Istoria Jazz-ului

Jazz-ul era un stil de muzica aparut la inceputul secoluli al XX-lea in statele sudice ale
Statelor Unite si este considerat prima si,pana acum,unica forma de manifestare artistica din
istoria culturii care s-a dezvoltat in Lumea Noua,avand provenienta in melodiile populatiei de
culoare,urmasa a sclavilor de origine africana.In muzica de jazz se recunosc in special
tonalitati de blues si ragtime,la care se adauga si elemente ale muzicii europene.Mai tarziu
au fost preluate ritmuri ale muzicii latino-americane.

Originea denumirii
Chiar dacă i se cunosc rădăcinile, originea şi semnificaţia iniţială a denumirii “jazz” – care, la
început, era pronunţat jass – este controversată. Unele surse spun că, din punct de vedere
fonetic, se înrudeşte cu expresia “chasse-beau”, o figură de dans din Luisiana, fostă colonie
franceză. Alte surse susţin că ar deriva din “Jézabel”, numele unei prostituate din New
Orleans, în ortografie americană “Jazz-Bel”. În jargonul populaţiei locale cuvintele “jasm” sau
“gism” înseamnă rapiditate şi energie, au însă şi o semnificaţie erotică. În 1917, formaţia
Original Dixieland Jazz Band a avut mult succes la “New York Columbus Circle”, şi cuvântul
“jazz” a intrat în vocabularul curent, deşi apăruse deja cu referire la muzică în 1913 într-un
ziar din San Francisco, fără să fi avut un deosebit ecou.

Ca în mai toate stilurile muzicale, jazzul este definit prin mai multe curente, dezvoltate de-a
lungul anilor: New Orleans Dixieland în anii 1910, sub-stilul pe nume Swing din anii 1930,
Bebop de la jumătatea anilor 1940, ca şi o varietate de Jazz Latin, Brazilian sau Afro-Cubanez.
Acid Jazz este unul din cele mai însemnate sub-stiluri şi a inspirat apariţia altor stiluri
muzicale, precum funk şi hip-hop.

1
Evoluţia stilurilor în muzica jazz
Dacă în privinţa originii denumirii nu există un consens, despre „locul naşterii” jazz-ului,
lumea pare să se fi pus de acord: New Orleans, în jurul anului 1900. Totuşi, o muzică
asemănătoare exista în acel timp şi în Kansas City, Saint Louis sau Memphis, iar înainte de
stilul “New Orleans” a fost un alt stil celebru, şi anume “Ragtime” – foarte ritmat, compus
pentru pian, iubit de muncitorii care construiau căile ferate în Missouri.

Oraşul New Orleans, situat în delta fluviului Mississippi, a devenit centrul în care s-a
cristalizat un stil muzical practicat în toate localităţile din bazinul fluviului, constând dintr-un
amestec de Worksongs, Spirituals şi Blues, redat cu ajutorul mai multor instrumente
melodice (trompetă, clarinet şi trombon), cărora li se opuneau instrumentele ritmice (bass,
baterie, banjo, eventual pian). Oraşul avea la începutul secolului al XX-lea un amestec de
diverse populaţii şi rase, spanioli, francezi, englezi, negri urmaşi ai sclavilor de pe plantaţiile
de bumbac, creoli, fapt care explică evoluţia genului.

Stilul “Dixieland”
Către anul 1910 au apărut şi formaţii de muzicieni albi, cum a fost orchestra lui “Papa” Jack
Laine sau “Original Dixieland Jazz Band”, cu un stil tehnic mai profesionist, mai lin, dar – spun
criticii – mai puţin expresiv. Acest stil de interpretare al muzicienilor albi a fost numit
“Dixieland”, pentru a fi deosebit de stilul “New Orleans” al muzicienilor de culoare. Totuşi,
cele două stiluri nu erau atât de diferite, iar destul de repede s-au format şi orchestre mixte
– “New Orleans Rhythm Kings” şi “Creole Jazz Band”, sub conducerea cornetistului King
Oliver. În acest grup a evoluat, ca trompetist secund, Louis Armstrong, omul care avea să
joace un rol important în dezvoltarea jazz-ului.

În timpul primului război mondial, centrul muzicii de jazz a devenit oraşul Chicago, unde s-au
refugiat mulţi muzicieni din New Orleans – King Oliver, Louis Armstrong cu formaţiile Hot
Five şi Hot Seven, Johnny Dodds cu New Orleans Wanderers. Astfel, aşa-numitul “stil New
Orleans” este, de fapt, stilul „crescut” în Chicago în jurul anului 1920 de către muzicienii
veniţi din New Orleans. Acolo s-a dezvoltat în mod deosebit stilul blues, reprezentat de
renumită cântăreaţa Bessie Smith.

