Ars Antiqua

► Termen adoptat în istoria muzicii pentru desemnarea

etapei ce anticipă perioada numită Ars Nova, cuprinsă
între 1160-1325.

► De la sfârşitul secolului al 11-lea, în Franţa se formau în

cadrul mănăstirilor, adevărate şcoli muzicale.

► Punctul culminant l-a constituit Şcoala de la Notre

Dame.
► Importanţa acesteia, considerată ulterior
adevăratul centru din Ars Antiqua, s-a datorat
membrilor străluciţi ce au compus-o.
► Reprezintă primele nume păstrate în istoria
muzicii culte europene:
► Albertus
► Leoninus
► Perotinus.
► Ars Antiqua se caracterizează prin dezvoltarea
genurilor liturgice polifonice;
► O dezvoltare într-un proces paralel, de
indeterminare cu dezvoltarea notaţiei muzicale;
► Un parcurs desfășurat de la reperele alfabetice şi
prin neume, până la scrierea pe portativul cu 4
linii.
► Dezvoltarea formelor a avut la bază tendinţa firească a
vocilor superioare tenorului (cântul dat), de a se mişca
tot mai liber, în valori de durată tot mai scurte.
► Genurile reprezentative s-au costituit prin adăugarea
succesivă a vocilor în straturi.
► Au avut la bază:
► fie o melodie de cantus planus (în organum şi motetus);
► fie un cânt liturgic netradiţional (în conductus).
► Numărul de voci, considerând şi tenorul, le
conferea denumirea de:
► duplum,
► triplum
► quadriplum.
► Motetus – provine de la forma compoziţională
numită organum, scrisă pe 2-4 voci;
► cea mai gravă era tenorul (împrumutată din
repertoriul muzicii populare) și prezenta tema
principală;
► vocile celelalte interpretau vocalize înalte.
► Motetul derivă din organum cu vocalize.
► Pe aceste vocalize s-au pus mai apoi texte literare,
cuvinte;
► În limba latină – motus ;
► în limba franceză –mots;
► Vocea de bază şi cele suprapuse cântau texte deosebite:
► suprapuneri de texte religioase cu cele laice;
► suprapuneri de limbă latină cu cea populară).
► Îmbogăţirea ritmică şi stilul imitativ au
contribuit la dezvoltarea motetului în secolul 13
şi apoi în secolul 14.
► Cuvintele din limba populară dispar;
► Rămâne textul în latină şi subiectul religios.
► Organum cu vocalize sau ornamentat este
alcătuit din tenorul liturgic riguros
► Acesta îşi augmenta mult valorile pentru
sincronizare cu vocea.
► Ne referim la vox organandi, căreia i se putea
adăuga o a doua şi rareori o a treia voce,
îmbogăţită cu melisme.
► În funcţie de caracterul solemn al marilor sărbători
bisericeşti, soliştii şi corul interpretau lucrări de genul
organum.
► Cele compuse de Perotin, de proporţii mari, denotă un
simţ deosebit al formei, prin contrastul şi echilibrul pe
suprafeţe muzicale mari, realizate cu ajutorul
următoarelor procedee:
► Imitaţia;
► Variaţiunea ritmică şi dezvoltarea melodică a celulelor
tematice de bază;
► Exemple:
► Alleluia Nativitas – triplum;
► Viderunt – quadriplum;
► Sederunt – quadruplum;
► Organum s-a păstrat ca gen ecleziastic şi stă la baza
motetului, dispărând spre sfârşitul secolului 13.
► Spre deosebire de acesta, motetus s-a dezvoltat
continuu, creând condiții favorabile tranziției către Ars
Nova.
► Conductus –inițial cu text religios va tinde către
laicizarea subiectelor, păstrând limba latină.
► Important este cazul în care autorul polifoniei nu preia
melodia tenorului, ci o alcătuiește el însuși.
► În 1260, Perotin, colegii și elevii lui, au alcătuit un
repertoriu vast, ce a cunoscut o rezonanță universală.
► Manuscrise copii s-au păstrat în Anglia, Scoția, Italia și
Spania, iar mărturii de interpretare ale lucrărilor
conținute au fost găsite după un secol de la moartea lui
Perotin.