Sunteți pe pagina 1din 212

Introducere in psihanaliza freudiana si postfreudiana-Vasile Dem.

Zamfirescu
Pag 17---41

Ce este psihanaliza?
Posibilitatea unui curs de psihanaliza in invatamantul superior este o noutate absoluta pentru
cultura romana: nici înainte de 1940, nici după încheierea celui de al doilea război mondial, un astfel
de curs nu era , din motive diferite , de conceput. Voi vorbi mai pe larg despre aceste motive in cursul
dedicate trecerii in revista a celor mai importante momente ale istoriei psihanalizei in România.
Studenţii Facultăţii de psihologie a Universitatii ,,Titu Maiorescu’’ sunt beneficiarii privilegiaţi ai unor
cursuri obligatorii de durata de un an: prezentul curs de ,,Introducere in psihanaliza’’ din anul al treilea
si cursul de,, Psihopatologie psihanalitica’’ din anul al patrulea.
Având in vedere faptul ca timp de aproape o jumătate de secol ideologia comunista a împiedicat
pătrunderea psihanalizei in spaţiul cultural romanesc, ceea ce a condus la absenta informaţiilor
despre disciplina întemeiata de Freud, voi încerca sa adaptez conţinutul cursului la aceasta situaţie.
Îmi propun deci sa va ofer cunoştinţe despre fundamentele psihanalizei, cunoştinţe care sa va
permită orientarea in domeniu si înţelegerea oricărei direcţii noi a psihanalizei. Pentru a atinge acest
scop, atitudinea cursului va fi critica si nu dogmatica, prezentând ideea de inconştient in evoluţia sa
istorica. Astfel, concepţia lui Freud apare ca o teorie vie, capabila de remanieri succesive, remanieri
impuse nu de puţine ori de înnoirile aduse de principalii disidenţi : Adler si Jung.
Pentru ca , in timp ce in România accesul psihanalizei era , in perioada comunista, interzis de o
adevărata cortina de fier culturala, in vestul Europei dezvoltarea ideilor lui Freud se derula continuu si
organic, voi prezenta, ori de cate ori va fi posibil, stadiul atins de psihanaliza contemporana.

Psihanaliza — sistem de discipline axat pe ideea de inconstient


Disciplinele psihanalitice — psihoterapia, psihopatologia,psihologia, metapsihologia si psihanaliza
aplicata — se afla în interrelatii cronologice si logice. Din punct de vedere cronologic, prima a fost
psihoterapia psihanalitica. Acest fapt documenteaza factualitatea psihanalizei: ea porneste de la o
experienta clinica absolut noua, ceea ce demonstreaza ca acuzatiile aduse de ideologia comunista,
conform carora ideile lui Freud ar fi derivate din filosofia „burgheza“ a lui Schopenhauer si Nietzsche,
nu pot fi sustinute. Teoretizarea experientei psihoterapeutice a condus la constituirea psihopatologiei
psihanalitice, care, la rândul sau, a stat la baza psihologiei psihanalitice. Pe temeiul acesteia s-a
cladit metapsihologia si psihanaliza aplicata.
Structura de rezistenta a acetsei cladiri multietajate o formeaza ideea de inconstient. Psihoterapia
psihanalitica a înregistrat inconfundabil faptul ca în spatele simptomelor nevrotice se afla continuturi
inconstiente. Altfel spus, ca inconstientul poate deveni în anumite circumstante patogen.
Psihopatologia a teoretizat aceasta constatare, iar psihologia afirma ca inconstientul nu este apanajul
nevroticilor, ca si oamenii „sanatosi“ au inconstient. De la psihologie, Freud trece la antropologie si
ontologie, avansând, pe temeiul ideii de inconstient, idei tot mai generale si mai îndepartate de
psihoterapia fondatoare. În sfârsit, psihanaliza aplicata studiaza produsele culturii majore din
perspectiva inconstientului, demonstrând ca arta, literatura, religia, filosofia încorporeaza într-o forma
încifrata continuturi inconstiente.

Psihoterapia. Caracteristici generale


Psihanaliza este prima si cea mai importanta forma de psihoterapie cunoscuta de cultura
europeana. Ea este „inventata“ de Freud, care se pregatise cu toata seriozitatea pentru a deveni
neurolog si care obtinuse rezultate notabile în neurologia de laborator, într-o perioada când psihiatria
considera ca orice disfunctie psihica, inclusiv nevroza, are un substrat organic, de ordin cerebral. La
început împreuna cu Joseph Breuer, prietenul si mentorul sau pentru un timp, apoi singur, Freud a
învatat de la pacientele sale isterice ca prin mijloace strict psihice se poate actiona asupra
simptomelor în sensul vindecarii (disparitia simptomelor). Ca „metoda cathartica“, psihanaliza îsi
propune, utilizând mai întâi hipnoza si apoi asociatia libera, sa dezgroape evenimentul traumatic si sa
elibereze afectul blocat împreuna cu acesta, ceea ce nu de putine ori conducea la disparitia
simptomelor.
Treptat, psihanaliza se desprinde de aceasta optica medicala, centrata pe simptom, transformându-
se dintr-o hermeneutica a simptomului într-o hermeneutica a fundamentelor personalitatii, ceea ce
echivaleaza cu o deplasare a interesului de la terapie la profilaxie. Nu atât disparitia simptomelor
preocupa psihanaliza matura, ci conflictele psihice structurale generatoare de diverse simptome
punctuale. Daca dizolvarea unui simptom prin dezvaluirea cauzelor sale inconstiente directe nu
exclude aparitia unui alt simptom, analiza conflictelor de baza ale nevrozei, cum ar fi conflictul
oedipian, face putin probabila aparitia altor simptome de tip nevrotic.
Exemplu: Daca pacienta despre care vorbeste Freud în studiul „Predispozitia la nevroza
obsesionala“ ar fi beneficiat, dupa prima manifestare a nevrozei sale (isterie de angoasa),
de un tratament psihanalitic adecvat, ea nu ar fi schimbat aceasta forma pe o alta mai grava (nevroza
obsesionala). Analiza initiala nu s-ar fi limitat la fixatia oedipiana
care a produs nevroza de angoasa, ci ar fi cuprins si fixatia mai veche din faza pregenitala (sadic-
anala) cauzatoare a nevrozei obsesionale.
Psihanaliza este o psihoterapie cauzala, fie ca abordeaza simptomul, ca în faza începuturilor („Studii
asupra isteriei“), fie ca abordeaza fundamentele personalitatii ca în faza matura.
Disparitia simptomelor, care-l preocupa pe Freud la început, nu se realiza prin actiunea psihica
asupra simptomelor, ca în cazul abordarii prin sugestie hipnotica, ci prin constientizarea „traumei
infantile“, care se afla la baza simptomului. „Vindecarea“ ca maturizare psihica, presupunând
interesul pentru conflictele fundamentale ale personalitatii, caracteristica pentru psihanaliza matura,
se realizeaza prin constientizarea si depasirea respectivelor conflicte, care se manifesta ca disfunctii
psihice (trecute, prezente si viitoare).
Ca o consecinta directa a orientarii cauzale a psihanalizei ca psihoterapie, trebuie mentionat
caracterul nondirectiv. Psihanalistul nu urmareste sa modifice comportamentul
analizandului sau orientându-l într-o anumita directie prin sugestie sau recomandari directe, utilizând
ascendentul psihic pe care-l are fata de acesta. O asemenea modificare de comportament produsa
prin influenta psihoterapeutului risca sa fie pasagera, adica sa dureze doar atâta timp cât aceasta
influenta se exercita, ceea ce presupune instituirea unei relatii de dependenta fata de terapeut. Din
punct de vedere psihanalitic, un comportament poate fi modificat durabil doar prin accesul la
motivatia sa profunda (inconstienta), prin constientizarea sa, motivatie care se dovedeste de cele mai
multe ori anacronica (neadaptata) personalitatii adulte. Doar extinderea Eului constient prin
includerea motivatiilor inconstiente datând din perioadele timpurii ale formarii personalitatii asigura,
într-o prima faza a psihanalizei, un control mai bun asupra comportamentului, pentru ca în faza
terminala si în cea care urmeaza încheierii terapiei sa se instaleze modificari durabile ale
comportamentului.
Psihanaliza este o psihoterapie nondirectiva
Deoarece accesul direct al unui tert la desfasurarea procesului psihanalitic este imposibil, profanul
doritor de informatii are la dispozitie doar surse indirecte, cum ar fi: prezentari de caz realizate de
psihanalisti, printre care si cele cinci cazuri celebre analizate de însusi întemeietorul psihanalizei,
descrierile literare de tipul romanului, realizate de pacienti sau de analisti, dintre care, în România,
este cunoscut Cuvinte care elibereaza. Romanul unei psihanalize de Marie Cardinal (Editura Trei),
precum si Nu ti-am promis niciodata o gradina de trandafiri de Hannah Green (Editura Trei), filmele
care prezinta prin intermediul imaginilor secvente din psihanalize fictive. Desi în momentul de fata
sunt tari (Germania) în care se practica sistematic, bineînteles cu acordul pacientilor, înregistrarea
sonora a dialogului psihanalitic sau filme în care pot fi vizionate simulari ale unor faze ale
psihoterapiei analitice (de exemplu, interviul preliminar), profanul, situatie în care se afla studentul la
psihologie audient al prezentului curs de introducere în psihanaliza, dispune doar de informatii din
prima categorie. Caracterul indirect al acestora poate induce idei false despre natura psihoterapiei
psihanalitice. Printre cele mai raspândite idei de acest tip este aceea ca psihanaliza ca psihoterapie
este un demers exclusivintelectual în care dialogul dintre terapeut si pacient urmareste interpretarea
materialului furnizat de cel din urma: simptome, vise, acte ratate, asociatii verbale, amintiri etc.
Hermeneutica aceasta de tip intelectual ar conduce la constientizarea motivatiilor inconstiente si,
implicit, la disparitia simptomelor sau a conflictelor profunde. De fapt, asa cum comunica o
analizanda, „niciodata înainte de a începe analiza nu m-am gândit ca urmeaza sa simt ceva pentru
psihanalist“ — factorul afectiv este foarte important în psihanaliza.
Transferul, fenomenul psihic pe care se bazeaza psihanaliza, este de natura preponderent afectiva.
Descoperit pe parcursul dezvoltarii psihanalizei si teoretizat pentru prima data sistematic în 1912 în
articolul lui Freud „Despre dinamica transferului“, transferul devine treptat motorul curei psihanalitice,
iar interpretarea transferului, principalul instrument tehnic. Freud a folosit termenul german
„Übertragung“ pentru a desemna fenomenul central al psihanalizei, deoarece el descrie foarte bine
ceea ce se întâmpla: în conditiile specifice cadrului psihanalitic, analizandul proiecteaza asupra
analistului atitudini, moduri de relationare si mai ales dorinte si sentimente pe care, în prima sa
copilarie, le-a dezvoltat fata de figurile parentale, precum si fata de alte figuri familiale apropiate.
Transferul este în mod esential o repetitie, o retraire a trecutului în legatura cu persoana analistului.
Daca una dintre cele mai vechi, mai puternice si mai constante dorinte ale umanitatii este miscarea
libera în timp, atât înspre viitor, cât si înspre trecut, atunci psihanaliza poate satisface aceasta dorinta
cel putin sub aspectul întoarcerii în trecut. Senzatia de realitate a trairii transferentiale este suficient
de puternica pentru a sustine aceasta afirmatie. De aceea, psihanaliza mai poate fi definita si ca o
retraire prescurtata a vietii.
Interventia psihanalistului în raport cu transferul consta în esenta în a pune în evidenta caracterul
inadecvat al atitudinilor si sentimentelor transferentiale, inadecvare care se manifesta sub trei
aspecte principale: temporal, al persoanei vizate si al Eului analizandului. Motivatia si
comportamentul persoanei presupun, alaturi de aspectele constiente, si aspecte inconstiente, care tin
de anii primei copilarii, anacronice fata de prezent, adresate, în fond, nu analistului, ci parintilor si,
prin urmare, egodistone (neacceptabile pentru partile mature ale Eului). Prin interpretarea
transferului, care constientizeaza aceste inadecvari, analizandul este pus în situatia de a realiza o re-
traire corectiva. Modificarea schemelor de gândire, afective si de comportament, este rezultatul
înregistrarii inconfundabile si repetate pe parcursul analizei, a caracterului inadaptat al acestora, ceea
ce deschide posibilitatea depasirii blocajelor de dezvoltare si adoptarii de modalitati noi, mature
(adaptate) de relationare.
Desi transferul este un fenomen care se produce în toate situatiile de viata, cadrul analitic
urmareste, prin particularitatile sale, sa-l favorizeze. Daca în orice situatie de viata, dar în special în
relatiile de autoritate (profesor – elev sau student, medic – pacient, supraordonat ierarhic –
subordonat ierarhic), precum si în relatiile de iubire, trecutul nostru este prezent în proportii diferite,
uneori îngrijorator de mari, fara ca aceasta prezenta sa poata fi controlata, psihanaliza, prin cadrul în
care se desfasoara, îsi propune sa stimuleze actualizarea trecutului pentru a-l putea controla.
Particularitatile cadrului psihanalitic menite a stimula transferul sunt: constanta si neutralitatea
ambiantei. Atât constanta, cât si neutralitatea permit realizarea a ceea ce în etologie se numeste
„experiment de izolare“. Subiectul este ferit de stimulii mediului sau obisnuit, întotdeauna
personalizati, si pus în situatia de a proiecta continuturile psihicului sau.
Din punctul de vedere al neutralitatii, cabinetul ideal ar trebui sa fie o încapere cu peretii albi, în
care sa nu se afle decât mobilierul strict necesar procesului analitic, adica divanul pentru analizand si
fotoliul analistului, precum si o masa cu doua scaune de cealalta parte a camerei pentru întrevederile
preliminare, asa cum am vazut la presedintele Societatii Germane de Psihanaliza, domnul Boehleber.
În ultimele numere ale revistei Asociatiei Psihanalitice Internationale sunt prezentate fotografii ale
cabinetelor diferitilor psihanalisti din tarile Europei, ceea ce permite înregistrarea gradelor de abatere
de la neutralitatea absoluta. Astfel, putem vedea pe pereti fie diplome care atesta competentele
profesionale ale psihanalistului, fie tablouri. De asemenea, divanul prezinta diferite grade de
austeritate, deci de neutralitate, fapt care relativizeaza cerinta neutralitatii cadrului.
Mai importanta, poate, decât neutralitatea cadrului, neutralitatea analistului nu se reduce la
aspectele exterioare, cum ar fi vestimentatia (care trebuie sa fie discreta si constanta) sau
comportamentul, exprimat paradigmatic prin zâmbetul binevoitor, ci se exprima esential prin
dimensiunea interioara: psihanalistul nu trebuie sa introduca în relatia terapeutica problemele
personale, fapt care ar îngreuna sau chiar ar face imposibila analiza transferului.
Cadrul psihanalitic nu creeaza, ci doar stimuleaza transferul.
Una dintre cele mai sugestive metafore pentru ilustrarea procesului analitic bazat pe dezvoltarea si
analiza transferului este cea cinematografica: analizandul proiecteaza pe „ecranul alb“ pe care-l
reprezinta psihanalistul filmul vietii sale, ceea ce-i permite,datorita interventiilor acestuia, în special a
interpretarilor transferului, sa constientizeze si sa deblocheze punctele de blocaj ale dezvoltarii sale.
Dar este si poate fi psihanalistul într-adevar un ecran alb? Istoria mai îndepartata si mai recenta a
psihanalizei demonstreaza ca nu.
Psihanalistul dezvolta reactii afective inconstiente fata de analizand — transfer si contratransfer.
Ca orice fiinta umana, psihanalistul manifesta în mod spontan reactii afective inconstiente de tipul
transferului fata de ceilalti oameni, inclusiv fata de analizand. Începuturile psihanalizei, când analizele
de formare erau foarte scurte, sunt marcate de cazuri în care psihanalistii nu-si puteau controla
reactiile transferentiale fata de pacienti pentru ca nu se cunosteau suficient la nivel profund. Într-o
astfel de situatie s-a aflat, de exemplu, celebrul psihanalist maghiar Sandor Ferenczi, care s-a
îndragostit de una dintre pacientele sale, cu care voia sa se casatoreasca (Elma Palos). Interventia
lui Freud, cu care face trei transe de analiza între 1914 si 1916, îl determina sa renunte la proiectul
sau matrimonial. Acest caz si altele asemanatoare au condus la introducerea analizei personale ca
un element obligatoriu al formarii psihanalitice (1925). În felul acesta se urmarea ca „petele albe“ de
pe harta psihica a psihanalistului sa fie cât mai putine, asa încât reactiile sale transferentiale sa poata
fi controlate.
Spre deosebire de transferul analistului, care este reactia spontana la analizand, contratransferul
este reactia inconstienta a psihanalistului la transferul analizandului. Istoria psihanalizei a înregistrat
si în aceasta privinta treceri la act contratransferentiale, cazul cel mai cunoscut fiind, poate, cel al lui
Jung, care raspunde sentimentelor pacientei sale Sabine Spielrein, o alta figura celebra a
psihanalizei. Cartea Un triunghi psihanalitic, Sabine Spielrein între Jung si Freud, publicata în 2001
de Editura Trei si Editura Curtea Veche, contine detaliile tulburatoare ale acestei relatii, care a
depasit cadrul terapeutic. Alaturi de analiza personala, supervizarea este un alt element al formarii
psihanalitice al carui scop este de a evita astfel de derapaje. Candidatul care începe sa practice
conduce primele doua cazuri sub îndrumarea unui psihanalist experimentat, numit psihanalist
formator si supervizor, unul dintre scopurile principale ale supervizarii fiind contratransferul
candidatului, ceea ce permite constientizarea si controlul acestuia.
Atât transferul analizandului, cât si contratransferul psihanalistului au fost privite în moduri diferite,
în momente diferite ale istoriei psihanalizei. Ambele au fost considerate, în momentul descoperirii lor
de catre Freud, drept piedici în desfasurarea curei. Ulterior, Freud si-a reconsiderat pozitia fata de
transfer, considerându-l motorul curei psihanalitice, aspectul fara a carui prezenta, controlata,
psihanaliza nu poate avea loc. În ce priveste utilizarea constructiva a contratransferului, abia în 1954
se poate vorbi de o cotitura clara, când s-a constatat ca, întrucât contratransferul este indus de
analizand prin intermediul identificarii proiective, el poate deveni un mijloc extrem de important pentru
cunoasterea inconstientului pacientului.
Relatia dintre psihanalist si analizandul sau nu este doar o relatie fantasmatica, „de la inconstient
la inconstient“, ci este, în acelasi timp, si o relatie de la Eu la Eu, de la constient la constient, numita
în teoria tehnicii psihanalitice „alianta terapeutica“. La diferiti autori, acelasi fenomen este denumit si
„alianta de lucru“, „transfer rational“ (Stone, 1967), termen pe care nu-l recomand pentru ca
reprezinta o contradictie în termeni, transferul fiind în mod esential irational, „transfer matur“,
„legatura realista“ (Kohut).
În sens larg, alianta terapeutica desemneaza totalitatea factorilor care mentin pacientul în
tratament si-l fac capabil sa depaseasca fazele de rezistenta si transfer ostil. În sens restrâns,
singurul adecvat pentru a distinge alianta terapeutica de transfer, termenul se refera la o serie de
caracteristici ale Eului analizandului: a) capacitatea de a fi constient de disfunctia sa psihica. Daca
aceasta capacitate este diminuata sau chiar absenta, perspectivele de reusita ale terapiei
psihanalitice sunt corespunzator diminuate sau chiar absente; b) aspectul constient al dorintei de
vindecare, care motiveaza, împreuna cu aspectul inconstient, solicitarea ajutorului competent al unui
terapeut; c) capacitatea de a accepta în mod constient scopurile si mijloacele terapiei psihanalitice
(„contractul“ initial cu psihanalistul); d) capacitatea de autoobservare; e) capacitatea de a accepta
efortul, durerea si conflictul intern.
Alianta terapeutica are o importanta deosebita pentru desfasurarea terapiei psihanalitice si de
aceea detectarea la pacient a capacitatii de a dezvolta alianta terapeutica are valoare de pronostic în
ce priveste posibilitatea sau imposibilitatea angajarii într-o psihanaliza reusita.
Între psihanalist si analizand exista si o relatie de colaborare constienta, care presupune anumite
calitati ale Eului analizandului.

Psihopatologia psihanalitica
Experienta psihoterapeutica, initial cu totul inedita si lipsita de prejudecati teoretice, a fost treptat
sintetizata la nivelul teoriei, ceea ce a dat nastere psihopatologiei si teoriei tehnicii psihanalitice. În
esenta, prima este o teorie a conflictului inconstient. Disfunctiile de tip nevrotic au, dupa Freud, drept
miza conflictul dintre tendintele instinctuale, în special sexuale, tinând de sexualitatea infantila, asa
cum se manifesta în etapa oedipiana, si cerintele culturale, care le interzic. La baza psihopatologiei
psihanalitice a stat la început etiologia sexuala a nevrozelor. Conflictul patogen era, dupa Freud, în
exclusivitate un conflict între dimensiunea instinctuala sexuala si normele culturale, ceea ce a dat
nastere, în cadrul miscarii psihanalitice, la numeroase dispute si a condus la separarea câtorva
discipoli importanti, cum ar fi Adler si Jung, de maestru. Adler este primul care sustine despre
conflictul nevrotic ca se poate desfasura si între continuturi psihice noninstinctuale (nonsexuale);
conflictele patogene cele mai importante se petrec între continuturi care tin de dimensiunea sociala a
omului, adica între dorinta de autoafirmare, care pentru Adler nu este de natura biologica, ci strict
psihica, si simtul social (normele culturale). Nevroza este expresia esecului de a socializa dorinta de
autoafirmare, de a gasi cai acceptabile social de manifestare pentru dorinta de autoafirmare. .i la
Jung, care defineste nevroza ca pe o dezvoltare unilaterala, dezechilibrata, ca pe o dificultate a Eului
în relatia cu unul sau mai multe complexe, importanta factorului sexual ca generator de conflicte
nevrotice scade considerabil.
Dezvoltarea teoriilor etiologice în psihanaliza a accentuat tendinta de relativizare a factorului
sexual. Astfel, Heinz Hartmann, unul dintre cei mai importanti reprezentanti ai psihologiei Eului,
subliniaza importanta majora a agresivitatii ca factor instinctual nonsexual pentru aparitia nevrozelor.
Conflictele interne se structureaza drept conflicte între nevoile instinctuale libidinale si ne-voile
instinctuale agresive. Ulterior au fost puse în evidenta, pe masura ce psihologia psihanalitica a
dezvoltarii s-a maturizat, noi surse de conflict. Astfel, o mare importanta au dobândit conflictele dintre
nevoia de dependenta,
sprijin, legatura si nevoia de autonomie, independenta, separare. Psihologia sinelui (Kohut) a introdus
în teoria conflictului factorul narcisic, orientat pe de o parte spre asigurarea valorii proprii si a
mentinerii acesteia, iar pe de alta parte, spre siguranta si buna functionare a organismului. Nevoile
narcisice pot intra în conflict atât cu nevoile instinctuale si cu nevoile care tin de dependenta, pe de o
parte, cât si cu nevoile de independenta, pe de alta parte.
Prelucrarea psihica a conflictelor ireconciliabile se realizeaza prin producerea formatiunilor de
compromis. Simptomele nevrotice si trasaturile de caracter nevrotice
constituie astfel de formatiuni de compromis. Caracteristica unor astfel de formatiuni de compromis
patologice consta în aceea ca partea de satisfacere a comportamentelor instinctuale, ca si a
dorintelor inconstiente de relationare este mult prea mica, din cauza unor reglementari extrem de
restrictive, pentru ca înlaturarea sentimentelor de neplacere insuportabile sa reuseasca. Rezultatul
este aparitia unor fenomene de dezechilibru, de autodistrugere, precum si perturbarea anumitor
functii ale Eului.
Simptomul nevrotic este o formatiune de compromis rezultata din prelucrarea psihica a unui conflict
inconstient.

Psihanaliza ca psihologie a inconstientului


Când a constatat, pe baza identitatii structurale între simptomul nevrotic, pe de o parte, si vis, act
ratat, cuvânt de spirit, produse culturale, pe de alta parte, ca între „normal“si „patologic“ exista doar o
deosebire de grad, si nu una de natura, Freud a trecut de la psihopatologie la psihologie. Într-un curs
ulterior voi dezvolta si argumenta pe larg punctul de vedere psihanalitic asupra relatiei boala –
sanatate psihica.
În calitate de psihologie, psihanaliza este o psihologie a inconstientului, spre deosebire de
psihologia prefreudiana, care este o psihologie a constiintei. Marea majoritate a disciplinelor pe care
vi le însusiti la Facultatea de psihologie tin de categoria cuprinzatoare a psihologiei constiintei, adica
a acelei psihologii care studiaza fenomenele psihice constiente sau accesibile în mod direct
constiintei. Spre deosebire de aceasta, psihologia inconstientului studiaza acele fenomene psihice
care nu sunt accesibile în mod direct constiintei, ci doar datorita interventiei interpretarii de tip
psihanalitic. Psihanaliza inconstientului nu anuleaza psihologia constiintei, ci o completeaza. Din
momentul aparitiei psihanalizei, psihologia înceteaza sa mai fie doar o psihologie a fenomenelor
constiente. De altfel, descoperirea inconstientului psihic va revolutiona nu numai psihologia, ci si
celelalte stiinte ale omului: filosofia, antropologia, sociologia, estetica etc. Daca ar fi sa formulez în
putine cuvinte si într-un mod sugestiv esenta psihologiei inconstientului, as spune ca ea consta în
ideea ca si oamenii sanatosi, nu numai nevroticii, au inconstient. Iar inconstientul oamenilor sanatosi
are aceleasi continuturi ca si inconstientul nevroticilor.
Primele continuturi ale inconstientului descoperite de psihanaliza au fost de natura instinctuala
(acele componente ale sexualitatii umane neacceptate de cultura). Cea mai adecvata formulare
despre inconstient datând din perioada începuturilor psihanalizei îi apartine lui Freud, care afirma ca
inconstientul este preistoria dezvoltarii libidoului. Cu alte cuvinte, întemeietorul psihanalizei a
constatat ca tendintele sexualitatii cele mai expuse refularii datorate cenzurii culturale apartin
sexualitatii infantile, acelei sexualitati care se manifesta pâna la vârsta de sase ani. Desi diferite
aspecte ale sexualitatii infantile au fost dintotdeauna observate, Freud este primul care le
teoretizeaza. O expunere a teoriei freudiene despre sexualitatea infantila voi face peste câteva
cursuri, dupa ce voi fi prezentat principalele produse psihice în care inconstientul are o pondere
majora.
Dezvoltarea psihanalizei ca psihologie a inconstientului s-a realizat în mai multe directii. Alaturi de
adâncirea descoperirilor lui Freud, noi si noi continente ale inconstientului au fost descoperite. Adler,
care trece drept primul disident, pune în atentie continuturile sociale ale inconstientului. Dorinta de
autoafirmare, care reia nietzscheana vointa de putere si corelativele sentimente de inferioritate, se
afla în prim-planul atentiei lui Adler. Un alt disident important din prima perioada de dezvoltare a
psihanalizei, C.G. Jung, descrie o alta zona a inconstientului, suprapersonala, adica independenta de
experientele individuale ale ontogenezei, si anume inconstientul colectiv. Psihanaliza jungiana
demonstreaza ca, alaturi de continuturile inconstientului personal, exista continuturi ale
inconstientului colectiv — arhetipurile —, care ar proveni din experientele fundamentale (filogenetice)
ale omului ca specie. Ultima parte a cursului va fi dedicata contributiei lui Jung.
Freud însusi, în cea de a doua parte a operei sale, de dupa 1920, îsi modifica viziunea asupra
inconstientului, acceptând alaturi de „inconstientul de jos“, produs de refulari, si un „inconstient de
sus“, un inconstient alcatuit din norme culturale interiorizate afectiv în prima copilarie. Aceasta
instanta superioara este numita de Freud Supraeu. În ultima conceptie despre psihic a lui Freud,
chiar Eul avea o dimensiune inconstienta. Expunerile dedicate conceptiei freudiene despre structura
psihicului vor dezvolta acest câmp teoretic.
Procesul de „desexualizare“ a inconstientului si, implicit, a psihanalizei este continuat de teoria
„relatiei cu obiectele“, initiata de Melanie Klein. Paradigmatica pentru aceasta orientare este
conceptia lui Fairbairn despre refulare. Desi aceasta ramâne un proces de aparare important, ea nu
mai vizeaza continuturi instinctuale, ci structuri ale Eului si obiecte interne. Ideea poate fi ilustrata de
modul în care functioneaza refularea în relatia
cu mama. Initial copilul scindeaza imaginea mamei în obiect bun si obiect rau cu scopulde a-i diminua
ambivalenta. Apoi, pentru a realiza un control mai bun, interiorizeaza obiectul rau, care este supus
refularii. Cum anumite parti ale Eului ramân legate de obiectul refulat, procesul refularii vizeaza si
anumite parti ale Eului.
Indiferent de modul în care este abordat si conceput de diferitele scoli ale psihanalizei,
inconstientul este recunoscut de toate acestea ca un factor dinamic, ceea ce a adus psihanalizei si
denumirea de psihologie dinamica. Caracteristica dinamismului inconstientului se refera la tendinta
acestei zone obscure a psihicului de a se manifesta la nivelul constientului. O astfel de manifestare
este rareori nemijlocita: când este vorba de continuturi refulate, manifestarea în planul constiintei va fi
deformata, încifrata, mascata pentru a o face de nerecunoscut pentru instantele socializate; chiar
atunci când nu sunt în joc continuturi refulate, cum este cazul inconstientului colectiv, manifestarea
acestuia la nivelul constiintei este una simbolica, prin urmare, tot indirecta.

Metapsihologia
Sensul în care este utilizat termenul „metapsihologie“ se refera la dimensiunea cea mai generala si
mai îndepartata de experienta a psihologiei inconstientului. Este vorba mai ales de modele
conceptuale de tipul celei de a doua viziuni asupra aparatului psihic, divizat în instante (Se, Eu,
Supraeu). Principiile, conceptele fundamentale, modelele teoretice, precum si perspectiva dinamica,
topica si economica dau continut metapsihologiei. Lucrarile în care sunt expuse ideile
metapsihologice ale lui Freud autitluri semnificative: „Proiect de psihologie“ (1895), „Formulari asupra
celor doua principii ale functionarii psihice“ (1911), „Dincolo de principiul placerii“ (1920), „Compendiu
de psihanaliza“ (1940).
Desi însusi Freud vede în metapsihologie o modalitate de a-si satisface înclinatiile filosofice
manifeste înca din prima tinerete, asa cum reiese dintr-o scrisoare catre prietenul sau Fliess,
prezentarile acestei dimensiuni a psihanalizei neglijeaza acest aspect.
Din punctul meu de vedere, sensul propriu al termenului de „metapsihologie“, termen construit
dupa modelul termenului „metafizica“, termen care literal însemna „dupa fizica“, adica disciplina care
trata principiile prime ale lumii fizice, naturale, este acela de filosofie prima, de ontologie psihanalitica.
Aici se încadreaza în mod indiscutabil cea de a doua teorie despre instincte a lui Freud, formulata
începând cu 1921.
Însusi întemeietorul psihanalizei recunoaste ca a dat frâu liber vocatiei sale filosofice, speculatia
depasind cu mult materialul faptic (clinic), care-i serveste ca punct de plecare.Cele doua instincte
fundamentale despre care vorbeste Freud acum, Eros si Thanatos, depasesc, în ce priveste
semnificatia, cu mult sfera psihologiei sau biologiei, având functia teoretica, asemeni principiilor prime
din filosofia elina, de a explica o regiune a existentei si anume biosfera. „Secretul vietii“, cum se
exprima Freud, ar consta în lupta eterna dintre Eros si Thanatos, dintre instinctul vietii si instinctul
mortii. În cursul dedicat ultimei teorii despre instincte, voi expune pe larg conceptia lui Freud si
controversele pe care le-a provocat.

Psihanaliza aplicată
Prin termenul de „psihanaliză aplicată“ trebuie înteleasă aplicarea cunostintelor obtinute în terapia
psihanalitică la întelegerea produselor culturii. Mai concret, este vorba de dezvăluirea filonului
inconstient din marile opera culturale si a modului în care inconstientul este încifrat, deghizat, la
nivelul textului literar, filosofic, religios etc. În termeni mai putin tehnici, se poate spune că nu numai
oamenii „sănătosi“ au inconstient, asemeni nevroticilor, ci si marii creatori, inconstientul lor îmbrăcând
forme specifice de manifestare în produsele spirituale. Trecerea de la psihopatologie la psihanaliza
aplicată este mijlocită de psihologia inconstientului. Precizez că psihanaliza aplicată nu reduce spiritul
la suflet (psihic), ci demonstrează convingător prezenta continuturilor psihice inconstiente în marile
opere culturale, fără să conteste specificul acestora, de exemplu, ireductibilitatea valorii estetice. Asta
înseamnă că nu continutul psihic (inconstient sau constient) produce valoarea estetică, ci talentul
creatorului.
Tendintele oedipiene refulate produc la nevrotic simptome, la omul sănătos psihic, disconfort
psihic, iar la creatorul de geniu, opere literare de mare valoare, cum este „Hamlet“ de Shakespeare.
Elemente de istoria psihanalizei 22
Cele mai frecventate dimensiuni ale psihanalizei aplicate sunt psihanaliza literaturii si psihanaliza
artei. Faptul acesta se explică nu numai prin dorinta lui Freud si a altor psihanalisti de a-si verifica
teoriile în legătură cu două dintre domeniile cele mai importante ale vietii spirituale, ci si prin
încercarea de a populariza psihanaliza prin modalităti accesibile profanului. Într-unul din cursurile
ulterioare, voi ilustra prin câteva exemple psihanaliza literaturii.

Pag 263-305
Inconstientul si structura psihicului
Descoperirea inconstientului de catre Freud pe baza unei experiente psihoterapeutice a schimbat
viziunea existenta despre psihic, care de acum înainte nu va mai putea fi identificat cu constiinta.
Reamintesc faptul ca în psihologia prefreudiana fenomenele care nu aveau atributele constientei
cadeau în afara psihologiei.
Într-o istorie a decentrarii conceptiei despre om, descoperirea inconstientului poate fi situata alaturi
de teoria copernicianasi de teoria evolutiei din biologie. Asa cum, prin teoria coperniciana, pamântul
si implicit omul pierd privilegiul de a se afla în centrul lumii planetelor, pamântul devenind o planeta
printre altele; asa cum, în conformitate cu teoria evolutiei speciilor, omul pierde privilegiul de a fi
încununarea creatiei, devenind o specie printre altele, rezultat al mutatiilor si selectiei; tot astfel, în
virtutea descoperirilor psihanalizei, Eul pierde si privilegiul de a fi stapân în propria casa (lumea
interioara), dovedindu-se ca este adesea supus fortei inconstientului, omniprezent în gândurile,
actiunile si operele noastre culturale.
Împreuna cu psihologia, celelalte stiinte ale omului au trebuit satina seama de existenta
inconstientului. Filosofia, de exemplu, care are ca obiect de studiu spiritul uman, este pusa în situatia
de a renunta la doua din propozitiile sale fundamentale: la ideea despre puritatea spiritului si la ideea
ca spiritul este în mod necesar constient. Psihanaliza aplicata a documentat convingator impuritatea
spiritului (în literatura, religie, filosofie, morala regasim elemente din sufletul inconstient) si tot
psihanaliza, în special cea jungiana, a descoperit spiritul inconstient (arhetipurile). De asemenea,
disciplinele care studiaza comportamentul social al omului — psihologia sociala, sociologia, etica,
antropologia culturala — vor include în consideratiile lor inconstientul. Pentru a cita o sursa de
autoritate, notiunea de Supraeu constituie pentru sociologul Talcot Parsons puntea de legatura
directa între psihanalizasi sociologie prin aceea ca descrie interiorizarea valorilor si normelor sociale.
As mai mentiona aici etnopsihanaliza, care studiaza bolile psihice în corelatie cu contextele culturale
din perspectiva principiilor psihanalizei.
În interiorul psihanalizei freudiene, ale carei principii esentiale vi le prezint acum, au existat doua
teorii despre psihic si structura sa, diferite atât ca grad de elaborare, cât si în ce priveste conceptia
despre inconstient si locul sau în viata psihica. În prima teorie, mentinuta pâna în 1920, psihicul era
împartit în trei instante: constient, preconstient, inconstient. Între cele trei sisteme exista cenzuri care
controleaza trecearea dintr-unul în altul. Spre deosebire de a doua teorie despre psihic, mult mai
elaborata, prima teorie, relativ simpla, pare sa aiba ca obiectiv principal gasirea unui loc
inconstientului, care apare ca substantiv (instanta), în structura psihicului. În al doilea rând, separarea
în instante din prima teorie face inteligibil conflictul psihic care se desfasoara între instante.

Cea de a doua teorie despre psihic


Principala înnoire adusa de cea de a doua teorie despre psihic o constituie restructurarea viziunii
despre inconstient. Acesta nu mai este o instanta de sine statatoare, desemnata în planul teoriei
printr-un substantiv, ci un atribut al fiecareia dintre cele trei instante care structureaza psihicul (Se,
Eu, Supraeu), un adjectiv. Ceea ce presupune ca inconstientul nu mai este echivalent cu refulatul, cu
acele aspecte ale naturii umane respinse de cultura. Si Eul, care în prima teorie era epuizat de
constient, are o dimensiune inconstienta. De asemenea, Supraeul, instanta care încorporeaza
valorile fundamentale ale vietii culturale, este în mare parte inconstient. Pentru prima data, Freud va
vorbi, dupa 1920, nu numai de un „inconstient de jos“, de un inconstient teluric, depozitar al
reziduurilor prelucrarii zestrei naturale a omului, ci si de un „inconstient de sus“, de un inconstient
spiritual.

Se-ul — instanta pulsionala a psihicului


Încep prin câteva consideratii referitoare la traducerea în limba româna a termenului german
utilizat de Freud — „das Es“. Astfel de consideratii sunt necesare pentru o mai buna întelegere de
catre vorbitorii de limba româna a gândirii lui Freud. În limba germana, termenul psihanalitic este
rezultatul substantivarii pronumelui impersonal „es“. În limba de origine prin el se desemneaza un
impersonal extrauman, cel al fortelor naturii, ca în sintagmele: „es regnet“ (ploua), „es schneit“
(ninge), „es donnert“ (tuna) etc. Impersonalul uman, adica absenta unei persoane determinate ca
subiect, este desemnat prin alt pronume — man, ca în expresiile „man sagt“ (se spune), „man pflegt“
(se obisnuieste) etc.
În limba româna, prima traducere a lui „das Es“ a fost „sinele“, traducere realizata mai ales sub
influenta analizei sensurilor profunde ale unor cuvinte din limba româna întreprinsa de Constantin
Noica în Rostirea filosofica româneasca. Conform acestei analize, sensurile principale ale cuvântului
sine trimit la interioritate, dar si la transcendenta în raport cu subiectul uman, ceea ce m-a autorizat
sa-l folosesc pentru a reda interioritatea si transcendenta lumii instinctelor în raport cu subiectul care
o contine. În limba franceza, prima traducere a lui „das Es“ a fost „soi“, fapt care de asemenea a
influentat prima traducere româneasca.
Principalul inconvenient al amintitei traduceri este ca poate crea confuzii terminologice legate de
alte orientari psihanalitice. În psihanaliza jungiana, unul din termenii centrali este „das Selbst“, care în
limba româna poate fi tradus doar prin „sine“. Însa „das Selbst“ si „das Es“ au sensuri deosebite, iar a
le traduce în limba româna prin acelasi termen ar conduce la grave neîntelegeri.
Pentru a evita acest inconvenient s-a apelat la redarea lui „das Es“ prin „se“, care exprima atât
impersonalul fenomenelor naturii din sintagma cum ar fi „se însereaza“, cât si impersonalul uman din
sintagme cum ar fi „se spune“, „se obisnuieste“.
În limba franceza, în ultima generatie de traduceri din opera lui Freud se foloseste pentru a reda
impersonalul termenului german pronumele „ça“, în timp ce traducerile englezesti prefera un
echivalent preluat din limba latina: „id“. În calitate de instanta a psihicului, Se-ul constituie
dimensiunea sa instinctuala (pulsionala). Continuturile sale sunt reprezentantii psihici ai instinctelor,
în cea mai mare parte inconstiente; caracterul inconstient provine din faptul ca anumite pulsiuni, cum
ar fi pulsiunea de moarte, nu au acces la constiinta, precum si din faptul refularii, îndepartarii din
constiinta a anumitor elemente incompatibile cu cerintele culturii. O parte din tendintele pulsionale pot
deveni motive constiente ale comportamentului. În toate culturile, sexualitatea legata de reproducere,
de exemplu, este acceptata. În anumite culturi, agresivitatea este valorizata pozitiv si deci acceptata.
Din punct de vedere economic (aspectul cantitativ al energiei psihice), Se-ul este rezervorul de
energie al psihicului; din punct de vedere dinamic (aspectul raportului dintre fortele psihice), Se-ul
intra în conflict cu Eul si Supraeul; din punct de vedere genetic, Se-ul constituie materialul din care se
formeaza Eul si Supraeul. Cele doua instincte/pulsiuni fundamentale sunt, pentru ultima teorie despre
psihic, instinctul mortii, caruia îi corespunde principiul repetitiei, si instinctul vietii, caruia îi corespund
principiul placerii si forma sa modificata — principiul realitatii.
Comparând Se-ul din a doua teorie despre psihic cu inconstientul din prima teorie despre psihic,
constatam ca primul preia continuturile celui de-al doilea, dar nu mai epuizeaza sfera de cuprindere a
inconstientului, pentru ca inconstientul nu se mai suprapune acum cu refulatul. Spre deosebire de
prima teorie despre psihic, care punea accentul pe discontinuitatea dintre instantele psihice, pe de o
parte, si pe cea dintre psihic si biologic, pe de alta parte, a doua teorie despre psihic privilegiaza
continuitatea dintre biologic si psihic, precum si pe cea dintre instantele psihice: Eul se dezvolta din
Se. În ceea ce priveste functionarea, Se-ul preia integral caracteristicile functionarii inconstientului:
predominarea proceselor primare, organizarea complexuala, dualismul fortelor pulsionale si al
principiilor care le corespund.

Eul* — instanta de comandasi control a psihicului


Centrat în jurul constiintei, înglobând preconstientul si având o dimensiune inconstienta, Eul
organizeaza întreaga activitate psihica. Scopul sau este de a armoniza cerintele realitatii externe cu
cerintele Se-ului si Supraeului.
Cea mai importanta functie a Eului este autoconservarea organismului. Pentru a o îndeplini este
indispensabila cunoasterea realitatii externe si acumularea în memorie a experientelor realizate.
O alta functie esentiala a Eului, legata de prima, o reprezinta testarea realitatii. Pentru adaptare,
distingerea realitatii psihice de realitatea externa este de prima importanta. Sanatatea mentala a
individului depinde de capacitatea de a discerne daca ceea ce este preceput apartine lumii interioare
sau exterioare. Nevrozele si psihozele se caracterizeaza printr-o perturbare mai putin pronuntata sau
mai pronuntata a testarii realitatii.
A treia functie importanta a Eului este modificarea realitatii în functie de scopurile sale. Pentru
aceasta, Eul îsi utilizeaza cunostintele despre realitate si actioneaza prin intermediul aparatului
muscular, al carui control îl detine. Una dintre functiile interne ale Eului este controlul Se-ului, al vietii
instinctuale: Eul permite doar acea cantitate de satisfactie pulsionala care nu pericliteaza
conservarea organismului. Pentru a realiza functia de control a cerintelor instinctuale, Eul dispune de
un set de mijloace defensive numite în psihanaliza „mecanisme de aparare ale Eului“. Termenul, si
nu ideea, mi se pare o reminiscenta a influentei fizicii clasice asupra psihologiei si-i prefer varianta
„mijloace de aparare ale Eului“. Datorita importantei acestor mijloace defensive, precum si faptului ca
împreuna alcatuiesc dimensiunea inconstienta a Eului, le voi acorda câteva cursuri ulterioare.
Genetic vorbind, Eul se formeaza din Se si parcurge o succesiune de etape pâna la atingerea
maturitatii. La început, Eul în formare coincide cu Se-ul si se pune total în slujba realizarii cerintelor
acestuia. Caracteristic pentru primele luni din viata copilului, Eul ideal — asa este numita faza de
deplina coincidenta între Eu si Se — începe sa cada în desuetudine pe masura ce realitatea (familia)
se opune tot mai mult satisfacerii complete a cerintelor copilului.
Maturitatea psihica este atinsa în momentul în care Eul dobândeste autonomie în raport cu
celelalte instante psihice (Se, Supraeu). Asadar, vom vorbi de un Eu matur atunci când Eul nu mai
este comandat de Se si tutelat de Supraeu, reusind sa-si îndeplineasca functia de comandasi control
a vietii psihice.

Supraeul* sau „inconstientul de sus“


Considerat de Freud ca instanta-cenzor în raport cu Eul, Supraeul, în cea mai mare parte
inconstient, are functii pe care le putem numi fara rezerve drept spirituale: de constiinta morala, de
autoobservare, de formare a idealurilor.
Ca si descoperirea refulatului sau a „inconstientului de jos“, cum mai este numit, descoperirea
Supraeului se bazeaza pe experienta psihoterapeutica a lui Freud. Adesea, rezistenta pe care o
opune pacientul de psihanalizaconstientizarii refulatului este inconstientasi este rezultatul actiunii
Supraeului.
Descoperirea si tematizarea „inconstientului de sus“ este poate tot atât de importanta ca si
descoperirea inconstientului rezultat din refulare. În felul acesta, atât viziunea despre inconstient a
psihanalizei, cât si viziunea sa despre om devin complete. Conceptul de Supraeu este important nu
numai pentru psihologie si antropologie, ci si pentru filosofie, unde deschide un nou capitol, si anume
cel dedicat spiritului inconstient.
Desi este indubitabil un termen apartinând celei de a doua teorii despre psihic, Supraeul nu este
lipsit de antecedente teoretice în prima teorie despre psihic, unde îi corespunde, de exemplu,
termenul de cenzura a visului.
Din punctul de vedere al psihanalizei freudiene, formarea Supraeului este legata de declinul
complexului Oedip, care statistic vorbind are loc în jurul vârstei de 5-6 ani. În esenta, este vorba de
renuntarea la dorintele oedipiene (iubire pentru parintele de sex opus si ostilitate fata de parintele de
acelasi sex perceput ca rival) si interiorizarea interdictiilor reprezentate de parinti în urma unui proces
de identificare. La nucleul Supraeului format din interzicerea dorintelor incestuoase si agresive
(distructive) care au ca obiect parintii se adauga pe parcursul perioadei de latenta elemente
adiacente de ordin etic si estetic preluate de la educatori, învatatori, profesori.
Si în privinta Supraeului, psihanalistii postfreudieni au adus modificari importante conceptiei
freudiene. Astfel, Melanie Klein a afirmat existenta unui Supraeu precoce pornind de la constatarea
unei surprinzatoare angoase si culpabilitati la copilul foarte mic (sfârsitul primului an de viata).
Acestea ar rezulta din interiorizarea obiectului primar care asigura instantaneu functiile Supraeului. În
al doilea rând, spre deosebire de Freud care considera functia idealului ca una dintre functiile
Supraeului si considera Supraeul si Idealul Eului ca sinonime, unii psihanalisti contemporani, cum ar
fi Daniel Lagache si Janine Chasseguet-Smirgel. vad în Idealul Eului o structura aparte si nu doar o
functie a Supraeului. Prin aceasta cei doi întâlnesc pozitia mai veche a lui Hermann Nunberg, pentru
care Idealul Eului ar fi predominant matern si ar începe sa se dezvolte înca din perioada pregenitala,
în timp ce Supraeul ar fi predominant patern si s-ar forma pe parcursul fazei falice. Primul, bazat pe
iubirea pentru mama, ar fi stimulativ, în timp ce al doilea, constituit pe baza fricii de pedeapsa, ar fi
constrângator.

Morala inconstientasi morala constienta


Importanta teoreticasi practica (terapeuticasi extraterapeutica pentru autocunoastere si orientare în
viata cotidiana) a descoperirii si teoretizarii moralei inconstiente ma determina sa insist, dintre
functiile Supraeului, asupra functiei morale.
Ca tip de moralitate, morala inconstienta face parte dintre moralele eteronome. Comandamentele
morale sunt interiorizate fara asimilare în Eu. Formarea Supraeului marcheaza doar interiorizarea
relatiei dintre parinte si copil, asa încât, pentru morala inconstienta, binele si raul echivaleaza cu ceea
ce obtine aprobarea sau dezaprobarea parintelui interiorizat, iar virtutea suprema o reprezinta
supunerea. Si din alta perspectiva, cea a psihologiei genetice, prima forma de morala din viata
copilului este de tip eteronom, ceea ce provine dinrespectul unilateral al copilului fata de parinte,
considera J. Piaget.
În ce priveste natura interiorizarii, aceasta este exclusiv afectiva, fara participarea reflexiei, a
alegerii constiente. Pârghiile interiorizarii sunt sentimentele pozitive fata de parinti, precum si cele
negative, în special frica.
Natura elementelor constitutive ale Supraeului determina caracterul permanent sau tranzitoriu al
functiilor sale: a) datorita nucleului (interdictia tendintelor sexuale incestuoase si agresive, asa cum
se manifesta în special în perioada oedipiana), Supraeul exercita functia permanenta a asigurarii
integrarii individului în cultura. Dupa cum se stie, una dintre particularitatile esentiale ale omului ca
fiinta culturala o constituie interzicerea incestului; b) în virtutea elementelor adiacente (totalitatea
valorilor si normelor preluate, de asemenea afectiv, ulterior cristalizarii Supraeului), morala
inconstienta joaca temporar rolul de instanta morala suprema. Reevaluarile morale care se produc pe
parcursul vietii vizeaza tocmai aceasta dimensiune a Supraeului.
Din natura moralei inconstiente deriva modul sau de functionare care este mai bine pus în
evidenta de compararea cu functionarea moralei constiente. Trei vor fi punctele de raportare ale
comparatiei: datoria, culpabilitatea si mijloacele de actiune.
Din punctul de vedere al datoriei, se poate spune ca imperativele care emana de la Supraeu sunt
categorice, fiind resimtite de subiect ca o constrângere interioara imediata. Morala inconstienta este o
morala a datoriei neconditionate. Pe buna dreptate, Ch. Odier subliniaza caracterul inconstient al
conflictului dintre tendinta imoralasi instanta morala, faptul ca este vorba despre un conflict exterior
Eului, ceea ce exclude alegerea liberasi judecata de valoare.
În planul moralei constiente, datoria este conditionata de alegerea între fortele conflictului care se
desfasoara constient. Cele mai frecvente conflicte morale se produc între placere si datorie, iubire si
ura, interesul personal si interesul suprapersonal. Judecata de valoare constienta întemeiaza
sentimentul obligatiei.
Eficienta oricarei morale este asigurata de sentimentul de culpabilitate. Ca instanta inconstienta,
Supraeul produce un sentiment de culpabilitate inconstient. Particularitatea sa este independenta fata
de realizarea raului. Cu alte cuvinte, dorintele sau tendintele refulate trezesc, înainte de orice actiune,
reactia culpabilizanta a Supraeului. Uneori, presiunea sentimentelor de vinovatie este atât de
puternica, încât genereaza fenomenul paradoxal al raufacatorilor din sentiment de culpabilitate.
Pentru a controla tensiunea interioara provocata de conflictul dintre Supraeu si refulat, copiii, dar si
adultii cu o structura psihica fragila realizeaza actiuni condamnabile sau chiar antisociale care, prin
pedeapsa pe care o atrag, micsoreaza culpabilitatea inconstienta. Consecintele în plan moral ale
acestei situatii sunt considerabile: faptul ca raul nu ajunge la constiinta face cu neputinta aparitia
remuscarii si a actiunilor reparatorii derivate din aceasta, conducând în schimb la actiuni de
autopedepsire necontrolata (esec, automutilari si chiar autodistrugere prin sinucideri mascate).
În planul moralei constiente, culpabilitatea este produsa de realizarea raului. Fiind vorba de un
sentiment de culpabilitate constienta, ceea ce deriva de aici intra în categoria pedepsei, reparatiei,
expierii, si nu în cea a actiunilor irationale de autopedepsire. Confruntarea cu raul, posibila atât
înaintea, cât si dupa actiunea imorala, transforma culpabilitatea într-o stare pasagera.
Diferentele importante dintre morala inconstientasi morala constienta trecute în revista pâna
acum provin din natura diferita a mijloacelor de lupta la care apeleaza fiecare în confruntarea cu raul.
Pentru Supraeu este caracteristic apelul la refulare, care nu permite patrunderea în constient a
tendintelor interzise cultural, ceea ce elimina în acelasi timp confruntarea dintre bine si rau. Cea mai
grava pierdere morala este în acest caz absenta simtului responsabilitatii. Caracterul automat al
refularii împiedica, atât înaintea, cât si ulterior actului, mobilizarea simtului responsabilitatii.
Activitatea moralei constiente se bazeaza pe apelul la reprimare, mijloc de aparare al Eului care
permite patrunderea în constiinta a tendintei interzise, ceea ce da nastere unui conflict constient,
urmat de o decizie asumata în mod reflectat. În acest caz, doar actul poate fi inhibat. Apelul la
reprimare confera moralei constiente o înalta calitate, care întruneste caracterul personal al
demersului, sinceritatea fata de sine însusi, precum si responsabilitatea.
Maturitatea morala, ca aspect al maturitatii psihice, presupune prevalenta moralei constiente în
raport cu morala inconstienta, a Eului fata de Supraeu, depasirea sistemului închis al moralei datoriei
neconditionate bazat pe refulare, înlocuirea acestuia prin sistemul deschis al moralei binelui, în cadrul
caruia conflictul si
deliberarea constienta preceda actul. Atingerea maturitatii morale este în acelasi timp o garantie a
prezervarii sanatatii psihice. Conflictele constiente, oricât de grave, genereaza nefericire, dar nu
alienare.

Mijloacele de aparare ale Eului


Teoria psihanalitica despre mijloacele de aparare ale Eului are multiple semnificatii. Cea mai
generala dintre ele consta în descrierea unei dimensiuni putin cercetate a homeostaziei psihice. Pâna
la aparitia psihanalizei, aceasta dimensiune a ramas, datorita caracterului sau inconstient,
inaccesibila psihologiei.
Definitie: „Apararea se refera la un proces prin intermediul caruia constiinta este ferita de excitantii
interni periculosi, conflictuali (pulsiuni, dorinte, sentimente), precum si de excitantii externi foarte
puternici, posibile
surse de traumatisme“, scrie psihanalistul german Wohlfram Ehlers. Cu alte cuvinte, influentele
interne sau externe care ameninta integritatea si stabilitatea echilibrului bio-psiho-social al individului
sunt supuse unui proces intern de modificare, îngradire sau reprimare.
Asemeni altor concepte ale psihanalizei, „mijloacele de aparare“ se bazeaza pe
o experienta psihoterapeutica. În terapia psihanalitica, apararea se manifesta ca rezistenta, ca
neputinta de a realiza asocierea libera (comunicarea). Desi adesea cei doi termeni sunt utilizati unul
în locul celuilalt, apararea si rezistenta nu pot fi confundate, deoarece prima tine de psihologia
persoanei, în timp ce a doua, de psihologia relatiei dintre persoane, a relatiei dintre psihanalist si
analizand. În masura în care mijloacele de aparare ale Eului sunt inconstiente, unul dintre obiectivele
principale ale metodei psihanalitice îl constituie constientizarea si modificarea actiunii lor.
Pe parcursul dezvoltarii psihanalizei, teoria asupra mijloacelor de aparare ale Eului a cunoscut
mai multe restructurari. La început, când psihanaliza era, în viziunea lui Freud, o teorie a conflictului
psihic între naturasi cultura, functia exclusiva a mijloacelor de aparare consta în controlul tendintelor
pulsionale. Mai specific, tendintele instinctuale combatute tineau de dorintele oedipiene. Ulterior, o
data cu desexualizarea inconstientului, ma gândesc în primul rând la Alfred Adler, continuturile
psihice prelucrate de mijloacele de aparare nu mai sunt pulsionale, ci sociale (dorinta de
autoafirmare, sentimentele de inferioritate etc.). Pe de alta parte, Adler introduce noi mijloace de
aparare, cum ar fi protestul viril, adecvate continuturilor psihice de ordin social asupra carora se
concentreaza psihanaliza sa. Despre Adler si mijloacele de aparare în viziunea sa va voi vorbi mai pe
larg în expunerile viitoare pe care i le dedic.
În perioada clasica, momentul cel mai important pentru teoria psihanalitica referitoare la mijloacele
de aparare îl constituie aparitia lucrarii Eul si mecanismele de aparare (1936) scrise de Anna Freud,
fiica întemeietorului psihanalizei. Aceasta prima încercare de sinteza se distinge prin câteva idei
importante:
a) Sublinierea faptului ca mijloacele de aparare nu sunt în sine patologice, chiar daca disfunctiile
psihice de tip nevrotic sau psihotic sunt caracterizate de actiunea anumitor mijloace de aparare.
b) Stabilirea unei liste de treisprezece mijloace de aparare însotite de definitii precise (refularea,
regresia, formatiunea reactionala, izolarea, anularea, proiectia, introiectia, întoarcerea împotriva
propriei persoane, transformarea în contrariu, sublimarea, identificarea cu agresorul, participarea
altruista, intelectualizarea).
c) Introducerea printre obiectivele apararii a prelucrarii stimulilor care vin din realitatea externa. Astfel,
identificarea cu agresorul neutralizeaza frica provocata subiectului de obiecte din lumea exterioara.
Reamintesc ca în psihanaliza prin „obiect“ se desemneaza persoane.
d) Asocierea predominantei actiunii anumitor mijloace de aparare cu anumite etape ale dezvoltarii.
Astfel, proiectia si introiectia presupun distinctia între sine si obiect. Regresia, transformarea în
contrariu si întoarcerea împotriva propriei persoane presupun perceperea conflictului între tendintele
pulsionale si necesitatea inhibarii lor. Sublimarea presupune recunoasterea de catre Eu a importantei
valorilor sociale superioare.
Dezvoltarea ulterioara a psihanalizei a adus cu sine o noua extindere a continuturilor care fac
obiectul actiunii mijloacelor de aparare. Reprezentantele sinelui si reprezentantele obiectului intrasi
ele în sfera de actiune a mijloacelor de aparare. Nu numai conflictul, ca la Freud si psihanaliza
freudiana, ci si deficitul are propriile mijloace de aparare (psihologia sinelui a lui Kohut). Doua noi
mijloace de aparare fac cariera în psihanaliza contemporana: identificarea proiectivasi forcluderea.
Primul, teoretizat de Melanie Klein si reformulat de Bion, descrie plasarea de parti ale sinelui în obiect
si controlul acestuia, scopul fiind dominarea impulsurilor agresiv-distructive. Identificarea proiectiva a
capatat o deosebita importanta în terapia psihanalitica. Pacientii plaseaza în analist aspecte
insuportabile sinelui si le traiesc în exterior. Spre deosebire de relatia cu parintii, care, nereusind sa
contina dorintele si sentimentele copilului, le resping, în relatia psihanalitica, terapeutul le retine în
sine si le ofera, în forma modificata, pacientului pentru a fi reintroiectate.
Lacan a preluat de la Freud, din studiul fetisismului, mecanismul de aparare numit de acesta
„Verwerfung“ (respingere), care a devenit în limba franceza „forclusion“, transformându-l într-o cheie
a întelegerii aparitiei disfunctiei psihotice. Forcluderea consta în eliminarea din psihic nu numai a
afectelor sau reprezentarilor, ci si a unor structuri fundamentale ale ordinii simbolice, cum ar fi
„numele tatalui“.

Utilizarea mijloacelor de aparare împotriva pulsiunilor


Pentru cei care se initiaza în psihanaliza, cea mai clara situatie pentru ilustrarea actiunii
mijloacelor de aparare o constituie lupta împotriva instinctelor. Aceasta nu numai pentru ca
psihanaliza a studiat mai îndelung si mai profund respectivul capitol, dar si pentru ca oricine are
experienta luptei constiente cu pulsiunile, ceea ce poate constitui o premisa pentru întelegerea
aceleiasi lupte purtate în plan inconstient.

Înainte de a prezenta câteva dintre mijloacele de aparare „clasice“, voi trece în revista, dupa Anna
Freud, „motivele“ care determina apararea împotriva pulsiunilor. Din punct de vedere cronologic,
primul motiv de aparare este exterior nu numai Eului, ci si persoanei: Eul copilului se teme de parintii
care formuleaza anumite interdictii pulsionale. Cea mai cunoscuta frica a copilariei caracterizeaza
perioada oedipianasi este numita în psihanaliza „frica de castrare“. Dorintele afective si erotice fata
de parinti se lovesc de opozitie si chiar de amenintarile si pedepsele acestora. Din punct de vedere
practic, s-a considerat ca educatia permisiva, care ar elimina asemenea amenintari si pedepse, ar
putea preîntâmpina atât nevroza infantila, cât si reeditarile ei la adult.
Un al doilea motiv al apararii îl constituie teama pe care o inspira Supraeul si este foarte bine
cunoscut pe baza studierii nevrozei adultului. Si în acest caz, motivul apararii este exterior Eului, dar
nu persoanei: Eul, care ar fi dispus sa satisfaca tendinta pulsionala, se teme de Supraeu, ca altadata
copilul de parinte. Eul se apara de instincte (sexualitate si agresivitate) din frica de Supraeu. În astfel
de situatii, terapia vizeaza slabirea Supraeului sau restructurarea sa.
Celelalte doua motive de aparare descrise de Anna Freud apartin Eului. Unul dintre ele este frica
de intensitatea pulsiunilor, care devin extrem de puternice în anumite momente ale vietii, cum ar fi
pubertatea sau climacteriumul. La pubertate reactia fata de forta în crestere a pulsiunilor poate
îmbraca forma ascetismului, care se opune nu numai satisfacerii pulsiunilor, ci si oricarei satisfaceri,
mergând pâna la limita autoconservarii (refuzul de a purta haine groase în anotimpul rece, reducerea
hranei, amânarea urinarii si defecatiei). O alta forma de aparare fata de pulsiuni caracteristica
pubertatii este intelectualizarea. În loc de a evita pulsiunile, ca în cazul ascetismului, intelectualizarea
le abordeaza într-o forma abstracta, teoretica. Interesele intelectuale si discutiile pe teme abstracte
de tip filosofic, atât de frecvente la pubertate, nu urmaresc rezolvarea unor probleme impuse de
realitate, subliniaza Anna Freud, ci mai curând exprima tensiunea conflictului pulsional, pe care-l
traduce în termeni abstracti cu scopul de a-l controla.
Un alt motiv de aparare inerent Eului este nevoia de coerenta. Eul matur are nevoie de echilibru
între tendintele contradictorii: masculin-feminin, activitate-pasivitate, heterosexualitate
homosexualitate. Rezultatul prelucrarii psihice a unor astfel de contrarii depinde, dupa Anna Freud, în
primul rând de gradul de investire al fiecaruia.

Câteva mijloace de aparare


Din motive de accesibilitate încep prezentarea câtorva dintre cele mai cunoscute mijloace de
aparare ale Eului cu rationalizarea, si nu cu refularea, care a fost primul mijloc de aparare studiat de
Freud si care, pentru un timp, a fost echivalat cu apararea în genere. Rationalizarea este accesibila
în egala masura autoobservatiei si observatiei nespecialistului.

Rationalizarea
Deoarece rationalizarea este un termen care poate fi întâlnit în diferite limbaje, inclusiv în limbajul
curent, precizarea sensului propriu-zis psihanalitic este indispensabila. Dupa Laplanche si Pontalis
(Vocabularul psihanalizei), termenul introdus de Ernest Jones în câmpul psihanalizei are urmatoarea
acceptie: „Procedeu prin care subiectul încearca sa dea o explicatie coerenta din punct de vedere
logic sau acceptabila din punct de vedere moral unoe atitudini, idei, sentimente ale caror adevarate
motive nu sunt percepute. Se vorbeste în special de rationalizarea unui simptom, a unei compulsii
defensive, a unei formatiuni reactionale. În delir intervine pentru a-l sistematiza. În acest caz,
actiunea sa este asemanatoare cu a elaborarii secundare“.
Anumite lucrari de psihanaliza nu includ rationalizarea printre mijloacele de aparare ale Eului,
deoarece nu este îndreptata direct împotriva tendintelor pulsionale, ci camufleaza în mod secundar
diferite aspecte ale conflictului. Astfel, aspecte ale comportamentului nevrotic_— tendintele
autodistructive ale „omului cu sobolani“_— pot fi rationalizate prin teorii estetice sau teorii referitoare
la dieta, dupa cum comportamentele neacceptate cultural (de tip homosexual masculin) pot fi
rationalizate invocându-se superioritatea intelectualasi estetica a barbatului.
Un exemplu dintr-o psihanaliza contemporana
În sedinta a 140-a, A. comunica terapeutului emotia provocata de gânduri erotice de neconceput
pentru ea: s-a gândit cu dorinta la B., prietenul sotului, despre care a aflat ca este supradotat sexual.
Se învinovateste de imoralitate pentru astfel de gânduri, deoarece sotia trebuie sa fie fidela sotului nu
numai cu fapta, ci si cu gândul. Pâna la sfârsitul orei se dovedeste ca de fapt considerentele morale
sunt folosite ca rationalizare pentru sentimentele de inferioritate provocate de obezitatea ei. „O
femeie care arata ca mine nu poate avea aventuri.“ Pentru imaginea de sine este mult mai avantajos
sa se considere o fiinta morala, decât sa recunoasca faptul ca, din cauza înfatisarii, nu are succes.

Refularea
Nu este doar primul mijloc de aparare al Eului studiat de Freud, atât de important încât a fost
asimilat, pentru un timp, apararii, ci si unul dintre termenii centrali ai psihanalizei, corelativ termenului
de inconstient. Pâna în 1915, Freud a considerat ca inconstientul este echivalent cu refulatul, cu
istoria infantila a libidoului. Chiar daca ideea de refulare, precum si termenul respectiv circulau în
filosofia si psihologia epocii (Schopenhauer, Nietzsche, Herbart), în psihanaliza a fost introdus pe
baza experientei psihoterapeutice a lui Freud legata de isterie. În masura în care inconstientul este
prezent si în alte tulburari psihice, se poate afirma ca refularea participa la procesul defensiv
caracteristic fiecareia. Mai mult, deoarece fiecare om are inconstient, este legitim sa consideram
refularea ca fiind un proces psihic universal. În acceptia freudiana, refularea este un mijloc de
aparare îndreptat împotriva reprezentantilor pulsiunii (gânduri, imagini, amintiri).
Dupa É. Roudinesco si M. Plon, prin refulare trebuie sa întelegem „procesul care vizeaza
mentinerea în inconstient a tuturor ideilor si reprezentarilor legate de pulsiuni si a caror realizare,
producatoare de placere, ar afecta echilibrul functionarii psihice a individului, devenind sursa de
neplacere“.
În studiul din 1915, intitulat „Refularea“, Freud descrie trei timpi ai refularii. Primul dintre ele,
„refularea originara“, este un moment ipotetic, postulat pornindu-se de la efectele sale (Laplanche,
Pontalis). Majoritatea refularilor se produc prin actiunea conjugata a instantei interdictive (Supraeu) si
a atractiei exercitate de alte continuturi inconstiente. Cum existasi continuturi inconstiente care nu s-
au format prin atractia altor formatiuni inconstiente, Freud a presupus actiunea unei refulari originare
sau primare, care intervine foarte de timpuriu ca reactie la intensitatea extrema a stimulilor care
strapung filtrul de excitatii.
Refularea secundara sau refularea propriu-zisa îndreptata împotriva reprezentantilor pulsiunii este
momentul cel mai bine studiat în psihanaliza freudiana. În sfârsit, întoarcerea refulatului, cel de-al
treilea timp, descrie revenirea în constient ca simptom, vis, act ratat, opera de arta etc. a
continuturilor refulate.

Regresia
Ca si refularea, regresia este unul dintre termenii cei mai importanti ai psihanalizei, desemnând
atât procese „normale“, cât si patologice. Asa cum refularea este considerata, în freudism, mijlocul de
aparare împotriva tendintelor oedipiene specific isteriei, regresiei i se atribuie acelasi rol în nevroza
obsesionala. Despre asta am vorbit mai mult la capitolul dedicat simptomului nevrotic. În general, prin
regresie se desemneaza procesul psihic prin intermediul caruia un subiect individual sau colectiv se
întoarce la un nivel anterior al dezvoltarii psihice, fie ca este vorba de gândire, sentiment,
comportament. Regresia este prezenta nu doar în viata cotidiana (întotdeauna exista posibilitatea si
tentatia de a ne întoarce la copilul din noi) sau în procesele patologice (în conceptia clasica asupra
nevrozei reprezentata de O. Fenichel, din procesul patogen face parte regresia spre punctele de
fixatie din dezvoltarea libidoului în fata dificultatilor vietii actuale), ci si în terapia psihanalitica, atunci
când transferul pacientului exprima fantasmele sale inconstiente care tin de copilaria sa.

Regresia poate fi globala, când cuprinde întreaga personalitate, sau partiala, când vizeaza doar
un aspect al Eului sau al dezvoltarii libidinale. De asemenea, ea poate fi stabila sau fluctuanta,
maligna sau benefica, în serviciul Eului (M. Balint). În viata cotidiana sau în creatia artistica, regresia
temporara poate fi salutara pentru depasirea impasurilor existentiale sau estetice.
Dupa Freud, regresia este topica atunci când parcurge în sens invers sistemele psihice orientate
într-o directie determinata. Visul este terenul cel mai propice pentru manifestarea acestui tip de
regresie: daca în starea de veghe excitatiile evolueaza dinspre perceptie spre motilitate, în vis,
gândurile regreseaza spre sistemul de perceptie, exprimându-se în special sub forma imaginilor
senzoriale. Regresia mai poate fi temporala, când subiectul revine la etape depasite ale dezvoltarii
(libidinale sau ale Eului). În sfârsit, Freud vorbeste si de o regresie formala, când subiectul se
întoarce la „niveluri inferioare din punctul de vedere al complexitatii, structurarii si diferentierii“
(Laplanche, Pontalis). În opinia mea, ar fi necesara o mai atenta diferentiere a ultimelor tipuri de
regresie, deoarece, la prima vedere, regresia temporala presupune, cel putin în anumite cazuri,
regresia formala.

Formatiunea reactionala
Descoperita de Freud prin studiul nevrozei obsesionale, formatiunea reactionala este definita de
Laplanche si Pontalis ca atitudine sau comportament opus ca sens unei dorinte pulsionale refulate si
constituit ca reactie la aceasta. Ca exemplu paradigmatic, cei doi psihanalisti francezi, autori ai
celebrului Vocabular al psihanalizei, se refera la pudoarea care se formeaza ca reactie la tendintele
exhibitioniste. Formatiunea reactionala nu este apanajul nevrozei obsesionale sau al personalitatii
obsesionale; o putem întâlni frecvent atât în isterie, cât si în viata cotidiana „normala“, unde are doar
un caracter punctual, fara a atinge generalitatea si constanta din primul caz. În isterie, de exemplu,
formatiunea reactionala vizeaza doar anumite situatii: tandretea excesiva a mamei fata de copii pe
care de fapt îi uraste.
În cazul nevrozei obsesionale si al personalitatii obsesionale, tendintele instinctuale combatute tin
de stadiul sadic-anal al dezvoltarii libidinale. Ordinea, curatenia, mila înlocuiesc dezordinea,
murdaria, cruzimea. În viata cotidiana, trasaturile de caracter care au la baza formatiuni reactionale
sunt usor de recunoscut datorita exagerarii care defineste calitatea morala respectiva, iar în functie
de natura acestei calitati se poate deduce natura pulsiunii combatute. Astfel, daca veti întâlni o
persoana extrem de politicoasasi prevenitoare sau, cum se mai zice, extrem de „urbana“, excesul
atitudinii sale va poate autoriza sa presupuneti ca este vorba de o formatiune reactionala care este
menita sa combata agresivitatea, ostilitatea.

Identificarea cu agresorul
Ca si în cazul rationalizarii sau refularii, identificarea este un termen care apartine mai multor
limbaje. Acceptia psihanalitica subliniaza aspectul inconstient al fenomenului. În sens freudian este
vorba de procesul inconstient trait de Eu în momentul în care, urmarind un scop defensiv, se
transforma într-un aspect al obiectului. Faptul ca fiul reproduce comportamentul tatalui sau disparut
nu constituie un exemplu de identificare în situatia respectiva. Daca însa acelasi fiu cade prada unui
lesin cu caracter isteric, faptul constituie un indiciu al identificarii cu reprezentarea inconstienta a
tatalui mort, de care încearca sa se apere, scrie psihanalistul francez Nasio.
Teoria psihanalitica distinge mai multe tipuri de identificare: primara, secundara, totala, partiala. În
identificarea primara, caracteristica începutului vietii si de aceea ipotetica, „subiectul“, care percepe
„obiectul“ prin intermediul gurii, ochilor, urechilor, pielii, devine una cu acesta atunci când el dispare
din câmpul perceptiei. Identificarile secundare sunt asociate acelor etape de dezvoltare care
presupun diferentierea între interior si exterior, între subiect si obiect. Scopul lor este de a face
suportabila o pierdere sau o tendinta agresiva orientata împotriva obiectului.
Daca primul criteriu de clasificare era temporal, al doilea se refera la amploarea identificarii. În
cazul identificarii totale sau narcisice, iubirea de obiect este înlocuita prin preluarea integrala a
obiectului în sine. Mi se pare concludent un exemplu oferit tot de psihanalistul Nasio: un baietel care
se atasase puternic de o pisica afla într-o zi ca tovarasul sau preferat de joc a murit într-un accident
de masina. O saptamâna mai târziu, copilul adopta un comportament de pisica: miauna, se
deplaseaza asemeni unei pisici. Imaginea obiectului iubit, pierdut si recuperat prin identificare, ar fi de
fapt propria sa imagine, pe care a proiectat-o si investit-o afectiv asupra unui obiect. De aici
denumirea de identificare narcisica.
Specificul identificarii partiale este dat, asa cum arata denumirea, de faptul ca preluarea vizeaza
doar un aspect al obiectului. Astfel, Dora, celebra pacienta a lui Freud, se identifica cu doamna K.,
amanta tatalui ei, doar în calitate de fiinta dezirabila sexual. Identificarea partiala poate avea ca
obiect nu numai un aspect al persoanei celuilalt, ci si o emotie presupusa a-i apartine. Aceeasi Dora
se identifica cu emotia orgasmului pe care o fantasmeaza a se produce în relatia sexuala dintre
doamna K. si tatal ei.
Functia defensiva a identificarii, orientata aici spre un obiect exterior, este deosebit de evidenta în
cazul formei cunoscute sub numele de „identificare cu agresorul“. Câteva exemple împrumutate de la
Anna Freud, toate tinând de psihanaliza copilului, pun într-o lumina clara aspectul amintit.
a) Un elev este îndrumat catre psihanalist datorita grimaselor pe care le facea când era certat de
profesorul sau, ceea ce producea ilaritate în clasa. Analiza a ajuns la concluzia ca grimasele tânarului
nu erau altceva decât imaginea deformata a trasaturilor modificate de mânie ale profesorului. Tânarul
îsi domina frica inspirata de profesor prin imitarea involuntara a agresorului.
b) O fetita care nu avea curaj sa parcurga holul întunecat al locuintei descopera spontan solutia, pe
care i-o comunica entuziasmata fratelui mai mic: pentru a trece fara frica prin hol este suficient sa te
comporti asemenea stafiilor presupuse a bântui locul. Transformarea Eului propriu în obiectul temut
duce la înlocuirea fricii prin siguranta placuta.
c) Functia defensiva este asigurata nu numai de identificarea, de obicei partiala, cu obiectul care
inspira frica. Acelasi efect îl are si identificarea cu actul agresiv. Este cazul unui baietel care se
identifica, dupa un tratament stomatologic dureros, cu actiunea cauzatoare de suferinta a medicului.
Ajuns la psihanalista, baietelul începe sa
distruga obiectele din cabinet: mai întâi o guma pe care o taie cu cutitul, apoi o rola cu sfoara, precum
si creioanele pe care le ascute, pentru a le rupe vârfurile. Datorita naturii sale, identificarea cu
agresorul joaca un rol important în situatia oedipiana ca mijloc de aparare împotriva fricii de castrare.
Contributia sa la cristalizarea Supraeului este importanta.

Identificarea cu agresorul în situatii-limita*


În situatii-limita, identificarea cu agresorul poate produce fenomene irationale, de neînteles fara
aplicarea perspectivei psihanalitice, apta sa deconstruiasca edificiile inconstientului. Modificarile
psihice produse de „experimentul Pitesti“, prin care s-a urmarit „reeducarea“ tinerilor anticomunisti
întemnitati la sfârsitul anilor ’40 la închisoarea din Pitesti, alcatuiesc împreuna un astfel de produs
bizar, pe deplin tragic din punct de vedere moral. Trebuie sa va spun de la început ca spalarea de
creier realizata la Pitesti nu a urmarit doar obtinerea unei adeziuni superficiale la comunism din
partea câtorva dintre oponentii sai cei mai tineri, ci producerea unei adevarate metamorfoze, a unei
convertiri sau „mutatii“, cum o numeste Marcel Petrisor, unul dintre detinutii supravietuitori. Din
nefericire pentru conditia umana, experimentul Pitesti a avut un succes deplin: toti cei care au trecut
pe la Pitesti s-au transformat din opozanti în sustinatori convinsi ai comunismului.
Cea mai spectaculoasa, dar si cea mai dureroasa expresie a mutatiei profunde si durabile
realizate în închisoarea de la Pitesti consta în transformarea victimelor în calai. Astfel, fostul student
la medicina Pop Cornel este întâlnit în închisoarea de la Gherla de D. Bacu, autorul uneia dintre cele
mai tulburatoare descrieri a ororilor de la Pitesti (Pitesi, Editura Atlantida, 1991). Pe Bacu îl
impresioneaza nu numai urmele fizice ale metodelor „reeducarii“, ci si cele morale, mult mai grave. La
Gherla trecea drept delatorul cel mai periculos,pentru ca peste câtiva ani sa sfârseasca în fata
plutonului de executie, condamnat de tribunalul comunist care a judecat atrocitatile de la Pitesti.
Dupa acelasi D. Bacu, toti cei care au fost supusi „reeducarii“ au cedat si au devenit la rândul lor
tortionari. Doar cei care au murit în timpul schingiuirilor sau cei care, profitând de neatentia
tortionarilor, au reusit sa se sinucida au scapat neîntinati. Rezistenta individuala sau colectiva a fost
nu numai inutila, ci si daunatoare, profunzimea si durabilitatea „convertirii“ fiind direct proportionala cu
intensitatea rezistentei. Fostul student anticomunist Pop Cornel, transformat ulterior în tortionar
feroce, s-a numarat printre cei care s-au împotrivit energic si timp îndelungat „reeducarii“.
Mutatia urmaritasi obtinuta de experimentul Pitesti a avut nu numai un aspect comportamental
(transformarea vicitmei în calau), ci si unul spiritual — adeziunea intima la ideologia comunista. Unul
dintre personajele din Fortul 13 (Editura Meridiane, 1991), carte scrisa de Marcel Petrisor, îsi
reaminteste ca devenise, în urma detentiei si metodelor folosite, un adept intim al comunismului si ca
burghezia îi aparea atunci drept „cel mai monstruos lucru de pe lume“. D. Bacu îl întâlneste în 1951
pe studentul Cucole Gheorghe, care fusese „reeducat“ la Pitesti în iarna lui 1949/1950, si este frapat
nu atât de schimbarea fizicasi psihica a fostului sau cunoscut („echilibrul interior zdruncinat si bolnav
de stomac“), ci de metamorfoza sa spirituala: „facea apologia comunismului“, în contradictie cu
convingerile sale anterioare.
De asemenea, valorile morale la care aderasera cei supusi experimentului Pitesti au fost
combatute cu succes. Cel mai dramatic efect al reeducarii în acest plan a fost, poate, distrugerea
sentimentului filial si a afectiunii care leaga rudele între ele. La Canal, un produs al „reeducarii
comuniste“ îsi întâmpina mama, venita sa-l viziteze, cu urmatoarele cuvinte: „Pleaca de aici curva,
din cauza educatiei pe care mi-ai dat-o acasa am ajuns la Canal. Nu vreau sa te mai vad. Eu nu am
mama“. (D. Bacu, Pitesti)
Faptul ca modificarile de personalitate produse de „reeducarea“ de la Pitesti s-au mentinut, în
universul concentrationar, si dincolo de momentele de maxima represiune, precum si în sfera vietii
penitenciare, când supravietuirea nu mai depindea de respectarea comandamentelor interiorizate în
închisoare, demonstreaza cât se poate de concludent ca „reeducarea“ a condus la modificari pe cât
de profunde, pe atât de durabile. Când delatiunea devine gratuita, adevarat scop în sine, iar tradarea
rasplateste încrederea, putem spune ca dezumanizarea a devenit o a doua natura.
Cum spuneam la început, „mutatia“, „metamorfoza“ sau „convertirea“ au fost produse, în primul
rând, datorita actiunii identificarii cu agresorul, la care s-a adaugat actiunea regresiei si a refularii, alte
doua importante mijloace de aparare ale Eului. Aceasta sumare a efectelor celor trei mijloace de
aparare a fost posibilasi necesara pentru a supravietui psihic în conditiile-limita impuse de
„experimentul Pitesti“. În continuare voi încerca sa evidentiez legatura dintre metodele „reeducarii“ si
afectul lor psihic.
„Spaima indescriptibila“, cum o numeste Marcel Petrisor, pare sa fie starea dominanta în perioada
„reeducarii“ si în acelasi timp factorul care a impus apelul la identificarea cu agresorul. Pe fondul unei
subalimentatii extreme, detinutii treceau prin cele patru etape ale „reeducarii“ (demascarea externa,
demascarea interna, demascarea morala publicasi activitatea de tortionar) prin intermediul torturii. În
Fenomenul Pitesti (Humanitas, 1990), Virgil Ierunca arata ca „tortura neîntrerupta“ era cheia
experimentului. În fiecare etapa, marturisirile erau întrerupte de torturi. Nici chiar cei care devenisera
tortionari nu erau scutiti de ele. Dar nu bataia „care culmina cu doborârea pe ciment si calcarea
victimei în picioare (Fortul 13) si alte forme clasice de
schingiuire, cum ar fi arderea cu tigara a diferitelor parti ale corpului, smulgerea unghiilor etc.“ au
singularizat torturile de la Pitesti, ci inovatiile în materie aduse de sinistrul Turcanu. Printre ele, tortura
permanenta pare a fi o premiera absoluta în universul concentrationar comunist. Ziua si noaptea,
anchetatorul si victima sa traiau în aceeasi celula pe întreaga perioada a reeducarii. „Noaptea puteai
dormi, e drept, dar numai pe spate, complet gol, cu mâinile întinse deasupra paturii. Iar daca, prin
somn, faceai o miscare sau încercari sa te întorci erai lovit direct în cap cu bâta de un reeducator
care facea de planton“, scrie Virgil Ierunca în Fenomenul Pitesti. La crearea unei stari de frica
maximasi permanenta a contribuit îmbinarea torturii fizice cu distrugerea morala. Credinta în
Dumnezeu a constituit una dintre tintele preferate ale distrugerii morale. Dupa D. Bacu, prigoana
împotriva crestinismului din închisoarea Pitesti a depasit-o în intensitate pe cea din perioada
începuturilor vietii crestine. Nu numai sentimentele care leaga rudele între ele erau subminate, ci mai
ales prietenia. Se cerea denigrarea celui mai bun prieten, dar si lovirea sa. Uneori „lepadarea de
prietenie“ a îmbracat forme cu adevarat dementiale. D. Bacau descrie în cartea Pitesti o scena
incredibila: „Studentul Oprisan Costache a fost luat din salonul bolnavilor de ofticasi adus într-o celula
de la temnita grea pentru a palmui si a fi palmuit la rândul sau de cel mai bun prieten al lui“.
Nu este de mirare ca, lipsiti de orice posibilitate de rezistenta fizica sau morala în fata agresiunii
tortionarilor, studentii întemnitati la Pitesti au cedat, uneori dupa o rezistenta de câteva luni,
presiunilor externe. Doar identificându-se cu agresorul au putut îndeparta frica pe care le-a inspirat-o
reeducarea comunista — o adevaratascoala a groazei.
Apelul la acest mecanism de aparare a fost favorizat de starea de regresie psihica indusa de
aceleasi conditii de detentie ireal de inumane de la penitenciarul din Pitesti. Alaturi de tortura fizicasi
morala, combinate cu imposibilitatea sinuciderii, umilinta extrema a participat cu siguranta la
inducerea unei regresii maxime, la crearea unui sentiment de neputinta absoluta caracteristic primei
etape a copilariei. Ce poate simti un adult caruia nu i se lasa decât 30-60 de secunde pentru
satisfacerea nevoilor excretorii, iar daca depaseste timpul prescris este brutalizat, asa cum s-a
întâmplat în faza „demascarii“? „Cei care nu reuseau sa termine în timpul prevazut erau trasi afara de
guler, batuti… si dusi la celula, unde trebuiau sa astepte fie pâna seara, fie pâna a doua zi
dimineata“, aflam de la D. Bacu. Si, în sfârsit, ce poate simti un adult care e silit sa-si spele în gura
lenjeria intima murdara de fecale sau sa-si scufunde capul în hârdaul cu urina, fara sa se poata
refugia în moarte?
Actiunea identificarii cu agresorul si a regresiei a fost facilitata de colaborarea unui alt mecanism
inconstient de aparare al Eului — refularea. Dar nu în acceptia psihanalizei clasice, pentru care
refularea vizeaza exclusiv tendintele instinctuale, în special cele legate de sexualitatea infantila, ci
într-o acceptie largita, conform careia refularea poate viza orice continut, în orice moment al vietii,
daca produce conflicte. În cazul experimentului Pitesti a fost vorba de refularea valorilor pozitive, care
în conditiile date devenisera sursa de conflicte majore. În special demnitatea a fost, dupa D. Bacu,
vizata de refulare.
Asemenea oricarei refulari, refularea valorilor pozitive este amenintata de întoarcerea refulatului.
Toti studentii de la Pitesti au trait avertismentul tulburator, care venea din adâncul fiintei lor, ca „ceva
nu este la locul lui“, cum scrie D. Bacu, în noua ordine a constiintei, iar când circumstantele vietii lor
au permis-o, valorile alungate în inconstient au revenit în multe cazuri, desi nu în toate, la suprafata.
Celui care s-ar apara în fata fragilitatii conditiei umane (toti cei supusi „reeducarii“ s-au transformat
mai devreme sau mai târziu în tortionari) invocând semnificatia limitata a mutatiilor obtinute la Pitesti
(universul unei închisori politice de la începutul anilor ’40) i-as pune întrebarea daca nu cumva
experimentul social comunist a creat si el un univers concentrationar extins la nivelul unei tari sau al
unui grup de tari („lagarul socialist“) care a apelat la metode sociale coercitive sau represive
generatoare de frica în proportii de masa (frica de restructurare, frica de securitate, frica de
delatiune). În asemenea conditii, adeziunea la organizarea sociala de tip comunist reprezinta o forma
de identificare cu agresorul, favorizata de infantilizarea indusa de totalitarism prin dependenta
economica absoluta de statul parinte, monopartidism si controlul vietii spirituale, precum si de refulare
a valorilor noncomuniste, alungate în egala masura din constiinta colectivasi cea individuala.