Există, totuşi, şi un “stil Chicago”, în care predomină rolul solistului improvizator şi saxofonul
devine tot mai mult folosit şi care îl are ca reprezentant pe cornetistul Bix Beiderbecke.

2
“Swing” şi „Bebop”
Cuvântul “swing” reprezintă un element ritmic, din care se obţine o tensiune caracteristică
jazz-ului, însă denumeşte şi stilul de jazz al anilor ’30, când au apărut marile orchestre (Big
Bands), între care cea mai cunoscută este cea a clarinetistului Benny Goodman, “The King of
Jazz”. Şi pianistul Duke Ellington a pus bazele orchestrei sale în acea perioadă, şi a condus-o
până în anul morţii sale, în 1974. Tot în anii ’30 s-au remarcat marii solişti, saxofoniştii
Coleman Hawkins şi Johnny Horges, bateristul Gene Krupa, trompetistul Rex Stewart,
pianistul Teddy Wilson şi mulţi alţii. Cântăreţe de jazz vestite din această epoca au fost Ivie
Anderson, Billie Holliday şi Ella Fitzgerald.

În anii patruzeci, muzicienii au început să renunţe la stilurile existente şi să dea frâu liber
imaginaţiei, pe ritmuri foarte susţinute. Aşa a apărut stilul “Bebop”, care se axa pe abilitatea
tehnică a interpreţilor şi pe complexitatea ritmică şi armonică – reprezentanţi de seamă fiind
pianistul Thelonius Monk, saxofonistul Charlie Bird Parker şi trompetistul Dizzy Gillespie.

Acest stil a marcat şi o schimbare radicală în jazz, care a fost ridicat la rang de artă
intelectuală. Alte personalităţi ale stilului Bebop au fost trompetistul Fats Navarro şi
cântăreaţa Sarah Vaughan.

Stilurile “Cool Jazz” şi “Hard Bop”

Către sfârşitul anilor ’40 s-a produs revenirea spre o muzică mai liniştită şi mai accesibilă, dar
la fel de complexă – iar printre muzicienii care s-au remarcat atunci a fost trompetistul Miles
Davis, care făcuse parte din grupul din jurul lui Charlie Parker. Noul stil, numit “Cool Jazz”,
este caracterizat prin arcuri melodice relaxate, cu mai puţin vibrato şi rol redus al percuţiei şi
s-a extins şi pe coasta de vest a Americii. Alţi reprezentanţi ai acestui stil au fost saxofonistul
bariton Gerry Mulligan şi saxofonistul Stan Getz.

3
O parte a muzicienilor de pe coasta de est, în special în New York, reuniţi în jurul
trompetistului Clifford Brown şi a saxofonistului Sonny Rollins, continuă totuşi stilul lui
Charlie Parker, într-o formă mai aprinsă şi agitată, denumită “Hard Bop”.

“Modal Jazz”, “Free Jazz”

Stilul Modal Jazz s-a născut în 1955, când Miles Davis împreună cu saxofonistul John Coltrane
şi alţi instrumentişti au format un quintet, caracterizat printr-un stil colorat, expresiv şi
sensibil, cu tempo variat şi diversitate a ideilor melodice, dar şi printr-o mai mare libertate
de improvizaţie.

Cam în acelaşi timp s-a dezvoltat şi stilul “Free Jazz”, cu reprezentanţi precum Ornette
Coleman, ale cărui improvizaţii, adesea atonale, fără nicio schemă de acord, au şocat la
început criticii. Printre pionerii acestui stil se numără şi bassistul Charles Mingus, pianistul
Cecil Taylor şi saxofonistul Archie Shepp, dar şi John Coltrane.

În ultimele decenii ale secolului XX, jazzul a fost influenţat de apariţia rock-and-roll-lui.
Acelaşi Miles Davis inaugurează o formă hibridă intitulată “jazz-rock fusion”, în care se
folosesc şi instrumente electronice. Între cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai stilului “fusion”
sunt Herbie Hancock şi Chick Corea.

Tot acum se dezvoltă şi alte noi curente, recunoscându-se şi o tendinţă de reîntoarcere la

tradiţiile jazz-ului clasic sub forma “Neoclasicismului”, cu saxofonistul David Murray şi
trompetistul Lester Bowie sau “Clasicismului” în jurul trompetistului Wynton Marsalis. Alte
curente sunt “Acid Swing”, “Free Funk”, “Worldmusic”, “No Wave”, “Punk Jazz”.

