Particularități stilistice ale compozitorului

Giovanni Pierluigi da Palestrina

Giovanni Pierluigi da Palestrina a fost un compozitor a cărui activitate este strâns legată
de Roma începând deja cu cea de corist în corul de băieți al catedralei Santa Maria Maggiore ,
apoi cu cea de capelmaestru al bazilicii Sfântul Petru, capelei Sixtine, capelei din Lateran precum
și la celebrul Collegium romanum. A compus un impresionant număr de madrigale, motete și
misse, determinând astfel, prin ansamblul creației sale un adevărat model de exprimare firească
în ipostaza unei polifonii vocale.
Prin Palestrina s-a desăvârşit un concept fundamental pentru evoluţia muzicii: conceptul
polifonic, rezultat al preeminenţei melodiei şi a înveşmântării ei în simultaneităţi sonore
construite cu măiestrie şi rafinament în universul vocilor umane
În creația lui Palestrina se poate observa o grijă aparte pentru configurarea unei
expresivități melodice ca un deziderat estetic fundamental în exprimarea edificiului polifonic. Nu
întamplător se vorbește astăzi despre Melodica palestriniană ca despre un model al prefecțiunii
în muzica vocală. Aici se regăsește chintesența stilului palestrinian și implicit sinteza polifoniei
vocale a Renașterii.
Baza creației și rădăcina melodiei palestriniene este muzica gregoriană, pe a cărui schelet
își va configura suplețea turnurilor sale. Idealul melodic al epocii respective era conturarea unor
oscilații melodice de largă expresivitate, simple și perfect echilibrate între ascendență și
descendență. Mersul treptat devenea liantul întregului discurs, salturiile fiind contrabalansate
într-un mod foarte bine definit și bine găndit de un nou mers treptat în sens contrar acestora.
Această adevărată oscilare între ascendent și descendent arcuiește linia melodică palestriniană
asemănător celei gregoriene și în potrivire cu așa-numita mișcare oratorică a textului latin.
În melodica palestriniană se disting două mari categorii de formule melodice. Prima
categorie izvorăște din filiațiunea cu tradiția gregoriană, iar a doua categorie cuprinde formule
melodice generate de logica discursului polifonic care presupunea o bună stăpânire a disonanței,
o îmbogățire a planului melodic cu note ornamentale sau marcarea unor formule de cadențare,
formule melodice care folosesc note de pasaj, formule melodice care folosesc note de schimb.
Cambiata, care este generată de o mișcare descendent-ascendentă plecând de la o consonanță pe
timp tare, coboară pe timp slab pe o disonanță de la care sare o terță în aceeași direcție pe o
consonanță tare reîntorcându-se cu un mers treptat ascendent. În melodica palestriniană mai pot
fi găsite formule melodice cu anticipație sau portament, formule de sincope, suspensiuni,
formule de încheiere, un element de bază în construcția melodică fiind succesiunea duratelor.
Stilul muzical palestrinian nu se distinge doar prin claritatea transmiterii textului, ci şi
prin măiestria gândirii arhitecturale, „printr-un perfect echilibru între părţile întregului, între
secţiunile interioare, între gândirea orizontală şi cea verticală. Unicitatea stilului palestrinian este
dată de emanarea unei armonii care nu cunoaşte dramatism, pasiune răscolitoare sau bucurie
înflăcărată. Cu toate că este caracterizată de sobrietate, muzica lui Palestrina nu este. nici pe
departe, inexpresivă.
Din trăsăturile stilului palestrinian nu poate lipsi simplitatea melodiei şi limpezimea
desfăşurării textului. Muzica acestuia este lipsită de avânturi care nu-şi au rostul, de accente de
dramatism, având o cursivitate în care sunt evitate atât salturile intervalice mari, cât şi
disonanţele, care apar doar când sunt imediat rezolvate. În majoritatea pieselor liturgice, tema de
bază numită cantus firmus este preluată din cântările gregoriene şi prea puţin din sursă laică.
Muzica lui Palestrina se naşte dintr-o temă a debutului ce cunoaşte îmbogăţire treptată prin
încropirea frazelor provenite sau înrudite cu ea, astfel încât Palestrina este considerat unui dintre
maeştrii gândirii arhitecturale
Legile învățării unei scriituri polifonice suple în ipostază de cor a capella, se bazează
indubitabil pe stileme palestriniene. De aici și studiile muzicologice adiacente unor cursuri de
polifonie vocală care sunt dedicate, într-o proporție covărșitoare, creației de exepție a lui
Giovanni Pierluigi da Palestrina, ceilalți compozitori renascentiști fiind amintiți cu regularitate
doar în relație cu acesta.
Importanţa stilului muzical palestrinian este recunoscută pe plan universal, dovada
constând în faptul că şi în zilele noastre este predat ca o disciplină obligatorie în toate instituţiile
de învăţământ muzical superior, fiind considerat un etalon în pedagogia componistică. Unicitatea
stilului palestrinian se reflectă şi prin măiestria cu care a reuşit să se folosească de echilibru, de
măsură, într-un context muzical încărcat de imitaţia vocală, măiestrie care a dat naştere unei
muzici pe cât de sobră, pe atât de expresivă şi armonioasă.