MODERNISMUL.

ROMANUL PSIHOLOGIC
CAMIL PETRESCU – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu,

a fost publicat în perioada interbelică, în 1930. Acesta prezintă trăsăturile menţionate de
autor în studiul Noua structură şi opera lui Marcel Proust. Scriitorul respinge romanul
realist obiectiv, cu narator omniscient şi omniprezent, pe care îl consideră o „structură
anacronică” şi propune un nou tip de roman, cel proustian. Astfel, Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război, este un roman modern, psihologic, subiectiv, în spiritul
direcţiei moderniste de la gruparea „Sburătorul”, condusă de criticul literar E. Lovinescu.
Acţiunea este relatată la persoana I de către naratorul personaj şi nu se mai bazează pe
certitudini, ci pe supoziţii. Perspectiva narativă este subiectivă/internă, iar naraţiunea nu
mai respectă strict criteriul cronologic, urmând „fluxul memoriei involuntare”, prin
analepse şi prolepse. Obiectul romanului îl constituie analiza psihologică şi impresia de
autenticitate este evidentă.
O trăsătură definitorie pentru romanul modern este renunțarea la criteriul
cronologic, în favoarea ,,memoriei involuntare”. Astfel, incipitul cărții îl prezintă pe
Ștefan Gheorghidiu la popota regimentului aflat ,,La Piatra Craiului, în munte”, deasupra
Dâmbovicioarei. Cei paisprezece ofițeri ai batalionului de acoperire discută, în așteptarea
cafelelor, pe marginea unui fapt divers citit în ziar, despre dragoste și despre femei, ceea
ce îl tulbură pe Gheorghidiu, pentru că el îşi suspectează soția de infidelitate și suferă din
dragoste. Opiniile camarazilor îi provoacă tânărului amintiri dureroase. Se declanşează
astfel memoria involuntară. Firul epic (planul cronologic) se întrerupe prin analepsă, în
favoarea amintirilor ( planul psihologic). Gheorghidiu retrăieşte în amintire povestea
căsniciei lui şi o relatează şi cititorului în capitolele al II-lea – al V-lea, pentru ca, în
capitolul al VI-lea, să se revină în planul narativ inițial.
O altă trăsătură a prozei moderne, de analiză psihologică o reprezintă abolirea
criteriului cronologic în narațiune, în favoarea ,,memoriei involuntare”, prin analepse și
prolepse. Cea mai amplă analepsă din roman este în capitolele al II-lea – al IV-lea, în
care Gheorghidiu se întoarce în timp și povestește istoria căsniciei lui cu Ela (,,Eram
însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală.”),
până ajunge în prezentul narativ, spunând că aceasta se afla la Câmpulung și îl chema
printr-o scrisoare pentru sâmbată sau cel mai târziu duminică. Procedeul relevă tehnica
narativă a inserției romanului de dragoste în romanul de război. Alteori, naratorul recurge
la prolepse. De exemplu, atunci când ordonanța îi aduce vești despre Maria Mănciulea,
fata pe care o considerase spioană, Gheorhidiu precizează că a întâlnit-o și el peste două
săptamâni și că, atunci când, rănit, a venit la București, i-a descoperit fotografia alături de
regină și de doamnele de onoare de la curte în vitrină la ,,Julieta”. Toate sunt fapte
ulterioare momentului.

