MUZICA SI CINEMATOGRAFIA

Istoric
Muzica de film se înscrie în lunga carieră a muzicilor însoțitoare, veche
de mai multe milenii. Acompanierea teatrului de către muzica de scenă și de
dans s-a produs începând din Antichitate – o trecere în revistă cuprinde:
teatrul greco-roman, teatrul european medieval,
teatrul japonez Kabuki, opera, baletul, comedia muzicală.
Istoricul muzicii de film este strâns legat de evoluția cinematografului în
sine. În primele decenii, centrele cele mai semnificative au
fost Europa și America de Nord; dezvoltarea genului pe cele două continente s-a
desfășurat în ton cu tendințele locale în materie de film

Muzica de film reprezintă un gen muzical ce reunește creațiile destinate

acompanierii unei producții filmice (pentru cinematograf sau televiziune). Ca
gen, muzica de film aparține atât muzicii culte, cât și celei de consum; alături de
alte genuri apărute în secolul XX (muzica electronică, muzica
experimentală ș.a.), a contribuit la slăbirea delimitării dintre cult și non-cult în
muzică.
Un compozitor specializat pe acest gen este numit uneori compozitor de
film. Totalitatea pieselor muzicale ce figurează într-un film sau într-un serial de
televiziune se numește coloană sonoră; adeseori, coloanele sonore sunt
comercializate pe suporturi audio, izolate de film. Coloana sonoră cuprinde
partitura muzicală creată special pentru film, alături de dialoguri, muzica
cuprinsă în scenele respective sau efecte speciale sonore. Ea este rezultatul
colaborării între compozitor și regizor (care își propune un anumit efect asupra
publicului) și este înregistrată de un inginer de sunet, în studio.
Astăzi, muzica de film este un teren extrem de vast de creație, de la
coloane sonore oarecum clasice, în stil simfonic, până la instrumente

1
neconvenționale sau sunet creat exclusiv digital, pe computer. Cel mai adesea,
compozitorii semnează creații special destinate unui anumit scenariu, dar există
și situații în care preiau lucrări deja cunoscute.

Muzica de film se naște de obicei după ce filmul a trecut de montaj, când

compozitorul și regizorul decid împreună ce secvențe au nevoie de ilustrație
muzicală și ce durată au ele. Există însă și situații speciale, când un compozitor
de renume compune muzica înainte ca filmul să fie gata, aşa că el va „dicta”
implicit durata și curgerea anumitor scene. Un exemplu este situația în care
regizorul Steven Spielberg a modificat scena finală din filmul „E.T.” în funcție
de muzica deja compusă de John Williams. Ennio Morricone, Nino Rota, Henri
Mancini, Maurice Jarre, Vangelis, James Horner, John Williams, Jerry
Goldsmith, Alan Silvestri, Alexandre Desplat, Michael Giacchino, Hans
Zimmer sau Vladimir Cosma (născut în România) sunt unii dintre cei mai mari
compozitori de muzică de film.
Film mut... dar cu muzică în sală
Muzica de film s-a născut din două motive: pentru a crea o atmosferă în sala de
cinematograf, unde spectatorii filmului mut priveau în liniște o peliculă, dar și
din nevoia de a acoperi zgomotul produs de primele aparate de proiecție. Filmul
mut (1894-1929) era „acompaniat” sonor în două moduri posibile: fie exista un
fonograf (aparat de înregistrare/redare, strămoș al gramofonului) care reda
partitura muzicală, fie un pianist sau un mic ansamblu ce interpreta live în
timpul proiecției, prin improvizație sau cântând o partitură cunoscută. Ceea ce
se interpreta putea fi alegerea pianistului/ansamblului respectiv sau era impus de
distributorii filmului. În 1915 (înainte de introducerea sonorului, deci!) a fost
creată, de către Joseph Carl Breil, prima partitură special dedicată unui film –
„Nașterea unei națiuni” – cu muzică originală și fragmente adaptate, ce urmau
să fie interpretate live în sala de cinema.

2
 „King Kong”, primul film cu muzică originală înregistrată pe
peliculă
Muzica de film înregistrată apare la finalul anilor ’20, când devine tehnic
posibilă sincronizarea sunetului cu imaginea. Urmează o perioadă de glorie, anii
’30-’50, cu o explozie în banda sonoră cinematografică. Printre pionierii
domeniului se numără: Max Steiner – un „părinte” al muzicii de film, care a
creat în 1933 muzica pentru „King Kong” (primul film cu muzică originală
înregistrată pe peliculă), dar și cel care semnează muzica în „Pe aripile
vântului” sau „Casablanca”; Enrich Korngold, ale cărui creații l-au influențat
mai târziu pe John Williams; Bernard Hermann, cunoscut mai ales pentru
colaborarea sa cu Alfred Hitchcock, dar care a compus și muzica pentru „Taxi
Driver” (regia: Martin Scorsese).
În 1951, Alex North semnează coloana sonoră pentru cunoscuta
ecranizare a piesei de teatru a lui Tennessee Williams, „Un tramvai numit
dorință” (în regia lui Elia Kazan, cu Marlon Brando și Vivien Leigh),
caracterizată de o îmbinare de simfonic și jazz ce marchează o nouă abordare în
muzica de film. Tot în perioada anilor ’50 compozitorilor li se cere să compună
și cântece originale, care devin uneori șlagăre în sine, pentru a fi utilizate atât în
scopuri de marketing – pentru promovarea la radio a filmului – cât și în
vânzarea ulterioară a albumelor cu banda sonoră.

Muzica o găsim prezentă și în filme precum „Mamma mia!” regizor

Phyllida Lloyd (melodii formația Abba), „Fantoma de la Opera” regizor Joel
Schumacher, „A star is born” regizor Bradley Cooper și alte filme care au la
baza muzica, astfel muzica îmbinându-se si cu celelalte arte precum filmul ,
teatrul , dansul