pe o strună de vioară, o istorie şucară, că-i cu boală rea, amară;
o istorie c-un crai
de la nunta cu alai, şi de-ai da cât o să dai, nu e una mai dihai!
Trist e cânticul, uitat,
de jale şi lăcrămat, cu un fante de gagiu, trist, şi vechi de nu-l mai ştiu.
Spune-l, inimă, de poci,
scoate-l tu, ca din găoci, şi-l sloboade-ncet, subţire, cânticul cu tristul mire!
Era zi de-sărbătoare, liliacul tot în floare, când pornise, grea, pe seară, petrecania boiară.
Stau mândri ca doi păuni
mirii chipeşi, între nuni, şi-i slujea frumos, pe tavă, neagră, o ţigancă roabă;
Ochii şi-i rotea de smalţ,
către mirele înalt. Ce-a mai fost, nu poci să ştiu; ginerică, om candriu, îi sorbea ca pe-o cafea, ochii ei de catifea.
Şi între mireasa albă
şi ţiganca a cu salbă, când au mers ca să se culce, strâns-a ţâţa ei cea dulce.
Izmenită nunta toată;
a rămas mireasa fată şi-a fugit păunul-mire cu ţiganca de tingire. Spune, inimă, de ştii, leac ales pentru candrii; spune leac nedovidit, pentru boala de iubit!