Dragii mei colegi si profesori, sunt extrem de bucuroasa ca sunt aici -

aproape ca nu imi vine sa cred. In urma cu cateva saptamani, revazand

inregistrarea momentelor de absolvire, cu banchetul si cursul festiv am
simtit mai mult ca oricand nostalgia, dar mai ales chemarea, de a fi
astazi, aici cu voi, la ceas aniversar, dupa 20 de ani.

Pornim deci de la premisa că această școală ne-a oferit multe!

Probabil, pentru fiecare dintre cei dispuși să acumuleze (căci
școlile te învață dacă le lași să o facă), formarea adunată în
timpul liceului a contat, ”s-a văzut”. Suprapusă peste o vârstă
plină de entuziasm și potențial, această perioadă are contribuții
incontestabile la tot ce înseamnă dezvoltare ulterioară. Pentru
mine a fost timpul în care am învățat lucruri consistente cu o
tenacitate şi o insistenţă pe care nu cred că le-am mai
experimentat ulterior; a fost momentul de apogeu al întrebărilor,
dezbaterilor, confruntării de perspective, a fost timpul
acumulărilor, adunării de fapte, idei, comportamente de peste
tot: de la profesori, colege, din bibliotecă…

El este un efect de formare generat de tradiţia de peste 100 de ani a liceului şi de

amprenta extraordinară pe care profesorii săi şi-au pus-o asupra noastră.
Vreau sa multumesc profesorilor nostri extraordinari, pentru daruirea
deosebita cu care ne-au invatat si ne-au indrumat, ne-au ajutat si ne-au
sfatuit, ca sa ajungem oamenii realizati de astazi. Noi am incercat sa folosim
tot ce ne-au invatat parintii si profesorii nostri, ca sa rezolvam marea ecuatie a
vietii, cu multe necunoscute. Nu stim daca am reusit, dar dumneavoastra ne-
ati invatat sa avem incredere in noi, si sa avem intrazneala de a incerca.
Va multumim!

Este o amprentă puternică, aproape vizibilă, o parte din personalitatea noastră,

indiferent dacă am fost silitori la învăţătură sau nu. Intrând în aula acestui liceu, liceul
nostru, celebrăm aşadar forţa formatoare a unei instituţii de elită, care ne-a modelat
aşa cum trebuie, uneori cu de-a sila, la o vârstă critică. Trebuie de aceea să fie,
pentru noi, un fapt preţios că unul dintre colegii noştri, Adrian Vieriu, - care a şi făcut
posibilă reîntâlnirea noastră – este profesor la această instituţie. Nu fără rost cei care
facem, astăzi, parte din promoţia 1993 a Colegiului Naţional ”Ştefan cel Mare” din
Suceava am fost elevii acestui liceu. Numai cu mare greutate puteai fi admis aici şi,
cu şi mai mare greutate, reuşeai să faci faţă exigenţelor impuse de echipa de
profesori. Această apartenenţă a noastră este un fapt sociologic uşor de explicat. Am
învăţat aici pentru că am fost printre cei mai buni. A fost un noroc, pe care fiecare şi l-
a făcut singur, nu doar că am fost colegi cu Radu Saghin şi Cătălin Turc, doi oameni
excepţionali din promoţia noastră şi în mod sigur unii dintre elevii cei mai buni din
toată istoria liceului, ci pentru că am beneficiat, timp de 4 ani, de un mediu social
alcătuit, aproape fără excepţie, din colegi bine-crescuţi, inteligenţi, curioşi, oameni
lângă care adolescenţa fiecăruia dintre noi a fost mai frumoasă, mai complexă, mai
vie. Acest mediu social, care era într-adevăr unul special, deosebit de mediile tuturor
celorlalte licee din oraş, ne transmitea fiecăruia o aură, astfel că ceilalţi considerau
simplul fapt de a învăţa la ”Ştefan” aproape un titlu de nobleţe. Norocul despre care
vorbeam a fost completat de un altul, poate şi mai mare. Promoţia 1993 este prima
care a beneficiat de schimbările provocate, în învăţământul preuniversitar, de
Revoluţia din 1989. Practic, din cele douăsprezece trimestre, alcătuind studiile
liceale, unsprezece s-au desfăşurat după Revoluţie. Liceul a devenit în totalitate unul
teoretic, orele de practică la menghină fiind eliminate. Din programa şcolară, au fost
scoase orele de învăţământ politic şi s-a renunţat la organizarea paralelă în
structurile Uniunii Tineretului Comunist (UTC). În primul trimestru din clasa a noua,
eram obligaţi să purtăm uniformă şcolară şi să avem, cusut, atât pe umărul stâng al
uniformei, cât şi al hainei de vreme rece, numărul matricol. Această practică excesivă
de instituţionalizare a fost eliminată. Schimbări foarte importante şi imediate au avut
loc şi în programa mai multor materii şcolare, în special literatura română, istoria şi
filosofia. Facem parte din prima generaţie scutită, în liceu, de propaganda
naţionalismului de tip ceauşist. Nu în ultimul rând, promoţia noastră a fost prima care
a putut alege, încă înainte de examenul pentru treapta a doua, între studiile ”realiste”
şi cele ”umaniste”. Sunt, eu însumi, un produs al clasei de umanioare a acestui liceu.
Până în 1989, absolvenţii Liceului ”Ştefan cel Mare” se orientau cu prioritate către
politehnică. Membrii promoţiei noastre au avut, tot pentru prima dată, o oportunitate
reală de alegere a facultăţii, oportunitate situată în afara sistemului de selecţie de tip
comunist. Evoluţia noastră, în anii esenţiali ai formării, s-a desfăşurat, deci, într-un
context mai degrabă favorabil. Chiar dacă istoria României a fost, în anii ’90, foarte
tulbure, oraşul nostru, Suceava, ne-a oferit, la vârsta adolescenţei, liniştea de care
aveam nevoie. Probabil că mult mai greu a fost, pentru toţi, abia după aceea, dar nu
acesta este subiectul întâlnirii noastre de astăzi. Faptul că suntem din nou împreună
înseamnă că, într-un fel sau altul, am izbândit. Să ne întoarcem, deci, cu toată
puterea nostalgiei, în acei ani ai adolescenţei noastre pentru a le adresa un mesaj
cald, un mesaj emoţionant adolescenţilor care am fost şi care mai vrem să fim încă şi
astăzi. Aceasta este, de altfel, singura cale prin care putem înfrunta timpul, cei 20 de
ani care au trecut. Vă mulţumesc.  18 share 

