Liceul de Arte “Dinu Lipatti’’ Pitești

Evoluția stilurilor în muzica jazz

Lucrare de atestat

Profesor coordonator: Tăbuș Ana-Maria Alexandra

Elev: Geană Cristina Ileana Iuliana

Pitești 2023
 Apariția Jazz-ului

Jazz-ul este un gen muzical care a apărut în jurul anilor 1900 în orașul New
Orleans, din statul american Louisiana. A fost creat de o comunitate diversă de
muzicieni, inclusiv afro-americani, europeni și latino-americani, care au combinat
stilurile lor muzicale tradiționale pentru a crea un sunet nou și inovator.
Jazz-ul este considerat unul dintre cele mai importante și influente genuri muzicale
din secolul XX, având un impact major asupra culturii și societății din întreaga
lume. Este cunoscut pentru improvizația sa, ritmurile complexe și pentru faptul că
oferă muzicienilor o platformă de exprimare artistică liberă și creativă.
Jazz-ul a fost influențat de mai multe genuri muzicale, printre care blues-ul,
ragtime-ul, muzica afro-cubaneză și muzica europeană tradițională. În primii ani,
jazz-ul era cântat și interpretat de muzicieni în localurile din New Orleans, dar în
curând a început să se răspândească în alte orașe din Statele Unite și apoi în
întreaga lume.
Pe măsură ce jazz-ul a evoluat, au apărut și sub-genuri precum swing, bebop, cool
jazz, free jazz și fusion. În prezent, jazz-ul rămâne o formă de artă vie și dinamică,
cu muzicieni talentați care continuă să inoveze și să inspire.
Michel Perrin susține în “Histoire du jazz” că totul a început cu căpitanul Smith,
acesta nu era negru, ci alb și supus al Majestății Sale Iacob I Stuart, rege al Angliei,
Scoției și Irlandei. Cunoscut mai degrabă ca explorator și cartograf, nicidecum ca
amator de muzică, el a fost primul englez care, în numele suveranului său, a luat în
stăpânire un teritoriu din continentul nord-american numit Virginia.
Într-o zi de august a anului 1619, la Jamestown, a cumpărat un prim lot de sclavi
negri aduși de o fregată olandeză tocmai din Africa vreo 20 de tineri. Până în 1808,
dată la care printr-o lege federală a fost interzis negoțul cu negri, au urmat mulți
alții, peste un milion de suflete...
În acea vreme, condiția sclavilor era similară cu cea a animalelor de povară,
asupra cărora stăpânul avea “drept de viață și de moarte”. Pentru a se ajuta în
muncă, ritmându-și mișcările sau spre a-și uita condiția, în rarele momente de răgaz
sclavilor nu le rămânea decât o singură alinare: cântecul. Din cântecul acestor
oameni năpăstuiți și dezrădăcinați, umiliți și desconsiderați, din cântecul africanilor
transmutați forțat pe continentul nord-american s-a născut o artă miraculoasă
numită mai târziu “jazz”.
Până atunci însă, trebuie spus că muzica sclavilor era foarte asemănătoare cu cea
practicată de numeroase popoare africane: un cântec simplu, însoțit de
acompaniamentul ritmic al unor primitive instrumente de percuție sau de simple
bătăi ale palmelor. În Africa, aproape în toate împrejurările negrii cântau. Nu exista
activitate care să nu fie marcată prin muzică.
 Cântecele i-au ajutat pe sclavii de pe marile plantații americane și pe alții ca ei, să-
și sincronizeze mișcările, să-și ritmeze efortul. Astfel au apărut “work songs-
cântecele de muncă”.
Pe măsură ce s-au succedat generațiile, sclavilor aduși în Statele Unite li s-a
estompat însă amintirea muzicii africane, asupra ei intervenind multiplele influențe
“externe”.
Prima, înainte de nașterea propriu-zisă a jazzului, a fost cea a misionarilor albi.
Aceștia, creștinându-i pe sclavi către 1750 – în urma unui decret al regelui Ludovic
al XIV-lea – i-au învățat psalmii, pe care negrii i-au cântat în manieră proprie, cu
accent, intonație și ritm specific african. Astfel, plecându-se de la melodiile albilor,
s-au creat o formă tipic neagră de muzică religioasă, numită “negro spiritualis”,
care utiliza o cu totul altă ritmică, altă formă de desfășurare și alt text.