Cei mai buni artişti de jazz ai secolului XX

George Gershwin (1898 – 1937)
Pe numele său real Jacob Gershowitz, s-a născut la New York şi a fost unul din cei mai
cunoscuţi compozitori americani de la începutul secolului al XX-lea; a combinat jazzul

4
simfonic şi muzica uşoară, a compus pentru săli de concert clasic, dar şi pentru Broadway.
Melodiile sale au fost interpretate de artişti precum Louis Armstrong, Ella Fitzgerald, Frank
Sinatra sau Herbie Hanock .

Duke Ellington (1899 – 1974)

Duke Ellington a avut o carieră de peste 50 de ani, în care a scris peste 1000 de compoziţii, şi
este o figură reprezentativă în istoria jazz-ului. El a acoperit mai multe genuri, inclusiv blues,
gospel, clasică, şi a semnat coloane sonore pentru patru filme. După moartea sa, The Duke
Ellington Orchestra a continuat turneele la nivel mondial sub conducerea fiului său, Mercer
Ellington. Postum a primit premiul Pulitzer, în 1999.

Louis Armstrong (1901 – 1971)

Poreclit Satchmo, Armstrong s-a născut în New Orleans, locul de naştere al jazz-ului.
Trompetist şi cântăreţ de jazz, Armstrong este unul dintre reprezentanţii “stilului New
Orleans”. În ultimii ani de viaţă, artistul duce jazz-ul la cel mai înalt nivel şi capătă titulatura
de ambasador al acestui gen muzical în lume, împreună cu formaţia să “All Stars”.

Billie Holiday (1915 – 1959)

Pe numele său real Eleanora Harris, artista a rămas cunoscută pentru “God Bless the Child”,
“Don’t Explain”, “Fine and Mellow” şi “Lady Sings the Blues”, dar şi pentru interpretările sale
pentru “Easy Living”, “Good Morning Heartache” şi “Strânge Fruit”.

Ella Fitzgerald (1917 – 1996)

“The First Lady of Song” s-a născut în Virginia şi a devenit o renumită cântăreaţă de jazz, cu
un registru vocal excepţional de trei octave. Talentul ei i-a adus 13 premii Grammy şi
numeroase colaborări cu artişti mari, printre care şi Louis Armstrong.

Sarah Vaughan (1924 – 1990)

S-a născut în New Jersey şi este una dintre cele mai impresionante voci de jazz ale secolului
al XX-lea.

Poreclită “Sailor” pentru limbajul ei colorat, “Sassy” şi “The Divine One”, artista a câştigat 12
premii Grammy.

Miles Davis (1926 – 1991)

Cel mai influent şi original trompetist şi compozitor de muzică jazz a secolului s-a născut în
Illinois şi a acoperit mai multe dintre stilurile specifice genului: bebop, cool jazz, modal jazz şi
fusion.

John Coltrane (1926 – 1967)

5
Saxofonist şi compozitor de jazz, John Coltrane s-a născut în Carolina de Nord şi este unul
dintre cei mai inovatori artişti ai jazz-ului modern. Compoziţiile sale au pornit cu bebop şi
hard bop şi au ajuns la free jazz. Albumele sale sunt considerate puncte de referinţă în istoria
jazz-ului.

6
Elementele caracteristice ale jazz-ului
Tonalitatea. Muzica jazz pune accentul în primul rând pe expresivitate şi mai puţin pe
frumuseţea sunetului. Sunetele instrumentelor sunt aspre, iar vocea solistului poate fi
acuzatoare şi chiar brutală, tristă sau triumfală.

Improvizaţia este elementul tipic în muzica jazz. La început se cânta fără note, interpreţii
improvizau pe diferite teme sau armonii, individual sau alternativ în mici formaţii, fiecare
având propriul stil de improvizaţie. Improvizaţia este în mod normal însoţită de repetarea
schemei unui acord.

Ritmul. Jazz-ul este o muzică “sincopată”. La început ritmul era dat de trombon, apoi acest
rol a fost preluat de instrumentele de percuţie. Orchestrele sunt împărţite între o “Melody
Section” (trompetă, clarinet, saxofon) şi o “Rhythm Section” (bass, baterie, chitară, pian).

Blues – aparţinând folclorului afroamerican, este caracterizat de o formulă armonică

constantă şi de un ritm în patru timpi. Este o componentă esenţială a muzicii de jazz, care îi
conferă o anumită dispoziţie, atât în formele lente, cât şi în cele mai rapide.