Blues

Blues este un gen muzical și o formă muzicală care își are originea în sudul adânc al Statelor Unite în
jurul anilor 1860. Blues-ul a încorporat spiritualități, cântece de lucru, cântece și balade narative simple rimate
din cultura afro-americană. Forma de blues este omniprezentă în jazz, rhythm and blues și rock and roll și este
caracterizată prin modelul de apel și răspuns, scara de blues și progresii de acorduri specifice, dintre care
blues-ul cu douăsprezece măsuri este cel mai comun. Notele albastre (sau „note îngrijorate”), de obicei terțe,
cvinte sau septime aplatizate în înălțime, sunt, de asemenea, o parte esențială a sunetului. Blues shuffles sau
walking bass întăresc ritmul de transă și formează un efect repetitiv cunoscut sub numele de groove.
Blues ca gen este, de asemenea, caracterizat prin versuri, linii de bas și instrumentație. Versurile de
blues tradiționale timpurii constau dintr-o singură linie repetată de patru ori. Abia în primele decenii ale
secolului al XX-lea cea mai comună structură actuală a devenit standard: modelul AAB, constând dintr-o linie
cântată peste primele patru batai, repetarea acesteia peste următoarele patru și apoi o linie finală mai lungă
peste ultimele măsuri. Blues-ul timpuriu a luat adesea forma unei narațiuni libere, deseori relaționând
discriminarea rasială și alte provocări experimentate de afro-americani.
Multe elemente, cum ar fi formatul de apel și răspuns și utilizarea notelor albastre, pot fi urmărite până
la muzica din Africa. Originile blues-ului sunt, de asemenea, strâns legate de muzica religioasă a comunității
afro-americane. Prima apariție a blues-ului este adesea datată după încheierea sclaviei și, mai târziu,
dezvoltarea articulațiilor juke. Este asociată cu libertatea nou dobândită a foștilor sclavi. Cronicarii au început
să relateze despre muzica blues în zorii secolului al XX-lea. Prima publicație a partiturii blues a fost în 1908.
Blues-ul a evoluat de atunci de la muzica vocală neînsoțită și tradițiile orale ale sclavilor într-o mare varietate
de stiluri și subgenuri. Subgenurile de blues includ country blues, cum ar fi Delta blues și Piedmont blues,
precum și stiluri urban blues, cum ar fi Chicago blues și West Coast blues. Al Doilea Război Mondial a marcat
trecerea de la blues acustic la cel electric și deschiderea progresivă a muzicii blues către un public mai larg, în
special ascultătorii albi. În anii 1960 și 1970 s-a dezvoltat o formă hibridă numită blues rock, care îmbină
stilurile blues cu muzica rock.

Istoric

Muzica blues a anilor treizeci este definită prin sintagma „blues rural”, formă primară a folclorului
afro-americanilor care a avut un rol însemnat și la nașterea genului jazz. Influențele mai apropiate de publicul
larg țin însă de cealaltă latură a genului, numită „blues urban”; dezvoltarea acestei a doua expresii a muzicii de
blues având loc o dată cu înflorirea metropolelor americane (Detroit, Chicago ș.a.). Blues-ul urban se folosește
de tehnologiile apărute cu nu mult timp în urmă, de captare a sunetului și amplificare prin electromagnetism. În
anii 1940, blues-ul importat de lumea jazz-ului cunoaște o importantă evoluție, anume apariția blues-
ului minor, ale cărui acorduri de bază se formau pe baza unei game minore naturale și nu a uneia majore.
Stilul Chicago blues, promovat mai ales de casa de discuri Chess Records (fondată în 1948), are ca
reprezentanți pe Elmore James, Muddy Waters, T-Bone Walker etc. Acesta din urmă a
fost mentorul chitaristului B.B. King, exponent al generației următoare de bluesmen; alți chitariști porniți din
contextul blues vor pioniera tot acum genul muzical numit rock and roll (Bo Diddley, Chuck Berry).