Proiectia
Si proiectia este un termen care poate fi întâlnit în mai multe limbaje. Sensul psihanalitic este
excelent exprimat de Laplanche si Pontalis în al lor Vocabular al psihanalizei. Aici, prin proiectie
trebuie se întelege procesul psihic prin care „subiectul expulzeaza din sine si localizeaza în afara sa,
în persoane sau lucruri, calitati, dorinte, sentimente care îi apartin, dar pe care nu le cunoaste sau
refuza sa le accepte“.
Freud si psihanalistii care i-au dezvoltat ideile considera proiectia ca fiind un mijloc de aparare
arhaic care actioneaza în paranoia, dar si în fobie, putând fi întâlnit si în modurile de gândire normala,
precum si în acelea care produc religiile primitive (animismul) si superstitiile. În general vorbind,
construirea unei realitati suprasensibile este rezultatul proiectiei. Tocmai de aceea lumea
suprasensibila poate fi reconvertita într-o psihologie a inconstientului. În esenta, atât Freud, cât si
Jung împartasesc acelasi punct de vedere în privinta rolului jucat de proiectie în producerea religiilor,
diferenta constând în modul de concepere al continuturilor psihice proiectate: la primul este vorba
despre continuturi ale inconstientului personal, în timp ce la Jung, de continuturi ale inconstientului
colectiv (arhetipuri).
În ceea ce priveste rolul defensiv al proiectiei exista importante asemanari cu refularea: ambele
îsi limiteaza actiunea la a împiedica perceperea tendintei pulsionale generatoare de neplacere, spre
deosebire de transformarea în contrariu (a pasivitatii în activitate), de exemplu, care intervine în
procesul pulsional, modificându-l. Spre deosebire de refulare, în cazul careia pulsiunea este trimisa
înapoi în Se, în proiectie ea este trimisa în lumea externa (Anna Freud). Dupa anumiti psihanalisti,
proiectia ar precede, în dezvoltarea ontogenetica, refulararii în legatura cu impulsurile agresive.
Exemple:
a) În viata cotidiana, proiectia este omniprezenta în relatiile interumane. De multe ori, ea joaca un rol
negativ, tensionându-le, ca în cazurile în care unul dintre partenerii cuplului proiecteaza asupra
celuilalt tendintele sale inconstiente de infidelitate. Alteori, rolul proiectiei poate fi pozitiv, din punct de
vedere social, nu si din punctul de vedere al individului, ca în cazul „participarii altruiste“. Destinul
uneia dintre pacientele Annei Freud poate ilustra excelent acest tip de proiectie benefica social.
Tânara profesoara care a devenit pacienta Annei Freud era dominata în anii copilariei de doua
dorinte puternice: sa aiba haine frumoase si copii multi, când va fi mare. În anii maturitatii, când a
intrat în analiza, era însa necasatorita, fara copii si îmbracata saracacios. Nu manifesta ambitie si nici
invidie. Ca adult, s-a dezvoltat într-un sens opus dorintelor din copilarie.
Pe de alta parte, saracia propriei vieti sexuale n-o împiedica sa urmareasca cu interes viata
amoroasa a prietenelor si colegelor. Lipsa de interes pentru propria vestimentatie nu o împiedica sa
participe activ la proiectele vestimentare ale altora. Lipsa propriilor copii era dublata de interes si
participare la viata si educatia copiilor altor oameni. Alegerea profesiei (reamintesc ca era profesoara)
a fost determinata tocmai de modul ei de a fi.
Analiza relatiilor infantile ale pacientei cu parintii explica metamorfoza sa de la vârsta matura.
Formarea unui Supraeu foarte puternic i-a interzis satisfacerea dorintelor de copil, dorinte care nu au
fost însa refulate, ci realizate prin delegatie în lumea exterioara. Anna Freud nu ofera o explicatie
multumitoare a preferintei acordate proiectiei de psihicul pacientei. Ati putea dumneavoastra avansa
o ipoteza? În exemplul urmator o asemenea explicatie este posibila.
Piesa Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand reprezinta cel mai concludent exemplu literar
pentru participarea altruista datorata proiectiei. Va reamintesc ca personajul principal este un nobil
francez, bine cunoscut datorita inteligentei si curajului sau, poet si ofiter, care considera ca nu are
acces la iubirea femeilor din cauza unui nas extrem de urât. Prin urmare, nu o interdictie morala
(Supraeu sever), ci un defect fizic îl face sa renunte la satisfacerea directa a dorintelor sale.
Îndragostindu-se de frumoasa sa verisoara Roxana, îsi va trai iubirea prin delegatie, proiectându-si
aspiratiile asupra unui tânar si frumos coleg pe nume Cristian. Renuntarea la satisfacerea propriilor
dorinte si trairea lor prin intermediar apar în modul cel mai sugestiv în scena nocturna de sub
balconul Roxanei, femeia iubita de cei doi barbati. Cyrano îi sopteste lui Cristian cuvintele menite sa-i
asigure succesul iar uneori, profitând de întuneric, i se substituie. În razboi, Cyrano îl protejeaza pe
Cristian, în loc de a-si apara propria viata. Când Cristian este ucis, Cyrano renunta la iubirea sa
pentru Roxana, pe care n-o putea trai decât prin delegatie.
b) Din universul psihopatologiei, exemplul paradigmatic îl constituie cazul presedintelui de tribunal
Schreber, unul din cele cinci cazuri celebre ale lui Freud. Scris în 1911, pe baza cartii autobiografice
a pacientului intitulata Memoriile unui bolnav de nervi (1903), textul lui Freud exista în momentul de
fata si în limba româna, în seria operelor publicate de Editura Trei (vol. 7). Patologia este grava,
diagnosticata de Freud ca paranoia.
Cum reiese din relatarile pacientului, prima faza a bolii a durat aproximativ un an si s-a încheiat cu
o remisie completa, considerata de Schreber vindecare. Psihiatrul care l-a tratat, Flechsig, a
diagnosticat maladia drept ipohondrie grava. În momentul primei crize, pacientul era casatorit, sotia
pacientului fiindu-i recunoscatoare psihiatrului pentru reusita tratamentului. Pe parcursul primului
puseu nu s-a manifestat nici un element delirant mistic.
Între prima si a doua decompensare psihotica s-au scurs opt ani fericiti. Singura umbra a vietii
sotilor Schreber a fost faptul ca nu aveau copii. În acest interval a visat de mai multe ori ca este din
nou bolnav, iar într-o dimineata, aflându-se între somn si veghe, i-a trecut prin minte ideea ca „ar fi
minunat sa fie o femeie în timpul actului sexual“.
A doua faza a bolii, care a debutat cu o insomnie grava, l-a adus din nou pe Schreber în clinica
profesorului Flechsig. De data aceasta starea i s-a agravat. Curând au aparut ideile delirante de
persecutie, caracteristice pentru paranoia, care treptat au luat o forma mistica. Fusese persecutat de
diferite persoane printre care se afla si psihiatrul Flechsig, numit de pacient „asasin de suflete“. Apoi
se considera a fi în relatii directe cu Dumnezeu, iar diavolul îsi batea joc de el. Vedea aparitii
miraculoase, auzea o muzica sfânta.
La un an de la debutul celei de a doua faze, boala a luat forma definitiva. Schreber a elaborat un
sistem delirant de nuanta religioasa. Era chemat sa devina mântuitorul lumii si sa-i redea fericirea
pierduta. Misiunea sa putea fi realizata doar dupa ce s-ar fi transformat în femeie. Aceasta
metamorfoza nu depindea de vointa sa,
ci corespundea unei necesitati a ordinii universale. El urma sa fie obiectul exclusiv al miracolelor
divine, omul cel mai deosebit care a trait vreodata pe pamânt.
În acest moment al dezvoltarilor sale, Freud întrerupe cursul consideratiilor referitoare la pacient,
pentru a evidentia deosebirea dintre psihiatrii vremii si psihanalist, deosebire care, în anumite cazuri,
îsi mai pastreazasi astazi actualitatea. Oricum, în societatea contemporana occidentala, dar si în cea
româneasca, unde exista psihiatri care sunt în acelasi timp si psihanalisti, valabilitatea ideilor lui
Freud este mult restrânsa. Interesul psihiatrului se epuizeaza, sustine întemeietorul psihanalizei, la
un nivel descriptiv, „când a constatat efectele delirului si a evaluat influenta sa asupra
comportamentului“. Psihanalistul este preocupat de întelegerea fenomenelor: „el va încerca sa
cunoasca mobilurile si modalitatile acestei transformari“.
Dar daca psihanalistul este preocupat de întelegerea patologiei psihotice, nu numai nevrotice,
care este ipoteza avansata de Freud pentru delirul lui Schreber si paranoia în general?
Prima operatie realizata de întemeietorul psihanalizei este de a reorganiza materialul psihiatric.
Dintre cele doua elemente ale delirului — rolul de mântuitor si transformarea în femeie —, cel de-al
doilea este esential. Emascularea constituie delirul primar. La început ea a fost resimtita ca o
persecutie si insulta gravasi abia în ultima faza a fost pusa în relatie cu tema mântuirii. Nu este lipsit
de importanta sa subliniez, împreuna cu Freud, ca la început persecutorul a fost profesorul Flechsig,
abia apoi Dumnezeu luându-i locul. (Dumnezeu a fost complice sau chiar instigatorul „asasinarii
sufletului“ presedintelui Schreber, abandonarii corpului sau prostitutiei.)
Momentul acceptarii emascularii prin punerea sa în legatura cu un scop al ordinii universale
marcheaza reconcilierea cu ideea deliranta esentiala. O alta dovada despre importanta acestei idei
este faptul ca dupa a doua remitere, care s-a produs la alti sase ani de la a doua criza, ideea
emascularii este singura care si-a pastrat eficienta asupra comportamentului: în anumite momente,
presedintele Schreber se complacea în a se contempla în oglinda cu torsul gol, împodobit cu coliere,
panglici etc. Înca o dovada în favoarea aceleiasi idei este, dupa Freud, ca nici un aspect al bolii nu
este descris de pacient cu atâtea amanunte ca „transformarea în femeie“: nervii corpului sau sunt
nervi ai voluptatii feminine, corpul sau are conturul unui corp de femeie.
Interpretare:
Întelegerea delirului presedintelui Schreber este continuta în interpretarea data de Freud,
interpretare în care proiectiei îi revine un rol central. Problema psihica pentru care Schreber gaseste
o solutie psihotica este un puseu al libidoului homosexual pasiv, care l-a avut ca obiect pe medicul
curant (psihiatrul Flechsig). Fantasma de a fi femeie, care apare la un moment dat pe deplin
constient, trezeste în Schreber o puternica rezistenta
si este refulata, respinsa în inconstient. Urmatoarea operatie defensiva a fost de a o transforma în
contrariul sau: dorinta homosexuala pasiva s-a transformat în frica de a nu se abuza sexual de el, iar
psihiatrul Flechsig a devenit, din obiect al iubirii, persecutor. A urmat a treia operatie defensiva:
proiectia în exterior a continuturilor inconstiente, datorita careia o perceptie interna reprimata ajunge
la constiinta ca o perceptie a lumii externe. Am putea presupune ca proiectia a devenit necesara
datorita dificultatilor pe care le-a avut pacientul de a mentine refularea. Datorita tuturor acestor
operatii, încununate de transformarea emascularii într-un
imperativ cosmic, pacientul reuseste sa atinga o stare de echilibru satisfacatoare — cea
de a doua remitere.
Cercetarile psihanalitice ulterioare asupra paranoiei efectuate de Jung si Ferenczi au condus la
concluzia ca, indiferent de rasasi sex, cauza bolii a fost esecul de a controla homosexualitatea
inconstienta întarita dintr-un motiv conjunctural.
Un exemplu integrator
În dictionarul de psihanaliza coordonat de Wolfgang Mertens si Bruno Waldvogel (Handbuch
psychanalitischer Grundbegriffe) exista un exemplu clinic ipotetic (creat de autori) folosit pentru a
ilustra actiunea diferitelor mijloace de aparare, de la cele mai primitive la cele mai evoluate, urmând
ierarhia stabilita de Vaillant (1992). Deoarece mi s-a parut o ilustrare convingatoare, îl reproduc într-o
forma rezumativa.
Pacienta imaginara este o femeie de 37 de ani care a fost parasita de sotul ei dupa ce timp de 7
ani a facut eforturi considerabile, dar infructuoase de a ramâne însarcinata. Imediat dupa aceasta, s-
a îmbolnavit de astm bronsic, ceea ce a necesitat o perioada de spitalizare. Psihoterapeutului care a
tratat-o în spital i-a comunicat sentimentul de inferioritate pe care l-a avut întotdeauna fata de sora sa
mai mica, între timp mama a trei copii. Înainte de a o parasi, sotul pacientei si-a exprimat înca o data
dorinta de a avea copii.
Aparare psihotica (proiectie paranoica):
În primele zile de internare, înainte de a vorbi cu psihoterapeutul, pacienta a sunat-o pe o prietena
care lucra la politie pentru a reclama o asistenta din spital care ar fi avut intentia de a-i administra
medicamente care sa-i permita sa-i controleze gândurile. Respectiva asistenta a fost cu siguranta
platita de sotul ei. În perioada respectiva a refuzat într-adevar medicamentele pentru astm, desi
crizele o înspaimântau. Prin aceasta aparare, pacienta îsi proiecteaza agresivitatea inconstienta
asupra obiectului (sotului) si este pe deplin convinsa ca pericolul vine de la acesta.
Aparari imature:
a) Întoarcerea împotriva propriei persoane: dupa ce un tânar medic a dovedit o anumita
neîndemânare în a-i pune o perfuzie, pacienta i-a comunicat asistentei de noapte ca îi pare deosebit
de rau ca îi creeaza probleme tânarului medic. A fost foarte impresionata când asistenta l-a ironizat
pe medic, nemaiîndraznind apoi s-o cheme pe asistenta, desi lichidul din recipient se epuizase, pâna
când frica a devenit insuportabila. Justificarea a fost ca nu mai vrea sa creeze probleme celorlalti. În
acest caz, pacienta întoarce agresivitatea masiva împotriva propriei persoane, în loc sa exprime o
parte din ea la adresa personalului medical.
b) Refuzul realitatii exterioare: în spital, pacienta povesteste vecinei de camera ca are un sot
minunat, care a preluat toate grijile casei în perioada bolii. Sotul îi telefoneaza foarte des pentru a o
asigura ca fiului lor îi merge foarte bine, asa încât nu trebuie sa-si faca nici o grija. Pacienta se apara
de situatia exterioara (si interioara) în
care se afla, negând realitatea si înlocuind-o cu o realitate imaginara.
Aparari nevrotice:
a) Refulare: dupa externare, a solicitat ajutorul unui alt psihoterapeut, recomandat de psihoterapeuta
din clinica. Când noul psihoterapeut o roaga sa-i aminteasca numele primei psihoterapeute, îi este
imposibil sasi-l aminteasca. Îi sta pe limba, dar nu reuseste. Este important de precizat ca despartirea
de prima psihoterapeuta a fost extrem de dureroasa. Pacienta îndeparteaza automat din constiinta
gânduri, afecte si impulsuri legate de prima psihoterapeuta, ceea ce face cu neputinta reamintirea
numelui.
b) Formatiune reactionala: când sora ei a antrenat-o într-o discutie despre sotul care a parasit-o, i-a
spus ca de fapt îi este recunoscatoare pentru ca în felul acesta nu se mai simte obligata sa aiba copii.
În aceeasi discutie, scoate în evidenta avantajele situatiei de a nu avea obligatii familiale. Pacienta
manifesta fata de sotul ei sentimente opuse sentimentelor reale pe care acesta i le inspira.
c) Izolare: când noul terapeut avanseaza cu prudenta ipoteza ca citirea scrisorii de adio lasate de
sotul ei a suparat-o, pacienta mai întâi neaga sentimentul respectiv, pentru ca apoi sa afirme ca sotul
ei trebuie sa fi avut motivele lui care l-au facut s-o paraseasca. Întrebata de terapeut care crede ca au
fost aceste motive, vorbeste cu detasare, pe deplin rational despre ele. Pacienta separa sentimentele
de continutul cognitiv pentru a evita contactul cu sentimentele ostile pe care le are fata de sotul ei.
Aparari mature:
a) Sublimare: când pacienta a primit în spital vederi de la copiii surorii ei, s-a hotarât satina un jurnal
imaginar în care descria aventurile unei matusi necasatorite cu copiii vecinei. Dupa terminarea
psihoterapiei din afara spitalului, a propus jurnalul sau unui ziar care i-a oferit spre publicare o rubrica
speciala. În aceasta varianta, pacienta are capacitatea de a exprima conflictele psihice, precum si
impulsurile si afectele care rezulta de aici într-o forma artistica avantajoasa pentru ea si pentru
ceilalti.
b) Reprimare: în spital a preferat lecturi filosofice si psihologice despre depasirea suferintei, dar a
refuzat o revista despre îngrijirea sugarilor. Pacienta este capabila sa mentina în planul constiintei
toate componentele conflictului si în acelasi timp sa controleze impulsurile si afectele generate de
conflict.
Psihologia muncii si a resurselor umane – M.P.Craiovan
Pag. 70-118

MOTIVAŢIA
Există două activităţi fundamentale care formează un suport al existenţei organizaţiilor: comunicarea
şi motivarea. Fără acestea organizaţia s-ar autodistruge.
Locul şi rolul motivaţiei în dinamica resurselor umane
Prin motivaţie înţelegem suma energiilor interne şi externe care iniţiază şi dirijează comportamentul
spre un scop care, o dată atins, conduce spre satisfacerea unei anumite necesităţi.
Precizări:
• Condiţiile interne care au un rol principal în motivare nu pot fi observate şi nu pot fi izolate când se
analizează un comportament. Se poate spune că se analizează rezultatul motivării şi nu
motivarea în sine. De exemplu, nu surprindem trebuinţa de securitate, ci nevoia fiecărui om de a fi
acceptat.
• Rezultatul motivării este întotdeauna acţiunea. Oamenii răspund la nevoile lor interne prin activităţi
care vizează atingerea obiectivelor pe care ei le cred generatoare de satisfacţii. De aici vine ideea
că în spatele oricărei acţiuni umane există o motivaţie.
• Motivaţia este un factor important în determinarea comportamentului, dar nu este singurul. Mai
există şi influenţe de natura biologică (instinctuală), de natură socială, culturală, organizaţională.
Într-un comportament nu există doar motivaţie, ci şi alte determinări. Pentru a se identifica
substratul psihologic al unui comportament, în plan teoretic, se pun întrebări de genul: „Cum poţi
să-i determini pe oameni să facă ceea ce doreşti?“ „De ce A munceşte mai mult ca B în aceleaşi
condiţii de viaţă şi muncă?“ Astfel de întrebări apar frecvent, iar unii specialişti se orientează direct
spre acţiunile motivaţiei ca fiind singurul izvor al tuturor conduitelor umane.
Alţi specialişti, mai ales cei contemporani, arată faptul că motivaţia nu este autonomă, ci ea
interrelaţionează cu multe alte variabile: personalitatea, experienţa, influenţele grupului,
comportamentele parentale sau condiţiile sociale. Acest ultim punct de vedere este cel mai realist.
Argument:
Exemplu: Un angajat vrea să promoveze şi va încerca să obţină performanţe în domeniu. Alt
angajat doreşte şi el să promoveze, dar pentru aceasta încearcă să-şi „perie“ şeful. Un alt angajat
doreşte promovarea, dar pentru a reuşi va fi mai reţinut în acţiuni, pentru a nu se discredita.
Din acest exemplu, rezulta că o acţiune, un obiectiv se poate duce la îndeplinire prin mai multe
modalităţi.Înseamnă că aceeaşi motivaţie merge în interrelaţionare cu alte variabile.
Motivaţia nu are o acţiune pură, ci utilizează alte componente pentru a reuşi să-şi ducă la capăt
menirea. Ea nu se poate despărţi de afectivitate, nu este o energie inepuizabilă. Valoarea mare de
energie vine din afectivitate sau din voinţă, din interese, aptitudini sau atitudini. Nu există motivaţie
pură, ci motivaţie şi încă ceva!
Fenomenul de antrenare a resurselor umane gravitează în jurul motivaţiei. Acesta este factorul
psihologic care determină activarea performanţei şi a eficienţei. Motivarea în resurse umane
înseamnă a motiva oamenii în activitatea lor. Nu înseamnă în primul rînd a-i răsplăti băneşte, ci a
îmbunătăţi reprezentările mentale/sociale cu privire la muncă, la organizaţia în care ea se desfăşoară
şi la produsele obţinute prin respectiva activitate.
Serge Moscovici afirma că a motiva înseamnă a reconstrui unele reprezentări sociale legate de
un tip de activitate, o profesie, o tradiţie profesională, o firmă, un produs sau denumirea acelui
produs.
Exemple: mineritul în România anilor ’80 faţă de anul 2000; Coca-Cola la Moscova în anii ’70 faţă de
anul 2000.
Acţionarea asupra reprezentărilor şi memoriei sociale duce la recompense mai mari decît cele prin
bani sau alte servicii. Reprezentările sociale sunt construcţii colective şi nu individuale. Oamenii
trăiesc într-o lume în care construiesc un imaginar individual şi unul colectiv, al grupului. Această
construcţie ţine cont de enculturaţie, istorie, condiţii reale de viaţă. A restructura condiţia unei
reprezentări sociale presupune timp şi strategie.
Exemplu: în anii ’70, industria de automobile din America era într-un impas; s-a apelat la investitori
japonezi, dar muncitorii americani din fabricile respective nu voiau să lucreze pentru foştii lor duşmani
atît de aprigi din al doilea război mondial.
Analizându-se fenomenul motivaţiei, s-au descoperit două surse de alimentare: una subiectivă
şi una obiectivă.
Sursa subiectivă foloseşte ca element motivator efectul recompenselor ne-pecuniare. Se
evidenţiază şase nevoi psihologice care îl determină pe om să muncească:
1. Nevoia de a învăţa prin muncă; se manifestă încă din copilăria mică, când copilul cucereşte lumea
prin joc. Jocul este o muncă cu un scop bine definit. De exemplu, învăţarea mersului are ca scop
câştigarea independenţei. Jocul de tip Lego este, pentru copil, o muncă de construcţie care
ulterior îi va folosi în experienţe de viaţă.
2. Nevoia de a lua decizii şi a avea iniţiativă. Această nevoie îşi face apariţia o dată cu prima criză
de identitate, în jurul vârstei de 2-4 ani (se mai numeşte şi etapa negativismului), când copilului
trebuie să-i fie recunoscută personalitatea. Această nevoie se accentuează o dată cu depăşirea
pubertăţii.
3. Nevoia de contact şi recunoaştere socială. Omul este predispus să se integreze în activităţi
profesionale pentru a câştiga acest prestigiu (recunoaşterea socială).
4. Nevoia siguranţei viitorului. Această nevoie putem spune că îndeamnă omul să desfăşoare o
activitate constantă. Există tendinţa de a face tot posibilul pentru a evita teama de necunoscut.
Siguranţa viitorului aduce un echilibru puternic; pierderea ei duce la anxietate şi frustrare.
5. Nevoia de dezvoltare realizată prin implicarea în diferite activităţi.
6. Nevoia de întrajutorare a semenilor; o primă expresie fundamentală este relaţia părinţi – copii.
Există oameni care merg la muncă pentru a-şi întrajutora semenii, în special familia. Fără această
nevoie evoluţia speciei ar fi afectată.
Sursa obiectivă utilizează ca element motivator efectul inegalităţii în recompensarea muncii. S-a
constatat că repartiţia inegală a veniturilor are un efect de motivare. Diferenţierea recompenselor
băneşti se realizează în funcţie de eficacitate, calificare şi reuşită. Această inegalitate a
recompenselor trebuie realizată în spiritul echităţii. Pe lîngă recompensele băneşti, se utilizează şi
recompensele tip “confort”.
Factorii motivatori
S-a constatat că omul poate fi motivat doar dacă i se cunoaşte varietatea necesităţilor personale şi
i se acordă posibilitatea satisfacerii lor. În planul resurselor umane, acest lucru trebuie corelat cu
îndeplinirea obiectivelor organizaţiei. S-a ajuns la o serie de factori motivatori pe care psihologul îi
poate utiliza fără nici o restricţie de ordin economic, financiar sau legislativ:
• Aprecierea necondiţionată a reuşitei. Se constată că aprecierea reuşitei favorizează apariţia unui
lanţ de satisfaceri viitoare. Această apreciere necondiţionată trebuie să vină de la o persoană
importantă din jurul fiecăruia: şefi direcţi, oameni cu statut social recunoscut, dar şi membri ai
familiei.
• Stabilirea de obiective care să incite concurenţa (loială) în condiţii identice şi cu mijloace identice
pentru toţi membrii.
• Încurajarea iniţiativei şi a noului. De acest factor se sperie managerii, deoarece consideră că se
pun pe ei înşişi in pericol.
• Mărirea libertăţii în luarea deciziilor, asigurarea cadrului în care individul să poată lua propriile
decizii; ignorarea acestui element are efect negativ asupra identităţii de sine a omului.
• Mărirea autonomiei funcţionale a fiecărui membru din organizaţie, astfel încât acesta să nu se
simtă dependent de ceilalţi şi să-i fie recunoscută propria activitate.
• Stabilirea unui climat creativ în echipă sub preceptul “nimic nu este imposibil”. Omul nu se mai
simte încarcerat, îşi poate pune la lucru propriile capacităţi creative.
• Informarea permanentă asupra situaţiei financiare şi aportul fiecăruia la aceasta stare. Sub
pretextul confidenţialităţii, oamenii din organizaţie nu cunosc adevărata situaţie financiară.
Necunoaşterea perspectivelor de viitor ale organizaţiei constituie un factor demotivator.
• Achiziţionarea permanentă de talente şi inteligenţe noi. Organizaţia trebuie să fie elastică, să
aducă talente şi inteligenţe noi pentru a creşte gradul competiţie din organizaţie.
Un studiu efectuat în perioada 1999-2000 asupra unui număr de organizaţii din Bucureşti şi Iaşi
a evidenţiat că trei factori sunt nesatisfăcător cunoscuţi şi exploataţi în dinamica resurselor umane din
România:
1. Reuşita: s-a constatat că reuşita în activitatea profesională este recompensată şi utilizată pentru
creşterea motivaţiei în 9% din cazuri. Aprecierea reuşitei individuale sau grupale este cel mai eficient
factor motivator. Aprecierea reuşitei trebuie să se bazeze pe justeţe, respectul faţă de toţi membrii
organizaţiei, pe criteriile şi valorile democraţiei. Când nu se întâmplă aceasta, oamenii nu se vor
implica în realizarea reuşitei. În genere, managerii care au fost chestionaţi de ce nu apreciază just
reuşita au răspuns: “Nu consider că este o reuşită; aşa trebuie să-şi facă treaba orice angajat.”
2. Comunicarea la locul de muncă: existenţa unei comunicări ample, deschise permite destinderea
atmosferei de muncă. Acest gen de comunicare este întreţinut de următoarele elemente:
• atitudinea conducătorilor;
• exemplul pe care aceştia îl dau;
• respectul existent între niveluri ierarhice diferite;
• arta de a comunica a specialiştilor.
Din acest studiu s-au desprins următoarele: comunicarea pe verticală este inexistentă;
comunicarea pe orizontală este ceva mai bună, dar şi aceasta este haotică, necoordonată,
exprimând nevoia oamenilor de a-şi face mai blând mediul ostil de muncă. Mai concret, nici una
dintre organizaţii nu a avut un specialist care să poată face o diagramă a dinamicii comunicării.
3. Achiziţia de inteligenţă şi talent: acest element, pe lîngă faptul că are un rol motivator, este şi un
capital de dezvoltare al oricărei organizaţii. S-a constatat că inteligenţa şi talentul nici măcar nu sunt
diagnosticate ca elemente de luat în calcul la angajare. S-a constatat chiar o lipsă de cultură
organizaţională, managerii înţelegând prin talent aptitudini artistice iar inteligenţa fiind confundată cu
experienţa.
Teorii psiho-organizaţionale privind motivarea
Provenind din punct de vedere etimologic din latinescul «movere», care înseamnă mişcare sau a
pune în mişcare, motivaţia este considerată un concept şi un factor deosebit de important al
succesului organizaţiilor.
Ovidiu Nicolescu şi Ion Verboncu, autorii lucrării «Management», prezintă două abordări ale
motivării: motivarea în sens restrâns şi motivarea în sens larg.
În viziunea acestor autori, motivarea în sens restrâns constă în corelarea necesităţilor, aspiraţiilor
şi intereselor personalului din cadrul organizaţiei cu realizarea obiectivelor şi exercitarea sarcinilor,
competenţelor şi responsabilităţilor atribuite în cadrul organizaţiei.
Motivarea în sens larg rezidă în ansamblul de decizii şi acţiuni prin care se determină
stakeholderii firmei să contribuie direct şi indirect la realizarea de funcţionalităţi şi performanţe de
ansamblu superioare, pe baza corelării intereselor acestora în abordarea şi realizarea obiectivelor
organizaţiei şi ale subsistemelor sale.
În context organizaţional, motivaţia reprezintă un factor condiţionant al performanţelor fiecărui
component al organizaţiei, resortul care îl împinge să acţioneze într-un anumit mod, o stare internă a
acestuia, care îi animă şi îi determină comportamentul, iar motivarea constituie procesul prin care
managerii îşi determină subordonaţii să realizeze performanţe cât mai bune, dându-le temeiuri să
acţioneze în acest sens.
Motivaţia în muncă implică un comportament al angajaţilor caracterizat prin intensitate, orientare şi
persistenţă în îndeplinirea sarcinilor. Acest comportament nu depinde numai de individ sau de
contextul în care lucrează, ci reprezintă o interacţiune între personalitatea individului şi mediul de
lucru.
Motivaţia poate fi definită ca procesul care activează, orientează şi menţine
comportamentul angajaţilor spre atingerea unui scop, în funcţie de anumite nevoi şi aspiraţii.*
Este vorba de o “forţă” care îi determină, canalizează şi susţine acţiunile unui individ. Dar pentru
a pune salariaţii «în mişcare» în cadrul unei organizaţii, orice responsabil trebuie, mai întâi, să
înţeleagă ce îi animă. Oamenii pot să reacţioneze la stimuli interni (satisfacţia şi recunoaşterea pe
care le-o provoacă munca desfăşurată) sau la stimuli externi (salariul şi alte recompense). Atunci
când un manager ştie să motiveze oamenii, înseamnă că el ştie să le îndeplinească cerinţele şi să le
orienteze eforturile şi conduita spre realizarea unor obiective alese.
Abordările în înţelegerea şi explicarea motivaţiei sunt diferite pentru că mulţi teoreticieni au
dezvoltat propriile opinii şi teorii cu privire la motivaţie. Ei au abordat motivaţia pornind de la diferite
puncte de vedere, de la idei determinate de condiţiile socio-economice şi politice existente la acea
vreme. Nici una dintre abordări nu poate fi considerată cea mai corectă şi cuprinzătoare. Fiecare îşi
aduce contribuţia la înţelegerea comportamentului uman şi are limitele ei.
Datorită diversităţii lor, specialiştii au clasificat teoriile motivaţionale în funcţie de mai multe criterii.
Una dintre cele mai moderne şi utile clasificări în înţelegerea comportamentului organizaţional este
prezentată în tabelul de mai jos:
Nr.
crt. Teorii Promotori Principii fundamentale
1 Teorii axate pe conţinut
(vizează factorii care incită sau
iniţiază comportamentul
motivat)
Abraham H. Oamenii caută permanent să îşi
 Teoria ierarhizării nevoilor Maslow satisfacă anumite nevoi, care
se manifestă după o anumită
ordine a importanţei lor.
Salariaţii sunt influenţaţi de
 Teoria celor două tipuri de Frederick două categorii de factori, unii
factori Herzberg determinând insatisfacţie
(factori de igienă), iar alţii
satisfacţie (factori de motivaţie).
Angajaţii acţionează sub
 Teoria ERG impulsul cerinţelor legate de
Clayton Alderfer respect, al cerinţelor legate de
apartenenţă şi al cerinţelor de
creştere.
Indivizii sunt motivaţi prin
 Teoria nevoilor dobândite împlinire, afiliere şi putere.
David C. Trebuie modificate
McCleland caracteristicile unui loc de
Richard Mackman, muncă pentru a-l face mai
Greg Oldham stimulator şi mai plin de
semnificaţie.
2 Teorii axate pe proces
(vizează factorii care
direcţionează
comportamentul) Victor Vroom, Salariaţii sunt motivaţi prin
 Teoria rezultatului scontat Lyman Porter, recompensa pe care aşteaptă
Edward Lawler să o obţină oferind un
randament mai bun; accentul
este pus pe reacţiile sau
J. Stacey Adams «rezultatele» scontate.
 Teoria echităţii Angajaţii se compară cu alţii în
ceea ce priveşte eforturile lor şi
ceea ce obţin, pentru a se
asigura că sunt trataţi de o
manieră justă şi echitabilă.
3 Teorii axate pe întărire
(vizează factorii care
determină repetarea unui
comportament) B. F. Skinner «Întărirea» (pozitivă sau
 Teoria «întăririi» negativă) condiţionează
(reinforcement) comportamentul.
Teoria ierarhizării nevoilor
Ierarhizarea nevoilor, teorie lansată de A. Maslow în cursul anului 1954, a oferit elemente
interesante şi operabile în domeniul motivării salariaţilor. Pentru acest autor, nevoile unui individ sunt
ierarhizate într-o piramidă, astfel:
a) nevoi fiziologice (foame, odihnă, sete, căldură, adăpost etc.);
În cadrul unei organizaţii, satisfacerea acestor nevoi are loc prin existenţa unui salariu, a condiţiilor
bune de muncă, a unei cantine în incintă, a aerului condiţionat etc.
b) nevoi de siguranţă (securitate personală, absenţa temerilor);
Această categorie de nevoi implică la nivelul managementului, o atenţie deosebită pentru condiţiile de
securitate a muncii, pentru creşterea salariilor în funcţie de inflaţie, pentru siguranţa existenţei unei
pensii ş.a.
c) nevoi sociale (apartenenţa la grup);
La locul de muncă, aceste nevoi de afiliere, de prietenie de apartenenţă se transformă în dorinţa de a
stabili relaţii cu ceilalţi angajaţi, de a crea legături puternice cu echipa de muncă, de a avea un
manager competent ce supraveghează activitatea etc.
d) nevoi de stimă (recunoaştere socială);
Aceste nevoi vizează dorinţa fiecărui individ de a fi respectat de ceilalţi, de a i se recunoaşte
prestigiul şi realizările.
e) nevoi de împlinire personală (valorificarea potenţialului propriu);
Această ultimă categorie cuprinde nevoile de perfecţionare a talentelor de creaţie şi achiziţii
profesionale deosebite, manifestate în cadrul organizaţiei prin realizări excepţionale în muncă,
creativitate, perfecţiune.
Cele două principii care stau la baza teoriei lui A. Maslow sunt:
- principiul regresiei, în conformitate cu care o necesitate satisfăcută reprezintă o nevoie care nu
mai motivează;
- principiul progresiei, în conformitate cu care o necesitate de nivel superior nu se activează decât o
dată ce nevoile de nivel inferior au fost satisfăcute, cel puţin parţial.
Cercetările au arătat că pe măsură ce individul promovează în ierarhie, necesităţile de ordin
superior au tendinţa să devină din ce în ce mai importante. Nevoile diferă şi în funcţie de stadiul
carierei, de mărimea organizaţiei, de situarea geografică.
Piramida lui A. Maslow este aplicabilă tuturor aspectelor vieţii; ea este relevantă îndeosebi la
locul de mucă, deoarece oamenii au nevoie, pe lângă bani şi alte recompense, de respect, de
interacţiuni, de recunoaştere. Cu cât individul este mai ambiţios şi mai mulţumit, cu atât mai mare va
fi contribuţia pe care şi-o va aduce la dezvoltarea organizaţiei.
Dincolo de limitele ei, utilitatea acestei teorii pentru activitatea organizaţiei nu poate fi pusă la
îndoială. Astfel, construirea mediului şi desfăşurarea proceselor organizaţionale ar trebui să răspundă
nevoilor reale şi exprimate ale membrilor organizaţiei, pornind chiar de la cele fiziologice, trecând prin
asigurarea securităţii fizice şi psihice, până la facilitarea integrării lor în grupuri sociale adecvate,
oferindu-le respect, recunoaştere, şi, mai ales, posibilităţi de autorealizare.

Teoria celor doi factori


Teoria celor doi factori a fost definitivată de către F. Herzberg şi expusă pe larg în lucrarea «The
Motivation of Work». Analizănd nivelul de efort depus de diferite persoane în procesul muncii, autorul
a ajuns la următoarele concluzii:
o în general, oamenii depun în procesul muncii, cam 75% din capacitatea lor totală de efort;
o există factori, numiţi de F. Herzberg «igienici» sau «de întreţinere», care contribuie la
menţinerea acestui nivel mediu de efort, a căror prezenţă (sau absenţă) produce mai ales
insatisfacţie;
o există, în general, alţi factori numiţi de către F. Herzberg «motivatori», care determină
depăşirea acestui nivel de efort, a căror prezenţă (sau absenţă) produce mai ales satisfacţie.
Prin urmare, F. Herzberg a constatat că există două categorii de factori (de unde şi denumirea
teoriei), care produc insatisfacţie şi respectiv, satisfacţie.
Factorii extrinseci (de insatisfacţie sau de igienă), cum sunt: salariul, politicile practicate în
organizaţie, condiţiile de muncă, autonomia şi controlul, securitatea postului, relaţiile interpersonale,
provin din contextul organizaţional şi reprezintă, în concepţia autorului, condiţii indispensabile ale
motivării şi implicării personalului. Dacă întreprinderea nu răspunde unor astfel de cerinţe, apare
insatisfacţia, iar dacă răspunsul este pozitiv, efectul nu generează neapărat motivaţie.
Factorii intrinseci (de satisfacţie) sunt legaţi de experienţa individuală şi de relaţia cu mediul
muncii: recunoaşterea de către ceilalţi, responsabilitatea pentru munca proprie şi munca altora,
avansarea, împlinirea personală. Motivaţia individuală este legată strict de îndeplinirea acestor
factori.
Ce înseamnă această teorie pentru managementul resurselor umane? Pentru a obţine de la
angajaţi un efort constant şi de bună calitate, precum şi performanţe deosebite, trebuie, în primul
rând, înlăturaţi factorii care produc insatisfacţie, prin crearea unui mediu organizaţional propice, care
să includă şi relaţii corespunzătoare cu colegii, managerii şi celelalte persoane implicate. Numai după
aceea, managerul poate spera la o creştere a efortului depus (deci, şi a performanţelor), intervenind
cu factori «motivatori» - cei care inspiră dorinţa de autorealizare şi totodată cei pe care managerii ar
trebui să-i asigure pentru a dispune de un personal mulţumit. Capacitatea de autorealizare este direct
afectată de caracterul plăcut al activităţii şi responsabilităţilor deţinute. Cu cât responsabilitatea este
mai mare, cu atât creşte şi satisfacţia oferită de avansarea în ierarhie. Motivatorii au la bază
dezvoltarea personală şi împlinirea de sine. Motivaţia angajaţilor poate fi întărită mărind gradul de
responsabilitate al acestora şi îmbogăţindu-le activitatea.
Cunoscute şi sub numele de teorii substanţialiste, teoria lui A. Maslow şi cea a lui F. Herzberg
au avut consecinţe practice deosebite. Ele au permis structurarea politicilor de retribuire şi au oferit o
bază unei noi abordări, cum ar fi managementul participativ. Aceleaşi teorii au meritul de a fi
identificat terenul pe care se dezvoltă comportamentele personalului.

Teoria ERG
Clayton Alderfer a propus (1972) o teorie similară cu cea a lui A. Maslow, dar care împarte nevoile
în trei categorii: de existenţă, de relaţii şi de dezvoltare, de unde provine şi denumirea teoriei: «teoria
existenţei, înrudirii şi creşterii» (eng. Existence needs, Relatedness needs and Growth needs - ERG).
C. Alderfer a simplificat ierarhia nevoilor şi a aplicat-o la procesul de muncă.
- Nevoi existenţiale sau materiale sunt satisfăcute prin hrană, aer, condiţii de muncă, plata
adecvată a salariilor şi beneficiilor. Acest tip de nevoi trebuie satisfăcut înainte de a se trece la
nevoile relaţionale.
- Nevoile relaţionale implică relaţii de prietenie cu familia, prietenii, colegii, şefii, subordonaţii.
Satisfacerea acestor nevoi depinde de raportul cu ceilalţi: fie de tip ostil, fie de tip amical.
- Nevoile de împlinire se exprimă prin încercarea individului de a găsi oportunităţi în vederea
dezvoltării propriei persoane printr-un aport creativ sau productiv în muncă. Satisfacerea acestor
nevoi este expresia modului de realizare a capacităţilor şi talentelor personale.
Teoria ERG promovează principiul satisfacerii progresive, similar ierarhiei lui A. Maslow, ce
presupune că satisfacerea unui anumit nivel al nevoilor permite îndreptarea atenţiei individului spre
nevoile aflate pe nivelul imediat următor. Teoria ERG diferă de teoria lui A. Maslow prin prisma a trei
elemente principale: a) un individ poate urmări satisfacerea concomitentă a două sau mai multe nevoi
(salariu, locuinţă, afilierea la un grup etc.); b) teoria ERG este mai flexibilă deoarece acceptă faptul că
anumite nevoi individuale pot fi ierarhizate în mod diferit; c) teoria ERG se bazează pe principiul
regresiei datorată frustrării (dacă satisfacerea unei nevoi de nivel superior este împiedicată, creşte
nevoia de a satisface una sau mai multe nevoi de nivel inferior).
În context organizaţional, teoria ERG oferă o sugestie importantă managerilor. Astfel, dacă nevoia de
promovare a unui angajat nu poate fi satisfăcută din raţiuni obiective, managerul trebuie să orienteze
interesul salariatului către satisfacerea altor nevoi (nevoi de existenţă sau de relaţionare).

Teoria nevoilor dobândite


Conform autorului acestei teorii, David McClelland (1965), nevoile sunt caracteristici relativ stabile
ale personalităţii pe care individul le dobândeşte, prin învăţare, foarte devreme în contact cu mediul
socio-cultural. Studiile lui vizează mai ales consecinţele nevoilor asupra comportamentelor.
Importante, din acest punct de vedere, sunt nevoile de împlinire, de afiliere şi de putere.
Nevoia de împlinire/realizare exprimată prin dorinţa de a realiza ceva sau de a atinge un obiectiv
complex, de a depăşi un standard de excelenţă. Oamenii care au o puternică nevoie de împlinire:
• preferă situaţiile în care îşi pot asuma responsabilităţi personale în privinţa sarcinilor sau
obiectivelor ce trebuie atinse;
• îşi stabilesc obiective de dificultate medie, care le permit să îşi asume riscuri calculate;
• preferă sarcinile care furnizează un feedback imediat asupra rezultatelor.
Indivizii cu nevoie de realizare găsesc, în membrii organizaţiei din care fac parte, parteneri în
rezolvarea problemelor muncii şi eventuali potenţatori spre succese, tind spre situaţii noi, care implică
riscul şi inovarea, caută să-şi amelioreze performanţele şi să le depăşească pe ale altora. Sunt mai
puţin indicaţi pentru funcţii de conducere, pentru că nu sunt dispuşi să delege şi nu au un feedback
imediat asupra rezultatelor.
Nevoia de afiliere semnifică dorinţa de a întreţine relaţii personale amicale, călduroase cu ceilalţi.
Oamenii cu nevoie de afiliere au dorinţa:
• de a fi respectaţi;
• de a fi acceptaţi de un grup social;
• de a fi plăcuţi de cei din jur.
Persoanele care au nevoie de afiliere vor căuta în organizaţie prietenii noi şi satisfacţii pe baza lor; ei
vor fi astfel motivaţi prin faptul că munca le oferă contact frecvent cu colegii. Sunt comunicativi, se
integrează repede în grupuri, preferă să evite conflictele, competiţia. Profesiunile preferate sunt cele
cu multe contacte personale, cum ar fi cele din activitatea socială sau învăţământ.
Nevoia de putere reflectă dorinţa de a ţine totul sub control, de a fi responsabil, de a supraveghea
comportamentul celorlalţi. Sursele de putere sunt:
• capacitatea de a recompensa;
• capacitatea de a constrânge;
• puterea legitimă asociată statutului social sau profesional;
• competenţa profesională;
• puterea de tip sindical (bazată pe conformitatea cu cerinţele maselor).
Indivizii la care nevoia de putere este mare, tind să ocupe în organizaţie poziţia cea mai înaltă şi
mai autoritară. Unii indivizi manifestă o mare nevoie de putere personală, vor să-i domine pe ceilalţi
pentru a-şi demonstra capacitatea de exercitare a puterii şi aşteapă ca ceilalţi să le fie loiali într-o
măsură mai mare decât sunt organizaţiei, pe când alţii au nevoie de putere socială, se concentrează
asupra muncii în colectiv şi asupra scopurilor organizaţiei, fiind gata să îşi sacrifice propriile interese
pentru cele ale organizaţiei.
D. McClelland a analizat, de asemenea, influenţa celor trei nevoi asupra eficienţei manageriale.
Profilul unui manager de succes trebuie să includă, în opinia autorului: un nivel mediu al nevoii de
putere socială, un nivel moderat al nevoii de realizare şi un nivel minim al nevoii de afiliere.

Teoria performanţelor aşteptate


Teoria performanţelor aşteptate, elaborată de Victor Vroom în 1964, combină, în explicarea
motivaţiei, factorii individuali cu factorii organizaţionali. Autorul susţine că angajatul este motivat în
urma unor calcule pe care le face asupra probabilităţii de a obţine ceea ce doreşte. Relaţia între
comportament şi rezultatele dorite este afectată de un complex de factori individuali (nevoi, calificare,
abilitate etc.) şi factori organizaţionali (organizarea controlului, sistemul de recompense, performanţe
etc.).
Motivaţia salariaţilor depinde de următoarele trei elemente:
 aşteptarea exprimă credinţa angajatului că un anumit nivel de efort va conduce la un anumit
nivel de randament; în majoritatea cazurilor, el vede o legătură între eforturile depuse şi
randamentul obţinut. Dar dacă angajatul are echipamente învechite, materii prime de proastă
calitate, utilaje lipsă, informaţii, competenţe şi susţinere insuficiente, va ajunge destul de
repede să creadă că, în pofida tuturor eforturilor pe care le-ar face, randamentul lui nu va fi
satisfăcător, iar angajatul va fi demotivat.
 instrumentalitatea exprimă credinţa angajatului în privinţa probabilităţii de a obţine recompense
proporţionale cu contribuţia lui în muncă. Instrumentalitatea este mică atunci când i se cere
unui salariat să aibă un randament mai bun pentru salvarea organizaţiei, chiar dacă salariile s-
au redus. Instrumentalitatea va fi nulă atunci când angajatul nu vede nici o legătură între
randament şi remunerare, ca în cazul salariilor fixe. Instrumentalitatea va fi mare, atunci când
angajatul crede că va obţine recompense, cum ar fi dovezi de recunoştinţă, prime, posibilităţi
de avansare.
 valenţa exprimă valoarea pe care individul o atribuie rezultatelor muncii lui / preferinţa pentru
un anumit rezultat. Valenţa este negativă când individul consideră rezultatele neplăcute
(oboseală, conflicte, supraîncărcare), nulă atunci când recompensele îl lasă indiferent şi
pozitivă atunci când consecinţele sunt de dorit (salariu mare, susţinere socială, autonomie).
Conform teoriei, motivaţia este produsul celor trei elemente:
Motivaţia = Aşteptare x Instrumentalitate x Valenţă
Motivaţia va fi mai mare atunci când aşteptarea, instrumentalitatea şi valenţa vor fi toate mari.
Această relaţie pune în evidenţă directa proporţionalitate necesară şi suficientă pentru a atinge
motivaţia optimă. Dacă unul dintre cei trei factori nu există, nu există nici motivaţie.
Cea mai importantă contribuţie a teoriei aşteptării poate fi considerat faptul că ea explică în ce
mod scopurile individuale influenţează eforturile şi că selectarea comportamentelor individuale
depinde de modul în care individul este condus spre atingerea obiectivului final.
Bazându-se în esenţă tot pe teoria aşteptării, Lyman Porter şi Edward Lawler au dezvoltat un
model mai complet în domeniul motivării şi l-au aplicat în special în cazul managerilor. Conform
acestui model, «efortul» (puterea motivaţiei şi energia folosită) depinde de «valoarea unei
recompense» plus energia utilizată de o persoană pentru îndeplinirea unui scop cerut, ţinând cont de
probabilitatea primirii unei recompense. Efortul depus şi probabilitatea de a fi recompensat sunt
influenţate, la rândul lor, de nivelul performanţei la un moment dat. Aceasta înseamnă că, dacă o
persoană poate să presteze o muncă sau dacă a şi prestat-o, ea poate aprecia mai bine efortul care
se cere şi, în plus, probabilitatea de a fi recompensată. Performanţa la locul de muncă este
determinată în principal de efortul depus de individul respectiv. Performanţa în sine poate fi văzută şi
ca o posibilitate de a primi recompense intrinseci (ca împlinirea profesională sau reactualizarea
cunoştinţelor), ori recompense extrinseci (referitoare la condiţiile de muncă şi statutul social).
Acestea, păstrate într-un echilibru ce conduce la un nivel echitabil de recompensare, conduc la
obţinerea satisfacţiei, în fapt, un obiectiv final de maximă importanţă pentru fiecare gen de muncă.
Modelul motivaţional al lui L. Poster şi E. Lawler este mai complex decât alte teorii motivaţionale şi
propune cercetătorilor o abordare sistemică asupra motivării. Pentru managerul practician, aceasta
înseamnă că motivarea nu este o simplă relaţie de tipul cauză-efect. Aceasta înseamnă, de
asemenea, ca managerii să clădească structuri de recompensare a muncii şi – printr-o planificare
atentă, o definire clară a sarcinilor şi responsabilităţilor şi o bună organizare – să poată edifica o
structură sistemică triangulară, performanţă – recompensă – satisfacţie, ce trebuie ulterior integrată
într-un sistem complex şi cuprinzător de management.

Teoria echităţii
Teoria echităţii, datorată lui Stacy Adams (1965), se focalizează asupra sentimentelor
indivizilor în ceea ce priveşte corectitudinea cu care sunt trataţi în comparaţie cu tratamentul aplicat
altora (colegii de muncă, alte persoane din cadrul organizaţiei sau chiar persoane din alte organizaţii).
Echitatea există ori de câte ori raportul dintre rezultate (recompense) şi efortul unui angajat
coincide cu raportul recompense-efort al celorlalţi angajaţi. Inechitatea apare ori de câte ori raportul
efort-rezultate este fie mai mic, fie mai mare în comparaţie cu al celorlalţi. Percepţia inechităţii
generează tensiune la nivelul individului sau printre indivizi şi poate afecta comportamentul
angajaţilor. Această tensiune îi motivează pe angajaţi să elimine sau să reducă inechitatea. Cu cât
inechitatea percepută este mai mare, tensiunea va fi mai puternică, iar motivaţia mai concentrată
spre reducerea ei.
Pentru a reduce inechitatea, individul poate recurge la una dintre următoarele soluţii:
- modificarea cognitivă a câştigurilor sau contribuţiilor proprii (individul se convinge că are o
contribuţie mai mare sau mai mică în sensul stabilirii echilibrului);
- modificarea cognitivă a câştigurilor sau contribuţiilor altora (subiectul consideră mai mică sau
mai mare importanţa muncii persoanei cu care se compară);
- schimbarea grupului de comparaţie (angajatul care simte o inechitate faţă de un coleg poate
să se compare cu alţi colegi, care sunt trataţi într-un mod asemănător lui);
- modificarea contribuţiei (individul îşi poate micşora sau mări contribuţia în funcţie de sensul
inechităţii);
- modificarea câştigurilor (angajatul care se consideră mai puţin remunerat poate cere o mărire
de salariu sau poate sustrage materiale de la serviciu);
- abandonarea situaţiei (cel tratat inechitabil îşi poate da demisia sau cere transferul la un alt
serviciu, unde poate spera să aibă o situaţie mai bună).
Teoria echităţii oferă managerilor câteva sugestii care pot facilita procesul de conducere.
Astfel, managerii trebuie să evite sau cel puţin să minimizeze efectele negative ale inechităţii
percepute de către angajaţi (ei trebuie să explice subordonaţilor care este semnificaţia
recompenselor acordate, care sunt criteriile de evaluare a performanţelor etc.).

Teoria «întăririi» (reinforcement)


Teoria are la bază procesele de învăţare şi de condiţionare descrise de B. F. Skinner. Autorul a reuşit
să identifice o serie de legături între modalităţile de adoptare a unui anumit comportament, în funcţie
de consecinţele care pot apărea. Comportamentele cu consecinţe pozitive au tendinţa de a se repeta,
iar cele cu urmări neplăcute au tendinţa de a nu mai apărea / de a fi evitate.
La nivel organizaţional, managerii pot consolida comportamentele dorite şi sancţiona pe cele
nedorite. Există patru metode pentru aplicarea acestei teorii:
- Întărirea pozitivă este urmarea pozitivă a unui comportament dorit şi are drept scop
mărirea frecvenţei acestuia. Pentru ca întărirea să aibă efect maxim, ea trebuie să se
atribuie numai dacă s-a manifestat comportamentul dorit şi în strânsă legătură cu
acesta. Întăririle pozitive nu se limitează la avantaje materiale (măriri de salariu, prime,
participarea la beneficii ş.a.), ci pot fi şi un cuvânt de încurajare, o notă de apreciere, o
scrisoare din partea directorului general etc.);
- Întărirea negativă constă în faptul că un comportament dorit atrage evitarea unei
consecinţe neplăcute. Managerii care-i ceartă pe angajaţii care întârzie sau au
randament nesatisfăcător aplică acest tip de întărire (salariaţii îşi vor da seama destul de
curând că trebuie să fie punctuali sau performanţi, pentru a evita consecinţa neplăcută);
- Extincţia este o formă de sancţiune care constă în retragerea unei consecinţe plăcute,
ca urmare a comportamentelor nedorite (ignorarea individului care face pe măscăriciul la
şedinţe spre amuzamentul manifest al colegilor; atunci când nimeni nu va mai lua în
seamă glumele, comportamentul nedorit va dispărea).
Aplicarea extincţiei are loc în trei etape: 1) identificarea comportamentului de eliminat sau redus; 2)
identificarea întăritorului care încurajează menţinerea comportamentului; 3) eliminarea întăritorului.
- Pedeapsa presupune o consecinţă neplăcută, ca urmare a unui comportament nedorit.
Aceasta dă rezultate rapide, fapt pentru care mulţi manageri au tendinţa s-o aplice
frecvent, ceea ce poate conduce la efecte secundare mult mai grave decât
comportamentul care s-a dorit a fi înlăturat (absenteism, demisii, sabotaje, apatie,
ostilitate, frică etc.). De aceea, pedeapsa trebuie aplicată numai în situaţiile în care este
strict necesar. Pentru a fi eficace, pedeapsa trebuie să fie:
 impersonală, aplicându-se comportamentului şi fără să atingă demnitatea persoanei;
 imediată, adică să fie aplicată cât mai aproape posibil de manifestarea comportamentului
nedorit;
 puternică, adică suficient de severă pentru a fi percepută ca atare, dar proporţională cu
fapta;
 constantă, adică uniformă în timp şi de la o persoană la alta;
 asociată clar cu un comportament nedorit.
În plus, pedepsele ar trebui acordate progresiv, ţinându-se cont de frecvenţa şi de gravitatea
abaterilor.

Motivarea angajaţilor – factor conditionant al performantei organizaţionale


Inca din anii ’40 s-a demonstrat ca oamenii sunt motivaţi de diverse trebuinţe in viata personala
cat si la locul de munca. Recunoaşterea si satisfacerea acestor ,, forte motivatoare ‘’ permite
obţinerea celor mai bune rezultate de la indivizi. Intr-o lume a afacerilor tot mai competitiva, un
personal motivat este vital pentru o organizaţie performanta. De aceea, ştiinţa de a-i motiva pe cei din
jur a devenit esenţiala pentru orice manager.
Conform studiilor de specialitate, organizaţiile cele mai performante asociază competitivitatea lor
cu motivaţia lucrătorilor ; de asemenea, o întreprindere este competitiva daca majoritatea
personalului sau este atrasa de obiectivele propuse. Nici un mod de administrare si gestionare nu
poate singur sa rezolve toate problemele intr-o organizaţie ; din aceasta cauza, conducătorii au un
rol hotărâtor in întreprindere, ei trebuie sa dezvolte la maximum factorii de motivaţie ai salariaţilor.
Motivarea cu succes a salariaţilor se bazează mai mult pe o ,,filozofie manageriala’’ decât pe
aplicarea unor tehnici date. Pentru fiecare lucrător, cadrul motivaţional creat de conducerea unitatii
trebuie sa permită ca salariatul respectiv ,, sa se simtă important, sa simtă ca exista, sa aibă
imaginea de castigator, de învingător, de reuşita’’ ( Enregle J., <<Du conflict a la motivation, la
gestion socia le>>, p86,1985).
Pentru a funcţiona si a fi viabile intr-o lume competitiva, organizaţiile trebuie sa isi motiveze
oamenii sa facă următoarele lucruri esenţiale : sa se alăture organizaţiei si sa ramana in ea ; sa
îndeplinească sarcinile pentru care au fost angajaţi ; sa adopte un comportament creativ, spontan si
inovativ.
Daca toate organizaţiile dintr-un domeniu au tehnologii similare, beneficiază de un avantaj
organizaţia care rezolva cel mai bine problema motivării. Daca angajaţii de pe toate nivelurile sunt
motivaţi sa ramana in cadrul organizaţiei, sa obtina rezultate satisfăcătoare si sa încerce sa-si
optimizeze randamentul, organizaţia respectiva este eficienta intr-o mai mare măsura decât cele in
care performantele sunt sub standard si in care nimeni nu încearcă sa inoveze sau sa găsească
modalitati de creştere a nivelului de performante.
In teoria organizaţiilor, iar apoi in gestionarea resurselor umane, motivaţia a fost pusa in relaţie cu
eficacitatea operaţionala in munca indivizilor, fiind adesea legata de o logica instrumentala. In
prezent, se constata o schimbare de perspective: reuşita profesionala se datorează motivaţiei si nu
doar aptitudinilor probate de individ.
Intr-o organizaţie, managerii au rolul de a operaţionaliza teoriile motivationale, prin strategii de
motivare adecvate, prin organizarea optima a locului de munca, prin programe de management s.a.
Prin urmare, ei trebuie sa cunoască ce determina comportamentul oamenilor, telurile si
personalitatea lor. Foarte important este ca managerul sa fie in permanenta preocupat de modul in
care isi poate motiva (influenta) oamenii sa lucreze mai bine, plecându-se de la ideea ca un bun
manager poate lua masuri care vor avea efect asupra cantităţii si calităţii performantelor angajaţilor
(de exemplu, un manager poate fi preocupat sa găsească strategii prin care sa-si determine angajaţii
sa producă mai mult, poate fi interesat sa genereze o creştere a calităţii muncii lor, sau sa ii convingă
sa petreacă mai puţin timp recreându-se si mai mult timp gândindu-se la munca si la carierele lor).
Managerii sunt responsabili de performanta subordonaţilor, iar imbunatatirea performantei trebuie
considerata principalul element in cadrul problematicii motivării angajaţilor, având in vedere faptul ca
performantele unui salariat motivat – conform studiilor de specialitate- sunt cu pana la 60% mai mari.

Performanta
Performanta poate fi definita ca măsura in care un membru al unei organizaţii contribuie la
realizarea obiectivelor organizaţiei.
Conform studiilor de specialitate, factorii care contribuie la performanta individului in cadrul
organizaţiilor sunt următorii :

Factori interni -Cantitatea de efort Factori externi


- aptitudini - Persistenta efortului -conditiile locului de munca
- abilitaţi - Direcţia efortului -tipul de suport si de
-intelegerea sarcinii coordonare
- interacţiunea sociala

Motivaţie

Performanta

Satisfacţie

Din punct de vedere teoretic, motivarea si performanta sunt doua concepte distincte. Procesul
de motivare are drept scop, in contextul organizaţional, stimularea angajatilor in obţinerea de
performante. Managerii sunt primii interesaţi ca angajaţii lor sa atingă obiective profesionale cat mai
importante. Aceasta se rezuma in rezultate concrete, calitative si costuri scăzute. Îndeplinirea cu
succes a acestor obiective generale este rezultatul acţiunii unei serii de factori in care se pot
enumera : efortul depus, timpul si angajarea efectiva a oamenilor. Exista, de asemenea, factori ce
vizează abilitatile intrinseci ale angajaţilor, aptitudinile lor, la felul cum trebuie ţinut cont de tipul de
suport si de coordonare pe care îl oferă managerul, de condiţiile de munca s.a. Pentru manager este
important sa observe ca unii dintre aceşti factori ce rezulta din procesul de îndeplinire a scopului sunt
factori interni, care ţin de caracteristicile si temperamentul angajatilor ; similar, alţi factori pot fi de
provenienţa externa. Întrucât atât factorii interni cat si cei externi interacţionează in îndeplinirea
scopului pentru manager, este important sa nu se tragă imediat concluzii incorecte sau incomplete
privind motivarea.
De exemplu, un manager poate observa o scădere a nivelului performantei si, in consecinţa, sa
reacţioneze printr-o creştere procentuala a recompensei financiare pe unitatea de produs. In fapt,
reacţia manageriala este o încercare de a creste motivarea angajatului si a-i arata ca poate sa-l
sprijine in imbunatatirea performantelor. In mod obişnuit insa, scăderea performantei poate fi
generata de faptul ca angajatul respectiv nu este intr-o stare buna, are probleme acasă, crede ca
managerul nu are încredere in el si se simte mai supravegheat ca de obicei.
Exista si factori care interacţionează cu motivarea, care ar trebui sa conduca la îndeplinirea unor
obiective de performanta. Abilitatea angajatului, activităţile exterioare muncii, resursele disponibile,
condiţiile de munca, stilul managerial- reprezintă factori importanţi ce trebuie luaţi in consideraţie
atunci când se încearcă identificarea si diagnosticarea unei probleme de motivare.
Conform specialiştilor in domeniul psihologiei organizaţionale, exista patru modalitati prin care un
manager poate influenta performantele salariaţilor:
1. Imbunatatirea sistemului tehnic din organizaţie duce la modificarea corespunzătoare a limitelor
inferioara si superioara ale performantei. Imbunatatirile sistemului tehnic reprezintă investiţii
pentru organizaţie. O greşeala frecventa in acest caz este lipsa de interes pentru recuperarea
investiţiei prin performante mai înalte.
2. Dezvoltarea capacitaţilor salariaţilor duce la creşterea limitei superioare a performantei. Aceste
capacitaţi pot fi imbunatatite prin
• Pregătirea si perfecţionarea profesionala a acestora
• Organizarea de sesiuni de instruire
• Creşterea capacitaţii de a lucra in echipa
• Evaluarea periodica a performantelor si ,, corectarea’’ disfunctionalitatilor semnalate
3. Creşterea nivelului de,, toleranta” al performantei se face prin revizuirea periodica a acestuia,
astfel incat sa corespunda noilor realitati tehnice, economice si sociale, precum si nevoilor
obiective ale organizaţiei.
4. Influenta pozitiva asupra motivaţiei, care se realizează acţionând aspra:
• Condiţiilor de lucru
• Satistactiilor oferite de post
• Perspectivelor de promovare
• Sistemului de evaluare a performantei
• Competiţiei individuale si de grup
Deoarece motivaţia este un factor cu manifestare, nu se poate măsura direct. In schimb,
observând comportamentul celorlalţi, se poate deduce daca aceştia sunt sau nu motivaţi. De
exemplu, putem concluziona ca un inginer care lucrează pana seara târziu aproape in fiecare zi si
uneori si in week-end, citeşte cele mai noi publicaţii de specialitate, este motivat. In consecinţa, un alt
inginer care pleacă primul de la birou, lucrează foarte puţine ore suplimentare sau nu lucrează deloc,
acorda puţin timp lecturilor de specialitate, nu este o persoana motivata. Oricum, succesul celor doi
ingineri nu depinde numai de motivaţia fiecăruia, reflectata in efortul depus, ci si de aptitudinile,
respectiv capacitatea lor de a face sarcinilor de serviciu. Mai mult chiar si condiţiile de lucru pot afecta
performanta. Întreruperile frecvente, sarcinile suplimentare sau spaţiul de lucru îngust pot influenta in
mod negativ performantele indivizilor. Pe de alta parte , un loc de munca plăcut, ajutorul competent al
asistenţilor si un echipament performant pot avea un efect pozitiv aspra rezultatelor muncii. In
concluzie, performantele membrilor organizaţiei depind in primul rând de aptitudinile personale si
pregătirea profesionala, de motivaţia fiecăruia, precum si de condiţiile de lucru.
Comportamentul in sine este foarte important-la fel ca motivele care îl determina. In majoritatea
cazurilor, gradul de motivare a angajaţilor poate fi evaluat prin prisma modului lor de comportare-
cuvinte, gesturi, mimica si atitudine. Modul in care angajaţii unei organizaţii isi îndeplinesc sarcinile,
atitudinea lor fata de munca in general ofera cele mai clare date asupra gradului lor de motivare. In
mod ideal, salariatul si postul / organizaţia sunt reciproc adecvaţi, astfel incit individul isi satisface
propriile nevoi motivaţionale atunci când îndeplineşte atribuţiile postului (clişeu înregistrat in limbajul
curent sub forma ,,interesele firmei si ale angajatului trebuie sa fie aceleaşi”). Iată câteva
caracteristici ale unor angajaţi motivaţi (situaţia dezirabila) prezentate in literatura de specialitate.:
• Eficienta si buna dispoziţie in munca
• Contribuie benevol cu idei si eforturi sporite]
• Reactioneza pozitiv la noi cerinţe si sarcini
• Muncesc pentru a se realiza nu fiindcă ,,trebuie”
• Par fericiţi la locul de munca, se simt utili si capabili
• Răspund întotdeauna sincer la întrebări
• Opiniile sunt exprimate liber, ideile subordonaţilor sunt preluate si utilizate de către conducere
• Succesul este recunoscut si încurajat
• Absenteismul este redus
De asemenea, un spaţiu de lucru îngrijit indica adesea o atitudine îngrijita fata de munca, un birou
ordonat arata un angajat motivat, care doreşte sa isi poată găsi uşor cele necesare lucrului, iar
atenţia fata de aspectul personal sugerează o persoana dedicata muncii sale.
Fiecare individ are o configuraţie proprie a nevoilor, care se poate schimba in cursul vieţii.
Managerul trebuie sa fie capabil sa identifice nevoile nesatisfăcute ale angajaţilor. O poate face prin
observaţie sau cu ajutorul instrumentelor de tipul chestionarelor. Managerii pot observa, spre
exemplu, cu regularitate, felul in care angajaţii isi folosesc momentele libere la serviciu, se pot
informa asupra activităţilor pe care le prefera in afara locului de munca, pot avea discuţii cu ei pe
tema muncii, pentru a le analiza apoi reacţiile. Cu cat va fi mai mare acordul intre nevoile individului si
natura muncii, cu atât posibilităţile de motivare vor fi mai mari. Înţelegerea a ceea ce ii motivează pe
angajaţi sta la baza unui ,, contract psihologic” intre manager si angajaţi. In afara de identificarea
regulata a nevoilor, managerii trebuie sa asigure condiţiile favorabile care sa permită angajaţilor sa isi
satisfacă nevoile dominante.
Este unanim acceptat faptul ca toate activităţile noastre sunt motivate, insa nu in toate aceste
activitati motivele au aceeaşi pondere. In unele activitatea motivul face parte din însuşi structura lor,
le direcţionează si le susţine din interior, in altele motivul se conturează in afara structurii lor propriu-
zise, direcţionându-le si susţinându-le din exterior. Primele sunt denumite activitatea intrinsec
motivate , iar cele din urma activitatea extrinsec motivate. Din punct de vedere al eficientei – la nivelul
de performanta si consumul de efort si timp – activitatea intrinsec motivata este superioara celei
extrinsec motivata.
Angajaţii sunt motivaţi de aceleaşi tipuri de recompense ( unii prefera o munca interesanta, alţii
doresc o promovare sau pur si simplu sa castige bani). Dat fiind faptul ca fiecare persoana este o
unica si complexa combinaţie de nevoi, experienţe si relaţii trebuie determinaţi factorii care il
motivează pe fiecare salariat in parte, in funcţie de tipul de motivaţie – extrinseca sau intrinseca.
Motivaţia intrinseca izvorăşte din natura activităţii insasi, privita ca scop, valoare si cadru de
realizare personala.
Motivaţia extrinseca ia forma unei tensiuni subiective generata de factori din afara activităţii si se
manifesta prin trăiri emoţionale negative ( aversiune fata de sancţiuni, critici sau penalizări, teama de
eşec, de pierderea prestigiului ) sau pozitive ( dobândirea de beneficii sau utilitati – premii, promovări,
influenta, prestigiu ).
Motivaţia intrinseca este mai rezistenta in timp si la factorii cu acţiune contrara, isi creeaza propria
baza generativa, are o puternica forţa de declanşare si menţinere a activităţii, duce la performante
mai mari.
Motivaţia extrinseca acţionează pe termen scurt si solicita o permanenta împrospătare pentru a
compensa efectele de autoerodare.
In concluzie, managerii pot obţine succese in activitatea lor daca reuşesc sa inteleaga bine rolul
pe care îl joaca motivaţia in activitatea subordonaţilor. Majoritatea managerilor de succes caută sa
inteleaga comportamentul membrilor organizaţiei; ei sunt preocupaţi sa identifice modul in care ar
putea influenta comportamentul lor pentru a stimula obţinerea performantei si realizarea obiectivelor
organizaţiei.
Un principiu esenţial ce determina performantele membrilor organizaţiei consta in nivelurile de
abilitate si motivare ale acestea. Acest principiu poate fi exprimat prin formula următoare:

Performante = f ( abilitate x motivare )

In conformitate cu acest principiu, nici o sarcina nu poate fi îndeplinita cu succes daca persoana
care trebuie sa facă acest lucru nu dispune de abilitatea necesara. Abilitatea reflecta talentul unei
persoane ce trebuie sa îndeplinească sarcinile aferente obiectivului vizat. Talentul vizează
competentele intelectuale si cele fizice pe care le poseda o persoana.
Ţinând cont de nivelul de inteligenta, calificare sau dexteritate al unei persoane, se poate aprecia
ca uneori acesta nu este suficient pentru a atinge un nivel înalt al performantelor. Persoana trebuie,
de asemenea, sa dorească sa realizeze acel nivel de performante. Acesta tine de motivaţia sa.
Pentru a înţelege mai bine modul se poate realiza o motivare eficienta a unei persoane este
necesar sa se cunoască procesul motivaţional. El se compune dintr-o succesiune de etape,
prezentate in fig. de mai jos:
1. identificarea nevoilor 2. cautatrea de 3. selectarea
angajaţilor cai/soluţii pentru obiectivelor ce vor
satisfacerea lor orienta (motiva)
comportamentul
6.o noua evaluare a 5. recompensarea 4. performantele
nevoilor angajaţilor angajaţilor angajaţilor

Managerii sunt tot mai preocupaţi de motivare in munca lor, cu atât mai mult ca cat angajaţii
doresc recunoaştere si implicare in satisfacerea nevoilor, fara ca autoritatea si controlul extern sa mai
aibă efetcul din trecut.
La baza reacţiilor motivaţionale ale oricărui individ se afla nevoile lui specifice. Definite ca lipsurile
pe care un individ le resimte la un moment dat, gama nevoilor fiinţelor umane este foarte larga. Una
dintre cele mai uzuale clasificări a nevoilor permite delimitarea următoarelor categorii:
• Nevoi economice, care se satisfac prin furnizarea de elemente economico-materiale si in care
pot fi cuprinse nevoile de hrana, imbracaminte, adăpost, etc.
• Nevoi cognitive, care se reflecta in dorinţa oamenilor de a şti, de a cunoaşte, de a fi stimulaţi
senzorial, de a realiza obiectivele propuse, de a controla realitatea înconjurătoare, inclusiv prin
dezvoltarea capacitaţii operaţionale, a ansamblului de cunoştinţe si abilitaţi.
• Nevoi afective, ce se manifesta prin dorinţa de ataşament fata de persoanele cu care
interacţionează in mediul in care isi desfasoara activitatea (colegi, prieteni s.a.), dorinţa de a
obţine recunoaşterea celorlalţi si de a se simţi bine in compania lor.
Orice persoana manifesta aceste nevoi cu intensitati diferite. De cele mai multe ori , cele mai
pronunţate sunt nevoile economice, insa si celelalte tipuri de nevoi se manifesta la un nivel apreciabil.
In funcţie de necesitatile specifice si de contextul in care acţionează, fiecare persoana manifesta
un set de aspiraţii si aşteptări de natura motivaţionala. Aspiraţiile reprezintă performante viitoare pe
care individul si-a propus sa le atingă , iar aşteptările reprezintă aspiraţiile considerate realizabile in
condiţiile date.
Realizarea unei motivări eficiente, factor conditionant al performantei organizaţionale, impune
cunoaşterea de către manageri a sistemului de nevoi, aspiraţii si aşteptări ale angajaţilor. Acestea se
reflecta in mod direct in atitudinile, eforturile, deciziile, acţiunile si comportamentul angajaţilor. De
regula, aspiraţiile si aşteptările indivizilor fiind limitate sau favorizate atât de factori personali, cat si de
factori contextuali.
Rezultatul acţiunilor angajaţilor se concretizează in performante. Acestea pot fi performante
personale, daca se refera la rezultatele obţinute in mod direct de salariat prin eforturi si cunoştinţe
proprii, sau performante organizaţionale daca sunt obţinute prin contribuţia directa si indirecta a
angajaţilor, in vederea realizării obiectivelor firmei.
In funcţie de performantele individuale si organizaţionale obţinute, managerii acorda stimulente sub
forma de recompense si avertismente sub forma de sancţiuni.
Sistemul de recompense al unei organizaţii reprezintă un mecanism oficial pentru definirea,
evaluarea si recompensarea performantei angajaţilor. Stimulentele acordate trebuie sa fie corelate
atât cu performantele obţinute, cat si cu atitudinile, eforturile, deciziile, acţiunile si comportamentele
indivizilor si trebuie sa aibă in vedere satisfacerea necesitaţilor economice, cognitive si relaţionale ale
angajaţilor.
Pentru a fi eficient, un sistem de recompense trebuie sa îndeplinească patru condiţii:
a) Sistemul de recompensare trebuie sa dea posibilitatea oamenilor sa isi satisfacă nevoile de
baza (in termenii folosiţi de A. Maslow, primele doua niveluri )
b) Sistemul de recompensare trebuie sa ofere angajaţilor recompense compatibile cu cele oferite
de alte organizaţii
c) Recompensarea trebuie distribuita corect si echitabil in interiorul organizatiei
d) Sistemul de recompensare trebuie sa tina cont de faptul ca diferiţi oameni au nevoi diferite si
pot alege diferite cai de realizare a acestor nevoi.
Aplicate corect, recompensele si sancţiunile au efect motivaţional, stimulând angajaţii sa
muncească mai mult si mai bine si de asemenea, un impact pozitiv asupra moralului si satisfacţiei
salariaţilor. S-a constatat totodată ca motivarea puternica si constanta a angajaţilor este urmata de
accelerarea dezvoltării profesionale a acestora.
Recompense si sancţiuni

Formale Informale

Materiale-salariul, Sociale- titlu Materiale – cadouri, Sociale – lauda,


prima, participare la onorific, medalie, masa festiva, mulţumire, critica,
profit, penalizare, mustrare scrisa bacşiş blam, dispreţ
amenda, locuinţa
de serviciu

Abordarea unui management bazat pe motivaţia oamenilor este specifica firmelor cu tradiţie in
gestionarea performanta a resurselor umane. Managerii eficienţi au inlocuit de mult timp practica
egalitarismului salarial cu strategii sofisticate de stimulare a performantelor angajaţilor. Din experienta
anilor, ei au invatat ca nu se pot atinge obiectivele propuse decât daca nevoile acestora sunt
analizate si tratate corespunzator.
Pentru ca << stimulentul>> acordat sa aibă impactul dorit, managerul trebuie sa cunoască cat mai
bine cine este beneficiarul, cum este el, si sa stie cum anume << sa-i activeze comportamentul>>.
Elementele unui pachet ( mai mult sau mai puţin standardizat) de stimulare-motivare, incluzând
beneficii materiale si non-materiale, vizează diferite paliere de trebuinţe care au, in funcţie de un
anumit context specific ( vârsta , sex, influente educative si culturale, dinamica mediului socio-
economic etc.). grade diferite de activare. Astfel, pentru a fi de acord cu dinamica motivaţionala a
unei persoane sau a unui grup, facilitatile sau beneficiile oferite trebuie sa ţintească progresiv
categoriile de trebuinţe ce se cer a fi satisfăcute cu prioritate.
Fara îndoiala insa, ne putem da seama de faptul ca atunci când managerii încearcă sa formuleze
un pachet eficace de stimulare-motivare pentru angajaţi nu trebuie sa se raporteze doar la
posibilităţile firmei si la ceea ce cred ei ca este optim pentru personalul acesteia, ci este indicat sa
aibă in vedere faptul ca obţinerea performantelor reprezintă o consecinţa directa a procesului de
armonizare a pachetelor de stimulare-motivare oferite cu dinamica motivaţionala a personalului.