“Work songs” și “negro spirituals” au fost, așadar, primele manifestări ale acestei
arte – la început vocale – din care, mai târziu, s-a născut muzica de jazz.
Cele dintâi spectacole musicale realizate de oamenii de culoare au fost oferite de
“minstrels”. Adevărați trubaduri ce străbăteau teritoriul Statelor Unite, ei s-au
constitiuit în trupe alcătuite din doi, trei, patru interpreți vocali, care se acompaniau
la chitară, banjo, vioară, tamburină.
După prezentarea cântecelor de dragoste și a unor cuplete musicale cu caracter
umoristic, aceștia își încheiau programul cu câteva dansuri.
Asupra datei celor dintâi reprezentații susținute de “minstrels” există opinii
diferite. Unii muzicologi afirmă că această formă de reprezentare artistică s-a
manifestat înainte de 1800. Alții consider că, pentru prima oară, un astfel de
spectacol a avut loc la “Bowery Amphitheatre” din New York, în februarie 1843.
Atunci au apărut pe scenă patru artiști polivalenți – cântăreți, comic și dansatori în
același timp – reuniți în ansamblul numit “Virginia Minstrels”. Cei patru muzicanți
erau Daniel Dekadur Emmett – la vioară, Billy Whithork – banjo, Frank Bower și
Dick Pelham – percuție, tamburină etc.
Dintre aceștia, doar Daniel Emmett a devenit mai târziu celebru și asta datorită
compozițiilor sale. Aceștia au reușit să obțină un success răsunător, deschizând un
drum sigur comediei musicale și “music hall”-ului, lucrul s-a datorat, în bună
măsură, faptului că spectacolul lor era lipsit de vulgarități, de glume fără perdea sau
aluzii obscene.
Această artă, primitive și spontană a negrilor – minoritate umilită și nedreptațită –
a fost, în mod cu totul suprinzător, imitate de albi. Așa se face că, o bună bucată de
timp, țara va fi străbătută și de cântăreți sau comedianți albi, travestiți în oameni de
culoare. Odată instaurată, tradiția se va perpetua până în 1927, când a apărut
ultimul mare alb cu fața cănită și buzele îngroșate: Al Jolson.
De-a lungul anilor, nici “Războiul de Secesiune”, nici “Declarația puterilor
privind desfășurarea comerțului cu negri”,semnată la Viena în 1815, și nici chiar
“Legea abolirii sclaviei”,din 1865, nu au schimbat, în mod essential sau măcar
evident, condiția negrilor. Deși fusese consfințită libertatea și egaliatatea tuturor
cetățenilor, indifferent de culoarea pielii, în realitate segregația s-a perpetuat
sistematic în societatea albilor, negrii neputând spera decât în existența unor relații
de la inferior la superior.
În plan musical, respective stare de lucruri a avut două consecințe. Prima a fost că
arta neagră a continuat să se dezvolte izolat de cea a albilor, cu care nu avea decat
contacte întâmplătoare și superficiale. Cea de a doua a fost că – alături de cântecele
de muncă, “work songs”, și cele religioase, “negro spirituals”- a apărut o altă formă
de cânt, “bluesul”. Împreună cu celelalte două, el s-a aflat la originea apariției și
evoluției – în sudul Statelor Unite – a unui limbaj nou în muzică, a unui mod inedit
de a cânta vocal și instrumental. Realizând o sinteză emoțională, pe înțelesul
tuturor, această artă a afro-americanilor a devenit un idiom musical acceptat și
adoptat în lumea întreagă sub numele de “jazz”. Cu toate acestea negrii își
exprimau necazurile lor de oameni oprimați și speranța într-o lume mai bună.
Curând însă au simțit nevoia de a-și exprima chinul și disperarea, resemnarea și
revolta, umorul și voioșia într-un mod mai direct, mai liber, mai familiar. S-a
născut astfel “bluesul”, cuvântul care desemnează “o stare de spirit”.
Mai mult decât oricare altă mlădiță din arborele genealogic al jazzului, bluesul a
făcut posibilă apariția unui bogat repertoriu jazzistic, a unei tehnici instrumentale
specific și a unui stil dintre cele mai originale. Denumirea a prins să circule abia în
1912, după lansarea piesei “Memphis Blues”, piesă compusă de W.C. Handy,
căruia i s-a spus “Părintele bluesului” desi el i-a inventat cel maim ult numele.

