Stilurile galant și sensibil au început să se manifeste alături de Baroc (după 1700),

distincția lor față de acesta fiind, în primul rând, melodicitatea lejeră, dar și factura simplă,
omofonă. Ele preced Clasicismul, de care se disting prin morfo-sintaxe mai libere – care încă
nu conturează teme muzicale, nici simetrii. De obicei, interpreții propun repertoriul preclasic
în combinație cu piesele barocului.

Stil galant

→ curent stilistic muzical care cuprinde creația laică, dar și cea bisericească, având
conținuturi specifice, tipice pentru atitudinea comportamentală galantă, cu texte în limbile
naționale sau latină, din perioada 1720-1780, având geneză de autor
→ limbaj tonal simplu
→ ritm metric-divizionar relativ simplu
→ morfologii motiv-periodice, repetitiv variate și neregulate
→ factură monodie acompaniată sau omofonă, dominată de melodicitate
→ tipologii instrumentale sau vocal-instrumentale
→ interpretare profesionalizată și de amatori

2 etape ale stilului galant:

1. 1720-1750 → elementele muzicale galante coexistă cu cele baroce
2. 1750-1780 → elementele muzicale galante se combină cu cele clasice, în muzica micilor
compozitori ai epocii ale căror lucrări nu prezintă însușirile Clasicismului, dar și prin
genurile ambientale (casațiunea, divertisment, serenada)

→ Voltaire – galanteria înseamnă să cauți să mulțumești pe alții

→ J. Ph. Rameau→ apare acest termen în lucrarea sa opera-balet Indiile galante (1735)
→ Stilul galant = stil preclasic
→ Menuetul → dans emblematic al stilului galant, Rousseau îl caracterizează de o eleganță
și nobilă simplitate; Bourrée și gavota, în muzica bisericească, duetul de claviatură (4
mâini sau 2 piane)
→ Limbajul tonal major – definitoriu
→ Compozitori: Leonardo Vinci, Alessandro Marcello, Tomaso Albinoni, G. B. Pergolesi,
Telemann, Haendel, Leopold Mozart, G. Tartini.
 Stilul sensibil

Stilul sensibil are caractere sentimentale tulburate, exprimate prin tonalități minore,
ritmuri cu sincope și contratimpi, discursuri neregulate, de tip fantezie – ceea ce îi subliniază
esența preromantică, cu geneza în curentul literar german Sturm und Drang („Furtună și
avânt”).

→ curent stilistic muzical care cuprinde creația predominant laică, dar și bisericească, având
conținuturi specifice prin intensitatea emoțională, cu texte în limbile naționale și latină
→ Din perioada 1740-1790
→ Geneză de autor
→ Limbaj tonal cu cromatisme și enarmonii
→ Ritm metric, dar neregulat
→ Morfologii motiv-periodice complexe
→ Factură de monodie acompaniată sau omofonă
→ Melodicitate încărcată expresiv
→ Tipologii timbrale instrumentale sau vocal-instrumentale
→ Interpretare profesionalizată
→ Lucrări cu caracter în stil sensibil: Simfonia în sol minor KV 550 – Mozart (1788)
→ Tonalitatea minoră definitorie: instabilitate tonală, modulații, enarmonii
→ Compozitori: fiii lui Bach: Carl Ph. Em. Bach, Johann Christoph F. Bach, Johann
Ch. Bach.
 Școala de la Mannheim

→ Grupare muzicală
→ 1750-1778
→ Scop: crearea unor modalități proprii de interpretare orchestrală, în interacțiune
cu componistica simfonică a muzicienilor din acea epocă
→ Principele Carl Theodor a conferit o dezvoltare a orchestrei simfonice, formată din
instrumentiști veniți din Boemia între anii 1743-1778
→ Importanța: configurarea genurilor de simfonie și concert solistic, prefigurând
Clasicismul muzical
→ Expresia a fost redată la finalul sec. XVIII cu referire la stilul de interpretare orchestrală
→ Importanța acordată rolului solistic al suflătorilor
→ Exploatarea efectelor dinamice CRESCENDO și DECRESCENDO
→ schimbări dinamice bruște și figuri melodice ascendente rapide
→ A configurat orchestra în devenirea sa în Clasicism, prin componența bazată pe cvartet
de coarde, perechi de suflători și timpani
→ Compozitori: Johann Stamitz - fondatorul și dirijorul orchestrei, Franz Xaver
Richter, Johann Christian Cannabich, Anton și Karl Stamitz