COMUNICAREA ÎN RESURSELE UMANE


Elementele structurale ale comunicarii: datele , informatiile si cunostintele
Fenomenele si procesele din natura si societate sunt percepute de oameni ca entitati faptice care
ulterior sunt reflectete neevaluat sub forma de date : acele informatii primare venite prin canalele
perceptive, legate de attribute ( exemplu: rosu, cald, dulce, incomod etc.). Sistemul psihic uman
proceseaza a aceste date inregistrate si le transforma in informatii. Acestea reprezinta interpretari ale
datelor in raport cu anumite situatii particulare sau cu intelegerea de catre mintea umana in general.
Evolutia umana demonstreaza acelasi lucru. Copilul, de exemplu, opreaza cu date: ulterior ajunge
la nivelul cauzalitatii simple, raport cauza ---efect, dar nu face conexiuni cu situatii ample. Daca se
ramane la nivelul datelor nu se ajunge la intreg. Prelucrarea datelor urmareste evaluarea, selectarea,
ordonarea si agregarea lor in scopul obtinerii unor informatii care sa reduca incertitudinea intelegerii
si cunoastreii.
Se constata ca ca oamenii nu se oresc doar la informatii ci apeleaza si la cunostinte, forme mai
complexe. La cunostinte se ajunge prin formularea unor rationamente ce se concretizeaza in idei,
principii, teorii, sisteme cognitive. Cunostintele sunt enunturi logice formulate si generalizate in urma
intelegerii unor relatii.
Din motive de concizie terminologica, cele trei exprimari – date, informatii, cunostinte – sunt
prezentate sub termenul generic de informatie. Acest lucru este benefic in limbajul comul, dar in
limbajul specializat al psihologiei este necesar sa se faca diferentierea.
Acestea sunt elementele structurale pe care se bazeaza comunicarea in cadrul resurselor umane.
Complexitatea sporita a comunicarii in psihologia resurselor umane are mai multe cauze:
• Cresterea gradului de diversificare a mijloacelor de productie si comercializare
• Ridicarea nivelului cultural si profesional al resurselor umane
• Multiplicarea si intensificarea dinamicii factorilor de mediu care influenteaza operatiile
organizatiei
Aceste cauze determina aparitia, la nivelul conducerii organizatiilor, a nevoii de control si de
cunoastere a tuturor informatiilor care circula si exista in organizatie. In cazul in care aceste informatii
sunt scapate de sub control, organizatiile pot suporta efecte negative , de la stari tensionale intre
membrii pana la dezitegrare.
Astfel, a devenit necesar ca informatiile si modul lor de transmitere intr-o organizatie sa fie in
permanenta monitorizate, lucru care revine psihologului si / sau sociologului organizatiei. Acesta
trebuie sa ia cunostinta de toate circuitele informationale existente, dar sa prelucreze in primul rand
acele informatii ,, de calitate” ( cu semnificatie). Pentru ca o informatie sa fie de calitate, trebuie sa
indeplineasca urmatoarele patru conditii:
1) Exactitatea: insusirea informatiei de a contine elemente de cunoastere care sa asigure
conturarea unei imagini reale a procesului sau fenomenului la care se refera acea informatie
2) Adecvarea: este asigurata de capacitatea informatie de a fi necesara, destinata in mod specific
rolului ei, definit in raport cu emitatorul, cu destinatarul sau cu amandoi.
3) Oportunitatea: reprezinta insusirea informatiei de a ajunge la destinatar in momentul in care
este realmente nevoie de ea.
4) Eficienta: este data de capacitatea informatiei de a asigura un efect determinat superior
efortului depus pentru obtinerea ei.
Odata identificate, informatiile de calitate trebuie sa conduca la intelegerea si cunoasterea
fenomenelor care se intampla in organizatia respectiva. Informatia ajuta la intelegere, dar nu da si
solutia pentru rezolvarea problemelor ivite. Informatiile sunt caile de ajungere la problema: cu cat
aceste cai sunt mai functionale, cu atat se intalnesc probleme mai putin amplificate.
Comunicarea organizaţională
Ne confruntăm, la debutul secolului XXI, cu o dispută la nivel conceptual în ceea ce priveşte
comunicarea datorită trecerii de la societatea industrială la societatea informaţională. Asta pentru că
în prezent, totul este informaţie, totul este comunicare. Şi nu am greşi dacă am spune că, în termeni
de eficienţă, comunicarea înseamnă totul pentru o organizaţie. Prin urmare, preocupaţi de eficienţă,
managerii oricărui tip de organizaţie vor acorda maximum de atenţie comunicării.
Pentru management, informaţiile reprezintă o conditio sine qua non. Acelaşi lucru poate fi spus
despre procesul de comunicare din interiorul oricărei organizaţii, dat fiind că, în acest caz, informaţia
– pentru a nu-şi pierde valoarea - trebuie să ajungă la locul potrivit şi la momentul necesar.
Comunicarea este esenţială pentru un management eficient, cu precădere în organizaţiile
complexe. În cadrul organizaţiilor, comunicarea este o relaţie în care se face un schimb de informaţii
între indivizi, în scopul de a influenţa sau chiar schimba comportamentele organizaţionale.
Pentru „fiinţa organizaţională” comunicarea este actul care îi poate asigura existenţa, îi poate
facilita expansiunea sau îi poate determina stagnarea, iar uneori chiar dispariţia. Mai amplă sau mai
restrânsă, în funcţie de dimensiunile activităţilor, stereotipă sau diversificată, pronunţat formală sau
nerestricţionată de reguli scrise, facilitând sau restricţionând relaţiile interumane, comunicarea în
cadrul organizaţiei reprezintă un proces cu multiple semnificaţii şi implicaţii, chiar dacă acestea nu
sunt întotdeauna vizibile şi cuantificabile. Comunicarea organizaţională însoţeşte evoluţia
organizaţiei; schimbările care au loc în cadrul organizaţiei antrenează automat şi nevoia schimbării
comunicării.
Se poate afirma că, la nivel de organizaţie, comunicarea este un proces complex prin care are
loc schimbul de mesaje dintre membrii acesteia, cu ajutorul unui sistem comun de simboluri, semne
sau comportamente, în vederea realizării anumitor obiective – individuale şi comune şi/sau modificării
unor comportamente individuale şi/sau de grup.
Pentru organizaţiile care activează în mediul concurenţial, cunoaşterea procesului
comunicaţional prezintă un interes şi o semnificaţie aparte, datorită creşterii complexităţii
managementului şi a dezvoltării unor mijloace perfecţionate de comunicare şi decizie.
Termenul de comunicare derivat din latinescul «comunis» (comun) vizează schimbul de mesaje
între oameni, ce asigură înţelegerea reciprocă, împărtăşirea ideilor şi facilitează “comunitatea” de
gândire şi acţiune.
Dicţionarul Larousse defineşte comunicarea ca fiind “acţiunea de a transmite, a aduce la
cunoştinţă, a împărtăşi, a fi în raport cu, a fi legat de, a fi în relaţie cu.”
Această definiţie conţine două semnificaţii aparte: pe de o parte, a comunica înseamnă a acţiona
(a transmite, a împărtăşi, a da), iar pe de altă parte, comunicarea exprimă o stare (a fi în relaţie cu, a
fi legat de).
Marea diversitate a definirii comunicării, regăsită în literatura de specialitate, este determinată de
natura – umană sau tehnică, mecanică – a emiţătorului şi a receptorului.
Comunicare înseamnă, pentru cei mai mulţi autori, punere împreună de informaţii într-un mesaj,
schimb de mesaje, activitate de comunicare şi rezultatul acesteia.
Comunicarea umană reprezintă un proces social complex care se realizează în sisteme şi limbaje
complexe prin gesturi, expresii afective standardizate, în principal prin simboluri verbale, efectuarea
de acţiuni, comportamente atitudinale, precum şi prin multiple limbaje artificiale create (logico-
matematice, ştiinţifice, artistice etc.). Oricare ar fi modalitatea şi limbajul în care indivizii comunică,
trăsătura lor obligatorie şi esenţială este capacitatea de a asigura schimbul unor semnificaţii
generalizate (informaţii), cu acele elemente cognitive şi generalizatoare pe care le percep şi le înţeleg
toţi indivizii care comunică între ei.
Literatura de specialitate susţine că orice act de comunicare, deci şi cel din context
organizaţional, conţine următoarele elemente:
 emiţătorul, adică persoana care iniţiază comunicaţia, aflat în cadrul organizaţiei în
ipostaza de manager sau executant;
 mesajul, respectiv forma fizică a informaţiei transmise de emiţător sau receptor; mesajul
îmbracă o ipostază verbală sau una nonverbală;
 canalul, care este calea de transmitere a informaţiei, aflată în strânsă legătură cu
mesajul;
 receptorul, adică persoana / grupul de persoane beneficiare ale mesajului informaţional,
care, în cadrul organizaţiei, poate fi în ipostaza de executant sau manager.
Prin intermediul codificării şi decodificării emiţătorul şi receptorul apelează la anumite simboluri
pentru a facilita înţelegerea mesajului, transmiterea şi interpretarea informaţiei ce face obiectul
comunicaţiei; prin codificare emiţătorul apelează la simboluri variate (sunete, cifre, gesturi etc.) pentru
a transmite şi a se face înţeles de către receptor, iar acesta, prin decodificare, asigură interpretarea
mesajului şi convertirea simbolurilor într-o informaţie pertinentă.
În orice proces de comunicare, elementul esenţial pe care îl urmăreşte emiţătorul este efectul
produs asupra receptorului. De aceea, pentru a obţine efectul dorit, este necesar ca, în procesul de
comunicare, cel care transmite mesajul, să respecte câteva principii care se referă la:
• cunoaşterea sistemului de valori adoptate de către cei care recepţionează mesajul;
• utilizarea unui cod comun de simboluri, semne, comportamente, agreat de către toţi
interlocutorii;
• stabilirea exactă a scopului comunicării;
• cunoaşterea personalităţii receptorilor;
• formularea simplă şi concisă a mesajului.
Pe traseul parcurs de informaţie, între emiţător şi receptor pot să apară factori perturbatori,
obiectivi sau subiectivi, care pot denatura conţinutul şi calitatea mesajului. Dacă factorii perturbatori
obiectivi sunt determinaţi de capacitatea redusă a canalelor de comunicare şi de calitatea deficitară a
mijloacelor de comunicare (zgomot, bruiaj ş.a.), cei subiectivi au la origine limitele fiziologice,
psihologice, nivelul de pregătire al receptorului, interesele etc.
În ceea ce priveşte comunicarea organizaţională, ne interesează în primul rând să găsim un
răspuns la întrebarea “de ce se comunică într-o organizaţie?”. S-a constatat că practica şi teoria
comunicaţională au formulat, în mod coerent, unele explicaţii unanim acceptate:
1) funcţiile managementului nu pot fi operaţionalizate în lipsa comunicării. Procesele de stabilire a
obiectivelor, de realizare a concordanţei cu structura organizatorică şi informaţională, de
armonizare a acţiunilor cu obiectivele iniţiale şi de eliminare a deficienţelor, de antrenare a
personalului se bazează pe primirea şi transmiterea de mesaje. Comunicarea este deci
crucială pentru existenţa şi succesul organizaţiei, prima responsabilitate a fiecărui manager;
2) comunicarea stabileşte şi menţine relaţiile dintre angajaţi, oferindu-le informaţiile necesare
orientării şi evaluării propriei munci în raport cu a celorlalţi, cu cerinţele organizaţiei, în
ansamblul său, şi a mediului acesteia;
3) prin feedback-ul realizat, comunicarea relevă posibilităţile de îmbunătăţire a performanţelor
individuale şi generale ale organizaţiei;
4) aflată la baza procesului de motivare, comunicarea face posibilă identificarea şi utilizarea
corectă a diferitelor categorii de nevoi şi stimulente pentru orientarea comportamentului
angajaţilor spre performanţă şi satisfacţii;
5) contribuie la instaurarea relaţiilor corecte şi eficiente, de înţelegere şi acceptare reciprocă între
şefi şi subordonaţi, colegi, persoane din interiorul şi exteriorul organizaţiei.
Dacă se ţine cont că procesul comunicării prezintă particularităţi diferite la nivelul relaţiei
interpersonale şi de grup, considerăm justificat a recurge la abordarea distinctă, în cele ce urmează,
a celor două forme ale comunicării:
• comunicarea între indivizi, numită şi comunicare interpersonală;
• comunicarea între diferite subdiviziuni şi grupuri ale organizaţiei, numită comunicare
organizaţională.
Aceste două forme de comunicare sunt interdependente, comunicarea interpersonală fiind
aproape întotdeauna parte componentă a comunicării organizaţionale.
Comunicarea interpersonală există atunci când un ins transmite o idee, opinie sau informaţie
unui alt ins sau unui grup.
În ceea ce priveşte gradul de eficacitate a comunicării interpersonale, acesta depinde de măsura
în care ideea percepută de receptor este identică (sau se apropie) de cea lansată de emiţător. Este
cunoscut faptul că receptorul poate reţine mai mult sau mai puţin din mesaj, însă niciodată
integralitatea mesajului, totul depinzând de interesul pe care îl prezintă mesajul pentru acesta, de
capacitatea lui de înţelegere şi de judecată. De aceea, feedback-ul receptorului joacă un rol extrem
de important, asigurând eficacitatea actului de comunicare interpersonală.
Un alt element important pentru realizarea comunicării interpersonale este percepţia, definită ca
ansamblul proceselor utilizate de oameni pentru a recepţiona şi interpreta informaţiile din mediul
exterior. Percepţia presupune cunoaşterea, înţelegerea, interpretarea, ea nelimitându-se doar la
cercetarea mediului cu ajutorul celor cinci simţuri de bază. Aşa cum lesne se poate deduce, percepţia
are o influenţă semnificativă asupra calităţii comunicării, deziderat ce presupune selectare,
organizare şi interpretare adecvată a informaţiei.
Rolul atitudinilor in comunicare
Ce sunt atitudinile?
Atitudinile, după unele opinii, sunt evaluări favorabile sau nefavorabile fata de oricare alte aspecte
ale vieţii. ( Rita si Richard Atkinson ).
Putem numi atitudine ,, starea mentala si neurofiziologica determinate de experienţa si care
exercita o influenta dinamica asupra individului, pregătindu-l sa acţioneze intr-un mod specific asupra
unui număr de obiecte si elemente” ( Allport )
Daca extragem ideea principala din definiţia lui Allport, aceasta ar consta in ipoteza ca : atitudinea
este constituita din ceea ce se afla indaratul comportamentului, adică atitudinile sunt nişte
predispoziţii actionale sau atitudinea este o cauza relative ascunsa sau inconştienta a
comportamentului.
Da aici putem concluziona necesitatea de a descoperi si analiza fenomenul atitudinal in
majoritatea situaţiilor de interacţiune.
Atitudinea joaca un rol esential in sistemul de reprezentare al indivizilor sau grupurilor, de unde
rezulta ca este cheia de bolta a reprezentării unei situaţii de comunicare.
Funcţiile atitudinilor.
Funcţia cognitiva ( corespunde faptului ca atitudinile organizează percepţiile ). Aceasta
caracteristica o putem ilustra printr-un exemplu, cum ar fi; daca indivizilor li se prezintă ansambluri de
cuvinte ambigue, se constata ca cel mai bine recunoscute si percepute sunt cuvintele care corespund
valorilor dominante ale subiectului ( astfel spus, atitudinilor sale ) sau se raportează la acestea
Funcţia energetica – atitudinile determina natura si intensitatea motivaţiilor.
Funcţia reglatoare – atitudinile generează si guvernează coerenta interna a opiniilor si a
comportamentelor unui individ.
Rolul atitudinilor in comunicarea individuala este esential, deoarece:
• atitudinile sunt un aspect determinant al climatului relaţional
• ele influenţează decisive calitatea relaţiei care se stabileşte intre actori
• atitudinile adoptata de actori influenţează in mod direct natura relaţiei sociale, intervenind in
definirea statutului fiecăruia in cadrul relaţiei si determinând calitatea si natura elementelor ce
urmează a fi exprimate.
Datorita multitudinii de relaţii si atitudinii corespunzătoare acestora exista o tipologie atitudinilor
interindividuale, astfel incit s-a constatat ca intr-o situaţie de comunicare interindividuala, orice individ
poate sa dezvolte cinci tipuri de atitudini.
Aceasta tipologie a atitudinilor ne va permite sa intelegem ca orice atitudine creează un anumit tip
de relaţie precum si ce tip de consecinţe au acestea asupra comunicării, ceea ce ne va oferi
posibilitatea sa deducem principiile interacţiunii.
Vom putea defini principalele caracteristici ale unei situaţii de comunicare optima vizând facilitatea
exprimării celuilalt.
1) Atitudinea de interpretare
• Definiţie = atitudinea care consta in a fomula si verbaliza pentru celalalt ratiunile ascunse
care se afla la originea spuselor sau faptelor noastre.
• Tip de reacţie creata = când spunem interpretant si interpretat, adică cineva ştie ceva si
transmite celuilalt ceea ce acesta nu ştie. De aici rezulta ca atitudinea de interpretare
creează o diferenţa de statut intre actorii acţiunii, creându-se o relaţie ierarhizata in profitul
celui ce interpretează. Totodată se creează o relaţie de dependenta a interpretatului fata de
interpretant. Natura dependentei se întemeiază pe relaţia fata de cunoaştere, interpretantul
se prezintă ca detinator al unei presupuse cunoaşteri.
• Consecinţe asupra exprimării celuilalt.
Reacţia de dependenta poate lua forma unui refuz de a accepta situaţia, astfel ca poate apare
o reacţie de contradependenta, printre ale cărei forme curente se număra si agresivitatea.
O a doua posibila consecinţa a acestei atitudini este blocarea exprimării celuilalt. Distingem
doua situaţii de interpretare: fie corecta , fie greşita. Daca interpretarea este greşita este clar ca
aceasta poate produce blocarea comunicării. Când verbalizam o interpretare greşita, riscam ca
celalalt sa se oprească din exprimare întrucât observa ca ceea ce a spus nu a fost câtuşi de puţin
interes.
Paradoxal, interpretarea corecta reprezintă tipul de interpretare susceptibil de a produce blocajul
maxim. Formularea unei interpretări corecte va declanşa, in majoritatea cazurilor, mecanisme de
apărare cu atât mai importante cu cat interpretarea este mai pertinenta.
Indiferent daca interpretarea este corecta sau greşita, utilizând in cadrul comunicării atitudinea
de interpretare ne asumam un risc considerabil, de aceea putem concluziona ca daca vrem sa
comunicam, nu trebuie sa interpretam.
Prima consecinţa posibila a interpretării este contradependenta , mai exact agresivitatea,
deteriorarea climatului si a comunicării.
O a doua consecinţa – blocajul, mai exact întreruperea exprimării.
A treia consecinţa este canalizarea discursului celuilalt.
2) Atitudinea de evaluare
• Definiţie = atitudinea care consta in formularea unei judecaţi pozitive sau negative in raport cu
ceea ce spune sau face celalalt.
• Tipul de reacţie creata = evaluarea presupune evaluator si evaluat. Prin urmare, aceasta
atitudine se bazează pe o diferenţa de statut intre locutori sau instituie o astfel de diferenţa.
Atitudinea de evaluare creează o relaţie de dependenta de la evaluat la evaluator.
• Consecinţe posibile
O prima consecinţa poate fi blocarea comunicării ca urmare a unei evaluări negative. Pentru cel
ce se exprima, evaluarea negative a spuselor sale creează un climat nefavorabil, ii reduce motivaţia
de a se exprima si îl determina sa nu mai verbalizeze informaţiile sau sentimentele pentru ca risca sa
fie judecat negativ.
In condiţiile unei evaluări pozitive, o consecinţa nedorita este a orientării discursului celuilalt, ceea
ce presupune orientarea prin selecţie, fapt corespunzător unui aspect care putea fi numit bias de
pozitivitate ( procesul prin care un individ ce receptează o judecata pozitiva, in majoritatea cazurilor,
căuta sa selecteze dintre opiniile sau informaţiile sale, acele elemente care ii permit sa continue sa
recepteze elanuri pozitive ).
Un alt risc in momentul in care se instalează relaţia de dependenta, una din posibilele consecinţe
fiind relaţia de contradependenta, mai exact agresivitatea.
3)Atitudinea de ajutor sau consiliere
• Definiţie = consta in a-i propune celuilalt soluţii sau elemente ale unor soluţii, in funcţie de ce
acesta a exprimat, fiind prin urmare o atitudine ulterioara de manifestare a interesului pentru
celalalt.
• Tipul de reacţie creata = când spunem consiliere spunem consilier si cosiliat, susţinător si
susţinut. Prin urmare, atitudinea de consiliere se întemeiază pe o diferenţa de statut,adică pe o
relaţie de dependenta. Cu cat consiliez mai mult pe cineva, cu atât dependenta lui fata de
mine creste.
• Consecinţe posibile
Riscul major este de a induce o superficialitate a discursului celuilalt. Aceasta atitudine vizează
luarea celuilalt sub tutela, ceea ce-i reduce considerabil posibilitatea de a-si rezolva singur propriile
probleme.
O a doua consecinţa posibila posibila este orientarea comunicării in sensul soluţiilor propuse de
consilier.
O a treia consecinţa posibila este legata de atitudinea liniştitoare, de genul ,,hai sa nu
dramatizam”,,,nu-i chiar atât de grav’’,”te vei descurca de buna seama’’. Aceasta atitudine liniştitoare
este expresia unei neglijări a experienţei trăite de celalalt sau a unei neascultări reale a spuselor sale.
De obicei atitudinea liniştitoare evoluează fie spre agresivitate, fie spre blocajul comunicării.
4) atitudinea de chestionare sau de ancheta
• Definiţie = atitudinea care consta in a pune întrebări pentru a-i permite celuilalt sa se exprime.
• Tipul de relaţie creata = acest tip de atitudine isi propune sa îl ajute pe celalalt sa se exprime.
Cu toate acestea când spunem chestionare spunem persoana care chestionează si persoana
chestionata, adică cel care pune întrebările, le alege si le formulează, se bucura de un statut
privilegiat, ilustrat deseori prin expresia ,, aici eu pun întrebări’’. La aceasta interpelare
apelează de obicei indivizii care intenţionează sa menţină controlul intr-o interacţiune. Ca si
celelalte atitudini prezentate anterior, si atitudinea de chestionare creaza o diferenţa de statut,
precum si dependenta celui chestionat de cel care chestionează.
• Consecinţe posibile = chestionarea expune comunicarea la riscuri majore, cum ar fi:
- superficialitatea persoanei chestionate
- canalizarea si manipularea exprimarii celuilalt
Chestionarea este unul dintre instrumentele cele mai eficiente ale manipulării deliberate sau
ale canalizării inconştiente, deoarece in chestionare pot fi utilizate numeroase surse de inducţie,
dintre care cele mai frecvente se grupează in următoarele trei categorii:
- inducţia prin selectarea întrebărilor – formularea unei întrebări rezulta întotdeauna din
alegerea efectuata dintr-un ansamblu de întrebări posibile. Desigur, alegerea întrebărilor
permite anchetatorului sa orienteze discursul celuilalt intr-o anumita direcţie sau sa evite
abordarea unei teme, adică este ceea ce se numeşte manipulare deliberata. Totodată
vom avea tendinţa de a pune întrebări care concorda cu propria noastră viziune asupra
lucrurilor (proiecţie) si de a evita cu grija întrebările care ne pun probleme (protecţie si
apărare). In acest caz, chestionarea nu este organizata in funcţie de ancheta ci in funcţie
de caracteristicile anchetatorului.
- Inducţia prin formularea întrebărilor – aceeaşi întrebare formulata diferit are ca rezultat
răspunsuri semnificativ diferite.
- Inducţia prin ordinea întrebărilor – subiectul care răspunde la întrebări se străduieşte sa
se conformeze unei reguli sociale nescrise, dar foarte influente cum ar fi regula
consistentei, regula coerentei cognitive sau regula ideologica. Aceasta regula ii interzice
individului sa formuleze un răspuns in contradicţie prea flagranta cu ceea ce a enunţat in
prealabil. Când răspunde la întrebarea 2, el va tine cont de ceea ce a răspuns la
întrebarea 1. In continuare, pentru a răspunde la întrebarea 3, se va ghida după
răspunsurile pe care le-a dat la întrebările 1 si 2 si aşa mai departe. Prin urmare, ordinea
in care sa derulează chestionarea risca sa-l închidă pe individ intr-o logica discursiva,
care îl determina sa spună ,, alb” când in mod spontan ar fi răspuns ,, negru”. Anumite
întrebări sunt aşadar ,, contagioase”, determinând ceea ce se numeşte in general efectul
de hallo.
5) atitudinea de comprehensiune
• Definiţie = aceasta atitudine consta in a-i arata celuilalt ca te interesează ceea ce iţi poate
spune si ca asculţi pentru a încerca sa-l înţelegi, nu pentru a-l judeca. Concret, atitudinea de
comprehensiune se manifesta prin reformulare, intreventie ce presupune retransmiterea către
celalalt a ceea ce acesta tocmai a exprimat, dintr-o preocupare pentru controlul
comprehensiunii si pentru stimularea exprimării si a aprofundării.
• Tipul de reacţie creata = a reformula înseamnă a relua spusele celuilalt, ceea ce înseamnă o
totala dependenta de cel care se exprima. Atitudinea de comprehensiune creează si ea o
diferenţa de statut, dar aceasta diferenţa este inversa in raport cu situaţia caracteristica celor
patru atitudini prezentate anterior si ne referim la relaţia de dependenta a anchetatorului fata
de celalalt. Printre atitudinile susceptibile de a apărea in situaţia de comunicare,
comprehensiunea este singura care îl privilegiază in mod efectiv pe celalalt.
• Consecinţe posibile = prima consecinţa este crearea unui climat relaţional care facilitează
exprimarea si care este marcat de doi factori esenţiali. Un asemenea climat este semnul unui
interes real pentru celalalt si creează o situaţie in care ameninţările pe care acesta le poate
resimţi atunci când se exprima vor fi reduse la maxim, deoarece nu se va simţi nici judecat,
nici interpretat, nici ,, interogat”. Climatul de comprehensiune reduce aşadar mecanismele de
apărare ale celuilalt.
Concluzii (in funcţie de definiţie, tipul de reacţie creata intr-o relaţie interindividuala si
consecinţele posibile ale reacţiilor create) :
1) legat de atitudinile de interpretare putem spune ca :
• Aceasta atitudine îl expune pe utilizatorul sau unui număr mare de riscuri in raport cu
obiectivul vizat. In acest context, putem defini prima componenta a situaţiei optime de
comunicare vizând exprimarea celuilalt, prima regula a unui asemenea tip de interacţiune.
• Regula non-interpretării poate fi formulate simplu: daca dorim sa-I permitem celuilalt sa se
exprime in mod autentic, trebui sa evitam interpretarea. Cu cat interpretez mai mult, cu atât ii
permit mai puţin celuilalt sa se exprime in mod real, personal si profund.
2) din punct de vedere al atitudinii de evaluare putem spune ca:
• O a doua concluzie in legătura cu situaţia optima de comunicare va fi principiul non-
evaluării, care susţine următoarele : cu cat evaluezi mai mult pe cineva (indiferent daca intr-o
maniera pozitiva sau negativa) cu atât îngustezi posibilitatea de a se exprima autentic sau cu
cat doresc mai mult ca celalalt sa se exprime, cu atât mai puţin trebuie sa-l judec.
3) din punct de vedere al atitudinii de ajutor putem afirma următoarele:
• Aceasta atitudine presupune o relaţie de dependenta, superficialitate a discursului celuilalt
precum si orientarea discursului acestuia. In consecinţa, daca ceea ce urmărim sete situaţia
optima de comunicare vizând facilitarea exprimării celuilalt, vom formula un al treilea principiu,
o a treia regula,,regula non-ajutorului”- cu cat ajuţi mai mult pe cineva, cu atât ii limitezi
posibilităţile de a se exprima in mod real. Prin urmare, daca doresc sa permit cuiva sa se
exprime in mod real, nu trebuie sa adopt fata de acesta o atitudine de ajutor sau o atitudine
liniştitoare. Aceasta luare de poziţie ridica unele probleme deoarece, pe deoparte, una din
funcţiile psihologilor este aceea de a ajuta, si pe de alta parte exista indivizi a căror meserie
presupune consilierea si orientarea profesionala, consilierea matrimoniala etc. Evitarea
atitudinii de ajutor se refera la faptul de a ajuta sau a sfătui astfel incit partenerul de
comunicare sa-si poată exprima si expune in mod optim problemele si cererile. Atitudinea de
ajutor nu poate constitui baza unei comunicări autentice intre persoane, fiind in realitate
rezultatul acesteia. Daca ii vom permite interlocutorului sa se exprime, daca va putea, gratie
atitudinii noastre de ascultare, sa-si exprime sentimentele si punctele de vedere, vom avea la
indemna mai multe elemente pertinente pentru a putea formula sfatul cel mai potrivit.
• L-am putea ajuta, dar nu propunându-i soluţii, ci asigurându-i condiţiile pentru dezvoltarea
interna si externa a reflecţiei si expresiei, fapt care va favoriza asumarea de către subiect a
propriilor probleme. Cu cat ne vom apropia mai mult de acest tip de relaţie, cu atât sfatul va fi
mai pertinent, cu atât el va fi mai uşor de acceptat si de aplicat.
4) legat de atitudinea de chestionare sau de anchetare putem concluziona astfel:
• Chiar daca se defineşte ca facilitând exprimarea, chestionarea presupune asumarea unor
riscuri importante in cazul in care dorim sa cunoaştem punctual de vedere al celuilalt, cu cat
punem mai multe întrebări, cu atât şansele ca acesta sa poată aprofunda scad, iar posibilitatea
sa fie canalizat creste. O comunicare autentica necesita limitarea la maxim a utilizării
chestionării. Nu suprimarea ei, ci un control strict. A patra componenta a situaţiei optime de
comunicare va putea fi formulata in termenii următori: non-chestionarea sistemica.
• Cu cat punem mai multe întrebări, cu atât ii îngustam mai tare celuilalt posibilitatea de a se
exprima pe sine liber si profund. Astfel, dorinţa de a limita acest risc se va traduce printr-o
utilizare minimala a întrebărilor si atunci acestea se dovedesc indispensabile, printr-o
formulare cat mai deschisa a lor. In concluzie: non-chestionare sistemica+întrebări
deschise.
5) legat de atitudinea de comprehensiune, rezulta ca:
• Analiza mecanismelor utilizate in atitudinea de comprehensiune – non-canalizare, climat
relaţional favorabil, invitaţie la aprofundare – ne permite sa conchidem ca comprehensiunea se
constituie intr-o a cincea componenta a situaţiei optime de comunicare vizând facilitarea
exprimării celuilalt.

Comunicarea resurselor umane


Este rezultatul poziţiei agenţilor comunicatori în organizaţie.
Teoria managerială a comunicării structurează, în context organizaţional, mai multe moduri de
comunicare, grupate după diverse criterii, şi anume:
• ascendentă, în cadrul căreia informaţia circulă de la bază spre vârful structurii organizaţiei.
Constă în transmiterea de mesaje de către subordonaţi şefilor direcţi şi, succesiv, managerilor
superiori, se vehiculează cereri, rapoarte etc. Prin acest tip de comunicare se informează
managementul de nivel superior asupra stării morale a personalului, asupra disciplinei şi a
obstacolelor de comunicare.
• descendentă, potrivit căreia informaţia circulă de la vârful structurii organizaţiei spre baza
acesteia. Predomină în organizaţiile centralizate în care se practică stilul autoritar. Urmează
relaţiilor de tip ierarhic, derulându-se de la nivelul managementului de vârf către nivelurile de
execuţie. Conţinutul este dat de decizii, instrucţiuni, recomandări etc. Unul dintre dezavantajele
acestei forme de comunicare se referă la marea probabilitate ca mesajul să fie filtrat în timp ce
este vehiculat de la un nivel ierarhic la altul (deoarece fiecare persoană acordă o interpretare
proprie mesajului transmis).
• orizontală, prin care se asigură circulaţia informaţiilor între compartimentele organizaţiei. Este
necesar să accentuăm importanţa funcţionării comunicării orizontale pentru că aceasta descrie
în general o organizaţie omogenă şi constituie o sursă de informaţii despre nemulţumirile
oamenilor.
După gradul de oficializare, se disting:
• comunicarea formală, cea care este generată de liniile formale ale structurii de autoritate şi
care se desfăşoară potrivit reglementărilor sau procedurilor scrise din organizaţie: structura
organizatorică, regulamentul de organizare şi funcţionare, fişa postului, diagrama de relaţii,
dispoziţii ale conducerii etc. Ea cuprinde ansamblul mesajelor ascendente şi descendente care
circulă pe canalele relaţiilor organizatorice şi se prezintă sub forme diferite: vorbită sau scrisă,
directă şi indirectă, multilaterală şi bilaterală.
• comunicarea informală, care apare spontan şi cuprinde informaţii cu caracter interpersonal sau
intergrupal, bazate pe relaţii simpatetice. Include zvonurile şi „bârfele”. Cauzată de lipsa de
informaţii (ori de informaţii trunchiate), ea încearcă să elimine nesiguranţa, anxietatea,
curiozitatea unor persoane.
Modul de transmitere a informaţiilor diferenţiază următoarele tipuri de comunicare: scrisă,
orală, audiovizuală şi nonverbală.
• Comunicarea scrisă, cuprinzând note interne, rapoarte, decizii, planuri, scrisori etc., prezintă
avantajul că poate fi difuzată în mod nelimitat şi conservă mesajul care poate fi consultat în
orice moment. În schimb, are caracter formal, nu există feedback, iar înţelegerea depinde de
limitele de recepţionare şi de apreciere ale receptorului.
• Comunicarea orală (interpersonală), care se desfăşoară faţă în faţă sau la telefon, permite
folosirea mijloacelor verbale şi nonverbale, iar costurile sunt minime. Eficienţa comunicării
orale este legată de capacitatea receptorului de a asculta, fapt pentru care puterea de
convingere în cazul conflictelor este slabă.
• Comunicarea audiovizuală. Este potrivită pentru marile organizaţii întrucât prezintă o serie de
avantaje: este agreată de receptor, este uşor de urmărit şi reţinut, este uşor de multiplicat şi
conservat. În schimb, costurile de elaborare şi implementare sunt foarte mari.
• Comunicarea nonverbală. Însoţeşte atât comunicarea scrisă, cât şi pe cea interpersonală.
Deoarece între 60 şi 90% din informaţii se transmit pe cale nonverbală, mesajul trebuie
interpretat numai în context.
Comunicarea eficientă presupune ca anumiţi oameni să primească informaţia cuvenită, într-o
formă adecvată, la momentul oportun. Comunicarea eficientă este un proces bidirecţional de ofertă,
receptare şi răspuns care se poate derula doar într-o cultură organizaţională care încurajează
ascultarea celorlalţi, deschiderea către idei noi şi disponibilitatea pentru schimbare.
Studiile efectuate în domeniul comunicării arată că obstacolele mari în calea unei comunicări eficiente
în organizaţii sunt generate de o multitudine de factori, care ţin de emiţător, de receptor, dar şi de
context. Printre acestea, cele mai importante şi mai frecvent întâlnite sunt :
• Diferenţe de personalitate şi de percepţie. Persoane cu pregătire, cunoştinţe, valori, aşteptări,
experienţe şi interese diferite percep acelaşi mesaj în mod diferit. Pentru a evita neînţelegerile,
pentru a percepe cu acurateţe mesajul şi atitudinea interlocutorului faţă de mesajul transmis,
se recomandă ca emiţătorul să ceară un feedback cât mai des, dacă nu permanent.
• Diferenţe de putere. În orice organizaţie managerii sunt cei care hotărăsc modul în care se iau
deciziile. Prin controlul pe care îl exercită, ei încurajează sau limitează participarea angajaţilor,
pe diferite trepte ierarhice, la procesul decizional.
• Structura organizatorică. Numărul nivelurilor ierarhice dintr-o organizaţie poate frâna
transmiterea informaţiilor şef – subordonat şi invers. Adesea, angajaţii simt că nu pot sări
peste anumite niveluri ierarhice pentru a se adresa celei mai indicate persoane. Într-o structură
centralizată, schimbul de informaţii este restricţionat deoarece diferiţi angajaţi au acces la
diferite tipuri de informaţii. De asemenea, în organizaţiile mari, sensul iniţial al mesajelor poate
fi modificat substanţial ca urmare a faptului că ele trec prin mai multe eşaloane manageriale
care filtrează informaţia şi o interpretează potrivit sistemului propriu de gândire sau de
interese. Mai mult, în aceste organizaţii mari, nu de puţine ori informaţiile se pierd pe drum sau
ajung la destinatar cu mare întârziere.
• Statutul funcţiei, care se manifestă prin atitudine şi dispreţ, prin tendinţa şefilor de a pune prea
puţin preţ pe subordonaţii lor. S-a constatat că oamenii, în general, manifestă dorinţa clară de
a comunica mai degrabă cu oameni având acelaşi statut sau cu statut superior. La nivelul
salariaţilor, se manifestă o tendinţă asemănătoare de a pune prea puţin preţ pe comunicarea
cu acei colegi pe care nu îi consideră „de nasul lor” sau care se află pe poziţii inferioare în
organizaţie.
• Solicitări conflictuale ale rolului. Rolul de lider le cere şefilor să îndeplinească funcţii
profesionale şi socio-emoţionale, ceea ce presupune ca pe de o parte să coordoneze şi să
controleze munca subordonaţilor, dar în acelaşi timp să acorde atenţie nevoilor sufleteşti şi
dorinţelor acestora. Mulţi şefi au dificultăţi în echilibrarea celor două aspecte ale rolului lor.
• Diferenţe de limbaj. Aceste diferenţe pot apărea ca urmare a diviziunii excesive a muncii,
specializării sarcinilor, dar şi diferenţelor de statut între membrii organizaţiei. Formularea
necorespunzătoare a mesajului conduce la creşterea ambiguităţii: termeni sofisticaţi, prea
tehnici, complexitatea enunţurilor, forme eliptice etc. Limbajul este o formă abstractă de
comunicare, exprimând experienţa de viaţă sau experienţa profesională, starea emoţională,
motivaţională sau relaţia cu interlocutorul. De aceea, pentru a evita diferenţele de limbaj, sunt
foarte importante atât adaptarea la nivelul de instruire şi de cunoaştere al interlocutorului, cât
şi evitarea ambiguităţilor de exprimare.
• Reacţiile emoţionale (de furie, dragoste, frică, ură, frustrare ş.a.) influenţează felul în care sunt
transmise / înţelese mesajele. Dacă se lucrează într-un climat tensionat, de ameninţare
(pierderea prestigiului), frustrare angajaţii, în funcţie de personalitatea lor, vor avea un
comportament fie agresiv, fie defensiv.
• Aglomerarea mesajelor. Mesajele în exces încarcă inutil destinatarul şi, de cele mai multe ori,
generează efecte adverse celor dorite. Bombardaţi cu mesaje prea multe, angajaţii vor ignora
o parte dintre ele sau, plictisindu-se, nu le vor mai da atenţie.
• Tendinţa de a evalua / evaluarea anticipată. Este o atitudine specifică indivizilor, de a emite
judecăţi de valoare, de a aproba sau dezaproba afirmaţiile unei persoane, de multe ori chiar
înainte de a asculta interlocutorul în tot ceea ce are de spus.
• Idei preconcepute. De multe ori, mesajul este înţeles într-un anumit fel, deoarece interlocutorul
consideră că este imposibil ca acesta să aibă şi o altă interpretare decât aceea la care el se
gândeşte.
• Efectul de „filtrare”, întâlnit atât la şefi, cât şi la subordonaţi, constă în tendinţa de a evita
comunicarea ştirilor proaste celorlalţi. În general, managerii, ca şi subordonaţii evită să dea
ştiri proaste de care sunt parţial responsabili sau care pot genera reacţii negative.
• Diferenţele de sex. Bărbaţii şi femeile au stiluri diferite de a comunica. Femeile cer informaţii,
în timp ce bărbaţii evită acest lucru. În timpul comunicării, femeile încearcă să construiască
relaţii de prietenie, cooperare, în timp ce bărbaţii înclină să folosească stilul „raportare”, bazat
pe evidenţierea propriilor cunoştinţe şi aptitudini, concentrându-se asupra propriei persoane.
Femeile se exprimă mult mai politicos, dar şi mai ezitant, în timp ce bărbaţii comunică mai
direct şi autoritar. Stilul feminin este mai persuasiv, facilitând crearea unui climat intim, de
colaborare, în timp ce stilul bărbătesc este orientat mai mult spre acţiune, este informal şi
urmăreşte deţinerea controlului.
• Incapacitatea de a asculta, specifică acelora care văd şi aud ceea ce doresc. Unii angajaţi nu
înţeleg în totalitate ceea ce li se comunică, dar nu au tăria sau curajul să recunoască acest
lucru; de aceea este indicat feedback-ul.
• Absenţa feedback-ului poate duce la falsa impresie că mesajul a fost înţeles.
• Climatul defensiv din organizaţie nu facilitează o comunicare eficace.
Optimizarea comunicării interpersonale
În literatura de specialitate au fost descrise şi o serie de reguli pentru optimizarea comunicării
interpersonale:
a) clarificarea ideilor înainte de a fi comunicate şi examinarea scopului vizat la fiecare
comunicare;
b) consultarea unor persoane competente când se planifică procesul de comunicare;
c) ascultarea activă, urmărind:
- centrarea pe mesaj;
- confirmarea periodică a conţinutului;
- sublinierea sau preluarea unor idei avansate de interlocutor;
d) conducerea discuţiei într-o cât mai mare concordanţă cu sfera motivaţională a interlocutorului
(interese, aspiraţii, convingeri);
e) începerea discuţiilor cu referiri la persoana interlocutorului, fără să se formuleze aserţiuni
categorice, întrebări dificile sau închise, întrebări prea simple care ar sugera răspunsul sau să
se manifeste dezacordul faţă de unele aspecte abordate;
f) stimularea conversaţiei prin formularea de întrebări deschise alternând cu întrebări închise prin
care se fixează coordonatele stabilite deja prin consens;
g) fluenţa conversaţiei:
- prin oferirea de informaţii nesolicitate, dar necesare;
- prin interesul faţă de opiniile şi persoana interlocutorului;
h) manifestarea discretă de sentimente pozitive faţă de interlocutor şi de situaţia actuală
(încercând să îl motiveze pentru rezultatele potenţiale);
i) folosirea de mesaje complexe (concordanţă verbală-paraverbală-nonverbală);
j) evocarea ciclică a numelui interlocutorului;
k) evitarea gesturilor asociate cu plictiseala şi dezinteresul;
l) centrarea privirii pe interlocutor (fără a-l domina);
m) acordarea unei atenţii sporite constrângerilor fizice şi fiziologice ale oamenilor implicaţi în
comunicare;
n) evitarea declanşării mecanismelor de apărare prin critici, menţionarea de puncte slabe sau
afectarea sentimentului de respect de sine;
o) feedback pentru corectarea permanentă a formei şi a conţinutului mesajului.
În direcţia îmbunătăţirii comunicării organizaţionale pot fi menţionate toate metodele de
optimizare a comunicării interpersonale, precum şi orice factor care acţionează în direcţia înlăturării
barierelor comunicării. De asemenea, trebuie să fie evitate anumite proceduri cum sunt:
 folosirea persoanelor fără credibilitate în transmiterea mesajelor;
 caracterul confuz sau neinteligibil al mesajului;
 utilizarea unei singure forme/metode de comunicare;
 lansarea mesajelor în cazul unor conflicte interpersonale;
 „complicarea” conţinutului mesajului transmis;
 filtrarea informaţiilor (se transmit doar informaţii pozitive, eşecurile şi problemele nu sunt
comunicate);
 lipsa cererii feedback-ului.
Există o varietate de mijloace de comunicare ce pot fi utilizate în cadrul unei organizaţii. O
apreciere a acestor mijloace în raport cu gradul de consistenţă al comunicării este prezentat în figura
de mai jos. Consistenţa fiecărui mijloc de comunicare se bazează pe combinaţia a patru criterii: 1)
rapiditatea sesizării erorilor, prin folosirea conexiunii inverse şi corectarea lor; 2) elaborarea mesajelor
în funcţie de particularităţile specifice destinatarilor; 3) capacitatea de a transmite multe informaţii
simultan; 4) bogăţia limbajului (limbajul verbal în raport cu cel numeric). Comunicaţiile ce necesită
mult timp pentru analiza informaţiilor sunt caracterizate de un nivel redus al consistenţei.
Aşa după cum se vede şi în figură, comunicarea interpersonală „faţă în faţă” este considerată a fi
cea mai consistentă. Prin urmare, ea trebuie încurajată şi utilizată cât mai des în relaţiile
interpersonale din grupul profesional. Acestă interacţiune furnizează imediat răspunsul (feedback),
astfel încât destinatarii mesajelor pot verifica dacă le-au înţeles corect şi îşi pot rectifica percepţia
dacă este necesar. În acest caz, se poate observa simultan la emiţător şi receptor limbajul utilizat,
tonul vocii, expresia feţei etc. (observaţii ce pot „comunica” mai mult decât cuvintele folosite).
Gradul de consistenţă al mijloacelor de comunicare

Mijloace de comunicare Gradul de consistenţă a


mesajelor

Discuţii „faţă în faţă”


Ridicat
Conversaţii telefonice
Scrisori/memorii
Poşta „voice” (voice-mail)
Poştă electronică (e-mail)
Redus
Documente scrise
Documente numerice

Comunicarea – factor cheie în creşterea performanţei organizaţionale

Comunicarea organizaţională nu poate fi privită în afara managementului, ea reprezintă o


componentă majoră, fundamentală a acestuia.
Managementul este, în opinia lui Mary Parker Follet, arta de a realiza obiectivele organizaţiei
prin intermediul subordonaţilor. De aceea, comunicarea constituie parte integrantă a exercitării
funcţiilor managementului. Nu putem conduce fără a comunica. Nu putem lua decizii corect
fundamentate şi nu le putem pune în aplicare fără a comunica.
Comunicarea organizaţională apare astfel ca o funcţie de o importanţă deosebită în activitatea de
management, ca instrument de lucru în managementul resurselor umane, în îndeplinirea funcţiilor şi
în realizarea obiectivelor organizaţiei.
Obiectivele comunicării manageriale sunt:
• receptarea corectă a mesajului;
• înţelegerea corectă a mesajului;
• acceptarea mesajului;
• provocarea unei reacţii (o schimbare de comportament sau de atitudine).
Indiferent de sistemul social, într-o organizaţie, comunicarea îndeplineşte opt funcţii.
Funcţiile comunicării manageriale sunt următoarele:
• informarea (asigurarea accesului la informaţii, furnizarea informaţiilor necesare desfăşurării unei
activităţi care să permită realizarea obiectivelor, furnizarea informaţiilor necesare implementării
deciziilor);
• transmiterea deciziilor (comunicarea operativă a deciziilor, crearea unui climat care să stimuleze
asumarea responsabilităţii pentru îndeplinirea deciziei);
• influenţarea receptorului (organizarea de dialoguri cu angajaţii, asigurându-se feedback,
stimularea comunicării dintre angajaţi, impulsionarea iniţiativei şi creativităţii);
• instruirea angajaţilor (transmiterea cunoştinţelor necesare perfecţionării profesionale, dezvoltării
spirituale, dobândirea aptitudinilor şi competenţelor necesare exercitării profesiei, amplificarea
capacităţii de a percepe şi interpreta evenimentele, de a aborda şi soluţiona eficient problemele);
• crearea de imagine (asigurarea informaţiilor necesare creării de imagine personală şi
organizaţională, formarea unui sentiment de apartenenţă la organizaţie);
• motivarea angajaţilor (furnizarea informaţiilor menite să consolideze interesul şi participarea
angajaţilor la realizarea sarcinilor, recunoaşterea realizărilor performante, evaluarea corectă a
angajaţilor, întreţinerea unui climat favorabil de muncă, stimularea încrederii în sine, creşterea
răspunderii personale);
• promovarea culturii organizaţionale (transmiterea elementelor culturii organizaţionale – sloganuri,
norme, sisteme de valori etc., lărgirea orizontului cultural al angajaţilor, stimularea imaginaţiei şi
inovaţiei, stimularea nevoilor etice şi estetice).
Funcţia de bază a comunicării manageriale este informarea. Conducerea organizaţiei primeşte şi
selectează informaţiile primite de la surse numeroase, pe care le interpretează şi le transformă în
decizii sau îndrumări şi le transmite mai departe. Managerii trebuie să controleze calitatea căilor de
comunicare şi să verifice răspunsurile şi reacţiile la mesajele trimise. Funcţiile comunicării
manageriale trebuie privite şi înţelese în unitatea şi intercondiţionarea lor, astfel, conform graficului
următor:
Intercondiţionarea funcţiilor comunicării manageriale

MEDIU
1 7
5

Sistemul managerial

1 2 3 4 6 7

Sistemul operaţional

1. Informare; 2. Transmiterea deciziilor; 3. Influenţarea receptorului; 4. Instruire;


5. Crearea de imagine; 6. Motivare; 7. Promovarea culturii organizaţionale.

„Este imposibil de găsit un aspect al muncii managerului care să nu implice comunicarea. Problema
reală a comunicării organizaţionale nu este dacă managerii se angajează sau nu în acest proces, ci
dacă ei comunică bine sau nesatisfăcător”. (Zorlenţan T. ş.a., „Managementul organizaţiei”, Ed.
Economică, Bucureşti, p.487, 1998).
În mod tradiţional, rolul managerului în cadrul unei organizaţii este cel de a previziona, organiza,
antrena, coordona, controla şi regla activităţile subordonaţilor, în combinaţie cu celelalte resurse:
materiale şi financiare.
Relativ puţină importanţă se acordă relaţiilor managerului cu ceilalţi membri ai organizaţiei. Se
consideră că managerii nu ar trebui să se preocupe de sentimente şi emoţii, exprimarea acestora
fiind în mod tradiţional evitată şi cenzurată în cadrul organizaţiilor. Însă, tocmai neglijarea factorilor
interpersonali, este cea care conduce de multe ori la reducerea eficacităţii grupurilor şi indivizilor şi la
nerealizarea obiectivelor organizaţiei.
Relaţia dintre comunicare şi procesul de management poate fi descrisă prin schema următoare:

MANAGEMENT
(previziune, organizare, antrenare,
coordonare, control - reglare)
Comunicare descendentă Comunicare ascendentă
(flux referitor la obiective, aşteptări, (flux referitor la rezultate, aşteptări,
sentimente, atitudini şi valori) sentimente, atitudini şi valori)

Compartimente ale organizaţiei


Performanţele organizaţiei

C1 C2 Cn

Comunicarea organizaţională

Comunicarea descendentă este, în principal, de natură directivă şi urmăreşte să transmită


aşteptările managerului referitoare la performanţele subordonaţilor. Acest tip de comunicare este
legat de exercitarea funcţiilor de previziune, organizare, coordonare şi antrenare.
Comunicarea ascendentă constituie un feedback care informează managerul în legătură cu
rezultatele obţinute efectiv sau orice problemă care ar putea apare. Acest tip de feedback este legat
în principal de funcţia de control - reglare a managementului, dar este utilizat şi pentru culegerea de
informaţii necesare în previziune, coordonare şi antrenare.
Comunicarea poate fi realizată pe canale formale sau informale, poate fi scrisă, orală sau
nonverbală. Indiferent de canalul utilizat, comunicarea va fi influenţată de atitudinile şi valorile
participanţilor. De aceea am inclus sentimentele în schema de mai sus.
Chiar dacă un manager pare a-şi îndeplini funcţiile în mod adecvat, el poate eşua în realizarea
obiectivelor dacă nu este competent şi în domeniul comunicării interpersonale. Se pune deci accent
pe însuşirea tehnicilor de comunicare eficientă, pe evitarea tuturor barierelor din calea procesului de
comunicare.
Astăzi, mai mult ca oricând, funcţionarea organizaţiilor este indisociabil legată de calitatea
comunicării interpersonale. Grupurile multidisciplinare, echipele de proiecte, întâlnirile şi dezbaterile
nu îşi pot atinge obiectivele dacă persoanele care le constituie nu posedă abilităţi de comunicare
interpersonală de bază. Comunicarea care provoacă interlocutorului sentimentul de a nu fi ascultat,
perceput, înţeles generează frustrări, tensiuni, demotivare. Prin urmare, calitatea comunicării (nu
cantitatea) reprezintă o condiţie fundamentală a reuşitei sociale, profesionale, instituţionale.
Aspectul calitativ al comunicării este dat de eficienţă şi se bazează pe fenomenul de percepţie
selectivă, dar şi pe capacitatea indivizilor de a analiza informaţia cunoscută. Informaţiile reprezintă
căile de ajungere la probleme şi cu cât acestea devin mai funcţionale, cu atât se întâlnesc probleme
mai puţin amplificate. Grupul profesional presupune interacţiunea directă sau indirectă a unui număr
de membri, ca rezultat al unui interes comun; grupul are ca ţintă îndeplinirea unui scop comun. Există
o serie de variabile care au rol determinant în structura şi performanţele grupului profesional:
mărimea, normele, statusul, coeziunea membrilor grupului, comunicarea intragrupală ş.a. În cazul
grupului profesional, se face referire la relaţiile interpersonale ce se bazează pe afinităţi, alegeri sau
respingeri. Atitudinile şi valorile împărtăşite în comun conduc la crearea unei echipe stabile şi durabile
în timp. Capacitatea de comunicare (dublată de capacitatea de influenţare diferenţiată dintre membrii
grupului profesional) poate conduce la obţinerea unor rezultate performante în muncă.
Toate activităţile organizaţionale (planificare, organizare, coordonare, control) trec prin “filtrul”
comunicării, altfel spus, pot fi consolidate, distorsionate sau optimizate în cadrul acestei “logici
naturale” a interacţiunii.
Comunicarea stă la baza funcţiei de coordonare, facilitând intervenţia managerilor în vederea
sincronizării şi armonizării acţiunilor membrilor organizaţiei. În lipsa unei comunicări eficiente,
managerii consideră că este extrem de dificil să-şi determine colaboratorii să adopte un anumit
comportament sau să realizeze o anumită activitate, dacă aceştia din urmă au puncte de vedere
diferite. Prin urmare, comunicarea este o componentă importantă a activităţii fiecărui manager. Fără o
comunicare eficientă, chiar şi cele mai elaborate strategii şi cele mai bune planuri de conducere au
puţine şanse de succes.
Literatura de specialitate consideră că o organizaţie de succes necesită o performanţă de ordin
comunicativ la cel mai înalt nivel de realizare. Iar principala solicitare la care este supusă organizaţia
este de a asigura într-o măsură din ce în ce mai mare un climat organizatoric corespunzător
necesităţilor membrilor organizaţiei.
Demn de luat în considerare este faptul că într-o organizaţie funcţionează indivizi de provenienţă
şi factură diferită; diferite sunt originea socială, biografia, opiniile, idealurile sau ideile. Procesul de
comunicare este, din această cauză, adesea ori îngreunat ori, mai mult decât atât, face loc
pseudocomunicării.
Principalul obstacol al oricărei forme de comunicare este pur şi simplu de ordinul diferenţei. În
acest sens, între angajaţi şi cei cu care vor să comunice există un clivaj care ţine de orizontul de
plecare, de experienţă şi de motivaţie. Chiar dacă acest clivaj nu poate fi anulat, trebuie măcar să se
ţină seama de el. De această conştientizare a diferenţei depinde reuşita tuturor celorlalte eforturi
ulterioare.
Studiul proceselor de comunicare relevă un mod defensiv în care indivizii comunică între ei,
neştiind prea bine ce trebuie făcut cu diferenţele de opinie. În general, comunicarea dintre ei pleacă
de la axioma că “lumea este aşa cum o văd eu”. Ceea ce reprezintă, în fond, o atitudine defensivă
care se transformă într-o barieră de netrecut (barieră care, într-o organizaţie, poate juca un rol
nefast).
Organizaţiile diferă în ceea ce priveşte climatul pe care îl asigură comunicării. În anii ‘50,
americanul Gibb semnala două tipuri de climat: “climatul defensiv” şi “climatul deschis”. În cadrul
primului tip, “ceilalţi” sunt consideraţi a fi un pericol pentru organizaţie, obligând-o la autoapărare.
Singura lume care există este propria lume, lume care este mereu ameninţată. Din contră, cel de-al
doilea tip de climat asigură comunicarea deschisă cu “ceilalţi”, aici existând disponibilitatea de a
învăţa din experienţa şi opiniile celuilalt. În următorul tabel este prezentată diferenţierea tipurilor de
climat, pe baza unei întregi serii de contraste.

Climat defensiv Climat deschis (II) Contrast (I) versus (II)


(I)
1. Evaluativ Descriptiv Comunicare strict bazată pe judecăţi de
valoare / Comunicare orientată spre
conţinut
2. Control Orientare Comunicare cu scopul de a-l influenţa
pe celălalt / Comunicare cu scopul de a
ajunge la un punct de vedere comun
3. Strategie Spontaneitate Comunicare din raţiuni strategice /
Comunicare neimpusă
4. Neutralitate Empatie Comunicare în condiţii de indiferenţă
reciprocă / Comunicare din ataşament
5. Superioritate Egalitate Comunicare ierarhică / Comunicare pe
picior de egalitate
6. Certitudine Provizorat Comunicare în termeni categorici /
Comunicare în termeni provizorii

Din cercetările efectuate rezultă că în relativ multe organizaţii domneşte un climat defensiv. Un
astfel de climat este un obstacol pentru procesul de dezvoltare. Misiunea managerului este prin
urmare foarte clară: cel cu adevărat eficient impune colaboratorilor săi un stil de comunicare optim,
într-un climat comunicaţional deschis, factor esenţial în activitatea de conducere, dar şi în creşterea
performanţei organizaţionale în general.
Prin urmare, între cele mai eficiente tehnici de comunicare organizaţională se numără creşterea
încrederii. Crearea unui climat deschis, de încredere, depinde strict de manageri. Ei trebuie să
discute deschis cu ceilalţi şi să comunice asertiv şi nu agresiv.
Pentru a realiza un climat de încredere în cadrul organizaţiei, este necesar să se urmărească:
• folosirea unui discurs descriptiv în locul unuia de evaluare. Managerul trebuie să dea şi să
ceară informaţii (el nu trebuie să roage, să blameze sau să amâne decizia);
• orientarea către rezolvarea problemei prin colaborare reciprocă şi nu prin controlul celuilalt,
eventual blamarea lui;
• enunţarea clară şi fără echivoc a scopurilor;
• adoptarea unei atitudini spontane şi oneste;
• evitarea manipulării celorlalţi, luarea în considerare a sentimentelor, problemelor, grijilor
celorlalţi;
• atitudine egalitară şi nu de superioritate faţă de ceilalţi;
• discutarea, analizarea oricăror conflicte, situaţii tensionate şi adoptarea unei atitudini demne şi
respectuoase faţă de interlocutor.
Stiluri de comunicare
In literatura de specialitate sunt descrise sase stiluri de comunicare intalnite in organizatii. Stilul
de comunicare poate fi definit ca un set specializat de comportamente interpersonale utilizate intr-o
situatie data.
Pentru a ne imbunatatii comportamentele comunicationale trebuie sa fim capabili sa intelegem
stilurile de comunicare si sa le putem compara efectele in diferitele situatii in care actionam. Prectic,
nu exista stiluri de comunicare ,,bune” sau ,,gresite”, ci stiluri de comunicare adecvate sau nu unei
anume situatii.
Prezentam in tabelul urmatoe principalele caracteristici ale fiecarui stil de comunicare:

Stilul de caracteristici
comunicare
DIRECTIV Comunicarea este unidirectionala
Comunicatorii insista ca ideile lor sa aiba prioritate
Comunicatorii ii conving pe ceilalti sa actioneze asa cum doresc ei
Comunicatorii isi folosesc puterea si autoritatea pentru a se face ascultati
Comunicatorii utilizeaza manipularea interlocutorului
EGALITARIST Comunicarea e bidirectionala
Comunicatorii stimuleaza generarea de idei de catre ceilalti
Comunicarea este deschisa si fluida
Comunicarea este prietenoasa si calda, bazata pe intelegere reciproca
STRUCTURATIV Comunicarea este orientata catre sistematizarea mediului
Comunicatorii ii influenteaza pe ceilalti prin citarea procedurilor, regulilor,
standardelor aplicabile situatiei
Comunicarea este orientata spre clarificarea sau structurarea problemelor
DINAMIC Comunicatorii se exprima scurt si la obiect
Comunicatorii sunt sinceri si directi
Continutul comunicarii este pragmatic si orientat spre actiune
DE ABANDON Comunicatorii se supun dorintelor celorlalti
Comunicatorii se arata de acord cu punctele de vedere exprimate de ceilalti
Comunicatorii sunt receptivi la ideile si contributiile altor persoane
Comunicatorii cedeaza responsabilitatea altor persoane, asumandu-si doar un
rol suportiv
DE EVITARE Comunicatorii evita procesul de comunicare
Nu se doreste exercitarea vreunei influente
Deciziile sunt luate in general independent, nu interactiv
Comunicatorii evita subiectul aflat in discutie vorbind despre altceva sau
atacandu-si verbal interlocutorul.

Consideram utile prezentarea in continuare a situatiilor in care abordarea fiecarui stil in parte se
recomanda pentru eficientizarea procesului de comunicare in organizatie.
Stilul directiv - Folosirea stilului directiv este utila si eficace in urmatoarele situatii:
• atunci cand cel care comunica are cunostinte si competente superioare in domeniul aflat in
discutie si interlocutorul ii cunoaste aceasta superioritate;
• cu noii angajeati, lipsindu-le experienta, sunt gata sa accepte instructiunile liderului;
• pentru conducerea persoanelor carora le lipseste motivatia sau care au un grad redus de
autonomie, acestea preferand sa accepte un rol pasiv in comunicare si sa obtina de la un lider
dominator si bine informat siguranta si stimulii pe care nu le au din interior;
• atunci cand apare o situatie de criza in care este preferabila o actiune hotarata si asumarea
deciziei de catre o persoana cu incredere in sine;
• in comunicarea cu grupuri mai mari de 20 de persoane, deoarece in acest caz scopul
intalnirilor este acela de a prezenta informatii sau de a convinge, mai curand decat a schimba
idei;
• atunci cand sunt posibile doar interactiuni scurte intre interlocutori, ca in situatiile de criza.
Stilul egalitarist – este eficace in urmatoarele cazuri:
• atunci cand liderul urmareste sa construiasca spiritul de echipa si sa intareasca intelegerea si
apropierea dintre membrii echipei;
• cand se comunica in grupuri mici, mai ales atunci cand se elaboreaza decizii complexe care
necesita schimburi si generare de idei, precum si discutii prelungite pentru obtinerea
consensului;
• in demersul de depasire a rezistentei la schimbarile organizationale.
Stilul structurativ – este foarte util in medii complexe. Daca sarcinile sunt foarte flexibile, pot sa
apara dificultati in identificarea si rezolvarea problemelor. Stilul structurstiv ajuta la sistematizarea si
ordonarea acestor situatii complexe. Chiar si dupa elaborarea strategiilor, politicilor, planurilor,
procedurilor care stabilesc structura necesara desfasurarii activitatii, utilizarea stilului structurativ este
necesara pentru clarificarea, interpretarea si transmiterea acestei structuri. Utilizarea stilului
structurativ in situatii simple si medii stabile constituie o pierdere de timp si energie si blocheaza
creativitatea. O alta utilizare gresita a acestui stil o constituie ascunderea in spatele regulilor si
regulamentelor in locul infruntarii deschise a problemelor. Acesta produce frustrare si nemultumire in
randul interlocutorilor celui care foloseste un astfel de comportament.
Stilul dinamic – utilizarea sa este adecvata cand sunt indeplinite urmatoarele conditii:
• mediul se caracterizeaza prin schimbari rapide si aparitia de crize;
• este posibil doar un contact scurt intre interlocutori
• managerul este inconjurat de persoane foarte competente
Comunicatorul prezinta pe scurt si cu entuziasm pozitia sa si deleaga subordonatilor autoritatea
de a lua decizii. Daca este utilizat corest, stilul dinamic ii stimuleaza pe subordonati. Daca insa
acestia nu se simt suficient de competenti pentru a realiza sarcina, utilizarea acestui stil poate
genera frustrare.
Stilul de abandon – acest stil este utilizat :
• in construiorea increderii in sine si a competentei in randul subordonatilor. Increderea este
aratata si dezvoltata prin consultatrea in luarea deciziilor si prin utilizarea delegarii;
• atunci cand intrelocutorul poseda informatii, experienta si o intelegere superioara a situatiei.
Adoptarea acestui stil este posibila numai daca interlocutorul este dornic sa-si asume
responsabilitatea. Utilizarea acestui stil pentru evitarea asumarii raspunderii sau a unei situatii
neplacute - ,, scoaterea din foc a castanelor cu mana altuia’’ – va avea ca efect deteriorarea
rapida a increderii celorlalti in persoana care comunica astfel.
Stilul de evitare – acest stil este foarte rar eficace in comunicare pentru ca blocheaza interactiunile
si intarzie rezolvarea problemelor. Doar in cazul in care un subiect este atat de periculos incat
necesita o reactie violenta pentru a fi evitata continuarea discutiei, acest stil este utilizabil. De
exemplu, in cazul in care se doreste evitarea furnizarii de informatii secrete sau exprimarea
dezaprobarii in legatura cu o animita propunere considerata imorala, stilul de evitare poate fi solutia
potrivita.
In concluzie, putem afirma ca nu exista un stil de comunicare ,, cel mai bun’’; fiecare stil trebuie
utilizat la la momentul si in situatia adecvata. Utilizarea ,, situationala’’ a stilurilor de comunicare
solicita inteligenta si antrenament din partea managerului, ca si incredere in sine si o buna
cunoastere a subordonatilor.

Craiovan, P. – „Psihologia muncii şi a resurselor umane”p. 239-252.

OBOSEALA ŞI MUNCA
In cadrul sistemul psihosociotehnic, pe langa fenomenele de adaptare reciproca intre on si
munca, intalnim si unele forme de neadaptare ale omului la munca, dintre care mai importante
prin amploarea si consecintele lor, individuale si sociale, sunt oboseala si accidentele de munca.

Oboseala în muncă este un fenomen psihofiziologic normal, care apare la oricare om sănătos,
în principal ca efect al efortului prelungit în muncă, si se manifesta printr-un ansamblu de simptome
obiective si subiective si se poate remite prin odihna obisnuita.
Prin odihna obisnuita se intelege repausul din timpul a 24 de ore sub forma somnului si a
odihnei active practicate prin intreruperea activitatii de baza (profesionala) si inlocuirea cu unele
activitati recreative (cultural-sportive, hobby-urietc.), cu caracter compensator.
Daca odihna pasiva (somnul) si odihna activa (activitatile compensatorii) nu reusesc sa rafaca
capacitatea de munca diminuata din cauza oboselii, inseamna ca oboseala a fost accentuata,
mijloacele de refacere insuficiente, instalandu-se surmenajul sau in faza mai avansata, chiar astenia
nervoasa (indeosebi ca urmare a efortului psihic prelungit).
Inlaturarea acestor consecinte ale oboselii necesita masuri mai energice, care gradual, pot fi:
intreruperea temporara a activitatii (concediul de odihna sau medical), schimbarea temporara sau
definitiva a locului de munca sau chiar a profesiunii, tratament medica, pensionare de boala. Se
poate adopta chiar mai multe masuri concomitente (intreruperea activitatii si tratament medica) pentru
sporirea eficientei lor si scurtarea perioadei necesare refacerii capacitatii de munca.
Caracterul oboselii este determinat de specificul activitatii de munca, fizica sau intelectuala. In
conditiile muncii moderne, aceasta deosebire este mai greu de facut, pentru ca sunt foarte putine
activitatile profesionale care sa aiba un caracter exclusiv cerebral sau manual. Din aceasta cauza,
mai corect este sa consideram ponderile pe care le au eforturile fizice sau intelectuale intr-o anumita
actvitate si, de aici, proportia in care oboseala este de natura fizica sau intelectuala.
Exista insa profesiuni in care fenomenul de oboseala are un caracter specific (dactilografe,
telefoniste, contabili) iar consecintele sunt comune – nevroza astenica.
Nu trebuie neglijate nici implicatiile motivationale in activitatea profesionala, care pot grabi sau
intarzia insatalarea oboselii relativ independent de marimea sau durata efortului depus.
De asemenea scaderea randamentului in munca nu poate fi pusa intotdeauna pe seama
diminuarii capacitatii de munca determinate de fenomenul de oboseala. Organizarea defectuoasa a
procesului de nunca, lipsa de confort, incapacitatea temporara de munca, ambianta fizica sau
psihosociala nefavorabila etc. pot avea drept consecinta scaderea randamentuluifara ca efortul depus
sa fi justificat aparitia fenomenului de oboseala.
Numai in situatia in care toate conditiile tehnico-materiale si psihosociale ale procesului de
munca sunt indeplinite la parametrii normali si totusi fenomenul de oboseala se produce se poate
considera ca acesta este consecinta efortului prelungit de munca.
Capacitatea de munca.
Prin capacitate de munca se intelege posibilitatea omului de a efectua o anumita cantitate de
munca, intr-o unitate de timp, fara sa se modifice calitatea acesteia.
Fiecare persoana dispune de o anumita capacitate de munca potentiala care este determinata
de sursa de energie a organismului, de o serie de factori fiziologici si psihologici si de conditiile social-
economice si culturale.
Factorii fiziologici care concura la realizarea potentialului capacitatii de munca sunt: constitutia
morfofunctionala a organismului, varsta, sexul, starea de sanatate, caracterul alimentatiei si gradul de
antrenament. Factorii pihologici sunt: nivelul de dezvoltare a aptitudinilor, motivatia si interesul pentru
munca si componentele atitudinale si volitionale ale caracterului.
Conditiile socio-economice se refera la procesul de munca (organizarea muncii, regimul
pauzelor, echipamentul tehnic si modul lor de utilizare), factorii mediului social si psihosocial ambiant
si conditiile socio-culturale (nivelul cultural si profesional al oamenilor, modul de organizare si de
folosire a timpului liber si a concediului de odihna).
Din capacitatea de munca potentiala, partea care este cheltuita in activitatea de munca sa
numeste capacitate de munca functionala, iar cea necesara pentru indeplinirea obligatiilor sociale,
familiale si pentru participarea la activitati cultural-sportive si satisfacerea unor hobby-uri consituie
capacitatea de munca si rezerva.
In procesul de munca, fenomenul de oboseala afecteaza capacitatea de munca functionala.
Cand capacitatea de munca functionala solicita impreuna cu capacitatea de munca de rezerva
cheltuita depasesc capacitatea de munca potentiala, apare fenomenul de oboseala.

11.1. Simptomele oboselii

OBIECTIVE economice:
• cantitative:
o scăderea randamentului;
o scăderea ritmului de muncă;
o oscilaţii ale performanţelor;
o accidente de muncă;
• calitative:
o creşterea numărului de erori şi a
rebuturilor;
o scăderea capacităţii creative;
fiziologice:
• respiraţia accentuată;
• creşterea tensiunii arteriale şi a pulsului;
• creşterea consumului de oxigen;
• modificări în compoziţia sângelui şi a urinei;
• modificări în activitatea glandelor endocrine;
• dureri musculare;
• ameţeli;
SUBIECTIVE Psihologice
• apariţia senzaţiei de oboseală;
• tonalitate afectivă neplăcută;
• somnolenţă, senzaţie de slăbiciune;
• stare tensionată, conflictuală şi de frustrare;
• nemulţumiri faţă de sine însuşi

Schema 8 – Simptomele oboselii

Simptomele oboselii se constituie în acelaşi timp şi în consecinţe ale acesteia care nu apar
toate deodată. Din punct de vedere economic (cantitativ şi calitativ), trei dintre consecinţele acesteia
sunt mai importante: scăderea randamentului şi a capacităţii creatoare în muncă şi ca una dintre
cauzele importante ale accidentelor de muncă.
Consecinţele (simptomele) economice ale oboselii sunt vizibile înaintea celor fiziologice, dintre
care consumul de oxigen este mai mare în cazul eforturilor intelectuale. Creierul consumă de circa
patru ori mai mult oxigen decât alte organe din corpul omului.
Simptomele (consecinţele) subiective, psihologice mai importante ale oboselii sunt senzaţia de
oboseală şi starea tensionată, conflictuală şi de nemulţumire faţă de propria persoană care nu mai
reuşeşte să realizeze ce şi-a propus, tocmai din cauza fenomenului de oboseală.
Senzaţia de oboseală precede toate celelalte simptome, având rol de protecţie prin aceea că
semnalizează atingerea unui prag maxim al consumului energetic, depăşirea căruia punând în
primejdie sănătatea şi uneori chiar viaţa persoanei în cauză.
Nesocotirea acestui semnal de alarmă înseamnă semnarea în alb a unor poliţe care mai
devreme sau mai târziu, dar în mod sigur, devin scadente prin surmenaj, boală, invaliditate sau
deces.

Cauzele oboselii
Sursa fundamentală a oboselii este efortul prelungit depus în activitatea de muncă. Dacă
aceasta ar fi singura cauză, atunci fenomenul de oboseală s-ar instala mai târziu, iar profilaxia
acestuia ar fi mai simplă şi cu eficacitate sporită.
În realitate, aproape întotdeauna, oboseala este determinată de un complex de factori, dintre
care efortul prelungit în muncă este doar unul, precipitând apariţia fenomenului de oboseală mai
devreme decât s-ar justifica prin energia cheltuită în procesul de muncă.
Factorii care se supraadaugă efortului prelungit în muncă determinând oboseala precoce sunt:
• fizici: caracteristici ale mediului fizic ambiant care nu sunt la parametrii convenabili
particularităţilor psihofiziologice ale muncitorilor;
• condiţii specifice practicării anumitor profesiuni (minerit, siderurgie, explorări petroliere etc.)
deosebit de dure pentru organism;
• fiziologici: starea precară a sănătăţii; alimentaţie insuficientă sau având carenţe ale unor
componente nutritive esenţiale (proteine, zaharuri); nesatisfacerea necesităţilor de odihnă
pasivă (somn) şi folosirea insuficientă a odihnei active; gradul scăzut de antrenament în
muncă etc.;
• psihologici: nivelul scăzut al motivaţiilor intrinseci şi predominarea motivaţiilor extrinseci; nivel
de aspiraţii nemobilizator sau inexistent; neechilibru emotiv;
• psihosociali: atmosfera tensionată la locul de muncă, teamă de sancţiuni, răspundere
profesională şi/sau socială mare, nivel scăzut sau neechitabil al recompenselor etc.;
• organizarea muncii: regimul de muncă şi al pauzelor în timpul producţiei necorespunzător,
ritm de muncă impus, superior posibilităţilor umane, grad mare de risc şi de răspundere în
muncă, slaba organizare a muncii, specificul producţiei mecanizate, în flux (plictiseala şi
monotonia în cazul muncii la bandă rulantă) etc.
Oboseala şi odihna
Oboseala în muncă, încadrându-se în categoria fenomenelor normale şi având semnificaţia
unui avertismuent, nu se pune problema „desfiinţării” ei, ci a ameliorării condiţiilor de muncă şi a
creşterii gradului de antrenament pentru ca oamenii să devină mai rezistenţi faţă de oboseală. Odată
oboseala instalată este necesar să se adopte măsuri eficiente de refacere a capacităţii de muncă.
a. Măsuri profilactice generale:
• organizarea raţională a muncii, avându-se în vedere curba randamentului şi a oboselii zilnice
şi săptămânale. Conform acestor indicatori, la începutul zilei şi al săptămânii de lucru se vor
efectua munci mai uşoare pentru a permite organismului să se adapteze la activitatea de
muncă după perioada de repaus.
De asemenea, spre sfârşitul zilei şi în ultima zi a săptămânii de lucru se vor planifica activităţile mai
uşoare (finisări, întreţinere şi reparaţii etc.);
• ameliorarea condiţiilor mediului fizic ambiant şi a celor de microclimat;
• îmbunătăţirea ambianţei psihosociale atât în cadrul grupurilor de muncă, cât şi al raporturilor
ierarhice şi de colaborare intragrupale;
• orientarea, selecţia şi pregătirea profesională la timp şi bine făcută.
Menţionăm că succesul unor măsuri profilactice locale (în cadrul întreprinderii) privind fenomenul de
oboseală va fi mai mare dacă va fi susţinut şi de măsuri generale menite să scadă stresul existenţial
prin creşterea standardului de viaţă, reducerea şomajului, micşorarea factorilor de risc cotidian –
huliganismul, tâlharii şi hoţii, comportamentul ireverenţios al personalului din serviciile publice etc.
b. Măsuri pentru refacerea capacităţii de muncă:
Oboseala în muncă nu se remite prin mijloace excitante: tutun, cafea, alcool, barbiturice.
Mijlocul principal, esenţial şi eficace pentru refacerea capacităţii de muncă este odihna sub
forma repausului pasiv (somn) şi repausului activ.
Repausul pasiv sub forma unui anumit număr de ore de somn în timpul a 24 de ore este
necesar oricărei persoane. Durata somnului este în funcţie de mărimea efortului depus, specificul
muncii (fizice sau intelectuale), gradul de antrenament, particularităţile temperamentale etc.
Somnul poate fi compact (doar în timpul nopţii sau al zilei în cazul muncii în schimbul 3) sau în
mai multe reprize (noaptea şi după-amiază).
Repausul activ se practică în timpul pauzelor din producţie, după încheierea zilei de muncă, la
sfârşitul săptămânii şi în concediul de odihnă.
Necesitatea acestei forme de repaus se explică prin legea inducţiei reciproce a activităţii
nervoase superioare, după care apariţia unui focar de excitaţie pe scoarţa cerebrală determină
inhibiţia altor centri nervoşi, permiţând astfel refacerea capacităţii funcţionale a acestora.
Din punct de vedere acţional, repausul activ înseamnă desfăşurarea unei activităţi mai uşoare
şi mai atractive care să aibă rol compensator faţă de activităţile profesionale de bază, din momentul
în care a apărut senzaţia de oboseală şi nu mai târziu.
Asemenea activităţi pot fi câteva mişcări de relaxare musculară şi nervoasă în timpul pauzei
din producţie, activităţi gospodăreşti şi cultural sportive, practicarea unor hobby-uri după-amiază şi la
sfârşit de săptămână, petrecerea concediului de odihnă în afara domiciliului şi a localităţii de
reşedinţă pentru schimbarea mediului ambiant şi a contextului relaţional etc.
Odihna activă nu poate înlocui odihna pasivă (somnul), ambele forme de repaus trebuind să
fie armonizate, obţinându-se astfel un repaus relaţional, profitabil şi eficient.
In cursul de fata am prezentat numai problematica generala a oboselii in munca, necesara a fi
cunoscuta de psihologul practician la inceputul activitatii sale in întreprindere.
Detalii privind felurile oboselii, manifestarile acesteia, metode de masurare si prevenire a
oboselii pot fi gasite in lucrarile de specialitate de psihologia muncii, psihologie inginereasca,
ergonomia si fiziologia muncii.
Termeni utilizati
1.Oboseala in munca, fenomen psihofiziologic normal, care apare la oricare om sanatos, in principal
ca efect al efortului prelungit in munca, se manifesta printr-un ansamblu de simptome obiective si
subiective si se poate remite prin odihna obisnuita (repaus din timpul a 24 de ore sub forma somnului
si odihnei active, realizate prin activitati recreative). Oboseala apare atunci cand capacitatea de
munca functionala si capacitatea de munca de rezerva depasesc capacitatea de munca potentiala.
2.Sumenajul-faza avnsata de oboseala, din cauza unor eforturi prelungite in munca, care nu a putut
fi remisa prin odihna obisnuita. Inlaturarea acestei consecinte a oboselii necesita masuri energice ca:
intreruperea temporara a activitatii prin concediu de odihna sau medical, schimbarea temporara sau
definitiva a locului de munca sau chiar a profesiunii, tratament medical, pensionare de boala.
3.Capacitatea de munca, posibilitatea omului de a efectua o anumita cantitate de munca, intr-o
unitate de timp, fara sa se modifice calitatea acesteia.
4.Capaciteatea de munca potentiala, resursa individuala de a munci determinata de capacitatea
energetica a organismului, de o serie de factori fiziologici si psihologici, de conditiile social-economice
si culturale.
5.Capacitatea de munca fuctionala, parte din capacitatea de munca potentiala, consumata in
activitatea de munca.
6.Capacitatea de munca de rezerva, parte din capacitatea de munca potentiala, consumata pentru
indeplinitea obligatiilor sociale, familiale si pentru participarea la activitati cultural sportive,
satisfacerea unor hobby-urietc.
7.Simptomele oboselii, manifestari obiective (economice si fiziologice) si subiective (psihologice)
prin care oboseala se manifesta in activitatea omului si a starii sale de spirit.
8.Repausul (odihna ) pasiv, somnul necesar oricarei persoane, pa timp de 24 de or, a carei durata
este infunctie de capacitatea sa de munca potentiala, de marimea efortuluide munca depus si
obisnuinta.
9.Repausul (odihna) activ, realizat prin intreruperea activitatii de munca si desfasurarea unor alte
activitati cu caracter compensator in timpul pauzelor din productie, dupa incheierea zilei de munca, la
sfarsitul saptamanii si in concediul de odihna.
ACCIDENTELE DE MUNCĂ
12.1. Caracterizare generală a accidentelor de muncă
Accidentele de muncă sunt evenimente neprevăzute care survin în timpul desfăşurării
activităţii de producţie şi care pot avea consecinţe dăunătoare atât pentru om, cât şi pentru
echipamentele tehnice cu care acesta lucrează.
În această definiţie nu sunt cuprinse evenimentele care se produc în timpul deplasării de la
domiciliul salariatului la întreprinderea la care lucrează şi nici de la întreprindere acasă. Cu toate
acestea, legislaţia muncii consideră că şi evenimentele petrecute în aceste perioade şi care se
soldează cu accidentarea salariatului sunt tot accidente de muncă (accidentele de maşină,
alunecările pe gheaţă etc.).
O altă inadvertenţă faţă de definiţia considerată în mod unanim este includerea în categoria
accidentelor de muncă şi a evenimentelor care s-au produs prin încălcarea unor reglementări ale
desfăşurării procesului de muncă fără ca acestea să aibă vreo consecinţă negativă asupra oamenilor
sau a maşinilor şi utilajelor pe care le foloseau în acel moment.
Accidentele de muncă au importanţă atât individuală, cât şi socială. Din punct de vedere
individual, accidentul constituie o traumă fizică şi psihică prin urmările pe care le poate avea pentru
sănătatea şi stabilitatea emoţională a persoanei în cauză, la care se adaugă pierderile materiale prin
timpul irosit şi banii cheltuiţi pentru tratament, sau datorită invalidităţilor temporare sau definitive
posibile să se producă.
Din punct de vedere social, accidentele de muncă sunt contabilizate ca pierderi economice ale
întreprinderii, datorită cheltuielilor efectuate pentru plata drepturilor de asigurări sociale, imobilizarea
unei părţi a forţei de muncă şi a echipamentelor tehnice, care necesită uneori reparaţii costisitoare.
Din aceste motive, problema accidentelor de muncă este încadrată în reglementări foarte stricte şi
trebuie tratată cu multă seriozitate atât de către agenţii economici, cât şi de fiecare salariat.
Accidentele de muncă nu sunt fenomene întâmplătoare. Ci sunt determinate de una sau mai
multe cauze. Pe ansamblul cazuisticii, cca 20% dintre accidentele de muncă se datorează factorilor
tehnici şi cca 80% factorului uman. Datorită acestui specific, implicaţiile psihologiei şi ale psihologului
practician sunt foarte necesare, îndeosebi pe linia acţiunilor de prevenire a accidentelor de muncă.
Datele statisticie şi cazuistica accidentelor de muncă dovedesc că frecvenţa acestora se
datorează întotdeauna unor cauze previzibile şi doar gravitatea accidentelor muncă este supusă
hazardului. Cunoscându-se aceste particularităţi, măsurile de prevenire sunt necesare şi eficace,
ducând la scăderea numărului de accidente de muncă.
În ceea ce priveşte implicarea numai a anumitor persoane în producerea accidentelor de
muncă, aceasta este o realitate care, de asemenea, poate fi cunoscută şi evitată prin măsuri de
orientare şi selecţie profesională care să oprească încadrarea pe locuri de muncă periculoase a unor
persoane care prin particularităţile lor psihofiziologice sunt contraindicate.
Pentru eficientizarea acţiunilor de prevenire a accidentelor de muncă este necesar ca acestea
să fie studiate şi să fie depistate cauzele tuturor evenimentelor care au produs dereglări şi daune,
indiferent de gravitatea acestora, cunoscându-se că, statistic, la un accident de muncă grav
corespund cca 30 de accidente uşoare şi cca 300 de evenimente fără urmări, dar care, în alte
împrejurări s-ar putea să aibă consecinţe dăunătoare.
Metode de studiere a accidentelor de muncă
Studierea accidentelor de muncă se poate face cu ajutorul mai multor metode: monografică,
grupării, tipografică şi psihologică sau a fişelor.
a. Metoda monografică: constă în analiza detaliată a posturilor de muncă care prezintă un
grad mai mare de probabilitate la producerea accidentelor de muncă. Sunt studiate astfel
caracteristicile maşinilor şi utilajelor, factorii mediului fizic ambiant, modul de organizare a locului de
muncă, factorii de risc etc., elaborându-se pe această bază o micromonografie care cuprinde toate
aceste elemente, precum şi normele de tehnica securităţii muncii şi recomandările din atestatele
ergonomice ale echipamentelor tehnice.
Această monografie a locului de muncă şi fişa cerinţelor postului respectiv sunt discutate de
către şeful direct împreună cu noul angajat în perioada formării sale profesionale. De asemenea,
micromonografia locului de muncă este utilă în cazul producerii unui accident de muncă, în vederea
studierii cauzelor care l-au determinat, pentru adoptarea unor măsuri de prevenire eficente în viitor.
b. Metoda grupării: constă în studierea accidentelor de muncă analoage într-un anumit
interval de timp, a împrejurărilor, cauzelor şi condiţiilor specifice, în vederea adoptării de măsuri
eficiente de prevenire în viitor.
c. Metoda topografică: reda în planul secţiilor de producţie, cu ajutorul unor semne
convenţionale caracteristice pentru fiecare tip de accident de muncă, locul de muncă unde s-au
produs acestea. Acumularea, în anumite posturi de muncă, a mai multor semne convenţionale
identice semnifică producerea de accidente de muncă similare, ceea ce determină analiza
împrejurărilor şi a condiţiilor specifice pentru adoptarea de măsuri de protecţie (din partea maşinilor)
şi prevenire (din partea oamenilor) în viitor.

d. Metoda psihologică a fişelor: investighează persoanele care au fost autori, au suferit


consecinţele unor accidente de muncă sau au întrunit ambele situaţii. Interesează în aceste cazuri
toate datele personale ale subiecţilor care ar fi putut avea legături cu accidentul produs, de pildă,
vechimea în profesie şi la locul de muncă incriminat, principalele caracteristici psihofiziologice şi
psihosociale ale persoanelor în cauză, informaţii cu privire la situaţia familiară a acestora, distanţa de
la domiciu la întreprindere, dacă au mai fost angajaţi în situaţii periculoase sau accidentaţi, atitudinile
fţaă de normele de tehnica securităţii muncii, participarea la instructajele periodice organizate de
compartimentul de protecţia muncii din întreprindere etc.
Pe baza tuturor acestor date se completează fişa (de aici şi denumirea metodei) persoanei
accidentate, care constituie documentul primar necesar analizei cauzelor accidentelor de muncă
datorate factorului uman.
La completarea acestei fişe participă cadre tehnice de specialitate, şeful direct al postului de
muncă respectiv, titularul locului de muncă şi psihologul întreprinderii.
Cu ajutor acestor metode se pot studia atât cauzele tehnice, cât şi cele ce ţin de neglijenţa,
nepriceperea sau erorile umane, cu scopul de a elabora metode eficace de prevenire a accidentelor
de muncă sau cel puţin de scădere a frecvenţei acestora.
12.3. Cauzele accidentelor de muncă

• plasticitate funcţională redusă


a proceselor de excitaţie şi
inhibiţie
Psiofiziologice a. Innăscute • echilibru precar al proceselor
de excitaţie şi inhibiţie
• carenţe în dezvoltarea unor
organe de simţ
• dezechilibru emotiv
b. Dobândite • vârstă
• experienţă în muncă
• accidente în antecedentele
personale
c. • consumul de alcool
Temporare • starea de sănătate
• starea de oboseală
Psihologice • nivelul scăzut de dezvoltare a aptitudinilor şi
deprinderilor profesionale
• motivaţie redusă pentru muncă
Psihosociale • ambianţa psohosocială tensionată
• slaba integrare socioprofesională
• plictiseala şi oboseala determinate de
navetism şi de precaritatea mijloacelor de
transport în comun
• universul familial problematic
Deficienţe în organizarea • defecţiuni ale procesului tehnologic
activităţilor de muncă • defecţiuni ale echipamentelor tehnice
• dereglări şi încrucişări în transportul intern
• reţele de comunicare distorsionate
• carenţa unor mijloace de protecţia muncii

Schema 9 – Cauzele accidentelor de muncă

a. Fără îndoială că o cauză majoră a accidentelor de muncă o reprezintă o anumită


susceptibilate la accidentare determinată de unele particularităţi psihofiziologice înnăscute. Din
această categorie fac parte:
• plasticitatea funcţională redusă a proceselor nervoase de excitaţie sau inhibiţie, care creează
dificultăţi adaptatorii rapide la situaţii noi;
• insuficienta dezvolare a unor organe de simţ, dintre care văzul şi auzul au un rol important în
activităţile de muncă;
• echilibrul precar al proceselor de excitaţie şi inhibiţie în favoarea unei excitabilităţi sporite, care
conduc la reacţii pripite, dezorganizarea activităţii de muncă şi cauza, uneori, a dereglărilor
sau chiar accidentelor în procesul de producţie;
• dezechilibrul în plan emotiv, care favorizează pierderea stăpânirii de sine, panica etc., care
conduc la mărirea timpului de reacţie (din cauza clipei de spaimă) la reacţii greşite sau
dezordonate.
Aceste particularităţi psihofiziologice înnăscute, proprii la cca 10% din muncitorii care devin
astfel responsabili de cca 50% dintre accidentele de muncă, nu reprezintă o fatalitate care să
alimenteze atitudinile de pasivitate faţă de normele de tehnica securităţii muncii. Cunoscând această
realitate, se poate interveni prin orientare şi selecţie profesională, care să excludă persoanele
vulnerabile de la locurile de muncă periculoase şi prin îmbunătăţiri tehnice la echipamente, care să
protejeze persoanele care ocupă posturi de muncă în astfel de locuri periculoase.
b. O a doua categorie sunt cauzele psihofiziologice dobândite, din care fac parte vârsta şi
existenţa unor accidente în antecedentele personale.
Vârsta se corelează de cele mai multe ori şi cu experienţa în profesiune şi la locul de muncă.
Din aceste puncte de vedere ar trebui ca tinerii, deci persoanele cu experienţă mai redusă, să
provoace mai multe accidente decât vârstinicii, persoane care se presupune că ar avea mai multă
experienţă.
În realitate, şi tinerii, şi persoanele mai în vârstă produc accidente în cifre comparabile. Tinerii,
pentru că sunt lipsiţi de experienţă, se hazardează mai uşor în acţiunile periculoase, au tendinţa de a
risca şi au mai puţine obligaţii familiale care să îi facă temători pentru viaţa şi sănătatea lor, iar
persoanele în vârstă greşesc sau sunt neatente tocmai datorită unei experienţa mai îndelungate,
lipsite de accidente de muncă.
Existenţa unor accidente de muncă în antecedentele personale, mai ales dacă acestea au fost
de gravitate mare, fac ca persoanele emotive să fie influenţate de întreaga ambianţă a locului de
muncă unde s-au produs accidentele şi, din această cauză, să lucreze sub presiune, de teama de a
nu se mai produce un nou accident. Această stare poate ea însăşi să devină factorul principal al unui
nou accidente.
Pentru a evita o recidivă se recomandă ca persoanele care au provocat sau suportat accidente
de muncă deosebite să nu mai lucreze în locurile de muncă respective.
c. O a treia categorie de cauze psihofiziologice sunt cele cu caracter temporar, în care se
înscriu: consumul de alcool, starea sănătăţii şi oboseala în muncă.
Consumul de alcool determină modificări substanţiale ale unor funcţiuni şi procese psihice,
care se răsfrâng în mod negativ asupra comportamentului în general şi a celui manifestat în
activitatea de muncă în mod special. Astfel, modifică timpul de reacţie, fie micşorându-l, fie mărindu-l,
în ambele situaţii intrând în contratimp cu tempoul obişnuit de lucru, acordat cu cel al procesului
tehnologic, constituind astfel una dintre cauzele accidentelor de muncă.
De asemenea, slăbeşte capacitatea de concentrare a atenţiei, scade capacitatea de
coordonare a mişcărilor şi modifică tonalitatea afectiva care, dacă devine euforică, îndeamnă la acte
necugetate, hazardate, sau, dacă devine tristă, duce la pasivitate şi fatalism.
Dacă ţinem seama de faptul că efectele consumului de alcool cresc în proporţie logaritmică
faţă de cantitatea ingerată şi că efectele durează circa 10 ore, atunci măsurile prohibitive trebuie luate
nu numai în timpul activităţii de muncă, ci cu cel puţin o jumătate de zi înaintea începerii lucrului şi
trebuie să fie necondiţionate şi totale, indiferent de specificul muncii şi al răspunderilor.
Starea sănătăţii poate influenţa producerea unor accidente de muncă, dat fiind că un om
bolnav, care are febră, acuză diferite dureri etc., este o persoană cu o rezistenţă redusă, mai
vulnerabilă la factorii mediului fizic ambiant şi la exigeneţele procesului de muncă.
Starea de oboseală constituie un factor de risc în producerea accidentelor de muncă prin
efectele pe care le produce, şi anume: blocaje de scurtă durată (câteva secunde) în reacţiile de
răspuns (acţionarea organelor de comandă), regresia deprinderilor de muncă sau anularea
deprinderilor noi de muncă şi reactivarea unor deprinderi care nu mai corespund procesului
tehnologic, creşterea stărilor emoţionale.
Menţionăm că prelungirea timpului de lucru prin ore suplimentare favorizează accentuarea
stării de oboseală şi îmbolnăvirile profesionale care devin cauze importante ale accidentelor de
muncă.
d. Din categoria cauzelor psihologice ale accidentelor de muncă reţinem nivelul scăzut de
dezvoltare a aptitudinilor şi deprinderilor profesionale şi a motivaţiei scăzute pentru muncă, în
general, şi pentru meseria practicată, în mod deosebit.
Nivelul scăzut de dezvoltare a aptitudinilor şi deprinderilor profesionale este o carenţă majoră
care se reflectă nu numai în nivelul scăzut al performanţelor, ceea ce nu prezintă un pericol pentru
sănătatea şi viaţa muncitorului, ci şi în acţiunile greşite, care pot constitui cauze ale accidentelor de
muncă.
Lipsa de motivaţie alimentează neatenţia, atitudinile de indiferenţă pentru normele de
securitate a muncii, plictiseala şi facilitează apariţia oboselii care, aşa cum am menţionat deja, poate
cauza accidente de muncă.
e. Categoria cauzelor psihosociale ale accidentelor de muncă cuprinde ambianţa psihosocială
tensionată la locul de muncă, relaţiile interpersonale încordate, slaba integrare psiho-socio-
profesională, precum şi plictiseala şi oboseala, determinate de drumurile lungi (uneori ca navetist) de
la domiciul la întreprindere şi înapoi acasă.
Efectele negative ale unor asemenea stări de lucruri se constată prin aceea că frecvenţa
accidentelor de muncă este mai mare la începutul zilei şi săptămânii de lucru şi creşte în perioadele
de acutizare a raporturilor interpersonale sau de intensificare a muncii.
Nu trebuie neglijat nici universul familial, care poate constitui o cauză a accidentelor de muncă
datorită greutăţilor şi dificultăţilor de convieţuire a cuplurilor, standardelor materiale şi culturale
scăzute etc., care preocupă şi abat atenţia oamenilor de la sarcinile de muncă, predispunându-i la
accidente.
f. Deficienţele în organizarea activităţilor de muncă, concretizate în defecţiuni în funcţionarea
procesului tehnologic şi a echipamentelor tehnice, dereglări şi încrucişări în sistemul transportului
intern şi al reţelelor de comunicare, carenţa unor mijloace de protecţie a muncii etc., alimentează
procentul de cca 20% al cauzelor de ordin tehnic ale accidentelor de muncă.
Cunoscând toate aceste cauze şi acţionând prompt şi cu fermitatee pentru preîntâmpinarea
sau înlăturarea lor, frecvenţa accidentelor de muncă poate scădea în mod simţitor. De exemplu,
numai prin activitatea de orientare şi selecţie profesională care să evite angajarea pe posturi de
muncă periculoase a unor persoane contraindicate datorită particularităţilor lor psihofiziologice
înnăscute, numărul accidentelor de muncă ar putea scădea cu 50%.
Prevenirea accidentelor de munca
Mijloacele de prevenire a accidentelor de munca de trei categorii: tehnice, medicale si
psihologice.
1.Mijloacele tehnice se refera la obligativitatea atestatului ergonomic al echipamentului tehnic, care
sa certifice ca acesta a fost conceput si construit tinandu-se seama si de particularitatile fiziologice
ale utilizatorului si sa cuprinda un minimum de prescriptii de folosire.
De asemenea, echiparea masinilor si utilajelor, precum si dotatrea spatiilor de munca cu mijloace
de tehnica a securitatii muncii.
2.Mijloacele medicale vizeaza profilaxia bolilor profesionale prin ameliorarea conditiilor de munca,
examene medicale periodice, administrarea de antidoturi persoanelor care desfasoara activitatea de
munca cu produse toxice, iritanteetc.
3.Mijloacele psihologice de prevenire a accidentelor de munca sunt variate si vizeaza interventia atat
in perioada de pregatire profesionala, cat si in întreprindere.
Astfel, in scoala, psihologul poate contribui la formarea coresta a deprinderilor de munca si la
dezvoltarea motivatiei profesionale. De asemenea, efectueaza examenul de orientare profesionala pe
baza caruia exercita indrumari vocationale.
In institutele de proiectari si atelierele de proiectare ale intreprinderilor psihologul poate seconda
inginerul in conceperea si elaborarea unor proiecte de masini si utilaje care sa corespunda
standardelor psihofiziologice ale utilizatorilor.
In întreprindere, psihologul practician este cel care efectueaza examenele de selectie
profesionala, participa la analiza cauzelor accidentelor de munca, studiaza motivele pentru care
mijloacele de tehnica securitatii muncii nu sunt folosite, iar normele si reglementarile de protectia
muncii nu sunt respectate, contribuie la imbunatatirea mijloacelor audio-vizuale folosite in aceste
scopuri etc.
Dificultatile activitatilor in domeniul prevenirii accidentelor de munca si de aici importanta
contributiei psihologiei si a psihologului practician constau in accea ca majoritatea oamenilor
subestimeaza pericolele de accidentare sau considera ca sunt importante, dar nu ii privesc pe ei,
deoarece nu s-au accidentat niciodata. De asemenea, in greutatile provacate de mentalitatile
invechite privind protectia individuala a muncii si a modificarii unor deprinderi de munca gresit formate
sau depasite de progresul tehnic.
D. Cristea Tratat de psihologie sociala pag. 91-121

Persoana

1.Personalitatea umană din perspectivă psihosocială

Principalul element constitutiv al oricărei structuri sociale îl reprezintă persoana, înţeleasă ca


subsistem relaţional bazal, având o anumită identitate şi poziţie socială, cu drepturi, obligaţii şi funcţii
specifice în cadrul sistemului social real. La nivelul persoanei ca entitate psihosocială se realizează
interacţiunea dinamică dintre individual şi social, dintre procesele sau fenomenele psihice care stau la
baza elaborării conduitelor şi procesele psihosociale care condiţionează forma şi conţinutul acestora.