La mică distanță de aceștia se află chitariștii care au debutat în anii șaizeci, dedicați muzicii rock; chiar
și în cazul acestora, punctul de reper a fost tot muzica blues, a cărei versiune mai ritmată (eventual cu
efect swing) și mai agresivă ca sonoritate a primit numele de blues rock. Din acest subgen se vor dezvolta de-a
lungul deceniului speciile rock psihedelic și, mai apoi, rock progresiv; subgenul folk rock, apărut în S.U.A. la
jumătatea șaizecilor, preia de asemenea elemente de blues, dar le include într-o configurație mai complexă.
Modul de blues nu a fost părăsită de lumea muzicii rock nici până astăzi, fiind un excelent instrument
de improvizație atât pentru chitaristul de jazz, cât și pentru cel de rock. Pianistul Mircea Tiberian explică
stabilitatea atât de mare a acestui mod prin simetria construirii sale (din două structuri de cvartă
perfectă identice). Dintre chitariștii de rock care au explorat sonoritățile blues, trebuie amintiți: Jimmy
Page, Eric Clapton, Jimi Hendrix, Angus Young ș.a.

Muzica de blues s-a dezvoltat de-a lungul secolului XX pe trei căi: filiera proprie (a muzicienilor care s-au
păstrat în stilistica anilor '40-'50 și au importat puține elemente din alte genuri), cea a jazz-ului și cea a muzicii
rock. Artificiile specifice blues-ului au sprijinit mult dezvoltarea jazz-ului la începuturile sale, oferind material
valoros pentru stilurile boogie-woogie (la pian) și swing (în general). Odată cu apariția manierei de interpretare
bebop, modul de blues a fost folosită tot mai rar, dar structura armonică a blues-ului a fost îmbogățită cu mult.
Stilul jazz cool este primul care experimentează în mod susținut schimbări de metru sau de formă, astfel
încât ansamblurile conduse de trompetistul Miles Davis propun blues în 8 sau 16 măsuri. Hard bop se
sincronizează cu primii ani de succes ai muzicii rock and roll, iar în consecință modul de blues stârnește din
nou interes interpreților de jazz; din acest moment, blues-ul va pendula între interesele muzicienilor de rock și
ale celor de jazz, făcând carieră în rock-ul psihedelic și progresiv, jazz fusion (împletire dintre rock și jazz, anii
1970) și acid jazz.

Trăsături
1.Formă-Blues-ul tipic:
Blues-ul este o formă de muzică populară, derivată din folclorul afro-americanilor. Forma cea mai răspândită e
blues-ul de 12 măsuri (engl. 12 bar blues) aranjate într-o formă de tip bar (A-A-B, fiecare secțiune constă din
patru măsuri), în metru de patru pătrimi. Acordurile folosite de tiparul cel mai primitiv de blues sunt
cele diatonice principale: de tonică, subdominantă și dominantă (în secțiunea „B” se produce relația
plagală dominantă-subdominantă, interzisă în sistemul tonal).

2.Modul de blues:
Melodica folosește modul de blues, o scară muzicală simetrică derivată dintr-o pentatonie
anhemitonică folosită de afro-americani în muzica lor tradițională. În cadrul ei apar celebrele blue notes: terța
mare, septima mare și – începând cu epoca muzicii de jazz bebop (a doua jumătate a anilor patruzeci) – cvinta
perfectă sunt coborâte cu mai puțin de un semiton, dând naștere unor sonorități ambigue din punct de vedere
tonal, imposibil de reprodus la pian; din acest motiv, tradiția a impus folosirea combinată a stării nominale a
scării (ca în majorul european) și a variantei cu trepte coborâte prin suprapunerea, de exemplu, a terței mari
cu cea mică, prin alternarea lor sau prin transformarea variantei coborâte într-o apogiatură ce anticipă varianta
urcată.

3.Atmosfera «bluesy»:
Muzica de blues se cântă în diferite tempouri, de la lent la foarte rapid (contrar impresiei încetățenite, conform
căreia există numai blues lent). Cu timpul, marcarea stării de spirit, a climatului emoțional specific, a dus la
folosirea indicației bluesy (engl. „ca un blues”) chiar și în afara genului. De aici impresia greșită prin care
tempoul lent este prezentat ca o trăsătură distinctivă a genului, dar și sugerarea unei atmosfere asemănătoare de
către compozitori care nu scriu muzică blues.