William Christopher Handy

S-a născut la 16 noiembrie 1873 în Florence, Alabama. Tatăl și bunicul său au fost
predicatori ai bisericii “African Methodist Episcopal”.
Când fară încuviințarea părinților, Handy și-a cumpărat prima chitară, tatăl său –
care credea că instrumentele musicale “profane” erau uneltele diavolului – i-a cerut
s-o ducă înapoi și l-a înscris la cursurile de orgă. Băiatul însă a renunțat curând la
acestea în favoarea cornetului, la care a învățat să cânte de la un frizer.
Ca adolescent, a făcut parte dintr-o orchestra locală, apoi la 18 ani părăsește casa
părintească devenind muzicant itinerant. Mai târziu, după câteva experiențe maim
ult sau mai puțin reușite, prin 1895-1896 devine șeful unei orchestra de oarecare
notorietate, “Mahara’s Colored Minstrels”, cu care pleacă în turneu la Chicago,
străbate Texasul, Georgia și Florida. El poate fi considerat primul folclorist de
culoare atât timp cât – călătorind de-a lungul fluviului Mississippi, în satele din
delta acestuia – a cules și a valorificat, mai târziu, bluesul rural.
În 1908 William Christopher Handy devine, alături de Harry Pace, coproprietar al
unei edituri muzicale la Memphis – “Peace & Handy Music Co” – care îi va
permite să-și tipărească primele dintre cele 60 de bluesuri compuse: “Memphis
Blues”-1912, “Saint Louis Blues” și “Yellow Dog Blues”-1914, “Beale Street
Blue”-1916.
 În 1918 mută editura la New York, iar doi ani mai târziu își fondează propria
companie, în condițiile în care Pace se retrage pentru a investi în domeniul
discographic, fondând Casa “Black Swan Records”.
În cee ace privește primele sale compoziții, trebuie spus că “Memphis Blues” –
datorită căruia Handy a fost supranumit “The Father Of The Blues/Părintele
bluesului” – are o mica poveste. Piesa a fost compusă în 1909 și s-a numit “Mr.
Crump”.
El a compus alte două bluesuri de referință: St. Louis Blues, care are o poveste
aparte. Legenda spune că în 1903, pe vremea când cutreiera țara, așteptând un tren
în gara unei localități uitate de lume ascultat un muzicant care cânta la chitară cu un
cuțit. Mai târziu, povestind întâmplarea, mărturisea că ”a fost cea mai ciudată
muzică auzită vreodată”. Acordurile respective l-au obsedat de-a lungul anilor,
până când s-au materializat – în ”Yellow Dog Blues”, în opinia multor istorici ai
jazzului cea mai bine vândută compoziție a sa.
Din punct de vedere muzical, bluesul se caracterizează prin folosirea ”notelor
alterate”, așa-numitele ”blue notes”. Fiind de obicei în tonalitate majoră, a treia și a
șaptea treaptă a gamei coboară un semitone făcând să pară a aluneca în minor.
Această ”alterare” a anumitor note a devenit, de fapt, una dintre principalele
caracteristici ale stilului melodic specific jazzului. Interpretat în tempouri diferite
bluesul a fost și a rămas un cântec liric.
”Eu nu am învățat niciodată să cânt blues”- mărturisea faimosul solist T-Bone
Walker. ”Bluesul a mocnit în mine de la naștere, ba chiar mai înainte, fiindcă noi
am trait și am cântat bluesul de la începutul vremii”, afirma el. ”Prima mea
amintire datează din serile când ședeam cu mama și ea cânta melodiile acelea care
nu mai fuseseră auzite de nimeni, chiar dacă pe atunci toți cântau blues, cum de
altfel se mai întâmplă și astăzi. Oriunde te-ai duce, peste tot ai să auzi grupuri de
negri care interpretează bluesuri minunate…
Dar trebuie sa fie clar pentru toți faptul că există un singur fel de blues: acela de
12 măsuri, pe a cărui temelie poți construi orice ”.
La început, cântăreții nu se supuneau vreunor reguli privitoare la forma și durata
cântecului. Ei improvizau atâta vreme cât aveau ceva de spus. Ulterior însă – odată
cu apariția mai multor interpreți ai acelorași piese – acestea vor căpăta o formă fixă.
Muzicologii consider că bluesul nu s-a născut ca o particularitate a unei regiuni
sau a unei anumite așezări a Statelor Unite. Ei au identificat numeroase zone în care
această muzică proliferează de cel puțin două secole, chiar dacă unii specialiști au
considerat Tennessee, a fi leagănul bluesului, alții Texasul, o bună parte a lor,
Louisiana, iar cei mai mulți, malurile fluviului Mississippi, unde densitatea
populației de culoare părea să fi atins cota cea mai ridicată.
Primii interpreți de blues, ”blues-singers”, cântau pentru ei înșiși, atunci când nu
se adresau unui auditoriu format, de obicei, din camarazii de muncă. Cei mai mulți
visau să ajungă cântăreți profesioniști și să-și poată înlocui chitarele lor artizanale
cu instrumente autentice.
 La începutul activității lor aproape toți au fost muzicanți ambulanți, care
cutreierau satele improvizând cântece inspirate din incidentele voiajului, din
evenimentele locale – inundații, cicloane, incendii devastatoare – sau din viața
dramatică a unor confrați de culoare. Trubaduri moderni, ei cântau – după seceriș și
recoltarea bumbacului – în așa-numitele ”jukes”, localuri răspândite de-a lungul
șoselelor, în care se consuma alcool ieftin și unde, la nevoie, puteau să petreacă o
noapte sau două de odihnă. Apoi revigorați și cu ceva provizii, aceștia își continuau
pribegia.
Cele mai multe dintre acestea au avut o existență efemeră și anonimă, câteva însă,
precum ”Mississippi Jook Band” sau ”Cannon’s Jug Stompers”, au ajuns mai
târziu celebre.
Unul dintre primii mari cântăreți de blues – poate chiar cel mai cunoscut – care
cânta acompaniindu-se la chitară, după tradiția popular a genului, a fost:

William Lee Conley Broonzy, zis și Big Bill.

Născut, după cum însuși afirma, în 1893 la Scott, în statul Mississippi, a avut
diferite ocupații, inclusiv cea de hamal la Chicago, până când deosebitele-i
înzestrări muzicale native l-au ajutat ca, ăn 1926 să facă primele înregistrări.
El interpreta cuvintele pline de amărăciune ale unui blues ca ”Black, Brown &
White”, într-un ritm vioi, aproape vessel, iar un text umoristic îl însoțea cu o
muzică dramatică, reușind să creeze astfel un contrast frapant între conținut și
expresie, evidențiind adevăratul spirit al bluesului.
Unii cântăreți ambulanți erau orbi - ”blind”, precum ”Blind Blake”, ”Blind Boy
Fuller”, ”Blind Lemon Jefferson”, și, nu arareori, copiii care îi însoțeau au devenit,
la rândul lor, cântăreți. Astfel, fapt fără precedent, de-a lungul mai multor generații
s-a menținut pură tradiție muzicală, de la acei trubaduri anonimi de odinioară până
la Ray Charles, John Lee Hooker, Muddy Waters sau B.B. King, faimoasele vedete
ale bluesului, nume de-acum celebre în lumea întreagă.
Cam în aceeași perioadă apar și marile cântărețe, precum:

Gertude Ma Rainey – supranumită ”Mother of The Blues” care își îndemna

confrații: ”Când nimeni nu se sinchisește de voi, când sunteți năpăstuiți și alungați
de peste tot, cântați blues”.
Mamie Smith a fost prima care, în 1920, a realizat un astfel de disc pentru
compania ”OKeh Records”. El conținea două compoziții semnate de Perry
Bradford, ”Crazy Blues” și ”It’s Right Here For You”. Deosebitul success de
public al discului, vândut în peste două milioane de exemplare a dat un veritabil
impuls unor astfel de înregistrări, realizate în special de cântărețele de blues.