Distincţii conceptuale

Diversitatea raporturilor dintre individual şi social, aşa cum apar acestea la diferitele niveluri ale
structurilor sociale, este relevată de o serie de concepte adiacente: individ, individualitate, persoană,
personaj, personalitate, statut, rol, joc de rol, personalitate de statut (5; 6; 231 ş.a.). Acestea sunt de
fapt diferitele ipostaze psihosociale ale omului ca subiect şi actor social.

Individul reprezintă entitatea biologică a fiinţei, în ceea ce are ea generic la nivelul speciei din punct
de vedere strict material. Fiind unitatea biologică primară şi indisolubilă a oricărei specii, în conţinutul
noţiunii de individ nu vom găsi referiri la notele de valoare sau de diferenţiere calitativă , aşa cum vor
apare acestea la nivelul individualităţii, de exemplu.

Individualitatea este expresia individului diferenţiat în plan biologic şi psihologic. Calitatea de


„individualitate" este dată de acele caracteristici fizice, psihice şi psihofiziologice unice, irepetabile,
care particularizează individul concret, pe fondul unor mecanisme şi forme proprii de adaptare şi
manifestare comportamentală. Dacă individul nu reprezintă decât unitatea biologică a speciei,
individualitatea se constituie deja ca subiect al acţiunii sociale, diferenţierea sa realizându-se
preponderent în plan psihosocial.

Persoana desemnează sistemul de însuşiri, relaţii şi calităţi psihosociale care dau identitate socială
individului. Deci, se are în vedere fiinţa concretă cu o identitate socială determinată (nume, familie,
loc şi dată de naştere, statut social ş.a.), având o anumită poziţie în cadrul sistemului social, cu
anumite drepturi şi obligaţii de care este conştientă. Persoana trebuie înţeleasă atât ca nucleu
relaţional în cadrul oricărui subsistem social (familie, grup, organizaţie, instituţie), având anumite
determinaţii de ordin sociocultural (statut, etnie, religie ş.a.), cât şi ca o individualitate conştientă de
sine şi recunoscută de ceilalţi ca având o identitate anume în cadrul relaţiilor şi structurilor sociale ale
grupurilor şi comunităţii.

Personajul este persoana aflată în împrejurări concrete, îndeplinind anumite funcţii publice şi fiind
implicată activ într-un contezt relaţional determinat. Personajul implică adoptarea unor atitudini şi
conduite specifice rolurilor sociale pe care le joacă, acestea căpătând caracterul unor „măşti“ sociale
prin care persoana se metamorfozează în personaj. La nivelul persoanei identificăm potenţialităţile
psihosociale ale cuiva, iar la nivelul personajului se realizează obiectivarea acestor potenţialităţi, în
funcţie de împrejurările concrete specifice situaţiilor sociale în care se găseşte plasată persoana. În
consecinţă, în timp ce persoana reprezintă elementele de identitate, continuitate şi stabilitate
psihosocială ale individului, personajul evidenţiază modalităţile de inserare socială activă ale
persoanei, precum şi aspectele tranziente şi conjuncturale ale conduitei participative la viaţa socială a
comunităţii.
Fiind un compromis între spontaneitatea creatoare a subiectului, determinată de aspiraţii, aptitudini,
trăsături de personalitate etc., pe de o parte, şi normele sociale care reglează conduitele în funcţie de
poziţia socială ocupată, pe de altă parte, personajele se pot prezenta în mai multe ipostaze: a)
personajul ca stereotip social, care joacă rolul aferent poziţiei pe care o ocupă în societate, fiind
expresia rigidă a imperativelor sociale („ce am datoria să fiu)“; b) personajul ca ideal personal, prin
care persoanele "volitive" se automodelează în raport cu propriile idealuri şi aspiraţii („ce vreau să
fiu“); c) personajul ca „mască“, prin care subiectul se prezintă deliberat într-o anumită ipostază pentru
cei din jur, disimulând unele faţete ale propriei personalităţi („ce vreau să pară că sunt“); d)
personajul ca refugiu, conduita impusă de statut fiind un alibi moral pentru propriul comportament („ce
mi se impune să fiu“) etc.

Personalitatea, într-o accepţie curentă, desemnează persoana maximal valorizată social,


recunoscută ca atare prin performanţă, ţinută morală sau profesională exemplară, rolul deosebit jucat
în anumite situaţii importante pentru comunitate etc. În acest sens, personalitatea este persoana,
respectiv personajul devenit etalon valoric pentru anumite domenii de activitate sau pentru viaţa
socială în general. Astfel, vom deosebi personalităţi âle vieţii politice, economice, ştiinţifice, artistice,
religioase, educaţionale , militare ş.a.
În sens strict psihologic, prin personalitate se înţelege modul specific de organizare a trăsăturilor şi
însuşirilor psihofizice şi psihosociale ale persoanei; este o structură dinamică de natură bio-psiho-
socială care, la un anumit individ, asigură adaptarea originală la mediul natural şi social.
Personalitatea are caracterul unei structuri vectorizată axiologic şi teleologic, trinomul valoriatitudini-
idealuri fiind principalul nucleu funcţional care mediază elaborarea conduitelor sociale.

Raporturile dintre persoană, personaj, personalitate. Din perspectiva psihologiei sociale,


persoana îndeplineşte funcţia de concept central, în jurul său polarizându-se seria de noţiuni conexe
prezentate mai sus. Analiza relaţiilor dintre acestea va evidenţia implicit şi mecanismele psihosociale
care fundamentează interacţiune dintre individual şi social (v. fig.3.1). Distincţia dintre noţiunea de
individ (ins - într-o altă terminologie) şi cea de individualitate semnifică trecerea de la fiinţa generică,
înţeleasă ca unitate indivizibilă a speciei, la fiinţa unică şi irepetabilă, percepută conştient ca atare,
într-un context sociocultural dat. Diferenţierile specifice individualităţii ţin atât de anumite caracteristici
biofizice determinate de variaţii genetice aleatorii, cât mai ales de acele particularităţi psihosociale
care rezultă în urma influenţelor unice ale mediului natural şi social asupra proceselor ontogenetice
de formare a structurilor cognitive, afective, motivaţionale, relaţionale sau aptitudinale ale subiectului.
Elementul central al oricărei individualităţi îl reprezintă modul de organizare şi ierarhizare funcţională
a acestor însuşiri unice de natură bio-psihosocială, adică ceea ce – în termeni psihologici – se
numeşte personalitate.
Din perspectivă psihosocială, personalitatea trebuie înţeleasă ca un operator central în cadrul
tuturor ipostazelor subiectului uman: aceea de individualitate, persoană, personaj sau personalitate
publică. Calitatea de operator a personalităţii trebuie înţeleasă în felul următor. În ontogeneză, infinit
de variatele influenţe ale mediului determină apariţia unor însuşiri şi particularităţi psihice şi
psihosociale, structurale sau funcţionale, care, în virtutea legilor care guvernează sistemele complexe
cu autoreglare, încep să se organizeze ierarhic. Procesul formării şi structurării personalităţii are un
caracter dinamic şi progresiv, sistemul astfel format mijlocind şi condiţionând pe mai departe toate re-
laţiile individ-mediu; relaţii care, la rândul lor, printr-o conexiune circulară continuă, determină un grad
şi mai înalt de organizare şi funcţionare a personalităţii. Astfel, în oricare moment al existenţei,
personalitatea ca structură operatorie condiţionează elaborarea reacţiilor atitudinale şi
comportamentale ale persoanei, în funcţie de informaţia primită, particularităţile situaţiei concrete în
care se găseşte plasat subiectul, precum şi în funcţie de vectorii motivaţionali şi axiologici care îi sunt
specifici.
Individualitatea integrată şi recunoscută social capătă atributul de persoană. În timp ce la
nivelul individualităţii avem în vedere caracteristicile care diferenţiază un individ de un altul, persoana
nu mai poate fi înţeleasă decât în relaţie, atributele specifice acesteia fiind date de elementele de
identificare socială, poziţia în diferitele structuri sociale, îndatoririle şi drepturile specifice statutelor
ocupate ş.a.
Aspectul dinamic al persoanei îl reprezintă personajul, în diferitele sale ipostaze, în funcţie de
rolurile active în care se implică, de spontaneitatea sa creatoare şi de particularităţile situaţiilor
concrete în care se manifestă. Persoana este o sumă de virtualităţi, în timp ce personajul este
persoana în act, ipostaza efectivă de manifestare a individualităţii. În procesul socializării şi învăţării
sociale se transmite nu numai o parte a experienţei acumulate de colectivitate, ci şi acele norme şi
modele practice care vor permite persoanei să intre într-un „joc interacţional“ specific fiecărui rol pe
care şi-1 asumă. Inteligenţa socială, imaginaţia şi flexibilitatea relaţională, precum şi experienţa
dobândită sunt factorii care condiţionează în cea mai mare măsură eficienţa şi adecvarea
psihosocială a comportamentelor de rol pe care le dezvoltă conform poziţiilor ocupate în diferitele
structuri sociale: politice, economice, culturale etc.
Obiectivarea persoanei la un înalt nivel de performanţă şi relevanţă socială echivalează cu
transformarea personajului în personalitate publică, ipostază în care devine model social şi reper
axiologic pentru ceilalţi membri ai colectivităţii. Obţinerea calităţii de persoană publică ţine atât de
calităţile obiective ale persoanei, de puterea motivaţională, nivelul de aspiraţie şi voinţa de realizare a
Eu-lui, cât şi de împrejurările psihosociale sau imperativele conjuncturilor istorice şi socioculturale.
Nucleul structural şi funcţional al tuturor acestor ipostaze (individualitate, persoană, personaj,
personalitate publică) îl constituie personalitatea, înţeleasă ca mod de organizare a însuşirilor bio-
psiho-sociale ale individului. Acest nucleu asigură atât continuitatea şi coerenţa psihică în planul
istoriei individului, cât şi funcţionarea mecanismelor fundamentale ale adaptării originale la mediul
natural şi social, cât şi pe cele de reglare dinamică a comportamentelor şi de conservare a propriilor
structuri.
Parcurgând un proces continuu de dezvoltare, personalitatea capătă anumite particularităţi
speciffc8' formei de integrare psihosocială în care se găseşte subiectul. Astfel, vom identifica o formă
de structurare specifică personalităţii în formare, a personalităţii de rol sau aceea împlinită prin creaţie
şi o înaltă valorizare socială. Influenţele psihosociale derivând din modul de participare la viaţa
socială, sau din particularităţile poziţiilor ocupate şi rolurilor jucate nu vor rămâne fără efecte în planul
structurilor personalităţii: structurile cognitive, afective, conative, motivaţionale sau relaţionale pot
suferi atât modificări de conţinut , cât mai ales de reorganizare şi reponderare în cadrul sistemului
central, pe fondul unei fenomenologii psihosociale care va fi studiată în capitolele următoare.
Drumul în viaţă al unui ins este dat de interacţiune dinamică dintre calităţile personale de ordin
nativ sau dobândit, particularităţile mediului psihosocial şi sociocultural în care evoluează în
ontogeneză, împrejurările social-istorice care apar ca un dat obiectiv pentru istoria individuală etc.
Este istorie consumată!
Înţelegerea persoanei ca element fundamental al oricărei structuri sociale comportă dezvoltarea
mai multor aspecte teoretice: 1) analiza comparativă a principalelor modele privind structura
persoanei şi personalităţii, precum şi a raporturilor dintre ele; 2) evidenţierea structurii şi dinamicii
interne a persoanei, înţeleasă ca sistem relaţional; 3) relevarea etapelor de formare şi inserţie socială
a personalităţii; 4) analiza raporturilor dintre structurile bio-psiho-sociale ale persoanei, imaginea de
sine, comportamentele interpersonale şi fenomenele psihosociale aferente; 5) influenţa specifică pe
care diferitele structuri psihosociale (familiale, şcolare, profesionale, religioase ş.a.) le au atât asupra
dinamicii generale a personalităţii, cât şi asupra diferitelor etape de formare şi dezvoltare a acesteia
(copilărie, adolescenţă, tinereţe, maturitate, senectute); 6) mecanismele psihosociale prin intermediul
cărora persoanele exercită la rândul lor influenţe asupra structurilor sociale.
În schema de mai jos sunt redate sintetic raporturile dintre diferitele ipostaze ale actorului social
(individ, persoană, personaj etc.), precum şi relaţiile care se stabilesc în plan filogenetic şi
ontogenetic între procesele psihosociale şi socioculturale care condiţionează dinamica evoluţiei
individuale şi sociale. Astfel, drumul în viaţă apare ca un proces psihosocial obiectiv, în care
determinaţiile biologice se împletesc cu cele istorice şi cele culturale.

2.Principalele teorii şi modele privind personalitatea


După cum a rezultat din cele expuse anterior, personalitatea - definită ca mod specific de organizare
dinamică a însuşirilor bio-psiho-sociale ale subiectului - este esenţială pentru înţelegerea persoanei
şi structurilor relaţionale prin care aceasta fiinţează şi se manifestă activ, prin integrare în sistemul
social real. În consecinţă, diferitele teorii asupra personalităţii oferă implicit premisele analizei
structurilor psihosociale ale persoanei, precum şi ale mecanismelor de formare şi evoluţie a relaţiilor
interpersonale şi sociale care circumscriu persoana în cadrul diferitelor tipuri de structuri sociale.
Diversitatea teoriilor asupra personalităţii, departe de a constitui un impediment pentru aceste
analize, reprezintă o bază adecvată pentru abordarea multitudinilor de aspecte şi perspective ale
proceselor şi fenomenelor psihosociale implicate la acest nivel al realităţii sociale. Fiecare teorie oferă
o perspectivă distinctă de abordare şi înţelegere a personalităţii ca sistem real şi virtual de relaţii,
precum şi a raporturilor sale cu structurile psihosociale şi socioculturale
Teoriile asupra personalităţii îndeplinesc multiple funcţii în cunoaşterea şi practica socială:
• Evidenţiază elementele prin intermediul cărora se individualizează membrii unei
colectivităţi, oferind reperele cognitive şi axiologice necesare autopercepţiei şi cunoaşterii de
sine, precum şi ale percepţiei, cunoaşterii şi comparaţiei interpersonale.
• Relevă modalităţile de organizare a însuşirilor şi trăsăturilor psihoindividuale şi psihosociale în
cadrul diferitelor tipuri de structuri ale personalităţii: structuri temperamentale, aptitudinale,
caracteriale; structuri cognitive, afective, conative, motivaţionale, relaţionale, instrumental-
acţionale etc. Astfel, personalitatea devine un fenomen coerent şi inteligibil, cu deosebite
valenţe operaţionale în planul vieţii personale şi sociale.
• Explicitează mecanismele psihice şi psihosociale care stau la baza elaborării
comportamentelor, în funcţie de stimulii externi şi factorii condiţionali interni.
• Identifică etapele dinamicii generale a personalităţii (formare, dezvoltare, involuţie), precum şi
factorii câre condiţionează mutaţiile şi variaţiile care intervin în cadrul acestui proces evolutiv.
• Fac posibile predicţii asupra comportamentelor persoanelor aflate în situaţii determinate, în
funcţie de particularităţile individuale şi caracteristicile mediului social în care evoluează;
predicţia comportamentală reducând apreciabil anxietatea în cadrul raporturilor interpersonale.
• Facilitează cunoaşterea şi comunicarea interpersonală, oferind astfel premisele optimizării
raporturilor umane şi activităţilor sociale. Totodată, pot fundamenta strategii de perfecţionare a
omului ca fiinţă socială şi a societăţii în ansamblu, în calitatea sa de mediu necesar formării şi
manifestării personalităţii umane.
Fiecărei teorii i se poate ataşa un model care are capacitatea de a sintetiza şi operaţionaliza cadrul
conceptual şi legic al acesteia, amplificând şi consolidând în acelaşi timp suportul intuitiv necesar în
practica socială.
În continuare, vom prezenta câteva dintre principalele teorii şi modele asupra personalităţii care au
cea mai mare relevanţă din perspectiva problematicii specifice psihologiei sociale şi a practicii
psihosociale, ca domeniu de aplicaţie al acesteia.
Teoriile psihanalitice asupra personalităţii.
(a) Una dintre cele mai complexe şi fructuoase perspective asupra personalităţii o întâlnim în
cadrul psihanalizei clasice, fundamentată de S. Freud de-a lungul întregii sale opere (1900-
1939). În concepţia freudiană personalitatea este văzută ca un sistem dinamic, animat de doi
vectori energetici fundamentali (erosul şi thanatosul), a cărui evoluţie este dată de raportul
dintre determinaţiile genetice (pulsiunile sexuale - în primul rând) şi cele socio- şi ontogenetice
(normele morale şi culturale care reglează imperativ relaţiile umane). Procesualitatea psihică
este polarizată între conştient şi inconştient, niveluri funcţionale fundamentale ale aparatului
psihic, din a căror relaţionare dinamică rezultă întreaga fenomenologie psihică, normală sau
patologică. Personalitatea cuprinde trei subsisteme, sinele, eul şi supraeul, ale căror
conţinuturi şi particularităţi structurale şi funcţionale determină diferenţierile atitudinale şi
comportamentale ale persoanelor. Fiecare subsistem reflectă într-o formă specifică raporturile
dintre infrastructura biologică şi suprastructura socială. Sintetizând, topica freudiană are
următoarea configuraţie :
Supraeul: normele şi imperativele morale, religioase, etnice şi de relaţionare socială, interioriorizate
în ontogeneză sub influenţa părinţilor şi a mediului social imediat. Îşi are originea în autoritatea
parentală, în idealul admirat şi în identificările copilului cu obiectele afecţiunii sale. Normativitate
socială devenită constrângere interioară.

Eul: instanţă care asigură adaptarea echilibrată a existenţei individuale la exigenţele vieţii sociale.
Fiind guvernat de principiul realităţii, controlează relaţia conştientă cu lumea exterioară, în plan intern
încercând compatibilizarea exigenţelor supraeului cu imperativele primare
ale sinelui, guvernat de principiul plăcerii.
Sinele: rezervorul energiilor şi impulsurilor instinctuale primare (sexuale, agresive, de autoconservare
ş.a.)

Modelul psihanalitic freudian scoate în evidenţă mecanismul psihologic prin care influenţele şi
experienţele sociale din copilărie sunt interiorizate, devenind structuri operatorii ale personalităţii, în
funcţie de care vor fi elaborate multiple seturi atitudinale şi comportamentale ale adultului. În acest
context, complexele psihice sunt unele dintre cele mai relevante exemple ale unor astfel de structuri
operatorii ale personalităţii, care rezultă din jocul factorilor psihoindividuali şi psihosociali, aşa cum se
configurează aceştia în fazele primare ale istoriei individuale. Supraeul constituie expresia directă a
imperativelor sociale interiorizate în copilărie, pe fondul unor relaţii privilegiate, preponderent de
natură afectivă, dintre copil, părinţi şi persoanele semnificative din mediul său imediat. Devenind
cenzorul pulsiunilor instinctuale ale sinelui - guvernat exclusiv de principiul plăcerii, Supraeul are ca
element comun cu acesta faptul că amândouă aparţin trecutului psihologic şi amândouă caută să
obţină o satisfacţie necondiţionată a propriilor tendinţe. Eul, ca subsistem funcţional central al
personalităţii, realizează concilierea şi echilibrarea dinamică a forţelor şi cerinţelor divergente ale
sinelui, supraeului şi realităţii, condiţie esenţială a adaptării normale a subiectului la mediul social.
Alături de eul real (omul aşa cum este), Freud introduce noţiunea de eu ideal, care desemnează
omul aşa cum ar trebui să fie, modelat de o cenzură morală puternică, care să satisfacă esenţa şi
valorile superioare ale fiinţei. În acest context, sentimentele sociale ar rezulta în urma unui proces de
identificare cu ceilalţi membri ai colectivităţii care au acelaşi eu ideal (84) . Modelul posedă
remarcabile valenţe explicative atât asupra mecanismelor psihosociale care stau la baza elaborării
comportamentelor sociale, normale sau patologice, cât şi asupra unei largi fenomenologii legate de
structurarea raporturilor umane în cadrul grupurilor şi mulţimilor sociale.
(b) C.G. Jung aduce câteva corecţii esenţiale concepţiei psihanalitice freudiene, oferind premisele
elaborării unei noi teorii asupra personalităţii. Lărgind conţinutul noţiunii de libidou ca rezervor
energetic fundamental al personalităţii, Jung consideră că acesta nu se reduce numai la factorii
pulsionaţi de natură sexuală, aici incluzându-se şi toate tendinţele şi aspiraţiile creatoare ale
subiectului. În acest fel, realizarea de sine prin creaţie devine principalul factor în explicarea
comportamentului individual şi de grup, precum şi a modalităţilor prin care se realizează în plan
psihologic acest fapt. Totodată, pentru Jung, alături de inconştientul individual există o zonă extinsă
a inconştientului colectiv, rezervorul experienţei ancestrale a speciei, aflată sub forma unor arhetipuri,
imagini cu organizare prototipică şi moduri specifice de gândire asupra unor aspecte universale ale
experienţei umane şi rasiale. Structura generală a personalităţii rezultă din medul cum se focalizează
energiile pulsionale ale inconştientului pe cele două direcţii fundamentale: spre lumea exterioară sau
spre lumea interioară, rezultând tipul de personalitate extravertită sau introvertită (v. tabelu13.1.).
Acest model evidenţiază aspecte importante privind atitudinea generalizată a unei persoane faţă de
mediul său şi faţă de sine însăşi, precum şi tipul de relaţii sociale spre care este predispusă. Însă,
trebuie remarcat faptul că orientarea generalizată a energiilor pulsionale ale libidoului nu are
totdeauna un caracter univoc, putând exista alternanţe în timp între stări de introversiune şi
extraversiune, după cum una dintre aceste tendinţe se poate manifesta conştient, iar cealaltă
inconştient sau subconştient. Contextul social şi experienţa trăită pot de asemenea influenţa aceste
orientări de fond ale personalităţii.

Tabel

Orientarea energiilor Tipul de personalitate. Caracteristici


pulsionale. comportamentale.
Spre lumea exterioară Extravertit: expansivitate, sociabilitate,
asumarea cu uşurinţă a responsabilităţilor
sociale, activitate facilă în grup, adaptabilitate
la situaţii noi; tendinţa spre superficialitate,
datorită mobilităţii excesive; preferinţă pentru
mişcare şi emoţii tari; optimism, veselie,
comunicare facilă; exigenţă redusă; tendinţa
spre agresivitate, datorită unui control redus
al sentimentelor; pragmatism şi spirit realist
în viaţă; spontaneitate.
Echilibrat Ambivert: îmbină diferenţiat caracteristicile
ambelor tipuri, prin atenuarea manifestărilor
extreme şi realizarea unui relativ echilibru
între focalizarea atenţiei şi energiilor atât pe
lumea externă cât şi pe cea internă.
Spre lumea interioară Introvertit: fire închisă, liniştită, rezervată,
distantă, introspectivă, reflexivă,
impresionabilitate, delicateţe afectivă;
adaptabilitate redusă, nesociabilitate,
sensibilitate faţă de părerile celor din jur
(critici sau laude); evită riscurile, emoţiile tari
sau responsabilităţile sociale; viaţă
sufletească bogată, exigenţă, seriozitate,
autocontrol atitudinal, afectiv şi
comportamental; spirit teoretic accentuat.

(c) Pe o direcţie complementară celor două teorii prezentate anterior, A. Adler dezvoltă o concepţie
asupra personalităţii cu multiple implicaţii sociale şi psihosociale. Teza centrală constă în afirmarea
inferiorităţii naturale a omului, atât la nivelul speciei cât şi la nivel individual, apariţia fenomenului de
compensare fiind o modalitate firească şi imperioasă de depăşire a sentimentului de inferioritate. La
nivelul speciei, inferioritatea naturală (faţă de alte specii) şi sentimentul de inferioritate aferent sunt
depăşite prin constituirea societăţii umane, ca formă supremă de compensare bazată pe organizare
şi întrajutorare; sentimentul de comuniune apare spontan ca un factorul esenţial al coeziunii şi
funcţionării societăţii. La nivel individual, sentimentul de inferioritate naturală a copilului, alături de
eventualele privaţiuni şi senzaţii de inconfort care duc la apariţia complexului de inferioritate, stau la
baza comportamentelor compensative prin care situaţia conflictuală este depăşită prin performanţă şi
autodepăşire (v. 3; 4.).
Complexul de inferioritate, unui dintre elementele centrale ale concepţiei adleriene, este expresia
obiectivată la nivelul structurilor psihice a inferiorităţii naturale şi sociale a copilului, precum şi a
efectelor generate de o educaţie inadecvată sau de relaţii sociale disfuncţionale care devalorizează
subiectul în ochii săi şi în ai celor din jur. Complexul de inferioritate, împreună cu sentimentele
aferente, generează apariţia mecanismelor compensative necesare realizării unui echilibru psihic şi
social. Aspiraţia către putere, către dominarea celor din jur, sau către orice formă de superioritate
reprezintă modalităţi tipice de compensare.

Sentimentul de inferioritate împreună cu cel de comuniune pot determina atât configurarea unor
trăsături generale de caracter (optimism/pesimism, altruism/egoism, toleranţă/intoleranţă,
agresivitate/pasivitate, temeritate, timiditate, ş.a.), cât şi adoptarea unui stil de viaţă personal, prin
care se încearcă depăşirea într-un mod specific a complexului de inferioritate.

Personalitatea ca sistem energetic şi pulsional.


O altă serie de teorii consideră personalitatea ca expresia structurată a unor vectori energetici
pulsionali şi motivaţionali care condiţionează în mod esenţial elaborarea sistemelor atitudinale şi
comportamentale ale persoanei.
(a) Concepţia lui A.H. Maslow (1968) aparţine categoriei teoriilor care consideră personalitatea ca
sistem de actualizare a individului (în sensul lui Aristotel sau Rogers), ceea ce presupune existenţa
unei stări tensionale orientate spre autoperfecţionare şi împlinirea propriului potenţial, exprimând
tendinţa „de a deveni tot ceea ce poţi deveni“, în condiţiile existenţei unor impedimente interne sau
externe.
Structura energetică a personalităţii implică existenţa unei serii de factori motivaţionali structuraţi
ierarhic pe opt niveluri dispuse piramidal. Factorii aparţinând unui nivel nu devin activi decât în
măsura în care trebuinţele aparţinând nivelurilor anterioare au fost satisfăcute cel puţin parţial.
Totodată, satisfacerea unui nivel motivaţional detetmină o restructurare calitativă a factorilor plasaţi
pe un palier inferior, mai ales sub aspectul modalităţilor de
satisfacere a acestora , dar şi sub aspectul ponderii pe care o deţin în cadrul sistemului motivaţional
(v. figura 3.4.).
Teoria lui Maslow privind structurarea şi funcţionarea factorilor motivaţionali oferă o perspectivă nouă
asupra mecanismelor psihosociale care asigură autorealizarea (actualizarea) în plan individual şi
social, relaţionarea interpersonală şi integrarea eficientă în cadrul grupurilor.
Astfel, se poate înţelege mecanismul blocării unei relaţii interpersonale (afective, de comunicare sau
influenţă etc.) atunci când aceasta presupune un anumit nivel de implicare motivaţională, în timp ce
trebuinţele specifice unui nivel inferior nu sunt satisfăcute cel puţin parţial. Putem exemplifica cu
eşecul unei relaţii instructiv- educaţionale, care solicită activarea nivelurilor motivaţionale V-VII, în
condiţiile nesatisfacerii trebuinţelor fundamentale, aparţinând nivelurilor I-III. Orice relaţie
interpersonală se poate dezvolta numai dacă asigură condiţiile satisfacerii progresive a trebuinţelor
situate la niveluri din ce în ce mai înalte, după cum integrarea şi participarea la viaţa unui grup va fi
cu atât mai intensă cu cât acesta este capabil să asigure actualizarea membrilor săi, prin satisfacerea
trebuinţelor superioare: recunoaştere socială, stimă faţă de sine, armonie între diferitele dimensiuni
ale vieţii sale în cadrul grupului ş.a.

Nivel Trebuinţe
Motivaţional: VIII Concordanţă între cunoaştere,
simţire şi acţiune - condiţie a integrării
personalităţii şi a coerenţei
comportamentale.
Satisfacere VII Trebuinţe estetice care orientează
comportamentul spre obţinerea
armoniei, echilibrului, ordinii şi
purităţii.
VI Trebuinţe cognitive care exprimă
necesitatea de a înţelege, de a
descoperi şi inventa.
V Trebuinţe de autorealizare vizând
nevoia de obiectivare şi sporire a
potenţialului creator personal.
IV Trebuinţe relative la Eu: nevoia de
prestigiu, reputaţie, participare la
decizii, recunoaştere, stimă faţă de
sine ş.a.
III Trebuinţe sociale: nevoia de
afiliere, adeziune, identificare cu alţii;
nevoia de apartenenţă la grupuri şi la
comunitate.

II Trebuinţe de securitate: nevoia de


echilibru emoţional, evitarea
primejdiilor, protecţia propriei
persoane, asigurarea condiţiilor de
viaţă şi muncă.
Restructurare calitativă I Trebuinţe fiziologice primare: nevoia
de hrană, adăpost, calitativă
odihnă, relaţii sexuale etc.
Figura 3.4.

După cum se observă, prin intermediul acestei teorii se relevă modalităţile prin care un mediu social
superior, capabil să asigure autorealizarea personală la cele mai înalte niveluri motivaţionale,
determină implicit „înnobilarea“ şi rafinarea formelor de satisfacere a unor trebuinţe primare: de
hrană, adăpost, relaţii sexuale, securitate personală etc.
(b) Modelul pulsional al personalităţii elaborat de L. Szondi este fundamentat pe teza existenţei a trei
sectoare ale vieţii inconştiente (inconştientul individual, familial şi colectiv), aici avându-şi sursa patru
vectori pulsionali fundamentali, din a căror dozare şi manifestare diferenţiată rezultă compor-
tamentele normale sau patologice ale oricărui subiect. Pulsiunea este înţeleasă în sens freudian ca
„un puseu, înnăscut în organismul viu, ce tinde a restabili o stare anterioară“. Fiind determinate
genetic, pulsiunile pot fi satisfăcute într-o formă fiziologic normală, nevrotic-patologică, sublimată sau
înalt umanizată.

Tabel

Vectori Factori Tendinţe Manifestare


pulsionali. pulsionali. pulsionale. specifică.
Vectorul S: pulsiuni sexuale.
Factorul h: dragoste faţă de umanitate sau faţă de un individ.
Tendinţe: h+ dragoste faţă de indivizi determinali.
h-- dragoste faţă de umanitate.
Factorul s: trebuinţe agresive.
Tendinţe: s+ agresivitate, sadism.
s-- pasivitate, masochism.
Vectorul P: pulsiuni paroxistice.
Factorul e: trebuinla de conduită morală.
Tendinţe: e+ tendinţa de justilie şi etică
e-- tendinţa spre rău şi răzbunare.
Factorul hy: trebuinla de a se expune, de a fi vizibil.
Tendinţe: hy+ exhibilionism, tendinţa de a se da în spectacol.
hy-- tendinţa de retragere, ascundere.
Vectorul Sch.: pulsiunile Eului.
Factorul k: trebuinţe ego-sistolice, de repliere şi contraclie a Eului.
Tendinţe: k+ tendinţa de a construi idealuri obiectuale, tendinţa de
posesiune şi introieclie.
k-- tendinţa de devalorizare, renunlare, negalie
Factorul p: trebuinţe ego-diastolice, de dilatare a Eului.
Tendinţe: p+ tendinţa de a forma idealuri spirituale.
p-- tendinţa spre proieclii inconştiente.
Vectorul C : pulsiuni de contact.
Factorul d: trebuinla de achiziţii obiectuale sau sociale, .
Tendinţe: d+ tendinţa spre schimbare; căutarea noului.
d-- tendinţa spre conservare, perseverare.
Factorul m: trebuinţe de asigurare a achiziliilor, sau de detaşare de acestea.
Tendinţe: m+ tendinţa de asigurare a vechilor achiziţii.
m-- detaşare, separare de elementele vechi.

Caracterul înnăscut al pulsiunilor şi trebuinţelor nu exclude în nici un fel rolul pe care îl au factorii
Eului, care se manifestă prin luări de poziţie, asumarea de responsabilitate persoană, sau liber
arbitru.
Vectorii pulsionali au o structură complexă, fiecare dintre aceştia presupunând existenţa a doi factori
pulsionali care exprimă trebuinţe umane specifice (v. tabelul 3.2.). La rândul lor, factorii au prin
origine o structură multitendentă: în procesul formării, dezvoltării şi manifestării personalităţii, „Eul
care ia poziţie“ poate refula, poate socializa sau poate sublima una sau alta dintre aceste tendinţe
antagonice, numai una dintre ele putând fi satisfăcută sub formă nativă. Rezultă astfel o structură
pulsională care conţine 4 vectori , 8 factori , 16 tendinţe - din a căror combinaţie din punct de vedere
calitativ şi cantitativ rezultă profilul pulsional al persoanei. Prin interpretarea profilului se pot desprinde
aspecte calitative ale integrării sociale şi tendinţelor sociopate.
Din perspectiva psihologiei sociale, cele mai importante aspecte ale acestei teorii se referă la
condiţiile socioculturale şi psihosociale care asigură socializarea şi sublimarea factorilor pulsionale,
precum şi la evidenţierea modalităţilor în care acest fapt are loc. De asemenea, teoria deschide largi
perspective de cercetare privind influenţa profilurilor pulsionale asupra relaiţilor interpersonale şi de
grup, pe linia similitudinii sau complementarităţii acestora, de exemplu.

Personalitatea ca ansamblu de trăsături. O serie de alte teorii consideră personalitatea sub


aspectul elementelor primare care pot fi identificate în structura acesteia prin intermediul analizei
observaţionale, a testelor şi analizelor factoriale etc. Din această perspectivă, trăsăturile şi însuşirile
psihice, organizate într-un mod specific de la persoană la persoană, sunt cele care determină o
anumită reacţie atitudinală sau comportamentală , mediindu-se astfel relaţia mediu-subiect-
comportament.
(a) În concepţia lui G.VO. Allport, trăsăturile sunt tendinţe generale care permit înţelegerea şi
anticiparea comportamentului unui individ, fără ca acestea să fie singurii factori care intervin, în
elaborarea reacţiilor comportamentale ca atare ( v. 6.). Trăsăturile, deşi de o mare varietate, pot fi
clasificate astfel : 1) trăsături individuale, specifice unei anumite persoane, care pot fi evidenţiate
numai prin observarea directă a comportamentului sau studiul unor documente (scrisori, jurnale,
autobiografii ş.a.); 2) trăsături comune, aparţinând mai multor oameni, care pot fi relevate prin
intermediul testelor de personalitate; 3) trăsături cardinale, fundamentale pentru structurarea
personalităţi cuiva, care influenţează aproape toate comportamentele, acţiunile şi atitudinile
persoanei, având o mare putere de individualizare; în general, acestea sunt rar întâlnite (cum ar fi, de
exemplu, spiritul absolut de plasare în opoziţie cu oricare altă părere); 4) trăsături centrale, definitorii
pentru profilul psihologic al unei persoane şi având o pondere importantă în structurarea
comportamentului; o persoană poate fi descrisă cu o suficientă acurateţe folosind un număr relativ
redus de trăsături centrale (5-10); 5) trăsături secundare, care ţin mai degrabă de o anumită
conjunctură decât de structura stabilă a personalităţii .
Pornind de la teoria dispoziţiilor şi trăsăturilor de personalitate, se pot elabora tipologii care să
faciliteze descrierea, înţelegerea şi optimizarea
relaţiilor umane, cu menţiunea făcută de Allport conform căreia nici o teorie trăsăturilor nu poate fi
întemeiată dacă nu ia în considerare şi nu explic variabilitatea conduitei unei persoane (6, 335). Or,
această variabilitate ţin nemijlocit de o multitudine de factori: semnificaţia socioculturală a stimulului
care declanşează comportamentul, caracteristicile situaţiei sociale în care est plasat subiectul,
experienţa anterioară a acestuia, sistemul de valori şi norme interiorizate, motivaţia de fond şi cea
circumstanţială etc.
O astfel de tipologie propusă de E. Spranger relevă – în consecinţă – nu atât tipuri umane concrete,
cât configuraţii ideale de trăsături care pot determina orientări valorice tipice ale persoanelor (6, 299).
Modelul teoretic cuprinde şase tipuri de bază, care sunt - după cum remarca autorul -mai curând
„scheme de compresibilitate“ implicate în procesul cunoaşterii interpersonale.
Tipul teoretic. Valoarea dominantă constă în descoperirea adevărului, scopul său principal fiind acela
de a-şi ordona şi sistematiza cunoaşterea. Este predominant empiric, critic şi raţional, evitând
judecăţile estetice sau morale, îr favoarea celor strict cognitiv-analitice.
Tipul economic. Este dominat de ideea utilităţii, satisfacerea trebuinţelor materiale fiind pe primul
plan. Interesat fiind de afaceri, producţie, comerţ şi consumul bunurilor, tinde să ignore dimensiunea
estetică a existenţei, mai ales atunci când acesteia îi lipseşte componenta comercială.
Tipul estetic. Are ca valoare supremă forma şi armonia, experienţa empirică fiind judecată în sine, din
perspectiva graţiei, simetriei şi corespondenţei. Atât componentele teoretice cât şi cele pragmatice
sunt convertite în experienţă estetică, frumosului acordându-i-se implicit şi o funcţie de adevăr.
Tipul social. Valoarea supremă constă în dragostea de oameni, obiectivată în relaţii interpersonale
pozitive, filantropie, prietenie şi altruism. Pragmatismul, atitudinea teoretică, economică sau politică
sunt considerate reci şi inumane, subiectul încercând să se focalizeze pe ideea dragostei faţă de
semeni.
Tipul politic. Este interesat în primul rând de putere, ascendenţă şi control asupra celorlalţi, toate
activităţile desfăşurate nefiind altceva decât ocazii şi pretexte pentru competiţie, luptă şi posibile
surse de obţinerea a superiorităţii.
Tipul religios. Valoarea supremă este dată de raportarea mistică la transcendenţă, experienţa de
viaţă fiind o continuă căutare a unităţii sale cu Cosmosul, sub semnul divinităţii.
Relevând principalele modalităţi de raportare la sine, la ceilalţi şi la lume, tipologia de mai sus are
avantajul de a permite o evaluare cantitativă pentru câteva dintre dimensiunile personalităţii, utilizând
în acest scop chestionare de atitudini şi de orientare valorică.
(b) Pentru identificarea trăsăturilor de personalitate s-a utilizat cu deosebit succes şi metoda analizei
factoriale. Pe această cale, R.B. Cattel a elaborat un model al personalităţii care cuprinde un set de
16 factori de bază, fiecare dintre aceştia conţinând două trăsături de personalitate, cu diferite grade
de intensitate, dispuse în două registre valorice (Evaluarea factorilor se face prin intermediul
chestionarului de personalitate „16 PF“ care cuprinde 187 de întrebări, cu trei variante de răspuns,
Remarcăm că cele mai multe dintre aceste trăsături sunt rezultatul unei condiţionări psihosociale,
realizată în procesul socializării şi integrării sociale
Deşi se apreciază că teoriile factoriale ignoră în mare măsură rolul factorilor externi în determinarea
comportamentului, modelele şi instrumentele aferente acestora au o incontestabilă valoare
operaţională, cu utilizare curentă în domeniul diagnosticării disfuncţionalităţilor relaţionale, în
orientarea şcolară şi profesională, psihoterapie socială ş.a.

Personalitatea ca sistem psihosocial. Un model sintetic al personalităţii trebuie să răspundă


următoarelor criterii operaţionale principale: 1) să integreze selectiv elemente şi dimensiuni relevante
din cadrul diferitelor teorii referitoare la domeniul de referinţă; 2) să prezinte organizarea
personalităţii în plan orizontal şi vertical, respectiv privind coordonarea şi subordonarea diferitelor
subsisteme ale acesteia; 3) să evidenţieze mecanismul general de trecere de la particularităţile psiho-
individuale ale subiectului la conduitele şi relaţiile sale psihosociale, precum şi condiţiile în care acest
proces are loc; 4) să releve existenţa proceselor de autoreglare care au loc atât la nivelul structurilor
personalităţii, cât şi la acela al structurilor relaţionale prin care subiectul se inserează în mediul social;
5) să permită înţelegerea dinamicii generale a personalităţii şi a diferitelor sale subsisteme structurale
şi funcţionale; 6) în conformitate cu principiile cercetării operaţionale, modelul trebuie să prezinte un
caracter multilateral, flexibil şi deschis.
Modelul propus mai jos încearcă să răspundă acestor deziderate teoretice şi metodologice, luându-se
în consideraţie următoarele aspecte:
(a) Configuraţia componentelor fiecărui subsistem psihoindividual şi a ponderilor diferitelor însuşiri
psihice în cadrul structurii generale a personalităţii. De exemplu, pentru subsistemul cognitiv se pot
avea în vedere: stilul cognitiv (analitic sau sintetic), tipul dominant de inteligenţă (socială, verbală,
teoretică, concret-aplicativă etc.), indicele de creativitate şi flexibilitate mentală, productivitatea
ideatică, coerenţa logică ş.a. Pentru subsistemul afectiv: expansivitatea afectivă, stabilitatea şi
intensitatea trăirilor emoţionale, capacitatea de autocontrol afectiv. Pentru subsistemul conativ: forţa
de mobilizare, persistenţa în efort, flexibilitatea în decizie etc. (D. Cristea, 1976).
(b) Modul de organizare a subsistemelor în cadrul personalităţii şi tipologia care rezultă ca urmare a
acestui fapt: tip predominant cerebral, afectiv, voluntar, pulsional etc., sau combinaţii ale acestora.
(c) Caracteristicile generale ale eului ca nucleu central al personalităţii conştientă de sine: faza de
dezvoltare în care se află, prevalenţa uneia dintre formele tipice de manifestare şi extensia acestora
(eul intim, eul social şi eul public), gradul de compatibilitate dintre diferitele ipostaze ale eului, valorile
structurante ale acestora , motivaţia dominantă, gradul conştiinţei de sine, profilul imaginii de sine,
forţa eului, nivelul de aspiraţie, gradul de deschidere spre lumea externă, relaţia generală eu-lume
(relaţie egosistolică, de retragere şi fixare pe „obiectul posedat“; sau egodiastolică, expansivă, de
luare în stăpânire a noi obiecte), mecanisme de apărare şi autoreglare etc.
(d) Orientarea generală a activităţii psihosociale: spre lumea exterioară (extraversiune) sau spre
lumea interioară (introversiune).
(e) Nivelul de socializare: gradul de interiorizate a normelor şi modelelor socioculturale, forme de
participare la viaţa grupurilor, organizaţiilor şi instituţiilor sociale, extensiunea şi calitatea sistemului
relaţional prin care există ca subiect social, disfuncţionalităţi de integrare ş.a.
(f) Seturile de statute şi roluri sociale, simultane sau succesive, prin care se integrează sistemului
sociocultural: numărul şi tipurile de statute asumate, diversitatea şi compatibilitate acestora,
eventuale conflicte de rol, calitatea rolurilor jucate în planul istoriei individuale (gradul de
"personalizare" a rolurilor), performanţa socială, calitatea de personalitate publică a subiectului şi
impactul asupra mediului social imediat etc.
(g) Sistemul de atitudini, comportamente şi acţiuni tipice prin care se obiectivează în plan social:
natura acestora, stabilitatea, focalizarea, compatibilitatea internă şi externă, eventuale conflicte între
diferite componente ale sistemelor mai sus menţionate ş.a.
Analizat prin intermediul unei asemenea grile operaţionale, conceptul de personalitate îşi evidenţiază
multiplele sale implicaţii psihosociale, atât în plan teoretic cât şi experimental.
3. Formarea şi evoluţia personalităţii

După cum rezultă din cele prezentate anterior, personalitatea este rezultatul unui proces evolutiv care
începe din primele zile de viaţă ale copilului, dar care se fundamentează pe anumite structuri
biosomatice transmise pe cale genetică, şi deci preexistente în raport cu structurile psihice în curs de
formare în ontogeneză. Conform cunoscutei teze a epistemologiei genetice, în evoluţia diferitelor
tipuri de structuri biopsihice nu există începuturi absolute, orice structură superioară avându-şi
infrastructura organic integrată în structurile care o preced din punct de vedere istoric şi calitativ (J.
Piaget, 181) .
Formarea şi evoluţia personalităţii sunt strâns legate de trei categorii de procese psihosociale şi
socioculturale cu caracter complementar: socializarea,
Integrarea şi învăţarea socială. Fiecare dintre acestea racordează individul la un set specific de
exigenţe ale vieţii sociale şi de relaţie şi anume:
Socializarea este un proces psihosocial cu caracter interactiv, prin intermediul căruia se transmit şi se
asimilează sisteme de valori, norme, modele socioculturale, atitudini, credinţe şi concepţii, care sunt
caracteristice colectivităţilor şi grupurilor de apartenenţă. Fiind un proces care are ca elemente
funcţionale fundamentale comunicarea şi influenţa interpersonală şi de grup, socializarea presupune
transmiterea, asimilarea, interiorizarea şi exercitarea activă şi independentă a unor conţinuturi
socioculturale care reprezintă principiile structurante ale unei comunităţi istoriceşte constituită. Aceste
conţinuturi, odată asimilate, constituie premisa esenţială a integrării şi coparticipării persoanei la viaţa
socială în termeni de normalitate acceptată; după cum, nerealizarea acestui deziderat conduce cel
mai adesea la marginalizare, dezinserţie, respingere socială, anomie şi manifestarea unor atitudini şi
comportamente deviante sau antisociale.
Influenţele formative care se exercită asupra subiectului în perioada socializării determină
configurarea şi îmbogăţirea progresivă a structurilor personalităţii, pe fondul unei activităţi instructiv-
educative sistematice şi diferenţiate în funcţie de vârstă şi de aptitudinile personale.
Învăţarea socială este o activitate complexă, complementară şi indisolubil legată de procesul
socializării, reprezentând totalitatea proceselor psihoindividuale şi activităţilor psihosociale prin
intermediul cărora se asimilează ansamblurile de cunoştinţe, norme şi modele sociale specifice unei
comunităţi, generând pe această cale moduri specifice de gândire, simţire şi acţiune. Învăţarea
socială presupune nu numai asimilarea cognitivă a unor conţinuturi de natură socială, ci şi
interiorizarea acestora, adică realizarea unor complexe de natură cognitivă, afectivă, axiologică şi
motivaţională, care - odată formate- vor acţiona ca factori interni în determinarea atitudinilor şi
comportamentelor prosociale. De calitatea şi eficienţa procesului de învăţare va depinde nemijlocit
atât nivelul de socializare şi integrare socială a membrilor, cât şi coeziunea şi funcţionalitatea
generală a comunităţii căreia aparţin.
Integrarea socială reprezintă modalitatea principală de obiectivare a rezultatelor socializării şi învăţării
sociale. Integrarea desemnează preluarea, asumarea şi exercitarea activă a unui sistem de statute
sociale şi activităţii corespondente, cu obligaţiile şi drepturile care derivă din acestea, prin aceasta
circumscriindu-se calitatea de persoană a individului. În urma identificării cu valorile, normele şi
modelele care structurează viaţa comunitară, persoana dezvoltă un sistem complex de relaţii
structurale şi funcţionale cu alte persoane, cu organizaţiile şi instituţiile sociale al căror element activ
devine.
Dezvoltarea personalităţii, corelativ cu evoluţia persoanei în plan social, este un proces multistadial
care presupune o continuă relaţie dinamică între diferenţiere şi integrare, două aspecte dialectic-
complementare ale oricărui proces evolutiv la nivelul sistemelor complexe (H. Spencer, L.
Bertallanffy, J. Piaget ).
Diferenţierea presupune dezvoltarea şi manifestarea diferită a unor însuşiri, funcţii sau subsisteme
(somatice, fiziologice, psihice sau psihosociale), obţinându-se astfel atât o specializare funcţională a
acestora, cât şi o mare varietate a parametrilor calitativi şi cantitativi caracteristici, premisa realizării
unui profil unic al personalităţii indivizilor şi al manifestărilor comportamentale ale acestora.
Integrarea constă în organizarea elementelor şi însuşirilor în cadrul unor sisteme funcţionale
complexe care, odată formate, vor influenţa elementele constitutive şi relaţiile dintre ele. În procesul
evoluţiei, orice nouă însuşire este condiţionată în mod esenţial de structurile deja existente, iar prin
integrarea noului element în ansamblu, acesta suferă la rândul său modificări structurale şi
funcţionale: întregul îşi pune amprenta asupra părţilor sale.
În consecinţă, dezvoltarea individuală presupune o suită de etape calitativ distincte din punct de
vedere al gradului de dezvoltare atât a infrastructurilor neuropsihice, cât şi a structurilor operatorii de
natură psihică şi psihosocială. Caracteristicile prin care se particularizează etapele dezvoltării
psihoindividuale pot fi identificate la toate nivelurile structurale şi funcţionale ale persoanei: la nivel
psihosomatic; la nivelul structurii şi profilului general al personalităţii şi subsistemelor sale (cognitiv,
afectiv, atitudinal, motivaţional, comportamental etc.); la nivelul Eului şi imaginii de sine; la nivelul
sistemului relaţional psihosocial prin care individul se manifestă şi se obiectivează în cadrul grupurilor
restrânse, de apartenenţă; la nivelul obligaţiilor şi drepturilor statutare prin care individul se integrează
sistemului social general, iar comunitatea îşi reglează raporturile cu membrii săi etc.
Etapele evolutive, identificate la toate tipurile de societăţi umane, au următoarea succesiune:
copilăria (0 - 11 ani), pubertatea (11 - 15 ani), adolescenţa (15 - 18 ani), tinereţea (18 - 25 ani),
maturitatea (?,5 - 65 ani), senectutea (peste 65 ani). În funcţie de o serie de factori biologici,
climaterici, economici, educaţionali şi culturali aceste limite pot varia cu 3-5 ani, mai ales în ceea ce
priveşte adolescenţa, tinereţea şi maturitatea; acestea sunt etape definite preponderent pe
considerente socioculturale, educaţionale şi economice, factorii endogeni de natură biopsihică având
o relevanţă mult mai redusă, comparativ cu etapele copilăriei, pubertăţii şi senectuţii. Caracteristicile
generale ale fiecărei etape pot f sinietizate astfel:
Copilăria (0 - 11 ani): este considerată o etapă care fundamentează şi condiţionează în mod esenţial
întreaga evoluţie psihică şi psihosocială a persoanei, împărţindu-se în două perioade, preşcolară şi
şcolară, în funcţie de sursa principalilor factori formativi şi educaţionali sub incidenţa cărora se struc-
turează personalitatea copilului şi sistemul său relaţional (familia şi şcoala).
Perioada preşcolară (0 - 6 ani):
(a) În plan intelectual se formează structurile cognitive senzori-motorii şi apoi cele preoperatorii,
gândirea copilului fiind predominant concret-acţională; principala cale de contact cu lumea este aceea
a simţurilor şi acţiunilor directe cu obiectele. După cum remarca J. Piaget, în această perioadă
gândirea copilului se caracterizează prin realism naiv, animism şi artificialism, distincţia dintre
realitate şi fantezie fiind destul de relativă, iar percepţia cauzalităţii având un caracter linear, simplist
şi univoc. Învăţarea socială, în formele sale implicite şi intuitive, devine o permanenţă în cadrul
activităţilor psihice , urmând o evoluţie exponenţială, pe măsură ce se dezvoltă funcţiile semiotice ale
limbajului şi – implicit – clasele logice prin intermediul cărora copilul se raportează la realitate.
(b) În plan caracterial-relaţional se constată o slabă capacitate de coordonare, autocontrol şi
disciplină, acestea fiind impuse în principal de părinţi, mai degrabă prin „condiţionare“ decât prin
„învăţare“; activitatea dominantă este jocul, care trebuie înţeles însă ca o formă specifică de învăţare
şi exersare socială, în plan acţional şi relaţional (182).
(c) În plan afectiv aria câmpului emoţional este restrânsă, atât în ceea ce priveşte numărul de
persoane implicate (în principal părinţii şi fraţii), cât şi problematica afectivă, limitată în special la
reflectarea emoţională a propriilor trebuinţe biologice, a fricii sau mâniei, precum şi a unor puseuri de
amor propriu şi agresivitate. Ecourile relaţiilor afective primare vor fi însă foarte profunde şi
prelungite, putând marca decisiv structura generală a personalităţii adultului de mai târziu;
avitaminoza afectivă – de exemplu – poate genera multe disfuncţionalităţi psihice şi
comportamentale. Tot în această perioadă îşi are originea complexul oedipian care – în concepţie
psihanalitică – constituie nucleul structurant al vieţii afective de mai târziu. Odată cu eventualii fraţi,
apare şi sentimentul geloziei, dar şi al competiţiei pentru obţinerea favorurilor părinţilor şi a celor din
jur. Se produce o puternică identificare cu părintele de acelaşi sex, premisă a resorbţiei complexului
oedipian şi configurării propriei personalităţi.
(d) Începând cu cel de al doilea an de viaţă începe organizarea şi dezvoltarea Eului şi a conştiinţei de
sine, proces care va continua după o dinamică proprie, corelativ cu elaborarea „imaginii de sine“;
procesul este facilitat de socializarea prin intermediul copiilor de aceeaşi vârstă (parteneri de joc sau
de grădiniţă).
Perioada şcolară (6 - 11 ani):
(a) În plan intelectual se configurează sistemele de operaţii concrete reversibile, bazate pe anticipări
şi retroacţiuni. Se dezvoltă modalităţi noi de coordonare spaţială, temporală şi cauzală a obiectelor
concrete şi reprezentărilor acestora, gândirea devenind din ce în ce mai flexibilă. Învăţarea devine
activitatea dominantă, jocul fiind subordonat acesteia.
(b) Se extinde apreciabil aria relaţiilor afective, odată cu lărgirea sistemului relaţional al copilului, ca
urmare a integrării în activitatea şcolară. Descoperirea grupului ca un nou sistem relaţional determină
o accentuată decentrare psihosocială, universul familial fiind dublat acum de un altul, mult mai
complex şi mai greu de controlat. Spre sfârşitul perioadei (9 - 11 ani) se dezvoltă nevoia unei noi
forme de agregare şi manifestare socială, constituite preponderent pe criterii de sex, având însă un
caracter fluctuant şi conjunctural (ceata sau „banda“ de copii, atât de des invocate în literatura de
specialitate).
(c) Încep să se contureze primele interese şi motive de natură cognitivă şi socială, pe fondul
interiorizării unor modele culturale „spectaculare“. Învăţătorul sau alte persoane semnificative din noul
anturaj devin obiecte de identificare pentru copil, premisă pentru configurarea Eului ideal.
(d) Eul, devenit mult mai puternic şi mai coerent, găseşte în ceilalţi posibilitatea de autovalorizare prin
competiţie şi comparaţie interpersonală.
Pubertatea sau „vârsta ingrată“ (11 - 15 ani): este etapa al cărui profil este dat, în mare măsură, de
maturizarea funcţiilor sexuale, cu toată suita de consecinţe psihice şi psihosociale ce derivă din acest
fapt.
(a) în plan intelectual nota dominantă este dată de dezvoltarea sistemului de operaţii formale, care se
pot aplica nu numai obiectelor concrete ci şi ipotezelor şi claselor abstracte de „obiecte formale“. În
sensul concepţiei lui Piaget, se constituie „sisteme de operaţii asupra operaţiilor“, ceea ce permite
depăşirea realului, odată cu deschiderea câmpului nelimitat al posibilităţilor oferite de gândirea logico-
matematică.
(b) Transformările fizico-somatice accentuate, corelativ cu apariţia caracterelor sexuale primare şi
secundare, determină o stare de nelinişte, interes pentru propriul corp, un accentuat narcisism şi
închidere în sine. Puberul se zbate între dorinţa de a rămâne copil, protejat afectiv şi material de
mediul său, şi aspiraţia de a deveni adult, independent şi recunoscut. Contradicţia îmbracă frecvent
forma unor crize de dezvoltare şi de adaptare la mediu.
(c) Relaţiile sociale tind să se restrângă, „ceata“ perioadei anterioară spărgându-se în grupuleţe,
pentru ca – în final – să se constituie cupluri de prieteni legaţi frecvent prin sentimente pătimaşe.
Modelele de identificare sunt căutate din ce în ce mai mult în afara familiei şi cercului social imediat,
ceea ce poate genera un sentiment de gelozie din partea părinţilor. Autosegregaţia pe criterii sexuale
atinge punctul culminant, interesul pentru sexul opus apărând abia spre sfârşitul perioadei.
(d) Eul se circumscrie foarte puternic, determinând frecvent atitudini de intoleranţă, exclusivism,
încredere absolută în propria părere. Nevoia de afirmare a propriului eu poate atinge cote paroxistice,
îmbrăcând forma „revoltei împotriva tuturor”, negarea şi contestarea regulilor şi valorilor consacrate.
Folosirea agresivităţii în cucerirea propriei independenţe este corelată cu un sentiment de
incertitudine şi angoasă, fapt ce poate induce comportamente neaşteptate: respingerea mediului
familial, fuga de acasă, delictul ca formă de sfidare, certuri violente şi relativ nemotivate cu cei din jur
etc.
Adolescenţa sau „criza de originalitate“ (15 - 18 ani):
(a) Odată cu maturizarea caracterelor sexuale şi a asumării unui „tip social“, criza specifică perioadei
anterioare este depăşită, păstrându-se totuşi anumite tendinţe ale acesteia, în forme şi modalităţi noi
de manifestare.
(b) Se dezvoltă considerabil gândirea abstractă, limbajul şi capacitatea de înţelegere a esenţelor,
paralel cu dezvoltarea gândirii tehnice, practic-aplicative şi a inventivităţii ca formă de manifestare a
propriei personalităţi.
(c) În plan afectiv are loc o reapropiere faţă de părinţi, încercându-se stabilirea unor noi raporturi,
considerate „mai echitabile“: acceptarea unor revendicări, egalitate în drepturi, recunoaşterea
independenţei şi propriilor iniţiative ş.a., ceea ce poate genera anumite „conflicte de autoritate“. Se
stabilesc relaţii afective cu parteneri de sex opus, paralel cu constituirea unor grupuri de prieteni pe
baza unor interese şi aspiraţii comune.
Apar frecvente conflicte afective, generate de nevoia persistenţei pe vechile relaţii emoţionale din
cadrul familiei, pe de o parte, şi nevoia de expansiune afectivă şi căutarea de noi parteneri, pe de altă
parte. Din acest punct de vedere adolescenţa este vârsta romantică a educaţiei afective şi
intelectuale, lecturile şi discuţiile „filozofice“ îmbogăţind considerabil universul emoţional şi spiritual al
adolescentului.
(d) Primele raporturi sexuale determină profunde restructurări ale câmpului afectiv şi relaţional, cu
efecte imediate asupra unor dimensiuni ale personalităţii adolescentului. Se deschide astfel o nouă
dimensiune a vieţii sociale, cu efecte prelungite în următoarele etape de dezvoltare.
(e) Nevoile de apartenenţă şi recunoaştere socială pot fi foarte puternice, grupurile de apartenenţă
având astfel capacitatea de a impune atitudini şi comportamente specifice prin care caută să se
individualizeze prin diferenţiere faţă de alte grupuri. Deseori, anticonformismul adolescentului nu este
altceva decât conformismul impus de grupul de apartenenţă sau cel de referinţă, sau expresia nevoii
de originalitate. Nevoia de originalitate şi afirmare de sine intră deseori în conflict cu rigorile impuse
de procesul integrării sociale.
(f) Are loc maturizarea sistemului motivaţional: interesele, aspiraţiile, convingerile şi idealurile căpătă
un caracter coerent şi stabil, dar totodată romantic şi idealist. Interesele profesionale şi ştiinţifice
devin foarte puternice, fundamentând alegerea viitoarei profesii şi a drumului în viaţă.
(g) Eul şi imaginea de sine sunt puternic configurate şi stabilizate, devenind astfel operatorii de bază
prin intermediul cărora se dezvoltă sistemele relaţionale ale adolescentului şi tânărului în devenire.
Tinereţea (18 - 25 ani) este perioada finală a îndelungatului proces al socializării, învăţării şi integrării
sociale , perioadă marcată prin:
(a) Alegerea profesiei, a nivelului de specializare şi a idealului profesional, precum şi a modalităţilor
concrete de realizare a acestora.
(b) Alegerea partenerului de viaţă şi alcătuirea unei familii.
(c) Integrarea activă în viaţa socială, în plan economic, cultural, politic şi religios, ceea ce echivalează
cu opţiunea pentru anumite statute şi roluri sociale (alegerea drumului în viaţă).
(d) Nevoia de originalitate a adolescentului este înlocuită treptat de nevoia de adecvare, recunoaştere
şi valorizare socială, prin performanţă şi creaţie.
(e) Eul, atingând un nivel ridicat de structurare, are un caracter diastolic, expansiv, orientat spre
găsirea formelor optime de obiectivare socioculturală, familială, relaţională şi profesională.
Maturitatea (25 - 65 ani) este perioada cea mai lungă a vieţii biologice şi sociale, în care persoana se
manifestă activ ca membru responsabil al familiei şi societăţii. Se caracterizează prin:
(a) Atingerea nivelului maxim de specializare, creativitate şi performanţă profesională şi socială, pe
fondul unei mari capacităţi de efort fizic şi intelectual. Nivelul înalt al flexibilităţii mentale şi capacităţii
de sinteză facilitează realizări deosebite în plan intelectual şi practic.
(b) Identificarea cu valorile şi normele socioculturale care au fundamentat propria ascensiune şi
recunoaştere socială, devenind astfel un promotor şi apărător activ al acestora; de aici riscul unui
anumit conservatorism şi rezistenţă la schimbare, mai ales după vârsta de 50-55 ani.
(c) Consolidarea familiei, odată cu apariţia copiilor, paralel cu asumarea rolului de educator ,
susţinător şi îndrumător ai acestora.
(d) O foarte puternică nevoie de recunoaştere şi obiectivare socială prin performanţă, interesele fiind
focalizate pe realizarea unei cariere.
(e) Spre sfârşitul perioadei, datorită efortului îndelungat şi stresului acumulat, a inevitabilului conflict
cu noile generaţii care pot fi percepute ca atentând la poziţiile ocupate "prin munca de o viaţă",
precum şi a unor inexorabile fenomene biologice (andropauza sau menopauza - de exemplu), pot
apărea crize specifice, cu manifestări dintre cele mai neaşteptate, înscrise sub formula generică a
„nevoii de un nou început“.
Senectutea (peste 65 - 70 ani) este ultima perioadă a vieţii biologice şi sociale, caracterizată prin
anumite forme de declin şi destructurare:
(a) Involuţia naturală a funcţiilor intelectuale şi a capacităţilor de efort.
(b) Restrângerea şi alterarea progresivă a câmpului relaţional şi afectiv, pe fondul accentuării
sentimentului de inutilitate şi însingurare, mai ales după ieşirea la pensie şi pierderea partenerului de
viaţă.
(c) Restrângerea câmpului motivaţional, prin diminuarea interesului pentru diferite forme de activitate
sau pentru dezvoltarea de noi relaţii sociale.
De subliniat faptul că există o mare varietate în manifestările psihosociale caracteristice acestei
ultime etape, în funcţie de anumite particularităţi biopsihice (ereditare sau dobândite), de nivelul de
educaţie, sau de participarea la diferite programe sociale de reintegrare a vârstnicilor. Astfel, în
societatea modernă se constată o prelungire spectaculoasă a perioadei active, precum şi o
schimbare a profilului psihosocial al vârstnicilor, prin structurarea unui nou mod de a se raporta la ei
înşişi, la ceilalţi şi la societate în general. Asistenţa psihosocială are o importanţă majoră în această
perioadă.

Eul în structura personalităţii


Eul este acea parte centrală a personalităţii de care suntem imediat conştienţi, constituită dintr-un set
de structuri cognitive care organizează funcţiile psihice ale persoanei, generând continuu consistenţă,
pe fondul existenţei conştiinţei de sine şi de lume. Într-un sens mai exact, eul reprezintă structura
centrală a personalităţii - şi implicit a persoanei - care asigură integrarea dinamică şi continuă a
informaţiilor despre sine şi despre lume, generând astfel sentimentul identităţii, continuităţii şi unităţii
propriei existenţe.
În sensul dat de U. Neisser acestei noţiuni, eul trebuie înţeles ca o schemă cognitivă prin intermediul
căreia se procesează informaţiile despre sine, despre ceilalţi şi despre lume, printr-o raportare
continuă la concepţia despre sine. Datorită frecventelor activări, structura eului se remarcă prin
stabilitate, coerenţă şi un înalt nivel de organizare, fără ca aceasta să excludă o anumită dinamică,
legată atât de procesul formării şi evoluţiei sale în ontogeneză, cât şi de fluctuaţiile conjuncturale ale
gradului de priză la realitate şi la sine.
Între conştienţă, conştiinţa de sine şi eu există o legătură de esenţă, dar şi distincţii în ceea ce
priveşte sfera de cuprindere. După cum remarca H. Ey, eul este forma supremă a fiinţei noastre
conştiente, este conştiinţa reflexivă constituită într-un sistem de valori proprii persoanei. Fenomenul
conştiinţei este însă mai larg decât zona fenomenologică a eului, care trebuie interpretată ca nucleu
al sistemului personalităţii în care se realizează sinteza conştientă a vieţii psihice şi sociale, focalizată
şi raportată la propria persoană. Principalele forme subiective de manifestare ale eului sunt imaginea
de sine şi conştiinţa de sine , între care există o relaţie dialectică de condiţionare şi implicare
reciprocă.
Eul îndeplineşte numeroase funcţii în cadrul personalităţii, dintre care le amintim pe cele mai
importante:
• sintetizează informaţiile obţinute în urma autopercepţiei şi percepţiilor sociale într-un ansamblu
de reprezentări, credinţe şi idei despre sine şi despre lume, ceea ce conduce implicit la
constituirea imaginii de sine şi a imaginii de altul ;
• integrează fluxul informaţional curent prin raportarea la propria existenţă, rezultând astfel
continuitatea şi unitatea experienţei persoanee şi a imaginii de sine, istoria persoană fiind
rezultatul acestei proces;
• generează şi focalizează conştiinţa de sine, ca o zonă centrală a câmpului conştiinţei
individuale şi sociale;
• realizează distincţia esenţială eu-ceilalţi\eu-lume;
• mijloceşte percepţia şi înţelegerea altuia, constituindu-se atât ca referenţial al percepţiei
sociale, cât şi ca schemă cognitivă generică de înţelegere şi interpretare a comportamentului
celor din jur şi a mediului social imediat;
• vectorizează câmpul existenţei sociale, prin raportare la problematica sinelui (cine sunt, ce
vreau, ce trebuie să fac, spre ce tind, ce pot spera etc.); • mediază şi reglează sistemul
atitudinal şi acţional al subiectului , asigurând coerenţa şi orientarea comportamentului spre
scopuri definite în plan individual, familial şi social;
• ndeplineşte o complexă funcţie motivaţională, în principal prin intermediul eului ideal - care
configurează sistemul proiectiv al persoanei, cât şi ca urmare a structurării conştiente a
câmpului motivaţional în funcţie de priorităţi, nivel de aspiraţie, conjuncturi ş.a.
Structura şi formele eului. La o analiză atentă a celor prezentate mai sus, rezultă că eul nu
realizează numai o funcţie cognitivă, de percepţie şi interpretare a fluxului informaţional prin raportare
conştientă la propria persoană; complementar, şi într-o măsură mult mai mare, eul îndeplineşte un rol
structurant pentru câmpul existenţial şi experenţial al persoanei, fiind zona în care se elaborează, se
orientează şi se reglează atitudinile, conduitele şi activităţile prin care subiectul se raportează -
voluntar şi conştient - la mediul său, la ceilalţi şi la sine însuşi.
Trecerea de la lumea interioară (predominant autoperceptiv-reflexivă) - la lumea exterioară
(predominant activ-relaţională) - presupune existenţa unor niveluri , forme şi straturi distincte ale
eului, care se pot prezenta în mai multe ipostaze, şi anume:
(1) O primă distincţie conceptuală poate fi făcută între eul somatic, al cărui conţinut este dat de
totalitatea informaţiilor şi reprezentărilor privind propriul corp (fizionomia, date antropometrice,
sinestezia, particularităţi kinestezice ş.a., şi eul psihologic, care se referă la însuşirile şi structurile
psihice prin care persoana se manifestă ca subiect activ, conştient de sine şi de lume.
(2) O a doua distincte poate fi făcută în funcţie de conţinutul, formele de manifestare şi rolurile
îndeplinite de eu în procesul de relaţionare a persoanei cu sine însuşi şi cu mediul social (vezi figura
3.5.). Într-adevăr, pornind de la concepţia lui K. Lewin privind câmpul psihologic al persoanei,
cercetările experimentale au evidenţiat existenţa a cel puţin trei niveluri distincte de organizare a
eului.
de sine, aceasta îndeplinind rolul de referenţial fundamental în configurarea universului existenţial şi
relaţional al persoanei. Atitudinile faţă de sine, faţă de ceilalţi şi faţă de lume, organizarea şi
desfăşurarea sistemului de relaţii interpersonale, modul specific de implicare în gama largă de
activităţi prin intermediul cărora persoana se obiectivează în plan sociocultural ş.m.a. - toate acestea
sunt condiţionate în mod esenţial de structura eului intim şi a imaginii de sine.
Eul social: cuprinde sistemul de valori, atitudini şi idei pe care persoana le împărtăşeşte cu cei din
grupurile sociale cărora le aparţine din punct de vedere profesional, religios, etnic, economic sau
cultural. La nivelul eului social se găsesc şi acele roluri acceptate şi interiorizate, care se găsesc în
consonanţă cu reperele valorice şi atitudinale specifice eului intim. Prin intermediul eului social
persoana se valorizează şi se obiectivează în raporturile interpersonale directe, din cadrul diferitelor
grupuri de apartenenţă (familia, grupul de muncă, grupul de prieteni etc.).
Eul public: reprezintă zona deschisă a personalităţii, în care se angajează şi se desfăşoară relaţiile
oficiale ale persoanei. Cuprinde seturi de valori, atitudini şi comportamente care derivă nemijlocit din
natura rolurilor şi statutelor pe care persoana le deţine în calitate de membru activ şi responsabil al
colectivităţii: cap de familie, director de instituţie, om politic, educator, militar sau om de afaceri etc.
(3) O a treia distincţie se poate face în funcţie de obiectul de referinţă al eului şi instanţa psihologică
care îl generează. Astfel, vom distinge: eul subiectiv (concepţia despre sine a individului); eul
reflectat (imaginea despre o persoană reflectată de către cei din jur); eul autentic (care se referă la
structurile psihosociale reale ale persoanei, spre deosebire de ceea ce apare din jocul de rol, ca
urmare a asumării unor „măşti“); eul ideal (modelul spre care aspirăm, constituit într-un factor
structurant şi motivaţional pentru propria personalitate).
Fiecare dintre formele eului poate fi caracterizată printr-un set de indicatori operaţionali: faza de
evoluţie, gradul de structurare, consistenţa şi coerenţa internă, compatibilitatea cu celelalte forme ş.a.
Din perspectiva acestei concepţii teoretice, eul ca structură centrală a persoanei posedă o dinamică
specifică. În plan diacronic acest fapt semnifică existenţa unei succesiuni de etape în formarea şi
manifestarea structurilor sale, începând cu eul în formare, specific primilor ani de viaţă, şi terminând
cu eul bătrân, specific ultimei perioade din viaţă. În plan sincronic dinamica eului se manifestă prin
existenţa unui câmp variabil ca extensiune , în funcţie de zona realităţii sociale pe care eul o
structurează, oferindu-i semnificaţii derivate din configuraţia propriilor caracteristici; acest fapt
presupune şi manifestarea conjuncturală a unor faze egosistolice sau egodiastolice ale eului, în
funcţie de numărul şi varietatea „obiectelor sociale“ la care se raportează şi pe care le încorporează,
resemnificându-le în plan subiectiv.
Mecanisme de apărare a eului. Indiferent de concepţia teoretică din perspectiva căreia interpretăm
eul ca fenomen psihosocial, acesta trebuie înţeles ca o structură centrală care asigură coerenţa,
echilibrul şi funcţionalitatea personalităţii; în esenţa sa, este modalitatea principală de elaborare,
organizare şi control a conduitei adaptative individuale în raport cu mediul natural şi social. Atât
dezvoltarea şi manifestarea normală a personalităţii, cât şi toate formele de destructurare
psihopatologică sau manifestare deviantă constituie rezultatul unor perturbări structurale sau
funcţionale la nivelul eului.
În sens general, prin mecanisme de apărare a eului se înţelege un ansamblu de operaţii şi procese
psihice şi psihosociale care se opun ruperii echilibrului personalităţii, dezagregării individualităţii
biopsihice şi dezorganizării conduitei adaptative a individului.
Una dintre cele mai complete sistematizări ale tipurilor de complexe este oferită de J.B. Coleman
care propune următoarea clasificarea:

Mecanisme de Funcţiuni specifice


apărare
Respingerea şi menţinerea în inconştient a unor
Refularea reprezentări (gânduri, imagini, amintiri) legate de o
pulsiune (situaţie pulsională) care, dacă ar fi
menţinută în conştiinţă ar perturba echilibrul psihic.
Regresiunea Retragerea eului la un nivel de dezvoltare mai
timpuriu, sau la un nivel de aspiraţie mai coborât,
implicând răspunsuri mai puţin mature şi uzuale.
Refuzul realităţii Protejarea eului de o realitate neplăcută, prin refuzul
de a o percepe.
Raţionalizarea Încercarea de a proba că un comportament este
„raţional”, justificabil, dezirabil şi acceptabil pentru eu.
Represiunea Înlăturarea gândurilor dureroase sau periculoase din
conştiinţă.
Repararea răului. Ispăşirea - şi astfel neutralizarea- actelor şi dorinţelor
inacceptabile moral sau raţional.
Fantezia Satisfacerea dorinţelor frustrate pe cale imaginară.
Formaţia Înlăturarea dorinţelor periculoase prin exagerarea
tipurilor de atitudini şi comportament opuse şi
utilizarea acestora ca „bariere” subiective.
Identificarea Creşterea sentimentului valorii prin identificarea cu
persoana sau instituţia care posedă prestigiu.
„Insularizarea Retragerea emoţională în pasivitate, pentru a proteja
emoţională“ rănile eului.
Introiecţia Încorporarea valorilor externe şi a etaloanelor în
structura eului, înlăturând astfel ameninţările şi
arbitrariul mediului extern.
Izolarea Scoaterea unei sarcini afective dintr-o situaţie
prejudiciantă, sau segmentarea unor atitudini
incompatibile în componente logic impermeabile, şi
deci acceptabile pentru echilibrul psihic al persoanei.
Proiecţia Plasarea blamului şi responsabilităţilor pentru dificul-
tăţi pe seama altora, sau atribuirea unor dorinţe
imorale sau inacceptabile altora.
Deplasarea Descărcarea sentimentelor saturate de ostilitate pe
obiecte mai puţin periculoase decât cele care le-au
generat iniţial.
Compensaţia Mascarea slăbiciunii prin accentuarea unei trăsături
dorite, sau acceptarea frustraţiei într-o zonă prin
suprasatisfacerea într-o altă zonă.

După cum se vede din prezentarea de mai sus, mecanismele de apărare se caracterizează printr-o
mare diversitate, modul lor de configurare funcţională ţinând atât de tipul şi particularităţile
personalităţii, cât şi de natura situaţiilor în care acestea sunt solicitate să se manifeste.

Eul şi imaginea de sine

Capacitatea de reflexivitate conştientă specifică eului se manifestă la un moment dat şi în raport cu


propria persoană, rezultând astfel un sistem dinamic de cunoştinţe, reprezentări, credinţe şi idei
despre sine.
Imaginea de sine reprezintă forma subiectivă prin care luăm cunoştinţă şi ne reprezentăm propria
persoană, cu ansamblul de trăsături, însuşiri şi relaţii cu mediul natural şi social. Raportul dintre eu şi
imaginea de sine este deosebit de complex, implicând atât condiţionări reciproce specifice raportului
dintre parte şi întreg, cât şi retroacţiuni cu funcţii reglatorii la nivelul sistemului personalităţii şi al
subsistemelor sale. Imaginea de sine se constituie reflexiv, pe fondul unui sentiment de identitate şi
continuitate a propriei persoane, trăit preponderent ca ipostază a prezentului psihologic: „eu sunt, eu
fac, eu am“.
Conţinutul imaginii de sine, mai restrâns decât al eului, implică următoarele aspecte principale:
• imaginea despre propriul corp şi despre calităţile fizice şi psihice de care suntem conştienţi;
• identitatea socială, caracterizată prin nume, vârstă, domiciliu, o anumită familie, profesie, statut
economic etc.;
• modul de înţelegere a ceea ce facem, simţim şi gândim la un moment dat, prin raportarea la
anumite repere valorice şi atitudinale pe care le conştientizăm că fiindu-ne caracteristice;
• reprezentările pe care le avem despre poziţia noastră în societate şi despre rolurile jucate în
situaţii şi împrejurări de viaţă relevante;
• sentimentele faţă de noi înşine, faţă de ceilalţi şi faţă de evenimentele şi situaţiile semnificative
în care suntem sau am fost implicaţi;
• istoria personală marcată de evenimente semnificative şi unice, care conferă sentimentul
continuităţii şi unităţii propriei existenţe;
• un puternic sentiment al prezentului, în care totul se focalizează pe ideea de eu, aici, acum;
• un "proiect de viaţă", caracterizat prin idealuri, scopuri şi interese de viitor, împreuriă cu
strategiile de realizare a acestora;
• sistemul de relaţii interpersonale semnificative, trecute sau prezente, reale sau virtuale,
principale sau secundare;
• spaţiul fizic şi psihosocial „personalizat“ (care poartă amprenta opţiunilor, voinţei, acţiunilor şi
personalităţii noastre).
Fiind în esenţa sa un fenomen relaţional, format la intersecţia dintre psihologic şi social, imaginea de
sine se elaborează printr-o continuă sinteză între percepţia de sine şi percepţia de altul, procese
mediate de modele şi repere axiologice interiorizate în ontogeneză prin socializare şi învăţare socială.
În procesul mai larg de relaţionare socială a persoanei, imaginea de sine îndeplineşte următoarele
funcţii principale: a) Mediază percepţia şi cunoaşterea interpersonală , datorită calităţii de referenţial
în procesul evaluării de sine şi a cunoaşterii şi evaluării celor din jur. b) Asigură autoreglarea
atitudinală şi comportamentală în raport cu valorile, scopurile şi idealurile conştient asumate. c)
Mediază raporturile interpersonale, prin jocul complex dintre eul subiectiv, eul autentic, eul reflectat şi
eul ideal. d) Condiţionează nemijlocit stabilirea nivelului de aspiraţie în diferite domenii de activitate,
precum şi alegerea mijloacelor optime de atingere a acestuia şi a scopurilor propuse. e) Constituie
elementul central în procesul de structurare a „prezentului psihologic“ , inserat dinamic în lanţul
istoriei individuale.
Formarea şi evoluţia imaginii de sine. Între structura eului şi profilul imaginii de sine există o
strânsă interdependenţă: imaginea de sine derivă din reflectarea subiectivă, conştientă şi sintetică a
„eului aflat în situaţie“, însă această imagine odată constituită poate influenţa semnificativ structura şi
funcţionarea eului, devenind o componentă esenţială a acestuia.
Eul reprezintă forma de organizare dinamică a proceselor subiective prin care ne raportăm conştient
la lume şi la noi înşine, în timp ce imaginea de sine se referă la chiar reprezentarea noastră despre
propria persoană. Între cele două structuri subiective există decalaje de conţinut şi nivel de
dezvoltare, în măsura în care conştiinţa şi conştiinţa de sine nu sunt acelaşi lucru, pe nici o treaptă de
dezvoltare a persoanei. În consecinţă, deşi procesele de formare şi evoluţie a eului şi imaginii de sine
nu coincid, ele se află într-o strânsă interdependenţă temporală şi calitativă, ambele fiind condiţionate
de apariţia conştiinţei de sine, în câmpul mai larg al conştiinţei individuale. Astfel, copilului mic îi
lipseşte cu desăvârşire conştiinţa de sine deşi este conştient de multe dintre elementele mediului;
adultul le are pe amândouă, dar ele nu sunt identice (G.W. Allport, 6).
În concepţia lui W. James, evoluţia eului presupune următoarele etape: eul corporal, care se referă la
conştientizarea propriului corp; eul material, care presupune sistemele de relaţionare cu aspectele
materiale ale existenţei; eul spiritual, care implică procesele raţionale de luare în stăpânire a realităţii .
Nuanţând această etapizare, G. Allport identifică şase etape, caracterizate sintetic prin: simţul
corporal, identitatea de sine, respectul de sine, imaginea de sine, extensiunea eului şi efortul
personal central (6, 120). Astfel:
(Folosind o metodologie mult mai riguroasă, L'Ecyuer identifică cinci zone calitativ distincte în
structura eului: eul material, eul personal, eul adaptativ, eul social şi eul non-eu (v. tabelu13.5.).

Structuri: Substructuri: Categorii: Expresii tipice în


limbaj:
Eul material Eul somatic - trăsături şi - sunt cam slab
aspect fizic - obosesc uşor;
- condiţie fizică alerg
iute
- posesie - am o bicicletă
Eul posesiv materială (casă)
- "posesia“ unor - este sora
persoane (mama) mea
Eul personal - aspiraţii - doresc să
Imaginea - implicare în devin inginer
eului activităţi - fac sport;
- sentimente şi muncesc zilnic
emoţii - iubesc pe X;
- gusturi şi detest pe Y
preferinţe - îmi place să
- capacităţi/aptitu citesc
dini - pot să alerg
- calităţi/defecte 5000 metri
- sunt generos
- denotări simple - sunt un tânăr
Identitatea - statut şi rol de 30 ani
eului - consistenţa - sunt director
- ideologia (student)
- identitate - nu prea ştiu
abstractă cine sunt
- sunt împotriva
tiraniei
- sunt un om
independent
Eul - competenţă - sunt cel mai
adaptativ Valoare de - valoare bun la W-98
sine personală - sunt cu
- strategii de adevărat onest
adaptare - când sunt
enervat ascult
muzică
simfonică
- autonomie - pot să fac
Activitatea - ambivalenţă singur asta!
sinelui - dependenţă - nu ştiu ce să
- actualizare urmez!
- stil de viaţă - ascult mereu
de şef
- simt că mă
maturizez
- duc o viaţă
echilibrată
Eul Social - receptivitate - îmi place să
Preocupări - dominare ascult opinii
şi - altruism - dau ordine
activităţ ferme
- referinţă simplă
i - îi ajut pe vecini
- experienţă
sociale la necaz
erotică
Sexualitate - am o prietenă
intimă
- iubita mea
este senzuală
Eul non-eu - colegul meu
Referinţă interpersonală are o vilă
Opinia mea despre mine - ceilalţi cred că
sunt docil

Fiecare dintre aceste dimensiuni capătă configuraţii specifice în funcţie de vârstă, respectiv în funcţie
de gradul de maturitate psihosocială a persoanei, ponderea lor putând fi foarte diferită de la o etapă
de dezvoltare la alta. Etapele de dezvoltare a eului sunt următoarele: apariţia (0 - 2 ani); confirmarea
(2 - 5 ani) ; dezvoltarea (5 - 11 ani); diferenţierea (11 - 18 ani); eul maturităţii adulte (18 - 60 ani); eul
bătrân (peste 60 ani). În fiecare stadiu de dezvoltare eul are o structură specifică, implicând anumite
substructuri, categorii şi forme de manifestare în conduită Însă, indiferent de modelele teoretice
adoptate, fiecare evidenţiază faptul că eul este o structură dinamică, a cărei evoluţie ţine atât de
factori naturali (maturizarea neuro-somatică), cât şi de integrarea şi învăţarea progresivă la care este
supus subiectul în cursul vieţii sale sociale.