Romanul abordează tema iubirii, a cuplului care eşuează. Acţiunea urmăreşte

sentimentul de dragoste în toate fazele, de la apariţie, la stabilizarea prin căsătorie, până
la erodarea lui. Gheorghidiu caută iubirea perfectă. Ela pare să se suprapună idealului
său, dar o descoperă treptat doar o femeie comună şi o părăseşte. Este abordată şi tema
intelectualului. Gheorghidiu e student la filozofie, un intelectual hipersensibil, care caută
absolutul în dragoste şi în relaţiile umane. Pentru că lumea nu este perfectă, acesta este un
învins. O a treia temă este războiul. Camil Petrescu abandonează viziunea eroică asupra
războiului, prezentându-l ca pe o experienţă dureroasă, o permanentă confruntare cu
suferinţele şi cu moartea. Se ştie că partea a doua a cărţii este construită după jurnalul de
front al autorului, împrumutat cu amănunte cu tot unui personaj de ficţiune.
O secvență narativă relevantă pentru tema dragostei este discuția de la popota
regimentului, din august 1916. Gheorghidiu apreciază că, dacă pentru camarazii lui
această vilegiatură militară nu era, poate, dezagreabilă, pentru el era o ,,lungă
deznădejde”. Nopțile și le petrecea în ,,insomnii uscate și mistuitoare” si orice discuție
putea declanșa în el ,,măcinarea sufletească”, totul pentru că își suspecta soția de
infidelitate. Opiniile ofițerilor despre dragoste și despre nevestele infidele îi provoacă
tânărului o reacție violentă, mai ales că permisia cerută căpitanului Dimiu îi fusese
refuzată. Astfel, Gheorghidiu intră în discuție și își jignește interlocutorii, acuzându-i că
nu cunosc nimic din psihologia dragostei, că folosesc clișee din cărți, ,,un material
nediferențiat” sau, după cum îi spune lui Orișan, ,,dogme banale care țin loc de cugetare”.
Episodul reflectă consecințele geloziei asupra ,,sensibilității năzdrăvane” ce îl
caracterizează pe intelectualul inadaptat la o societate mediocră.
O secvență narativă relevantă pentru tema războiului din cartea a doua este
bătălia din satul Săsăuș, din septembrie 1916. Sub tirul de obuze inamic, soldații din
plutonul lui Gheorghidiu fug cu ochii scoși din orbite, albi de groază, căutând adăpost,
dar povârnișul pe care coboară nu oferă adâncituri mai mari decât un culcuș de
câine:,,Suntem așa sub cerul vast și pământul nu vrea să ne primească.” Oamenii se
strâng ,,animalic” unii lângă alții. Pământul dislocat de obuze îi acoperă. Gheorghidiu
aude vag ,,bocetul, ca o litanie, ca un blestem apocaliptic” pe care îl rostește un
soldat: ,,Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu.”. Tânărul sublocotenent își face un
permanent examen de conștiință, întrebându-se cum s-ar fi comportat alții în aceleași
împrejurări. Mărturisește că a învățat lecția solodarității, că pentru soldații lui cu ochi
de ,,câini credincioși” ar fi fost în stare să devasteze un muzeu ori să jefuiască o biserică.

Incipitul, element de structură și compoziție al operei, pune în evidență

particularițățile romanului de analiză psihologică, proustian: relatarea la persoana I,
naratorul personaj, subiectivitatea perspectivei. Sunt menționate relațiile spațiale și
temporale. Acțiunea se desfăşoară în timpul Primului Război Mondial, la Bucureşti,
Câmpulung şi pe frontul din Ardeal, fiind plasată în două planuri temporale: unul
obiectiv, cronologic, şi altul subiectiv, psihologic.

Finalul cărţii îl prezintă pe Gheorghidiu venit acasă, la Bucureşti, într-o permisie.

Găseşte în corespondenţă o scrisoare anonimă, prin care este înştiinţat că soţia îl înşală cu
Grigoriade. Nu verifică informaţiile din scrisoare şi hotărăşte divorţul. Îi este indiferent
dacă Ela îl înşală sau nu, pentru că n-o mai iubeşte. A doua zi se mută la hotel pentru
săptămâna de permisie, apoi se interesează cu ce formalităţi poate să-i lase casa de la
Constanţa. Îi lasă, de asemenea, toate lucrurile din casă, „de la obiecte personale, la cărţi,
adică tot trecutul”. Îi dăruieşte Elei încă o sumă ca aceea cerută la Câmpulung.
 Un important element de structură al romanului este conflictul. Acesta este
specific romanului de analiză psihologică, interior, în conştiinţa eroului şi se stabileşte
între idealul spre care tinde Gheorghidiu şi realitate. În dragoste, protagonistul caută
absolutul, femeia perfectă, dar Ela se dovedeşte a fi doar o femeie comună, incapabilă să
se ridice la înălţimea idealului său. Acesta caută perfecţiunea şi în relaţiile umane, în
general. Are principii morale severe şi îi judecă aspru pe cei din jur. Acest conflict cu sine
însuși îl conduce pe erou la prăbuşire, pentru că realitatea este imperfectă.

Perspectiva narativă, element de structură al operei, este specifică romanului

modern, proustian, de analiză psihologică, aceasta fiind atribuită unui personaj implicat în
acţiune, deci subiectivă, internă. Relatarea se face la pers. I, iar Gheorghidiu povesteşte
numai ceea ce vede şi simte el. Naratorul autodiegetic, nonomniscient nu mai este unul
creditabil şi nici nu pretinde că ar deţine adevărul. Romanul se bazează pe ipoteze
(conjectură): „bănuiam că mă înşală”, „Dacă din nou am acceptat o serie greşită de
asociaţii?”. Acest narator nu mai oferă cititorului toate informațiile despre lumea
ficțională. Cartea se încheie şi cititorul nu află adevărul despre Ela, ci doar punctul de
vedere asupra ei al unui soţ orbit de gelozie.