În cazul nostru, al celor care am învăţat la Liceul ”Ştefan cel Mare” din Suceava, întâlnirea la
liceu are, însă, o semnificaţie în plus. Am cunoscut, acum câţiva ani, în Bucureşti, un domn,
care avea aproape aceeaşi vârstă cu a noastră. Am stat de vorbă cam o jumătate de oră şi,
în ceea ce spunea, ceva îmi părea familiar. M-am întrebat câteva minute de unde vine
această familiaritate, apoi am avut o revelaţie şi i-am spus: ”Nu-i aşa că eşti din Suceava şi
ai terminat liceul la ”Ştefan”?” Domnul s-a uitat mirat la mine, apoi a întrebat: ”Cum ţi-ai dat
seama?” ”Din felul în care gândeşti”, i-am răspuns. Acest fel de a gândi, acest mental, pe
care l-am remarcat la acel domn, nu este un fapt oarecare. El este un efect de formare
generat de tradiţia de peste 150 de ani a liceului şi de amprenta extraordinară pe care
profesorii săi şi-au pus-o asupra noastră. Este o amprentă puternică, aproape vizibilă, o
parte din personalitatea noastră, indiferent dacă am fost silitori la
m-a incercat o o colega ne-a trimis pe grupul de whats up inregistrarea
momentelor de acum 20 de ani- banchetul si cursul festiv. chemarea, în acelaşi
timp, tristă şi veselă, a nostalgiei. Cred, de aceea, că nostalgia este aceea care ne-a chemat
aici. Dând curs nostalgiei, recunoaştem că în acea epocă, a liceului şi a adolescenţei
noastre, a fost bine, a fost foarte bine, dacă nu cumva a fost cel mai bine. Dar, nu din
această recunoaştere - că a fost bine - s-a născut întâlnirea noastră? Şi nu ne ajută ea să ne
simţim bine şi astăzi? Căutările în trecut nu sunt niciodată întâmplătoare şi sunt convins că
regăsirea ne va face bine şi astăzi, şi în viitor. Nostalgia e un semn că putem merge înainte.
Unii dintre noi am ţinut legătura în acest lung răstimp, fie pentru că locuim în acelaşi oraş - în
Suceava, în Iaşi, în Bucureşti - fie pentru că pur şi simplu am rămas prieteni. Eu sunt prieten
cu Solo de 25 de ani! Cu toate acestea, cei mai mulţi nu ne-am văzut de foarte mult timp. E
ceea ce face ca această reîntâlnire să fie una totul specială şi să reprezinte, într-un fel, o
urgenţă.   Dacă nu ne-am fi văzut, toată perioada liceului ar fi căpătat, pentru noi, un caracter
întâmplător. Faptul că au trecut atâţia ani, fără să ne mai fi vorbit, accentuează acest
caracter. Ne-am întâlnit, aşadar, şi pentru a arăta că lucrurile nu sunt întâmplătoare, că
oamenii împreună cu care am petrecut sute şi mii de ore, la şcoală sau în orele de chiul, în
pauze, la fotbal, la discotecă, la chefuri, la Cetate, la patinoar, în parcuri - aceşti oameni au
avut, la un moment dat, un rol important în viaţa noastră şi au, în continuare, un rol
important, de vreme ce toţi aparţinem aceleaşi generaţii. Deci, nu pentru a ne auto-flata sau
pentru a ne auto-denigra ne-am întâlnit, ci pentru a ne căuta în propria nostalgie şi în
nostalgia foştilor colegi de liceu şi de clasă. Dacă ar fi să ne lăudăm, acum, cu ceva, ar trebui
să ne lăudăm cu regăsirea generaţiei din care facem parte, cu valorile noastre comune, cu
felul nostru de a iubi, de-a ne îmbrăca, de-a vorbi, cu muzica şi cărţile noastre, cu amintirile
noastre comune. Fireşte, nu ne-am întâlnit oriunde, ci în liceul la care am învăţat. El este
ceea ce ne-a legat, în primul rând, ceea ce a făcut să avem atât de multe lucruri în comun.
Liceul ne-a unit prin chiar acţiunea sa de instituţionalizare, dar şi prin relaţiile informale, de
colegialitate, de prietenie, adesea de iubire, pe care le-am stabilit între noi. Liceul este
cadrul, este centrul unei istorii de 4 ani, istorie în care fiecare dintre noi şi-a jucat rolul său. În
cazul nostru, al celor care am învăţat la Liceul ”Ştefan cel Mare” din Suceava, întâlnirea la
liceu are, însă, o semnificaţie în plus. Am cunoscut, acum câţiva ani, în Bucureşti, un domn,
care avea aproape aceeaşi vârstă cu a noastră. Am stat de vorbă cam o jumătate de oră şi,
în ceea ce spunea, ceva îmi părea familiar. M-am întrebat câteva minute de unde vine
această familiaritate, apoi am avut o revelaţie şi i-am spus: ”Nu-i aşa că

