Şcoala italiană în Renaştere

Alături de celelalte arte, muzica este foarte preţuită şi oferă largi posibilităţi de
dezvoltare în Italia, denumită pe drept cuvânt ,,ţara muzicii”.
Compozitori se perfecţionau şi se dezvoltă limbajul muzical în lucrările lor,
apărând noi genuri şi forme arhitectonice mai ample şi mai complete.
Şcoala de la Veneţia:
Veneţia unul dintre oraşele republicii de teritoriul Italiei, cu o situaţie
economică dintre cele mai înfloritoare, a căutat să-şi câştige autonomia politică şi să
strălucească prin arta şi cultura sa.
Şcoala muzicală veneţiană este legată de numele lui Adrian Willaert(1485-
1562), flamand la origine, care activează ca organist şi maestru de cappellă la
catedrala San Marco.
Creaţia sa cuprinde numeroase lucrări corale şi instrumentale(religioase şi
laice), caracterizate prin echilibrul realizat între stilul polifonic tradiţional şi cel
monodic.
Willaert a dezvoltat maniera de cântare antifonică, legându-şi numele de acele
cori spezzati de la San Marco. Prin intonarea alternativă, sau simultană, se produceau
sunete deosebite.
Adrian Willaert este considerat părintele şcolii muzicale veneţiene.
Discipoli: Cipriano da Rore(1516-1565), Giovanni Gabrieli(1557-1612),
Andrea Gabrieli(1532-1585), Claudio Merulo(1533-1604).
Lucrări religioase: misse şi motete
Lucrări vocale laice: madrigale
Lucrări pentru orgă:ricercari, canzone,toccate.
Şcoala de la Roma:
1. Giovanni Pierluigi da Palestrina(1525-1594)
Palestrina sintetizează întreaga strădanie a predecesorilor reuşind să făurească
o operă de mare profunzime ce anunţă epoca modernă.
Creaţia sa cuprinde un număr important de lucrări religioase şi laice în care se
reflectă spiritul umanist al vremii.
Misele lui Palestrina în număr de 93 sunt modele de realizare artistică în care
este prezentă ştiinţa scriiturii contrapunctice.
Temele miselor sunt preluate de Palestrina din cărţile catolice liturgice:
Gradual şi Antifonar; alteori temele fiind de esenţă laică sunt compuse de autor.
 Palestrina înlătură din complexul vocilor mersurile melismatice, înlocuindu-le
cu cele silabice şi creează un echilibru al expresiei sonore rezultat al compensării
saltului cu mişcarea treptată contrară, al gradării duratelor într-o ritmică ce urmează
cursul natural al melodiei. Tema este supusă imitaţiei, iar elementul melodic căpătă
înfăţişări diverse într-o continuă gradare emoţională.
Motetele au un caracter concertant în care scriitura polifonică se realizează pe
un fond armonic din care apar sonorităţi de mare amploare şi mult rafinament.
Madrigalul, gen reprezentativ al muzicii laice, promovat de toţi marii maeştrii
ai polifoniei este prezent şi în creaţia lui Palestrina.
Palestrina prelucrează cu întreaga ştiinţă a polifoniei melodia a cărei sevă se
trage din cântul popular italian, impunându-se astfel ca un desăvârşit maestru şi în
genul madrigalului din epoca sa.
2. Orlando di Lasso(1532-1594)
Orlando di Lasso activează la diferite curţi princiare europene(franceză,
italiană, germană) ducând cu el pretutindeni metoda de compoziţie a şcolii flamande
în care s-a format. Adaptează admirabil tehnicile în cadrul madrigalului, chansonului
şi liedului.
Madrigalul de nuanţă italiană are, în creaţia lui Orlando di Lasso, pe lângă
trăsăturile comune cu cele ale maeştrilor italieni, unele caracteristici care îl situează
printre cei mai rafinaţi maeştrii ai genului.
Relaţia strânsă dintre conţinutul textului şi expresia melodică, imitaţiile
succesive ce duc către o polifonie liberă pe un fond armonic adecvat, efectele obţinute
prin utilizarea disonanţelor, folosirea corului dublu imprimă o notă presonală şi un stil
original.
Aceleaşi trăsături se remarcă şi în lucrările intitulate chanson precum şi în
lieduri, cu nota distinctă adusă de suflul câtecului laic.
În mise şi motete Orlando di Lasso foloseşte melodii din repertoriul său
obişnuit utilizând rareori motive melodice bisericeşti.
Tratarea polifonică este mai liberă, mai puţin viguroasă, ceea ce apropie şi mai
mult lucrările sale religioase de cele laice.