Ştefan Gheorghidiu şi Ela sunt protagoniştii romanului, implicați într-o relație de

dragoste. Aceștia sunt doi tineri care s-au cunoscut la Universitate. Ştefan Gheorghidiu
este fiul unui profesor universitar, care nu făcuse avere, se însurase din dragoste, apoi
murise, lăsând o moştenire încurcată. Familia – Ştefan, cele două surori şi mama lor –
trăiesc modest din pensia tatălui şi dintr-o leafă mică de funcţionar la Senat, unde
studentul fusese angajat cu sprijinul unui prieten al profesorului. Gheorghidiu urmează
tradiţia familiei, făcând studii temeinice de filosofie şi formându-se ca intelectual de
înaltă ţinută. Are principii morale severe şi îi judecă aspru pe oameni. Nu este preocupat
de ascensiunea socială. Ilustrează tipologia însetatului de absolut, iar în plan psihologic,
se dovedeşte a fi predispus la introspecţie şi autoanaliză. Este o fire hipersensibilă, foarte
atent la nuanţe, care interpretează cele mai neînsemnate gesturi ale celor din jur şi nu face
compromisuri. Merge la război, deși ar fi putut rămâne în spatele frontului, pentru ca
această experiență ,,definitivă” să nu lipsesească din ,,întregul lui sufletesc”.
Ela este o tânără modestă, studentă la Litere. Este din provincie şi locuieşte la
mătuşa ei, institutoare, pe strada Olari. Este blondă, are ochi vii „ca nişte întrebări de
cleştar” şi o inteligenţă care irumpe, „atât din inimă, cât şi de sub frunte”. Lui
Gheorghidiu îi plăceau fetele brune, dar Ela este „un continuu prilej de uimire”.
Impresionează prin bunătatea pe care o risipea în jurul ei, prin devotamentul faţă de
apropiaţi. În sufletul tânărului se naşte orgoliul de a fi iubit de una dintre cele mai
frumoase fete de la Universitate, o fată dorită de toţi. Ela era „un spectacol minunat”, era
adorată de camarazi. Înfrumuseţa toată viaţa studenţească. Este o femeie „în exemplar
unic”. Imaginea Elei se relativizează, însă, în funcţie de stările sufleteşti ale soţului ei.
Secvența narativă a excursiei de trei zile la Odobeşti este primul moment de criză
a cuplului. Ela este foarte apropiată de Grigoriade, un ,,vag” avocat, bun dansator pe care
îl cunoscuseră în cercurile mondene pe care le frecventau de când intraseră în posesia
unei moșteniri considerabile. Gesturile de familiaritate între Ela și Grigoriade (gustă
mâcarea unul din farfuria celuilat, comandă ei singuri clătite, cer în comun orchestrei în
mod repetat o piesă) capătă pentru Gheorghidiu proporții devastatoare. Acesta precizează
că și-a descoperit nevasta cu o uimire dureroasă, ,,un cap străin și vulgar” sub o ,,madonă
crezută autentică”. Discută cu Ela, cerându-i ca, dacă este cert că va rămâne toată viața
cu Grigoriade, măcar să evite spectacolul public. Ela pare surprinsă şi îi arată că nu
făcuse nimic mai mult decât celelalte femei din grup, că în astfel de situații se creează
inevitabile familiarități.
Secvența narativă a întâlnirii celor doi la Câmpulung în august 1916 este
relevantă pentru releția dintre aceștia. Gheorghidiu obţine o permisie, se întâlneşte cu
Ela, cu care se plimbă prin orășelul de munte, încântat că frumusețea ei atrage toate
privirile. Aceasta îi cere o parte din lirele englezeşti de la bancă, să aibă din ce trăi, dacă
el va muri pe front. Lui Gheorghidiu îi revin suspiciunile. Imaginea ei se deteriorează în
ochii soțului, care îi surprinde corpul „ameninţat de îmbătrânire timpurie”, „cu preziceri
de grăsime” şi „vulgaritatea frazei”. Pleacă de la gazdă şi îl vede pe stradă pe Grigoriade,
ceea ce pare să-i confirme suspiciunile. Face planuri de răzbunare, vrea să-i surprindă
împreună pe presupușii amanți. Ela, însă, îi arată un bilet prin care Grigoriade își anunță
prezența în orășel și îi cere permisiunea s-o salute. Soţul simte că lucrurile au reintrat pe
un făgaș normal și îi remarcă „frumuseţea dolentă, descurajată şi loială”, de „madonă
rănită”. Îi pare ,,pictată pe smalț”.