Sunt extrem de bucuroasa ca sunt aici - aproape ca nu imi vine sa cred. In am

primit o poza de la intalnirea de 20 de ani. Am privit-o de multe ori de atunci,
cu multa bucurie sa-mi vad fostii profesori si colegi, dar si cu parere de raau
ca nu am fost prezenta si eu la eveniment. Cand termini liceul te gandesti ca
te vei vedea mereu cu colegii, cu profesorii, dar nu stii ce iti rezerva viata, si
revederile sunt uneori mai rare. Asta nu inseamna ca nu-ti doresti revederile,
intalnirile. Si ma bucur ca de data asta sunt si eu aici si voi fi si eu in poze.

pentru ca astazi ati decis sa va ascultat inima, pentru a fi prezenti

aici, cu totii, facand ca orice altceva sa fie lipsit de importanta este un
lucru minunat si pt asta meritati aplauze....
Azi e o zi speciala, cand dupa 25 de ani, pasim din nou pragul liceului, cu
emotii in suflete (si in glas) pentru a ne intalnii cu totii, fostii profesori si
colegi, sa depanam amintiri si sa aflam ce s-a mai intamplat in anii care au
trecut.
Sunt extrem de bucuroasa ca sunt aici - aproape ca nu imi vine sa cred. In
urma cu cateva saptamani am primit o poza de la intalnirea de 20 de ani. Am
privit-o de multe ori de atunci, cu multa bucurie sa-mi vad fostii profesori si
colegi, dar si cu parere de raau ca nu am fost prezenta si eu la eveniment.
Cand termini liceul te gandesti ca te vei vedea mereu cu colegii, cu profesorii,
dar nu stii ce iti rezerva viata, si revederile sunt uneori mai rare. Asta nu
inseamna ca nu-ti doresti revederile, intalnirile. Si ma bucur ca de data asta
sunt si eu aici si voi fi si eu in poze.

Pe 23 august, am aniversat, împreună cu foştii mei colegi, 20 de ani de la absolvirea liceului.

