Muzica în Evul Mediu în Apusul Europei

Muzica gregoriana a aparut in spatiul Imperiului Roman de Apus.

La sfarsitul secolului al IV-lea, episcopul Ambrozie din Milan fixeaza cateva
canoane, in incercarea de a organiza si de sistematiza muzica bisericeasca. El
recomanda folosirea a patru moduri si a unui anumit repertoriu de cantari.
In timpul pontificatului Papei Grigore cel Mare (secolul al VI- lea) are loc o
noua reforma a muzicii de cult in Biserica Romana, in care sunt adaugate inca patru
moduri la cele stabilite de Ambrozie din Milan. Tot acum sunt alcatuite 2 culegeri de
cantari: Antifonarul si Sacramentariul.
Cantul gregorian se mai numeste si cantus planus sau, dupa aparitia polifoniei
in muzia religioasa, cantus firmus.
Cantul gregorian are urmatoarele caracteristici:
- este monodic;
- este modal (bazat pe modurile bisericesti);
- este vocal, a capella (fara acompaniament instrumental);
- este nonmetric (nu se supune metricii moderne, cu incadrare in anumite
masuri);
- foloseste ritmul liber, supus legilor prozodiei;
- are o melodica bazata in principal pe mers treptat sau cu salturi mici;
- are ambitus restrans;
- este cantat in limba latina;
- este scris intr-o notatie neumatica speciala.

Multe din caracteristicile cantului gregorian sunt comune cu cele ale cantului
bizantin, acest lucru fiind usor de explicat prin trunchiul comun in care ambele isi au
originea.
Modurile gregoriene se impart- ca si cele bizantine- in moduri autentice si
plagale. Pentru modurile autntice au fost imprumutate tot denumirile grecesti: dorian,
pentru modul cu final pe re; frigian, pentru modul cu final pe mi; lidian, pentru modul
cu final pe fa si mixolidian, pentru modul cu final pe sol. Modurile plagale au aceleasi
finale ca modurile autentice din care sunt derivate, diferenta constand in scara care
incepe cu o cvarta mai jos fata de modul autentic.
Pe langa aceste moduri, in practica muzicala gregoriana mai existau inca doua:
ionianul si eolianul recunoscute de Biserica de-abia in secolul al VI-lea. Ele stau la
baza tonalitatii majore si minore.
Misa este principala slujba religioasa a Bisericii Catolice. In cadrul acesteia
exista atat parti cantate cat si recitate sau vorbite. Partile cantate care au acelasi text la
orice slujba sunt cuprinse in Ordinarium Missae.
Celelalte parti cantate, cuprinse in Propiu Missae, au texte diferite, in functie
de perioada anului in care este oficiata slujba sau de sfintii carora le este dedicata.
Compozitiile muzicale denumite mise cuprind, de obicei, cele cinci parti din
Ordinarium Missae: Kyrie, Gloria, Credo, Sanctus- Benedictus si Agnus Dei,
deoarece acestea sunt invariabile si sunt cantate la orice slujba, pe tot timpul anului
bisericesc.
In Propium Missae sunt incluse celelalte parti cantate: Introitus, Gradual,
Alleluia/Tract, Offertoriu, Comuniune, acestea fiind denumiri generale pentru diverse
texte care se schimba de la o liturgie la alta.
Polifonia propriu-zisa este mentionata, incepand cu secolul al IX-lea, dar este
foarte posibil ca ea sa fi existat si mai inainte, sub diverse forme.
 Cantarea responsoriala a dus la anumite suprapuneri, atunci cand unul dintre
coruri isi incepea fraza odata cu sfarsitul de fraza al celuilalt cor sau solist. Pe de alta
parte, in manastiri corurile erau formate atat din adulti cat si din copii, existand in
intonare o diferenta naturala de o octava. Pornind de la acest paralelism, la un moment
dat apare o alte voce paralela, la cvinta (respectiv cvarta). Acesta prima forma de
polifonie s-a numit organum.
Organum-ul primitiv (sau paralel)- este pria forma descrisa in mod clar in
secolul al IX- lea ca avand doua voci paralele. Melodia cantului gregorian era
denumita vox principalis si era dublata la o cvarta inverioara de o alta voce, vox
organalius. O forma a acestui organum este de asemenea descrisa in aceeasi perioada
in care vocile pleaca la unison, se despart pana la cvarta si evolueaza in paralel pentru
ca, spre final, sa redevina in unison.
Organum-ul liber- in secolul al XI-lea, organum-ul strict paralele a fost
inlouit cu cel liber in care, pe langa miscarea paralelea a vocilor, exista si o miscare
oblica sau contrara. Vox principalis este denumita in aceasta perioada si tenor. Vox
organalis era adaugata deasupra tenorului.
Organum-ul melismatic- la inceputul secolului al XII-lea apare un nou tip
evoluat de organum, cunoscut sub diverse denumiri:melismatic, inflorit sau
organumul Scolii de la St. Martial. Cantus planus era intonat de tenor in note lungi,
carora le era adaugata o voce superioara, in valori de note mai mici.
In Anglia practica polifonica era mai putin riguroasa in ceea ce priveste
regulile consonantei, conform viziunii antice grecesti. Aici apare cantus gemellus, in
paralelism de terte si sexte. Acesta va fi importat mai tarziu si in Franta, dand nastere
tipului de polifonie cunoscut sub numele de faux bourdon.
Din aceasta perioada au ramas numeroase tratate care mentioneaza si
teoretizeaza formele de polifonie.
Mentionez Musica Enchiriadis, atribuita lui Hucbald, Enchiridion Musices,
scrisa de Odon de Cluny, cea mai importanta lucrare fiin Micrologus de Guido
d'Arezzo.
Primele lucrari polifonice pastrate ca notatie sunt cele de la St. Martial
(Limoges, Franta) si Santiago de Compostela (Spania).
Exemple de cantece scrise pe Sitem Bizantin si Sistem Gregorian
Neume gregoriene (Acestea erau diferite de cele bizantine ca forma grafica)