D. Cristea Tratat de psihologie sociala pag. 279-336

Organizatiile

1.Organizatiile ca sisteme psihosociale.


Conservarea si evolutia sistemelor sociale la toate nivelurile si în toate compartimentele vietii
comunitare implica existenta unor structuri functionale care, pe de o poate, sa obiectiveze
imperativele axiologice, normative si teleologice ale institutiilor sociale (politice, economice, juridice,
religioase, educationale, culturale) si, pe de alta poate, sa asigure integrarea si antrenarea
persoanelor si grupurilor în activitatile care sa conduca la realizarea obiectivelor respectivelor
institutii. Aceste functii complexe revin organizatiilor, care sunt forme concrete de interactiune
sistematica a membrilor si grupurilor unei comunitati, în vederea realizarii obiectivelor generale ale
institutiilor sociale carora le apartin, sau ale obiectivelor care deriva din interesele convergente ale
membrilor care le compun.
Definire, caracterizare generala, clasificare
Organizatiile reprezinta una dintre componentele structurale si functionale esentiale ale sistemelor
sociale, prin care se asigura racordarea intereselor sociale generale cu cele ale diferitelor tipuri de
grupuri si persoane. La nivelul organizatiilor se fixeaza obiectivele concrete prin care se asigura
functionarea sistemului social global, dar care corespund si intereselor membrilor care le compun;
aceste interese pot fi materiale sau spirituale, directe sau indirecte, explicite sau implicite, imediate
sau de perspectiva, de natura economica, politica, educationala, morala, religioasa, culturala, de
aparare etc. Totodata, la nivelul respectivelor organizatii se elaboreaza strategiile care sa asigure
realizarea obiectivelor, sistemele de planificare, coordonare si control ale activitatilor desfasurate,
normele care regleaza interactiunile dintre membri si statutul acestora, criteriile de eficienta si
modelele care întruchipeaza valorile promovate de organizatie.
Conceptul de organizatie poate fi abordat si definit din mai multe perspective cu sensuri
complementare, acestea fiind totodata si directiile principale de abordare a oricarui sistem social:
a) dimensiunea logic-principiala, care releva regulile de rationalitate care fundamenteaza activitatile
sistematice ale colectivitatilor umane;
b) dimensiunea functional-procesuala, care reflecta dinamica desfasurarii în timp a sistemului de
interactiuni prin intermediul carora organizatiile se formeaza, se dezvolta si se manifesta activ în viata
sociala;
c) dimensiunea structural-obiectuala, care exprima sistemul concret si stabil de interactiuni dintre
elemente ansamblului (persoane, grupuri).
(a) O prima dimensiune a fenomenului organizational consta dintr-un set de teorii,
principii, norme, modele si reguli care fundamenteaza din punct de vedere logic si formal constituirea
si functionarea organizatiilor. Pe baza acestor principii de rationalitate (sau principii organizationale -
într-o alta terminologie) oamenii interactioneaza într-un mod sistematic si coerent, realizând fixarea,
planificarea, coordonarea si finalizarea activitatilor care sa le asigure existenta materiala si spirituala,
individuala si colectiva, în termeni de necesitati actuale sau de perspectiva. Cadrele formal-principiale
ale unei organizatii sunt formulate totdeauna în mod explicit sub forma de statute, regulamente,
norme de functionare s.a., acceptate expres de membrii acesteia; acceptarea principiilor si normelor
organizationale este o conditie de fond a integrarii si participarii la viata si activitatile aferente unei
organizatii, încalcarea acestor reglementari atragând sanctiuni directe sau indirecte. Principiile
generale care fundamenteaza desfasurarea activitatilor de organizare si a celor de realizari eficiente
a obiectivelor constitutive tind sa se structureze ca un domeniu autonom de cunoastere, acela al
praxiologiei organizationale.
(b) Pe o dimensiune complementara, organizatiile pot fi întelese ca procese psihosociale desfasurate
dupa anumite principii de rationalitate prin care se initiaza; se structureaza si se regleaza relatiile
functionale dintre membrii unor grupuri, în scopul realizarii eficiente a unor obiective comune,
devenite obiective ale organizatiei. Desfasurarea procesuala a interactiunilor pe baza unor
reglementari explicite constituie continutul activitatilor de organizare, prin care se vor configura atât
„obiectele sociale“ numite organizatii, cât si activitatile de fond prin care acestea îsi vor îndeplini
obiectivele constitutive, adica acelea care sunt ratiunea lor de a fi. Organizarea ca proces reprezinta
atât factorul generativ al oricarei structuri organizationale, cât si conditia necesara pentru
functionarea acesteia.
(c) Din perspectiva structural-materiala, organizatiile sunt „obiecte sociale“, adica subsisteme sociale
concrete, compuse dintre-un numar de membri si grupuri care interactioneaza sistematic dupa
anumite reguli, în vederea realizarii în comun a unor obiective specifice, care sunt ratiunea lor de a fi.
Din aceasta perspectiva, sistemul social global este compus dintr-un numar de organizatii prin
intermediul carora se desfasoara activitatile de îndeplinire a obiectivelor sociale generale, precum si a
celor specifice unor grupuri sau categorii sociale. În acest context, viata sociala apare ca rezultat al
interactiunii dinamice dintre persoane, grupuri, organizatiile si institutii, interactiuni care capata o
forma concreta de orientare programatica spre realizarea unor obiective la nivelul diferitelor tipuri de
organizatii: economice, politice, juridice, educationale, culturale, religioase, sportive, militare,
profesionale, de agrement s.a.
De cele mai multe ori, organizatiile obiectiveaza imperativele institutiilor sociale la nivelul
activitatilor concrete, fara a se confunda însa cu acestea. Astfel, esenta institutiilor sociale este data
de un sistem de valori, norme, reguli si modele socio-culturale care reglementeaza principial diferitele
aspecte generale ale vietii sociale; cea a organizatiilor rezida într-un sistem relational formal,
determinat într-un anumit spatiu socio-istoric, prin care se vizeaza realizarea unor obiective concrete;
în cazul microgrupurilor accentul este pus pe dimensiunea psihologica a unui sistem de relatii
interpersonale prin care persoanele se racordeaza la problematica macrosociala. Din acest punct de
vedere, organizatiile reprezinta un nivel superior de integrare sociala, prin care se asigura realizarea
unor obiective fundamentale ale existentei umane: producerea bunurilor materiale si spirituale
necesare existentei, asigurarea educatiei noilor generatii, protectia individului si a comunitatii,
promovarea unor ideologii laice sau religioase etc. Abordate ca obiecte concrete ale existentei
sociale, organizatiile ne apar ca un ansamblu de persoane care interactioneaza sistematic, pe baza
unor reguli concrete care sa asigure eficienta activitatii comune de atingere obiectivelor propuse. În
esenta, orice organizatie constituie un sistem structurat si planificat de interactiuni interpersonale si
intergrupale care sa asigure desfasurarea eficienta a unor activitati, respectiv atingerea unor
obiective explicit formulate (25, 397; 220; 228)
Desfasurarea curenta a vietii sociale presupune integrarea si participarea fiecarei persoane, cvasi-simultan sau succesiv, la o
serie de organizatii, ale caror obiective pot fi: complementare, conjunctive sau disjunctive; compatibile în diferite grade sau
incompatibile; de natura materiala (economice – de pilda) sau spirituala (ideologice, artistice, religioase s.a.). În ceea ce priveste modul
de organizare interna, structurarea poate fi preponderent pe orizontala (ca în cazul organizatiilor civice, ecologice sau profesionale),
sau pe verticala (ca în situatia organizatiilor militare, statale, informationale s.a.). Pe de alta poae, reglementarile interne pot fi foarte
stricte, cu sanctiuni drastice în eventualitatea încalcarii lor (cazul organizatiilor militare, de exemplu), sau laxe, fara repercusiuni grave
pentru devianli (ca în cazul unor organizatii civice, umanitare sau de sprijin reciproc).
Astfel, orice întreprindere industriala este o organizatie care are ca obiectiv producerea unor bunuri materiale, pe baza unui
anumit proces tehnologic. Acest fapt presupune o anumita schema de structurare a pozitiilor, atributiilor si functiilor angajatilor
(organigrama întreprinderii), precum si reglementari interne în care se prevad norme de comportament, îndatoriri, drepturi, sanctiuni,
recompense etc. Aceste reglementari au un caracter detaliat, însa privesc numai un segment determinat din viata membrilor (timpul
petrecut în întreprindere). În afara respectivului cadru actioneaza de regula reglementari apartinând altor organizatii (a celor politice sau
religioase, de pilda) sau, la nivelul cel mai general, ale statului. În acest context, statul poate fi interpretat ca o organizatie desfasurata
la nivelul unei naliuni, adica al unei comunitati definita pe baza anumitor criterii de unitate teritoriala, culturala si de limba; în acest caz
reglementarile formale (sistemul de legi) au un caracter foarte general, îns a vizeaza relativ poate aspectele vietii social-economice,
cultural-educationale si de aparare-dezvoltare ale comunitatii (natiunii) respective.
În prezent asistam la aparitia si dezvoltarea unor organizatii cu caracter supranational si suprastatal, în care formularea
obiectivelor si strategiilor de actiune se bazeaza pe alte principii organizationale decât cele care au stat la baza statului traditional;
aceste principii sunt formulate în termeni de suveranitate limitata, globalizare, interdependenta economica si culturala s.a. În acest plan,
exemplele cele mai elocvente sunt cele oferite de organizatiile UE , OSCE, NATO s.a., dar si organizatii mai vechi, unele cu un caracter
semiocult, ca în cazul lojilor masonice internationale sau a marilor corporalii economice suprastatale, controlate de un numar redus de
persoane.
Participarea la viata unor organizatii cu obiective, structuri si normativitati atât de diferite poate genera anumite probleme de
ordin psihosocial, mai ales când exista incompatibilitati la nivelul valorilor promovate în plan organizational. De exemplu, integrarea
unui tânar într-o organizatie militara, chiar pe o perioada limitata, în contextul antrenarii sale în organizatii laice sau religioase care
promoveaza nonviolenta poate determina aparitia unor conflicte de constiinta sau drame existentiale, greu de depasit în conditii
obisnuite.
Caracterizarea organizatiilor. Din cele expuse anterior, rezulta ca organizatiile sunt sisteme
psihosociale care au anumite caracteristici si trasaturi comune, indiferent de natura lor. Astfel:
(a) Sunt ansambluri umane construite, în care se desfasoara interactiuni sistematice si ordonate, pe
baza unui model interactional explicit (schema de organizare sau organigrama).
(b) Au obiective explicit formulate, la care adera toti membrii organizatiei, acestea având un rol
constitutiv si de legitimare atât pentru procesul de structurare interna, cât si pentru activitatea
organizatorica aferenta realizarii respectivelor sarcini.
(c) Dezvolta o structura interna care reflecta pozitiile, ierarhiile si relatiile functionale dintre acestea
(organigrama, care poate fi anterioara constituirii organizatiei, sau poate rezulta ca urmare a
desfasurarii în timp a interactiunilor functionale si a activitatilor specifice).
(d) Prezinta o diferentiere interna a pozitiilor functiilor, atributiilor, rolurilor si activitatilor prin care se
realizeaza diferitele componente a1e obiectivului comun; diferentierea se manifesta atât pe
orizontala, în raporturile de coordonare a partilor, cât si pe verticala, în raporturile de subordonare.
(e) Manifesta o dinamica structurala si functionala, în strânsa legatura cu gradul de realizare a
obiectivelor constitutive, a evolutiei raporturilor interpersonale interne si a raporturilor cu mediul social
extern.
(f) Poseda anumite grade de libertate în raport cu starile pe care le poate adopta, atât în plan intern
cât - si extern (autonomie organizationala).
(g) Pastreaza raporturi dinamice cu mediul extern (institutii, alte organizatii, grupuri sau persoane), pe
fondul unei autonomii organizatorice si functionale relative.
(h) Dezvolta multiple mecanisme de autoreglare, interna si externa, ceea ce le confera calitatea de
sisteme cibernetice adaptative.
Caracteristicile mai sus enumerate constituie totodata directii teoretice si experimentale de abordare
si analiza a organizatiilor; operationalizarea progresiva a conceptelor prezentate poate conduce
implicit la elaborarea unei strategie generale de optimizare a structurilor si activitatilor
organizationale, cu efecte pozitive asupra întregii vieti sociale.
Clasificarea organizatiilor. Extrema varietate a tipurilor de organizatii face relativ dificila clasificarea
acestora în categorii distincte. De cele mai multe ori, cazurile reale vor avea un caracter mixt sau
intermediar; categoriile de mai jos vor constitui mai degraba niste repere generale care vor facilita
analizele de caz, singurele care vor putea evidentia profilul psihosocial real al oricarei
structuriorganizatorice. Criteriile de clasificare folosite în continuare au fost astfel alese încât sa
asigure o baza operationala pentru asemenea abordari cazuistice.
(1) Dupa natura obiectivului urmarit, organizatiile pot fi: economice (întreprinderi industriale si
comerciale); financiare (banci, fonduri mutuale sau de investitii); politice (partide, grupuri ideologice
militante); religioase (Biserica rationala, sectele religioase); culturale (uniuni artistice, teatre, asociatii
de promovare a valorilor culturale); educationale (sistemul de scoli, universitati); militare (armata,
politia, garzi rationale, grupuri paramilitare); juridice (judecatorii, tribunale); umanitare; sportive; civice;
administrative etc.
(2) În functie de gradul de structurare interna si de modul cum se realizeaza aceasta, organizatiile pot
fi formale sau informale. Cele formale au un înalt grad de structurare, pe baza unor reglementari
stricte provenite de la o instanta superioara, sau elaborate de chiar organizatorii sistemului.
Obiectivele, pozitiile, functiile, îndatoririle si drepturile membrilor sunt clar stabilite, existând putine
grade de libertate în desfasurarea activitatilor si relatiilor intra si interorganizationale. Organizatiile
militare, cele politice sau juridice sunt ilustrative pentru aceasta categorie. Organizatiile informale au
un grad redus de structurare, raporturile si activitatile spontane prevalând asupra celor reglementate.
Flexibilitatea relatiilor interne si externe este mult mai mare, existând mai multe grade de libertate în
evolutia sistemului, fara ca aceasta sa însemne lipsa unei normativitati care sa regleze diferitele
aspecte ale activitatii si vietii de organizatie. Este cazul organizatiilor umanitariste, de sprijin reciproc
sau de loisir. Între dimensiunea formala si cea informala exista relatii dialectice de complementaritate:
orice sistem formal dezvolta o componenta informala la nivelul relatiilor interpersonale, în timp ce
sistemele preponderent informale tind sa-si accentueze cu timpul dimensiunile formale.
(3) Dupa directia d structurare a raporturile functionale dintre membri, organizatiile pot fi cu o
structura orizontala sau verticala. Primele dezvolta preponderent raporturi de coordonare reciproca
(organizatiile civice - de pilda), în timp ce cele de al doilea au structuri ierarhice piramidale, în care
fiecare nivel este subordonat functional celui superior (ca în cazul structurilor administrative
economice sau militare).
(4) În functie de relatiile cu mediul social extern, organizatiile pot fi închise sau deschise In primul caz
obiectivele, reglementarile si normele de functionare sunt elaborate exclusiv în perimetrul organizatiei
respective, selectarea si adeziunea membrilor fiind controlata din interior (serviciile de informatii, de
pilda). În al doilea caz adeziunea membrilor este libera, depinzând în cea mai mare masura de
propria lor initiativa, pe fondul unor obiective si reglementari care deriva dintr-un spatiu social mai larg
decât cel strict organizational (organizatiile civice, de exemplu). În mod practic, nu exista organizatii
absolut închise sau deschise, putându-se vorbi numai de un anumit grad de deschidere.
(5) Dupa durata de functionare, organizatiile pot fi: temporare , a caror existenta este legata de un
anumit proiect, care odata realizat implica automat desfiintarea respectivei structuri (cazul Fondului
Proprietatii de Stat); permanente, care nu au inclus în proiectul de înfiintare un anumit termen de
functionare (statul, partidele politice, sectele religioase s.a.).
(6) Duna gradul de transparenta în ceea ce priveste obiectivele si normele de functionare,
organizatiile pot fi transparente (organizatiile administrative sau cele civice, de exemplu),
semitransparente (serviciile de informatii, unele secte religioase) sau oculte, (Masoneria, de pilda).
(7) În functie de temeiurile pentru care oamenii accepta legitimitatea autoritatii în cadrul diferitelor
sisteme sociale, M. Weber identifica trei tipuri fundamentale de organizatii: a) organizatia orientata pe
lider, în care exercitarea autoritatii se bazeaza pe calitatile personale ale liderului (trasaturi deosebite
ale personalitatii sale, carisma, inteligenta sociala, intuitie, capacitatea de decizie spontana,
experienta s.a.); b) organizatia patriarhala, în care autoritatea este acceptata în virtutea traditiei si
datinilor unanim acceptate de membri unei colectivitati (rangul, pozitia sociala, relatiile de rudenie si
cutuma sunt criteriile pe baza carora se instituie sistemul de autoritate organizationala);
c) organizatia birocratica, bazata pe un sistem de autoritate rational-legala în care regulile, normele
si criteriile de functionare sunt riguros si explicit formulate, vizând prioritar eficienta activitatii într-un
cadru social determinat si legiferat prin norme specifice de functionare.
(8) Mai pot fi folosite si alte criterii cum sunt: relatia de dependenta fata de alte structuri
organizatorice (organizatii autonome sau dependente ); raportul cu sistemul legislativ al tarii unde
functioneaza (organizatii legale sau ilegale); gradul de marime (mici, pâna la 100 de membri; mijlocii,
între 100 si 1000 membri; mari, peste 1000 de membri); pozitia în cadrul unui ansamblu
organizational (primare, sau „de baza“; secundare, sau supraordonate) etc. Identificarea tipului de
organizatie prezinta o importanta deosebita în desfasurarea unor studii de caz, în masura în care
fenomenologia psihosociala subiacenta functionarii acestor sisteme este puternic influentata de
caracteristicile care deriva dintr-o anumita tipologie.
Conceptii teoretice privind natura organizatiilor
Problematica organizatiilor, mai ales în ceea ce priveste natura, structura, functiile si fenomenologia
psihosociala subiacenta, poate fi abordata numai dintr-o perspectiva interdisciplinara, constituind un
interes major pentru multe stiinte umaniste actuale: psihologia sociala, politologia, sociologia,
economia politica, stiintele administrative s.a. Astfel, psihosociologia organizationala se constituie ca
o stiinta cu caracter interdisciplinar, care studiaza cu instrumente teoretice si experimentale
complementare întreaga problematica a organizatiilor sociale, indiferent de natura acestora. Toate
dezvoltarile teoretice în acest perimetru sunt conditionate de câteva teme centrale, de a caror
rezolvare va depinde în mod semnificativ întreaga practica organizationala si anume: natura
comportamentului uman, rolul rationalitatii si a motivatiei în structurarea comportamentului
organizational si influenta pe care mediul organizational o exercita în plan psihoindividual si
psihosocial.
Teoriile rationalitatii omnisciente. Într-o conceptie clasica asupra organizatiilor, dezvoltata în
special de scoala anglo-saxona (Taylor, Gulick, Fayol s.a. ), comportamentul uman într-un cadru
organizational este considerat strict rational, urmarind consecvent, pe criterii riguros logice,
optimizarea câstigurilor materiale. Omul este vazut în primul rând ca homo economcus. Premisele
fundamentale ale acestei conceptii sunt urmatoarele: a) membrii organizatiilor detin toate informatiile
necesare si poseda o capacitate nelimitata de prelucrare a lor; b) cauta solutiile optime, printr-o
selectie logica optiunior posiblle; c) au o idee clara asupra preferintelor lor (motivatiilor) lor
considerate ca fiind clare, stabile coerente si ierarhizate (25, 403). O asemenea viziune asupra
comportamentului organizational a stat la baza conceptiei tayloriste asupra întreprinderilor industriale,
în care maximizarea performantelor - si deci a câstigurilor - era obtinuta printr-o accentuata diviziune
a muncii, corelata cu o structurare functionala a relatiilor pe criterii de stricta rationalitate. În faza
dezvoltarii intensive a industrialismului, aceasta conceptie a contribuit semnificativ la impunerea unei
viziuni coerente asupra organizatiilor economico-productive.
Ulterior, pornind de la aceasta viziune teoretica asupra organizatiilor, au fost formulate o serie
de principii organizatorice care sa conduca la o eficienta maxima în realizarea obiectivelor propuse.
Astfel, în conceptia lui Fr.W. Taylor, aceste principii trebuie sa fundamenteze întreaga activitate a
organizatiilor economico-industriale, putând fi formulate astfel: 1) diviziunea riguroasa a muncii, atât
la nivelul conducerii cât si la acela al personalului de executie; 2) analiza tehnometrica a activitatilor,
implicând studiul miscarilor, înregistrarea timpilor necesari efectuarii acestora si proiectarea
modalitatilor optime de realizare; 3) selectia stiintifica a personalului, paralel cu un proces continuu
.de instruire si formare profesionala pe locuri de munca strict determinate; 4) stimularea psihologica a
personalului în vederea „apropierii" acestuia de principiile stiintifice de organizare a activitatii
(consideratie si amabilitate fata de personal, exprimarea libera a opiniilor, recompense în functie de
performante etc.). Continuând si dezvoltând conceptia taylorista asupra organizatiilor, H. Fayol
formuleaza principiile organizarii conducerii în raport cu anumite criterii: diviziunea muncii, disciplina,
realizarea unitatii de comanda si a celei de directie, subordonarea interesului individual celui general,
raportul dintre centralizare si descentralizare, motivarea personalului prin remunerare, asigurarea
stabilitatii personalului, respectarea regulilor de echitate, stimularea initiativei individuale, dezvoltarea
coeziunii interne s.a.
Numeroase observatii empirice vin sa amendeze aceasta conceptie asupra rationalitatii
omnisciente care ar fundamenta univoc comportamentul organizational. Astfel, dupa cum remarcau
March si Simon, orice alegere este limitata de doua mari constrângeri: a) informatia unui decident
este cel mai adesea incompleta si prelucrata fragmentar, din lipsa de timp, carente de gândire sau de
imaginatie, presiunea împrejurarilor etc.; b) optimizarea solutiilor nu este posibila datorita
complexitatii situatiilor concrete si multitudinii analizelor pe care le presupune acest fapt, corelativ cu
limitele operationale ale intelectului uman. În acest context, decidentul opteaza pentru o solutie
acceptabila pentru un anumit context, solutie fundamentata pe o rationalitate limitata. Însa, dupa cum
se observa, aceasta corectie conceptuala nu afecteaza în mod sensibil teza motivatiei
unidimensionale a comportamentului organizational: optimizarea eficientei economice, respectiv
maximizarea câstigului material, prin intermediul unor decizii în a caror fundamentare ratiunea, mai
mult sau mai putin limitata, detine rolul principal.
Cercetarile si actiunile experimentale impun însa o noua abordare a notiunii de motivatie în context organizational. Una dintre cele
mai celebre cercetari de acest gen, prin care s-a evidentiat complexitatea comportamentului uman si a suporturilor motivationale ale
acestuia, a fost desfasurata de catre G.E. Mayo si F. Roethlisberger în cadrul uzinelor de aparatura electrica „Western Electric“ de la
Hawthorne (25, 401; 220, 41). Obiectivul initial al cercetarii a constat în determinarea influentei unor factori materiali (conditiile de
iluminare) asupra productivitatii muncitorilor, ipotezele de baza derivând din conceptia clasica asupra rationalitatii comportamentului
organizational. Însa, rezultatele obtinute au contrazis în mod flagrant aceste ipoteze, impunând o redirectionare a cercetarilor. În
consecinta, în faza a doua a cercetarilor, în cadrul unui atelier de asamblare s-au introdus în studiu o serie de noi variabile legate de
participarea muncitorilor la actul de decizie privind organizarea activitatii, timpul de odihna, conditiile de remunerare s.a; restul
atelierelor a constituit grupul martor. S-a înregistrat influenta acestor factori asupra productivitatii, climatului psihosocial, relatiilor
interpersonale, gradului de motivare si de satisfactie personala, gradul de conflictualitate s.a., rezultatele fiind comparate cu cele
obtinute în cadrul atelierelor care lucrau dupa modelul traditional (grupurile martor). O prima concluzie a acestor constatari evidentiaza
existenta unei motivatii complexe, preponderent de ordin psihosocial, care influenta direct productivitatea muncii. Factorii socioafectivi,
cei de relationare si recunoastere sociala s-au dovedit mai importanti chiar decât cei legali de câstigul material în determinarea
comportamentului organizational. În consecinta, modelul traditional care fundamenta functionarea organizatiilor a trebuit sa fie puternic
amendat, prin luarea în considerare a unui sistem motivational multidimensional, dinamic si complex, care intervine nemijlocit în
structurarea comportamentului si desfasurarea activitatii performantiale: Cresterea productivitatii nu este legata univoc de remuneratie,
sentimentele si atitudinile membrilor având o importanta considerabila în constituirea sistemului motivational individual si de grup. O a
doua concluzie se refera la necesitatea luarii în considerare a grupurilor, si nu a membrilor izolati. În conditiile activitatii în comun
intervine o complexa fenomenologie psihosociala care determina aparitia unei entitati functionale noi: microgrupul social. Apar
sentimente, atitudini si motivatii de grup, cu o structura mult mai complexa, care nu reprezinta expresia însumarii respectivilor factori
individuali; este vorba de o sinteza si o restructurare a acestora, pe coordonate psihoindividuale si psihosociale noi.
Teoriile motivationale. Rezultatele neasteptate (pentru acea vreme) ale experimentului de la
Hawthorne au determinat aparitia unei noi directii teoretice în abordarea problematicii organizatiilor,
în care accentul a fost deplasat asupra relatiilor umane dintre membri si asupra motivatiei complexe a
acestora. , Integrând tezele teoriei motivationale a lui Maslow, noua orientare considera ca
organizatiile constituie cadrul si necesar în care pot si sunt satisfacute o serie de trebuinte
psihologice fundamentale, dintre care cele mai multe au un accentuat caracter psiho-relational;
nevoia de afiliere si integrare sociala, nevoia de recunoastere, de prestigiu si de participare la decizii,
nevoia de comunicare pozitiva s.a. În cadrul acestui complex sistem motivational, trebuintele
materiale nu reprezinta decât unul dintre elemente, important – fara îndoiala, dar a carui semnificatie
psihologica este determinata în mare masura de gradul mod satisfacere a celorlalte trebuinte
mentionate mai sus. Astfel, conceptul clasic al lui homo economicus, motivat unidimensional de
interese materiale este înlocuit cu acela de om complex, motivat multidimensional, în care contextul
relational oferit de organizatie e si climatul psihosocial interior resemnifica toate aspectele vietii si
activitatii din cadrul acesteia.
Noua orientare teoretica, fundamentata de o serie de cercetatori care au preluat sugestiile studiilor lui
Mayo (Argyris, McGregor, Likert, Crozier s.a.), a cunoscut apogeul în perioada anilor '60, cu rezultate
deosebite în optimizarea raporturilor umane din cadrul organizatiilor, a eficientizarii actului de
conducere sau a atenuarii starilor conflictuale. Însa, dupa cum remarca E. Friedberg, daca în planul
activitatilor practice de optimizare a performantelor organizatiilor s-au obtinut rezultate deosebite, în
plan conceptual rezultatele au fost dezamagitoare, datorita psihologizarii excesive a unei realitati care
s-a dovedit mult mai complexa. Astfel, din perspectiva acestei conceptii, nu se putea explica faptul
ca, în anumite situatii, desi se asigurau conditii optime de confort psihic si satisfactii materiale,
eficienta nu urma aceeasi linie, putând chiar sa scada semnificativ, ceea ce sugereaza prezenta si a
altor factori, ignorati pâna atunci.
Abordarile psihologice ale organizatiilor si-au dovedit limitele în explicarea unor fenomene complexe din cadrul acestora:
atenuarea fortei motivationale a unor factori pentru a caror satisfacere s-au întrunit toate conditiile, aparitia, evolutia si rezolvarea
conflictelor intra- si inter-organizationale, reformularea obiectivelor organizatiilor fara o legatura vizibila cu structurile motivationale
individuale si de grup, constituirea si evolutia sistemelor de putere, control si decizie din cadrul organizatiilor etc. Aceste carente
explicative au impus noi abordari teoretice si experimentale, pe care le vom prezenta în continuare.
Teoriile psihosociologice. Primele conceptii teoretice asupra organizatiilor considerau aceste
structuri sociale ca având un caracter coerent, rational si puternic integrator în raport cu membrii sai.
Agregarea si coordonarea comportamentelor membrilor se facea într-o stricta concordanta cu
scopurile organizatiei, predeterminate si stabile pe termen lung. Într-o asemenea viziune
instrumentala, integrarea la nivelul organizatiei era asigurata prin scopurile sale rationale si precis
delimitate, optiunile membrilor manifestându-se cel mult în ceea ce priveste strategiile particulare
folosite în desfasurarea unor activitati si în modul cum reuseau sa-si satisfaca trebuintele particulare
si de grup pe fondul unei activitati coerente, orientata univoc pe criterii rationale si nonconflictuale.
Într-o a doua etapa, evidentierea influentei factorilor motivationali si relationali asupra desfasurarii
activitatii, precum si a posibilelor disfunctionalitati pe care acestia le pot induce în coerenta si
rationalitatea ansamblului organizational a constituit o prima mutatie majora în modul de întelegere a
dinamicii acestor sisteme. Într-o a treia etapa a evolutiei teoretice, o serie de cercetatori au evidentiat
caracterul contradictoriu al coerentei interioare a organizatiilor, conflictualitatea potentiala dintre
obiectivele generale si cele particulare sau de grup, precum si dinamica pe care o suporta chiar
scopurile constitutive ale organizatiilor, pe tot parcursul constituirii si functionari acestora (25, 402).
Fara sa aiba un caracter unitar, teoriile din aceasta ultima categorie prezinta câteva trasaturi comune:
a) relativizeaza coerenta interioara a organizatiilor si importanta obiectivelor formale asupra integrarii
membrilor sai;
b) evidentiaza multitudinea factorilor motivationali individuali, de grup si socioculturali care actioneaza
cel mai adesea contradictoriu asupra desiasurarii activitatilor si vietii organizatiilor, influentând astfel
realizarea obiectivelor constitutive;
c) releva existenta unei game largi de factori psihosociali care actioneaza la nivelul organizatiilor
(disonanta cognitiva, schimburile sociale, conflictualitatea ca stare potentiala, influenta informalului
asupra formalului, climatul social si economic extraorganizational etc.);
d) accentueaza importanta raporturilor interumane pozitive si a coezivitatii grupurilor care compun
organizatiile (ipostaziaza importanta relatiilor suportive în conditionarea performantei); e) considera
organizatiile ca sisteme dinamice complexe, implicând numeroase mecanisme de autoreglare interna
si externa, considerate a fi preponderent de natura psihologica si psihosociala.
Din aceasta perspectiva teoretica, organizatiile trebuie interpretate ca sisteme neunivoce, în care
fenomenologia psihosociala subiacenta functionarii acestora este uneori mai Importanta decât
valoarea structuranta a obiectivelor formale, cu valoare initial constitutiva. Imperativele functionale de
supravietuire si adaptare la un mediu social dinamic si fluid, crearea unui adevarat univers de
schimburi sociale si interese conflictuale, aparitia diferitelor tipuri de rationalitati neconvergente,
dezvoltarea unor actiuni si strategii de preluare si exercitare a puterii de catre persoane si grupuri,
aparitia unor tendinte de autonomizare a unor compartimente functionale, manifestarea unor raporturi
concurentiale sau virtual-conflictuale cu alte organizati s.m.a., fac din organizatii universuri
psihosociale mult mai complexe decât sugerau teoriile ratioanalitatii sau ale motivatiei lineare.
Pornind de la aceste constatari, Cohen apreciaza ca organizatiile prezinta numeroase trasaturi de
„anarhii organizate“, ceea ce sugereaza netransparenta în raport cu obiectivele urmarite în mod
explicit sau latent, conflictualitatea virtuala dintre elementele componente, dezvoltarea unor relatii de
schimb social, de putere si de influenta, imprevizibile din perspectiva obiectivelor formale sau
declarate ale unei organizatii.
O asemenea viziune teoretica asupra organizatiilor integreaza elemente importante din teoria
schimbului (Kelly, Thibaut, Emerson s.a.), a disonanlei cognitive (Festinger), a conflictualitalii virtuale
din cadrul sistemelor sociale (Burns, Georgiou, Zan) sau -mai recent - din teoria sistemelor cu legaturi
slabe si teoria jocurilor, în care evolutiile au un caracter neliniar, emergent, conflictual si imprevizibil.
Organizatiile nu mai pot fi întelese ca sisteme transparente si univoce în raport cu obiectivele
declarate ale functionarii lor: organizatiile, dar si obiectivele initiale pot capata atribute noi, se pot
restructura sau reorienta, ca rezultat nemijlocit al chiar functionarii lor si al relationarii dinamice cu
mediul natural si social.
Sintetizând aceste noi caracteristici, organizatiile au fost definite de Crozier si Friedberg ca o
retea structurata pe raporturi de putere si de dependenta, prin care persoanele sau grupurile
negociaza schimbul de comportamente de care are nevoie fiecare pentru apararea intereselor si
pentru a-si duce la îndeplinire sarcinile si obiectivele, indiferent de cât de vagi sau intuitive ar fi
acestea.
Teoriile sistemice si sociologice. Complementar orientarilor centrate pe relatiile
interpersonale si de grup, sau pe dimensiunea motivationala a comportamentelor organizationale, au
început sa fie dezvoltate si abordari în care accentul era pus asupra aspectelor sociologice si
macrosistetriice ale organizatiilor Astfel, s-a constatat ca eficienta activitatilor din cadrul organizatiilor
este conditionata în mod semnificativ si de o serie de alti factori cu caracter sistemic: relatiile
interorganizationale relatiile organizatie-mediul natural si sociocultural; raporturile dintre natura
activitatilor interne si a obiectivelor urmarite, pe de o parte, si tehnologiile folosite, pe de alta partea
structura interna a organizatiilor; distributia fluxurilor informationale; conditionarile economice, politice,
juridice si culturale asupra structurii si dinamicii organizationale s.a. Aceste noi conditionari, relevate
prin numeroase cercetari experimentale si observatii practice impun o noua viziune asupra naturii
organizatiilor si asupra mecanismelor psihosociale care le asigura functionarea si dezvoltarea. Printre
cei mai importanti promotori ai acestei orientari amintim: J. Woodward, Ph. Selznick, T. Burns, J.D.
Thomson, G.M. Stalker, J.B. Ritchie, P. Lawrence, J. Lorsch s.a. (220, 63).
Sintetizând cele expuse mai sus, orientarile sociologice evidentiaza o noua dimensiune a
fenomenelor organizationale, în care nivelul dezvoltarii tehnologice, relatiile cu mediul extern si
coerenta structurilor interne se afla într-o strânsa interdependenta, evidentiindu-se astfel caracterul
sistemic, complex si deschis al organizatiilor. Interactiunea dintre aceste categorii de factori
determina profilul real al unei organizatii si dinamica acesteia.
Pe baza acestor orientari teoretice complementare, organizatiile ne apar ca unele dintre cele
mai complexe sisteme sociale, a caror abordare trebuie sa aiba în mod necesar un caracter
interdisciplinar si multidimensional .
Discipline stiintifice
Organizatia si implicate
Influente specifice dimensiunile sale -Antropologia culturala
asupra organizatiilor
-organizarea ca -Politologia
-Socioculturale process
-structura si functiile -Sociologia
-Politice interne si externe psihosociologia
-dinamica interna si
-Institutionale, interorganizationala -Economia politica
organizationale -performanta
-relatiile umane -Jurisprudenta
-Economice (grupale si
interpersonale) -Stiintele applicative
-Juridice -folosirea tehnologiilor
-relatiile cu mediul -Ecologia
-Tehnologice natural si social
-evolutia generala

-Ambientale

Dimensiunile psihologice, psihosociologice si sociologice, cele structurale si


functionale, tehnologice si informationale, sau cele care tin de relatiile cu mediul si cu alte sisteme
sociale interactioneaza în mod necesar, din configurarea acestor influente rezultând profilul care
particularizeaza o anumita organizatie. Strategiile de optimizare a activitatii organizatiilor trebuie sa
porneasca de la evidentierea acestor influente specific configurate, neexistând solutii valabile pentru
toate situatiile si pentru toate tipurile de organizatii.
Prin evidentierea acestor multiple conexiuni, abordarea inter- si multidisciplinara a problematicii
organizationale se impune cu necesitate. În prezent, iara sa existe o teorie unitara asupra
organizatiilor, aceasta viziune sistemic-interactionista se impune tot mai puternic, constituind baza
celor mai recente cercetari în acest domeniu al stiintelor sociale, cu aplicatii practice imediate în
diferite domenii de activitate.
Functiile psihosociale ale organizatiilor
Functionarea sistemului social global presupune interactiunea dinamica dintre componentele sale
(institutii, organizatii, grupuri si persoane), pe fondul unei diferentieri structurale si functionale a
acestora. Astfel, în timp ce la nivelul institutiilor se obiectiveaza experienta social-istorica a
comunitatii, sub forma de valori, principii, norme si modele generale de actiune, organizatiile
operationalizeaza aceste elemente cu caracter general, sub forma unor obiective particulare, strategii
de actiune concreta si modele de relationare interpersonala, intragrupala si intergrupala, astfel încât
problematica generala a unei comunitati, cu inevitabilul sau caracter abstract si impersonal, sa se
racordeze la problematica psihologica si psihosociala a grupurilor si persoanelor care evolueaza într-
un spatiu natural si social concret.
Particularitatile si evolutiile unor situatii psihosociale concrete nu pot fi surprinse si
operationalizate la nivel institutional aceasta functie revenind diferitelor tipuri de organizatii. Pe de alta
parte, imperativele vietii concrete, cele care rezulta din jocul circumstantelor si evolutiilor istorice, nu
pot fi translate si integrate direct în problematica generala a institutiilor sociale, fiind necesara
actiunea mediatoare a organizatiilor. Acestea, prin caracterul lor inertial, reglator si ponderator
selecteaza acele aspecte importante, stabile si semnificative pentru viata comunitara, pentru ca în
final sa le racordeze si integreze planului axiologic-normativ al institutiilor sociale aferente. În calitatea
lor de principala componenta a sistemului social global, dar si de veriga de legatura dintre
macrosocial si microsocial, organizatiile îndeplinesc multiple functii sociale si psihosociale, structurate
pe mai multe niveluri.
(1) În plan macrosocial, organizatiile operationalizeaza si asigura îndeplinirea obiectivelor generale
ale unei societati care evolueaza în conditii naturale si istorice determinate; aceste obiective tin de
asigurarea conditiilor materiale si spirituale necesare supravietuirii si evolutiei societatii, conservarea
si promovarea valorilor socioculturale, impunerea normelor si modelelor prin care se regleaza
raporturile generale din cadrul comunitatii respective etc.
(2) În plan microsocial, organizatiile asigura conditiile formarii si integrarii sociale a membrilor
societatii, oferind atât un sistem coerent de valori, norme si modele si repere existentiale, cât si
conditiile necesare integrarii, participarii si afirmarii individuale la viata sociala, pe fondul satisfacerii
diferentiate a trebuintelor psihoindividuale (materiale si spirituale, de securitate si recunoastere
sociala, de manifestare creatoare a propriei personalitati s.a.). În acest plan, organizatiile joaca un rol
considerabil în formarea eului ideal si sistemului aspirational al membrilor societatii.
(3) În plan intern, organizatiile racordeaza bilateral si dinamic imperativele generale ale societatii,
particularizate si obiectivate în sarcini concrete de activitate, cu cerintele si trebuintele
psihoindividuale si de grup ale membrilor organizatiilor respective. Însa, paralel cu îndeplinirea
acestor functii derivate din imperativele sociale si trebuintele psihoindividuale si de grup, organizatiile
dezvolta pe parcursul functionarii lor si anumite functii specifice de autoconservare, mentinerea
limitelor si dezvoltare. Aceste functii pot avea un caracter explicit sau implicit, principal sau secundar,
activ sau pasiv; se pot realiza simultan sau succesiv, sau pot capata un caracter activ numai în
anumite situa ii sau faze din evolutia organizatiilor respective.
Între planul institutional si cel organizational al sistemelor sociale exista interdependente si intricari foarte profunde, ceea ce -
deseori - face dificila identificarea si analiza separata a acestora. Astfel, referindu-ne la institutiile de drept ale unei tari, aici vom gasi
formulate la modul general acele principii si norme de convietuire care au rezultat din experienta social istorica a comunitatii respective.
Însa, aceste principii generale privind ceea ce este drept sau nedrept, permis sau interzis, corect sau incorect într-un anumit spatiu al
vietii sociale concrete, devin operationale numai în urma aparitiei unor organizatii specifice: sistemul judecatoresc, parchetele civile si
militare, ministerul afacerilor interne, ministerul public etc. Acestea îsi au ratiunea de a fi în principiile si normele formulate la nivel
institutional, în cazul de fata, sistemul legislativ.
Însa organizarea si functionarea lor se face tinând cont de doua categorii de exigente:
a) posibilitatile reale de ordin material, profesional si administrativ de a operationaliza formularile legislative cu caracter general în acte
concrete de justitie, adaptate la o varietate infinita de situatii sociale;
b) particularitatile psihoindividuale, psihosociale si socioculturale ale membrilor organizatiilor, particularitati care vor determina o
anumita „fenomenologie organizationala" de natura sa influenteze nemijlocit îndeplinirea obiectivelor constitutive. Odata constituite
organizatiile amintite, ele vor functiona atât în sensul realizarii obiectivelor institutionale specifice (aplicarea normelor de drept si
sanctionarea încalcarii acestora), cât si într-un sens complementar (dar mai putin vizibil), de a influenta cadrul institutional în asa fel
încât sa corespunda într-o mai mare masura realitatilor social-istorice concrete si actuale.
Principalele functii ale organizatiilor, întelese ca subsisteme sociale dinamice având o structura
specifica, sunt urmatoarele:
• ordoneaza si structureaza viata sociala pe diferitele ei coordonate: civice, politice, juridice,
educationale, militare, sportive, culturale, religioase etc.;
• asigura formularea si îndeplinirea unor categorii de obiective sociale, în termeni de realism si
eficienta;
• racordeaza problematica macrosociala la cea microsociala, realizând puntea de legatura dintre
imperativele generale ale societatii si trebuintele, aspiratiile si particularitatile psihosociale ale
grupurilor si membrilor societatii;
• influenteaza sistemul institutional, în sensul optimizarii acestuia pe criteriile
oferite de realitatea vietii sociale si în functie de trebuintele psihosociale ale membrilor si grupurilor;
• asigura cadrul integrarii sociale si modelarii psihosociale a membrilor societatii, oferind si impunând
un ansamblu de valori, norme si modele comportamentale si actionale, paralel cu asigurarea
mecanismelor psihosociale prin intermediul carora aceste elemente sunt învatate interiorizate si
exercitate, în plan individual si de grup;
• dezvolta mecanisme psihosociale specifice prin care autoconservarea, mentinerea limitelor
sistemului si dezvoltarea adaptativa a organizatiilor.
Îndeplinirea functiilor organizatiilor se face – pe de o poate – prin intermediul unor structuri interne
specifice, si – pe de alta poate – prin dezvoltarea unui ansamblu de procese si fenomene
psihosociale care, pe o anumita baza structurala, asigura îndeplinirea obiectivelor explicite sau
implicite.
2.Structura si dinamica organizatiilor
Abordarea teoretica si experimentala a organizatiilor, întelese ca sisteme sociale care îndeplinesc
functii determinate, se poate face pe doua directii principale: a) o directie structuralista, în care
accentul este pus pe identificarea si analiza elementelor componente si a relatiilor dintre acestea; b)
o directie functionalista, în care prevaleaza relevarea si analiza functiilor specifice fiecarui subsistem,
precum si a modalitatilor de realizare a acestora în conditii interne si externe determinate. Între cele
doua principale modalitati de abordare exista evidente raporturi de complementaritate, o functie
neputându-se realiza decât prin intermediul unei structuri specifice, dupa cum orice structura îsi are
ratiunea de a fi în îndeplinirea unor functii care sa o promoveze ca entitate sociala distincta si cu un
rol bine definit în cadrul sistemului supraordonat.
Analiza structural-functionala a organizatiilor
Dupa cum a rezultat din numeroase observatii si cercetari experimentale, procesele si fenomenele
psihosociale specifice oricarui sistem organizational sunt strâns determinate de configuratia
structural-functionala a acestuia. În consecinta, determinarea acestei configuratii trebuie sa preceada
atât analizele diagnostic-prognostice ale unei organizatii date, în ceea ce priveste performanta si
dinamica, cât si cercetarea fenomenologiei psihosociale subiacente. Acest demers presupune
urmatoarele etape:
a)Evidentierea si caracterizarea elementelor si subsistemelor componente: personale, grupuri,
ateliere, sectii si sectoare, pe de o parte; spatii, dotari si tehnologii, pe de alta parte.
b)Relevarea relatiilor dintre elementele si subsistemele componente, relatii care pot fi: de natura
materiala, energetica sau informationala; structurale sau functionale; sincronice sau diacronice;
temporare sau permanente; pozitive (functionale) sau negative (disfunctionale); cauzale sau
conditionale; principale sau secundare etc.
c) Identificarea functiilor (rolurilor) îndeplinite de fiecare dintre componentele sistemului
organizational. Acestea, la rândul lor, pot fi: principale sau secundare; de realizare a obiectivelor
constitutive ale organizatiei, de mentinere a limitelor acesteia sau de satisfacere a trebuintelor
psihosociale ale membrilor; temporare sau permanente s.a.
d) Evidentierea si analiza mecanismelor de planificare, coordonare si control a activitatilor specifice
organizatiei respective.
e) Identificarea si caracterizarea mecanismelor de instituire si exercitare a puterii în cadrul
organizatiei si în afara acesteia, corelativ cu analiza stilului general de conducere.
f)Analiza mecanismelor de automentinere si autocorectie, atât la nivelul sistemului organizational
global, cât si la nivelul subsistemelor componente. În conditiile în care orice organizatie constituie un
sistem deschis si dinamic, în care relatiile cu alte sisteme externe se desfasoara atât la nivel general
(raporturi inter-organizationale si inter-institutionale), cât si între diferite subsisteme apartinând unor
organizatii diferite, se poate usor observa ca o asemenea analiza, deosebit de complexa, trebuie sa
porneasca de la un model general, care sa evidentieze întregul sistem de interactiuni intra- si
interorganizationale (vezi schema 7.2.).
Prima concluzie care se desprinde din analiza acestui model se refera la interactiunea profunda
dintre diferitele planuri structurale si functionale ale unei organizatii. Caracteristicile si obiectivele
fundamentale ale sistemului macrosocial, asa cum se regasesc acestea la nivelul subsistemelor
politic, economic, juridic, cultural sau educational, ofera cadrele generale de existenta ale
organizatiei, fixând principiile generale de relationare interumana, modele de comportament
organizational si de praxis social. Însa, aceste elemente de ordin suprastructural, cu un pronuntat
caracter formal, se obiectiveaza în elemente psihosociale operationale numai la nivelul
microgrupurilor care formeaza sistemul organizational.
Institutiile si organizatiile sociale, actionând într-un domeniu limitat al spatiului social, preiau
anumite functii specifice subsistemelor amintite, formulând obiectivele concrete corespunzatoare
respectivelor functii, paralel cu elaborarea modalitatilor practice de realizare a acestora. În acest
context, functiile microgrupurilor în cadrul organizatiilor se manifesta pe doua directii principale: a)
preiau si realizeaza nemijlocit obiectivele generale ale organizatiilor, pe coordonatele formale si
metodologice fixate de acestea; b) asigura cadrul necesar modelarii personalitatii si integrarii
psihosociale a membrilor organizatiei, pe fondul satisfacerii trebuintelor acestora: de securitate,
relationare interpersonala, recunoastere si valorizare sociala etc. În consecinta, problematica
psihosociala a microgrupurilor este implicata profund în ansamblul proceselor si fenomenelor
psihosociale care au loc în cadrul organizatiilor, însa pe coordonatele determinate de actiunea
convergenta a noi determinatii.
Este vorba de o serie complexa de factori si anume: factorii rezultati din relatiile suprastructurale
dintre organizatie si mediul extern; factorii tinând de relatiile dintre diferitele unitati structurale si
functionale care compun organizatia data; factori derivati din ansamblul relatiilor interpersonale
dezvoltate în context grupal si organizational, pe de o poate, si dintre fiecare membru si unitatile
structurale si functionale care compun organizatia, pe de alta poate; factorii psihosociali rezultati din
raporturile membrilor si grupurilor unei organizatii, cu membrii si grupurile altor organizatii.
Structura interna a organizatiilor. Analiza actiunilor specifice si a interdependentelor dintre
multitudinea factorilor mentionati mai sus are ca punct de pornire evidentierea configuratiei
structurale si funclionale a organizatiei, configuratie vazuta ca sistem psihosocial. Indiferent de natura
si marimea sa, orice organizatie presupune existenta a doua categorii de unitati componente: a)
unitati structurale de natura psihosociala, constând din persoane, grupuri primare si secundare, pe de
o poate, si configuratii interpersonale diadice sau poliadice, pe de alta poate; b) unitati functionale;
constând din ateliere, sectii, sectoare si servicii. Dupa cum arata numeroase observatii practice, cele
mai multe dintre fenomenele psihosociale specifice organizatiilor rezulta pe fondul unor raporturi
specifice dintre unitatile structurale si functionale, raporturi care au de cele mai multe ori o dinamica
proprie, care va influenta decisiv dinamica generala a sistemului organizational.
Pentru a putea racorda problematica microgrupurilor sociale la cea a organizatiilor este necesar
sa se introduca un concept nou, cu o deosebita valoare operationala, si anume acela de conexitate
(48, 27). În cadrul organizatiilor, delimitarile microgrupurilor care activeaza în cadrul unor sectii,
sectoare sau servicii sunt foarte dificile, datorita numeroaselor relatii formale sau informale existente
între acestea. Însa, experimental, se constata ca cele mai importante particularitati psihosociale ale
proceselor organizationale deriva din chiar modul cum se configureaza relatiile dintre unitatile
structurale (grupuri, persoane) si cele functionale (sectii, sectoare, servicii).
În majoritatea activitatilor organizationale grupurile formale interactioneaza permanent sau temporar pe parcursul realizarii
sarcinii. Interactiunea are loc în principal prin intermediul unora dintre membri, acestia capatând astfel un statut socioprofesional
special.
xxxxxxxxxx
G 1 – G5 sunt microgrupuri (grupuri primare) aflate în interactiune în cadrul activitatii desfasurate în cadrul unei organizatii
economice, în acest caz. Prin (*) se marcheaza membrii grupurilor prin care se realizeaza conexarea functionala a grupurilor primare,
ceea ce conduce la formarea unui grup secundar Gs = (G1+G2+G3+G4+G5). Sagetile marcheaza relatiile functionale pe care membriipuncte de
articulatie le au în cadrul grupurilor conexate prin intermediul lor. Astfel, grupul secundar format diGI+GZ este definit functional prin numarul punctelor de
articulatie a (1, în exemplul de mai sus), si indicele de conexitate, dat de numarul legaturilor functionale la nivelul punctelor de articulatie (6, în cazul
grupului secundar G1+G2); în cazul grupului secundar format din GZ+G3, numarul -punctelor de articulatie este 2, însa indicele de conexitate este de
numai 4. Calculul se poate realiza la nivelul întregului grup secundar Gs, rezultând o serie de indicatori operationali cu o mare valoare diagnostica si
prognostica asupra aparitiei si evolutiei unor fenomene psihosociale din cadrul organizatiei respective.
Iata câteva fenomene psihosociale interesante care apar în legatura cu indicatorii de conexitate. În cazul grupurilor, secundare cu un numar redus
de puncte de articulatie si indici scazuti de conexitate, procesele de autoreglare si corectie sunt dificile, depinzând fundamental de calitatea
socioprofesionala a membrilor care au calitatea de puncte de articulatie, acestia capatând astfel o mai mare ascendenta în cadrul grupurilor de
apartenenta. Daca un singur membru realizeaza conexarea functionala a doua grupuri, acestia are tendinta de a-si extinde sfera atributiilor, intrând
frecvent în conflict cu liderii formali ai grupurilor. În situatia în care exista numeroase puncte de articulatie, cu indici superiori de conexitate, exista
tendinta aparitiei unor conflicte între liderii formali ai grupurilor, sferele lor de competenta fiind relativ difuze.
În ceea ce priveste structura functionala a organizatiilor, aceasta poate fi foarte diferita, în
strânsa dependenta de natura obiectivelor constitutive si de tipologia generala a sistemului
organizational. Natura activitatilor desfasurate impune o puternica diferentiere a statutelor si
atributiilor profesionale, o anumita conexiune între posturile de lucru si un anumit sistem de luare a
deciziilor sau de efectuare a controlului. Cu toata aceasta variabilitate, se poate elabora totusi un
modul al unei structuri functionale care sa aiba un mare grad de generalitate. Pentru fiecare caz în
poate, acest modul capata forma concreta a organigramei, care precizeaza compartimentele
organizatiei, pozitiile statutare din cadrul acestora, relatiile functionale cu celelalte compartimente si
atributiile care devin fiecarei pozitii din cadrul respectivei structuri. În forma sa cea mai generala,
structura functionala a unei organizatii implica urmatoarele componente principale: sistemul de
conducere; compartimentele de servicii tehnice, financiare si administrative; compartimentele
activitatilor de baza.
Pornind de la aceasta schema generala, modul de structurare si functionare al diferitelor
compartimente va fi diferit în cazul unei organizatii structurate pe verticala, cu subordonari ierarhice
precise (ca în cazul institutiilor militare, de pilda) , în raport cu organizatiile structurate preponderent
pe orizontala, în care prevaleaza raporturile de coordonare si colaborare, si în care functiile de
conducere sunt distribuite sau emerg direct de la nivelul diferitelor sectoare (ca în cazul organizatiilor
civice sau ecologiste, de exemplu).
Caracteristicile structurale ale organizatiilor
Atât organizatia în ansamblul sau, cât si diferitele sale componente structurale pot fi evaluate si
caracterizate printr-o serie de variabile principale, care – privite corelativ – pot oferi o imagine destul
de exacta asupra profilului psihosocial al sistemului analizat. Astfel, dupa opinia lui W. Ouchi, larg
împartasita si de alti cercetatori, aceste variabile se refera la: marime, complexitate, formalizare,
intensitatea administrativa si centralizare (172); la acestea mai putem adauga extinderea, activismul
si deschiderea.
Marimea este una dintre variabilele principale, care va influenta în mare masura si alte caracteristici
ale organizatiei, precum cele care se refera la complexitate, formalizare si extindere. Tendinta
naturala a oricarei organizatii este aceea de a se dezvolta prin extindere, ceea ce implica cresterea
numarului de membri; iar aceasta tendinta este cu atât mai accentuata cu cât numarul membrilor la
un moment dat este mai mare. Se creeaza un cerc vicios, fenomen cunoscut sub numele de „dilema
organizationala“, cu efecte considerabile asupra evolutiei, dinamicii si performantelor unei organizatii
(220, 73). Astfel, cu cât numarul membrilor unei organizatii este mai mare, cu atât complexitatea
acesteia va creste, existând tendinta unei accentuate structurari pe verticala (cu tot mai multe niveluri
ierarhice), paralel cu o diferentiere si specializare functionala tot mai mare la nivelul unor
compartimente si subcompartimente. Specializarea va determina o mai mare autonomie în luarea
deciziilor pe sectoare si domenii de competenta, ceea ce va îngreuna comunicarea pe orizontala
(între compartimente cu domenii de specializare diferite) si pe verticala (între nivele ierarhice diferite).
Comunicarea, coerenta organizationala si flexibilitatea decizionala vor fi puternic afectate, cu
consecinte imediate asupra performantei sistemului. Pentru a contracara aceste efecte negative ale
diferentierii si specializarii, care au ca suport material imediat un numar mare de membri, este
necesara dezvoltarea paralela a compartimentelor de coordonare si control, ceea ce va solicita
personal suplimentar, paralel cu cresterea gradului de formalizare si reducerea flexibilitatii structurale.
Consecintele psihosociale ale marimii sunt însa mult mai numeroase, una dintre acestea fiind
legata de puterea reala sau virtuala a unei organizatii în cadrul sistemului social general. Organizatiile
cu un mare numar de membri si cu o extindere teritoriala mare dispun prin chiar acest fapt de o
putere sociala care tinde sa depaseasca zona obiectivelor care formal le apartin. Prestigiul, influenta,
sistemul de relatii sociale pe care le dezvolta pe orizontala si pe verticala, uneori puterea economica
s.a., fac ca marile organizatii sa capete o asa numita „putere virtuala“, care este cu mult dincolo de
granitele autoritatii formale cu care a fost învestita pentru a-si realiza obiectivele. În aceste cazuri,
persoanele aflate la nivelul conducerii superioare pot capata un mare grad de autonomie decizionala,
iar cele aflate la niveluri ierarhice inferioare manifesta o disipare a sentimentului responsabilitatii.
Cresterea puterii reale sau virtuale, pe fondul diminuarii controlului social, fac ca aceste organizatii sa
capete caracteristicile unor sisteme autogene, în care preocuparile principale vor fi cele legate de
dezvoltare, extindere si organizare interna, iara o legatura directa cu obiectivele care -initial - au avut
valoare constitutiva pentru organizatie.
Pentru evaluarea marimii unei organizatii se folosesc atât indicatori cu valoare absoluta cât si cu
valoare relativa, acestia din urma având uneori au o relevanta mult mai mare. Astfel, marime absoluta
a unei organizatii este data de indicatorul N, care indica numarul total de membri ai organizatiei
respective, sau Nx, care exprima numarul membrilor dintr-un compartiment „x". Marimea relativa a
unei organizatii este data de raportul dintre indicatorul de marime absoluta (N) si numarul total de
locuitori din cadrul unitatii teritoriale în care îsi desfasoara activitatea organizatia data (oras, judet,
tara, uniuni statale). Rezulta astfel câti membri ai organizatiei revin la mia de locuitori dintr-un anumit
spatiu teritorial-administrativ, indicator deosebit de relevant si pentru gradul de extindere si acoperire
a unui sistem organizational. Indicatorii de marime relativa permit comparatii obiective între doua sau
mai multe organizatii.
Complexitatea unei organizatii este data de gradul de diferentiere structurala si specializare
functionala, în raport cu natura obiectivelor constitutive. Diferentierea structurala vizeaza numarul de
niveluri ierarhice, corelativ cu numarul de sectoare, sectii si compartimente pentru fiecare nivel.
Diferentierea si specializarea functionala se refera la diviziunile pe care le impun activitatile de
realizare optima a sarcinilor specifice fiecarei unitati structurale. Aceste aspecte implica atât gradul de
diviziune a muncii, cât si densitatea relatiilor functionale dintre membrii compartimentelor si dintre
compartimente. O sarcina simpla impune în mod firesc un grad scazut de diferentiere structurala si
functionala, în timp ce o sarcina complexa accentueaza considerabil aceste caracteristici, paralel cu
noi imperative relative la conducere, coordonare si control.
Totodata, s-a putut constata ca prestigiul intern si extern al unei organizatii se afla într-o strânsa
legatura cu gradul de complexitate si dificultate a sarcinilor pe care le are de rezolvat. Implicit,
controlul social asupra unor asemenea organizatii este mult mai greu de realizat, ceea ce -în anumite
conditii - poate conduce la cresterea gradului de autonomie si putere virtuala a respectivului sistem
organizational. Elitismul organizalional este un fenomen psihosocial cu profunde implicatii în viata
politica, culturala si economica a unor comunitati, asa dupa cum ne arata practica sociala si istoria
universala.
Pentru evaluarea gradului de complexitate a unei organizatii se pot folosi mai multi indicatori
care sa releve atât numarul de unitati structurale ale sistemului, cât si densitatea de legaturi
functionale dintre acestea. Un astfel de indicator, folosit cu succes în analiza experimentala a unor
organizatii, are urmatoarea forma generala (D. Cristea, 1992):
Co=nc. sf. 100/N unde:
 Co = gradul de complexitate organizationala, cu valori cuprinse între 0 - 1;
 nc= numarul de compartimente structurale ale organizatiei date;
 sf = gradul de saturare în legaturi functionale dintre compartimente: sf = 2.nr /
(nc2 - nc);
 nr = numarul real de legaturi functionale dintre compartimente;
 N = numarul total de membri ai organizatiei.
Alte modalitati de evaluare a complexitatii introduc în calcul, pe lânga indicatorii de marime,
caracteristicile si dificultatea relativa a sarcinii, distributia geografica activitatilor, precum si densitatea
relatiilor interorganizationale impuse de realizarea obiectivelor sale.
Formalizarea exprima masura în care activitatea organizationala este reglata explicit de un sistem
formal de reglementari si reguli comportamentale, corelativ cu modalitatile de impunere a acestora.
Pentru fiecare tip de sarcina se poate stabili un nivel optim de formalizare a cadrului în care se
desfasoara activitatile interne si externe ale unei organizatii, nivel care este dependent atât de
marimea sistemului, cât si de natura institutiilor sub egida carora functioneaza respectiva organizatie.
Atunci când organizatia este puternic formalizata, sarcinile sale fiind definite ca functii sociale cu
caracter general (de ordin administrativ, financiar, juridic sau unele categorii de servicii catre
populatie), poate capata caracteristicile negative ale unui sistem birocratic.
Nivelul de formalizare organizationala are efecte psihologice importante, atât asupra membrilor,
cât si asupra celor care vin în contact cu organizatia respectiva. Pentru membri, un nivel superior de
formalizare creeaza un spatiu de siguranta psihologica si profesionala, ceea ce limiteaza însa drastic
zona de initiativa si creativitate personala. Pe fondul accentuarii sentimentului de dependenta
ierarhica, se constata o saracire a universului afectiv interpersonal, concurenta si competitia putând
deveni prevalente în raport cu relatiile de colaborare si colegialitate. Pentru cei din exterior, asupra
carora se exercita unele dintre functiile organizatiei, un sistem puternic birocratizat poate genera un
sentiment de dependenta, neliniste si neputinta, pe fondul unor puternice atitudini de respingere si
contestare. Aceste efecte negative rezulta de cele mai multe ori din cauza asimilarii cadrului formal
de functionare a unei organizatii cu zona unui comportament arbitrar, în care oamenii sunt ignorati
sau sicanati inutil. Pentru a se atenua aceste efecte, sunt necesare masuri speciale prin care
formalismul, de multe ori foarte necesar, sa fie perceput ca generator de certitudini si rationalitate,
centrat fiind pe interesele oamenilor.
În conceptia sociologului Max Weber, termenul de birocratie desemneaza un tip de organizatie (alaturi de cele patriarhale sau de
cele centrate pe lider) în care baza autoritatii este data de un ansamblu de reglementari rational-legale. Reglementarile au un caracter
rational în masura în care justifica îndeplinirea riguroasa a functiilor si obiectivelor specifice organizatiei, si au un caracter legal în
masura în care autoritatea este exercitata la rândul sau prin intermediul unor reguli formale care delimiteaza pozitiile, competentele si
conditiile de ocupare a respectivelor pozitii. Astfel definit, un sistem birocratic este centrat pe eficienta, precizie în realizarea sarcinilor,
coerenta si continuitate în activitate, subordonare stricta, nonambiguitate si reducerea costurilor materiale si umane ( 224). Din
perspectiva conceptiei weberiene, dezvoltata ulterior de multi alti teoreticieni, o organizatie poate fi proiectata si condusa pe criterii strict
rationale, obtinându-se astfel o eficienta maxima. Cu ignorarea evidenta a problematicii psihologice a membrilor care o compun! Însa,
asa cum s-a putut constatata empiric si experimental, în cadrul unor asemenea sisteme organizationale exista tendinta ca aspectele
formale ale activitatilor sa capete prevalenta asupra celor de continut, ajungând la limita sa capete autonomie functionala: preocuparea
principala a unei asemenea organizatii este de a promova, dezvolta si impune un sistem de reglementari, omitându-se faptul ca rolul
acestora trebuie sa fie strict instrumental, acela de a facilita atingerea unor obiective concrete de ordin general-uman. În acest context,
birocratia capata sensul comun de sistem ineficient, greoi si formal, în care obiectivul principal pare a fi acela de a se autopromova, pe
fondul ignorarii relative a scopului pentru care a fost creat.
Intensitatea administrativa este o variabila care depinde atât de marime si nivelul de formalizare
organizationala, cât si de natura functiilor profesionale si sociale ale sistemului. Indicatorul care
exprima Intensitatea administrativa este dat de raportul dintre marimea personalului de conducere,
cel administrativ si cel de executie. Valoarea optima a intensitatii administrative depinde în mare
masura de natura obiectivelor si functiilor organizatiei, de nivelul pregatirii profesionale a membrilor,
experienta acumulata si caracteristicile politice ale sistemului social global.
Pe baza unor observatii sistematice asupra organizatiilor cu profiluri foarte diferite, putem aprecia valoarea optima a intensitatii
organizationale în zona raportului 1/2/7. Adica: 10% personal de conducere si control; 20 % personal administrativ; 70 % personal de
executie (D. Cristea, 1994).
Atunci când proportia personalului de conducere si a celui administrativ depaseste sensibil proportia solicitata de caracteristicile
obiective ale sarcinii, apar urmatoarele efecte negative: a) scaderea eficientei activitatilor administrative si de conducere datorita
suprapunerii atributiilor, transferului de responsabilitate, reducerea gradului de implicare personala s.a.; b) cresterea cheltuielilor
materiale si a gradului de încarcare fizica a personalului de executie; c) aparitia unei tendinte de impunere a unor „activitati parazite“,
inutile pentru desfasurarea fireasca a activitatilor de baza, dar care au menirea de a justifica formal personalul suplimentar dintr-un
sector sau altul.
Centralizarea exprima nivelul si gradul de concentrare a puterii, deciziei si controlului, în functie de
configuratia structurala a organizatiei. În cadrul organizatiilor descentralizate deciziile se iau la nivelul
unitatilor structurale componente (sectii, sectoare, compartimente sau filiale regionale), în timp ce în
cadrul organizatiilor puternic centralizate deciziile se iau la nivelul ierarhic cel mai înalt, iar aici de
catre o singura persoana, sau un numar foarte redus de persoane. Ca o consecinta a acestui fapt, si
responsabilitatile se vor distribui în mod diferit, dispersate în primul caz, sau concentrare în al doilea.
Centralizarea excesiva produce o mai mare dependenta a membrilor de la periferia sistemului fata de
cei plasati în centru, fapt ce afecteaza gradul de implicare al celor dintâi, pe fondul unei satisfactii
reduse obtinute în urma activitatilor desfasurate.
Din punct de vedere al eficientei nu se poate vorbi de o superioritate absoluta a unuia sau altuia
dintre sisteme; în functie de natura organizatiei, compozitia si structura sa, caracteristicile obiectivelor
pe care le are de realizat, importanta activitatii si consecintele sociale ale eventualelor esecuri s.a., se
recomanda un anumit grad de centralizare sau descentralizate, care se dovedeste cel mai adecvat
unei situatii anume.
Gradul de centralizare determina numeroase efecte psihosociale, atât la nivelul grupului care
concentreaza puterea de decizie, cât si la nivelul persoanelor si unitatilor structurale subordonate. În
cazul sistemelor descentralizate coerenta, continuitatea si eficienta generala a activitatii sunt de
regula mai reduse, însa aceasta carenta poate fi compensata în anumite conditii printr-o mai mare
implicare personala a membrilor, o mai puternica motivare a acestora si un nivel mai înalt de
creativitate si flexibilitate organizationala. În cazul sistemelor puternic centralizate se asigura o înalta
coerenta actionala, o mai buna coordonare a eforturilor si o mai prompta concentrare pe sarcinile
imediate, însa poate acestea pe fondul unei implicari mai reduse a membrilor organizatiei, care se
simt derobati de raspunderea deciziei. Motivatia acestora este de regula mai redusa iar creativitatea
organizationala cvasi inexistenta, în timp ce la nivelul grupului de decizie motivatia este foarte
puternica. .
Extinderea constituie o variabila care exprima gradul de acoperire spatiala a unui teritoriu în
care o organizatie este îndrituita sa-si desfasoare activitatea. Se pot avea în vedere sectoarele
urbane, localitatile rurale si urbane, judetele sau procentul deacoperire din suprafata întregii tari.
Indicatorul acesta poate fi deosebit de relevant pentru anumite tipuri de organizatii, cum sunt cele
politice, civice sau administrative, în masura în care fundamenteaza strategiile organizationale. Cel
mai adesea, acest indicator se utilizeaza corelativ cu cel referitor la marime: în acest caz se are în
vedere atât procentul de teritoriu acoperit de reteaua organizationala, cât si raportul dintre numarul de
locuitori si numarul membrilor organizatiei activi în respectiva zona.
Activismul exprima proportia si intensitatea activitatilor specifice desfasurate de personalul unei
organizatii în cadrul acesteia, corelativ cu gradul de implicare a organizatiei în viata sociala. Prin
proceduri destul de laborioase se pot stabili proportiile de timpi activi, timpii de pregatire, cei de
relaxare si cei paraziti, care compun perioada totala de timp consumata pentru îndeplinirea
obiectivelor unei organizatii. Cunoasterea acestui indicator este importanta pentru deciziile privind
organizarea si desfasurarea diferitelor categorii de activitati din cadrul unei organizatii. Discrepante
mari între nivelul de activism din cadrul diferitelor compartimente pot genera efecte psihosociale
negative: conflicte interpersonale si intergrupale, reprosuri la adresa conducerii, tendinta de implicare
în activitati colaterale sau parazite a celor cu solicitare redusa, epuizare fizica si psihica a celor
suprasolicitati s.a.
În functie de natura activitatilor specifice, se pot stabili pe cale experimentala proportiile optime
ale diferitelor categorii de timpi: pregatirea si planificarea activitatii de baza, realizarea nemijlocita a
sarcinilor , relaxare, contacte psihologice interpersonale, informare generala etc. Desi proportiile
optime dintre acesti timpi pot varia apreciabil în functie de tipul organizatiei si natura obiectivelor, se
poate aprecia ca timpul nemijlocit consumat pentru rezolvarea sarcinilor specifice trebuie sa fie între
60 si 90%. Sub aceasta limita exista tendinta dezimplicarii progresive, iar peste aceasta limita apar
efectele negative legate de suprasolicitare fizica si psihica. În ambele cazuri performantele
organizatiei vor fi din ce în ce mai reduse, pe masura ce efectele psihosociale amintite îsi fac efectul.
Deschiderea reprezinta un indicator calitativ al tipului de relatii existente între organizatie si
mediul social extern. Se are în vedere masura explicitarii în exterior a obiectivelor organizatiei,
transparenta strategiilor de realizare a sarcinilor, a politicilor de personal si a normelor interne de
functionare, accesibilitatea informatiei referitoare la viata interna a organizatiei, capacitatea de
influentare externa a deciziilor si politicilor interne, modul de numire a liderilor, concordanta dintre
normele interne si cadrul legislativ general, specific statului pe teritoriul caruia îsi desfasoara
activitatea organizatia respectiva s.a.
Gradul de deschidere al unor organizatii poate varia între limite largi, în functie de natura lor si de
legile care le reglementeaza functionarea. De regula, se accepta un grad redus de deschidere pentru
institutiile militare, cele de informatii sau care desfasoara cercetari cu caracter strategie, fara ca
acestea sa capete totusi un caracter ocult, în timp ce din partea institutiilor administrative si a cele
'civice se asteapta o deschidere foarte mare. Permeabilitatea unei organizatii produce importante
efecte psihosociale în plan intern si extern, afectând – printre altele – capacitatile creatoare ale
membrilor, initiativa si spiritul lor de independenta.
Dinamica organizationala
Ca oricare alte sisteme, organizatiile au o dinamica specifica, manifestata atât la nivelul formarii si
evolutiei în timp a ansamblului organizational, cât si la nivelul proceselor si fenomenelor psihosociale
pe care le implica functionarea, în planul diferitelor subsisteme componente si pe diferitele trepte ale
structurarii si evolutiei acestora.
Indiferent de natura lor, organizatiile parcurg urmatoarea serie de etape, a caror durata poate varia în
limite foarte largi: proiectare, cristalizare, evolutie, functionare matura si - în final - transformare,
destructurare sau dizolvare. Daca organizatia are caracter formal, proiectarea sa se realizeaza în
cadrul unei institutii supraordonate si consta în fixarea obiectivelor, delimitarea cadrului legal de
functionare, stabilirea organigramei - cu functii distribuite pe fiecare pozitie statutara, precum si a
mecanismelor de decizie si control intern si extern. Caracteristicile institutiei care are initiativa
organizationala vor marca în mod esential trasaturile si dimensiunile psihosociale ale noii organizatii,
mai ales pe directia marimii acesteia, a gradului de centralizare, intensitatii administrative ,
deschiderii, stilului de conducere si formelor de control social.
Pornind de la numeroase observatii empirice, se poate formula principiul reproducerii
organizationale, conform caruia institutiile si organizatiile supraordonate tind sa-si transfere
caracteristicile la nivelul tuturor formelor de organizare pe care le initiaza sau pe care le controleaza.
Pentru a rupe acest cerc vicios al reproducerii organizationale este necesara implicarea mai multor
institutii în actul de initiere si proiectare a unor noi organizatii.
În etapa cristalizarii se asigura conditiile materiale ale desfasurarii activitatilor, se selecteaza si
se formeaza personalul în raport cu organigrama existenta, se elaboreaza regulamentele interne de
functionare si încep sa se precizeze principalele directii functionale ale organizatiei, în conditiile
particulare oferite de o anumita situatie politica, economica si sociala.' Aceste configurari initiale ale
organizatiei au loc prin intermediul unui nucleu de personal, selectat si numit de la un nivel ierarhic
superior. Caracteristicile psihoindividuale ale acestui nucleu vor marca puternic multe dintre
trasaturile functionale si psihosociale ale viitoarei organizatii. De aceea, este necesar ca în aceasta
etapa selectia si activitatea grupului cu care se începe activitatea organizationala sa fie cu atentie
urmarite si supervizate de serviciile specializate de la nivelul institutiilor care au initiat nasterea noii
organizatii. Tot acum se vor forma si primele structuri informale de influenta, socioafective sau de
comunicatie, structuri ale caror caracteristici si evolutii vor marca profund istoria respectivei
organizatii.
Urmeaza o etapa de evolutie, care se va încheia cu definitivarea activitatii de completare si
formare a personalului pentru toate compartimentele, paralel cu desfasurarea progresiva a
activitatilor specifice, conforme obiectivelor respectivei organizatii. Totodata, se vor forma, pe
coordonatele lor principale, si structurile informale la nivelul întregului sistem, existând tendinta ca
acestea sa reproduca caracteristicile
structurilor informale nucleare, aparute în etapa anterioara, a cristalizarii organizatiei. De remarcat
faptul ca disfunctionalitatile aparute în aceste perioade vor fi foarte greu de înlaturat, datorita
ascendentei morale, structurale si functionale pe care o vor capata microgrupurile formate de la
început în cadrul respectivei organizatii.
În perioada functionarii mature, activitatile organizatiei vor fi orientate aproape exclusiv pe
directia realizarii obiectivelor constitutive, pe fondul existentei unui echilibru relativ stabil între
structurile formale si cele informale, dupa ce în prealabil s-a reusit satisfacerea diferentiata a
trebuintelor psihoindividuale si psihosociale ale membrilor. Dintre fenomenele psihosociale cele mai
importante care actioneaza în aceasta perioada amintim: manifestarea activa a coeziunii
organizationale, pe fondul atingerii unui nivel înalt de integrare si participare a membrilor la viata de
organizatie; identificarea personalului de baza cu valorile reprezentate de respectivul sistem
organizational; o adaptare superioara în plan profesional, relational si social, în urma exercitarii unor
roluri si modele comportamentale dovedite eficiente; dezvoltarea unor mecanisme de autocorectie
spontana a disfunctionalitatilor aparute în diferite planuri; constituirea unei traditii organizationale,
care va fundamenta si orienta în mare masura formele si directiile de manifestare ale membrilor,
grupurilor si sistemului în ansamblu. Însa, pe acest fond general pozitiv, vor aparea si tendinte din ce
în ce mai puternice de manifestare inertiala si conservatoare, care pot afecta puternic deschiderea
spre creatie, flexibilitate organizationala si capacitatea de adaptare la situatiile noi generate de
evolutiile sociale, politice, economice, stiintifice si tehnologice. .
Ca urmare a evolutiilor sau mutatiilor aparute în planul general al vietii sociale, a efectelor
inertiei si conservatorismului organizational asupra eficientei si capacitatii de adaptare, precum si în
urma acutizarii unor disfunctionalitati interne, organizatiile ajung frecvent într-o situatie care impune
cu necesitate reorganizarea sau dizolvarea. De regula, acest moment este precedat de o etapa
involutiva, în care apar si se amplifica starile de conflictualitate interna si externa, are loc o scadere a
performantelor profesionale, apar frecvent situatii de criza institutionala, cu reverberatii în plan
economic, politic si social etc. Fenomenele legate de transformarea, involutia sau dezintegrarea
organizatiilor produc efecte puternice în plan psihoindividual si psihosocial, însa foarte diferentiate pe
categorii de personal (în functie de statut, tipul si nivelul de pregatire profesionala, vechimea în
organizatie, calitatea statutelor conexe, vârsta, sex, pozitia ocupata în structurile informale ale
organizatiei s.a.).
Pentru anumite categorii de personal care s-au afirmat social si profesional în vechiul context
organizational, sau pentru cele care sunt mai conservatoare, sau mai au putin timp pâna la
pensionare, schimbarile care se prefigureaza în aceste împrejurari pot avea un caracter dramatic, cel
mai adesea fiind asimilate cu o negare a întregii lor activitati de pâna atunci. Acest fapt va determina
o rezistenta considerabila fata de procesele care au loc, fiind nevoie de o subtila interventie
psihologica pentru a reduce sau contracara acest fenomen. Dimpotriva, alte categorii de personal cu
o vârsta mai redusa, mai flexibile ca mentalitate sau a caror profesiuni faciliteaza afirmarea în noile
conditii, vor face eforturi pentru a impune schimbarea structurilor si mentalitatilor din cadrul
organizatiei care nu le asigura satisfacerea acestor aspiratii. Multe aspecte ale dinamicii
organizationale tin de raporturile dintre aceste doua fenomene.
De regula, toate schimbarile de mare amplitudine care au loc în cadrul unor organizatii, mai ales
când acestea si-au consolidat o anumita traditie, au un caracter compulsional si conflictual,
declansând numeroase disfunctionalitati si momente de criza în cadrul relatiilor interpersonale si
intergrupale, pe de o parte, si între structurile fonmale si cele informale, pe de alta parte.
Procesele psihosociale implicate în dinamica organizationala. În cadrul organizatiilor actioneaza
- însa pe coordonate noi - aceleasi categorii de procese psihosociale fundamentale ca si în cadrul
microgrupurilor sociale: procesele de realizare a sarcinii, de comunicare, de influenta, socioafective,
motivationalatitudinale si participativ-axiologice (v. Cap.6.2.). Corelativ, vor aparea sase categorii de
structuri psihosociale, din a caror interferenta si interconditionare va rezulta o alta serie de procese si
fenomene psihosociale secundare: cele legate de integrare si participare, de coeziune si conflictuale,
de stil de conducere si climat psihosocial. Noile particularitati pe care le capata procesele
psihosociale în cadrul organizatiilor sunt legate nemijlocit de actiunea a doua categorii principale de
factori: a) modul de structurare a grupurilor conexe (sau grupurilor secundare, într-o alta
terminologie); b) influenta directa a institutiilor sub incidenta carora s-au format organizatiile
respective, precum si modul de exercitare a controlului social asupra lor.
Procesul de realizare a sarcinii. Dupa cum s-a aratat, din perspectiva psihosociologiei
microgrupurilor, organizatia presupune existenta unui grup secundar, format din mai multe grupuri
primare (microgrupuri) aflate în raporturi de conexitate, determinate de relatiile functionale impuse de
realizarea obiectivelor generale ale organizatiei. Structura relatiilor de conexitate dintre
compartimente (respectiv dintre microgrupurile aferente) va depinde în mod esential de natura
sarcinii organizatiei.
Analiza complexa a unor categorii de sarcini foarte diferite (productive, stiintifice, de proiectare,
educationale, militare s.a.), a evidentiat faptul ca acestea pot fi delimitate pe trei dimensiuni
complementare: a) dimensiunea fizicosubstantiala, care reflecta natura elementelor materiale si a
transformarilor fizico-mecanice pe care le implica realizarea sarcinii; b) dimensiunea structurala, care
evidentiaza modul optim de divizare a sarcinii generale în subsarcini care pot fi realizare independent
în cadrul diferitelor compartimente ale organizatiei; c) dimensiunea functionala, care releva
configuratia necesara a relatiilor functionale dintre membrii grupurilor si dintre compartimente, care sa
asigure realizarea optima a sarcinilor particulare si generale.
Consideram structura functionala a sarcinii ca având o importanta majora atât în ceea ce priveste
analiza psihologica a activitatilor, cât si în ceea ce priveste functionarea organizatiilor. Într-adevar,
realizarea sarcinii generale a unei organizatii presupune diviziunea acesteia pe subsarcini, distribuite
spre rezolvare diferitelor compartimente: sectoare, sectii, ateliere si servicii. În functie de natura
sarcinii generale si a tehnologiilor folosite, între sarcinile particulare distribuite spre realizarea
diferitelor compartimente vor exista anumite relatii functionale: de tip aditiv, complementar,
convergent, conjunctiv, disjunctiv sau compensator ( v. tabelul 7.1.). Pentru stabilirea structurii
functionale optime a unei sarcini sunt necesare analize operationale cu caracter interdisciplinar, care
sa evidentieze aspectele tehnice, tehnologice, psihosociale si organizatorice pe care le implica
activitatile din cadrul fiecarui compartiment. Pentru fiecare tip de sarcina, performanta potentiala a
organizatiei va depinde de anumite raporturi optime între diferitele componente ale sistemului de
relatii functionale solicitate de realizarea
obiectivelor generale. Cunoasterea respectivilor parametri functionali constituie punctul de plecare în
elaborarea strategiilor de optimizare a activitatii în cadrul diferitelor organizatii, dupa cum se va vedea
într-un subcapitol urmator.
Tabel
Tipul Relatiile functionale Influenta asupra Exemple tipice:
sarcinii: specifice (r.f.); productivitatii
reprezentarea grafica potentiale (p.p.)
a unui exemplu tipic.

Aditiva r f. independente, de p.p. este functie de Asamblarea paralela a


acelasi tip suma performantelor unor dispozitive:
individuale p1: activitati similare
desfasurate paralel în
mai multe sectoare
(compartimente)

Complementara r.f. independente, de p.p. se calculeaza Sectoare mixte, care


tip diferit pentru fiecare permit diviziunea
compartiment. muncii, fiecare sector
actionând specializat.

Convergenta r.f. prin p.p. depinde de Sectoare proiectare


interconditionare, calitatea interactiunilor sau de creatie,
converg spre acelasi si de capacitatile orientare pe
obiectiv individuale subanasmbluri: unitati
(sectoriale). militare cu diferite
specialitati.

Conjunctiva: r.f. dispuse în „lant” p.p. depinde de Lucrul la banda


compartimentul rulanta. Sectoare care
(membrul) cu cea mai prelucreaza produse
mica capacitate semifinite oferite de
(performanta) alte sect.

Disjunctiva: r.f. au mai multe pp. este dependenta Organizatii cu structuri


puncte succesive de de capacitatea functionale dispuse
convergenta: (competenta) ierarhic: servicii de
punctelor de informatii
convergenta (Xi).
Compensatorie: r.f. complexe, pp. depinde de media Activitati de proiectare
bilaterale, cu bucle capacitatilor sau creatie în grup.
circulare si feed-back- (performantelor) Executie de
uri, permitând corectii: sectoarelor implicate. prototipuri. Elaborare
de strategii.