Cu acest prilej, am fost invitat să ţin un discurs. Reiau, în continuare, acest discurs. DE
ACELASI AUTOR Strada ca actor politic Dragi profesori, dragi colegi, Îmi revine sarcina
specială şi deosebit de onorantă de a spune câteva cuvinte cu prilejul aniversării a 20 de ani
de la absolvirea liceului. Prima constatare, pe care suntem obligaţi s-o facem toţi, şi
profesori, şi foşti elevi, este că a trecut timpul. Au trecut 20 de ani. 20 de ani! Cred că
această neverosimilă situaţie spune ceva despre motivele pentru care ne-am întâlnit. Ne-am
întâlnit oare pentru ceea ce suntem astăzi? Ne-am întâlnit pentru a-l afişa, în faţa foştilor
colegi şi profesori, pe cel care-am devenit între timp? Pentru a afla cât de sus sau cât de jos
au ajuns ceilalţi în ierarhia naţională sau internaţională? Pentru a ne lăuda sau pentru a ne
plânge cu numele nostru, cu averea acumulată sau risipită? Aceste motive sunt, probabil,
inevitabile, dar eu cred că cei 20 de ani, care au trecut, aşază toate realizările şi nerealizările
noastre sub specia timpului şi le face, cel puţin astăzi, cel puţin acum, irelevante. Adevărul
este că nu ne-am întâlnit pentru ceea ce suntem astăzi, ci pentru ceea ce am fost acum 20
de ani şi mai bine. Ne-am întâlnit pentru a ne întoarce în trecut. De altfel, este prima noastră
întâlnire. La împlinirea a 10 ani de la absolvirea liceului nu ne-am revăzut. Personal, am
văzut în asta un semn al alienării generaţiei noastre, afectată din plin de turbulenţele
tranziţiei. Faptul că, în sfârşit, ne aflăm din nou împreună arată, probabil, că am devenit mai
împăcaţi cu noi înşine. Arată, în acelaşi timp, că suntem mult mai deschişi faţă de propriul
nostru trecut. La vârsta pe care o avem noi acum, omul simte, de regulă, pentru prima dată
nevoia de a se uita cu atenţie în propriul său trecut, nu în mod obligatoriu pentru a se
autoevalua, ci urmând chemarea, în acelaşi timp, tristă şi veselă, a nostalgiei. Cred, de
aceea, că nostalgia este aceea care ne-a chemat aici. Dând curs nostalgiei, recunoaştem că
în acea epocă, a liceului şi a adolescenţei noastre, a fost bine, a fost foarte bine, dacă nu
cumva a fost cel mai bine. Dar, nu din această recunoaştere - că a fost bine - s-a născut
întâlnirea noastră? Şi nu ne ajută ea să ne simţim bine şi astăzi? Căutările în trecut nu sunt
niciodată întâmplătoare şi sunt convins că regăsirea ne va face bine şi astăzi, şi în viitor.
Nostalgia e un semn că putem merge înainte. Unii dintre noi am ţinut legătura în acest lung
răstimp, fie pentru că locuim în acelaşi oraş - în Suceava, în Iaşi, în Bucureşti - fie pentru că
pur şi simplu am rămas prieteni. Eu sunt prieten cu Solo de 25 de ani! Cu toate acestea, cei
mai mulţi nu ne-am văzut de foarte mult timp. E ceea ce face ca această reîntâlnire să fie
una totul specială şi să reprezinte, într-un fel, o urgenţă.   Dacă nu ne-am fi văzut, toată
perioada liceului ar fi căpătat, pentru noi, un caracter întâmplător. Faptul că au trecut atâţia
ani, fără să ne mai fi vorbit, accentuează acest caracter. Ne-am întâlnit, aşadar, şi pentru a
arăta că lucrurile nu sunt întâmplătoare, că oamenii împreună cu care am petrecut sute şi mii
de ore, la şcoală sau în orele de chiul, în pauze, la fotbal, la discotecă, la chefuri, la Cetate,
la patinoar, în parcuri - aceşti oameni au avut, la un moment dat, un rol important în viaţa
noastră şi au, în continuare, un rol important, de vreme ce toţi aparţinem aceleaşi generaţii.
Deci, nu pentru a ne auto-flata sau pentru a ne auto-denigra ne-am întâlnit, ci pentru a ne
căuta în propria nostalgie şi în nostalgia foştilor colegi de liceu şi de clasă. Dacă ar fi să ne
lăudăm, acum, cu ceva, ar trebui să ne lăudăm cu regăsirea generaţiei din care facem parte,
cu valorile noastre comune, cu felul nostru de a iubi, de-a ne îmbrăca, de-a vorbi, cu muzica
şi cărţile noastre, cu amintirile noastre comune. Fireşte, nu ne-am întâlnit oriunde, ci în liceul
la care am învăţat. El este ceea ce ne-a legat, în primul rând, ceea ce a făcut să avem atât
de multe lucruri în comun. Liceul ne-a unit prin chiar acţiunea sa de instituţionalizare, dar şi
prin relaţiile informale, de colegialitate, de prietenie, adesea de iubire, pe care le-am stabilit
între noi. Liceul este cadrul, este centrul unei istorii de 4 ani, istorie în care fiecare dintre noi
şi-a jucat rolul său. În cazul nostru, al celor care am învăţat la Liceul ”Ştefan cel Mare” din
Suceava, întâlnirea la liceu are, însă, o semnificaţie în plus. Am cunoscut, acum câţiva ani,
în Bucureşti, un domn, care avea aproape aceeaşi vârstă cu a noastră. Am stat de vorbă
