tobelor africane, a
traversat oceanul și a ajuns în America odată cu sclavii care munceau pe plantațiile de bumbac.
New Orleans se consideră a fi locul de naștere al jazz-ului, după care acesta s-a răspândit
și în celelalte state americane, la început călătorind de-a lungul fluviului Mississippi până la St.
Louis și Chicago, unde a și devenit faimos.
Interesantă este originea cuvântului – to jazz = a păcătui; jazzbow = om păcătos
Unii atribuie alte origini cuvântului jazz. Ei susțin că a fost inventat în San Francisco
unde nu știu cine își promova muzica ca fiind jazz. De fapt nici nu contează care este originea
adevărată. Mie mi se pare mult mai interesantă prima variantă.
Jazz-ul nu s-a născut dintr-o dată ca un stil de muzică distinct. Este mai degrabă un
amalgam de stiluri, printre care putem enumera: Ragtime (muzica de pian cântată prin baruri),
Dixieland (muzica country, dar reinterpretată la oraș cu instrumente mai sofisticate), Boogie-
Woogie (derivat din blues; sau poate bluesul este derivat din Boogie?).
Încă de la început jazz-ul a evoluat pe două direcții distincte
Negro Spiritual și Gospel
Probabil că negrii de pe plantație se strângeau seara în jurul focului și încercau să re
creeze atmosfera tribală din locurile lor de baștină. Numai că stăpânii nu le dădeau voie să
danseze (poate ca să nu obosească prea tare și să nu le scadă randamentul la producția de
bumbac?) și nici să bată la tobe (poate erau prea zgomotoase?) așa că făceau și ei ce puteau – o
muzică înăbușită și tânguită prin care sperau să-și mântuiască sufletul în viața de apoi.
După ce sclavia a fost abolită și negrii au putut să-și construiască propriile lor biserici
muzica Gospel a tot evoluat în complexitatea aranjamentului muzical – la bază este o muzică de
cor (a capella – din italienește – în stil de capelă), la care s-au adăugat bătăi ritmice din palme,
după aceea un pian sau o orgă și încet încet s-a ajuns la orchestre mari. „Oh Happy Day”,
înregistrat în 1967 a devenit instantaneu un hit internațional devenind un standard pentru muzica
gospel modernă.
Jazz
Cu toate subgenurile ulterioare – o muzică ritmică, dar sincopată… probabil primii artiști
care au promovat acest gen nu aveau cine știe ce studii muzicale și se mai împleticeau la citit
partituri (asta dacă știau să citească în vreun fel), iar când cântau după ureche poate nu își
aminteau exact ce trebuie să facă așa că începeau să improvizeze. Improvizația a devenit o
caracteristică a muzicii de jazz.
Ritmul este ceea ce a făcut jazz-ul atât de popular. Da, jazz-ul a fost la început un stil de
muzică popular. În anii ’20 era muzica după care se dansa în întreaga America așa cum se
dansează astăzi pe ritmuri House.
Adevăratul ”boom” s-a produs în perioada anilor ’20-’30, în special în Chicago – euforie,
beție (doar era prohibiție, nu?), mafioți, glamour… cred că toată lumea are o imagine destul de
clară pentru că s-au făcut nenumărate ecranizări inspirate de aceea perioadă nebună. Erau străzi
întregi cu baruri și cluburi, unul lângă altul, iar muzicienii treceau și ei cu ușurință dintr-un local
în altul (în căutare de contracte, să își găsească parteneri cu care să formeze orchestre, să vadă ce
face concurența etc). În felul acesta muzicienii de jazz au învățat foarte mult unii de la alții, au
preluat idei, iar muzica lor a evoluat rapid de la o muzică de amatori la una foarte elaborată.
 Diferite stiluri au apărut în funcție de cluburile în care se cânta. Cluburile mici nu își
permiteau să plătească prea mulți muzicieni așa că s-au consacrat formule restrânse, de obicei
trio (pian, contrabas, tobe), quartet (pian, contrabas, tobe, saxofon/trompetă). În schimb în
cluburile mari își puteau permite orchestre mari (big-band) având în componență de la 25 până la
50 de membri. În general cluburile care își puteau permite un big-band erau cluburile de dans,
probabil de aceea specific big-band-urilor este genul Swing (legănat) – cu un ritm mai alert și
Sweet (dulceag) – ceva mai lent, mai lasciv, bun pentru ”vrăjeală”.
Stilul Scat – artistul improvizează cu propria voce ca și când ar cânta la un instrument
muzical. Nu știu sigur dacă este adevărat, dar se spune că totul a început de la Louis Armstrong.
Ai auzit de el, nu? Nu Neil Armstrong care a fost primul om care a ajuns pe Lună și nici Lance
Armstrong ciclistul, ci Louis Armstrong trompetistul. Louis avea concert într-o seară, dar și-a
uitat acasă instrumentul. Trebuia să cânte, dar nu avea cu ce așa că a improvizat. A cântat cu
vocea ceea ce ar fi trebuit să cânte cu trompeta. Vocea aia a lui gâjâită (se pare că avea o
problemă la gât) l-a făcut celebru peste noapte.

