În jazz, totul este atât de spontan, încât practic nu există cel mai mic decalaj între concepție și execuție,

afirma Michel Perrin, atrăgând atenția asupra faptului că de cele mai multe ori compozitorul era și
interpret. Cu toate acestea, jazzul rămâne, la origini, o artă ”eminamente colectivă”, fapt de la sine
înțeles când e vorba de un ansamblu orchestrat și mai puțin evident în cazul unui solist, influențat atât
de cei care îi acompaniază, cât și de cei care îi ascultă.

Improvizația este o altă caracteristică importantă a jazzului, chiar dacă nu una determinată.
Faptul că un solist improvizează nu surprinde pe nimeni. Deși acest lucru a existat întotdeauna în
muzică, un interpret de jazz are o infinit de mare libertate de a improviza pe baza unei teme date decât
oricare altul. Totuși, niciun solist nu va putea cânta după bunul său plac, fără a ține seama de ceilalți.
Trebuie avută în vedere excepționala muzicalitate a negrilor, care – o perioadă îndelungată necunoscând
notele – și-au exersat urechea și li-au fortificat memoria în improvizații colective. Muzicienii de jazz
regăseau astfel elementele aproape uitate de arta cultă, improvizația și spontaneitatea exprimării fiind
cultivate într-o comuniune organică a creatorilor, interpreților și ascultătorilor. În acest fel s-a născut o
tehnică nouă de interpretare, s-a intensificat valorificarea anumitor instrumente: celor solistice li s-au
descoperit ”culori mai pregnante”, iar muzicii de jazz i s-a imprimat o ”frenezie sonoră”, specifică
secolului

Ragtime – care în traducere însemna ”timp rupt în bucăți, ciopârțit, tact sacadat” -era numele dat unor
piese muzicale foarte sincopate, formate din 3 sau 4 teme de câte 16 măsuri. Dar, mai mult decât atât,
ragtime reprezenta o manieră de a cânta la pian caracterizată prin atacul puternic al mâinii drepte, care
reliefa melodia, în timp ce stânga puncta timpii tari cu note joase, iar pe cei slabi cu note înalte.

A fost, de atfel, primul stil instrumental creat de pianiștii de culoare, iar posibilitatea de a interpreta
orice piesă de succes în manieră ragtime a dus la o adevarată explozie a folosirii pianului în localurile de
petrecre și i-a determinat pe o bună parte a jazzmanilor să-și alcătuiască orchestrele numite ”Ragtime
Band”.

Spre deosebire de alte stiluri, ragtime are un loc de naștere bine identificat: orașul Sedalia, din statul
Missouri, unde, în tinerețe, o perioadă Scott Joplin a fost pianist de local.

Originar din Texas, el cântase în adolescență ți prin localurile din St. Louis, dar se afirmase cu adevărat
la 25 de ani, în 1893, când, la ”Expoziția Mondială de la Chicago”, uimise asistența cu propria-i orchestră.
Cei care l-au ascultat spuneau că ”îți trebuia oarece timp ca, între o piesă și alta, să-ți recapeți suflul”.

Mai târziu, Joplin s-a dovedit un compozitor inspirat, dând la iveală o serie de raguri, piese ragtime
celebre în acea vreme, precum ”Maple Leaf Rag”, care, deși compusă în 1899, se cântă și acum cu
succes, ”Original Rag” sau ”Sugar Care Rag”. Încă din primii ani ai secolului trecut Scott Joplin a renunțat
să mai cânte în public, trăind până la moarte, în 1917, din drepturile de autor și din lecțiile de pian date
elevilor albi și celor de culoare, care îl asaltau. A compus numeroase piese pentru ”piano rolls”, dar și
două opere ragtime, care însă nu s-au bucurat de succesul rag-urilor menționate.

Cucerind rapid estul Statelor Unite, ragtime-ul a primit un accent creol în Louisiana, în perioada în care
pianiștii de culoare furnizau decorul muzical al localurilor din New Orleans, respectiv din ”Storyville”.
Cântând ragtime, ei făureau, de fapt, jazzul.

Apariția jazzului – pe la 1900 – a însemnat în muzică o revoluție cu multiple consecințe, fenomenul

încadrându-se deplin în complexul proces de înnoire a artei. Premeditării teoretice a multor dintre
experimentele acestei perioade, muzicienii de jazz i-au contrapus elanurile lor spontame, care se
încadrau perfect în spiritul epocii. Afro-americanii au izbutit să dea naștere unui mod cu totul inedit de a
realiza muzica instrumentală și vocală, arta lor devenind ”un idiom muzical acceptat și chiar adoptat în
lumea întreagă” în răstimp de numai câteva decenii.

Muzica aceasta nouă era ”multicoloră, viguroasă, evocatoare, la nevoie producând o senzație de
eliberare de obsesiile trecutului”. Atunci aproape nimeni nu a realizat că ”noutatea jazzului consta nu
doar în timbrul instrumentelor sau în modalitățile de interpretare încă necuniscute până atunci ci în
faptul că făuritorii lui trăiau simultan actul creației și pe cel al expresiei. Căci numai înlăuntrul unei
permanente legături între interpret și public se putea constitui firesc limbajul noii arte”.

Nașterea acestei arte, la început eminamente negre – care din tradiția africană a inventatorilor ei a
păstrat sistemul metric, maniera de frazare, modalitatea de tratare a materiei sonore și unele elemente
armonice ale bluesului, iar din muzica europeană a albilor americani, sistemul melodic, cel armonic și în
general, instrumentația – poate fi considerată un adevărat miracol.