cam o jumătate de oră şi, în ceea ce spunea, ceva îmi părea familiar. M-am întrebat câteva
minute de unde vine această familiaritate, apoi am avut o revelaţie şi i-am spus: ”Nu-i aşa că
eşti din Suceava şi ai terminat liceul la ”Ştefan”?” Domnul s-a uitat mirat la mine, apoi a
întrebat: ”Cum ţi-ai dat seama?” ”Din felul în care gândeşti”, i-am răspuns. Acest fel de a
gândi, acest mental, pe care l-am remarcat la acel domn, nu este un fapt oarecare. El este
un efect de formare generat de tradiţia de peste 150 de ani a liceului şi de amprenta
extraordinară pe care profesorii săi şi-au pus-o asupra noastră. Este o amprentă puternică,
aproape vizibilă, o parte din personalitatea noastră, indiferent dacă am fost silitori la
învăţătură sau nu. Intrând în aula acestui liceu, liceul nostru, celebrăm aşadar forţa
formatoare a unei instituţii de elită, care ne-a modelat aşa cum trebuie, uneori cu de-a sila, la
o vârstă critică. Trebuie de aceea să fie, pentru noi, un fapt preţios că unul dintre colegii
noştri, Adrian Vieriu, - care a şi făcut posibilă reîntâlnirea noastră – este profesor la această
instituţie. Nu fără rost cei care facem, astăzi, parte din promoţia 1993 a Colegiului Naţional
”Ştefan cel Mare” din Suceava am fost elevii acestui liceu. Numai cu mare greutate puteai fi
admis aici şi, cu şi mai mare greutate, reuşeai să faci faţă exigenţelor impuse de echipa de
profesori. Această apartenenţă a noastră este un fapt sociologic uşor de explicat. Am învăţat
aici pentru că am fost printre cei mai buni. A fost un noroc, pe care fiecare şi l-a făcut singur,
nu doar că am fost colegi cu Radu Saghin şi Cătălin Turc, doi oameni excepţionali din
promoţia noastră şi în mod sigur unii dintre elevii cei mai buni din toată istoria liceului, ci
pentru că am beneficiat, timp de 4 ani, de un mediu social alcătuit, aproape fără excepţie, din
colegi bine-crescuţi, inteligenţi, curioşi, oameni lângă care adolescenţa fiecăruia dintre noi a
fost mai frumoasă, mai complexă, mai vie. Acest mediu social, care era într-adevăr unul
special, deosebit de mediile tuturor celorlalte licee din oraş, ne transmitea fiecăruia o aură,
astfel că ceilalţi considerau simplul fapt de a învăţa la ”Ştefan” aproape un titlu de nobleţe.
Norocul despre care vorbeam a fost completat de un altul, poate şi mai mare. Promoţia 1993
este prima care a beneficiat de schimbările provocate, în învăţământul preuniversitar, de
Revoluţia din 1989. Practic, din cele douăsprezece trimestre, alcătuind studiile liceale,
unsprezece s-au desfăşurat după Revoluţie. Liceul a devenit în totalitate unul teoretic, orele
de practică la menghină fiind eliminate. Din programa şcolară, au fost scoase orele de
învăţământ politic şi s-a renunţat la organizarea paralelă în structurile Uniunii Tineretului
Comunist (UTC). În primul trimestru din clasa a noua, eram obligaţi să purtăm uniformă
şcolară şi să avem, cusut, atât pe umărul stâng al uniformei, cât şi al hainei de vreme rece,
numărul matricol. Această practică excesivă de instituţionalizare a fost eliminată. Schimbări
foarte importante şi imediate au avut loc şi în programa mai multor materii şcolare, în special
literatura română, istoria şi filosofia. Facem parte din prima generaţie scutită, în liceu, de
propaganda naţionalismului de tip ceauşist. Nu în ultimul rând, promoţia noastră a fost prima
care a putut alege, încă înainte de examenul pentru treapta a doua, între studiile ”realiste” şi
cele ”umaniste”. Sunt, eu însumi, un produs al clasei de umanioare a acestui liceu. Până în
1989, absolvenţii Liceului ”Ştefan cel Mare” se orientau cu prioritate către politehnică.
Membrii promoţiei noastre au avut, tot pentru prima dată, o oportunitate reală de alegere a
facultăţii, oportunitate situată în afara sistemului de selecţie de tip comunist. Evoluţia noastră,
în anii esenţiali ai formării, s-a desfăşurat, deci, într-un context mai degrabă favorabil. Chiar
dacă istoria României a fost, în anii ’90, foarte tulbure, oraşul nostru, Suceava, ne-a oferit, la
vârsta adolescenţei, liniştea de care aveam nevoie. Probabil că mult mai greu a fost, pentru
toţi, abia după aceea, dar nu acesta este subiectul întâlnirii noastre de astăzi. Faptul că
suntem din nou împreună înseamnă că, într-un fel sau altul, am izbândit. Să ne întoarcem,
deci, cu toată puterea nostalgiei, în acei ani ai adolescenţei noastre pentru a le adresa un
mesaj cald, un mesaj emoţionant adolescenţilor care am fost şi care mai vrem să fim încă şi
astăzi. Aceasta este, de altfel, singura cale prin care putem înfrunta timpul, cei 20 de ani
care au trecut. Vă mulţumesc.  18 share 