Pornind de la analiza structurii sarcinii, parametrii conexitatilor (numarul punctelor de articulatie si


gradul de conexitate pentru fiecare punct), a caracteristicilor tehnologiilor folosite pentru realizarea
sarcinii si a capacitatilor profesionale ale membrilor grupurilor se poate determina o structura
functionala optima pentru un anumit sistem organizational. În functie de caracteristicile acestei
structuri se determina fluxurile informationale, gradul optim de încarcare pentru fiecare compartiment,
punctele critice din cadrul fiecarui sector s.a. Aceste analize solicita frecvent metode si instrumente
matematice foarte specializate, precum teoria grafurilor, calculul matriceal, teoria jocurilor s.a., care
trebuie corelate cu o abordare psihosociologica complementara.
Procesele de comunicare. Desfasurarea tuturor activitatilor din cadrul unei organizatii este
conditionata în mod esential de calitatea proceselor comunicationale care au loc la nivel
interdepartamental, intergrupal si interpersonal. Cele mai multe disfunctionalitati aparute într-un cadru
organizational se datoreaza în mare masura unor retele si procese comunicationale nesatisfacatoare
în ceea ce priveste continutul, modul de desfasurare si modalitatile de utilizare a informatiei
vehiculate. Factorii psihoindividuali si psihosociali care intervin în cadrul acestor procese detin o
pondere considerabila, strategiile de optimizare a comunicarii fiind centrate prioritar pe aceasta
dimensiune.
Informatia vehiculata în cadrul unei organizatii poate fi de mai multe tipuri: tehnologica,
organizatorica, de evaluare si control, de coordonare sociala si de consum psihologic. Pentru fiecare
tip de informatie, sunt statuate în mod formal, sau se formeaza spontan în mod informal, anumite
retele de circulatie a informatiei respective, retele caracterizate printr-o serie de parametru: forma de
structurare , gradul de centralitate, capacitate informationala, viteza de transmitere, fidelitate si
capacitatea de corectie a erorilor de mesaj.
Dupa cum s-a aratat, configuratia retelelor de comunicatie poate fi sub forma de lant, cerc, stea,
y (ramiffcata) sau mixta (v. cap.6.2.). Daca la nivelul microgrupurilor pot fi întâlnite frecvent toate
aceste configuratii, în cadrul organizatiilor singurele care prezinta importanta sunt cele stelate,
ramificate sau mixte; de fapt, poate acestea pot fi reduse la specii ale retelelor ramificate.
Pentru o analiza a formelor retelelor de comunicare este necesara introducerea unor indicatori structurali suplimentari, cu relevanta
si în plan psihosocial: nivel informational (Ni), gradul de completitudine informationala (Ci), indicele de control informational pentru
fiecare nivel ierarhic (Isi) s.a
xxxxxx
Completitudinea informationala a retelei: Ci = 2n / (N2 - N) = 0,22 ; unde N reprezinta numarul de elemente ale retelei (9, în exemplul
de mai sus), iar n este numarul real al verigilor de comunicare între elementele retelei (8). Ci poate lua valori între 0 si 1.
Gradul de centralitate al retelei evidentiaza configuratia sursei de informatii în cadrul unei anumite
organizatii. Aceasta poate fi o singura persoana, în cazul unor structuri ierarhice rigide, sau poate fi
constituita din mai multe persoane sau grupuri, în cazul organizatiilor descentralizate. În primul caz se
constata aparitia unor fenomene psihosociale care de cele mai multe ori au efecte negative asupra
functionarii sistemului organizational: un puternic sentiment de dependenta profesionala si
psihosociala a celor care ocupa pozitii ierarhice inferioare; o motivatie si o implicare personala invers
proportionale cu pozitia ierarhica ocupata în reteaua de comunicatie; aparitia unor comportamente si
atitudini arbitrare ale celor care ocupa pozitii foarte înalte în structura informationala, prin asimilarea
accesului la informatie cu o calitate personala, concentrarea responsabilitatii la nivelurile cele mai
înalte, paralel cu derobarea de responsabilitate la cele inferioare s.a.
Capacitatea informationala a retelei exprima raportul dintre cantitatea de informatie transmisa si
receptionata în unitatea de timp, în timp ce viteza de transmitere, care este un indicator
complementar, exprima timpul necesar pentru ca o informatie sa ajunga la destinatar, fara distorsiuni
care sa depaseasca redundanta mesajului.
Fidelitatea informationala releva gradul de similitudine dintre informatia transmisa si cea
receptionata. Aparitia fenomenului de distorsionare a mesajului poate avea numeroase cauze, de
natura tehnica, organizatorica, psihosociala sau psihoindividuala. Standardizarea limbajelor,
eliminarea verigilor informationale inutile, o pregatire profesionala superioara, verificarea prin feed-
back a mesajelor receptionate, eliminarea incongruentelor structurilor de grup sau asigurarea unei
motivatii superioare sunt câteva dintre modalitatile prin care se poate asigura o fidelitate superioara a
mesajelor - conditie esentiala pentru o buna functionare a oricarui sistem organizational.
Capacitatea de corectie a erorilor este unul dintre cei mai importanti indicatori ai retelelor de
comunicatie, acesta fiind conditionat de raportul dintre numarul de conexiuni directe si cele inverse,
luându-se în calcul si nivelurile ierarhice între care se realizeaza feed-back-urile.
Pentru a se determina indicatorul privind Capacitatea de corectie a erorilor (Cc) se iau în calcul, cu ponderi diferite, numarul de
conexiuni inverse între nivelurile ierarhice tangente, cât si cele dintre cele disjuncte, care se afla în relatii ierarhice indirecte. Aceste
ultime tipuri de relatii de feed-back au o pondere mult mai mare în realizarea corectiilor atât în ceea ce priveste procesul de
comunicare, cât si celelalte procese si activitati din cadrul unei organizatii (coordonare, control, activitati de baza etc.). In cele doua
cazuri prezentate mai jos, s-a putut constata ca al doilea tip de structurare a comunicarii producea cu cca. 35 % mai putine erori decât
primul, datorita saturarii superioare cu feed-back-uri negative.
Procesele de influenta. Orice forma de organizare presupune totdeauna si în mod necesar un
sistem de autoritate, fara de care interactiunea sistematica si orient ta teleologic dintre membri,
grupuri si compartimente nu ar fi posibila. Sistemul de autoritate consta din ansamblul factorilor
psihosociali prin care se orienteaza, controleaza si influenteaza comportamentele, atitudinile,
motivatiile si sentimentele membrilor unei organizatii. Acest sistem poate fi formal sau informal,
concentrat sau difuz, personalizat sau impersonal, de ordin material sau spiritual (ideologic), real sau
invocat, cu actiune permanenta sau temporara, cu autoritate exercitata direct sau prin mandat.
Însa, indiferent de natura sa, sistemul de autoritate implica trei componente principale: a) o
componenta functionala, rezultata din necesitatea obiectiva de coordonare a actiunilor persoanelor
implicate în realizarea unei sarcini comune, în conditii determinate de ordin material, tehnologic sau
social; b) o componenta psihosociala, determinata de mecanismul interactional (de ordin
interpersonal si grupal) declansat de imperativele actiunii în comun pentru realizarea unei anumite
sarcini; c) o componenta psihologica, constând din ansamblul vectorilor motivationali care pot fi
satisfacuti prin participarea la viata unei organizatii. Determinarea profilului sistemului de autoritate
constituie unul dintre cele mai puternice instrumente prin care se poate explica fenomenologia
psihosociala subiacenta functionarii unei anumite organizatii; totodata, acest instrument permite atât
analize diagnostice si prognostice de mare finete, cât si elaborarea unor strategii de optimizare a
activitatilor din cadrul organizatiilor.
(a) Implicarea în realizarea unor obiective prin intermediul unei organizatii presupune implicit
acceptarea unui sistem de coordonare si control, a carei rigoare este în strânsa dependenta de
natura obiectivelor, semnificatia si importanta acestora atât în plan social cât si individual. Aceasta
componenta a sistemului de autoritate are în cea mai mare masura un caracter impersonal, derivând
din necesitatea obiectiva de coordonare a eforturilor membrilor oricarei colectivitati atunci când se
actioneaza în comun pentru realizarea unei sarcini determinate. Cu cât sarcina este mai Importanta si
mai dificila, cu cât aceasta are o semnificatie sociala mai înalta, si cu cât este mai concordanta cu
motivatiile individuale si de grup, cu atât persoanele din sistemul de conducere sunt învestite implicit
cu o mai mare autoritate de ordin functional, perceputa de membrii organizatiei ca o conditie a
realizarii obiectivelor urmarite. Calitatile personale ale celor investiti cu autoritate functionala o pot
augmenta, redirectiona sau diminua, în functie si de contextul material si social în care se desfasoara
activitatile de baza ale organizatiei.
(b) Cadrul organizational creeaza premisele structurarii microgrupurilor sociale, a caror componente
socioafective si de influenta informala vor interactiona dinamic cu elementele functionale ale
autoritatii mentionate anterior. În acest nou context, autoritatea se personalizeaza, liderii formali
intrând într-un sistem de relatii socioafective si de comunicare interpersonala care va constitui
fundalul exercitarii atributiilor legate de coordonarea si controlul activitatilor de baza. Ca tendinta
generala, microgrupurile astfel formate vor prelua, uneori selectiv, normele si valorile formale
specifice organizatiei respective, convertindu-le într-un cadru normativ informal, cu o puternica
încarcatura psihosociala; paralel, se vor constitui mecanismele de presiune spre conformism, care
vor adauga o noua dimensiune sistemului de autoritate functionala, marindu-i astfel capacitatea de
influentare a comportamentelor individuale si de grup.
(c) Orice organizatie, prin obiectivele pe care le propune, prin valorile pe care le promoveaza si
prin cadrul psihosocial pe care îl creeaza, face posibila satisfacerea unei serii de trebuinte
psihoindividuale: de integrare, control si relationare sociala; trebuinte socioafective; de protectie,
recunoastere sociala si valorizare personala etc. Capacitatea de satisfacere a acestor trebuinte
confera sistemului de autoritate din cadrul organizatiei o dimensiune psihoindividuala foarte
semnificativa: proportional cu gradul de satisfacere diferentiata a vectorilor motivationali individuali si
de grup, organizatia capata o semnificatie anume în sistemul personal de valori, putându-se ajunge
pâna la o totala identificare a persoanei cu organizatia ca entitate sociala, cu obiectivele, normele si
valorile sale. Deseori, se constata aparitia unor factori motivationali secundari, cu o forta energizanta
superioara factorilor primari amintiti mai sus: apartenenta la o organizatie cu un înalt prestigiu social
poate exercita o asemenea forta de atractie, încât avatarurile acestei optiuni sunt minimalizate, chiar
cu pretul ca unii vectori motivationali primari sa fie satisfacuti într-o masura mult mai mica decât în
cadrul unei organizatii cu un statut obisnuit. Anumite organizatii au capacitatea de a-si crea o „aura“
care le confera un prestigiu cu totul deosebit; aceasta aura se transfera si asupra membrilor
organizatiei, acest fenomen fiind cu atât mai vizibil cu cât pozitia ocupata în ierarhia organizatiei este
mai înalta. Persoanele care beneficiaza de acest "transfer de aura" sunt frecvent percepute în afara
prin prima calitatilor atribuite organizatiei, printr-o interesanta interpretare si resemnificare a
comportamentelor, actiunilor si trasaturilor de personalitate ale celor în cauza.
Sintetizând, autoritatea unei organizatii si – implicit – capacitatea acesteia de a exercita o influenta cât mai mare asupra comportamentelor intra- si
extraorganizationale depind de urmatoarea serie de factori:
• Importanta sociala a obiectivelor explicite si implicite ale organizatiei.
• Semnificatia care se acorda, în plan social, psihosocial si individual acestor obiective, independent de importanta lor reala.
• Convergenta dintre obiectivele organizatiei si cele care corespund vectorilor motivationali individuali si de grup: interese materiale si spirituale;
trebuinte legate de protectie si integrare sociala s.a..
• Capacitatea organizatiei de a crea un cadru favorabil structurarii unor microgrupuri care sa sustina în plan informal valorile, normele si activitatile
specifice.
• Concordanta dintre importanta statutelor din compartimentele de conducere, coordonare si control, pe de o parte, si competenta profesionala si sociala
a persoanelor care ocupa respectivele pozitii.
• Gradul de identificare a membrilor cu organizatia din care fac parte si -mai ales - cu valorile pe care aceasta le promoveaza.
• Performantele reale obtinute de organizatie în îndeplinirea obiectivelor sale.
• Raporturile organizatiei cu alte diferite institutii ale sistemului social.
Procesele socioafective. Dupa cum s-a aratat, personalul unei organizatii se structureaza functional
ca un grup secundar, format din mai multe grupuri primare, aflate în anumite raporturi de conexitate.
În consecinta, raporturile socioafective dintre membri se dezvolta în forme mult mai complexe decât
cele care au fost analizate la nivelul microgrupurilor sociale.
În primul rând, vom decela o structura socioafectiva la nivelul microgrupurilor constituite formal
în cadrul diferitelor compartimente functionale de baza ale organizatiei; acestea sunt cele mai mici
unitati functionale (ateliere, birouri, laboratoare), în care membrii interactioneaza direct si constant la
realizarea unei sarcini comune si – de regula – în acelasi spatiu fizic. Prin intermediul metodelor
clasice, se poate stabili statutul sociometric al fiecarui membru, iar acesta se raporteaza la statutul
formal din structura autoritatii, sau la cel strict functional, derivat din structura activitatilor de realizare
a sarcinii (v. tabelul 7.1). Performantele, climatul psihosocial si nivelul de conflictualitate vor fi
determinate în cea mai mare masura de congruenta dintre aceste structuri, corelativ cu stilurile de
conducere practicate de liderii formali, la diferite niveluri ierarhice (48, 173).
În al doilea rând, este necesara determinarea configuratiei sociometrice la nivelul grupului
secundar structurat la nivelul unor compartimente de rang superior: sectii, sectoare, servicii. Grupul
secundar rezulta în urma conexarii functionale a mai multe grupuri primare, prin intermediul unor
„puncte de articulatie“ care, la rândul lor, sunt caracterizate prin "indicele de conexitate“. Calitatile
profesionale si psihosociale ale zonelor de conexare dintre mai multe grupuri primare sunt cele ce vor
conditiona în mod esential performantele în cadrul respectivului compartiment. De subliniat faptul ca
nu este indicata determinarea directa a structurii preferentiale la nivelul grupului secundar, fara ca în
prealabil aceasta sa fie relevata la nivelul grupurilor primare constitutive. Procedând astfel, apar
unele distorsiuni care limiteaza sensibil utilitatea demersului de optimizare a structurilor si proceselor
psihosociale de grup.
Congruenta structurii socioafective a grupului în raport cu structura sarcinii constituie un concept operational de baza, pe care 1-am elaborat
pornind de la notiunea matematica de "distanta". Aceasta permite evaluarea riguroasa a gradului de asemanare dintre doua sau mai multe obiecte,
definite printr-o diagrama, graf sau matrice, însa implica o relatie simetrica între obiectele comparate, ceea ce o face inutilizabila pentru
psihosociologie, unde exista totdeauna o prevalenla asimetrica a unei structuri sau proces asupra altora.
Notiunea de congruenta este fundamentata pornind de la acest principiu de asimetrie functionala a structurilor de grup, fiind definita astfel:
Fie o multime numarabila E = El, E2 ... En si doua grafuri A si B definite în E. Congruenta dintre A (structura relatiilor functionale) si B (structura
socioafectiva a grupului) este:
(1) CAB=Σnij=1 ( aij . bij ) Unde, aij si bij sunt elementele matricelor asociate
grafurilor A si B, iar cij se defineste în functie de
elementele bij astfel:

aij = 0, când nu exista relatii functionale între ai si aj


= 1, când exista asemenea relatii functionale

bij = 0, relatii afective neutre între ai si aj


= 1, relatii pozitive, de atractie de la ai la aj;
= -l, relatii de respingere de la ai la aj ,
cij = 0, pentru bij = 1
= 1, pentru bij = 0
= 2, pentru bij = -1
S=
·=
niJyijbaCAB1)(
Dupa cum se poate observa, Congruenta (C) poate lua valori între limitele 0 si 2m, unde „m“ este numarul total al relatiilor functionale din cadrul
grupului cercetat, în raport cu o anumita sarcina. Pentru a putea compara congruenta structurilor din grupuri de marimi diferite, sau implicând un alt
numar de relatii functionale, este necesar sa normalizam relatia (1); astfel, vom obtine indicele de congruenta (Ic), care va permite o analiza comparativa
dintre doua sau mai multe grupuri, având chiar sarcini diferite. Deci: (2) Ic = 1 - CAB / 2m , cu valori între 0 si 1.
Procesele motivationale. În cadrul organizatiilor interfereaza si se conditioneaza reciproc trei
categorii de factori motivationali. a) factori specifici structurii motivationale individuale, cu valoare
infrastructurala, între care vom gasii trebuintele, motivele, interesele si aspiratiile care-i sunt specifice
unei persoane, formate în ontogeneza, în afara respectivului cadru organizational; b) factori
motivationali de grup, generati si modelati prin intermediul proceselor psihosociale de grup, si care se
manifesta exclusiv în acest cadru; c) factori motivationali generati exclusiv ca urmare a apartenentei
la o anumita organizatie, cu o valoare suprastructurala în raport cu celelalte doua categorii, pe care le
influenteaza selectiv, în functie de pozitia ocupata la un moment dat în cadrul sistemului.
Este evident faptul ca fiecare persoana vine în cadrul unei organizatii cu o structura
motivationala proprie, dar care se adapteaza si se ajusteaza în contextul interactiunilor grupale. Are
loc o polarizare si o vectorizare a factorilor motivationali individuali pe criterii de convergenta,
complementaritate sau chiar divergenta, însa pe fondul unei interdependente si stabilitati relative care
ne îndrituiesc sa vorbim de o structura motivationala grupala. Pe masura ce organizatia se
maturizeaza, aceasta structura integreaza noi elemente care tin de caracteristicile generale ale
sistemului si de pozitia pe care o ocupa în raport cu alte organizatii si institutii sociale. Dealtfel, nu
este posibila întelegerea modului de functionare a grupurilor primare si secundare subiacente
organizatiilor fara a lua în considerare articularea si atmonizarea factorilor motivationali individuali în
cadrul unei structuri globale, context în care sistemul îsi îndeplineste una dintre principalele sale
functii: satisfacerea diferentiata a trebuintelor membrilor sai. Mai mult, observatiile noastre arata ca
momentul constituirii structurii motivationale precede într-o oarecare masura închegarea structurilor
de autoritate si a celor afective, în raport cu care joaca rolul unei infrastructuri, alaturi de structura
sarcinii. Totusi, subliniem faptul ca nu putem vorbi decât în termeni destul de relativi despre o
anumita prioritate în constituirea structurilor psihosociale din cadrul organizatiilor, intercondilionarile si
interdependentele dintre acestea fiind foarte strânse.
Corelativ vectorilor motivationali se manifesta si atitudinile interpersonale, cele fata de activitate
si organizatie ca întreg, astfel ca -odata cu maturizarea sistemului - se poate vorbi de o structura
motivational-atitudinala care exprima cu mare fidelitate raporturile intra si intergrupale, capacitatea
sarcinii de a polariza eforturile membrilor, functionalitatea sistemului de conducere, coeziunea
organizationala, potentialitatea de conflict intern s.a. În consecinta, structura motivational-atitudinala
va detine o pondere considerabila în dinamica grupurilor componente si a organizatiei ca întreg.
Determinarea structurii motivational-atitudinale din cadrul unei organizatii implica o metodologie relativ complexa. Pornind de la o
analiza detaliata a determinatiilor în câmpul carora functioneaza organizatia, se stabileste o lista de factori motivationali potentiali, care
se refera la urmatoarele aspecte: caracteristicile sarcinii, conditiile fizice si materiale ale activitatii, stilul de conducere, calitatea
raporturilor umane, recunoasterea meritelor, posibilitati de promovare, remuneratie, siguranta locului de munca, receptivitatea la
creatie, flexibilitatea administrativa, sanctiuni si recompense s.a. Stabilirea repertoriului de factori motivationali este corelativa cu
estimarea ponderii teoretice pe care acestia o au în contextul unei optime functionari a organizatiei. Pe aceasta baza, se elaboreaza un
chestionar, în care se solicita ordonarea listei dupa importanta pe care membrii o acorda fiecarui factor; prelucrarea rezultatelor, dupa
frecventa, se face la nivelul grupurilor, sectiilor si sectoarelor. În a doua etapa, se solicita o apreciere a masurii în care fiecare factor
motivational este satisfacut la un moment dat, si care este expectatia privind situatia în viitor. Prin cumularea si interpretarea acestor
rezultate se obtine o imagine de mare finete a structurilor motivationale care actioneaza la nivelul fiecarui compartiment, imagine
indispensabila pentru orice demers diagnostic, prognostic sau corectiv în ceea ce priveste performantele sau functionalitatea generala
a organizatiilor ( 48,169 ).
Procesele participativ-axiologice. Dupa cum s-a aratat, constituirea organizatiei ca sistem dinamic
presupune o succesiune de etape, o dezvoltare progresiva a structurilor psihosociale subiacente, în
contextul interactiunii continue cu mediul social extern si sub imperativele obiectivelor constitutive (a
sarcinilor care dau ratiunea de a fi respectivei organizatii). Aceasta complexa procesualitate se
desfasoara în doua planuri distincte, însa interdependerite: un prim plan, care evidentiaza evolutia
sistemului organizational în ansamblu, si un al doilea plan, care evidentiaza procesul integrarii
individuale a membrilor în cadrul sistemului organizational aflat pe o anumita treapta a evolutiei sale.
Cercetarile experimentale arata ca atât microgrupurile considerate izolat, cât si organizatiile care
includ grupuri primare si secundare parcurg în evolutia proceselor integrative mai multe etape. Astfel,
dupa opinia lui Th.M. Mills, dinamica integrarii si participarii la viata de grup implica cinci niveluri
calitativ distincte, însa interdependerite functional (l50):
(1) Nivelul comportamental: presupune constituirea spontana si progresiva a unui sistem de
interactiuni, în care fiecare membru participant desfasoara un rol strict comportamental-actional,
derivat din natura sarcinii asumate sau care este impusa grupului spre rezolvare.
(2) Nivelul emotional: implica aparitia si manifestarea unor emotii si sentimente de grup, pe fondul
interactiunilor comportamentale. Starile afective se structureaza atât în raport cu ceilalti membrii, cât
si în ceea ce priveste obiectivele activitatii, conditiile desfasurarii acesteia, rezultatele obtinute sau
evenimentele care pot aparea în acest context:
(3) Nivelul normativ: cuprinde un ansamblu organizat de reprezentari, idei si reguli, larg împartasite
de catre membri, despre tot ceea ce constituie aspecte ale vietii de grup si organizatie (ce trebuie
facut, cum trebuie reactionat în anumite împrejurari, ce norme trebuie sa regleze raporturile
interpersonale si activitatile comune, criteriile de acordare a recompenselor si sanctiunilor,
sentimentele care sunt considerate firesti fata de situatii, evenimente, persoane, alte grupuri sau
organizatii etc.).
(4) Nivelul teleologic: presupune aparitia si adoptarea unui set de reprezentari si idei despre ceea ce
constituie obiectivele si scopurile fundamentale ale grupurilor si organizatiei de apartenenta, precum
si despre modul cum aceste obiective trebuie îndeplinite pentru a justifica existenta, afirmarea si
recunoasterea publica a respectivelor structuri sociale.
(5) Nivelul axiologic: consta dintr-un set de interpretari despre ceea ce este grupul sau organizatia,
despre ceea ce ar fi de dorit sa devina, si despre ceea ce ar trebui facut pentru a se atinge acest
ideal valoric; este vorba de o „interpretare axiologica“ a ceea ce reprezinta organizatia într-un anumit
câmp semnificativ de repere, modele si valori sociale.
Din perspectiva acestui modul, o integrare participativa (si nu una pur formala), presupune
dezvoltarea progresiva a unui sistem de relatii interpersonale, intra- si inter-grupale care sa cuprinda
într-o maniera ascendenta comportamente, sentimente, norme, formulari de scopuri si valori la care
acestea sa se raporteze. De fapt, este vorba de o identificare progresiva cu organizatia, cu scopurile
si valorile sale, prin considerarea dezvoltarii si afirmarii personale ca fiind neconditionat legate de
recunoasterea si ascendenta organizatiei în plan social si cultural. Fiecare dintre procesele
psihosociale specifice fiecarui nivel determina aparitia unor structuri specifice, de compartamente,
sentimente, norme, scopuri si valori, a caror configuratie se constituie ca un indicator asupra treptei
de evolutie si maturizare pe care se afla respectiva organizatie. Într-adevar, s-a putut constata prin
experimente si observatii directe ca în cadrul unor grupuri sau organizatii imature sau în faza
incipienta de constituire, cu obiective incerte, fara traditie si prestigiu social, predomina structurile
participative de ordin comportamental si afectiv; în timp ce organizatiile cu obiective clare,
circumscrise valoric, si cu un înalt prestigiu social, dezvolta foarte rapid structuri participative de nivel
înalt (normative, teleologice si axiologice).
Determinarea experimentala a nivelului de dezvoltare a structurilor participativ-axiologice, atât la
nivelul unor compartimente, cât si la acela al întregii organizatii, poate constitui un instrument eficient
prin care sa se identifice disfunctionalitatile sistemului; totodata, printr-o asemenea analiza, se pot
obtine sugestii privind strategiile prin care se poate asigura dezvoltarea sistemului organizational si
cresterea performantelor sale materiale si sociale.
Pentru a fundamenta strategiile unor asemenea interventii optimizatoare este necesara
elaborarea unui modul general, care sa evidentieze interactiunile dintre procesele si structurile
psihosociale mentionate anterior.

3. Conducerea organizatiilor
Întelese cel mai adesea ca sisteme sociale cu caracter axiologic si teleologic, deci care presupun
finalizari acreditate valoric, prin chiar aceasta organizatiile implica totdeauna o componenta
functionala si structurala esentiala, si anume conducerea. În sensul cel mai general, conducerea
consta dintr-un ansamblu de relatii sociale specifice, implicând procesele psihosociale de autoritate,
putere, comunicare si influenta, prin care se asigura coordonarea si finalizarea actiunilor umane. Într-
un sens mai restrâns, conceptul de conducere are doua acceptii principale: prima se refera la
subsistemul tehnic care asigura functionarea unei institutii, organizatii sau grup în situatii sociale
determinate; cealalta semnifica activitatile care se desfasoara în cadrul respectivul subsistem pentru
realizarea acestui obiectiv fundamental.
Definire si caracterizare generala; functiile conducerii
Din perspectiva psihosociala, prin conducere se întelege un ansamblu de activitati, procese si functii,
constând din informare, organizare, planificare, coordonare si control, fundamentate pe acte de
decizie, prin care se asigura functionarea precisa, coerenta, operativa si eficienta a diferitelor structuri
sociale: institutii, organizatii si grupuri umane.
Fiind vorba de un subsistem care se dezvolta spontan sau intentional în cadrul oricarui sistem
social, conducerea se prezinta sub doua aspecte complementare: a) un aspect structural, care
evidentiaza elementele ansamblului (membrii si compartimentele) implicate în actul de conducere,
pozitia lor in cadrul sistemului si relatiile dintre ele; b) un aspect functional, care releva rolul fiecarui
element al subsistemului în actul de conducere ca atare (luarea deciziilor, coordonarea, controlul
activitatilor s.a.). În cadrul organizatiilor formale, structura compartimentului de conducere este fixata
prin organigrama, împreuna cu functiile care revin fiecarui pozitii; însa, si în acest caz, apar elemente
de ordin informal, care augmenteaza, complementeaza sau paraziteaza activitatea de conducere, pe
fondul aparitiei unor procese si fenomene psihosociale deosebit de interesante, legate de raporturile
care se creeaza între sistemele de autoritate si putere, pe de o parte, si dintre formal si informal, pe
de alta parte. În cazul organizatiilor informale, subsistemul de conducere apare si se dezvolta relativ
spontan, în jurul unui nucleu de membri deosebit de activi (liderul carismatic, persoanele cu cel mai
înalt prestigiu profesional si social, grupul de initiativa etc.); aici se va manifesta tendinta oficializarii si
formalizarii progresive a structurii astfel create, pe fondul unor procese psihosociale care depasesc
de regula cadrul strict al organizatiei respective.
Din punct de vedere structural, cele mai importante caracteristici ale sistemului de conducere
sunt urmatoarele:
(a) numarul de persoane implicate în activitatii de conducere, asa cum au fost definite mai sus
(decizie, coordonare, control s.a.);
(b) dispunerea pe niveluri ierarhice si pe compartimente a respectivelor persoane, cu specificarea
relatiilor dintre ele;
(c) diferentierea pe compartimente distincte a activitatilor specifice conducerii: luarea deciziilor,
planificarea activitatilor, efectuarea controlului s.a.
În functie de natura organizatiei, specificul obiectivelor pe care le are de îndeplinit si conditiile în
care se desfasoara activitatea exista o proportie optima a dimensiunii aparatului de conducere, care
în nici un caz nu trebuie sa depaseasca 5-10 % din totalul personalului. Un aparat de conducere prea
numeros devine disfunctional datorita suprapunerii inevitabile a atributiunilor, diminuarea raspunderii
personale, dificultatilor de coordonare interna; în aceasta situatie, la nivelul restului organizatiei se
creeaza un sentiment de presiune birocratica nejustificata, de control excesiv si inechitate în
distribuirea eforturilor, ceea ce poate afecta serios climatul psihosocial, relatiile interpersonale si
performantele profesionale. În cazul unui aparat de conducere subdimensionat, exista riscul
supraîncarcarii acestuia, pe fondul aparitiei unor zone de activitate care scapa controlului si a
manifestarii unor compartimente arbitrare la anumite niveluri ierarhice; în rândul membrilor
organizatiei exista tendinta aparitiei unui sentiment de insecuritate, dezimplicare si insatisfactie.
Functiile conducerii. Aparatul de conducere îndeplineste atât o serie de functii specifice, legate
nemijlocit de activitatile prin care se îndeplinesc obiectivele generale ale organizatiei (organizare,
planificare, coordonare, control), cât si o serie de functii nespecifice, colaterale activitatilor de baza,
dar pe care le sustin în mod indirect, în special prin intermediul unor procese psihosociale pe care le
genereaza (reprezentare, dezvoltare, motivare). Toate acestea au însa un element comun,
fundamental pentru orice activitate de conducere: luarea deciziilor.
Organizarea constituie una dintre functiile principale ale conducerii, care fundamenteaza atât
constituirea sistemului organizational ca atare, cât si cadrul necesar exercitarii celorlalte functii si
activitati. Organizarea presupune o activitate complexa, implicând urmatoarele aspecte:
(1) stabilirea coordonatelor formale ale sistemului, a cadrului general în care va functiona si a
suportului normativ necesar desfasurarii activitatii;
(2) delimitarea compartimentelor functionale (sectoare, sectii, ateliere,) si precizarea sarcinilor
acestora, rezultate din defalcarea obiectivului general; se stabileste sistemul de legaturi functionale
dintre compartimente, în concordanta cu tehnologiile folosite si resursele disponibile;
(3) distribuirea responsabilitatilor, resurselor financiare, informationale, umane si materiale ,
stabilindu-se totodata normele generale de folosire si criteriile de performanta în utilizarea resurselor
pentru fiecare compartiment;
(4) configurarea retelelor de transmitere a informatiilor, a sistemului de evidenta, codificare si utilizare
a datelor, pe orizontala si pe verticala; (5) asigurarea coerentei logice si functionale a întregului
ansamblu, prin raportarea sa atât la conditiile concrete în care se desfasoara activitatile, cât si la
sistemul de relatii extraorganizationale în care este implicat.
Demersul organizatoric presupune abordarea interdisciplinara a unei game largi de probleme de
ordin tehnologic, psihosocial, informational, financiar si material. În consecinta, un bun organizator
trebuie sa posede calitati psihice si profesionale cu totul deosebite, în principal de ordin intelectual:
gândire sintetica si analitica; imaginatie creatoare si spirit practic-aplicativ; logica riguroasa si intuitie
profunda; consecventa strategica si flexibilitate tactica.
Dupa cum se observa, aceste calitati au un accentuat caracter polar sau complementar, foarte
greu de întrunit la o singura persoana. Acest fapt explica de ce organizatorii cu adevarat buni sunt
personalitati de exceptie, un fel de „rara avis“ în câmpul vietii sociale.
O buna activitate organizatorica se bazeaza pe câteva principii fundamentale, dar a caror
pondere poate sa varieze între anumite limite, în functie de natura organizatiei, importanta si
semnificatia sociala a obiectivelor sale, conditiile concrete în care activeaza - conditii de ordin politic,
social, cultural, economic sau fizic, nivelul de instruire si calificare a membrilor s.a.:
(1) Principiul orientarii prioritare pe sarcina: pentru a-si putea mentine stabilitatea functionala si
permanenta în timp, organizatia trebuie construita pornind de la obiective precis formulate si de la
activitatile pe care le implica realizarea acestora. Însa, respectarea neconditionata a principiului
„functionalizarii“ (Scanlan, 1973), conform caruia obiectivele au prioritate absoluta în raport cu
persoanele si grupurile, necesita în mod necesar o corectie: aceste obiective si activitati sunt
realizate cu oameni, iar în multiplele conexiuni ale vietii sociale respectivele „produse" ale activitatii
organizationale au nemijlocit o semnificatie psihosociala si socioculturala. În consecinta, functionarea
în sine a unei organizatii, pe criterii exclusive de performanta tehnica, nu poate sa prevaleze
neconditionat asupra implicatiilor psihosociale ale acestei functionari.
(2) Principiul coerentei si completitudinii cadrului normativ: pentru asigurarea unei functionalitati
optime a sistemului organizational este necesara elaborarea unui cadru normativ coerent din punct
de vedere logic si cu un grad de extensiune care sa acopere toate compartimentele structurale si
functionale. Contradictiile prevederilor normative, precum si incompletitudinea lor creeaza premisele
unor serioase disfunctionalitati, conflicte si insatisfactii în rândul personalului, poate acestea ducând
în mod necesar la scaderea performantelor.
(3) Principiul complementaritatii functionale: sarcinile si atributiile diferitelor compartimente trebuie sa
aiba un caracter complementar, evitându-se atât suprapunerile cât si hiatusurile. Singura exceptie se
refera la compartimentele de control, unde sistemul de verificare încrucisata se poate dovedii foarte
eficient în anumite împrejurari.
(4) Principiul feed-back-ului: între toate nivelurile ierarhice , precum si între compartimentele
adiacente trebuie sa existe un sistem de conexiuni inverse, care sa permita o informare prompta
asupra efectelor deciziilor, masurilor si actiunilor întreprinse. În lipsa legaturilor de feed-back nu se
poate realiza o corectie operativa a erorilor, sau nu se pot adapta actiunile la particularitatile unor
situatii concrete, cu cele mai drastice consecinte asupra performantelor si evolutiei generale a
sistemului.
Planificarea este o functie adiacenta aceleia de organizare, prin care se asigura esalonarea în timp
a actiunilor, eforturilor si resurselor, astfel încât obiectivele urmarite sa fie realizate într-un moment de
maxima oportunitate, cu costuri materiale si umane minime, în concordanta si cu o serie de exigente
extraorganizationale. Planificarea conditioneaza în cea mai mare masura eficienta activitatilor interne,
însa si calitatea raporturilor cu alte organizatii sau institutii conexe, costurile profesionale, financiare,
umane si materiale fiind direct conditionate de calitatea activitatii de coordonare. Pentru aceasta sunt
necesare o serie de calitati, în primul rând de natura tehnico-organizatorica: cunoasterea întregului
flux tehnologic si a conditiilor pe care le solicita realizarea fiecarui secvente; o profunda gândire
concret-analitica corelata cu un accentuat spirit pragmatic s.a..
Coordonarea este functia prin care se asigura sincronizarea activitatilor, adecvarea reciproca a
obiectivelor si actiunilor fiecarui compartiment, precum si adaptarea dinamica a eforturilor
profesionale pentru realizarea cu maxima eficienta a sarcinilor organizatiei. De multe ori, activitatea
de coordonare se cupleaza în mod firesc cu cea de planificare si control, aceasta fiind de fapt fatete
complementare ale actului de conducere. O buna activitate de coordonare presupune o exacta
cunoastere a caracteristicilor obiectivului ce urmeaza a fi realizat, a tehnologiilor folosite si a
resurselor disponibile, pe fondul unor aptitudini psihosociale ale liderului care sa faciliteze raporturile
interpersonale.
Controlul reprezinta una dintre cele mai importante functii ale conducerii, complementara aceleia de
organizare, prin care se asigura respectarea cadrului normativ intern si extern, tehnologiile prescrise,
termenele de realizare si caracteristicile tehnice ale produselor activitatii. Controlul trebuie înteles si
proiectat ca o activitate de feed-back, prin care se adecveaza activitatile la obiectivele vizate, se
corecteaza erorile si disfunctionalitatile în fazele lor primare de manifestare si se asigura respectarea
legalitatii.
Principala dimensiune a acestei functii este data de intervalul de control, prin care se întelege
numarul de persoane, compartimente si activitati pe care le poate controla si coordona în mod
eficient un conducator. Marimea intervalului de control afecteaza direct configuratia structurala a
organizatiei: un interval mic implica o piramida înalta, cu mai multe niveluri ierarhice si mai multe
compartimente functionale, în timp ce un interval mare induce o forma piramidala mai plata, cu mai
putine niveluri ierarhice si compartimente. Evident, aceste diferente se vor regasi si la nivelul
cheltuielilor financiare si de personal, ceea ce impune o corecta evaluare a dimensiunii optime a
intervalului de control pentru fiecare situatie în parte. Valoarea optima a acestui parametru este
determinata de tipul organizatiei, structura sa interna, caracteristicile obiectivelor de realizat si
trasaturile generale ale situatiei sociale si profesionale în care actioneaza organizatia. În general, un
interval mic de control faciliteaza o urmarire detaliata, continua si eficienta a activitatii subordonatilor,
însa poate genera la nivelul acestora un sentiment de insatisfactie datorita limitarii libertatii, initiativei
si responsabilitatii personale. Pe acest fond, scaderea motivatiei si implicarii individuale poate
determina reducerea performantelor, desi costurile sunt mai mari. Un interval de control mare poate
determina fie o suprasolicitare a conducatorului, fie o activitate mai superficiala din partea acestuia,
fie tendinta de a delega subordonatii cu o mai mare autoritate si responsabilitate. Însa, daca Controlul
va fi exercitat preponderent asupra unor puncte nodale sau critice ale activitatilor, initiativa, implicarea
si motivatia superioara a subordonatilor pot compensa eventualele efecte negative aparute în acest
context (220, 223).
Reprezentarea este o functie care se manifesta în plan extern, în contextul relatiilor cu alte grupuri,
organizatii si institutii, dar si în raport cu opinia publica si persoane semnificative, considerate
separat. Prin conducator organizatia se personalizeaza: reprezentativitatea, „vizibilitatea sociala“,
carisma, inteligenta sau competenta socioprofesionala a acestuia devenind cel mai adesea „marca"
sau simbol pentru întregul sistem pe care îl reprezinta. Fenomenul se manifesta si în sens invers: o
organizatie cu un înalt prestigiu, câstigat în timp prin performanta, traditie, natura speciala a
activitatilor pe care le desfasoara s.a., transfera asupra conducatorilor sai o „aura sociala" care -de
multe ori- nu are o legatura directa cu acele calitati personale care sunt presupuse pentru o
asemenea functie.
Mentinerea si dezvoltarea organizatiei revine ca o atributie implicita pentru conducator, ca o conditie
de baza pentru îndeplinirea obiectivelor asumate. La tendinta „naturala" a oricarui sistem
organizational de a-si preciza din ce în ce mai riguros limitele, paralel cu extinderea acestora, se
adauga o alta tendinta, vizibila la nivelul activitatilor explicite desfasurate de conducere, prin care se
vizeaza aceleasi obiective, ca o modalitate de legitimare superioara a pozitiilor ocupate, dar si pentru
obtinerea de mai multa putere. Asigurarea coerentei organizationale, cresterea reprezentativitatii
sociale, obtinerea unor performante superioare, largirea zonelor de autoritate si a atributiilor,
cresterea numerica, motivarea superioara a membrilor s.a., sunt mijloacele cele mai folosite de
conducere pentru consolidarea si dezvoltarea organizatiei pe care o reprezinta. În acest domeniu,
inteligenta sociala a conducatorului poate avea un rol mai mare decât simpla sa competenta
profesionala sau travaliul depus în activitate.
Motivarea diferentiata a membrilor este o functie corelativa aceleia de mentinere si dezvoltare a
organizatiei, si care revine conducerii ca o conditie de baza pentru îndeplinirea tuturor obiectivelor
explicite sau implicite ale acesteia. Conform unui cunoscut principiu al psihologiei, nu exista decât o
singura modalitate cu adevarat eficienta de a determina pe cineva sa faca bine un lucru: si anume,
sa-1 faci sa doreasca sa faca acel lucru; cu alte cuvinte, sa-1 motivezi în asa fel încât interesele sale
sa fie convergente sau complementare cu cele ale organizatiei din care face poate. Numeroase
cercetari experimentale evidentiaza o corelatie foarte înalta între nivelul de motivatie pozitiva a
membrilor unor grupuri sau organizatii, pe de o poate, si performantele profesionale, comportamentul
prosocial, climatul psihosocial, nivelul superior de creativitate si gradul de implicare sociala, pe de
alta poate (48, 147). Pentru îndeplinirea la un nivel superior a acestei functii sunt necesare calitati
personale cu totul deosebite, corelate cu o pregatire psihosociala corespunzatoare. Sensibilitatea
pentru problemele umane, inteligenta sociala, pragmatismul, spiritul de echitate si deschiderea sunt
numai câteva dintre acestea.
Decizia reprezinta componenta esentiala si indispensabila a oricarei activitati de conducere, prin care
se fundamenteaza exercitarea tuturor celorlalte functii mentionate mai sus. Definita în cadrul stiintelor
actiunii, în zona de interferenta dintre politologie, economie, psihosociologie, teoria jocurilor si
praxiologie, teoria deciziei are implicatii majore în toate domeniile vietii sociale, ceea ce impune o
tratare distincta a acestei problematici.
Decizia în activitatea de conducere
Prin decizie se întelege o activitate intelectuala prin care un actor social (persoana, grup, organizatie
sau institutie) alege dintre mai multe solutii ale unei probleme cu care se confrunta, pe aceea care
pare cea mai avantajoasa în împrejurarile date. Din punct de vedere psihologic, actul deciziei implica
atât o componenta logic-rationala, cât si una practic-intuitiva, componente care interactioneaza subtil,
pe fondul creat de unele trasaturi de personalitate: independenta, luciditate, capacitatea de asumare
a riscului, impulsivitate s.a.
Pentru explicarea mecanismului de elaborare a deciziei s-au dezvoltat mai multe teorii. Una, de
inspiratie economica, presupune o deplina rationalitate în adoptarea unei decizii, pe baza
urmatoarelor elemente: a) existenta unui actor social (decident) strict rational, care are formulat un
set de preferinte riguros ierarhizate; b) posedarea unor informatii complete asupra situatiei
problematice care solicita adoptarea unei decizii; c) constientizarea tuturor solutiilor posibile si a
consecintelor probabile pentru fiecare solutie adoptata; d) delimitarea clara dintre mijloace si scopuri,
e) alegerea unei solutii optime, pe baza criteriului de eficienta (raportul dintre costuri, avantaje si
dezavantaje). În acest context, decizia este rezultatul necesar al unui riguros rationament logic, în
care incertitudinea nu-si are locul, decât eventual sub forma unui coeficient de probabilitate privind
aparitia unor factori aleatori. Criticile acestei teorii pornesc de la constatarea ca rareori întâlnim o
situatie concreta care sa întruneasca aceste conditii. Comportamentul decidentului implica si
componente afective si intuitive, iar preferintele sale nu sunt clar configurate într-o structura ierarhica;
informatia pe care o detine este cel mai adesea incompleta sau ambigua; mai ales în situatii de criza,
decidentul nu poate constientiza cu claritate poate solutiile posibile si consecintele acestora;
avantajele si dezavantajele unei optiuni sunt adesea relative, depinzând de o multime de factori
conjuncturali.
A doua teorie pe care o aducem în discutie este de inspiratie psihosociala, si corespunde într-o
mai mare masura situatiilor întâlnite în practica sociala. În aceasta viziune, decizia este considerata
un proces social desfasurat în timp, la care participa mai multi actori, relativ autonomi unui fata de
celalalt, însa legati strategic între ei Actorii care participa direct sau indirect la actul de decizie
urmaresc cel mai adesea obiective diferite, chiar contradictorii si cu un anumit grad de ambiguitate;
cunoasterea si informatia de care dispun sunt imperfecte, iar actiunea lor se desfasoara în conditii de
incertitudine persistenta. În acest conditii, dupa cum argumenteaza o serie de cercetatori, printre care
si H.A. Simon (136; 137), se recurge la o strategie decizionala simplificata, prin care se adopta prima
solulie care este apreciata ca satisfacatoare. Criteriul unei stricte rationalitati lasa loc unuia de
„oportunitate rezonabila", la care decidentul adera si prin anumite elemente intuitiv-emotionale, sau
chiar irationale.
Cibernetica sistemelor sociale a evidentiat si existenta unui mecanisme nondecizionale de
alegere a unei solutii la o situatie problematica. În acest caz, are loc o experimentare spontana, mai
mult sau mai putin întâmplatoare, a unei serii de solutii, care vor satisface în grade diferite
necesitatile actorului social, necesitati adesea destul de vag conturate; solutiile cele mai
satisfacatoare sunt întarite în timp si conservate, iar cele nesatisfacatoare sunt eliminate.
Procesul de luare a deciziilor implica o succesiune de momente distincte, cu ponderi si
semnificatii care variaza în functie de o serie de factori psihoindividuali, psihosociali, organizationali si
conjuncturali.
(1) Formularea problemei. Dupa cum s-a aratat, orice decizie se ia numai într-o situatie problematica
în care exista mai multe solutii potential convenabile care trebuie evaluate si comparate; formularea
precisa a problemei echivaleaza cu circumscrierea câmpului virtual în care trebuie cautata solutia. Se
poate aprecia ca într-o proportie de 50-60 %, deciziile gresite îsi au originea într-o necorespunzatoare
formulare a situatiei problematice care se impune rezolvata.
(2) Explorarea posibilului actional si relevarea solutiilor alternative. În functie de caracteristicile
situatiei problematice, de pozitia si capacitatile actorului social si de circumstantele în care acesta
actioneaza se delimiteaza spatiul potential de actiune. În mod evident, câmpul situatiei problematice
va fi structurat pe mai multe zone: o zona a solutiilor imposibile din punct de vedere tehnic, material
sau social; o zona a solutiilor posibile, dar inacceptabile din punct de vedere subiectiv în respectivul
context; cea de a treia zona va fi a solutiilor posibile si acceptabile, însa cu grade diferite de adecvare
la necesitatile si exigentele decidentului. Limitele dintre cele trei zone sunt destul de relative, ele
putându-se modifica pe masura ce situatia evolueaza în urma unor actiuni în desfasurare Însa, pentru
o analiza diagnostica si prognostica a capacitatii decizionale a unui actor, este foarte important sa se
cunoasca modul cum acesta delimiteaza (cel mai adesea implicit) câmpul situatiei problematice.
Odata cu delimitarea zonei posibilului actional, se formuleaza si solutiile alternative, apte de a fi luate
în discutie pentru rezolvarea situatiei problematice.
(3) Analiza, evaluarea si ierarhizarea solutiilor alternative. Solutiile posibile, acceptabile din
perspectiva decidentului, sunt supuse unei analize comparative, în urma careia sunt ierarhizate pe
criterii de costuri, avantaje, dezavantaje, adecvare la situatia actuala si la cea de perspectiva,
compatibilitatea cu alte actiuni în curs de desfasurare sau planificate pentru viitor, efectele secundare
pe care le pot genera etc. Este un moment de mare dificultate, care solicita major întreaga
personalitate a decidentului; datorita acestui fapt, se recomanda insistent ca în aceasta faza sa fie
antrenati experti din mai multe domenii, care sa ofere criterii clare de ierarhizare a solutiilor posibile.
(4) Luarea deciziei. Este momentul când decidentul opteaza pentru una dintre solutiile alternative,
orientându-se univoc pe directia variantei rezolutive alese. Este esential ca în urma luarii deciziei,
conducatorul sa adopte o pozitie ferma, plina de încredere, eliminând metodologic toate incertitudinile
specifice fazelor anterioare, fara a-si anula însa spiritul critic în ceea ce priveste urmarirea efectelor
solutiei adoptate; luarea deciziei echivaleaza cu asumarea neechivoca a responsabilitatii pentru
solutia adoptata.
(5) O data cu luarea deciziei se trece la implementarea acesteia prin masuri organizatorice, de
planificare, coordonare si control, adecvare situatiei problematice, împrejurarilor concrete si solutiei
rezolutive adoptate.
(6) Evaluarea postdecizionala. Consta dintr-o analiza critica a rezultatelor si efectelor obtinute în
urma implementarii deciziei, printr-o raportare
continua la obiectivele urmarite, costurile solicitate si perspectivele deschise.
În cadrul organizatiilor se iau decizii de o mare varietate, în functie de nivelul ierarhic la care se
adopta, natura problemei care se impune a fi rezolvata, raporturile cu alte sisteme sociale externe
s.a. În primul rând trebuie facuta distinctia între deciziile strategice, care se refera la problemele
esentiale pe care le ridica functionarea unei organizatii si modalitatile generale de îndeplinire a
obiectivelor sale, si deciziile tactice, cu referinta la problemele secundare sau conjuncturale, pe care
le ridica activitatile diferitelor compartimente ale organizatiei. Deciziile strategice formuleaza directii
rezolutive formulate în câmpul unor situatii foarte generale, în timp ce cele deciziile tactice ofera
solutii concrete la probleme concrete. În primul caz, mai important este modul cum se formuleaza
întrebarile prin care circumscriem o situatie problematica, în timp ce în al doilea caz conteaza
adecvarea unei solutii concrete la o situatie problematica conjuncturala.
Datorita impactului sau asupra unor categorii largi din personalul organizatiilor, activitatea
decizionala implica câteva aspecte psihosociale deosebite: legitimitatea, consensualitatea si
participarea.
Legitimitatea reflecta gradul de recunoastere formala a pozitiei si atributiilor celui care ia decizia de
catre restul membrilor grupului. Pozitia ocupata în structura ierarhica, relatiile cu nivelele ierarhice
superioare, gradul de instruire, performantele profesionale, statutul social extraorganizational,
succesele personale s.a. sunt factori care conditioneaza legitimitatea autoritatii care adopta o decizie.
Deseori, se pot ivi situatii în care se manifesta discordanta între legitimitatea recunoscuta a persoanei
care ocupa o anumita pozitie si sentimentul de legitimitate în raport cu o anumita decizie adoptata de
respectiva persoana. O legitimitate redusa afecteaza consensualitatea colectivului si capacitatea de
polarizare a eforturilor în vederea implementarii deciziei.
Consensualitatea exprima gradul de convergenta a opiniilor colectivului asupra corectitudinii si
adecvarii deciziei la situatia problematica. Aceasta depinde de masura în care membrii sunt informati
asupra urmatoarelor aspecte: caracteristicile situatiei problematice; resursele disponibile; conditiile în
care se actioneaza; scopurile urmarite pentru fiecare etapa de implementare a deciziei, motivatia
alegerii unei anumite variante rezolutive s.a. Între legitimitate si consensualitate nu exista o corelatie
directa, putând întâlni situatii în care decizia este considerata legitima, dar nu întruneste adeziunea
membrilor.
Participarea releva gradul de implicare a membrilor fara functii de conducere în activitatea de luare
a deciziilor. Un nivel superior de participare determina o serie de efecte pozitive: a) încurajeaza
identificarea membrilor cu organizatia si obiectivele sale; b) îmbunatatesc sensibil relatiile
interpersonale, în special între persoane aflate în planuri ierarhice diferite; c) satisface trebuintele de
afirmare si recunoastere sociala, dar si pe cele de securitate; d) determina cresterea satisfactiei
pentru activitatea desfasurata; e) induce o crestere a gradului de responsabilitate a membrilor pentru
destinul organizatiei careia îi apartin. Dezvoltarea sistemelor participative de luare a deciziilor
presupune o informare superioara a membrilor, actiuni persuasive sustinute asupra acestora, precum
si racordarea vectorilor motivationali individuali si de grup la particularitatile activitatilor de
implementare a deciziilor (206, 244).
Stilul organizational de conducere
Din perspectiva unei conceptii functionaliste, organizatiile sunt sisteme sociale orientate spre
performanta: performanta tehnica, în ceea ce priveste realizarea eficienta a unor obiective specifice
prin care se legitimeaza formal; performanla sociala, constând din capacitatea lor de a dezvolta
raporturi sociale pozitive si de a se constitui ca nuclee de integrare sociala, aceasta constituind un
obiectiv implicit al fiecarei organizatii. Dupa cum s-a demonstrat, factorul esential care conditioneaza
performanta îl constituie sistemul de conducere, a carei expresie exterioara este data de stilul de
conducere practicat de lider.
Problematica stilului organizational de conducere este complementara aceleia prezenta la nivelul
microgrupurilor (v. cap. 6.3.), însa cu câteva particularitati care trebuie mentionate: a) În plan
organizational, stilul de conducere se structureaza si se manifesta preponderent la nivelul unor
grupuri secundare, definite în principal prin modalitatile de conexare a grupurilor primare care le
compun. În acest context, ponderea unor fenomene psihosociale adiacente si a unor factori
determinanti ai stilului de conducere este diferita fata de situatiile întâlnite la nivelul microgrupurilor
considerate ca sisteme cvasiindependente. b) Factorii tinând de pozitia în cadrul structurii generale a
societatii, de sistemul de relatii interorganizationale si institutionale în care este implicata organizatia,
precum si de cadrul formal-normativ în care actioneaza au o pondere mult mai mare în structurarea
stilului de conducere la nivel organizational, comparativ cu situatiile întâlnite la nivel microgrupal,
unde factorii psihoindividuali si interpersonaai sunt cu mult mai semnificativi.
Aceste particularitati ale contextului organizational impun un model extins asupra structurii stilului
de conducere, bazat si pe cantitatea considerabila de informatie existenta în legatura cu aceasta
tema (48, 82; 220, 309). Conform acestui model, profilul comportamentului de conducere al liderului
unei organizatii poate fi definit pe trei dimensiuni principale:
(1). Resursele pe care se sprijina. Evidentiaza natura suportului pe care un conducator îsi cladeste si
îsi legitimeaza autoritatea. Aceste resurse pot fi de trei categorii: a) resurse ce tin de puterea formala
cu care este învestit, conform pozitiei ierarhice pe care o detine; b) resurse derivate din competenta
profesionala (tehnico-administrativa) pe care o evidentiaza în rezolvarea sarcinilor specifice; c)
resurse ce tin de competenta interpersonala, respectiv de capacitatea de a facilita si stimula relatiile
umane pozitive din cadrul grupurilor pe care le are în subordine. La nivelul acestei dimensiuni, profilul
stilului de conducere este dat de ponderea pe care fiecare tip de resursa o are în structurarea
comportamentului de conducere. Astfel, vom întâlni lideri care recurg preponderent la argumentul
autoritatii formale cu care sunt învestiti; altii care îsi demonstreaza faptic capacitatea de a rezolva
eficient sarcinile si problemele tehnice ivite în activitatea grupurilor; sau, cea de a treia categorie care
-prin capacitatea de a instrumentaliza raporturile umane- creeaza un climat pozitiv, stimulând
initiativa si responsabilitatea subalternilor.
(2). Modul de structurare a actului de conducere. Releva ponderea pe care diferitele functii ale
conducerii sunt asumate si exercitate sistematic de catre un anumit lider. Astfel, vom întâlni lideri
orientati preponderent pe una sau alta dintre urmatoarele directii: reprezentare, organizare si
planificare; coordonare si control; motivare si negociere. Primul tip de orientare este structurat
prioritar spre exterior, liderul încercând sa personalizeze organizatia în cadrul relatiilor pe care
aceasta le dezvolta cu alte grupuri sociale, organizatii sau institutii; celelalte doua tipuri exprima
orientarea prioritara pe aspectele tehnice ale sarcinii si activitatilor desfasurate în cadrul organizatiei;
ce-a de a patra orientare evidentiaza interesul deosebit pe care liderul îl acorda problemelor umane
de natura psihosociala si relatiilor interpersonale.
(3). Stilul atributional. Desemneaza modul si gradul de concentraredistribuire a puterii, autoritatii si
responsabilitatii între conducator si subalternii aflati pe diferite niveluri ierarhice. Variantele întâlnite
sunt urmatoarele: a) concentrarea întregii autoritati si responsabilitati la nivelul conducatorului; b)
dedublarea, prin disjungerea dintre autoritate si responsabilitate (manifestarea autoritatii fara
asumarea responsabilitatilor aferente, care sunt transferate asupra unor persoane subalterne; c)
delegarea explicita a autoritatii si responsabilitatilor în mod diferentiat, la diferite niveluri ierarhice; d)
dezimplicarea, care exprima abandonarea atributiilor de conducere, fara distribuirea explicita a
acestora catre alti membri.
Un model general al stilului organizational de conducere are o structura complexa, dispusa pe
mai multe niveluri.

Comportament de conducere

Concentrare Dedublare Delegare Dezimplicare


Stil atributional

Reprezentare Organizare- Coordonare- Motivare- negociere


planificare control
Directii prioritare de manifestare a autoritatii

Autoritatea formala Competenta tehnico- administrative


Competenta
interpersonala

Resursele care fundamenteaza autoritatea conducatorului

Cele mai multe dintre modelele stilurilor de conducere mentionate în literatura de specialitate pot
fi identificate ca niste cazuri particulare ale modelului de mai sus. Un prim exemplu se refera la cele
patru sisteme de conducere identificate de R. Likert (124):
1) Sistemul autoritar-exploatator, caracterizat prin concentrarea puterii de decizie si control la vârful
ierarhiei, cu un sistem de comunicare slab structurat si susceptibil la blocaje, fara preocupari pentru
problemele oamenilor si cu comportamente arbitrare ale liderilor; performantele sunt scazute, iar
insatisfactia membrilor este foarte ridicata.
2) Sistemul autoritar-binevoitor, similar cu primul, dar cu o atentie sporita, desi formala, pentru
problemele umane.
3) Sistemul consultativ, sensibil la problemele si opiniile membrilor, dar cu pastrarea prerogativelor
autoritatii, desi unele atributii pot fi transferate la niveluri inferioare.
4) Sistemul participativ, accentuat democratic, în care membrii sunt antrenati în luarea deciziilor si
asumarea responsabilitatilor. Liderul acorda o atentie prioritara grupului, considerat ca elementul
dinamic al organizatiei, în acest fel obtinându-se cele mai bune performante profesionale, pe fondul
unei satisfactii superioare.
Un al doilea exemplu se refera la asa numita „grila manageriala“, elaborata de R. Blake si J.
Mouton (1964); stilul de conducere este definit prin doua variabile considerate independente:
centrarea prioritara pe sarcina sau pe oameni. În primul caz, interesul liderului este orientat
preponderent spre realizarea eficienta a sarcinii, iar în al doilea caz este orientat spre stimularea
relatiilor umane pozitive si satisfacerea trebuintelor psihologice ale membrilor. Din combinarea
acestor doua variabile rezulta profilul stilului de conducere practicat de un anumit lider.
9 Al (9.1 )- conducatorul de tip „populist“, centrat
8 exclusiv pe oameni, în dauna activitatii de
7 continut;
6 B2 (9.9) - conducator care integreaza problemele
5 umane cu cele tehnice;
4 C3 (1.1) - conducator epuizat, dezimplicat fata de
3 toate problemele grupului;
2 D4 (1.9) - conducator centrat pe sarcina, cu interes
1 redus pentru oameni;
E5 (5.5) - conducator „amorf“, cu interese moderate
1 2 3 4 5 6 7 8 9 atât pentru sarcina cât si pentru problemele
oamenilor.
Stilul de conducere reprezinta unul dintre factorii care conditioneaza în mod esential activitatile,
procesele si fenomenele psihosociale din cadrul organizatiei: performanta, climatul psihosocial,
coeziunea, calitatea raporturilor umane, gradul de conflictualitate, satisfactia membrilor, ~
creativitatea individuala si de grup, capacitatea de dezvoltare a organizatiei s.m.a. În consecinta, în
urma analizei stilului de conducere practicat în cadrul unei organizatii, corelativ cu factorii
determinanti ai acestuia si ai celor care se refera la perceperea subiectiva a comportamentului
liderului se poate realiza o prognoza referitoare la toate aspectele mentionate mai sus (48, 155 s.u.).
4. Strategii de optimizare a proceselor psiho-organizationale
În ultimul timp, în psihosociologie se utilizeaza tot mai frecvent conceptul de „strategie de optimizare",
care reflecta atât o anumita orientare pragmatica a cercetarii stiintifice din acest domeniu -
subordonata nemijlocit practicii sociale, cât si o marcanta maturizare metodologica - fara de care o
astfel de orientare nu ar fi posibila. În general, prin strategie de optimizare se întelege algoritmul unei
actiuni organizate de interventie într-un sistem, în raport cu anumite obiective explicit formulate.
Elaborarea strategiilor implica nu numai un cadru teoreticoconceptual bine conturat, ci si un set de
cercetari cu caracter operational, prin care sa se stabileasca dependentele functionale dintre
variabilele implicate în procesele psihosociale care vor % supuse unor interventii optimizatoare.
Principiile elaborarii strategiilor de optimizare
Elaborarea unei strategie de interventie în cadrul sistemelor sociale implica trei categorii de exigente:
a) relevarea unui ansamblu de dimensiuni care definesc sistemul pe coordonatele lui esentiale,
precum si a indicatorilor prin care acestea se definesc; b) cunoasterea relatiilor de principiu care
exprima interconditionarile dintre aceste dimensiuni, factori si indicatori, precum si a proceselor prin
intermediul carora aceste conexiuni se produc, avându-se în vedere atât sensul, cât si intensitatea
respectivilor parametri de relatie; c) precizarea metodelor si tehnicilor prin intermediul carora se
evalueaza parametru sistemului în diferite momente ale existentei sale si care vor permite dirijarea
actiunii în raport cu obiectivele de optimizare propuse.
Elementele mentionate se sintetizeaza într-un algoritm de actiune practica, însa suficient de
flexibil pentru a face fata variabilitatii inerente unui sistem social. Pe masura ce se acumuleaza noi
rezultate stiintifice sau practice, strategia de optimizare trebuie sa le includa progresiv, în conceptia
pe care se bazeaza elaborarea sa trebuind sa fle inclus un principiu de adaptare dinamica continua.
Interventiile optimizatoare în cadrul organizatiilor pornesc de la un parametru functional care
trebuie maximizat; de regula acesta este „performanta“, atât cea profesionala (care se refera la
sarcina specifica), cât si cea sociala (care vizeaza efectele psihosociale ale functionarii organizatiei);
aceste interventii pot viza toate fenomenele si procesele principale care contribuie la realizarea unor
performante profesionale si sociale superioare. Astfel, se pot elabora strategie de optimizare a
climatului psihosocial, a stilului de conducere sau a sistemului relational si functional din cadrul
grupurilor primare si secundare (v. 48, 169). În principiu, se începe cu elaborarea unui modul grafic al
interactiunilor dintre principalele procese si fenomene psihosociale, evidentiindu-se modul cum
acestea conditioneaza parametrul de referinta (performanta); dupa care, se evalueaza factorii care au
cea mai mare pondere în influentarea obiectivului urmarit: cresterea performantei, îmbunatatirea
relatiilor interpersonale si a climatului, reducerea gradului de conflictualitate s.a.. În acest caz,
ponderea este asimilata coeficientilor de corelatie statistica dintre variabilele prin care au fost
descrise în plan operational respectivele procese psihosociale. Este indicat ca modificarea factorilor
vizati sa se realizeze în mai multe etape, cu urmarirea atenta a efectelor obtinute si corectarea din
mers a unor eventuale efecte negative. Efectuarea simultana a tuturor factorilor avuti în vedere este o
operatie destui de riscanta, mai ales atunci când nu exista o experienta în acest sens, iar organizatia
nu are rezerve functionale importante. Este foarte important ca membrii grupurilor sa fie informati
asupra sensului modificarilor care urmeaza a fi facute, încercându-se motivarea lor în acest sens.
Optimizarea stilului de conducere
Dupa cum releva numeroase cercetari experimentale, stilul de conducere are o influenta
considerabila asupra performantelor grupurilor si organizatiilor, fapt evidentiat si de modelul prezentat
mai sus. De aceea, multe dintre strategiile de optimizare a performantelor vizeaza o interventie
asupra aspectelor disfunctionale ale stilurilor de conducere, complementar interventiilor asupra
calitatii relatiilor interpersonale, asupra climatului psihosocial si congruentei structurilor de grup. În a
doua etapa a elaborarii strategiilor de interventie se abordeaza analitic corelatiile dintre factorii
implicati la nivelul unui anumit proces sau fenomen psihosocial, cu influenta cea mai semnificativa
asupra performantei. În cazul de fata, asupra stilului de conducere.
Deoarece ponderea unor factori psihosociali în determinarea parametrilor functionali ai
organizatiilor difera în functie de natura acestora, în continuare ne vom referi numai la organizatiile cu
caracter industrial-economic. În primul rând, se evidentiaza relatiile implicative dintre factorii
determinanti ai stilului de conducere, factorii prin care se configureaza profilul acestuia, si factorii care
exprima modul de percepere a stilului de conducere de catre membrii organizatiei.

Efectele stilului de conducere asupra - conflicte intra- extra- grupale


organizatiei ca sistem: - coeziunea grupurilor
- performanta profesionala - calitatea relâtiilor interpersonale
- climatul psihosocial
- statutul sociometric al liderului
Caracteristicile stilului conducere:
- autoritarismul
- directivitatea Factorii determinativi ai
- relatiile lider-membri stilului de conducere:
- orientarea liderului în raport cu - puterea pozitiei
probleme grupului si ale org. - structurarea sarcinii
- tehnici personale de conducere - importanta activitatii
si motivare a subalternilor. - compozitia grupurilor
- traditia organizatiei
- competenta profesionala
Modul de percepere subiectiva a interpersonala a liderului
stilului de conducere de -structura temperamental
catre membrii organizatiei: caracteriala a liderului
- încrederea în lider

Efectele corectiei
Actiune corectoare

Pornind de la acest sistem de conditionari, se calculeaza indicii de corelatie dintre factorii implicati,
pentru a se putea estima amplitudinea efectelor rezultate în urma unor actiuni corective. În acest caz,
cercetarile experimentale indica urmatoarele corelatii între principalii factori ai leadership-ului (48,
181). Tabelul de mai jos reda indicii de corelatie dintre factorii determinativi si factorii care definesc
stilului de conducere ca atare
(tabelu17.2.)

Tabel

Factori: Autorita- Directiv- Relatiile Orientarea Tehnici de


rismul itatea lider- liderului conducere
membri
Puterea pozitiei 0,64 0,27 -0,21 -0,32 -0,53
Structurarea sarcinii 0,18 0,53 0,10 0,08 0,33
Importanta activitatii 0,51 0,40 0,27 -0,52 0,15
Compozitia grupului -0,22 0,18 0,52 0,36 0,44
Traditia grupului -0,35 0,14 0,41 0,40 0,18
Competenta liderului -0,51 0,62 0,41 0,28 0,45
Personalitatea 0,70 0,42 0,63 0,25 0,35
liderului

Corelatiile dintre principalii factori care circumscriu stilul de conducere sunt redate în tabelu17.3.
Tabelul 7.3.

Dimensiuni: Autoritarism Directivitate Relatiile 1- Orientare lider


m
Autoritarism - - - -
Directivitate 0,65 - - -
Relatiile lider-membri -0,53 -0,25 - -
Orientarea liderului -0,40 0,16 0,68 -
Tehnici de -0,48 -0,27 0,55 0,32
conducere
Corelatiile dintre dimensiunile stilului de conducere si modul cum este perceput comportamentul
liderului de catre membrii organizatiei sunt prezentate în tabelul 7.4.

Dimensiunile stilului de conducere: Factorii perceperii subiective


Statutul sociometric Gradul de încredere
Autoritarismul -0,37 0,51
Directivitatea -0,21 0,63
Relatiile lider-membri 0,70 0,37
Orientarea _liderului 0,42 0,45
Tehnici de conducere 0,52 0,18

De subliniat faptul ca în functie de natura organizatiei, corelatiile de mai sus pot varia în limite
destul de largi. Astfel, în cadrul organizatiilor militare – de exemplu – autoritarismul are o cu totul alta
semnificatie decât în cazul unor organizatii educationale, culturale sau civice. Pe baza acestor indici
de pondere, se poate stabili strategia optima de interventie pentru a obtine efectele corective dorite.
(v. schema 7.9).
Exemplul de mai jos va ilustra modul cum diferiti factori ai stilului de conducere pot afecta performanta, climatul psihosocial si raporturile
interpersonale lider-membri, în functie de caracteristicile sarcinii.
În cadrul unei organizatii, observata cu atentie timp de mai multi ani, functionau mai multe sectoare, având sarcini cu structuri dintre cele mai variate,
începând cu cele de tip aditiv si terminând cu sarcini complexe de tip disjunctiv sau compensatoriu (v. tabelul 7.1.).
Unul dintre aceste sectoare avea o sarcina de tip compensatoriu, a carei rezolvare impunea o interactiune functionala foarte strânsa între membri si
decizii, care sa ia în considerare toate punctele de vedere formulate de acestia. Toti membrii acestui sector aveau pregatire superioara si o experienta
îndelungata în respectivul domeniu de activitate. Liderul formal al grupului era o persoana foarte competenta în plan profesional, însa cu o personalitate
de tip autoritar, consolidata prin educatie si printr-o activitate îndelungata în serviciu militar. Stilul de conducere practicat era cu totul inadecvat naturii
sarcinii si compozitiei grupului din subordine, fapt ce se reflecta din plin în climatul negativ si starea tensionala a relatiilor dintre lider si subalternii sai.
Autoritarismul excesiv, directivitatea accentuata si relatiile distante dintre lider si membrii colectivelor caracterizau succint acest stil de conducere. Ca o
consecinta directa a acestui fapt, si în pofida nivelului superior de calificare a întregului sector, performantele erau destul de modeste, iar efectele
psihosociale colaterale total negative. În aceasta situatie, una dintre solutiile corective ar putea consta în reducerea puterii pozitiei ocupata de lider, deci
o limitare a prerogativelor sale si o reglementare mai stricta a competenletor; aceasta solutie a dat rezultate foarte bune în alte situatii, însa aici - datorita
caracteristicilor sarcinii- o asemenea masura ar fi putut afecta si mai serios performantele profesionale ale sectorului.
În cadrul unui alt sector, complementar celui prezentat mai sus, sarcina -de tip aditiv- prezenta un grad scazut de structurare, iar colectivul avea un
nivel mediu de pregatire profesionala. În acest caz, datorita structurii sarcinii, relatiile functionale dintre membrii colectivului sunt foarte reduse, iar
calitatea relatiilor interpersonale informale afecteaza în mica masura performanta, având însa o influenta asupra climatului psihosocial. Teoretic, pentru
a se obtine performante superioare în acest context, este necesar un stil de conducere autoritar-directiv, în care factorul „relatia lider-membri" are o
pondere relativ redusa. Liderul formal al acestui sector, cu o pregatire profesionala medie, practica un stil de conducere deschis cooperarii, nondirectiv,
cu un autoritarism redus si cu o orientare preponderenta pe problemele umane ale grupurilor din subordine. Climatul psihosocial era satisfacator, însa
performantele profesionale se mentineau la un nivel mediocru.
În urma unei analize comparative foarte aprofundate a celor doua situatii, s-a decis la un nivel ierarhic superior efectuarea unei recade între liderii
celor doua sectoare, cu masuri speciale de pregatire psihologica a „terenului". Rezultatele obtinute în urma acestei interventii pot fi apreciate ca
spectaculoase: dupa o perioada relativ scurta de acomodare, performantele ambelor sectoare au crescut simtitor, ca urmare a unei mai bune adaptari a
stilurilor de conducere practicate de cei doi lideri la particularitatile sarcinilor de îndeplinit si la caracteristicile psihosociale a1e grupurilor din subordine.
Optimizarea climatului psihosocial
Climatul reprezinta unul dintre fenomenele psihosociale cele mai semnificative din cadrul
organizatiilor, reflectând atât functionalitatea acestora la un moment dat, cât si potentialul de care
dispune sistemul în perspectiva. Alaturi de stilul de conducere si congruenta structurilor de grup, cu
care se afla într-o strânsa interdependenta, Climatul psihosocial conditioneaza în mod esential
performanta profesionala si – mai ales – performanta sociala a organizatiei.
Dupa cum s-a aratat în capitolul anterior, Climatul psihosocial se constituie ca un fenomen
integrativ, fiind o rezultanta în planul trairilor subiective a tuturor factorilor care actioneaza si au
semnificatie pentru membrii organizatiei si pentru viata de grup. Caracterizarea si evaluarea
fenomenului se poate face prin intermediul „profilului de climat", acest instrument relevând ponderea
diferitelor categorii de factori în generarea climatului psihosocial specific unei organizatii,
compartimente sau colective ale acesteia. De subliniat faptul ca profilul climatului, respectiv ponderea
diferitelor categorii de factori determinanti, variaza într-un mod specific în functie de natura
organizatiei, tipul sarcinii ce urmeaza a fi realizata si influentele socioculturale externe.
Datorita multiplelor conditionari în care este implicat, Climatul mijloceste printr-un complex de
conexiuni inverse desfasurarea activitatilor si relatiilor interpersonale, constituind astfel o veriga
esentiala a mecanismului de autoreglare interna a organizatiei ca sistem. În acest context, o actiunea
asupra oricarei componente structurale sau functionale a organizatiei va avea, pe lânga un efect
specific, si un efect nespecific, manifestat la nivelul climatului psihosocial; cele doua categorii de
efecte se vor potenta reciproc, ceea ce va influenta atât nivelul performantial al organizatiei, cât si
capacitatea acesteia de a asigura o integrare socioprofesionala optima a membrilor sai.
În ceea ce priveste profilul climatului psihosocial organizational, corelativ cu cel relevat la nivelul
unor microgrupuri considerate izolat, se constata o pondere apreciabil crescuta (cu aproximativ 10-30
%) a factorilor tinând de dimensiunile proiectiva, instrumental-executiva si cognitiv-axiologica (v.
schema 7.10), aspect care trebuie luat în considerate când se intervine corectiv la acest nivel.
Informatiile obtinute prin intermediul analizei climatului psihosocial sunt deosebit de variate si
complexe, putând fi împartite în mai multe categorii:
(a) informatii referitoare la gradul de maturizare sociala a grupurilor primare si secundare din cadrul
organizatiei respective, aspecte evidentiate prin intermediul „profilului de climat“;
(b) informatii vizând existenta si modul de actiune a unor factori disfunctionali în cadrul diferitelor
compartimente, si asupra unor aspecte determinate ale activitatilor în curs de desfasurare;
(c) informatii pe baza carora se pot face predictii asupra performantelor, comportamentului
organizational si gradului de conflictualitate latenta.
(d) informatii privind potentialul social al organizatiei, respectiv asupra capacitatii de a exercita
influente pozitive în exterior, prin intermediul membrilor sai.
Pentru elaborarea strategiei de optimizare a climatului psihosocial se porneste de la analiza
profilului de climat, conform urmatorului model.
Controlul starilor conflictuale din cadrul organizatiilor
În planul general al vietii sociale, conflictul are semnificatia unei antinomii fundamentale care
exprima raportul dintre integrare si ruptura, stabilitate si schimbare, consens si disens, constituind -
dupa opinia lui K. Marx, P. Birnbaum s.a.– însasi baza oricarui sistem social (25, 257).
În plan psihosocial, conflictul constituie expresia acutizata a unor relatii sociale antagonice si
dizarmonice, generate pe fondul unor incompatibilitati afectiv-relationale, cognitiv-axiologice, actional-
teleologice sau motivationalatitudinale între persoane, grupuri sau organizatii. Însa, incompatibilitatile
mentionate constituie numai premisele aparitiei unei stari de „conflictualitate potentiala“; conflictul
deschis va fi declansat numai în momentul când va aparea un antagonism real sau virtual de interese
în obtinerea si/sau gestionarea unor resurse, de orice natura: economice, politice, culturale sau
educationale; informationale, materiale sau spirituale; de statut sau de rol social; actuale sau viitoare;
reale sau numai imaginate ca fiind posibile etc.
În plan comportamental, conflictul este expresia unei opozitii centrata si manifestata deschis fata
de un adversar, derivata din incompatibilitatea valorilor, scopurilor, intentiilor, normelor de convietuire
sau a celor de ordin statutar. Si în acest plan de analiza trebuie sa ciistingem între doua notiuni
complementare: a) „situatia conflictuala“, generata de un anumit context social, organizational sau
interpersonal în care se manifesta incompatibilitati reale sau aparente între doua sau mai multe
persoane, b) „episodul conflictual“, care exprima comportamentul partilor implicate într-o situatie
conflictuala în curs de desfasurare. Rezolvarea conflictului consta în compatibilizarea vectorilor care
au generat situatia conflictuala, actionând fie asupra unor elemente obiective ale situatiei, fie asupra
factorilor subiectivi implicati în generarea episodului conflictual (modificarea perceptiei asupra
elementelor situatiei conflictuale, compatibilizarea motivatiilor si scopurilor etc.).
În plan organizational, conflictele pot avea drept cauze atât factori obiectivi, care sunt în afara
controlului membrilor si structurii organizationale respective, cât si subiectivi, derivati din modul cum
actioneaza si se raporteaza membrii organizatiei la diferitele aspecte ale vietii de organizatie. Dintre
factorii obiectivi amintim: insuficienta resurselor gestionate de organizatie; conditii inadecvate de
desfasurare a activitatilor, context social extern nefavorabil (situatie de criza, conflict armat ete.),
actiuni negative sau ostile din partea unor structuri externe (grupuri, organizatii sau institutii sociale)
s.a. Factorii subiectivi sunt de regula mult mai numerosi si au totdeauna o pondere foarte mare atât în
generarea unui potential de conflictualitate, cât si în configurarea situatiei conflictuale si desfasurarea
episodului conflictual. Dintre acestia amintim: stil de conducere inadecvat situatiei organizationale; o
cunoastere sau o interpretare gresita sau incompleta a unor aspecte ale realitatii de interes; lipsa
unei comunicari prompte, oneste si deschise, pe verticala si pe orizontala; instalarea unui climat
psihosocial tensionat; delimitarea vaga si incompleta a scopurilor, atributiilor si responsabilitatilor;
atitudini partizane la nivelul sistemului de conducere si control; stimularea unor competitii neloiale s.a.
În aplicarea oricaror strategie de interventie asupra unor procese si fenomene psihosociale de
grup trebuie sa se aiba în vedere câteva observatii cu caracter general, a caror ignorare poate
conduce la aparitia unor „efecte perverse”.
• Datorita profundelor interconditionari a proceselor si fenomenelor psihosociale, orice actiune într-o
anumita zona sau la nivelul unui anumit factor poate determina efecte multiple, chiar asupra unor
factori care aparent nu au o legatura directa cu cel asupra caruia s-a actionat.
• Efectele au caracter cumulativ si sinergic, actiuni minore putând determina modificari de mare
amplitudine; sau, dimpotriva, o actiune foarte energica dar orientata asupra punct inadecvat poate sa
produca efecte cu totul nesemnificative sau de alta natura decât cele scontate.
• Datorita mecanismelor de autoreglare spontana, sistemele sociale au un accentuat caracter inertial:
efectele scontate în urma unei interventii devin vizibile în timp, iar fortarea manifestarii imediate
produce de regula consecinte negative asupra sistemului.
• Ca urmare a existentei unor particularitati structurale si functionale la nivelul diferitelor
compartimente ale unei organizatii si a diferentelor la nivelul mecanismelor autoreglatorii, în urma
unei actiuni nediferentiate asupra întregului sistem se obtin de regula efecte diferentiate la nivelul
fiecarui compartiment.
Însa, mai presus decât toate comandamentele de ordin politic sau pragmatic care se pot impune
la un moment dat, nu trebuie uitat niciodata un principiu deontologic fundamental al psihosociologului:
orice strategie de optimizare a unui sistem social trebuie sa respecte totdeauna si în orice împrejurari
demnitatea si libertatea individuala. Optimizarea nu trebuie sa însemne niciodata manipulare.

Holdevici, I. – „Elemente de psihoterapie” p. 107-132.


PSIHOTERAPIA COGNITIV-COMPORTAMENTALA
Principiile psihoterapiei cognitiv-comportamentale
Hawton, Salkovskis, Kirk si Clark (I989) arata ca abordarea cognitive-comportamentala pune un
accent deosebit pe formularea conceptelor in termeni operationali si pe validarea empirica a
rezultatelor tratamentului.
Ea se poate utiliza atat in psihoterapia individuala cat si in cea de grup.
Adesea se recurge si la indicatori obiectivi pentru a valida eficienta demersului terapeutic.
Rezolvarea de probleme reprezinta o latura importanta a tratamentului. Toate aspectele
psihoterapiei sunt descrise in mod explicit pacientului, acesta colaborand cu terapeutul in planificarea
unor strategii de rezolvare a problemelor care il deranjeaza pe pacient.
Psihoterapia este limitata in timp si are obiective clar definite.
Pentru ca psihoterapia sa reuseasca este absolut necesara formularea precisa a obiectivelor -
impreuna cu pacientul - pe baza unor informatii detaliate in legatura cu factorii care contribuie la
mentinerea problemei simptom.
Principiul de baza al terapiei cognitiv-comportamentale postuleaza ca modurile in care individul se
comporta sunt determinate de situatiile imediate si de felul in care subiectul le interpreteaza.
In cursul psihoterapiei pacientul trebuie sa se simta securizat pentru a putea furniza informatii
despre evenimente stresante. Aceasta se realizeaza prin crearea unei atmosfere calde, pline de
incredere, terapeutul fiind empatic si gata sa-l ajute pe pacient sa depaseasca dificultatile curente .
Obiectivele psihoterapiei cognitiv-comportamentale
Dupa Hawton, Salkovskis, Kirk si Clark (I989) obiectivele psihoterapiei cognitiv-comportamentale
sunt urmatoarele:
 Formularea problemelor
Primele sedinte sunt dedicate formularii unei ipoteze preliminare asupra problemei pacientului si
elaborarii unui plan terapeutic. Ipoteza este verificata In cursul sedintelor viitoare sau prin sarcinile
trasate pentru acasa si daca este necesar, este modificatii.
Desi obiectivele terapiei sunt stabilite de la inceput, ele se pot schimba pe parcursul demersului
psihoterapeutic. Unii terapeuti fac greseala de a considera ca daca problema e stabilita (de exemplu:
fobie de locuri inalte), linia de tratament este deja precizata (de pilda, tehnica expunerii progresive).
Dar clinicienii experimentati devin tot mai constienti pe faptul ca stabilirea cu precizie a
diagnosticului da indicatii limitate asupra a ceea ce trebuie sa reprezinte tratamentul, aceasta fiind
utila doar in etapele preliminare, ulterior fiind necesare informatii mai detaliate cu privire la:
• ce face persoana in mod deschis sau in mod implicit si ar dori sa nu mai faca;
• care sunt factorii precipitatori (situationali, mentali, emotionali) pentru comportamentul problematic;
• in ce conditii se manifesta problema;
• care sunt consecintele comportamentului problematic;
• care sunt variabilele care conduc la mentinerea si perturbarea comportamentului problema;
• ce modificari ar putea fi aduse acestor conditii pentru a obtine schimbarea comportamentului
problema;
Pacientul trebuie informat ca psihoterapia cognitiv-comportamentala il va ajuta sa se ajute singur,
iar terapeutul il va invata sa achizitioneze abilitati prin care sa rezolve nu numai problema prezenta ci
si eventuale probleme similare ce pot sa apara in viitor. Terapeutul trebuie sa accentueze rolul
temelor pentru acasa, subliniind faptul ca partea cea mai importanta a terapiei are loc in viata de zi cu
zi, pacientul trebuind sa puna in aplicare ce a invatat in cursul sedintei de psihoterapie.
Pacientul este solicitat sa coopereze activ la procesul psihoterapiei prin furnizarea de informatii
pentru terapeut, prin transmiterea de informatii inverse (feed-back) asupra eficientei tehnicilor aplicate
si prin intermediul unor sugestii date terapeutului cu privire la noile strategii ce ar trebui puse in
functiune.
Pacientul este informat si cu privire la structura tratamentului: numar de sedinte, durata
sedintelor, locul de desfasurare al acestora etc. De asemenea, pacientul este interogat cu privire la
simptomele sale, factorii ce tin de relatiile interpersonale, cat si despre comportamentul manifest.
Interviul preliminar are o insemnatate mare in cadrul demersului psihoterapeutic pentru ca adesea
pacientul se prezinta cu un amalgam nediferentiat de probleme, iar terapeutul este cel care il ajuta sa
le ordoneze, astfel incat dificultatile sunt reduse la dimensiuni rezonabile si in felul acesta pacientul
incepe sa creada ca schimbarea e posibila.
De pilda, daca un pacient se poate adresa terapeutului pentru o serie de probleme cum ar fi:
dispozitie proasta, stari de plans, pierderea interesului si bucuriei de viata, fatigabilitate, tulburari de
somn, scaderea autostimei, lipsa sperantei pentru viitor etc., terapeutul ii explica faptul ca este vorba
de o unica problema - depresia - pentru care sunt modalitati de terapie clar definite.
Poate apare si situatia inversa cand pacientul crede in mod gresit ca este vorba de o singura
problema, ca de pilda, lipsa autocontrolului, cand, de fapt, este vorba de mai multe probleme, cum ar
fi: mancat compulsiv, abuz de alcool, dispozitie proasta, datorii si relatii interpersonale proaste - toate
acestea necesitand strategii separate de abordare.
Psihoterapeutul stabileste scopuri rezonabile ale terapiei. De pilda, pentru un agorafobic este
utopic obiectivul ca nu va mai trai niciodata o stare afectiva negativa, in schimb faptul ca poate merge
singur in oras, fiira probleme, reprezinta un obiectiv rezonabil. Terapeutul trebuie sa manifeste 0
atitudine simpatetica fata de pacient, fara a-l judeca sau moraliza si acest lucru este important mai
ales in cazul pacientilor care se simt stanjeniti, au sentimente de culpabilitate sau se simt fara
speranta.
O problema importanta a interviului preliminar o reprezinta abordarea urgentelor. De pilda, daca
pacientul are idei suicidare, acestea trebuie abordate in mod prioritar.
Functia principala a evoluarii in cadrul acestui demers psihoterapeutic o reprezinta formularea si
acordul dintre pacient si psihoterapeut cu privire la planul de tratament.
 Modaltati prin care se realizeaza evaluarea pacientului
1. Interviu eu privire la comportamentul pacientului
2. Auto-monitorizarea
3. Auto-evaluarea prin intermediul:
• chestionarelor;
• scalelor de evaluare;
• obtinerea unor informatii de la alte persoane;
• intervievarea unor persoane eu rol "cheie" in viata subiectului.
4. Observarea directa a comportamentului subieetului in situatia c1inica:
• jocuri de rol;
• teste comportamentale;
• analiza activitatii pacientului;
• inregistrari psihofiziologice.
Cand se realizeaza evaluarea subiectului este necesar sa se ia in consideratie patru categorii de
raspunsuri: comportamentale, fiziologiee, cognitive si emotionale. De pilda, un pacient poate sa
renunte la comportamentul patologic dar el poate continua sa se simta deprimat sau sa aiba anumite
manifestari fiziologice intr-o situatie anxiogena.
Evaluarile si masurarea modificarilor in cele patru domenii mentionare are o serie de avantaje:
• faciliteaza cunoasterea precisa a frecventei si intensitatii comportamentului problematic;
• ii permite terapeutuluii sa realizeze modificari in ceea ce priveste strategia terapeutica;
• evaluarile au un rol psihoterapeutic prin ele insele pentru ca ofera pacientului informatii exacte cu
privire la progresele obtinute.
Exemple de scale de autoevaluare:
I. Va rog notati cat de stresat va simtiti in momentul acesta, dupa urmatoarea scala:

0 1 2 3 4 5 6 7 9 10
8
Nu ma simt deloc Ma simt moderat stresat Sunt extreme de stresat;Ma simt cat se poate de
stresat prost.