Ştefan Gheorghidiu este protagonistul romanului, personaj narator, tipic

literaturii lui Camil Petrescu, ilustrând tipul uman al individului însetat de absolut, al
inadaptatului superior, prin urmare un învins. Gheorghidiu este un erou de literatură
modernă, de inspiraţie citadină, un intelectual neinteresat de ascensiunea socială,
preocupat de viaţa lui interioară, de propriile principii şi idealuri. Este de o „sensibilitate
năzdrăvană”, predispus la introspecţie. Caută absolutul în dragoste şi în relaţiile umane,
în general. În plan social, Ştefan Gheorghidiu este student la Filosofie, un intelectual cu
studii temeinice şi cu principii morale severe. El urmează tradiţia familiei: este fiul unui
profesor universitar care se însurase din dragoste, apoi murise fără a fi reuşit să lase
copiilor avere. Astfel, după moartea lui, familia o duce greu: Ştefan şi cu cele două surori,
împreună cu mama lor, trăiesc din pensia tatălui. Tânărul este ajutat de un prieten al
profesorului să obţină o slujbă de funcţionar la Senat. În 1916, Gheorghidiu merge la
război, deși ar fi putut rămâne în spatele frontului, pentru ca această experiență
,,definitivă” să nu lipsească din ,,întregul lui sufletesc”.
O secvenţă narativă ce pune în evidenţă trăsăturile morale ale lui Ştefan
Gheorghidiu este masa de Sfântul Dumitru oferită de bătrânul avar Tache Gheorghidiu.
Cei doi unchi care făcuseră avere, fraţii lui Corneliu, nu-şi pot reprima dispreţul faţă de
„filosoful” care îşi cheltuia banii pentru a edita o revistă ştiinţifică. Îl ironizează şi pe
nepot pentru că, la rândul lui, urma filosofia şi se căsătorise tot din dragoste. Fiul apără
memoria tatălui, spunându-le că averea se face numai dacă ai un „obraz mai gros”, o şiră
a spinării „flexibilă ca nuiaua”, „un stomac în stare să digere şi ouă clocite” şi dacă
accepţi de soţie o milionară slută. Gheorghidiu riscă pierderea unei moşteniri
considerabile pentru a-şi apăra principiile. Spre surprinderea lui, avarul unchi nu numai
că nu-l dezmoşteneşte, dar îi lasă din averea lui o parte mai mare decât celorlalţi
moştenitori.
 Discuţia ofiţerilor la popota de deasupra Dâmbovicioarei, din seara de august
1916, este o altă secvență narativă care pune în evidenţă trăsăturile personajului. Cei
paisprezece ofiţeri ai regimentului discută în aşteptarea cafelelor despre dragoste şi
despre femei, comentând un fapt divers citit într-un ziar. Tânărul sublocotenent rezervist
este iritat şi de subiect, pentru că trezeşte în el „dureri amorţite”, dar mai ales de
mediocritatea discuţiei. Camarazii lui nu cunosc „psihologia dragostei”, folosesc „un
material nediferenţiat”, „poncife din cărţi, formule curente, dogme banale care ţin loc de
cugetare”. Are o ieşire nervoasă, îi jigneşte pe ofiţerii superiori, riscând sa fie lovit de
căpitanul Corabu sau să-l lovească el şi să ajungă poate chiar la Curtea Marţială.
.

Prin urmare, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil

Petrescu, scriitor afiliat direcţiei moderniste de la „Sburătorul”, este un roman modern,
psihologic, de factură proustiană. Autorul s-a făcut remarcat în viaţa literară interbelică
prin promovarea acestei noi formule de roman. Opera abordează teme la modă în epocă,
dragostea, intelectualul şi războiul, într-o viziune inedită.

analepsă – procedeu prin care naraţiunea se întrerupe şi se relatează întâmplări din

trecut; întoarcere în timp
prolepsă – procedeu opus analepsei
anacronic – demodat, învechit
institutoare - învăţătoare