Citeste mai mult: adev.ro/pbcgz2

Dragii mei colegi, stimati profesori, pentru inceput vreau sa
va felicit pt curajul de a va urma inima. Ea e singua si, intr-o zi
ca astazi, orice altceva sa fie lipsit de importanta

Acum ceva timp, când Școala Normală din Ploiești a celebrat

împlinirea unui număr rotund de ani de existență, conducerea
de atunci a instituției a editat o broșură cu declarații ale foștilor
absolvenți; câteva din gândurile pe care le-am scris cu acest
prilej din postura de fost elev sunt reproduse mai jos. Deși
restructurate, îmbogățite și actualizate, rândurile respective își
păstrează aerul dulceag-sentimental, specific, probabil, tuturor
amintirilor de acest fel.
Așa că, înainte de a înșira metodic, organizat, așa cum am
învățat în… liceu, contribuțiile acestei școli la formarea mea, mă
simt nevoită să recunosc această subiectivitate auto-îngăduită a
analizei. Știu că timpul are marea capacitate de a estompa
asperitățile amintirilor negative, lăsându-le pe cele triumfător de
frumoase să ocupe întreg spațiul memoriei afective. Și mai știu
că melancolia caldă – evidentă și de neignorat – care învăluie
impresiile despre școala adolescenței acționează ca un filtru
care îndulcește părerile critice și tocește, uneori până la anulare
iritările. Cred însă că școala pe care am făcut-o, cea care ne-a
ajutat să devenim ce suntem, merită această privire
îngăduitoare.

Pornim deci de la premisa că această școală ne-a oferit multe!

Probabil, pentru fiecare dintre cei dispuși să acumuleze (căci
școlile te învață dacă le lași să o facă), formarea adunată în
timpul liceului a contat, ”s-a văzut”. Suprapusă peste o vârstă
plină de entuziasm și potențial, această perioadă are contribuții
incontestabile la tot ce înseamnă dezvoltare ulterioară. Pentru
mine a fost timpul în care am învățat lucruri consistente cu o
tenacitate şi o insistenţă pe care nu cred că le-am mai
experimentat ulterior; a fost momentul de apogeu al întrebărilor,
dezbaterilor, confruntării de perspective, a fost timpul
acumulărilor, adunării de fapte, idei, comportamente de peste
tot: de la profesori, colege, din bibliotecă…

Așadar, mai concret, iată ce am învățat în liceu:

Înainte de toate – acesta fiind şi scopul formării parcurse – am

învățat să fim cadre didactice! Într-o clasă „mono-gen”, de 40 de
fete, noi ne-am pregătit să fim învățătoare. Și asta nu a
însemnat doar didactici, studiul disciplinelor de specialitate sau
știința de a face planuri de lecție (a căror formă s-a păstrat –
surprinzător – prin timp, căci le găsesc aproape în aceeași
structură în clasele de astăzi!). A însemnat exersarea de
secvențe didactice în clase reale, sub supervizarea autentică a
învățătorului de la clasă (cadrul didactic-mentor), a presupus
asumare de responsabilități, reflecție asupra experiențelor
avute, parcurgerea unor lecturi relevante.
Am orgoliul să cred că experienţele profesionale acumulate
până în acest moment mă îndreptăţesc să evaluez corect
succesul Liceului Pedagogic …”de pe vremea mea” de a forma
profesori. Am curajul să afirm că nici una din școlile ulterioare
pe care le-am parcurs (chiar nici ele specializate în acest
domeniu) nu mi-au oferit atâtea șanse de a „exersa” această
profesie. Acest lucru nu înseamnă deloc o validare a dorinței –
ce încă plutește în sistemul educațional – de a reînființa aceste
instituții, considerându-le superioare actualelor sistemele de
formare a institutorilor. Este o descriere a oportunităților pe care
le-am avut eu, nicidecum o generalizare. Și este doar o
încercare de a sublinia o zonă de eficiență a pregătirii existente
în liceul pedagogic care punea accent pe oportunități practice,
concrete, oferite elevilor. Chiar dacă nu aveam, la vârsta
respectivă, maturitatea emoțională, profesională pentru a lucra
ca un cadru didactic veritabil, ”școala de învățătoare” ne oferea
veritabile contexte de învățare în raport cu necesitățile reale ale
unei clase de elevi. Și acest merit trebuie evidențiat ca atare,
menționând că vorbim de o soluție specifică unei anumite
perioade, eficientă în unele aspecte și disfuncțională în altele;
”importarea” ei în contextele actuale este, mai mult ca sigur,
neproductivă.