II. Va rog notati cat de incordat v-ati simtit in timpul zilei utilizand urmatoarea scala:

0 1 2 3 4 5 6 7 9 10
8
Nu m-am simt deloc incordat Incordare moderata M-am simt foarte incordat

Data Dimineata La pranz Seara


29 Nov. 4 5 3
30 Nov. 2 5 4
1 Dec. 5 6 7
2 Dec 5 4 2
3 Dec. 3 7 8

Fragment dinjurnalul unei paciente cu agorafobie:

Data Locul unde s-a deplasat Anxietate Durata Anxietata


anticipate traita
De la 0-100 De la 0-100
4 Nov Traversarea strazii 75 30 min 40
5 Nov Deplasarea la cumparaturi (langa casa) 50 25 min 30
6 Nov. Deplasarea la scoala unde invata copilul (cu 75 2 ore 40
autobuzul)
7 Nov. Deplasarea la alimentara si la scoala 60 25 min 35
8 Nov. Deplasarea la teatru, seara 80 1 ora 20

Fragment din jumalul unei paciente cu cIaustrofobie (care se teme sa stea singura in casa)

Data Timpul petrecut in Anxietate traita Anxietata traita o Cum a facut fata
singuratate initial ora mai tarziu situatiei
De la..pana la De la 0-100 De la 0-100
3 oct. 10.20-10.45 85 15 Am telefonat
mamei si am
rugat-o sa vina la
mine
5 oct. 10.00-10.15 70 10 Am vorbit la
telefon cu vecina
12 oct. 10.00-10.30 60 5 Am pus in
functiune
casetofonul
21 oct. 14.10-14.40 60 10 Am incercat sa
citesc pentru a-mi
abate atentia

In baza unor autoevaluari de acest gen, pacientii pot sa observe in ce masura au progresat sau
care sunt perioadele in care starea psihica se inrautateste (de pilda, la unele paciente in perioadele
premenstruale anxietatea si irascibilitatea cresc).
In cadrul interviului preliminar pacientul este invitat ca timp de 15-20 de minute sa-si expuna Iiber
problemele, terapeutul facandu-l pe acesta sa simta atitudinea lui simpatetica si interesul fata de
problema-simptom. EI trebuie sa i se adreseze, dupa ce l-a ascultat cu atentie, astfel:
"Daca am inteles bine, problema ta este ca incerci sa faci prea mult pe plac celor din jur si pui
interesele celorlalti deasupra propriilor tale interese si asta ii face pe ceilalti sa profite de tine. Am
dreptate ... ?"
Pentru pacientii care au dificultati in descrierea propriilor probleme pot fi adresate intrebari
ajutatoare de tipul; "poti sa-mi descrii ce s-a intamplat ultima data cand te-ai simtit deprimat? Cand s-
a petrecut? Care a fost elementul care ti-a sarit in ochi atunci?". Ce anume te impiedica? "In ce s-a
schimbat viata ta de cand a aparut problema? La ce a trebuit sa renunti de cand a aparut problemal?"
Etapele interviului specific psihoterapiei cognitiv-comportamentale
Descrierea sumara a problemei
Evolutie:
• factori precipitatori;
• timpul cand apare problema;
• factori predispozanti.

Descrierea problemei in termenii Aspecte comportamentale Ce anume?


psihoterapiei camportamentale cognitive afective fiziologice Cand?
Unde?
Cat de des?
Cu cine?
Cat de perturbator?
Variabile ce tin de context -situationale
-comportamentale
-cognitive
-afective
-interpersonale
-fiziologice
Factori ce contribuie la -situationali
mentinerea simptomului -comportamentali
-cognitivi
-afectivi
-interpersonali
-fiziologici
Comportament de evitare
Resurse adaptive de a face fata
situatiei
Istoria psihiatrica a pacientului Ce tratament a urmat
(medicatie)
Cum a reactionat la acesta?
Opiniile si credintele sa cu
privire la problema sa
Implicare (dorinta de a se
implica)
Dispozitie afectiva. Atitudini
Aspecte psihosociale -situatie familiala
-aspecte psihosociale
-adaptare la mediu
-ocupatie
-relatii sociale
-interese/hobiuri

Formularea pre1iminara. a unor ipoteze terapeutice


Diagrama evenimentelor de viata. in cazul unui pacient tulburare anxioasa. (dupa Hawton,
Salkovskis, Kirk.$i Clark, 1989)

Anxietate ocazionala care a 1967 La iceputul liceului


disparut in timp Un unchi in varsta de 40 de ani a decedat de un
atac de cord
Anxietate puternica, cu tendinta 1970 Despartire de partener
de accentuare
Atacuri de panica nocturne 1980 Incepe tratamentu cu oxazepam
Se simte nesigur in activitatea profesionala
Se simte ,, prins in capcana’’ de proprii copii
Atacuri de panica diurne 1982 Opreste tratamentul cu oxazepam, incepe sa ia fier.
Ameliorate rapida a siptomelor Decesul mamei.
Siptome usoare Fiica cea mare paraseste casa.
Atacuri de panica tot mai putenice Nu se mai simte prizonier si incepe sa calatoireasca
Atacurile de panica diminua, dar Calatoreste peste hotare
persista o axietate generalizata, Incepe sa evite calatoriile, exercitiile fizice.
cu atacuri de panica ocazionale Ia cantitati mari de medicamente care contin fier.

Tratamentul prin intremediul psihoterapiei cognitiv-comportamentale a atacurilor de panica si a


anxietatii generalizate (dupa Hawton, Salkovskis, Kirk.si Clark, 1989).
Anxietatea este definita ca fiind o teama nespecifica, fara legatura cu situatiile externe si care nu
este asociata cu comportamentul de evitare sistematica a anumitor stimuli, cum se intampla in cazul
fobiilor.
In limba engleza avem un termen ,, free flooting anxity’’sau teama care pluteste in aer.
Cu toate acestea, interviurile realizate asupra unor pacienti suferind de anxietate au condus la
concluzia ca nu este vorba chiar de o teama fara obiect pentru ca respectivii pacienti percep mediul
inconjurator ca fiind amenintator si anxiogen. Astfel anxietatea respectivilor pacienti devine un
raspuns logic la o interpretare eronata a realitatii.
Aceasta observatie sta la baza abordarii psihoterapeutice cognitiv-comportamentaliste prin
intermediul careia pacientii sunt ajutati sa descopere, sa evalueze si sa modifice modul lor nerealist
de apreciere a unor pericole potentiale.
Cercetarile recente au evidentiat prezenta a doua tipuri de manifestare a anxietatii (Barlow,
Blanchard, Vermilyea, Vermilyea Di Nardo, 1986; Clark s.a., 1988);
a)Atacurile de panica, care apar brusc, neasteptat, indiferent de situatie. Acestea constau in trairea
unui sentiment puternic de pericol iminent, sentiment insotit de o serie de manifestari psihofiziologice
mare de amploare; senzatie de lesin, tremuraturi, trairea sentimentului de irealitate.
Caracterul brusc si neasteptat al manifestarilor respective ii sugereaza pacientului ideea ca ar
putea fi victima unei boli somatice sau psihice grave; infarct, pierderea controlului, instalarea unei
stari psihotice (de nebunie).
In absenta atacurilor de panica pacientii sunt calmi si linistiti, cu toate ca multi dintre ei traiesc o
anumita stare de anxietate anticipatorie cu privire la un posibil atac in viitor.
b) A doua forma sub care se manifesta tulburarea anxioasa o reprezinta evaluarea nerealista si
anxioasa a unor evenimente existentiale. Si in acest caz anxietatea poate fi insotita de o serie de
simptome somatice ca de pilda: supraincordare musculara, tremuraturi, neliniste, fatigabilitate,
tulburari respiratorii, palpitatii, transpiratii excesive, uscaciune a gurii, ameteli, senzatie de greata,
diaree, mictiuni frecvente, dificultati de concentrare a atentiei, senzatie de nod in gat, insomnie,
irascibilitate etc.
Cele doua tipuri de anxietate sunt clasificate in D.S.M. III R (1987) sub denumirea de:
• tulburare de tip panica
• tulburare caracterizata prin anxietate generalizata.
Trebuie mentionat faptul ca un numar mare de pacienti sufera de ambele tipuri de anxietate. Lader
si Marks (1971) afirma ca tulburarile anxioase sunt prezente la aproximativ 8% din pacientii
ambulatori care se adreseaza cabinetelor de psihiatrie si psihoterapie.
Tulburarile fobice afecteaza un numar mult mai redus de pacienti (3%).
Atacurile de panicii debuteaza, de regula, brusc, aproximativ intre 20 si 30 de ani (Rapel, 1985).
Anxietatea generalizata poate avea si ea debut brusc dar cel mai adesea acesta are un caracter
insidios.
In ambele tipuri de tulburari evenimentele stresante ale existentei joaca un rol important. Multi
pacienti cu tulburari anxioase nu realizeaza de la inceput ca problema lor are la baza anxietatea. De
regula, ei se adreseaza la inceput medicului specialist in medicina generala, pentru acuze
somatoforme. Cand in cele din urma acesti pacienti ajung la psihiatrie, ei mai pastreaza adesea unele
dubii cu privire la natura simptomatologiei lor.
Ideea centrala a abordarii cognitive a tulburarilor emotionale consta in aceea ca nu evenimentul in
sine ci expectatiile individului in legatura cu acesta sunt generatoare de simptome. In cazul anxietatii,
de regula, subiectul supraevalueaza semnificatia pericolului intr-o conjunctura data. .
In cadrul modelelor cognitive ale tulburarii emotionale sunt luate in consideratie doua nivele
diferite ale gandirii negative:
a) Gandurile negative (si imaginile negative) ce apar in mod automat atunci cand subiectul traieste
starea de anxietate (de exemplu, un individ anxios in legatura cu impresia pe care o face in societate,
poate dezvolta urmatoarele ganduri care se declanseaza in mod automat: "ei cred ca tot ceea ce
spun eu este plictisitor si neinteresant".).
b) Afirmatiile si regulile cu caracter disfunctional care reprezinta seturi de atitudini si credinte pe care
le impartasesc indivizii in legatura cu ei insisi si cu lumea inconjuratoare si care ii determina sa
interpreteze diverse situatii intr-un mod negativ. Un exemplu de astfel de regula cu caracter
disfunctional ar fi: "daca nu ma agreeaza toata lumea, inseamna ca sunt lipsit de valoare". Un individ
care se bazeaza pe o astfel de afirmatie poate interpreta tacerea celor dinjur ca pe un indiciu ca ceea
ce spune el este perceput de ceilalti ca fiind neinteresant.
Afirmatiile cu caracter disfunctional s-au format in urma unor experiente invatate in copilarie si ele
pot ramane in stare latenta pana cand pot fi activate de anumite evenimente exteme: De pilda, o
tanara al carui tata a decedat brusc si neasteptat la varsta de 40 de ani in urma unor simptome
somatice neobisnuite si eronat diagnosticate, poate dezvolta convingerea ca orice simptom somatic
aparut brusc poate duce la moarte. Aceasta convingere are o influenta neglijabila in viata ei pana
cand ea insasi traieste stari de ameteala si lesin datorita unor probleme hormonale. Aceste stari pot
sa-i activeze convingerile mai vechi, facand-o sa fie excesiv de preocupata de starea ei de sanatate,
ea interpretand diversele senzatii corporale intr-o maniera catastrofica.
In cele ce urmeaza prezentam cateva modele de gandire negativa, generatoare de anxietate;
"Daca o persoana ma critica, inseamna ca nu tine la mine". "Eu nu am nici o valoare daca ceilalti nu
ma iubesc". ;'In viata sunt doar invingatori si invinsi". "Daca fac o greseala sunt pierdut". "Nu pot face
fata situatiei X". "Succesul celorlalti inseamna esecul meu". "Daca un lucru nu este perfect, nu e bun
de nimic". "Eu sunt responsabil de ceea ce vor face copiii mei in viata". "Daca ma voi apropia prea
mult de cineva, acea persoana va pune stapanire pe mine" etc .
Clark (1986; 1988) afirma faptul ca oamenii traiesc atacuri de panica pentru ca ei manifesta
tendinta de a interpreta o serie de simptome corporale intr-un mod catastrofic. Tahicardia, ametelile
sau jena in respiratie pot fi interpretate ca fiind semnele unei boli psihice sau organice grave.
Stimuli declansatori
(interini sau externi)
perceputi ca amenintatori

Interpretarea senzatiilor
corporale ca fiind semen ale
unei catastrophe iminente Aprehensiune

Senzatii corporale

De exemplu, aparitia unei dificultati in respiratie este preceputa ca un indiciu ca respiratia se va


opri si va surveni moartea. Odata ce subiectul a dezvoltat tendinta de a catastrofiza diversele senzatii
corporale, exista doua procese care contribuie la mentinerea tulburarii panice;
1. Din cauza faptului ca se tem de anumite senzatii corporale, pacientii devin hipervigilenti si in
mod frecvent isi exploreaza starile proprii, ceea ce ii face sa remarce senzatii pe care majoritatea
oamenilor nici nu le observa. Aceste senzatii sunt, la randul lor, interpretate ca semne ale unei boli
grave.
2. Anumite comportamente de tip evitant nu fac decat sa intareasca interpretarile negative ale
pacientilor. Astfel, de pilda, un pacient care crede ca sufera de tulburari cardiace evita sa faca
exercitii fizice sau sa faca dragoste.
Evitarea intareste convingerea patologica pentru ca el considera reducerea simptomelor ca pe un
efect al evitarii anumitor activitati. Evaluarea trebuie sa ia in consideratie urmatoarele aspecte:
Descrierea sumara a problemei:
1) Descrierea in detaliu a situatiei cand a aparut problema:
a) situatia;
b) reactiile corporale;
c) gandurile care au aparut;
d) comportamentul.
2) Lista cu situatiile problematice posibile.
3) Comportament de evitare; situatii si activitati.
4) Factori modelatori: factori care fac ca situatia sa fie mai rea sau mai buna.
5) Atitudinea si comportamentul celorlalti.
6) Credintele pacientului cu privire la cauzele problemei.
7) Experimentari in sfera comportamentului.
8) Efecte. Medicatie (prescrisa sau autoadministrata)
Psihoterapie urmata (modalitati; ce efecte a avut)
Resurse adaptative personale,
Situatie sociala si financiara.
Indicatii nosografice
Psihoterapia cognitiv-comportamentala este potrivita pentru majoritatea pacientilor cu tulburari
anxioase. Pentru pacientii cu probleme somatice reale trebuie facute unele modificari in cadrul
tehnicilor indicate. De pilda, metoda hiperventilatiei este contraindicata la pacienti cu tulburari
cardiace, emfizem pulmonar, epilepsie, astm bronsic sau in caz de sarcina.
Cand stare a anxioasa este secundara unei boli psihice majore, este necesar tratamentul psihiatric
al respectivei afectiuni.
In acelasi timp, pacientii toxicomani au nevoie de o perioada de dezintoxicare inainte de a trece la
o abordare cognitiv-comportamentala.
Psihoterapia cognitiv-comportamentala are drept obiectiv reducerea anxietatii prin intermediul
invatarii pacientilor sa identifice, sa evalueze, sa controleze si sa modifice gandurile negative legate
de pericole potentiale cat si comportamentele asociate cu acestea.
Durata psihoterapiei este de 5 pana la 20 de sedinte. Aceste sedinte sunt foarte bine structurate,
terapeutul si pacientul stabilind de comun acord ce anume se va lucra in cursul unei sedinte.
Tehnicile specifice psihoterapiei cognitiv-comportamentale
Identificarea gandurilor negative
Se realizeaza prin intermediul urmatoarelor strategii:
1) Discutarea unei experienteemotionale recente.
Pacientilor li se cere sa-si reaminteasca un eveniment sau la o situatie care a fosta asociat cu o
anxietate putemica. Evenimentul este descris in detaliu si terapeutul intervine cu intrebari de tipul:
"Ce ganduri ti-au venit in minte atunci?". "Ti-a aparut vreo imagine?". "Cand ti-a fost cel mai tare
teama, care era lucrul eel mai ingrozitor care credeai ca s-ar putea intimpla?" Exemplificarea legaturii
pe care o realizeaza pacientul intre diverse senzatii si gandurile aferente:

Senzatii Intrpretarea lor


Palpitatii Voi face un atac de cord. Am o boala garava de inima
Dificultati in respiratie Respiratia mea se va opri, ma voi sufoca si voi muri
Ameteli. Senzatie de lesin Voi lesina, voi cadea, me voi pierde
Ganduri stranii sau dificultatea de a gndi Voi inebuni cu siguranta

Terapeutul trebuie sa-l ajute pe pacient sa sesizeze legatura dintre senzatiile corporale si
interpretarile pe care le acorda acestora. Acest obiectiv se poate realiza prin intermediul unor liste de
tipul celei de mal sus.
2) Utilizarea tehnicii imaginatiei dirijate sau a jocului dramatic pentru a retrai o experienta
emotionala. Cand intrebarile directe nu reusesc sa-l determine pe pacient sa evoce gandurile
negative ce se declanseaza spontan, este util sa se ceara pacientului sa retraiasca evenimentul
respectiv pe plan imaginativ sau prin intermediul unui joc dramatic cand este vorba de o situatie
interactionala (relationarea cu o persoana).
3) Utilizarea modificarilor de dispozitie in cursul unei sedinte de psihoterapie. Fluctuatiile de
dispozitie din cursul unei sedinte de psihoterapie pot fi surse utile pentru declansarea automata a
gandurilor. Terapeutul, observand modificarea de dispozitie poate, intreba pacientul: "Ce ti-a trecut
prin minte acum?".
4) Determinarea semnificatiei unui eveniment. Uneori declansarea automata a patternurilor de
gandire negativa nu se realizeaza. In astfel de situatii terapeutul trebuie sa caute sa discearna, prin
intermediulunor intrebari specifice, care este semnificatia evenimentului respectiv pentru pacient. De
exemplu: "Nu esti foarte sigur in legatura cu ce anume ti-a trecut prin cap cand te-ai simtit speriat in
situatia X. Incercand sa privesti in urma, ce crezi ca a insemnat situatia respectiva pentru tine?".
1)Rationalizarea
Terapeutul trebuie sa-i explice pacientului ratiunile tratamentului prin demonstrarea relatiei dintre
gandire, sentiment si comportament. Astfel, de pilda, Beck (1979) dadea urmatorul exemplu: daca un
subiect aude in toiul noptii un zgomot in camera alaturata el isi poate spune in minte ca a intrat un
hot. Atunci apare o stare de teama si comportamentul se desfasoara in consecinta; subiectul se va
ascunde sau va telefona la politie. Daca, dimpotriva, subiectul isi spune ca a lasat geamul deschis,
sentimentele de teama nu vor apare, ci el se va scula si va inchide geamul.
2) Furnizarea imor informatii eu privire la meeanismele anxietatii
Este necesara descrierea in detaliu a simptomelor legate de anxietate, evolutia lor probabila, cat si
faptul ca trairea anxietatii nu inseamna ca subiectul are o boala psihica grava. In acelasi timp trebuie
explicat ca simptomele produse de anxietate nu sunt periculoase (de exemplu accelerarea batailor
inimii nu reprezinta un semn ca se va produce un atac de cord). Trebuie explicat pacientilor si faptul
ca unele simptome ca insomnia, dificultatea de a lua decizii, fatigabilitatea si chiar vederea ca prin
ceata sunt manifestari ale anxietatii.
3) Distragerea
Este utilizata ca strategie pentru a exercita un control direct si imediat asupra simptomului. Astfel
de metode pot fi:
• concentrarea asupra continutului unei conversatii si nu asupra starii proprii;
• daca subiectul manifesta anxietate in timpul sedintei de psihoterapie, terapeutul ii poate cere sa
descrie mobilierul din cabinet.
4) Programarea aetivitatilor
In cadrul acestora se cere pacientilor sa noteze, ora de ora, activitatile pe care le desfasoara,
evaluandu-le dupa o scala de la 0 la 100 sub aspectul unor stari afective cum ar fi: anxietatea,
oboseala, placerea sau gradul de control asupra situatiei.
Pentru indivizii care se simt presati de timp este indicata o planificare riguroasa a activitatilor astfel
incat acestia sa nu aiba tentatia sa faca mai multe lucrari de-odata, fapt ce le sporeste tensiunea si
supraincordarea.
Multi subiecti anxiosi renunta la activitati de loisir deoarece traiesc permanent ideea ca nu si-au
indeplinit toate datoriile. De pilda, o femeie casnica se trezea la 5,30 dar ramanea in pat pana la ora
8, cand rumina toate activitatile pe eare le-ar putea face gresit sau nu le-ar putea duce la bun sfarsit,
fapt ce-i sporea gradul de anxietate. in aeeasta situatie terapeutul i-a recomandat sa se scoale din
pat imediat ce s-a trezit si sa faca jogging.
Principiile planifidirii timpului
1. Revizuieste-ti obiectivele
2. Realizeaza o lista a lucrurilor pe care trebuie sa Ie realizezi si alta a celor pe care vrei sa le faci cu
estimarea timpului necesar.
3. Daca sarcinile si activitatile iti solicita mai mult timp decat ai la dispozitie, stabileste prioritatile:
• ce trebuie facut neaparat astazi;
• ce poate fi amanat si pentru cat timp;
• ce doresc sa fac astazi;
• pot trasa sarcina aceasta altcuiva si daca da, cui anume;
• ce se intampla daca nu fac actiunea X; daca nu se intampla nimic pot s-o omit.
4. Stabileste o ordine a efectuarii sarcinilor si activitatilor pe care le ai de indeplinit; alege secventa
care iti convine mai mult.
5. Cauta sa faci un singur lucru odata si sa termini ce ai inceput.
6. Nu te repezi la o noua activitate imediat ce ai terminat-o pe cea veche, ci ia o pauza; planifica-ti
mici pauze pentru relaxare.
7. Revizuieste-ti inca o data prioritatile lajumatatea zilei.
8. Analizeaza amanarile si tendinta de a taragana lucrurile; ai amanat ceva pentru ca ti-ai fixat
obiective prea inalte? ai fost nerealist in a aprecia ceea ce poti face cu adevarat? Acum poti realiza
acellucru?
9. La sfarsitul zilei reaminteste-ti ce ai realizat si acorda-ti credit.
5) Verificarea veridicitatii gandurilor negative automate
Terapeutul utilizeaza o serie de intrebari pentru a-l ajuta pe pacient sa evalueze gandurile negative si
sa le substituie eu ganduri mai realiste.
In cadrul sedintei de psihoterapie, pacientul si terapeutul colaboreaza pentru a gasi solutii rationale
pentru a inlocui gandurile negative automate.
Intre sedinte pacientii cauta sa puna in practica abilitatile de a se intreba pe care le-au invatat
impreuna cu terapeutul. Pentru ca acest lucm sa se realizeze mai usor este indicata notarea zilnica a
gandurilor negative producatoare de disfunctii.
Iata cateva tipuri de intrebari care au menirea sa verifice realitatea gandurilor negative,
disfunctionale;
a)Ce dovada am ca acest gand este adevarat? Nu exista si un alt mod de a privi aceasta situatie? Nu
cumva exista si o alta explicatie ca alternativa a gandului negativ?
Exemplu Pacientul: Cand am un atac de panica imi trece prin cap gandul ca voi lesina sau voi muri.
Terapeutul: Bine. Hai sa vedem cat de real este acest gand. Ai lesinat vreodata in cursul
unui atac de paniea?
Pacientul: Nu.
Terapeutul: Stii ce se intampla cu organismul tau atunci cand lesini?
Pacientul: Nu.
Terapeutul: Tensiunea arteriala scade brusc. Stii cum evolueaza tensiunea in timpul unui
atac de paniea?
Pacientul: Am pulsul accelerat. Cred ca tensiunea se ridica.
Terapeutul: Corect. in stare de anxietate pulsul si tensiunea urca. Deci este mult mai putin
probabil ca vei ledina vand esti anxios decat atunci cand nu esti.
b) Cum ar gandi o alta persoana cu privire la situatie?
De regula, pacientii care exagereaza pericolele nu au tendinta de a extinde aceasta exagerare si
asupra altora (Butler §i Matheros, 1983). Din acest motiv a-i intreba ce cred altii cu privire la situatie
poate reprezenta o modalitate utila de schimbare a perspectivei.
c) Nu cumva aprecierile tale se bazeaza mai mult pe ceea ce ai simtit decat pe evaluarea modului in
care te-ai comportat? .
O eroare frecventa a pacientilor cu anxietate generalizata consta in aceea ca ei cred ca nu pot
face fata situatiei pentru ca sunt anxiosi.
Cand sunt intrebati cum s-au comportat de fapt, ei constata cu surpriza faptul ca modul lor de
comportare a fost adecvat si deci au facut fata cu bine situatiei.
d) Ai tendinta sa-ti fixezi obiective nerealiste de atins? Multi pacienti isi fixeaza niste obiective
imposibil de atins si devin anxiosi in momentul in care isi dau seama ca nu le pot atinge. Aceste
obiective suna in felul urmator: "Tot ceea ce fac trebuie sa fie perfect". "Trebuie sa fiu calm in orice
situatie".
e) Ai tendinta de a omite fapte importante si de a acorda atentie unora lipsite de importanta?
De exemplu, multe persoane par sa uite succesele trecute atunci cand sunt confruntate cu o
sarcina dificila sau cand au comis o greseala. In aceeasi categorie poate fi inclusa si afirmatia "Pentru
ca un prieten de aceeasi varsta a murit de atac de cord, e limpede ca voi face si eu un atac de cord".
f) Gandesti adesea in termenii totul sau nimic? Persoanele anxioase au tendinta de a se autoevalua
in culori extreme; alb-negru (ex.: daca ceilalti nu-si manifesta dragostea fata de el inseamna ca nu-l
plac).
In aceste cazuri este indicat ca pacientul sa fie instruit sa plaseze toate cunostintele sale pe o
scala care are la un capat; ma urasc din tot sufletul, in mijloc - nici nu ma urasc, nici nu ma iubesc si
la celalalt capat - iubire putemica. Cu cat se obisnuiesc mai mult cu acest exercitiu, cu atat ei
realizeaza ca cei cunoscuti nu se plaseaza la extreme ci tind sa acopere toata scala.
g) Nu ai cumva tendinta de a supraestima propria responsabilitate in legatura cu modul in care se
destasoara lucrurile? De pilda, o mama anxioasa rumina mereu gandul daca a ales bine scoala
pentru fiul ei, pornind de la ideea eronata ca este posibil sa stii dinainte daca o anumita decizie pe
care o iei e corecta. Pentru a corecta astfel de ganduri terapeutul poate desena o diagrama din care
sa rezulte cauzele diferite care pot produce un eveniment, cerandu-i-se pacientului sa noteze acele
cauze pe care nu le poate controla si sa aloce apoi cate un sector de cerc fiecarei cauze.
Diagrama factorilor care contribuie la buna dispozitie a musafirilor pe care i-am invitat la masa.
1.Interesele si opiniile politice ale invitatilor 2 1
2.Factori care se afla direct sub controlul pacientului 4
3.Daca oaspetele are relatii bune cu partenerul sau
4.Daca le place mancarea si bautura (e imposibil sa gatesti pe gustul tuturor ) 5
5.Abilitatile sociale ale celor asezati langa musafiri
6.Abilitatile sociale ale musafirului 3 7
7.In ce masura oaspetele este preocupat de propriile probleme( de munca, financiare ) 6

h) Ce va fi daca evenimentul neplacut se va intampla cu adevarat? Va fi oare chiar atat de rau?


Datorita tendintei de evitare cognitiva, pacientii anxiosi nici nu s-au gandit in detaliu cat de rau va fi
daca s-ar petrece situatia de care se tem. De regula, evenimentul real este mai putin dezastruos
decat cel anticipat.
De pilda, un student se poate teme ca va cadea la un examen, fara a se gandi ca in fond il poate
trece in sesiunea urmatoare.
i) Cum vor arata lucrurile peste un anumit timp?
Aceasta intrebare este utila mai ales cand avem de-a face cu o pierdere anticipata pentru ca
adesea atunci cand se gandeste la o posibila pierdere sau la ruperea unei relatii, subiectul are in
vedere impactul imediat al pierderii.
Astfel, despartirea de prieten/prietena il poate face sa sufere cateva luni, intensitatea suferintei
reducandu-se odata cu trecerea timpului si odata ce apar contacte"cu alte persoane.
Constientizarea proiectiei posibile in timp poate fi utila nu doar cand o pierdere anticipata este
probabila, ci si atunci cand gandurile in legatura cu despartirea genereaza un comportament care
face despartirea mai probabila (de pilda, o femeie care se teme ca va fi paras ita de iubitul ei devine
pisaloaga, geloasa, cu dispozitie proasta,
fapt ce va exercita o presiune asupra partenerului si-l va determina sa rupa relatia).
j) Ai tendinta de a supraestima un eveniment?
Subiectii anxiosi au tendinta de a supraestima un eveniment anxiogen. In acest caz sunt utile discutii
cu privire la probabilitatea obiectiva a producerii evenimentului. Cu to ate acestea, unii pacienti ram
an anxiosi chiar cand constientizeaza faptul ca probabilitatea obiectiva a producerii evenimentului
negativ este mica si aceasta se produce datorita supraestimarii consecintelor evenimentului. Metoda
de abordare terapeutica pentru astfel de pacienti consta in decatastrofizarea evenimentului,
demonstrandu-i pacientului ca va face fata cu bine respectivei situatii.
k) Nu cumva subapreciati propriile posibilitati de a face fata situatiei?
Subiectii anxiosi traiesc cu impresia ca nu au abilitati suficiente de a se descurca in astfel de
situatii anxiogene. Din acest motiv, terapeutul trebuie sa treaca in revista situatii din trecut cand
pacientul s-a descurcat bine in situatii similare, aprecierile pozitive ale celorlalti cu privire la modul in
care au facut fata emenimentelor si sa realizeze impreuna cu pacientul o repetitie in legatura cu
modul de a aborda evenimentele anxiogene. Este util ca pe langa intrebari sa se utilizeze si tehnica
imaginatiei dirijate, prin care se modifica imaginile negative.
De exemplu, o pacienta era asaltata de imagini legate de faptul ca va lesina in public. Discutiile au
ajutat-o sa inteleaga faptul ca cel mult isi va pierde cunostinta pentru cateva secunde si apoi isi va
reveni si se va comporta normal. Vizualizarea modului in care isi revine si se comporta normal au
ajutat-o sa-si reduca anxietatea.
6) Experimentarea in sfera comportamentului
Terapeutul cere pacientului sa verifice in viata reala daca gandurile negative sunt adevarate.
a) Experimentarea in cazul pacientilor cu anxietate generalizata Un om de afaceri se simtea foarte
speriat cand trebuia sa vorbeasca in public. El credea ca subalternii sai vor observa anxietatea sa si
vor inceta sa-i acorde respectul cuvenit. Fiind evidenta pentru altii,el a afirmat ca e convins ca daca el
se simte anxios ceilalti trebuie sa-si dea seama de asta. Ca test, terapeutul i-a cerut sa tina un mic
discurs in timp ce va fi inregistrat pe video. In timp ce vorbea el s-a simtit anxios, dar spre
surprinderea sa, revazand caseta, nu a observat nici un semn vizibil de anxietate. Aceasta a redus
convingerea sa cu privire la faptul ca ceilalti ar observa cat de anxios este. (La inceput estima ca
ceilalti ii observau teama cu un procent de 65, iar in urma experimentului aprecierea lui s-a redus
pana la 30%).
b) Experimentarea (testarea) in sfera comportamentului cu subiecti suferind de atacuri de panica.
Scopul principal al abordarii terapeutice este modificarea interpretarii catastrofizante pe care o au
pacientii in legatura cu senzatiile lor corporale, pe care le traiesc in cursul atacului de panica. In
aceste cazuri se propun pacientilor experimente de hiperventilatie prin intermediul carora se pot
reproduce voluntar simptomele corporale ale starii de panica. (Li se cere sa inspire rapid pe nas si pe
gura, timp de doua minute, golind cat mai mult plamanii la expiratie si nu li se spune precis ce
senzatii vor trai. Apoi pacientii sunt invitati sa aprecieze daca nu cumva senzatiile traite dupa exercitiu
seamana cu cele din cursul atacului de panica. Se analizeaza apoi eventualele asemanari si
deosebiri dintre cele doua categorii de senzatii. De pilda, daca pacientii spun ca senzatiile fizice sunt
asemanatoare dar lipse~te anxietatea, pacientul este intrebat cum s-ar simti dad astfel de senzatii ar
aparea brusc si neasteptat, atunci cand el nu s-ar gasi in clinica. In cele mai multe cazuri pacientii
recunosc ca le-ar interpreta in mod catastrofic - "voi face un atac de cord".)
Pornindu-se de la aceste discutii se trece la invatarea pacientului sa realizeze o tehnica de
respiratie controlata, care contribuie la reducerea simptomelor fiziologice de panica. Clark, Salkovskis
si Chalkley (1985) au gasit ca invatarea controlului respiratiei este foarte eficienta cu ajutorul unei
benzi de magnetofon, unde o voce calma pronunta "inspira" timp de doua secunde si "expira" pentru
un interval egal de timp (ritmul respirator este variabil si se alege in functie de subiect), prelungindu-
se treptat durata inspirului si expirului.
Apoi pacientul este instruit sa utilizeze respiratia controlata atunci cand presirnte instalarea unui
atac de panica (de pilda, expiratie prelungita).
In cadrul unui alt experiment, unei paciente care crede ca este grav bolnava de inima pentru ca isi
simtea mai frecvent decat altii bataile inimii, terapeutul ii explica faptul ca acest fenomen reprezinta
doar efectul concentrarii atentiei asupra unor functii ale organismului. Deoarece ea s-a aratat
sceptica, terapeutul i-a cerut sa se concentreze asupra inimii in timpul sedintei timp de 5 minute.
Pacienta a constat cu surpriza ca simpla concentrare asupra cordului o facea sa simta pulsul in zona
fruntii, la gat, in piept si chiar in degete. Apoi i s-a cerut sa descrie mobilierul din cabinet tot timp de 5
minute, timp in care ea nu a mai fost constienta de bataile inimii sale.
Un alt tip de experiment consta in demonstrarea rolului gandurilor in declansarea unor atacuri de
panica si aceasta se realizeaza prin producerea unui atac de panid prin simpla manipulare verbala.
Se poate face:
• prin solicitarea pacientului sa citeasca cu voce tare o serie de cuvinte care desemneaza posibile
catastrofe sau senzatii corporale (sufocare, palpitatii, moarte etc.);
• prin tehnica imaginatiei dirijate in cadrul careia ii se cere sa-si imagineze in detaliu ca au un atac de
panica, sa descrie senzatiile traite si consecintele de care se tem. Daca experimentul reuseste,
terapeutul ii demonstreaza pacientului rolul montajului cognitiv in declansarea starii de panica.
Terapia comportamentelor de evitare
Desi anxiosii nu au comportamente sistematice de evitare ca cei fobici, unii dintre ei evita totusi
unele activitati sau situatii (Butler 1987 a).
• In primul rand aproximativ 40% din pacientii cu anxietate generalizata evita situatiile care presupun
evaluarea sociala (a vorbi In public, a manca la restaurant), iar aproximativ 20% dintre ei evita si
situatiile pe care Ie evita agorafobicii (a calatori cu mijloace de transport In comun, a face
cumparaturi, a se afla in aglomeratie).
• In al doilea rand ei evita unele activitati care produc senzatii care evoca teama (ca de pilda,
exercitiile fizice).
• In al treilea rand utilizeaza strategii de evitare cand se instaleaza simptomele (ex.: se sprijina de
obiecte solide cand apare senzatia de lesin).
Toate cele trei modalitati de evitare tind sa mentina gandurile negative ale pacientilor. Din acest motiv
este bine ca terapeutul sa incurajeze pe pacienti sa intre in situatii sau sa se angajeze in activitatile
pe care au tendinta sa Ie evite pentru a verifica daca lucrurile de care se tern se vor produce
intradevar.
Pacientii sunt incurajati sa se expuna gradat la situatiile sau activitatile anxiogene. Mai mult chiar,
ei sunt solicitati sa anticipeze ce se va intampla in timpul exercitiului de expunere si apoi sa evalueze
daca ceea ce se petrece cu adevarat este mai rau sau mai putin rau decat au anticipat (apreciaza pe
scale nivelul de anxietate).
In plus este important sa se modifice si acele modele de comportament pe care pacientii s-au
obisnuit sa Ie puna in actiune odata ce simptomele se declanseaza.
De piIda, un pacient cu atacuri de panica se temea ca isi va pierde mintile In timpul respectivului
atac. Intrebat ce il impiedid totusi sa ,nu si Ie piarda, el a raspuns ca incerca sa-si controleze
gandurile si ca asta il salva.
Pentru a-i demonstra faptul ca este vorba de o convingere eronata, terapeutul l-a determinat sa
reproduca in plan imaginativ simptomele si apoi sa nu-si controleze gandurile. Drept urmare el a
constatat ca atacul de partica nu duce la nebunie.
Un pacient care se temea sa nu-i tremure mainile in public verifica mereu acest lucru cu palmele
intinse si degetele departate. Terapeutul i-a demonstrat ca o astfel de pozitie favorizeaza tremuratul
mainilor chiar si la persoane care nu se tern de asa ceva.
Invatarea unor noi modele de comportament si a unor deprinderi de a face fata situatiilor
Pentru multi pacienti, situatiile sociale sunt dificile pentru ca ei nu au deprinderi de conversatie sau
comportament social. In astfel de cazuri este necesara o antrenare a abilitatilor sociale. Odata
problema identificata, respectivele comportamente sunt modelate de catre terapeut in cursul sedintei
si apoi practicate sub forma de role-playing in timpul psihoterapiei si apoi in situatiile de viata.
Tehnica identificarii supozitiilor negative (disfunctionale). Se poate realiza prin:
a) utilizarea unor jurnale zilnice in care se noteaza aceste supozitii disfunctionale;
b) identificarea gandului negativ si gasirea convingerii care se ascunde in spatele lui.
Pacientul se intreaba: "Daca gandul ar fi intr-adevar real ce ar insemna asta pentru mine?" Ilustrarea
unei supozitii disfunctionale, a raspunsului rational si a planului de schimbare (Clark si Beck, 1988) -
In Cognitive approaches. In Handbook of anxiety disorders (ed. Last, C si Hersen, M) p. 362 - 385.
Pergamon, New York.
1. Supozitia disfunctionala
Eu nutresc convingerea ca "nu sunt bun de nimic daca nu reusesc. Toate succesele meIe trecute
nu valoreaza doi bani daca nu reusesc din nou. Nimeni nu ma va iubi daca nu voi reusi." .
2. Raspunsul rational si planificarea schimbiirii
Gandul meu este nerational si el a aparut pentru ca parintii nu mau laudat niciodata pentru
succesele obtinute ci mi-au sugerat mereu ca este un nou obstacol de trecut.
Aceasta idee a mea nu este adevarata si pentru ca in trecut am obtinut realizari pe care nimeni
nu mi Ie poate lua inapoi. Eu sunt acelasi si atunci cand am note slabe la scoala si nimeni din familie
nu s-a purtat cu mine altfel in aceasta situatie. Ei continua sa ma iubeasca.
Mai mult, acest gand este perturbator pentru ca ma face sa ma simt tot timpul anxios.
Pentru ca nutresc acest gand de multa vreme, va trebui sa lupt mult cu mine pentru a-I schimba
si aceasta imi va cere ceva timp. Pot sa fac doua lucruri pentru a facilita schimbarea:
a) sa fac o lista cu convingerile mele;
b) sa-mi petrec o parte din timp mcand ceva ce imi face cu adevarat placere, nu sa fac doar acele
lucruri care trebuie indeplinite.
Tehnica este ilustrata si prin intermediul urmatorului exemplu: anxioasa nutrea gandul ca nu va
putea face tot ce si-a propus sa realizeze. Discufia a pus in evidenta faptul ca la baza ei statea
afirmafia eronata: "Trebuie sa realizez totdeauna lucrurile perfect. "
Notand avantajele si dezavantajele acestei convingeri a aparut ca avantajul (uneori se obtine lucru
de calitate) este depasit de dezavantaj (se produce anxietate care o impiedica sa-si asume riscuri, o
facea sa-si restranga aria de activitafi). Programul terapeutic a constat in a-i propune sa lupte
impotriva convingerii eronate incercand sa faca lucrurile mai pufin perfect in mod deliberat, ceea ce a
facut sa gaseasca mai multa satisfacfie in activitafile cotidiene pentru ca a incetat sa-si evalueze tot
timpul performanfele.
Tehnicile de relaxare. Ii ajuta pe pacienti sa-si demonstreze faptul ca tin sub control simptomele lor.
Peveler si Johnston (1986) au demonstrat si faptul ca relaxarea creste gradul de accesibilitate a
informatiilor pozitive in memoria pacientului si faciliteaza gasirea unor alternative la gandurile
anxiogene.
Relaxarea se realizeaza prin:
• realizarea planificata a unor activitati care ii fac pliicere subiectului;
• pauze planificate in cadrul unor programe incarcate;
• practicarea unar tehnici standardizate de relaxare.
Indiferent ce tehnica de relaxare se alege, aceasta trebuie practicata pana cand devine deprindere
utilizata nu doar acasa, in fotoliu, ci si in situatiile de viata.
Majoritatea pacientilor cu anxietate raspund favonlbi1la relaxare. Exista insa un numar limitat de
pacienfi care devin anxiosi in timpul practicarii relaxarii (Heide si Borkovec, 1984). Printre acestia se
numara pacientii care se tem de pierderea autocontrolului.
Mai mult, la unii pacienti concentrarea asupra corpului poate evoca producerea unor senzatii pe
care acestia Ie interpreteaza eronat ca fiind semne de boala. Aceste reactii negative pot fi reduse
daca se explica pacientilor ca ei pot trai in timpul relaxarii senzatii neobisnuite. De multe ori aceste
situatii pot fi exploatate in cursul psihoterapiei prin procesul de reatribuire de semnificatii (subiectul
poate acorda o altii interpretare senzatiilor corporale).
Relaxarea trebuie prezentata ca o modalitate de reducere a anxietatii si prin aceea ca in cursul ei
se poate realiza expunerea progresiva, in plan imaginativ, la diverse situatii anxiogene.

Prevenirea recaderilor.
Pentru a creste increderea in sine a pacientului, spre sfarsitul terapiei, cand simptomele au disparut,
se mareste intervalul dintre sedintele de psihoterapie.
Daca terapeutul anticipeaza producerea vreunui eveniment negativ (pierderea serviciului, ruperea
unei legiituri afective), el trebuie sa lucreze cu pacientul strategii de a face fata unor astfel de situatii.
Terapeutii cognitiv-comportamentalisti sunt de parere ca o cauza majora a recaderilor ar fi
adunarea unor argumente insuficiente impotriva gandurilor negative.
Pentru a antrena aceasta capacitate de a descoperi contrargumente la gandurile negative, in
cursul unor sedinte de rolelaying pacientul furnizeaza argumente impotriva ideilor sale negative, iar
terapeutul il provoaca prin contraargumente. Acest procedeu ii ajuta pe pacienti sa descopere
punctele slabe din cadrul luptei lor cu ideile negative. Cand aceste puncte slabe ale argumentarii sunt
identificate, pacientul invata sa gaseasca argumente mai convingatoare.

Holdevici, I. – „Tratat de psihoterapie cognitiv – comportamentală”, p. 9-25.


Abordarea comportamentala in psihoterapie si consilierea psihologica
Terapia comportamentala include o serie de tehnici avand scopul de a-I determina pe oameni sa-
si modifice pomportamentul. Multe dintre tehnicile recente include si strategii cognitive care au
condos la aparitia orienterii cognitive-comportamentale in consiliere si psihoterapie.
Orientarea comportamentala s-a structurat in perioada anilor 1950-1960 ca o reactie la
perspectiva psihanalitica dominanta pana atunci si a aparut aproape simultan in Statele Unite, Marea
Britanie si Africa de Sud (Corey, 2001, p.256). in ciuda opozitiei si criticilor realizate de psihanalisti,
noua orientare terapeutica a fost capabila sa supravietuiasca, demonstrand eficienta metodelor de
conditionare in modificarea comportamentului si constituind o alternativa la terapia traditionala.
Incepand din anul 1960, Albert Bandura a dezvoltat teoria invatarii care combina tehnicile
conditionarii clasice si operante cu invatarea observationala. Dupa aceasta perioada au aparut o
serie de scoli terapeutice cognitiv-comportamentale dintre care mentionam terapia rational-emotiva a
lui Elis, terapia cognitiva a lui Beck, strategiile de inoculare a stresului si antrenamentului de
autoinstruire puse la punct de Meichenbaum. Incepand cu anii ’70 terapia comportamentala a devenit
o orientare dominanta in psihologie, cu multiple aplicatii in domeniul educatiei, psihoteratiei, asistentei
sociale, dar si in domeniul industriei si afecerilor. Desi implica strategii diferite, terapiile
comportamentale au cateva caracteristici comune: focalizarea asupra comportamentului, accentul
pus pe tehnicile de invatare si evaluarea riguroasa a rezultatelor (kazdin, 1994). La ora actuala, in
cadrul orientarii comportamentale un loc central il ocupa terapia cognitiv-comportamentala care pune
accent deosebit pe rolul factorilor cognitivi in intelegerea si modificarea comportamentului subiectilor.
Acesti factori, cum ar fi, vorbirea interioara, sunt considerati mediatori ai schimbarilor in plan
comportamental (Bandura, 1969, 1986, Bech, 1976, Bech si Weishaav, 1995, Fishman si Franks,
1997, Goldfied si Davidson, 1976, Lazarus , 1989, London, 1986, Mahoney, 1977, 1979, 1991,
Mechenbaum, 1977, 1985). Principiul de baza al orientarii comportamentale in psihoterapie
postuleaza faptul ca fiinta umana este producatorul si produsul mediului sau inconjurator.
Daca teoreticienii comportamentalisti de orientare radicala excludeau posibilitatea autodeterminarii
si libertatii fiintei umane, orientarea moderna actuala incurajeaza tehnicile care confera clientului
autocontrol si autonomie. Modificarile realizate in plan comportamental contribuie la imbogatirea
repertoriului deprinderilor de a face fata problemelor vietii, rezultatul fiind o multitudine de posibilitati
de raspuns intr-o situatie data. Eliminand comportamentele dezadaptive care limiteaza alegerile,
oamenii devin liberi sa realizeze mai multe optiuni care inainte nu le erau accesibile.
Din punct de vedere filosofic, orientarea comportamentala si cea umanista au aparut diametral
opuse initial, dar lucrarile comportamentalistilor contemorani au construit nenumarate punti intre cele
doua orientari care, in cele din urma, ar putea fuziona. Orientarea comportamentalista limitata, bazata
pe modelul stimul-reactie, a fost criticata initial de Bandura(1974, 1977, 1986), parintele teoriei
invatarii sociale. Acesta respinge modelul mecanicist si determinist al comportamentului uman
datorita faptului ca se bazeaza exclusiv pe determinari de matura exterioara (din mediu).
Multi autori care au urmat (Kazdin,1994, Mechenbaum, 1977, Thoresen si Coates, 1980, Watson si
Tharp, 1977) au utilizat tehnici comportamentale pentru a atinge obiective umaniste (evolutia fiintei
umane). Thoresen si Coates (1980) identifica trei mai directii care fac posibila convergenta intre
orientarea umanista si cea comportamentalista in psihoterapie:
- considerarea terapiei ca fiind un demers orientat spre actiune si nu ca o introspectie, mai
curand pasiva, asupra problemelor care ii framanta pe clienti;
- preocuparea crescanda a terapeutilor comportamentalisti in legatura cu maniera in care
evenimentele externe sunt mediate de factori subiectivi, de natura cognitiva sau emotionala;
- accentul crescut pus asupra responsabilitatii personale in raport cu propriul comportament.
Odata inarmati cu tehnici de autoreglare a comportamentului, oamenii devin capabili sa-si amelioreze
semnificativ calitatea vietii.
Pricipiile si postulatele terapiei comportamentale.
Spiegler si Guevremont (1980) ne prezinta cateva caracteristici ale terapiei comportamentale:
1.Terapia comportamentala are la baza principii stiintifice derivate din cercetarea
experimentala din domeniul invatarii, principii bazate pe date de observatie sin u pe
convingeri personale.
Principiile invatarii se aplica in mod systematic pentru a-I ajuta pe oameni sa se debaraseze de
comportamentele dazadaptive. Obiectivele tratamentului sunt exprimate in termini concreti si obiectivi
care fac posibila repetarea interventiei terapeutice. In timpul erapiei sunt evaluate comportamentele
problematice, precum si conditiile care contribuie la mentinerea acestora. Eficienta metodelor de
evaluare si interventie este verificata prin intermediul unor metode de cercetare stiintifica. Conceptele
care stau la baza demersului therapeutic si strategiile de interventie sunt exprimate in mod explicit,
testate empiric si revizuite permanent.
2.Terapia comportamentala se ocupa de probleme curente ale clientilor si de factorii care
influenteaza in, prezent fara a pune accent pe perspective istorica. Tehnicile comportamentale
sunt aplicate pentru a modifica factorii actuali relevanti care influenteaza comportamentul clientilor.
3.Clientii joaca un rol activ in cursul terapiei, angajandu-se in diverse actiuni menite sa-i ajute
sa-si rezolve si nu doar sa vorbeasca despre acestea. Ei isi monitorizeaza comportamentele atat
in timpul, cat si in afara sedintelor de psihoterapie, invata si exerseaza noi modele de comportament
si noi strategii de a face fata problemelor existentei.,
4.Terapia comportamentala se desfasoara pe cat posibil in mediul natural al clientului.
Abordarea terapeutica are la baza principiile invatarii, clientul insusindu-si deprinderile de autoreglare
a comportamentului, deprinderi care vor fi transferate in viata de zi cu zi. Sarcinile si temele pentru
acasa reprezinta un element important al terapiei comportamentale.
5.Terapia comportamentala pune accent pe tehnicile de autocontrol comportamental. Clientii
instruiti sa initieze, sa realizeze si sa evalueze demersul terapeutic, fiind responsabili de propria lor
schimbare.
6.Tehnicile terapeutice sunt astfel construite, incat sa se potriveasca fiecarui client in parte.
7.Demersul terapeutic presupune un proces de colaborare intre client si terapeut, acesta din urma
informand permanent clientul cu privire la natura si progresele terapiei.
La aceste caracteristici Corey (2001) mai adauga cateva:
8.Psihoterapia evolueaza de la simplu la complex, de situatii facile la unele dificile si de la unele
mai putin amenintatoare la unele amenintatoare.
9.Demersul terapeutic comportamental este relativ scurt, incluzand mai putine sedinte de
psihoterapie si un interval de timp mai putin extins, comparativ cu alte sisteme terapeutice.
10.Tehnicile terapeutice se combina in anumite pachete de strategii in vederea cresterii eficientei
psihoterapiei.
Obiectivele terapeutice ocupa un loc central in cadrul psihoterapiei comportamentale.
Obiectivul central consta in a crea noi conditii pentru invatare pornindu-se de la supozitia ca procesul
de invatare poate ameliora comportamentul problematic. Clientul este cel care fixeaza obiectivele
specifice terapiei sub directa indrumare a terapeutului sau consilierului. Evaluari realizate pe
parcursul terapiei evidentiaza masura in care obiectivele au fost atinse. Subliniem inca o data faptul
ca obiectivele terapeutice trebuie sa fie precise, concrete, clar formulate, masurabile, intelese si
acceptate de client. Acestea rezulta in urma unor negocieri realizate intre clienti si terapeut si sunt
exprimate sub forma unor contracte terapeutice care ghideaza demersul psihoterapeutic.
Cornier si Cornier (1998, pp.228-231) descriu etapele selectarii si definirii obiectivelor terapeutice:
-terapeutul ofera clientului motivatia pentru stabilirea unor scopuri, explica necesitatea stabilirii
acestora, precum si rolul lor in cursul terapiei si subliniaza faptul ca pacientul trebuie sa joace un rol
activ in cadrul acestui demers;
-clientul denumeste modificarile pozitive pe care le asteapta de pe urma terapiei;
-atentia este focalizata asupra a ceea ce clientul doreste sa realizeze si nu asupra a ceea ce el nu
doreste sa faca;
-clientu impreuna cu terapeutul stabilesc daca aceste obiective apartin cu adevarat clientului si daca
au un caracter realist;
-se discuta avantajele si dezavantajele ( beneficiile si costurile) demersului de atingere a obiectivelor;
-clientul si terapeutul cad de acord daca vor continua demersul de atingere a obiectivelor stabilite sau
le vor reformula;
-odata stabilite obiectivele, incepe demersul de definire a acestora.
Vor fi discutate conduitele asociate cu atingerea lor, conditiile necesare pentru schimbarea
continutului obiectivelor intermediare, precum si planurile de actiune menite sa conduca la atingerea
obiectivelor.
Rolul terapeutului in in cadrul terapiei comportamentale.
Terapeutii comportamentalisti utilizeaza tehnici comune altor abordari cum ar fi : reflectia,
clarificarea, rezumarea, intrebarile deschise, dar si unele specifice. Astfel, dupa Spiegler si
Guevremont ( 1998), terapeutul comportamentalist detine urmatoarele atributii:
-culege in mod sistematic informatii referitoare la antecedentele cu caracter situational, amploarea si
dimensiunile problemei in plan comportamental, precum si la consecintele acestora;
-clarifica impreuna cu clientul problemele acestuia;
-planifica si stabileste comportamentele-tinta;
-formuleaza impreuna cu clientul obiectivele terapiei;
-identifica acele conditii care mentin problema;
-implementeaza planul de schimbare;
-evalueaza succesele demersului terapeutic;
-conduce viitoarele demersuri de evaluare.
Sa presupunem, de pilda, ca o pacienta se prezinta la psihoterapie pentru agorafobia care o
impiedica sa iasa din casa. Terapeutul va incepe prin a analiza natura anxietatii care o impiedica pe
clienta sa paraseasca locuinta. Acesta o va interoga in legatura cu modul in care percepe anxietatea,
cand a aparut aceasta si ce anume intreprinde in astfel de situatii. Vor fi obtinute informatii in legatura
cu gandurile care ii vin in minte, trairile afective si consecintele problemei-simptom asupra existentei
sale. Vor fi stabilite apoi obiectivele terapiei si vor fi puse in actiune strategiile menite sa reduca
anxietatea pana la un nivel controlabil. Terapeutul impreuna cu clientul vor evalua pe parcursul
psihoterapiei masura in care au fost indeplinite obiectivele terapeutice stabilite.
Un alt rol important al terapeutului comportamentalist consta in modelarea comportamentului.
Bandura (1969, 1986) era de parere ca achizitiile obtinute in urma invatarii directe pot fi atinse si prin
intremediul observarii comportamentului celorlalti. Datorita acestui fapt, clientul va putea sa-si
insuseasca noi modele de comportament prin intremediul imitatiei, terapeutul reprezentand un model
de urmat. Deoarece clientii in investesc pe terapeut cu autoritate, ei isi vor modela atitudinile,
convingerile, si valorile imitandu-l pe acesta.
Asa cum am mai subliniat, demersul terapeutic de tip comportamentalist se caracterizeaza, printre
altele, si prin rolul activ jucat atat de terapeut, cat si de client. Terapeutul va fi cel care il va invata pe
client noi modalitati de comportament prin intermediul jocului de rol, modelarii, repetarilor in plan
comportamental, precum si al feedback-urilor cu privire la progresele inregistrate pe parcurs. Clientul
va primi diverse sarcini pentru acasa (de pilda monitorizarea comportamentului problematic). Clientul
trebuie sa fie puternic motivat sa coopereze atat in timpul sedintelor de psihoterapie, cat si in afara
acestora, pentru ca – in caz contrar- progresele terapiei sunt limitate. Pacientul este incurajat sa
experimenteze noile deprinderi pentru a face fata problemelor vietii, pentru a-si largi repertoriul de
comportamente cu caracter adaptiv si a transfera cele invatate in viata cotidiana. Terapia este
considerata incheiata doar atunci cand noile deprinderi de autoreglare psihica au fost generalizate si
pot fi utilizate de client in afara terapiei.
Este evident faptul ca demersul terapeutic nu se va reduce la un simplu ,,insight’’ (iluminare) cu
privire la natura problemelor clientului, ci va presupune implementarea unor noi modele de
comportament. Obiectivele terapiei sunt formulate in termeni concreti si masurabili, fapt ce permite
atat clientului, cat si terpeutului sa evalueze progresele terapiei, ambii putand constientiza momentul
in care terapia poate sa se incheie.
In cadrul terapiilor de orientare comportamentala nu se pune un accent deosebit asupra relatiei
client-terapeut, ca in cazul terapiilor psihodinamice sau umaniste; factorii cum ar fi caldura afectiva,
empatia, comunicarea autentica, caracterul permisiv si de acceptare din cadrul relatiei terapeutice
ffind cansiderati factori necesari, dar nu suficienti pentru ca schimbarea sa aiba loc. studiile clinice au
evidentiat insa faptul ca relatia terapeut-client, chiar si in cazul terapiei comportamentale, poate
contribui in mod esential la procesul de schimbare (Granvold si Wodanski, 1994). Astfel, o buna
relatie terapeutica va oferii sanse cresterii receptivitatii clientului la demersul terapeutic. Nu este
important numai modul in care clientul coopereaza la psihoterapie, ci si expectatiile acestuia in
legatura cu un final pozitiv, expectatiii care vor functiona in calitate de autosugestii pozitive.
Terapeutul de orientare comportamentala joaca un rol activ, obiectiv si suportiv in cadrul demersului
terapeutic.
Strategiile si tehnicile specifice psihoterapiei comportamentale.
1.Evaluarea
Evaluarea incepe cu evidentierea problemelor si simptomenlor clientului, a antecedentelor legate
de acestea, precum si a consecintelor lor. Clientul va monitoriza frecventa si intensitatea problemelor-
simptom, aceste monitorizari devenind un instrument al psihoterapiei care permite alcatuirea unor
planuri terapeutice si evaluarea efectelor strategiilor aplicate. Instrumentele de evaluare includ
inventarele si scalele de autoevaluare, precum si tehnicile bazate pe observatia directa.
Unul din punctele forte ale terapiei comportamentale conta in aceea ca evaluarile si autoevaluarile
realizate permanent pe parcursul terapiei permit depistarea rapida a oricarei erori cat de mici aparute
in cadrul demersului terapeutic. Schimbarile in sfera comportamentala nu se produc dupa principiul
,,totul sau nimic’’, ci gradat, in unele sectoare ale vietii, in timp ca altele pot ramane neschimbate.
Tehnicile terapeutice sunt incluse in cadrul unor planuri de tratament si au caracter eclectic.
Lazarus (1989, 1992b, 1996b, 1977a), este de parere ca pot fi utilizate cu succes diverse metode de
terapie, indiferent de fundamentarea lor teoretica. In viziunea sa, cu cat este mai extinsa aria
strategiilor utilizate, cu atat terapeutul este mai eficient. De asemenea, tehnicile utilizate ni sunt alese
laintamplare dintr-un ,,pachet’’ de strategii, ci sunt special combinate tinand seama de problematica
fiecarui subiect in parte, terapeutul dand dovada de creativitate in realizarea acestor selectii.
2.Tehnicila de relaxare
Relaxarea a devenit o tehnica larg raspandita si foarte mult apreciata care ii ajuta pe subiecti sa
faca fata stresului vietii cotidiene. Relaxarea reprezinta o metoda de autoreglare care presupune
destindera musculara si calmarea psihica.
Exista o multitudine de tehnici de relaxare; in Europa, cea mai cunoscuta este metoda
antrenamentului autogen a lui Schultz(1930), iar in SUA, tehnica relaxarii progresive, propusa de
Jacobson(1938). Dupa invatarea relaxarii este necesar ca aceasta sa fie practicata zilnic da catre
pacienti pentru a obtine rezultatele scontate.
La ora actuala se utilizeaza tehnici de relaxare eclectice combinate adesea cu alte strategii de tip
comportamental cum ar fi desensibilizarea sistematica, antrenamentul asertiv, programe de ,,self-
management’’, relaxare prin intremediul unor dispozitive bazate pe bio-feedback, meditatie sau
imaginatie dirijata cu autosugestii. Studiile clinice au evidentiat faptul ca hipnoza, considerata de
specialisti ca o relaxare mai profunda, contribuie la obtinerea unor rezultate mai rapide si mai durabile
in terapia comportamentala.
Corey (2001) este de parere ca insusirea unei tehnici simple de relaxare dureaza intre 4 si 8 ore
de lucru sub indrumarea terapeutului. Odata insusita, relaxarea devine o deprindere care, daca este
practicata zilnic, timp de 15-25 de minute, conduce la o odihna economica, la reducerea anxietatiisi a
efectelor negative ale stresului, la echilibrarea in plan psihosomatic si la optimizarea performantelor in
activitateaprofesionala. Daca la inceput relaxarea a fost utilizata mai ales ca o parte a desensibilizarii
sistematice, alicatiile acesteia s-au extins treptat la terapia tulburarilor anxioase, fobice,
cardiovasculare, respiratorii, a migrenelor si tulburarilor de somn.
3.Desensibilizarea sistematica
Strategia comportamentala elaborata de Joseph Wolpe (1958) cere clientului sa-si imagineze
situatii din ce in ce mai anxiogene. Clientul isi insuseste o tehnica de relaxare si apoi i se cere ca in
aceasta stare sa-si imagineze situatii progresiv-anxiogene. Treptat, acesta devine tot mai putin
sensibil la stimulii care ii produceau inainte anxietate. Tehnica poate fi considerata o metoda de
expunere pentru ca subiectilor li se cere sa se confrunte in plan mintal cu imagini care produc
anxietate. In cursul interviului preliminar terapeutul va culege informatii referitoare la anxietate si la
conditiile in care se manifesta aceasta.
Etapele desensibilizarii sistematice sunt urmatoarele (Morris, 1986):
-insusirea unei tehnici de relaxare;
-alcatuirea unei ierarhii care sa cuprinda situatii anxiogene, de la cea mai putin anxiogena pana la
cea mai anxiogena;
-desensibilizarea propriu-zisa.
Antrenamentul de relaxare se realizeaza prin intermediul unei versiuni modificate a tehnicii lui
Jacobson(1938), descrisa in detaliu de Wolpe (1990). Dupa ce si-a insusit relaxarea musculara,
clientului i se cere sa-si imagineze scene agreabile ( de plida, ca se afla la munte intins in iarba,
urmarind alunecarea norilorpe un cer albastru, etc.). i se cere apoi sa practice relaxarea si acasa,
timp de 30 de minute. Ulterior, se va lucra asupra alcatuirii listei cu situatii anxiogene, de intensitate
progresiv crescatoare. Astfel, de exemplu, pentru un client suferind de fobie sociala, cu teama de
respingere, situatia cea mai anxiogena poate fi reprezentata de respingerea de catre partenera de
viata, urmatoarea, de respingerea de catre un prieten apropiat, succedata de cea a unui coleg de
serviciu, cel mai putin anxiogena fiind ignorarea subiectului de catre o persoana necunoscuta intalnita
la o petrecere.
Desensibilizarea propriu-zisa incepe dupa cateva sedinte in care clientul si-a insusit tehnica de
relaxare si a alcatuit ierarhizarea stimulilor anxiogeni. La inceput, i se cere clientului sa se relaxeze cu
ochii inchisi, dupa care i se cere sa-si imagineze o scena neutra.
Apoi acesta va trebui sa-si imagineze scena cel mai putin anxiogena din cadrul listei. Terapeutul il
poate ghida progresiv cerandu-i sa-si imagineze scene cat mai anxiogene pana cand clientul
semnaleaza ca simte anxietatea, moment in care scena este intrerupta. Se induce din nou starea de
relaxare, dupa care se reiau scenele anxiogene din cadrul ierarhiei. Tratamentul se considera
incheiat atunci cand clientul reuseste sa ramana relaxat in timp ce isi imagineaza scena cea mai
anxioasa.
Pentru ca tehnica sa fie incununata de succes este necesar ca subiectul sa realizeze si anumite
teme pentru acasa care constau in practicarea relaxarii si vizualizarea scenelor asupra carora s-a
lucrat in timpul sedintelor de terapie. Treptat, clientii vor ajunge sa se confrunte si cu situatii reale de
viata pentru a-si controla anxietatea. Metoda s-a dovedit utila si tratamentul anxietatii si fobiilor,
obsesiilor, anorexiei nervoase, dar si al balbismului, tulburarii imaginii corporale si chiar al depresiilor
usoare.
Tehnica desensibilizarii sistematice este bine acceptata de clienti, pentru ca acestia sunt expusi
gradat si simbolic la situatii anxiogene. Ei detin controlul demersului terapeutic, putand incheia
expunera atunci cand anxietarea depaseste pragul lor de toleranta.
4.Strategiile de expunere
Spre deodsebire de desensibilizarea sistematica, in cazul acestora expunerea se realizeaza in
plan real. Se cunosc doua variante ale strategiilor de expunere: ,,in vivo’’ simetoda inversiunii.
Desensibilizarea ,,in vivo’’ presupune confruntarea cu situatii progresiv tot mai anxiogene in planul
vietii reale. Clientii pot incheia experienta de expunere atunci cand anxietatea devine intolerabila.
Expunerea poate fi realizata impreuna cu terapeutul sau cu o persoana de sprijin, special instruita.
Acesta va insoti clientul in calatorii cu metroul sau il va ajuta sa se confrunte progresiv cu
obiectulfobiei sale. In cazul in care poate fi realizata efectiv, desensibilizarea in plan real este mai
eficienta decat cea realizata in plan imaginar pentru ca generalizarea la situatiile de viata se produce
mai repede, rezultatele fiind mai stabile in timp.
Metoda inversiunii (,,flooding’’) consta in expunerea prelungita in plan real sau imaginar la
stimulii generatori de anxietate, fara declansarea unor comportamente de reducere a acesteia. Ideea
care sta la baza acestei tehnici consta in aceea ca si in cazul in care clientul traieste o stare de
anxietate intensa consecintele de care acesta se teme nu se produc cu adevarat.
Tehnica imersiunii in plan imaginativ are avantajul ca nu presupune nici un fel de restrictie
referitoare la situatiile anxiogene, la care expunerea in plan real poate fi nu numai imorala, dar
adesea chiar imposibila, cum ar fi expunerea la situatii de incendiu, viol sau catastrofa aeriana.
Expunerea imaginara poate sa reproduca circumstantele in care a avut loc trauma, fara a avea insa
consecinte negative concretepentru client. Astfel, de pilda, supravietuitorii unui accident aviatic pot
prezenta o serie de simptome psihopatologice cum ar fi cosmaruri, reamintiri obsedante ale
evenimentului, fobie de a zbura cu avionul, anxietate sau depresie. In cazul acestora,
desensibilizarea prin tehnica imersiunii in plan imaginar i-ar putea ajuta sa revina la starea normala.
Tehnica imersiunii si-a dovedit utilitatea in tratamentul tulburarilor anxioase, agorafobiei, fobiilor
specifice si tulburarilor obsesiv-compulsive de stres. Desi eficienta, metoda este evitata de unii
subiecti din cauza disconfortului generat de expunerea prelungita la situatii anxiogene. Tehnicile de
expunere nu sunt totdeauna suficiente pentru tratamentul anxietatii, in cadrul unor tulburari mai
complexe fiind necesara combinarea acestora cu alte strategii terapeutice.
5.Desensibilizarea si reprocesarea prin miscarile oculare (DRMO)
Tehnica a fost elaborata de Francine Sharpiro (1995) si include o serie de tehnici
comportamentale combinate cu utilizarea miscarilor ritmice ale globilor oculari, tehnici utilizate in
tratamentul amintirilor cu caracter traumatic. Metoda a fost aplicata asupra victimelor abuzurilor
sexuale, socurilor produse de confruntari militare, asupra supravietuitorilor unor agresiuni sau
accidente, dar si la clientii suferind de anxietate, atacuri de panica, depresie, reactii de doliu, fobii sau
adictii (Shapiro, 1995). Cercetarile cele mai complexe au fost realizate in cazul tulburarilor
posttraumatice de stres.
Corey (2001,p271) prezinta etapele metodei desensibilizarii si reprocesarii prin metoda miscarii
globilor oculari. Metoda are drept obiectiv restructurarea in plan cognitiv sau reprocesarea
informatiilor. In cadrul primei etape se realizeaza interviul clinic prin intermediul caruia se obtin
informatii cu privire la istoria vietii clientului. Se elaboreaza apoi planul de tratament care cuprinde
definirea si conceptualizarea problemelor clientului si stabilirea obiectivelor terapeutice. Se insista
asupra amintirilor cu continut negativ care genereaza simptome psihopatologice, asupra situatiilor
prezente care favorizeaza mentinerea simptomelor, precum si asupra deprinderilor si modelelor de
comportament cu caracter adaptiv care ii sunt necesare clientului pentru o buna functionare in plan
individual si social.
-Etapa de pregatire cuprinde formarea aliantei terapeutice si explicarea modului in care functioneaza
metoda care va fi aplicata. Sunt discutate expectatiile si eventualele ingrijorari ale clientului care va
invata o tehnica de relaxare.
-Etapa de evaluare isi propune identificarea obiectivelor-tint, a amintirilor traumatice care genereaza
anxietate. Se identifica reactiile emotionale fiziologice, imaginile si cognitiile cu continut negativ
asociate cu evenimentul traumatic precum si gandurile si convingerile realiste care ar putea contribui
la reducerea anxietatii.
-Etapa de desensibilizare presupune vizualizarea imaginilor cu caracter traumatizant, verbalizarea
gandurilor si convingerilor negative si constientizarea senzatiilor fiziologice. Expunerea este limitata in
timp si nu dureaza mai mult de un minut, dupa care se declanseaza o noua asociatie. In timpul
acestui demers, clientul este instruit sa urmareasca degetul aratator al terapeutului care se misca
ritmic si rapid in fata ochilor clientului de aproximativ 12 pana la 24 de ori. In continuare, clientului i se
cere sa blocheze experientele negative inspirand profund si apoi sa relateze ce anume isi
imagineaza, simte sau gandeste.
-Etapa implementarii si consolidarii cognitiilor pozitive care au fost initial identificate ca
inlocuitoare ale celor negative. De exemplu, victima unui viol poate nutri convingerea negativa:,,Ar fi
trebuit sa ma lupt mai mult sau sa fug’’, convingere ce poate fi inlocuita cu afirmatii de tipul
urmator:’’Acum deti controlul asupra situatiei’’ sau ,,In acele conditii am facut ce ear omeneste
posibil’’. Obiectivul demersului terapeutic consta in realizarea unei asocieri intre evenimentul
traumatic si cognitiile cu continut adaptiv in asa fel incat amintirile traumatizante sa nu mai aiba forta
de a produce anxietate si ganduri negative.
-In etapa a cincea, dupa implementarea cognitiilor pozitive, clientului i se cere sa vizualizeze din nou
evenimentul traumatic impreuna cu gandurile si convingerile pozitive si apoi sa-si scaneze corpul prin
intermediul atentiei indreptate spre interior si sa identifice tensiunile musculare existente. Tehnica si-a
atins obiectivul cand clientul reuseste sa vizualizeze evenimentul traumatic si, in acelasi timp, sa
declansaze cognitii cu continut pozitiv si sa-si simta corpul relaxat. Clientului i sa va trasa sacina ca,
in timpul temelor pentru acasa, sa vizualizeze evenimantul negativ, respectiv imaginile, emotiile si
gandurile care il insotesc. Acesta va tine un jurnal in care va nota toate aspectele psihologice
negative. De asemenea, intre sedintele de terapie de terapie, acesta va trebui sa practice o tehnica
de relaxare, imaginatia dirijata, respiratia controlata si automonitorizarea propriilor trairi.
Evaluarea rezultatelor trebuie realizata la inceputul fiecarei sedintede psihoterapie, cand se
analizeaza temele pentru acasa sub aspectul progreselor abtinute. Urmeaza redefinirea problemelor
clientului, stabilirea unor noi obiective terapeutice si continuarea practicarii tehnicilor de
desensibilizare, restructurare cognitiva si automonitorizare. Rezultatele terapiei sunt evaluate de
client si terapeut in cadrul unui demers de tip colaborativ. In opinia noastra, tehnica desensibilizarii si
reprocesarii prin intermediul miscarilor globilor oculari include elemente de hipnoza clinica, aceste
contribuind la sporirea eficientei sale.
6.Antrenamentul asertiv
Acesta reprezinta o tehnica de antrenare a abilitatilor sociale si se adreseaza persoanelor carora
le lipsesc abilitatile sociale sau au dificultati in stabilirea unor relatii interpersonale acasa, la locul de
munca, la studii sau in perioadele de petrecere a timpului liber. Antrenamentul sau psihoterapia
asertiva este utila pentru urmatoarele categorii de subiecti(Corey, 2001):
-cei care nu sunt capabili sa-si exprime iritarea sau mania;
-cei care au dificultati in a spune ,,nu’’;
-cei excesiv de politicosi care ii lasa pe ceilalti sa profite de pe urma lor;
-cei carora le este le este greu sa-si exprime dragostea sau alte sentimente pozitive;
-cei care considera ca nu au dreptul sa-si exprime gandurile, convigerile sau sentimentele.
Supozitia care sta la baza antrenamentului asertiv este ca oamenii au dreptul, dar nu si obligatia
de a se autoexprima.
Obiectivele antrenamentului asertiv sunt urmatoarele:
-largirea repertoriului de comportamente cu caracter adaptivcare sa permita subiectilor sa decida
cand anume trebuie sa se comporte in mod asertiv;
-invatarea acestora sa se exprime pe ei insisi tinand seama de sentimentele si drepturile celorlalti,
pentru ca asertivitatea nu presupune agresivitate;
Persoanele asertive isi apara drepturile fara a le incalca pe ale celorlalti. Majoritatea programelor
de dezvoltare a asertivitatii au la baza principiile terapiei cognitiv-comportamentale care postuleaza
faptul ca oamenii nu se comporta asrtiv deoarece nutresc ganduri si convingeri negative
disfunctionale cu privire la faptul ca nu au dreptul sa-si exprime sentimentele sau ideilesau ca nu
merita un tratament bun din partea celorlalti. Un astfel de mod de gandire conduce la pasivitate.
Tehnicile de antrenament asertiv nu se multumesc sa inarmeze subiectii doar cu metode de a face
fata unor situatii dificile, ci contribuie si la modificare gandurilor si convingerilor disfunctionale care
stau in calea asertivitatii, acestea fiind inlocuite cu afirmatii mai constructive.
Desi antrenamentul se poate realiza si individual, Alberti si Emnons (1995 a) considera ca acesta
este mai eficient daca se desfasoara in grup. Avantajele lucrului in grup sunt urmatoarele:
-grupul ceeaza conditii pentru experimentarea noilor medele de comportament achizitionate;
-in grup subiectul primeste ghidare, sprijin si feedback-uri nu numai de la terapeut, ci si de la ceilalti
membrii ai grupului;
-deoarece antrenamentul asertiv are ca obiectiv procesarea terapeutica a anxietatii specifice
situatiilor psihosociale, grupul permite subiectilor depasirea acestor dificultati intr-un mediu securizat.
7.Programele de ,,self-management’’ si de comportament autodirijat (Corey, 2001, p.275)
Aceste programe au drept scop sa-i invete pe clienti tehnici de reglare si autoreglare psihica in scopul
de a-si conduce existenta intr-un mod mai eficient. Strategiile de ,,self-management’’ au patruns in
domeniul terapiei si mai ales in cel al consilierii psihologice incepand cu anii ’70 si cuprind metode de
automonitorizare, autorecompensare, contracte realizate cu propria persoana si controlul stimulilor.
Ideea care sta la baza acstor programe const in aceea ca oamenii trebuie sa invete strategii diverse
de a rezolva situatii problematice, acestia asumandu-si responsabilitatea punerii lor in aplicare in
viata de zi cu zi. Clientii care urmeaza cursuri de ,,self-management’’ sunt cei care decid ce
comportament ar dori sa modifice (fumatul, consumul de alcool sau droguri, mancatul excesiv etc.).
acestia descopera, de regula, faptul ca ceea ce ii impiedica sa-si atinga obiectivele este lipsa
anumitor deprinderi de viata.
Corey si Cornier (1998) prezinta caracteristicile unui program eficient de ,,self-management’’:
-o combinatie de metode si tehnici este de cele mai multe ori mai eficienta decat aplicarea unei
singure strategii;
-strategiile de ,,self-management’’ trebuie utilizate cu regularitate o perioada suficient de lunga de
timp pentru a obtine rezultate evidente;
- clientii trebuie sasi stabileasca obiective realiste si sa evalueze permanent maniera in care acestea
sunt indeplinite;
-utilizarea metodei autointaririlor reprezinta un element important in cadrul programelor de ,,self-
management’’;
-un anumit nivel de suport social este necesar pentru mentinerea schimbarilor care au fost obtinute.
Programele de comportament autodirijat reprezinta o varianta a celor de ,,self-management’’.
Watson si Tharp (1997) ne propun un astfel de program care cuprinde patru etape:
1.Stabilirea obiectivelor
Terapeutul consilier impreuna cu clientul vor cadea de acord in legatura cu schimbarile
comportamentale dorite. Se va lucra asupra fiecarui obiectiv in parte, acestea fiind abordate pe rand.
Obiectivele trebuie sa fie de atins, masurabile, exprimate pozitiv si semnificative pentru client.
2.Transformarea obiectivelor in comportamente ,,tinta’’
Pentru a realiza acest lucru, clientul va trebui sa raspunda la intrebarea: ce tip de comportament as
dori sa creasca sau sa scada in frecventa?’’
3.Automonitorizarea
Clientul va fi instruit sasi observe si sa-si noteze in mod sistematic si deliberat comportamentele prin
intermediul unor jurnale in care se va nota nu numai frecventa si intensitatea unui comportament
specific, ci si elemente legate de antecedentele, cauzale si consecintele acestuia.
4.Stabilirea unor planuri care sa cuprinda strategii de schimbare
Acest stadiu incepe cu o comparatie intre datele obtinute in urma automonitorizarii unui
comportament si standardele clientului referitoare la comportamentele dezirabile. Clientii vor realiza
apoi o evaluare a modificarilor pe care doresc sa le obtina in plan comportamental si vor declansa
actiuni menite sa conduca la schimbarile respective.
Tehnica autointaririi este utilizata apoi pentru a facilita implementarea noilor metode de
comportament in viata cotidiana. Planul de actiune este revizuit si adaptat in mod continuu, pe
masura ce sunt culese informatii care prezinta aspectele pozitive sau dificultatile aplicarii strategiilor
de schimbare.

Bazele psihologiei generale Mihail Golu


91-122;
CARACTERISTICILE PSIHICULUI UMAN
Ca modalitate informaţională specifică şi, implicit, ca o nouă formă a vieţii de relaţie la nivelul
regnului animal, psihicul ne apare ca un continuum pe care se delimitează şi se individualizează un
număr imens de gradaţii şi trepte evolutive. Psihicul uman reprezintă segmentul superior al acestui
continuum. Sub el se întinde „universul” psihicului animal. Raportul dintre cele două segmente a
constituit obiect de aprinse dispute în psihologie şi nici în prezent nu se poate spune că s-a ajuns la
un punct de vedere unanim împărtăşit. Ca şi în alte probleme, nu s-a putut evita ciocnirea tendinţelor
opuse, unilateral absolutizante: o primă tendinţă inspirată din filosofia idealistă şi din teologie
absolutizează într-atât deosebirile dintre psihicul uman şi cel animal, încât se consideră două realităţi
distincte şi neraportabile; cea de a doua tendinţă, opusă primei, îşi trage originea din biologia
evoluţionistă a lui Darwin şi va absolutiza asemănările, deosebirile fiind declarate pur cantitative,
neesenţiale. În plan metodologic, prima tendinţă excludea orice transfer de date sau explicaţii de la
psihicul animal la cel uman sau de la cel uman la cel animal. În schimb, cea de a doua permite un
astfel de transfer în ambele sensuri şi într-o asemenea măsură, încât în explicarea comportamentului
animal se invocă fără rezerve voinţa, intenţia, iubirea sau ura, iar în explicarea comportamentului
uman se invocă la fel de direct şi categoric instinctul, iraţionalul, impulsivitatea, inconştientul.
Cum se întâmplă mai întotdeauna în asemenea probleme, adevărul ştiinţific se află undeva la
mijloc. Prin urmare, psihicul uman trebuie considerat şi ca făcând parte din continuumul general al
psihicului, dar şi ca reprezentând un moment de discontinuitate evolutivă. Lui îi vor fi proprii toate
trăsăturile şi determinaţiile psihicului în general, dar va dobândi şi trăsături şi determinaţii specifice,
calitativ noi, superioare. Trăsăturile şi determinaţiile generale le putem rezuma în următoarele: natura
informaţională, funcţie a sistemului nervos, constituirea în procesul comunicării organismului în
mediul extern, funcţie de semnalizare-designare, cu rol de reglare în dinamica relaţiei organismului cu
mediul. Pe baza lor, în mod logic, se pot stabili asemănări între psihicul uman şi cel animal. Între
anumite limite, studiul comportamentului animal poate oferi date importante pentru înţelegerea unor
aspecte ale comportamentului uman. Admiterea asemănărilor nu trebuie să conducă la reducerea
comportamentului uman la cel animal sau la ridicarea comportamentului animal la nivelul celui uman.
În cursul comparaţiei, nu trebuie să se piardă din vedere faptul că înseşi trăsăturile şi
determinaţiile generale ale continuumului psihic au înregistrat modificări semnificative, în ceea ce
priveşte valorile şi modalitatea concretă de realizare, ele nefiind, aşadar, identice pe toate treptele
evoluţiei.
Cu cât două trepte sunt mai îndepărtate una de alta, cu atât diferenţele dintre ele sunt mai mari, şi
invers, cu cât ele sunt mai apropiate, cu atât aceste diferenţe vor fi mai mici, iar asemănările mai
mari. Treapta animală cea mai apropiată de treapta umană este cea a maimuţelor antropoide şi, în
primul rând, a cimpanzeului. Diferenţele dintre cele două trepte sunt incomparabil mai mari şi din
punct de vedere cantitativ şi calitativ decât diferenţele dintre treapta maimuţelor antropoide şi treapta
imediat de sub ea a maimuţelor inferioare sau a delfinilor. Putem afirma că apariţia omului reprezintă
un moment de discontinuitate, de salt calitativ pe traiectoria evoluţiei.
Şi cum apariţia psihicului o punem pe seama constituirii unui nou mod de existenţă, prin
desprinderea regnului animal din regnul vegetal, şi apariţia psihicului uman se leagă de desprinderea
din seria animală a unei noi ramuri evolutive, ramura lui homo sapiens sapiens şi de constituirea unui
nou mod de existenţă – cel sociocultural. Evoluţia naturală, biologică a creat ceea ce, în termenii
informaticii, am putea denumi hardware-ul capabil să ridice la un nivel superior relaţionarea
organismului cu mediul (şi procesarea informaţiei). Principalele elemente de hardware, care asigură
premisele indispensabile ale realizării noii forme a psihismului – psihismul uman –, sunt creierul
(creierul uman, a cărui superioritate în organizarea structural-funcţională am demonstrat-o mai sus) şi
poziţia bipedă, care a permis lărgirea orizontului vizual şi folosirea membrelor superioare exclusiv
pentru funcţii instrumental-obiectuale, de creare şi utilizare a uneltelor.
Mediul sociocultural este cel care determină elaborarea software-ului, adică a programelor
logice interne de procesare integrare şi interpretare a conţinuturilor informaţionale.
Organizarea psihică de tip uman nu s-a constituit în forma ei completă şi definitivă o dată cu
apariţia primilor reprezentanţi ai speciei homo sapiens sapiens şi a primelor structuri ale mediului
sociocultural, astfel încât, ulterior, să nu mai fi avut loc decât un simplu proces de reiterare şi
transmitere a ei de la o generaţie la alta. Dimpotrivă, constituirea ei are un caracter evolutiv-istoric,
multistadial. Forma iniţială a acestei organizări este embrionară, ea fiind mai apropiată de cea a
cimpanzeului decât de cea a omului adult din epoca modernă. Spre deosebire de seria animală, unde
pattern-ul de bază al organizării psihocomportamentale rămâne relativ acelaşi de la o generaţie la
alta în cadrul aceleiaşi specii, în seria evolutivă umană acesta va suferi modificări semnificative de la
o etapă istorică la alta. Sursa principală a unei atare variabilităţi o constituie însăşi dinamica mediului
sociocultural. Ritmul şi amplitudinea schimburilor în configuraţia mediului sociocultural au sporit
aproape în progresie geometrică, impunând restructurări tot mai profunde în sfera vieţii psihice a
noilor generaţii. În epoca actuală, aceste schimbări au devenit atât de rapide (volumul informaţiei se
dublează la fiecare 10 ani), încât chiar una şi aceeaşi generaţie este obligată să-şi restructureze de
mai multe ori în timpul vieţii sistemele de cunoştinţe, de atitudini şi mentalităţi elaborate în cursul
anilor de şcoală şi al adolescenţei.
Putem, aşadar, afirma că prima caracteristică definitorie a psihicului uman o constituie
pregnantul său dinamism evolutiv.

Dacă, în plan biologic, evoluţia omului se consideră demult încheiată, nemaifiind înregistrate
modificări semnificative nici în constituţia fizică, nici în anatomia creierului de când a apărut homo
sapiens sapiens, în plan psihic, evoluţia a rămas permanent deschisă, amplificându-şi tot mai mult
spaţiul de variabilitate intergeneraţii şi interindividuală.
O a doua caracteristică a psihicului uman, care-l deosebeşte fundamental de psihicul animal o
constituie extraordinara lui complexitate. Este unanim admisă teza că psihicul uman reprezintă cel
mai complex sistem dintre toate sistemele reale cunoscute nouă până la ora actuală.
Această complexitate se realizează atât în plan structural-arhitectonic, cât şi în plan funcţional.
Din punct de vedere structural, sistemul psihic uman (SPU) posedă cea mai mare eterogenitate
modală şi cea mai întinsă plajă de variabilitate valorică a componentelor de bază în plan
interindividual.
Pe lângă componentele primare, care sunt, într-o formă sau alta, prezente şi la animale, psihicul
uman are în alcătuirea sa, în cea mai mare parte, componente proprii numai lui, de genul proceselor
secundare superioare: gândirea logică, bazată pe principiul generalizării, abstractizării şi formalizării,
imaginaţia creatoare, memoria istorică, limbajul articulat, funcţia decizională, voinţa deliberativă,
motivaţia socioculturală, funcţia de valorizare (axiologică), emoţiile şi sentimentele superioare de
ordin estetic şi sociomoral, trăsături caracteriale, complexe structuri aptitudinale de execuţie şi
creaţie. Acestea vor genera şi vor susţine din interior o gamă aproape infinită de comportamente şi
activităţi, după care se obiectivează în ultimă instanţă superioritatea omului în raport cu animalul.
Complexitatea structurală a sistemului psihic uman iese şi mai pregnant în relief dacă prezentăm
schema logică de organizare internă a lui. Aceasta se dispune atât pe verticală (ierarhic), cât şi pe
orizontală (fig. 7). Dimensiunea verticală ne dezvăluie caracterul plurinivelar al organizării interne,
delimitarea principalelor subsisteme după criteriul inferior-superior, primar-secundar. Sintetizând
datele şi punctele de vedere produse de evoluţia anterioară a psihologiei, vom identifica trei niveluri
esenţiale ale organizării sistemului psihic uman: nivelul inconştient, nivelul subconştient şi nivelul
conştient.