Negrii au descoperit în marile orașe instrumente musicale care până atunci le

lipsiseră, Dupa Războiul Civil încheiat la 1865, numeroase fanfare militare s-au
dizolvat, iar oamenii de culoare au putut să le cumpere instrumentele cu sume
derizorii și să-și creeze mici orchestra. Într-un timp neverosimil de scurt și fără a
primi vreo îndrumare, afro-americanii au învățat să cânte la acele instrumente.
Datorită lor, ritmul muzicii a început să se diversifice tot mai mult, atât inflexiunile
melodice, cât și interpretarea instrumental năzuind să reproducă aproape fonetic
sunete ale limbii engleze și, în același timp, ale limbajului african.
Astfel, oamenii de culoare au ajuns – după numai câteva decenii – la o exprimare
muzicală specifică, la un stil propriu de a cânta. Iar în momentul în care, cu ajutorul
instrumentelor musicale, ei și-au putut interpreta cântecele profane sau religioase în
maniera respectivă este considerat a fi cel al nașterii jazzului, ”muzică a marii, a
splendidei imperfecțiuni”, după cum o caracteriza un profund și subtil cunoscător al
ei.
Proliferând rapid, orchestrele formate din negri sau alcătuite de obicei din unul
sau două cornete cu piston – trompeta, instrument ”nobil”, a fost multă vreme
rezervată numai albilor – un clarinet, un trombone, tuba, o tobă mare, una mica și
cinele.
Modificări au intervenit ceva mai târziu, când, încetând de a mai fi ambulante,
orchetrele s-au fixat în sălile de dans sau în cabarete. Atunci, un singur om a putut
cânta la tobe și cinele, contrabasul a înlocuit tuba, iar apariția pianului a produs
mutații atât în planul ritmic, cât și în cel melodic.
Tuba sau contrabasul cântau, cel mai adesea, pe timpii forte, iar banjoul sau
chitarra evidențiau toți cei patru timpi, accentuându-I, mai ales, pe cei slabi. Partea
ansamblului formată din aceste instrumente poartă numele de ”secția ritmică”.
Cornetul sau trompeta, clarinetul, trombonul alcătuiau ”secția melodică”. Forța și
registrul acesteia erau desemnate, în primul rând, de cornet. Deținând de obicei,
rolul conducător în formație, el era solistul, cel care cânta melodia pe baza căreia
clarinetul ”broda” cu sunetul lui înalt și suav. Trombonul furniza partea de bas,
întregind sunetul celorlalte instrumente, fără a crea însă o linie melodică autonomă.
Repertoriul primelor orchestra apărute la New Orleans se compunea din marșuri
pentru parăzi și din gavotte, cadriluri, polci, vechi cântecepentru dans.
Instrumentiștii negri au imprimat respectivelor lucrări invățate ”după ureche” un
accent characteristic și un ritm specific, conferindu-le o anumită interpretare, așa
cum făcuseră, de altfel, și cu psalmii preluați de la misionarii albi. Această
”deformare” era de fapt o recreare și nu e de mirare că primele piese de jazz,
precum ”High Society” sau ”Muskrat Ramble”, au fost la origini marșuri destinate
fanfare.
Chiar dacă jazzul, ca fenomen musical, s-a născut înainte de începutul secolului,
cuvântul ”jazz” a apărut abia în jurul anului 1910. Inițial el a fost folosit ca verb -
”to jazz” – pentru a desemna o manieră de interpretare, apoi ca adjective, pentru a
califica muzica respective și, mult mai târziu, ca substantive, având sensul utilizat
astăzi. Asupra originii cuvântului cercetătorii nu au ajuns, încă, la un punct de
vedere comun, existând și astăzi mai multe opinii. Astfel, unii istorici muzicali