Cred că aceste oportunități de gestionare a situațiilor concrete

pe care le-am primit în liceul pedagogic au avut efecte formative
extinse de necontestat: chiar dacă am rămas sau nu cadre
didactice, acolo unde lucrăm, formarea aceasta se simte.
Înseamnă responsabilitate, seriozitate, empatie, uşurinţă în
exprimare, creativitate, poate perfecţionism… Recunosc asta la
toate fostele mele colege pe care mă ambiționez să le întâlnesc
constant. Recunosc asta la învățătoarele formate în vechile și
apusele licee pedagogice, învățătoare pe care le mai întâlnesc
în școlile de azi; păstrează toate un stil metodic, oarecum
predictiv, poate nu suficient de inovativ și strălucitor, dar curat,
așezat, disciplinat.

Aceasta era exact zona în care se construia și în liceul meu. Nu

aveam mari proiecte extrașcolare, seducătoare și sonore,
schimburi interculturale impresionante, nu aveam dinamica de
zi, dar aveam o formă de predictibilitate extrem de necesară
pentru consolidarea unei culturi organizaționale așezate.
Existau reguli și tradiții semnificative, existau rutine, scrise și
nescrise, care întăreau sentimentul de apartenență la o
instituție preocupată de scopul său. Cuvintele mari, unele cu
aromă englezească, vehiculate în noul limbaj al școlii de azi (de
exemplu coaching !!), pe baza cărora am construit chiar
programe de studii masterale, nu existau în liceul meu
pedagogic. Însă acțiunile subsumate acestor concepte erau
infuzate în mod natural în viața școlară de atunci, în tot ce
făceam. Noi eram ”eleve practicante”, care participau constant
la activități în ”școala de aplicație”, care se sprijineau autentic în
procese pe care azi le numim ”peer learning”. Ne dezvoltam în
afara etichetelor de astăzi, serios și responsabil, ne încadram
firesc în naturalețea unui act de formare asumat, înțeles.
Am mai învățat – de la profesorii mei din liceu – încă un lucru:
să-ți pese de elevii pe care îi ai în față. Profesorilor noștri de
atunci, mai pregătiți sau nu, mai talentați, carismatici sau mai
puțin, chiar le păsa. Parcă o ”luau personal” dacă înțelegeai,
dacă aplicai corect, dacă respectai cerințele sau nu. Exista un
grad mare de responsabilitate profesională față de elevi, față de
”actul predării”, față de rolul asumat într-o școală. Sper că acest
lucru continuă să existe – deși primesc numeroase semnale că
nu e chiar așa – și în liceele noastre de azi.

E drept, în spiritul anilor ’80, am ”înghițit” în liceu şi multe, multe

lucruri inutile, formule, cifre repede uitate, citate din congrese
comuniste, pregătiri istovitoare pentru ”apărarea patriei” sau
recitaluri de poezii pentru ”conducătorii iubiți”. E evident că au
fost și excese – controlul de la poartă al uniformei, matricolei
sau bentiței – inflexibilități, solicitări absurde, încremeniri în
forme învechite. Multe dintre acele realități sunt, cu siguranță,
surprinzătoare pentru elevii de azi. De exemplu, cum poate să
fie perceput acum faptul că în toată perioada liceului nu ne-am
schimbat locurile în bănci!? Că aveam o ”oglindă a clasei”
constând într-un carton pe care erau desenate 40 de
dreptunghiuri înșirate pe rânduri, cu numele noastre scrise
deasupra fiecărei figuri geometrice și că această aranjare a
rămas valabilă 4 ani… În astfel de condiții, e de înțeles faptul că
noțiunea de ”colegă de bancă” era o realitate cu mare impact,
chiar și pe termen lung!