Petrecerea s-a terminat brusc atunci când a început criza economică (great depression
1929-1932) continuată la scurt timp de cel de-al II-lea război mondial. Multe cluburi s-au închis,
mulți artiști au rămas fără job-uri. Majoritatea big-band-urilor au dispărut pentru că erau prea
costisitoare. 3 orchestre mari au reușit să-și creeze un brand suficient de puternic încât să reziste
probei timpului: Duke Elington, Count Basie și Glenn Miller.
Fiecare orchestră avea propria semnătură – o melodie pe care o cântau în deschiderea
fiecărui concert. De exemplu, când auzeai ”In a mellow tone” (într-un ton mai relaxat) știai că e
vorba despre orchestra Count Basie. Spun ”auzeai” pentru că pe vremea aceea nu exista
televiziune ci doar radio.

O altă particularitate a vremurilor – trenul era principalul mijloc de transport. Și

muzicienii aflați în turneu petreceau mult timp prin trenuri. Așa că nu e de mirare că multe
melodii au fost inspirate de trenuri, mai ales că acel ritm legănat al trenurilor se potrivea de
minune cu swing-ul.
După război a urmat o perioadă lungă de boom economic, cluburile au înflorit și ele, iar
în cluburi ce să se cânte? Jazz, bineînțeles, că doar nu o să se cânte Mozart. Dar au apărut și
consumatori mai rafinați, care doreau și altceva decât muzică swing. Și generația de artiști de
jazz se schimbase – tinerii artiști aveau studii muzicale serioase și își doreau și ei să cânte ceva
mai sofisticat, să-și împingă limitele. BeBop este stilul care s-a cântat în anii ’50 și în această
perioadă s-au născut legendele – Charlie Parker, John Coltraine, Miles Davis, Dizzie Gillespie,
Oscar Peterson, Thelonious Monk asta ca să menționez doar câțiva dintre cei mai reprezentativi
artiști.
Jazz-ul a suferit o schimbare destul de abruptă de direcție – de la muzica sofisticată, dar
accesibilă marelui public la muzica ultrasofisticată ce se adresa elitelor.
Au înnebunit cu toții? Nu, doar au vrut să experimenteze, să împingă muzica spre teritorii
noi, de nimeni bănuite. După un timp, după ce și-au satisfăcut setea de explorare, s-au mai
liniștit. Exact așa s-a și numit ceea ce a urmat – Cool.
Jazz = America? Da, dar nu și in anii ’60 pentru că atunci jazz-ul s-a mutat în Brazilia, la
Rio de Janeiro pe muntele Corcovado sau pe plaja Ipanema. Antonio Carlos Jobim si Juao
Gilberto au făcut cunoscut lumii întregi stilul Bossa Nova și cât de frumoasă este muzica latino-
americană.
Anii ’80 au adus din nou schimbări majore în lumea jazz-ului. Dacă în anii ’30 jazz-ul
domina lumea muzicală, acum pop-rockul era la putere. Electronica și-a făcut simțită influența și
în felul în care se făcea muzica. Pianul a fost înlocuit de sintetizator, contrabasul de chitara
bass… dacă există pop-rock de ce să nu existe și jazz-rock? Și dacă tot e vorba de alăturare ce
nume mai potrivit se putea găsi pentru acest stil decât Fusion?
Jazz-ul este frumos și pentru că oamenii care fac această muzică nu îmbătrânesc
niciodată. Același Miles Davis care în anii ’50 cânta Bebop, în anii ’60 cânta Cool s-a reinventat
din nou și a început să experimenteze Fusion. Pe lângă el s-a făcut cunoscută o generație nouă de
artiști și probabil că numele cel mai reprezentativ al acestei perioade este Chick Corea.
Dacă fuziunea dintre jazz și rock a fost un experiment de succes de ce să nu se mixeze și
cu altceva? Cu ce anume? Artiștii au căutat influențe din muzica etno, fiecare de prin țara sa de
origine – așa a apărut afro-jazz, latin-jazz etc. Toată această fuziune planetară s-a numit,
bineînțeles, World Fusion.
Ca și în muzica clasică și în jazz există tendința de a îmbina noul cu vechiul, luând astfel
naștere curente precum NeoBop, NeoClassical, Modern Creative, NewBossa. Se reiau teme
clasice (devenite teme standard în jazz) folosindu-se instrumente electronice și sonorități
moderne. În același timp artiști care au experimentat muzica electronică se întorc la origine, la
instrumentele clasice… cred că în ziua de azi nu se mai poate vorbi de un anume stil de jazz ci
mai degrabă de un anume stil al unui anume muzician. Singurul stil ușor identificabil ar fi Acid
Jazz – jazz făcut de DJ.