consider că termenul ”jazz” provine din numele unei orchestra alcătuite din albi,
condusă de trombonistul Eddie Edwards. Formația, care a cântat la cafeneaua ”New
Schiller” din Chicago – iar mai târziu, în 1917, a realizat primele discuri- s-a numit
la început ”Original Dixieland Jass Band”, apoi ”Original Dixieland Jazz Band”.
Alți muzicologi, amintind că Louisiana, patria jazzului, a fost cândva o colonie
franceză, afirmau că originea acestui cuvânt s-ar putea afla în verbul francez
”jasser”, care, în afara anumitor sensuri obscene, îl avea și pe acela de ”a discuta în
contradictoriu”, ”a broda” și ”a cleveti”.
Dar acestea nu sunt singurele încercări de a explica etimologia cuvântului ”jazz”.
Astfel, Ferde Grofé considera că, având sensul de ”în ansamblu” sau ”împreună”, el
era folosit la San Francisco încă din prima decadă a secolului trecut, Robert Goffin
pretindea că ar deriva de la ”Jess”, numele unui pianist de culoare, iar André
Coeuroy și André Schaeffner afirmau că provine de la Jasbo Brown, proprietarul
unui cabaret din New York, care cânta cu mult antren, îndemnat permanent de
clienții obișnuiți ai localului: ”Mai cântă Jasbo, mai cântă Jas!”.
Există două arte perfect distincte - ”arta compoziției” și cea a ”execuției” –
contibuie, în egală măsură, la realizarea muzicii de jazz. Una dintre cele mai
importante, dacă nu chiar cea mai importantă, particularitate a ei o reprezintă
”swingul”, element mai ușor de identificat într-o interpretare decât de definit. Duke
Ellington, faimosul pianist, compozitor și șef de orchestră, afirma că ”nu se pune
problema să compui cu swing, pentru că swingul este acel ceva care-l satisface pe
ascultător și, atât timp cât notele nu sună, nu există, nu poate exista, swing”. În
principiu deci, ”swingul se manifestă doar în procesul execuției, prin accentuarea
timpilor slabi, fapt care evidențiază originile africane ale jazzului”.
Dar, pentru a genera ”swing”, accentuarea celor patru timpi trebuie făcută cu
măsură, cu nonșalanță și suplețe. Chiar dacă în esență este mai degrabă o problemă
de interpretare decât de compoziție, unele piese muzicale se pretează la o execuție
cu un swing mai pronunțat decât altele, tot așa cum ”o esență de lemn arde mai bine
decât alta”.
Întrebat cândva, ce este swingul, marele Louis Armstrong a răspuns sec, fără alte
comentarii:”If you have to ask, you’ll never know!”/ ”Dacă nu îl simți și ești nevoit
să întrebi ce este, atunci fii sigur că nu vei ști niciodată!”
Când, în sfârșit, și-au putut procura instrumentele muzicale, afro-americanii au
inventat o tehnică diferită de cea a muzicienilor clasici. Tratând instrumentele ca pe
niște voci umane, principala lor preocupare a fost ca ele să reproducă inflexiunile
tipice cântăreților de blues sau de ”negro spirituals”.
Această tehnică aparte și foarte personală se caracteriza printr-un atac sincer,
deschis, cu un vibrato pronunțat, care reflecta cu exactitate personalitatea
interpretului, astfel încât o ureche exersată îi putea recunoaște cu ușurință după
primele măsuri.
 Pentru că astăzi jazzul se cântă mai ales în comerț și pentru că numeroși amatori îl
ascultă chiar în cabarete fără ca măcar să le treacă prin minte să-l danseze, se uită
adesea că acesta a fost și a rămas în esența lui o muzică de dans.
Pentru jazz, ritmul regulat, tempoul continuu este
””””””””””””””””””””””””””””””””””””