De asemenea, e drept că, pe fundalul atotputerniciei mecanice

a mediei generale care îţi asigura o repartiţie mai răsărită, am
învăţat prea accentuat competiţia şi am exersat prea puţin
colaborarea. Am învăţat poate prea multe cifre şi prea puţine
fapte, nu am știut să lucrăm în grup, nu am văzut filme, nu am
exersat piese de teatru, nu am avut revista liceului. Dar, în
același timp, am învăţat să trăim curat, să ascultăm, să
consiliem, să respectăm „litera scrisă”, să scriem un eseu, un
referat, o carte. Am învăţat să citim şi să interpretăm lucruri,
texte, fapte, oameni, să organizăm vieţi sau instituţii, să
construim şi să respectăm prietenii şi relaţii.
La rândul meu, am purtat toate aceste „amprente” ale vieţii de
liceu cu mine, oriunde m-am dus. Am construit fără să-mi dau
seama pe ceea ce învăţasem atunci… am folosit aceleaşi
maniere de argumentare şi acelaşi stil de lucru, am apelat la
concepte repetate conştiincios în pauze sau am „sedus
audienţe” cu citate din poeziile învăţate în liceu… Am adus în
familia mea chiar şi sensibilitatea „fetelor de la Pedagogic”
pentru uniforma militară, cultivată în cadrul celebrelor „reuniuni”
ce încercau stingher să realizeze un echilibru de gen şi să ofere
o activitate extraşcolară atractivă.

Evident, de-a lungul timpului, au fost şi schimbări. Îmi place să

cred că m-am lepădat de tonul romanţios în care obişnuiam să
scriu în Liceu. Locul metaforei a fost luat de pragmatismul
rapoartelor, locul compunerii a fost luat de dialoguri
specializate, de negociere, de planificare. Însă, în această nouă
lume rigidă, prea „alergată”, amintirile din liceu reprezintă un tip
de sensibilitate pe care mi-l permit întotdeauna. Şi întotdeauna
îi acord spaţiu de manifestare! Așa cum se întâmplă și în cazul
articolul de față. Şi asta pentru că, pentru mine, liceul…
contează!

Anca Nedelcu, prof. univ. dr, Facultatea de Psihologie și

Științele Educației
Sursă foto: arhiva personală

Dragi profesori, dragi colegi,

Azi e o zi speciala, cand dupa 25 de ani, pasim din nou pragul liceului, cu
emotii in suflete (si in glas) pentru a ne intalnii cu fostii profesori si colegi, sa
depanam amintiri si sa aflam ce s-a mai intamplat in anii care au trecut.
Sunt extrem de bucuroasa ca sunt aici - aproape ca nu imi vine sa cred. In
urma cu cateva saptamani am primit o poza de la intalnirea de 20 de ani. Am
privit-o de multe ori de atunci, cu multa bucurie sa-mi vad fostii profesori si
colegi, dar si cu parere de raau ca nu am fost prezenta si eu la eveniment.
Cand termini liceul te gandesti ca te vei vedea mereu cu colegii, cu profesorii,
dar nu stii ce iti rezerva viata, si revederile sunt uneori mai rare. Asta nu
inseamna ca nu-ti doresti revederile, intalnirile. Si ma bucur ca de data asta
sunt si eu aici si voi fi si eu in poze.
Vorbind de faptul sa nu stii ce iti rezerva viata: imi amintesc cum intr-o zi cand
eram prin clasa a 8-a, un coleg de clasa se intreba ce rost are sa invatam
englezsa, pentru ca nu vom putea niciodata sa plecam din tara. Nu a trecut
mult timp, am inceput liceul, si a venit Revolutia. Si totul s-a schimbat!! Asa ca
e bine intotdeauna sa inveti. sa fii pregatit, pentru ca nu stii ce va fii in viitor.
S-a dovedit ca unii chiar vorbesc in fiecare zi engleza.
Am fost o generatie norocasa, petru ca am trait un eveniment extraordinar,
revolutia care a schimbat cursul vietii noastre. Noi eram destul de mari sa ne
amintim cum a fost inainte, dar destul de tineri sa ne putem

adapta si sa ne bucuram de ce a urmat. "mi amintesc ca dupa decembrie 1989

eram si noi cuprinsi de avant revolutionar. Am facut si noi o greva. "si mai
aminteste cineva? Nu mai stiu pentru ce am facut greva, si nu cred ca
cerintele noastre au fost ascultate sau indeplinite, dar imi amintesc ca am lipsit
de la ora de geografie.
"mi amintesc serenadele de la sfarsitul clasei a 12-a, cand profesorii ne
primeau cu drag acasa si ne serveau cu suc si prajituri. Dupa care, mergeam
in parc si distractia continua intre noi. Am devenit mai uniti si mai apropiati,
poate stiind instinctiv ca timpul petrecut impreuna se apropie de sfarsit.
Vreau sa multumesc profesorilor nostri extraordinari, pentru daruirea
deosebita cu care ne-au invatat si ne-au indrumat, ne-au ajutat si ne-au
sfatuit, ca sa jungem oamenii realizati de astazi. Noi am incercat sa folosim tot
ce ne-au invatat parintii si profesorii nostri, ca sa rezolvam marea ecuatie a
vietii, cu multe necunoscute. Nu stim daca am reusit, dar dumneavoastra ne-
ati invatat sa avem incredere in noi, si sa avem intrazneala de a incerca.