Trebuie să subliniem aici că, în forma ei elaborată, ideea organizării ierarhice multinivelare a
vieţii psihice a omului aparţine şcolii psihanalitice şi, în primul rând, creatorului acestei şcoli – S.
Freud, prin introducerea celor trei instanţe, dispuse pe verticală: Sinele (id-ul), Supra-eul (super ego)
şi Eul (Ego).
Astăzi, noţiunea de „organizare multinivelară” se aplică nu numai sistemului psihic în ansamblu, ci
şi funcţiilor şi proceselor particulare, începând cu senzaţia şi terminând cu procesele superioare ale
gândirii.
Nivelul inconştient.
Referiri la existenţa unor fenomene psihice inconştiente găsim încă în sec. XVII, la Leibniz, care
vorbea despre existenţa „percepţiilor mici”, care se produc sub pragul de conştientizare şi pot
influenţa mersul percepţiei şi gândirii conştiente. Mai târziu, Maine de Biran (1766-1824) transformă
noţiunea de „percepţii mici” în cea de „percepţii obscure”, întrucât despre conţinutul lor subiectul nu
poate să relateze nimic în mod direct. La rândul său, G. Fechner (1801-1887), studiind relaţia dintre
intensitatea stimulului şi intensitatea sau claritatea senzaţiei, introduce termenul de „senzaţii
subliminale”, care ca atare nu reuşesc să se individualizeze în câmpul conştiinţei, dar influenţează
prin potenţare sau diminuare (inducţia negativă) pe cele conştientizabile în momentul dat.
Helmholtz (1897) va merge şi mai departe, susţinând existenţa unor raţionamente inconştiente şi
explicând cu ajutorul lor fenomenul insight – găsirea instantanee a soluţiei la o problemă.
În filosofie, ideea existenţei unei vieţi psihice inconştiente sau iraţionale a fost şi mai amplu
susţinută şi dezvoltată în lucrările unor mari gânditori ai sec. XIX, precum Schelling, Schopenhauer,
Nietzsche, Hartman. În interpretarea omului, sec. XIX a dus deja la formularea opoziţiei dramatice
între raţional şi iraţional, între omul-uman şi omul-bestie. Cele două entităţi sunt prezente în structura
fiecărei persoane individuale concrete, dar raportul de forţă dintre ele este variabil şi, de aceea,
controversabil. În interpretarea acestui raport, din nou vom asista la confruntarea a două tendinţe
unilateral-absolutizante şi, implicit, reciprocexclusive: tendinţa raţionalistă, care va afirma
predominarea absolută a forţei raţionalului asupra iraţionalului, a conştientului asupra inconştientului,
şi tendinţa iraţionalistă, care susţinea predominarea absolută a iraţionalului, a instinctului, a „bestiei”
asupra raţionalului, a conştientului, a umanului.
Pe fondul acestei confruntări filosofice, S. Freud se va apleca în mod sistematic, de pe poziţiile
omului de ştiinţă, asupra fenomenelor psihice inconştiente, realizând pentru prima dată o analiză,
descriere şi interpretare închegate, coerente ale acestei realităţi. Meritul principal al lui Freud rezidă
în aceea că a reuşit să spargă tiparele şi zidul prejudecăţilor, în interiorul căruia se cantonase
psihologia vremii, demonstrând necesitatea includerii în psihicul uman a inconştientului, ca o
componentă bazală şi esenţială pentru dinamica personalităţii şi comportamentului cotidian.
În evaluarea şi stabilirea rolului inconştientului în determinarea comportamentului şi activităţii
personalităţii umane, Freud a îmbrăţişat linia filosofică a iraţionalismului.
Astfel, el va conferi inconştientului rolul esenţial în structura „aparatului psihic”, pe seama
elementelor şi forţelor lui fiind pusă întreaga gamă a manifestărilor şi activităţilor omului, inclusiv a
celor de creaţie.
Şi dacă, până atunci, psihologia păcătuia prin faptul că-şi limita domeniul exclusiv la studiul
fenomenelor psihice conştiente, concepţia lui Freud avea să-şi dovedească vulnerabilitatea şi
slăbiciunea printr-o limitare inversă, afirmând că adevăratul obiect de studiu al psihologiei îl
reprezintă inconştientul.
În contextul dat, pe noi ne interesează contribuţia concretă a lui S. Freud la aprofundarea
studiului şi analizei structurii şi conţinutului inconştientului, ca prim nivel al sistemului psihic uman. Şi
nu este nici o exagerare dacă afirmăm că ceea ce se cunoaşte la ora actuală, în această problemă,
se datoreşte aportului şcolii psihanalitice.
Astfel, sintetizând datele reprezentanţilor acestei şcoli, obţinem un tablou extrem de complex al
inconştientului uman. În cadrul acestui tablou, se delimitează, din punct de vedere modal, două
forme: inconştientul colectiv şi inconştientul individual. Pentru Freud, importanţa cea mai mare o are
inconştientul individual, cel colectiv constituind o platformă mai mult sau mai puţin neutră; în schimb,
pentru C. Jung, rolul activ şi determinant în dinamica personalităţii îl joacă inconştientul colectiv, la a
cărui analiză de structură şi conţinut el şi-a adus o contribuţie decisivă.
Inconştientul colectiv este alcătuit din elemente de ordin afectiv, motivaţional, cognitiv şi
executiv-instrumental (acestea din urmă în forma unor scheme interne de răspuns şi comportament),
constituite în cursul evoluţiei istorice a speciei umane şi conservate în straturile profunde ale
memoriei. În pofida discontinuităţii marcate de indivizii concreţi în succesiunea generaţiilor (timpului),
umanitatea prezintă în sine şi o anumită unitate şi continuitate, care se vor manifesta legic şi irezistibil
în tendinţa indivizilor de a se căuta veşnic, de a se recunoaşte şi de a realiza o existenţă de grup,
comunitară. La nivelul fiecărui om, se pune în evidenţă o memorie a speciei, înnăscută, şi o memorie
individuală, structurată în timpul ontogenezei.
După Jung, elementele vieţii psihice ancestrale se articulează în veritabile matrici sau tipare,
denumite de el arhetipuri, care vor ghida din interior, într-un sens imperativ, procesul plămădirii
personalităţii de suprafaţă a individului. Ca întregul edificiu al vieţii psihice, arhetipul este alcătuit pe
principiul interacţiunii antagonice între forţele constructive (ale vieţii) şi cele distructive (ale morţii),
între forţele binelui şi cele ale răului, între iubire şi ură. În arhetip, ca expresie structurată a
inconştientului colectiv, se află practic ceea ce în mod curent se numeşte destin.
Inconştientul individual, aşa cum a fost el analizat de S. Freud, se compune din două
segmente, cu conţinut şi rol diferit în dinamica sistemului personalităţii, şi anume: inconştientul
primar, înnăscut, şi inconştientul secundar, dobândit.
Primul este legat şi exprimă natura biologică a omului. El include tendinţele, pulsiunile, şi
instinctele primare, legate de asigurarea supravieţuirii şi echilibrului fiziologic al organismului. Este
structurat după principiul plăcerii şi al reducerii necondiţionate a stărilor interne de tensiune şi
frustraţie. În centrul tuturor elementelor componente, Freud a aşezat instinctul erotico-sexual sau
complexul libidoului. Motivându-şi opţiunea, Freud afirmă: „dacă acest instinct nu ar fi cel mai
important, atunci actul procreării nu ar începe cu el”. Freud conferă noţiunii de libidou un sens mai
larg, de energie vitală nobilă, care stă la baza tuturor proceselor de dezvoltare şi organizare a
personalităţii. Componenta sexual-genitală nu are decât un rol particular şi, implicit, limitat.
Pe lângă elementele structurale de fond, pe care am putea să le numim hardware, în sfera
inconştientului primar se mai includ: stările onirice (visele care acompaniază somnul), lapsusurile,
inversiunile şi aglutinările verbale, actele ratate. Acestea reprezintă latura funcţională cotidiană a
inconştientului, care se manifestă în cadrul raportării subiectului la situaţiile prezente sau anterioare,
şi am putea să le numim software. În accepţiunea lui Freud, ele sunt modalităţi simbolice, deghizate,
de exprimare a conţinuturilor interne profunde ale inconştientului. Cum acesta nu poate fi observat şi
înregistrat în mod direct, nemijlocit, manifestările simbolice menţionate mai sus devin principala cale
de acces la el. De aceea, toate sunt considerate ca produsul unui determinism implacabil, având, prin
urmare, o semnificaţie precisă, dar ascunsă. Studiul şi interpretarea lor a constituit esenţa metodei
psihanalitice.
Trăsăturile specifice esenţiale ale inconştientului primar le constituie încărcătura energetică
deosebită şi înaltul dinamism, care reflectă variabilitatea sau periodicitatea stărilor de necesitate ale
organismului. În sistemul de personalitate, inconştientul primar corespunde instanţei sinelui.
Inconştientul secundar este format, cu precădere, din consensurile şi experienţele cu rol de
reglementare socioculturală a comportamentelor generate de motivaţia bazală şi care se integrează
ca frâne interne, cu funcţionare automată. Cu alte cuvinte, inconştientul dobândit este „conştiinţa
morală a societăţii”, codificată în forma unui mecanism de autocenzură.
În sistemul personalităţii, el corespunde instanţei supraeului. După Freud, atât inconştientul
primar, cât şi cel dobândit reprezintă structurile cele mai stabile ale personalităţii, ele neevoluând şi
nemodificându-se semnificativ de-a lungul procesului dezvoltării personalităţii. Din această cauză, şi
conflictul dintre sine şi supraeu are un caracter permanent, soluţionarea lui făcând necesară formarea
şi intervenţia celei de a treia instanţe a aparatului psihic – instanţa Eului.
Mergând pe linia desexualizării concepţiei psihanalitice, A. Adler reduce inconştientul la cuplul
„sentimentul inferiorităţii-reacţia de compensare”, a cărui dinamică se transformă în principalul motor
al dezvoltării şi devenirii personalităţii.
Karen Horney, iniţial discipol şi ulterior critic al lui Freud, interpretează inconştientul prin prisma
sentimentului de securitate şi a opusului acestuia – anxietatea. Rolul lui este subordonat relaţiei
individului cu mediul social, unde trebuie căutată şi originea conflictelor. (La Freud, originea
conflictelor era situată exclusiv în plan intern, în antagonismul dintre sine şi supraeu).
La Erich Fromm, inconştientul apare ca forţă irepresivă de înrădăcinare a eului în lume, acesta
fiind condiţia esenţială a echilibrului interior. Modul de relaţionare a individului cu mediul social
depinde nu numai de dotarea instrumental-aptitudinală a celui dintâi şi de permisivitatea celui de-al
doilea, ci, în primul rând, de selectivitatea instinctului sau a sentimentului de înrădăcinare.
K. Wilber (1984), preluând ideea lui Freud despre caracterul eterogen, complex al inconştientului,
subliniază necesitatea admiterii şi a organizării lui după anumite criterii de conţinut sau de funcţie. El
identifică nu mai puţin de cinci tipuri de inconştient, şi anume: 1. inconştientul fundament, alcătuit
din conţinuturi care pot deveni oricând conştiente; 2. inconştientul arhaic, care cuprinde structuri
simple, primitive, moştenite filogenetic; 3. inconştientul submergent, rezultat al mecanismului
refulării sau reprimării; 4. inconştientul „pecete”, format din conţinuturi nerefulate, dar refulabile; 5.
inconştientul emergent, în care se includ structurile profunde, prezente de la naştere, dar
neproiectate încă spre suprafaţa inconştientului fundament.
O chestiune mult discutată este aceea dacă inconştientul trebuie considerat substantiv, deci ca
entitate psihică distinctă, sau adjectiv, ca atribut al organizării psihice integrale. Lui Freud i s-a
reproşat tocmai că el l-a luat ca substantiv, creând prin aceasta o fractură de netrecut între conştiinţă
şi inconştient.
Natura şi rolul funcţional al inconştientului. Deşi părea că natura inconştientului este exclusiv afectiv-motivaţională şi exprimă doar potenţialul energetic-
vectorial al personalităţii, cercetările mai recente au adus o corecţie importantă acestei opinii, demonstrând şi existenţa unei componente cognitiv-
ideatice. Astăzi, este larg acceptată ideea că fluxul informaţiilor recepţionat din afară este procesat nu numai la nivel conştient, ci şi inconştient. Se
confirmă astfel ipoteza emisă în sec. XIX de către Helmholtz cu privire la existenţa raţionamentelor inconştiente. Întrebarea care se pune, în acest caz,
este dacă procesarea de tip inconştient a informaţiilor se concretizează numai sub forma imaginilor sau/şi a cuvintelor. După cum remarca H. Ey (1983),
la această întrebare s-au formulat două răspunsuri divergente: unul susţinând prima variantă (a imaginilor), cealaltă susţinând cea de a doua variantă (a
cuvintelor), inconştientul dispunând de un limbaj propriu prin care comunică. Dar comunicarea pe care o realizează inconştientul nu are un caracter
direct şi deschis ca cea realizată de conştient, ci unul indirect, deghizat, simbolic. Esenţa procesării de tip inconştient a informaţiilor rezidă, aşadar, în a
construi simboluri care să marcheze sau să ascundă ceea ce nu trebuie spus. „Verbalizarea” acestor simboluri se obţine pe cale ocolită, prin metoda
naraţiunii psihanalitice elaborată de Freud. Rolul inconştientului a fost, de asemenea, mult controversat, iniţial existând două poziţii opuse, antagonice:
una susţinută de Freud şi şcoala sa, care absolutiza rolul funcţional al inconştientului, considerându-l factor determinant al conduitei şi sursa internă
majoră a impulsurilor energetice ale dezvoltării personalităţii, şi cealaltă, afirmată de adversarii psihanalizei, îndeosebi de reprezentanţii
introspecţionismului, care negau orice rol pozitiv al inconştientului, considerându-l cauza tuturor relelor şi manifestărilor agresiv-criminale ale omului.
În prezent, opoziţia menţionată s-a estompat, poziţiile antagonice fiind înlocuite cu una realist-moderată, care atribuie inconştientului atât un rol pozitiv,
cât şi unul negativ, primul precumpănind asupra celui de al doilea. Rolul pozitiv poate fi concretizat şi detaliat astfel: a) păstrează şi monitorizează
ansamblul trebuinţelor biologice şi fiziologice şi impune activarea comportamentelor specifice de satisfacere; b) asigură un anumit mod de procesare a
informaţiilor şi realizează „combinaţii subliminale”, cu rol adaptativ-instrumental, pe care le preia conştiinţa în cadrul activităţilor rezolutive şi de creaţie
(vezi intuiţia, inspiraţia); c) asigură pregătirea şi susţinerea activităţii gândirii şi a spontaneităţii inteligenţei; d) prin anumite manifestări ale sale – vise,
reverii – îndeplineşte o funcţie catartică, de detensionare afectivă şi de eliberare; e) este principalul generator al experienţelor transpersonale –
embrionare şi fetale, ancestrale, colective, rasiale; f) asigură continuitatea noastră psihică în timpul somnului, al hipnozei şi al transelor, când controlul
conştiinţei este abolit. Rolul negativ al inconştientului se evidenţiază în: a) generează stările de afect care împing la acţiuni şi comportamente cu caracter
destructiv; b) este sediul instinctului agresivităţii pe care-l poate exacerba şi transforma într-o trăsătură stabilă de personalitate; c) se implică adesea în
mod perturbator în fluxul gândirii şi al activităţii, predispunându-ne la erori.
Subconştientul. Pe scurt, subconştientul ar putea fi definit prin conţinutul memoriei de lungă
durată, care nu se află antrenat în momentul dat în fluxul operativ al conştiinţei, dar care poate fi
conştientizat în situaţii adecvate. El cuprinde, aşadar, informaţii, amintiri, automatisme, deprinderi,
ticuri, stări de set (montaj) perceptiv şi intelectual, tonusul emoţional (fondul dispoziţional), motive. Ca
sferă, subconştientul este incomparabil mai întins şi mai bogat atât decât inconştientul, cât şi decât
conştientul. Dar cea mai mare parte a „elementelor” componente ale sale se află în stare latentă,
alcătuind rezervorul activităţii conştiente curente. Active şi realizabile în comportament în afara
câmpului conştiinţei sunt doar automatismele, deprinderile, obişnuinţele. Dar chiar conţinutul latent al
subconştientului intră în structura stării de pregătire psihică generală a subiectului, influenţând pozitiv
sau negativ desfăşurarea proceselor psihice conştiente, de la percepţie până la gândire.
Ar fi incorect însă să reducem conţinutul subconştientului exclusiv la informaţiile, experienţele şi
actele care provin din conştiinţă; el, în mod firesc, comunică şi cu inconştientul, încorporând, deci, şi
o serie de elemente ale acestuia. Argumentul principal în sprijinul acestei afirmaţii îl constituie
comportamentele „finaliste”, al căror motiv rămâne neconştientizat. De asemenea, automatismele se
declanşează şi se susţin prin acţiunea pulsiunilor şi tendinţelor inconştientului.
Principiul activismului şi dinamicităţii se aplică şi organizării subconştientului. Astfel, el nu trebuie
văzut ca o entitate statică şi pietrificată, lipsit de mişcare interioară, ci, dimpotrivă, ca o organizare
dinamică, în cadrul căreia se produc reaşezări, rearticulări şi reevaluări ale elementelor componente
şi chiar programe pentru activităţile conştiente viitoare. O latură concretă a dinamismului intern al
subconştientului o constituie fenomenele de reminiscenţă, de reproducere selectivă şi de reproducere
fabulatorie a unor informaţii, evenimente sau experienţe anterioare.
În lumina celor de mai sus, trebuie să admitem faptul că subconştientul posedă o anumită
autonomie funcţională, el dispunând de mecanisme proprii de autoîntreţinere şi autoconservare.
Aceste mecanisme sunt stimulate de sus – prin fluxurile conştiinţei, în stare de veghe şi de activitate
orientată spre scop, şi de jos, prin fluxurile inconştientului, în stare de somn sau de conştiinţă
confuză, ce caracterizează stările de ebrietate şi cele provocate de narcotice.
Visele, deşi îşi au punctul de pornire în inconştient, ele se finalizează şi se „depozitează” în sfera
subconştientului, şi anume, în etajul superior al acestuia, ceea ce face posibilă conştientizarea şi
relatarea conţinutului lor imediat după trezire.
Importanţa subconştientului nu o putem nicicum subestima, fiind greu de imaginat existenţa
psihică normală a omului fără prezenţa şi funcţionalitatea lui.
În primul rând, el asigură continuitatea în timp a Eului şi permite conştiinţei să realizeze integrarea
sub semnul identităţii de sine a trecutului, prezentului şi viitorului. Ştim că în cazurile amneziilor totale
– anterograde sau retrograde –, identitatea de sine este puternic alterată, relaţionarea subiectului cu
lumea fiind profund perturbată. În al doilea rând, subconştientul dă sens adaptativ învăţării, permiţând
stocarea informaţiei şi experienţei pentru uzul ulterior. În desfăşurarea oricărui proces conştient, chiar
dacă el este „provocat” şi se raportează la un obiect sau la o situaţie externă concretă, subconştientul
se conectează în mod necondiţionat la experienţa anterioară, atât în forma operaţiilor (sau
transformărilor), cât şi în cea a modelelor informaţionale-imagistice sau conceptuale. În fine, în al
treilea rând, subconştientul asigură consistenţa internă a conştiinţei, durabilitatea ei în timp; în afara
aportului său, conştiinţa s-ar reduce la o simplă succesiune a clipelor, a conţinuturilor senzaţiilor şi
percepţiilor imediate, devenind imposibile funcţiile ei de planificare şi proiectivă. Deşi, fireşte,
menţinerea în stare optimă a cadrelor de referinţă ale conştiinţei reclamă permanenta comunicare
senzorială (izolarea senzorială pe o durată mai mare de 5-6 zile produce perturbări serioase în
dinamica internă a conştiinţei), subconştientul este indispensabil pentru desfăşurarea unei activităţi
mintale conştiente „independente”, adică în absenţa influenţei directe a obiectelor sau fenomenelor
externe.
Conştientul. În capitolul consacrat obiectului psihologiei am trecut în revistă controversele purtate
şi exagerările făcute în definirea locului şi rolului conştiinţei, exagerări care au mers de la
absolutizarea ei, considerându-se că atributul psihicului trebuie să-l posede numai stările şi faptele de
conştiinţă (psihologia introspecţionistă a conştiinţei), până la negarea şi aruncarea peste bord a ei,
considerându-se că ea este un simplu epifenomen, iluzie, o invenţie metafizică (în psihologia
behavioristă clasică, varianta watsoniană).
Din fericire, psihologia contemporană a reuşit să depăşească în plan metodologic aceste opoziţii
şi absolutizări unilateral-exclusiviste şi să găsească modalitatea unei abordări mai mult sau mai puţin
congruente şi unitare a conştientului. Fireşte, aceasta nu înseamnă că în toate lucrările consacrate
problemei conştiinţei şi conştientului găsim aceleaşi idei şi aceleaşi aspecte. Complexitatea extremă
a fenomenului impune delimitări şi centrări pe o latură sau alta, pe o trăsătură sau alta. Dar nimeni
nu-şi mai însoţeşte demersul său de pretenţia că acesta este singurul posibil, singurul adevărat şi, în
acelaşi timp, exhaustiv.
Important este faptul că, astăzi, nimeni nu mai reduce viaţa psihică a omului doar la conştiinţă şi
nimeni nu mai neagă realitatea conştiinţei şi necesitatea de a fi cercetată şi explicată ca atare. Toată
lumea este de acord că ea, conştiinţa, reprezintă o componentă, o formă sau un nivel al organizării
psihice generale. De asemenea, toată lumea este de acord că aceasta este componenta cea mai
nouă din punct de vedere filogenetic, cea mai complexă în ordine structurală şi funcţională şi cel mai
puternic dezvoltată şi afirmată la om. În fine, întâlnim un acord cvasiunanim în a considera drept
caracteristici esenţiale ale conştiinţei discriminarea, disocierea, medierea, delimitarea, opoziţia Eu-
lume, subiectiv-obiectiv, decentrarea (raportarea la sine de pe poziţiile altuia), evaluarea-
autoevaluarea, orientarea spre scop stabilit anticipat, atribuirea şi crearea de semnificaţii, realizarea
şi afirmarea entităţii şi identităţii Eului prin crearea şi menţinerea controlului asupra coordonatelor
orizontului temporar.
Sigur, în abordările concrete, apar deosebiri de vederi şi elemente de controversă. Astfel, în
abordarea determinaţiei structurale (arhitectonice), unii definesc conştiinţa sumativ (ansamblul
funcţiilor şi proceselor psihice particulare, cognitive, afective şi motivaţionale), alţii rezumativ-selectiv,
acordând ponderea principală, de exemplu, proceselor superioare ale gândirii sau structurilor şi
funcţiilor axiologice sau structurilor şi funcţiilor morale (vezi, în acest sens, dictonul frecvent invocat în
epoca revoluţiei tehnico-ştiinţifice: „ştiinţă fără conştiinţă nu înseamnă nimic” sau „ştiinţa fără
conştiinţă devine antiumană”).
A admite, fără rezerve, prima definiţie înseamnă a condiţiona atributul conştientului de prezenţa
întregii „sume” a proceselor psihice particulare, ceea ce, evident, contravine realităţii, care ne arată
că aceste procese sunt conştiente nu numai atunci când sunt luate toate împreună, ci şi când se
manifestă fiecare separat – ca senzaţie, ca percepţie, ca gândire, ca memorie, ca trăire emoţională
etc.
A admite, de asemenea, necritic, cea de a doua definiţie înseamnă a explica întregul printr-una din
părţile sale componente, ceea ce, evident, ar duce nu la rezolvarea problemei, ci la estomparea ei.
În faţa unei asemenea situaţii, cea mai bună soluţie este de a defini structural conştiinţa ca un
nivel specific, calitativ superior al organizării psihice, caracterizat printr-o emergenţă integrativă
ireductibilă şi atingând coeficientul de complexitate cel mai înalt la om. Din punct de vedere genetic,
structura conştientă are un caracter dobândit, evoluează istoric, pe măsura dezvoltării funcţiilor
rezolutiv-integrative ale creierului şi a diversificării, sub aspect cantitativ şi calitativ, a mediului
sociocultural, şi se elaborează, individual, în ontogeneză. Este subsistemul cel mai deschis la
schimbare şi evoluţie al psihicului uman. Formarea şi integrarea în plan psihologic sunt mijlocite şi
susţinute de principiul verbalizării, care postulează rolul de factor potenţator, reglator şi optimizator al
limbajului articulat în dezvoltarea psihică generală a omului. Dezvoltarea structurală a
conştiinţei a avut şi are un caracter sinuos, inegal şi contradictoriu atât la nivel de grup, cât şi la nivel
individual, diferitele componente luând valori semnificativ diferite atât pe coordonata diacronică
(deosebiri între generaţii), cât şi pe cea sincronică (deosebiri interindividuale în cadrul aceleaşi
generaţii). La omul contemporan aparţinând culturii occidentale, se apreciază că, în structura
conştiinţei, au devenit precumpănitoare componentele cognitiv-instrumentale, cele de ordin afectiv-
moral rămânând relativ în urmă şi ocupând un loc secundar, subordonat; la omul contemporan
aparţinând culturii orientale, ponderea principală o deţin componentele afectiv-morale şi axiologice,
cele cognitiv-instrumentale având un rol subordonat (mai ales la reprezentanţii religiilor
fundamentaliste). Aceasta ne arată că, deşi legile psihologice generale care guvernează procesul
concret de elaborare a structurii interne a conştiinţei individuale sunt comune tuturor indivizilor umani,
conţinuturile asupra cărora acţionează şi efectele (rezultatele) lor diferă în limite foarte largi de la un
cadru sociocultural la altul şi de la un individ la altul.
Ca nivel specific al organizării psihice, conştientul posedă atât o eterogenitate şi diversitate
structurală internă, punând în evidenţă o întreagă gamă de componente modale diferite şi ireductibile
unele la altele, cât şi o unitate de ansamblu, supraordonată, care face ca fiecare proces particular
concret să apară ca reprezentant al ansamblului şi să posede atributul esenţial de a fi fapt de
conştiinţă.
Deosebiri de vederi întâlnim şi în interpretarea determinaţiei funcţionale a conştiinţei, delimitându-
se o orientare statică şi una dinamică.
Pentru prima, conştiinţa apare preponderent ca un „câmp” sau „o scenă iluminată”, cu zone de
claritate diferită – de la maxim la minim, obscur. Wundt a fost unul dintre promotorii acestei orientări.
Pentru el, conştiinţa reprezintă „locul” unde se desfăşoară procesele psihice ale subiectului normal în
stare de veghe. El delimita un câmp de privire al conştiinţei (Blick-feld) şi un punct de maximă
claritate ale ei (Blick-punkt). O impresie intrată în câmpul de privire al conştiinţei era apercepută, pe
când una ajunsă în punctul de maximă claritate era percepută. La rândul său, K.Bühler considera
conştiinţa ca un „efect de iluminare” produs în centrul câmpului ei. Psihologia gestaltistă merge şi mai
departe, interpretând-o ca „efect de echilibru” determinat de izomorfismul dintre stările câmpurilor
fizice externe şi cele ale câmpurilor biofizice interne (cerebrale), „buna formă” şi „insight-ul” fiind
puncte culminante finale ale

fenomenului. Chiar în a doua jumătate a sec. XX, subordonarea laturii funcţionale a conştiinţei
noţiunii de câmp a continuat să fie susţinută ca legitimă, din punct de vedere metodologic, şi fertilă,
din punct de vedere ştiinţific. Astfel, în lucrarea de referinţă a lui Henri Ey, publicată în 1963, putem
citi: „Pe cât este de greu să se evite cuvântul «câmp» atunci când se vorbeşte despre conştiinţă, pe
atât e de important să nu se recurgă la el” (ed. lb. română, 1983, p. 116). Cea care este statică
(invariantă în timp) este configuraţia sau schema de organizare a conştiinţei; conştientul trăit are un
caracter actual şi el este schimbător, dinamic.
Orientarea dinamică accentuează procesualitatea, temporalitatea, şi ea a fost prefigurată de W.
James, în 1881, în faimosul articol programatic The Stream of Consciousness (Torentul conştiinţei).
În acest articol, W. James arată că trăsătura definitorie esenţială a conştiinţei în calitatea sa de fapt
fundamental al vieţii psihice este curgerea. Această trăsătură se concretizează şi se dezvăluie printr-
o succesiune de patru ipostaze principale, şi anume: a. fiecare „stare” tinde să se integreze unei
conştiinţe individuale; b. în orice conştiinţă individuală, stările sunt întotdeauna în curs de schimbare;
c. orice conştiinţă este sensibil continuă; d. conştiinţa se interesează de anumite elemente şi
neglijează altele, ea nu încetează de a le primi pe unele şi de a le respinge pe altele, deci, de a opera
selecţii (James, 1929, p. 197). Torentul conştiinţei este continuu, compact, eterogen şi ireversibil sub
aspectul trăirii experienţiale.
Noi considerăm că dacă ireversibilitatea este valabilă pentru momentul trăirii, ea nu se mai
confirmă pentru încărcătura informaţionalobiectivă a conţinutului conştiinţei, respectiv, a
evenimentelor şi situaţiilor percepute şi trăite de subiect. Una din valenţele funcţionale ale organizării
psihice de tip conştient o constituie tocmai funcţia recursivă (refacerea pe plan mental a unei serii de
operaţii sau transformări în ordine inversă, de la punctul terminal către punctul iniţial T1 → T2 → T3
→ T4 .... → Tn → Tn → .... T4 → T3 → T2 → T1) şi analiza retroactivă. Conştiinţa, ca organizare
activă, finalistă şi deliberativ-intenţională, aduce cu sine în dinamica vieţii psihice şi reversibilitatea;
ea este singura forţă din noi care se opune, în plan operaţional, legii scurgerii ireversibile a timpului,
impunând şi o „scurgere” înapoi a acestuia, fie şi în mod relativ. Orizontul temporar propriu conştiinţei
şi în interiorul căruia ne mişcăm noi în plan subiectiv, ideal, nu posedă doar sensul direct: trecut →
prezent → viitor, ci şi sensul indirect: viitor → prezent → trecut.
Pe continuumul torentului conştiinţei, W. James a delimitat două tipuri de stări: substantive şi
tranzitive*. Stările substantive exprimă „opririle”, iar cele tranzitive – zborurile conştiinţei. Specific
pentru conştiinţa înţeleasă ca „torent” este trecerea neîntreruptă de la o stare substantivă la alta tot
substantivă. Stările tranzitive sunt suportul transformărilor „insesizabile” care împing înainte fluxul
spre o nouă stare substantivă. Cum între starea substantivă actuală şi cea următoare există o relaţie
de succesiune logică, curmarea stării tranzitive, intermediare, atrage după sine alterarea cursivităţii şi
coerenţei actului psihic dat (percepţie, reprezentare, gândire).
H. Wallon se numără şi el printre partizanii abordării dinamice. Referindu-se expres la această
problemă, el afirmă: „O stare de conştiinţă nu are o existenţă absolută, definitivă, imuabilă; ea rezultă
dintr-un concurs situaţional de factori, unii din ei mai mult sau mai puţin trecători, alţii mai durabili,
datorită anumitor condiţii, chiar dacă a încercat să mai fie actuală, ea continuă să fie posibilă (Wallon,
1924, p. 487) Adept şi al principiului evoluţiei (genetic), Wallon vede dinamica conştiinţei şi ca
mişcare ascendentă de la haotic la organizat, de la amorf la diferenţiat, individualizat. Acest aspect al
dinamicii în şi prin organizare a fost dezvoltat mai ales de L.S. Vâgotski. Acest autor consideră că
mişcarea conştiinţei este subordonată fie unui obiectiv evolutiv, atingerea unei trepte superioare de
organizare, fie unuia finalist (instinctual-adaptativ), satisfacerea unei stări de necesitate a subiectului.
Din punct de vedere structural, torentul conştiinţei, spre deosebire de fluxurile subconştientului,
se desfăşoară printr-un factor mediator, denumit semn, şi se concretizează în „construcţia” unor
sisteme de semnificaţii. La baza construcţiei acestor sisteme stau conexiunile, interacţiunile şi
interdependenţele dintre procesele psihice particulare. Un asemenea punct de vedere îl putem
denumi dinamic-constructivist.
Prezentarea de mai sus ne conduce la următoarea concluzie: latura structurală şi cea
funcţională ale conştiinţei sunt indisociabile şi interdependente; structura pune în evidenţă
coordonatele de definiţie ale conştiinţei ca organizare reală, ontologic ireductibilă; latura funcţională
evidenţiază rolul adaptativ al conştiinţei, esenţa ei ca formă supremă a vieţii de relaţie. În abordarea
laturii structurale, trebuie să se pună în evidenţă, pe de o parte, diversitatea şi eterogenitatea modală
a componentelor – conţinuturi şi procese informaţional-cognitive şi afectiv-motivaţionale, iar pe de
altă parte, schema logică de articulare şi interacţiune a acestor componente. La rândul ei, latura
funcţională trebuie interpretată ca unitate dialectică între stare şi transformare, între statica
funcţională şi dinamica funcţională (fig. 8).
* Aceşti termeni au fost preluaţi şi utilizaţi de M. Ralea pentru explicarea sistemului personalităţii.
Fig. 8. Continuumul activismului cerebral şi dinamica vieţii psihice
Totodată, în definirea şi interpretarea de ansamblu a conştiinţei, trebuie să evităm ermetizarea şi
izolarea ei de activitate şi comportament. Nici descrierea şi nici explicarea ei nu sunt complete şi cu
atât mai puţin convingătoare, fără invocarea evidenţei comportamentale. Fără controlul realităţii
comportamentelor, discuţia despre conştiinţă poate ieşi foarte uşor din domeniul ştiinţei, trecând în
cel al speculaţiilor steril-fanteziste, cum s-a întâmplat de altfel în istoria psihologiei.
Fiind un continuum structural-funcţional atât de întins, trebuie să specificăm dacă-l descriem prin
minimum, prin medium sau prin maximum. Cu alte cuvinte, vom defini conştiinţa pe baza valorilor
inferioare, a valorilor medii sau a valorilor superioare ale descriptorilor? Probabil că răspunsul cel mai
adecvat ar fi: descrierea de tip eşantioane corelate. Aceasta înseamnă că abordarea psihologică se
deosebeşte de cea filosofică prin cuplarea ei la realitatea concretă. (Modul filosofic devine din acest
motiv total inoperant în analiza individual-concretă a conştiinţei). Dacă aplicăm însă metoda
deductivă, dar circumscrisă criteriilor de ordin comportamental-performanţial, atunci putem elabora un
model-etalon ideal a ceea ce trebuie să însemne conştiinţa la limita sa superioară, posibil de atins
teoretic, dar greu sau imposibil de atins practic, la nivelul individului concret, aici şi acum. Un
asemenea model va avea o valoare operaţională reală, permiţând o analiză diagnostică mult mai
relevantă şi obiectivă a organizării conştiente în plan individual.
Indicatori comportamentali pentru evaluarea existenţei şi funcţionalităţii conştientului la
om. Oricât de riguroasă ar fi o definiţie, ea nu va putea exprima niciodată întreaga bogăţie de
aspecte, trăsături şi funcţii particulare pe care le presupune nivelul conştient al sistemului psihic
uman. De aceea, în practica psihologică, devine indispensabil recursul la indicatorii comportamentali,
la conţinutul şi formele principale de activitate care caracterizează omul ca subiect, ca personalitate.
Astfel, la întrebarea cheie „ce înseamnă a fi conştient, în ce se concretizează acest atribut?”, cel mai
adecvat este să identificăm, la nivelul comportamentului şi activităţii, un minimum de indicatori şi
trăsături obiective şi comparabile. Valorile acestora, exprimate cantitativ sau calitativ, ne permit să
facem inferenţe despre gradul de organizare şi funcţionare a conştientului.
Vom prezenta, cu titlu exemplificator, câţiva asemenea indicatori, lista rămânând deschisă.
a. Starea de veghe (vigilenţa). Opusă stării de somn, starea de veghe este prima condiţie şi, în
acelaşi timp, primul indicator comportamental al punerii în priză a mecanismelor şi structurilor
conştiente. Starea de veghe se exteriorizează în două forme: pasivă (subiectul în stare de repaus
static, neefectuând nici o activitate externă observabilă; de obicei, privirea fie se menţine fixă, fie se
plimbă absentă peste obiectele din jur) şi activă (subiectul pune în evidenţă componente ale reflexului
de orientareinvestigare, explorarea câmpului vizual, desprinderea şi fixarea unor obiecte, schimbarea
poziţiei spaţiale etc.). Din punct de vedere comportamental, forma pasivă poate avea două
semnificaţii: absenţa unui flux concret al conştiinţei, realizându-se doar starea de conştienţă, sau
prezenţa unui proces mental reflexiv sau a unei stări de meditaţie, fără exteriorizări motorii. Prin
recurgerea la înregistrări bioelectrice, se pot uşor diferenţia cele două forme ale stării de veghe:
pentru forma pasivă, EEG va releva dominanţa ritmului alfa (α), în timp ce pentru forma activă, va
pune în evidenţă predominarea ritmului beta (β). În afara stării de veghe, conştientul nu se poate
manifesta; în somn, subiectul trece în stare latentă, putând fi trezit cu stimulări externe şi putându-şi
relua activitatea conştientă; în coma profundă, conştientul este practic abolit, subiectul neputând fi
trezit cu stimuli externi, nici măcar cu cei nocivi. Aşadar, observând un om în stare de somn sau de
comă, acest indicator comportamental îl vom interpreta ca absenţă, în momentul respectiv, a
psihicului conştient.
b. Prezenţa de sine. După cum am văzut, simpla prezenţă a stării de veghe nu poate fi interpretată
întotdeauna ca argument al existenţei conştientului în acţiune. Pentru înlăturarea acestei îndoieli,
apelăm la un alt indicator pe care noi îl numim „prezenţa de sine”. Acesta este un indicator complex,
incluzând, din punct de vedere experimental, mai multe „elemente” şi „verigi”:
• identitatea Eului, concretizată în răspunsuri corecte la următoarele întrebări: „cum te cheamă?”; „ce
vârstă ai?”; „ce sex eşti?”; „anul, luna şi ziua naşterii?”; „ce profesie ai?”; „eşti căsătorit?”; „ai făcut
armata?”; „când ai terminat şcoala, facultatea?”;
• orientarea în propria persoană, care se apreciază după corectitudinea răspunsurilor la întrebări şi
solicitări de genul: „ce culoare au ochii tăi?”; „ce culoare are părul tău?”; „ce formă are faţa ta?”; „ce
înălţime ai?”; „care este mâna, piciorul, ochiul drept, respectiv, stâng?”; „încrucişează mâinile!”; „pune
degetul arătător al mâinii drepte pe lobul urechii stângi!” etc.;
• orientarea în timp, pe care o evaluăm prin întrebări de genul: „ce zi a săptămânii este astăzi, dar
ieri, dar mâine?”; „în ce lună suntem?”; „în ce dată suntem?”; „în ce anotimp?”; „ce vine după iarnă?”
etc.
• orientarea în spaţiu, testabilă prin întrebări de tipul: „unde este Apusul?”; „unde este Miază-
Noapte?”; „unde este Sudul?”; „cum ajungi de acasă la serviciu, la şcoală etc.?”; „ce înseamnă la
stânga, la dreapta, înapoi, înainte?”; „în ce localitate ai domiciliul?” etc.;
• pregnanţa traiectoriei biografice – poate fi evaluată după capacitatea de reamintire a cât mai multor
evenimente din viaţă.
c. Orientarea relaţională interpersonală – este un indicator comportamental esenţial al prezenţei şi
funcţionării normale a conştientului. Îl putem determina şi evalua după răspunsurile pe care subiectul
le dă la întrebări de genul: „cine sunt părinţii tăi?”, „ai fraţi, surori – câţi, câte?”, „al câtelea copil eşti la
părinţi?”, „ce este pentru tine fratele mamei tale?”, „dar sora tatălui tău?”, „ce eşti cu copiii sorei
mamei tale?”, „ce înseamnă să fii prieten cu cineva?”, „ce înseamnă să doreşti binele cuiva?”, „ce
înseamnă să fii în relaţie de duşmănie cu cineva?”, „ce părere are persoana X despre tine?”, „crezi că
ai prieteni la şcoală, la locul de muncă?”, „cum te comporţi cu subalternii sau cum te porţi cu şeful?”
etc.
d. Orizontul informaţional – este un indicator care defineşte statutul de model cognitiv intern al
lumii externe. A fi conştient înseamnă a şti ceva despre altceva. Conştiinţa mai poate fi definită, din
acest punct de vedere, ca un sistem închegat de cunoştinţe elaborate şi asimilate în cursul dezvoltării
ontogenetice, prin intermediul limbajului (cuvântului). Astfel, volumul cunoştinţelor active despre
obiectele şi fenomenele naturii şi societăţii condiţionează gradul de organizare, în plan cognitiv, a
nivelului conştient al sistemului psihic uman. (Am arătat mai sus că, în psihologie, s-a manifestat
puternic tendinţa de a reduce conştiinţa la activitatea de cunoaştere).
Prin întrebări adecvate şi metodic înlănţuite, de tipul „ce este acesta, ce sunt acestea?”, „ce ştii
despre cutare lucru sau eveniment?”, „ce proprietăţi posedă obiectul X sau Y ?”, „cum se poate defini
obiectul, evenimentul, fenomenul X?”, explorarea orizontului informaţional trebuie să permită
stabilirea volumului general al cunoştinţelor unui subiect despre lumea fizică şi societate (latura
cantitativă) şi corectitudinea lor, adică determinaţia lor semantică şi pragmatică (evocarea selectivă
corectă a răspunsurilor la întrebări de genul celor prezentate mai sus).
e. Capacitatea rezolutivă – este un indicator esenţial pentru evaluarea nivelului funcţional al
structurilor cognitive ale conştiinţei. Ea se manifestă într-o gamă foarte întinsă de situaţii, care
reclamă stabilirea unor relaţii logice între elemente, între datele experienţei anterioare, precum şi
efectuarea unor operaţii (transformări) asupra informaţiei în vederea obţinerii unei soluţii, a unui
rezultat, conform cu anumite criterii şi cerinţe date. Ca principale modalităţi de evidenţiere a
capacităţii rezolutive, menţionăm:
• dezvăluirea sau stabilirea legăturilor cauzale sau de condiţionare în succesiunea evenimentelor
(formularea unor răspunsuri corecte sau plauzibile la întrebările „de ce?”, „din ce cauză”?) (a fi
conştient înseamnă a reflecta obiectele şi fenomenele externe prin prisma principiului şi legii
determinismului, a legii cauzalităţii);
• analiza criterială a unor mulţimi de obiecte concrete şi extragerea însuşirilor lor comune şi esenţiale,
pentru elaborarea unor modele informaţionale conceptuale supraordonate (clase, categorii) – (a fi
conştient înseamnă a fi capabil să realizezi generalizări şi să operezi cu concepte);
• dezvăluirea şi formularea caracteristicilor şi legilor generale ale obiectelor şi fenomenelor date în
experienţa senzorială;
• rezolvarea problemelor, adică găsirea unor răspunsuri adecvate la situaţii lacunare, ambigui, slab
definite: această activitate mentală îmbracă o formă standardizată sau algoritmică şi alta euristică,
ambele obligatorii şi necesare pentru atestarea unei funcţionări normale a conştientului;
• realizarea de conexiuni corecte din punct de vedere logicogramatical între noţiuni (judecată) şi între
judecăţi (raţionament), în vederea obţinerii unor date sau adevăruri noi, pornind de la date şi
adevăruri cunoscute;
• înţelegerea – decodificarea corectă, din punct de vedere semantic, a noilor informaţii, cunoştinţe
sau evenimente experienţiale, testabilă după gradul de adecvare a raportării subiectului la realitatea
desemnată (extralingvistică); în sfera structurilor verbale (lingvistice), înţelegerea rezidă în stabilirea
de corespondenţe semantice definite între cuvinte şi propoziţii (sinonimii) şi în elaborarea unor
definiţii corecte ale noţiunilor prezentate izolat, una câte una;
• interpretarea – stabilirea, pe baza decodificării semantice prealabile, a unor legături adaptative între
cunoştinţe, noţiuni, mesaje şi stările de motivaţie ale subiectului; aceasta se poate evalua, fie
observând comportamentul instrumental al subiectului la prezentarea unor mesaje, fie adresându-i
întrebări de genul: „la ce foloseşte obiectul X?”, „ce se poate face cu obiectul Y?”, „cum se foloseşte
obiectul Z?” etc.;
• previziunea – elaborarea şi formularea unor judecăţi privind deznodământul unor evenimente sau
starea viitoare a unui sistem, pornind de la datele despre starea lor anterioară şi actuală; o putem
evalua punând în faţa subiectului o listă de situaţii şi cerându-i să se pronunţe asupra a ceea ce
crede că se va întâmpla sau va urma;
• constructivitatea proiectivă (generativă) – crearea de modele şi proiecte mintale pentru
transformarea unui obiect real existent sau pentru obţinerea unui obiect nou, inexistent ca atare în
realitate; această latură a capacităţii rezolutive reflectă în modul cel mai pregnant rolul
activtransformator al conştiinţei, datorită căruia omul nu se adaptează pasiv la o realitate dată, ci
tinde să modifice şi să transforme această realitate în concordanţă cu nevoile şi scopurile sale sau să
creeze o realitate nou.
f. Orizontul motivaţional – raportul dintre forţa motivelor primare, care-şi au sursa în natura
biologică a omului, şi forţa celor secundare, care-şi au originea în modul de existenţă sociocultural al
său. În plan com portamental, acest raport va determina dominantele în sfera preocupărilor şi
activităţilor cotidiene şi, corespunzător, tipul axiologic de personalitate – egoist-mercantil, pentru care
sensul vieţii va consta în asigurarea confortului material, a bunului trai ca scop în sine, sau altruist-
spiritual, pentru care sensul existenţei constă în punerea propriilor capacităţi în slujba aşteptărilor şi
nevoilor celorlalţi şi în satisfacerea nevoilor spirituale – de cunoaştere, estetice, etice, religioase etc.
Pe de altă parte, orizontul motivaţional cuprinde şi proiectarea personalităţii în viitor, prin
intermediul unor structuri psihice specifice, constituite la nivelul conştientului, ca, de pildă: dorinţele,
aspiraţiile şi idealurile.
Din acest punct de vedere, putem spune că organizarea conştientă va fi cu atât mai bine
elaborată şi mai eficientă, cu cât ea va realiza structuri proiective mai puternice, mai bine
circumscrise şi mai direct întemeiate pe principiul posibilităţii şi realităţii (stabilirea unei corelaţii
adaptative între dorinţe, aspiraţii şi idealuri, pe de o parte, şi capacităţile proprii, pe de altă parte).
Pentru explorarea şi evaluarea orizontului motivaţional, pe lângă metoda analizei biografice, avem la
dispoziţie diferite chestionare, scale, probe proiective şi teste obiective de personalitate. Toate
celelalte condiţii fiind egale, în principiu, putem lua ca reper următoarea aserţiune: organizarea
conştientă se situează la un nivel cu atât mai înalt, cu cât este mai dezvoltat subsistemul motivaţiei
secundare, de sorginte socioculturală, şi cu cât acesta subordonează mai deplin, din punct de vedere
funcţional, subsistemul motivaţiei primare, de natură biologică.
g. Autoguvernarea-autoorganizarea – exprimă una dintre cele mai importante funcţii ale
conştiinţei, funcţia de comandă-control asupra întregii dinamici a relaţiei omului cu lumea externă şi
cu sine însuşi (autoraportarea sau autorelaţionarea). Aşa cum am arătat, însăşi apariţia conştiinţei ca
un nou nivel al organizării psihice a fost determinată şi subordonată realizării unei echilibrări optime a
individului cu un mediu existenţial de complexitate crescândă şi cu o saturaţie tot mai mare în situaţii
problematice. Or, în asigurarea unei asemenea echilibrări, un rol esenţial îl joacă funcţia de reglare
(comandă-control) a conştiinţei, căreia i se subordonează funcţia informaţional-cognitivă şi cea de
proiecţie-creaţie (generativă).
Spre deosebire de autoreglarea de tip inconştient, care este eminamente de stabilizare,
homeostatică, şi se realizează pe baza feedback-ului negativ, autoreglarea de tip conştient se
realizează prin acumularea schimbărilor sau variaţiilor în sistemul psihocomportamental, pe baza
feed-back-ului pozitiv antientropic, a feed-through-ului (conexiunii reglatoare de mediere) şi a feed-
before-ului (conexiunii reglatoare de prospectare, anticipare).
Corespunzător, conştiinţa va realiza forme superioare de autoreglare, în care se valorifică selectiv
şi specific potenţialităţile instrumentale ale tuturor componentelor sale particulare – cognitive,
afective, motivaţionale, volitive etc. Astfel, la nivelul ei, se pun în evidenţă: autoreglarea dinamică, de
urmărire, care stă la baza finalităţii eficiente a acţiunilor al căror obiect îşi modifică succesiv şi aleator
poziţiile şi direcţiile în spaţiu; autoreglarea de transformare, prin intermediul căreia se realizează
acţiunile externe directe, de modificare a formei şi volumului obiectelor materiale din jur, în
concordanţă cu anumiţi parametri şi etaloane (activitatea de producere a uneltelor, a bunurilor
necesare satisfacerii trebuinţelor), sau acţiunile mentale interne, efectuate asupra imaginilor,
reprezentărilor, conceptelor, schemelor, proiectelor şi planurilor, în vederea obţinerii unor rezultate
concrete la problemele abordate; autoreglarea proiectivă sau de creaţie, care rezidă în unirea, într-o
schemă funcţională unitară, a verigii mentale interne de elaborare a proiectului unui obiect şi a verigii
senzorio-motorii externe de realizare a schemei (schiţei) lui şi, apoi, de transpunere a acestei scheme
în realitate; (când avem de a face cu creaţia de tip spiritual – elaborarea de teorii de sisteme formale,
de opere literare etc. –, nematerializabilă obiectual, autoreglarea proiectivă constă în asigurarea
ordinii şi coerenţei interne, potrivit exigenţelor logico-gramaticale, sintactico-semantice, astfel încât
„produsul” obţinut să posede individualitate emergentă şi să aibă o semnificaţie); autoreglarea de
optimizare, care stă la baza procesului de perfecţionare-completare, exersare, consolidare – a
schemelor şi procedeelor de acţiune dobândite anterior; autoreglarea de dezvoltare, care derivă din
caracterul dinamic-evolutiv al psihicului uman şi asigură, prin feed-back-ul pozitiv antientropic,
trecerea succesivă a conştiinţei de la organizări elementare, slabe, la organizări mai complexe şi
bune. În mod concret, autoreglarea de dezvoltare presupune realizarea unor procese specifice de
organizare – formarea unor comportamente noi, a unor conţinuturi noi, a unor conexiuni funcţionale
noi, care vor determina în timp subiectul să se raporteze la lumea externă de pe poziţiile unei
organizări interne noi a vieţii sale psihice conştiente; autoreglarea de interacţiune interpersonală, în
cele două forme principale ale sale – cooperarea şi competiţia –, asigură controlul şi modelarea
comportamentului propriu, în funcţie de natura sarcinii sau situaţiei sociale şi de obiectivele activităţii
în care este angajat subiectul; autoreglarea de anticipare, care constă în analiza mentală a
rezultatului sau obiectivului acţiunii înainte de efectuarea practică a acesteia şi în intro-ducerea unor
eventuale corecţii; ea are la bază mecanismul feed-before, adică de alimentare informaţională
proiectivă – de la ce se cere, de la etalon la rezultat (acesta se deosebeşte de feed-back, care
înseamnă alimentare informaţională înapoi, post factum, de la rezultat la etalon, de la ceea ce s-a
obţinut, la ceea ce trebuie obţinut).
h. Planificarea acţiunii şi stabilitatea scopului – reprezintă un indicator extrem de important pentru
analiza stării şi funcţionării nivelului conştient. În primul rând, aşa cum am arătat, activitatea în plan
extern constituie premisa obiectivă indispensabilă a genezei şi dezvoltării conştiinţei, atât în plan
istoric, cât şi în plan ontogenetic. În al doilea rând, pe măsura formării şi consolidării conţinuturilor şi
structurilor sale interne, conştiinţa devine principalul factor mediator şi organizator al activităţii.
Specificul integrării la nivel conştient a activităţii constă în delimitarea şi individualizarea, ca entităţi
psihologiceşte distincte, a verigilor componente de bază: a. motivul, b. scopul, c. mijlocul. Aceasta
creează posibilitatea analizei geneticevolutive a fiecărei verigi, prin raportarea la anumite criterii şi
condiţii (restrictive, permisive, favorizante, axiologice etc.), ceea ce sporeşte considerabil calitatea
fazei pregătitoare a acţiunii şi a procesului decizional, de alegere a variantei optime din cele posibile
la momentul dat.
Planificarea este una din funcţiile adaptativ-instrumentale esenţiale ale conştiinţei, ea constând în:
a. înregistrarea şi analiza stării de necesitate sau a motivului şi stabilirea gradului său de importanţă
şi urgenţă; (în funcţie de rezultatul acestei operaţii, motivul este acceptat şi menţinut sau respins –
amânat sau pur şi simplu reprimat); b. elaborarea şi formularea scopului, ce anume trebuie făcut,
întreprins pentru satisfacerea motivului – dobândirea obiectului şi efectuarea aşa-numitului
comportament de finalizare a satisfacerii motivului dat; c. căutarea, identificarea şi adoptarea
mijloacelor (instrumentaţiei) corespunzătoare dobândirii şi luării în stăpânire a obiectului de
satisfacere a stării de necesitate şi atingerii scopului; d. prevederea şi evaluarea consecinţelor
posibile ale acţiunii, atât pentru subiect, cât şi pentru alţii (nerealizarea acestei verigi favorizează
adesea efectuarea unor acţiuni cu consecinţe negative ce vor fi ulterior regretate); e. analiza şi
evaluarea critică finală a rezultatelor şi efectelor acţiunii şi desprinderea, pe această bază, a ceea ce,
în limbaj cotidian, numim învăţăminte sau informaţie inversă corectoare.
Putem spune că funcţia de planificare a conştiinţei este cu atât mai dezvoltată, cu cât fiecare din
verigile sau fazele constitutive ale activităţii se realizează la valori mai ridicate. Analizele comparative
au condus la concluzia că, dintre cele cinci verigi (faze) enumerate mai sus, cel mai puţin elaborate
sunt ultimele două şi, îndeosebi, penultima – prevederea şi evaluarea consecinţelor posibile ale
acţiunii. Se pare că această dimensiune a conştiinţei a rămas în urma celorlalte, fiind mai puţin
dezvoltată. Din păcate, o insuficientă dezvoltare a predictibilităţii consecinţelor caracterizează
planificarea şi adoptarea deciziilor nu numai la nivelul comportamentelor individuale, ci şi la nivelul
acţiunilor sociale şi evenimentelor istorice. Istoria este plină de exemple-decizii şi acţiuni ce au avut
consecinţe nefaste, neprevăzute asupra vieţii comunităţilor sociale.
Şi cu toate că se repetă mereu „să învăţăm din lecţiile istoriei”, „să nu mai repetăm erorile
trecutului” etc., în fiecare nouă perioadă istorică constatăm repetarea aceloraşi greşeli, adoptarea
unor proiecte şi decizii, întreprinderea unor măsuri şi acţiuni fără o prevedere şi evaluare
corespunzătoare a consecinţelor posibile. De aici, nu putem trage decât o singură concluzie: evoluţia
conştiinţei, ca formă superioară a psihicului, nu poate fi considerată încheiată, ea continuând atâta
timp cât va exista omul ca fiinţă şi categorie istorică. Una din direcţiile în care se impune în mod
evident necesitatea continuării acestei evoluţii priveşte funcţia anticipativpredictivă, în raport cu
consecinţele posibile ale comportamentelor la nivel individual şi social, în situaţii şi contexte diferite.
i. Modul de interacţiune şi coordonare a conştiinţei de sine şi a conştiinţei lumii obiective este
un indicator al organizării şi integrării generale a conştientului individual. O trăsătură distinctivă a
conştiinţei constă în disocierea şi opunerea activă a propriului Eu lumii externe şi în structurarea
schemei comportamentului pe corelarea modelului informaţional al propriului Eu („conştiinţa de sine”)
cu modelul informaţional al lumii externe („conştiinţa lumii obiective”). Primul include într-un sistem
unitar datele, cunoştinţele pe care subiectul le dobândeşte despre sine – despre componenta
bioconstituţională şi despre cea psihică (ansamblul capacităţilor, aptitudinilor, vrerilor, aspiraţiilor şi
idealurilor), precum şi autoestimarea (care poate fi realistă, exagerată în hiper – supraestimare, sau
în hipo – subestimare).
Procesul de constituire a modelului informaţional al propriei realităţi psihofizice are un caracter
etapizat şi multinivelar, fiecare etapă şi fiecare nivel evolutiv superior introducând determinaţii noi,
specifice, în organizarea de ansamblu a sistemului personalităţii.
Datele cercetărilor antropologice, etnografice şi sociologice comparative demonstrează în mod
convingător că formaţiunea pe care o numim conştiinţă de sine se delimitează şi se impune cu
pregnanţă (ca factor mediator activ al raporturilor individului cu lumea) la un stadiu relativ târziu al
evoluţiei istorice a omului. În societatea primitivă, trăsăturile dominante sunt omogenitatea şi
conformismul, formele vieţii spirituale apărând îndeobşte ca emanaţie colectivă. În comunitatea
primitivă, compresia socială este atât de mare încât realitatea individului devine nulă, strivită de
apăsarea exterioară. Individul este exclusiv pe post de simplu receptacul, el preluându-şi judecăţile
de-a gata, din mediul social, conştiinţa lui fiind dominată de sentimentul fuziunii cu tribul, ginta sau
clanul, şi de sentimentul participaţiunii. Nu există nici individualizarea formală prin nume, fiecare
membru purtând numele clanului sau al totemului comun tuturor. Nu se poate vorbi nici de
individualizarea răspunderii şi nici a vinovăţiei pentru diferite acte, pedeapsa care emană de la clanul
întreg putând fi suportată de oricare dintre membrii grupului şi nu neapărat de insul vinovat. Se pot
condamna morţii, animalele, copiii sau alţi agenţi care nu pot avea intenţie, deci responsabilitate
individuală. Or, într-un stadiu evolutiv în care actul şi agentul nu corespund, nu se poate vorbi de o
conştiinţă de sine a Eului.
Individualitatea biologică nu poate dobândi semnificaţia ireductibilităţii decât prin intermediul unor
integrări şi evaluări psihologice.
Evoluţia conştiinţei de sine – poate cea mai importantă în seria devenirii personalităţii umane – o
putem aşeza pe temelia a două surse principale: realitatea bioconstituţională, cu fluxurile
informaţionale viscerale, proprioceptive, vestibulare, chinestezice, tactile şi vizuale, prin care se
formează imaginea integrată a Eului fizic, şi cea externă, fluxurile informaţionale generate de
compararea subiectului cu cei din jur şi de aşa-numita imitaţie a modelelor (o persoană reală sau un
model ideal pe care individul încearcă să-l ajungă şi să-l asimileze în propria-i structură de
personalitate).
Din punct de vedere genetic, prima etapă a structurării conştiinţei de sine este cenestezia, adică
ansamblul informaţiilor despre mediul intern al organismului (în care includem starea funcţională a
principalelor organe interne, legate de realizarea funcţiilor biologice de bază – alimentare, circulatorii,
respiratorii, excretorii, de perpetuare a speciei (sexuale)). Integrarea acestor fluxuri informaţionale
duce la elaborarea conştiinţei de sine primare, care se traduce ca simţire şi trăire a unităţii organice,
biologice, funcţie care se realizează şi la animale, evident, însă, în grade diferite de pregnanţă şi
relevanţă. La om, integrarea cenestezică reprezintă doar etapa incipientă, oarecum dată (impusă de
procesele biologice specifice omului). Ea începe de la naştere (dacă nu chiar din perioada
embriogenezei) şi devine fondul funcţional pe care se „grefează” etapele următoare, care vor
determina constituirea structurilor secundare, superioare ale conştiinţei de sine.
Etapele următoare pot fi denumite etape de interacţiune, care presupun comunicarea individului
cu lumea externă. Ele sunt: individualizarea perceptivă, autoportretizarea, sinteza interioară,
raţionalitatea, emergenţa tensională, autocontrolul (sau voinţa reflectată).
Individualizarea perceptivă este o succesiune ordonată de operaţii de discriminare, combinare,
identificare (secvenţială şi permanentă), prin care individul-subiect tinde să se delimiteze de ceilalţi
semeni şi de obiectele din jur. Percepând pe ceilalţi, percepându-se pe sine şi comparându-se după
o serie de indicatori sau însuşiri care-l apropie sau îl îndepărtează de alţii, individul ajunge să-şi
formeze imaginea propriei individualităţi.
Autoportretizarea reprezintă un stadiu evolutiv mai înalt care se întemeiază pe formarea
credinţei în propriul Eu şi constă într-un proces analitic de detaşare din grup sau din mulţime ca
entitate distinctă (ireductibilă): Eu sunt Eu, nu sunt nici Tu, nici El, deşi, poate, în anumite privinţe, ne
apropiem şi ne asemănăm, dar oricum: Eu nu pot fi Tu, Tu nu poţi fi Eu, Eu nu pot fi El, El nu poate fi
Tu, El nu poate fi Eu. (Triada Eu-Tu-El devine un cadru general de relaţionare, care presupune
deschidere, comunicare, transfer, imitare, dar şi închidere, delimitare, individualizare, originalitate. Ca
să-ţi menţii identitatea, trebuie să-ţi afirmi o anumită originalitate, într-o formă sau alta; această
motivaţie, fiind atât de profundă şi consubstanţială Eului, poate să se concretizeze în manifestări
comportamentale, care, în plan social, par indezirabile şi condamnabile, dar, în plan psihologic-
individual, sunt legice şi întemeiate; mai ales, dacă privim lucrurile existenţial, atât de sugestiv
exprimate în manieră poetică: „Din codru rupi o rămurea, Ce-i pasă codrului de ea, Ce-i pasă unei
lumi întregi de moartea mea?”. Într-adevăr, oricât ar încerca individul să se integreze şi, într-un fel, să
se dizolve în lumea celor din jur, psihologic, el este „condamnat”, în virtutea conştiinţei de sine, să
rămână singur şi să poarte integral, pe umeri şi în suflet, povara întregii vieţi, care, de cele mai multe
ori, nu este numai cum şi-o doreşte şi cum tinde să şi-o facă el, ci şi cum i-o fac împrejurările şi
contextul social dat.
Autoportretizarea, ca structură funcţională activă, dobândeşte o funcţie proiectivă*, ea generând
la fiecare tendinţa de a se „transforma” sau identifica, evident în planul reprezentării şi trăirii, cu
altcineva, cu un model. Din multitudinea portretelor pe care le realizăm în relaţionarea
cotidiană cu semenii noştri concreţi (vii) sau cu biografiile lor (inclusiv ale celor demult dispăruţi, dar
rămaşi în conştiinţa epocii ca mari personalităţi), alegem unul, în care ne proiectăm şi ne
transformăm atitudinal şi comportamental („Vreau să fiu asemenea cutăruia” sau „Eu sunt/voi fi
cutare”).
În acest context, proiecţia nu o luăm în accepţiune psihanalitică – de mecanism de apărare a Eului, ci în accepţiunea
psihologiei funcţionaldinamice, ca modalitate de autoreglare-autoorganizare evolutiv-antientropică, de atingere deliberată,
voluntară, a unui etalon (statut social). *
Cel mai activ, procesul de autoportretizare se desfăşoară în perioada adolescenţei, când se
structurează idealul de viaţă şi funcţia proiectivă a conştiinţei.
Sinteza interioară reprezintă stadiul de articulare şi integrare sistemică, subordonată şi
emergentă a funcţiilor şi proceselor psihicecognitive, afective, motivaţionale şi volitive, legate de
propria persoană (autocunoaşterea, autotrăirea ca iubire de sine, satisfacţie de sine, motivele Eului),
într-o formaţiune psihologică superioară – Eul subiect, care se va opune formaţiunii integrative
anterioare relativ inferioare – Eul obiect. În sprijinul legitimităţii delimitării acestor două formaţiuni în
„arhitectura” conştiinţei de sine putem aduce cazurile de personalităţi alternante descrise în psihiatrie
(Ralea, 1926).
Constituirea Eului-subiect este secondată de apariţia sentimentului de identitate. Pentru a putea
avea ideea de Eu propriu, este necesar ca, în pofida variaţiilor impuse de interacţiunea factorilor
externi cu stările interne, autocunoaşterea şi trăirea cotidiană să ne releve continuitatea, identitatea
cu noi înşine. Funcţie indispensabilă, dar nu suficientă, pentru asigurarea continuităţii vieţii sufleteşti,
este memoria (memoria de noi înşine).
Orice Eu are o dimensiune istorică (omul este un sistem istoricizat), el fiind expresia experienţelor
trăite şi acumulate până la momentul prezent.
A doua funcţie necesară pentru asigurarea şi păstrarea identităţii trebuie considerat raţionamentul
– raţionamentul despre noi înşine. De aceea, raţionalitatea este desprinsă ca etapă şi nivel integrativ
specific al devenirii conştiinţei de sine. Unitatea Eului nu poate fi oferită decât de o judecată de
identitate care să demonstreze că atât schimbările, cât şi constantele aparţin aceleaşi individualităţi.
Emergenţa tensională este o etapă esenţială a devenirii conştiinţei de sine, al cărei rost este de
a asigura activarea şi punerea în priză a conţinuturilor şi structurilor psihice specializate pentru a face
individul apt de a trece la executarea şi finalizarea acţiunii îndreptate spre scop. Tensiunea interioară
este forţa care permite subiectului uman să surmonteze diversele obstacole şi dificultăţi în tendinţa de
a-şi făuri un destin propriu, de a-şi realiza scopurile. Ea transformă edificiul conştiinţei de sine în forţă
motrice internă, conferind personalităţii atributul activismului teleonomic: a exista pentru a acţiona.
Absenţa sau slaba ei dezvoltare se manifestă prin depresie, pasivism, abulie.
Stadiul integrării tensionale se corelează cu stadiul integrării voliţionale, care rezidă în
reorganizarea conţinuturilor conştiinţei de sine după principiul intenţionalităţii deliberative şi al
autocontrolului. „Voinţa de sine”, ca dimensiune inalienabilă a conştiinţei de sine, este mecanism
specific de gestionare a întregului potenţial atitudinal-aptitudinal al personalităţii, imprimându-i, în
raporturile cu lumea, caracteristicile forţei sau slăbiciunii, independenţei sau dependenţei, eroismului
sau laşităţii.
Aşadar, conştiinţa de sine ne apare – şi ea trebuie efectiv considerată – ca o complexă formaţiune
psihologică, prin intermediul căreia, în plan relaţional-comportamental, ne delimităm de cei din jur şi
ne manifestăm ca Euri individualizate şi personalizate ireductibile.
Conştiinţa lumii obiective are în principiu aceeaşi alcătuire ca şi conştiinţa de sine: o
componentă cognitivă, ce constă din date, informaţii, cunoştinţe, structurate imagistic, figural sau
conceptual-abstract despre însuşirile şi relaţiile obiectelor şi fenomenelor externe – naturale şi
socioculturale, aşa cum sunt ele, independent de stările interne de motivaţie ale subiectului şi, care,
în plan comportamental se concretizează în indicatori cantitativi şi calitativi ai capacităţii de
discriminare, identificare, clasificare-generalizare, înţelegere, explicaţie şi interpretare; o componentă
axiologică, structură operatorie, prin intermediul căreia subiectul stabileşte şi atribuie semnificaţie şi
valoare lucrurilor din afară, prin raportarea la stările sale interne de motivaţie şi la scopurile activităţii;
o componentă motivaţională, care cuprinde ansamblul nevoilor, trebuinţelor şi intereselor, a căror
satisfacere depinde de obiecte şi surse externe (în plan comportamental, această componentă se
evidenţiază în reacţii şi acţiuni de explorare-căutare şi identificare-dobândire a obiectului sau sursei
specifice de satisfacere a nevoii sau trebuinţei specifice); o componentă afectivă, alcătuită din emoţii,
dispoziţii şi sentimente de sens pozitiv sau negativ, corespunzător semnificaţiei prezenţei şi acţiunii
obiectelor şi fenomenelor externe; o componentă volitivă, ca mecanism specific de activare,
mobilizare şi coordonare a potenţialităţilor de rezistenţă şi de acţiune ale subiectului în raport cu
obiectele şi situaţiile externe.
Conştiinţa lumii obiective are şi ea un caracter individualizat şi personalizat, aparţine deci aceluiaşi
subiect ca şi conştiinţa de sine, cu care interacţionează în vederea unei integrări optime a omului în
mediul său existenţial specific.
Modul de corelare a celor două instanţe – conştiinţa de sine şi conştiinţa lumii obiective – este fără
îndoială una din cele mai consistente evidenţe comportamentale pentru caracterizarea subsistemului
conştient al SPU. Din punct de vedere genetic, dezvoltarea conştiinţei lumii obiective precede şi
devansează ca ritm şi amplitudine apariţia şi dezvoltarea conştiinţei de sine.
Astfel, dacă schemele psihologice ale celei dintâi încep să se manifeste şi să funcţioneze deja
după luna a 6-a de viaţă, la 1 an copilul realizând o bună diferenţiere şi identificare a obiectelor
familiare din ambianţa lui imediată, schemele celor din urmă intră în funcţiune către vârsta de 2-6 ani,
când se închide mecanismul psihologic al autoraportării, al relaţionării cu sine însuşi, copilul trecând
de pe poziţia de alter (Ionel, Georgică, Săndel etc.) pe poziţia de ego (Eu); formula „Georgică vrea”,
„Georgică a făcut ...” va fi înlocuită cu „Eu vreau”, „Eu am făcut...”.
Transformarea este atât de importantă şi de radicală pe planul organizării psihice interne, încât ea
va determina o modificare profundă a modului anterior de relaţionare: centrarea pe propriul Eu şi
închiderea faţă de lumea externă – perioada egocentrismului (întoarcerea spre sine şi cu „spatele la
lume”), solipsismului (punerea existenţei lucrurilor exterioare în dependenţă de propriul Eu, înlocuirea
determinismului obiectiv extern cu determinismul subiectiv intern) şi negativismului („reacţii pe dos”,
în discordanţă cu sensul solicitărilor sau comenzilor adultului). De-abia după vârsta de trei ani şi
jumătate-patru ani, această perioadă ia sfârşit, cedând iarăşi locul afirmării preponderente a
conştiinţei obiective, fapt concretizat în amplificarea curiozităţii şi interesului pentru ce este şi ce se
întâmplă în jur şi în apariţia atitudinii activ-interogative (necontenita suită a întrebărilor „ce este acesta
?” şi „de ce ?”). În jurul vârstei de 7 ani, 7 ani şi jumătate, denumită şi vârsta micii pubertăţi, asistăm
la un nou puseu în afirmarea conştiinţei de sine, cu tendinţa de centrare pe propriul Eu şi de
închidere faţă de lumea externă. Aceasta este, însă, de intensitate mai mică şi conştiinţa lumii
obiective nu este decât îngrădită, dar nu blocată. Perioada în care, pe de o parte, se încheie
formarea schemelor operatorii stabile şi interiorizate ale celor două componente ale subsistemului
conştient, iar, pe de altă parte, se încheagă şi formula personală de interacţiune reglatorie a lor, este
adolescenţa (16-18 ani). Adolescentul întră în dialog criticevaluativ atât cu sine însuşi („ce sunt ?”,
„cine sunt ?, „ce vreau ?”, „ce doresc ?” sau „ce trebuie să devin ?”), cât şi cu lumea din jur („de ce
stau lucrurile aşa ?”, „ce guvernează universul ?”, „ce e binele şi ce e răul ?”, „ce este adevăr şi ce
este minciună ?”, „în ce merită şi în ce nu merită să crezi ?” etc.), definitivându-şi opţiunile şi fixându-
şi criteriile şi etaloanele de autoapreciere şi, corespunzător, de apreciere a ceea ce se află în afara
sa.
Conştiinţa de sine se va aşeza astfel pe o autoevaluare realistă, pe o supraestimare sau pe o
subestimare. În funcţie de aceasta, individul va aborda lumea externă în trei maniere diferite: a) în
mod realist şi adecvat, acordând, pe de o parte, importanţa cuvenită „glasului” conştiinţei lumii
obiective, iar pe de altă parte, echilibrând dorinţele cu posibilităţile, aspiraţiile cu capacităţile; b) în
mod subestimativ, minimalizând sau ignorând „glasul” conştiinţei lumii obiective, cerând mai mult
decât i se cuvine sau decât merită şi propunându-şi obiective şi scopuri pentru a căror realizare nu
dispune de capacităţile şi mijloacele necesare; c) în mod supraestimativ, exagerând şi absolutizând
rolul conţinutului actual al conştiinţei lumii obiective şi minimalizând forţa propriului Eu, a potenţialului
atitudinal-aptitudinal (comportament defensiv, panicard, de renunţare, de retragere în sine etc.).
Se poate, deci, afirma că optimă este acea formulă de organizare a conştientului, care asigură o
interacţiune de adaptare şi corectare reciprocă a conştiinţei de sine şi conştiinţei lumii obiective.
Organizarea pe orizontală a sistemului psihic uman. Dacă organizarea pe verticală ne pune în
evidenţă multinivelaritatea sistemului psihic uman, după criteriul inferior-superior, primar-secundar,
organizarea pe orizontală ne dezvăluie eterogenitatea modală şi intramodală a componentelor sale
după conţinut, rol instrumental-adaptativ şi mecanism, completând astfel tabloul complexităţii lui. Am
arătat deja că fiecare dintre cele trei principale etape (niveluri) ale edificării vieţii psihice a omului nu
are un caracter omogen, monobloc, ci, dimpotrivă, prezintă o pregnantă diferenţiere structurală, fiind
alcătuite din elemente calitativ distincte şi ireductibile – informaţional-cognitive, motivaţional-
energetice, afective, pattern-uri instrumental-executive, unele înnăscute, altele integral dobândite.
Între aceste elemente se stabilesc şi se realizează în mod necesar conexiuni funcţionale bazate pe
criterii logice şi subordonate unei emergenţe funcţionale supraordonate, care conferă nivelului
respectiv – inconştient, subconştient sau conştient – un rol adaptativ specific şi o anumită autonomie
funcţională. Gradul de diversitate a elementelor componente şi coeficientul de saturaţie în legături
interne (între elementele componente respective) şi externe (între nivelul ierarhic dat şi mediul său
ambiant) se amplifică în sens evolutiv-ascendent, pe măsură ce trecem de la nivelul inconştient la cel
conştient. Tocmai această trăsătură conferă nivelului ierarhic superior o capacitate instrumental-
adaptativă mai mare decât cea pe care o posedă nivelul inferior. Astfel, nivelul conştient se va
caracteriza prin cea mai mare diversitate structurală internă, prin cea mai înaltă saturaţie în conexiuni
interne şi externe şi, implicit, prin cea mai mare capacitate adaptativă-rezolutivă şi reglatoare.
Interacţiunea conştient-inconştient. Modelul sistemic al organizării pe verticală a psihicului
uman se deosebeşte esenţial de modelul psihanalitic freudian (primul, de altfel, care a dat imaginea
ierarhizării). Deosebirea fundamentală este cea care există în mod normal între sistem şi agregat. În
accepţiunea freudiană, organizarea pe verticală a vieţii psihice este concepută şi interpretată prin
prisma principiului agregatului. Adică, fiecare nivel constituie o entitate finită, de sine stătătoare, cu
funcţionalitate şi finalitate proprii. Comunicarea, în acest caz, nu presupune intercondiţionare, co-
adaptare şi complementaritate, ci ciocnire, confruntare, respingere şi închidere reciprocă. Între
conştient şi inconştient s-a instituit o barieră de netrecut, o opoziţie ireconciliabilă. Întrucât o astfel de
relaţie nu oferă posibilitatea de a se influenţa şi modula unul pe celălalt, în vederea explicării
caracterului adaptativ al comportamentului, s-a simţit nevoia introducerii unui mecanism-tampon, cu
rol de arbitru între cele două niveluri ostile, denumit Ego (Eu). Neadmiţând caracterul evolutiv şi
reorganizabil al inconştientului, Freud considera conştiinţa ca rezultat al devierii de la legitatea
naturală şi de la esenţa biologică a omului şi, deci, ca un adaus artificial.
În abordarea sistemică, organizarea psihică pe verticală apare ca relaţie de comunicare şi
interacţiune în ambele sensuri între cele trei niveluri, care, în sens ascendent, derivă unul din altul, iar
în sens descendent se modelează şi se restructurează evolutiv şi optimizant unul pe altul. Potrivit
principiului ierarhizării, un nivel inferior se integrează funcţional şi se subordonează nivelului superior;
pe măsura trecerii de la nivelul inferior la cel superior, nivelul inferior îşi îngustează sfera acţiunii
reglatorii, funcţia de reglare globală, supraordonată, care constă în relaţionarea adaptativă eficientă a
sistemului ca tot cu mediul extern, fiind preluată de nivelul superior. În cazul nostru, nivelul
inconştient, precedând genetic nivelul conştient, reprezintă premisa şi platforma necesare constituirii
lui; la vârsta mică, până la un an, un an şi jumătate, inconştientul este mecanismul dominant al
organizării şi reglării comportamentului; funcţia sa reglatorie are un caracter global şi supraordonat,
mediind modul general de relaţionare a copilului cu lumea. Pe măsura elaborării şi dezvoltării sale,
nivelul conştient, ierarhic superior, se va impune însă, constant şi tot mai pregnant, ca factor reglator
supraordonat, preluând asupra sa şi relaţionarea individului cu lumea; inconştientului i se rezervă un
rol funcţional subordonat şi efectuarea unei „reglări locale”, subsistemice (ex.: reglarea ciclicităţii
activării-satisfacerii trebuinţelor biologice primare; trebuie spus, însă, că aceasta se realizează în
virtutea reorganizării funcţionării nivelurilor inferioare de către cele superioare, iar ciclicitatea se va
modula sub influenţa mecanismelor reglatorii ale conştiinţei).
Într-o organizare sistemică, spre deosebire de organizarea agregat, nici unul din nivelurile
ierarhice nu este de prisos, fiecare avându-şi rolul său, ireductibil în asigurarea şi menţinerea
emergenţei şi unităţii structuralfuncţionale a sistemului. Alterarea unui nivel va duce inevitabil la
alterarea sistemului în ansamblu sub aspectul identităţii sale.
Dar sistemul nu se poate reduce la simpla juxtapunere a nivelurilor ierarhice integrative care-l
compun; el va dobândi caracteristici calitative noi, de integralitate, pe baza interacţiunii nivelurilor
particulare constitutive.
În plan psihologic subiectiv, existenţa inconştientului, cel puţin pentru individul concret, se
probează şi se atestă prin intermediul conştientului, adică prin procesul de conştientizare şi de
verbalizare. În stare de somn profund sau de comă, nefiind conştient de sine, subiectul nu-şi dă
seama nici de existenţa inconştientului său. Pentru un observator extern, prezenţa inconştientului
poate fi relevată şi atestată la subiectul observat şi pe baza manifestărilor şi reacţiilor
comportamentale inconştiente (vise, reacţii vegetative, deliruri, automatisme motorii etc.).
Dacă procesul evolutiv-integrator se desfăşoară în mod obişnuit de la inferior spre superior, în
cazul nostru, de la inconştient la conştient, procesul involutiv (regresia) are un sens invers: de la
nivelul superior spre cel inferior; în cazul regresiei, transformările entropic-involutive vor afecta mai
întâi structurile şi conţinuturile nivelului conştient şi abia ulterior pe cele ale nivelului inconştient.
În structura schemelor integrative ale comportamentelor şi acţiunilor ce stau la baza vieţii de
relaţie a omului, vom găsi, selectate şi ordonate după o anumită logică, în mare măsură dobândită
prin condiţionare şi învăţare, elemente aparţinând tuturor celor trei niveluri ierarhice ale SPU:
inconştientul, subconştientul şi conştientul.
Ceea ce se impune să subliniem este faptul că locul şi ponderea acestor elemente nu sunt fixe,
stabilite o dată pentru totdeauna, ci variază în funcţie de timp (inclusiv vârsta), de situaţie
(împrejurări) şi frecvenţă (cât de rar sau de des este solicitat actul comportamental dat).
O importanţă teoretică deosebită o capătă, în contextul dat, întrebarea: se poate admite (sau
presupune) structurarea unei tipologii comportamentale pe baza raportului conştient-inconştient,
respectiv, există posibilitatea unei anumite dominanţe funcţionale a unui nivel asupra celuilalt ?
Răspunsul nu este simplu de dat.
Dacă se are în vedere structura integrală a comportamentului, probabil că o asemenea tipologie
nu este viabilă. Dacă ne referim la o componentă sau alta a acestei structuri, atunci ipoteza unei
atare tipologii devine plauzibilă. Dintre toate componentele de ordin psihic, cea comună, generic
vorbind, atât conştientului cât şi inconştientului, este componenta motivaţională. Ambele niveluri se
organizează şi se structurează în jurul unei coloane motivaţionale: inconştientul în jurul motivaţiei de
sorginte biologică, primară; conştientul în jurul motivaţiei secundare (spirituale, social-culturale). Între
cele două tipuri de motivaţie există o relaţie oarecum antagonică, de exclusivitate în planul activării şi
al satisfacerii. Se poate astfel întâmpla ca în organizarea de ansamblu a comportamentului să devină
dominantă motivaţia primară (având în acest caz un tip comportamental primar) sau motivaţia
dobândită, socioculturală (având de a face cu un tip comportamental secundar).
De asemenea, se poate vorbi şi de posibilitatea unei diferenţieri tipologice în sfera
comportamentului, după raporturile: mediat (determinaţie aparţinând conştientului) şi imediat
(determinaţie aparţinând inconştientului); autocontrol (caracteristică a conştientului) şi impulsivitate
(trăsătură definitorie a inconştientului); reflexivitate (caracteristică a conştientului) şi afect
(particularitate a dinamicii inconştientului). O asemenea diferenţiere tipologică nu este rodul unei
simple speculaţii, ci are o bază comportamentală reală. Pe plan funcţional, se stabileşte o axă
integrativă bipolară, cu un pol plasat la limita superioară a conştientului, celălalt fixat la limita
inferioară a inconştientului, pe care se vor evidenţia diferite moduri de interacţiune şi articulare între
cele două sfere ale vieţii psihice: cu cât ne apropiem de unul din poli, cu atât, în plan
comportamental, se impune cu mai multă putere dominanţa funcţională a comportamentelor proprii
nivelului corespunzător – conştient, respectiv, inconştient. Datorită caracterului mobil, glisant al
articulării diferitelor componente în structura unui act comportamental concret, chiar în interiorul
matricei tipologice cu dominanta conştientului sau cea a inconştientului se pot produce oscilaţii cu
sens opus tipului respectiv (manifestări impulsive la un tip reflexiv, autocontrolat, sau manifestări de
echilibru-autocontrol la un tip impulsiv). Tocmai acest caracter dinamic, adesea contradictoriu şi
imprevizibil, face să crească extraordinar nu numai cota complexităţii comportamentului uman, dar şi
dramatismul său.
Sintetizând, putem identifica şi defini următoarele genuri de relaţii între conştient şi inconştient:
a. Relaţii circulare, în cadrul cărora conţinuturile conştientului trec în inconştient, ca apoi, printr-un
proces germinativ, să revină, nu neapărat integral, înapoi; acelaşi lucru este valabil şi pentru
conţinuturile inconştientului, graţie mai ales mecanismului reprimării şi celui al amânării. O activitate
mintală începută la nivel conştient şi nefinalizată poate fi transferată şi continuată într-o formă
specifică la nivel inconştient, unde este posibilă găsirea soluţiei, revenind ca terminată în conştiinţă.
Exemple de acest gen sunt numeroase şi ele au fost analizate în literatura psihologică. Aproape
fiecare dintre noi am trăit experienţa când, nereuşind să rezolvăm o problemă la matematică sau la
fizică, o lăsam şi treceam la altceva; după un timp, revenind, am avut surprinderea să constatăm că
rezolvarea a mers şnur, fără nici o poticnire. Se citează cazuri de mari descoperiri în ştiinţă ale căror
elemente constitutive s-au zămislit latent în inconştient şi s-au actualizat în vise.
b. Relaţii de subordonare, care constau în dominanţa funcţională a unui nivel integrativ asupra
celuilalt, respectiv, a conştientului asupra inconştientului sau a inconştientului asupra conştientului.
În mod normal, într-un sistem unitar, multinivelar, subordonarea se exercită de jos în sus, nivelurile
inferioare supunându-se celor superioare. În cazul de faţă, legea de bază este cea a controlului
inconştientului de către conştient, chiar atunci când matricea comportamentală se structurează în
jurul unei componente motivaţionale sau afective de origine inconştientă. Tocmai în virtutea acestei
legi, noi definim omul ca fiinţă conştientă, al cărei comportament principal (de relaţionare cu lumea
externă) este conştient. De o subordonare în sens invers nu se poate vorbi decât în situaţii speciale,
episodice şi improprii modului de a fi al omului. Atunci când se afirmă dominanţa absolută a
inconştientului, conştientul este temporar abolit, aşa cum se întâmplă în starea de somn (visele,
comportamentele somnambulice), în starea de ebrietate avansată sau în starea de afect, de explozie
afectivă negativă – furie, demenţă.
c. Relaţii de coordonare sau de echilibru, în care cele două niveluri se corelează şi se balansează
reciproc sub aspectul forţei funcţionale. Într-o astfel de formulă relaţională, de exemplu,
componentele motivaţionale aparţinând structurii conştientului şi cele aparţinând structurii
inconştientului posedă o semnificaţie egală sau apropiată, subiectul acordându-le aceeaşi
recunoaştere şi preţuire. Rezultatul este o formulă comportamentală echilibrată, ambivertă, pentru
care se aplică principiul „nimic din ceea ce este omenesc nu-i este străin”. Aşa cum am subliniat mai
sus, conştiinţa este formaţiunea a cărei dezvoltare rămâne în continuare deschisă şi putem
presupune că influenţa sa modelator-reglatoare asupra inconştientului se va amplifica şi intensifica, în
pofida unor descărcări şi răbufniri periodice, în comportamentele individuale şi sociale, a unor
tendinţe şi instincte ancestrale (agresivitate, fanatism, sexualitate).

Golu, M. – „Bazele psihologiei generale”,


p. 645-712;

PERSONALITATEA

ASPECTE TEORETICE ŞI METODOLOGICE


Termenul personalitate – cu rădăcina în persona –, în pofida faptului că are un caracter foarte
abstract, a intrat în circuitul comunicării din cele mai vechi timpuri. În latina clasică se folosea numai
cuvântul persona, care, iniţial, însemna mască, aparenţă. Treptat, sensul termenului s-a întregit,
conferindu-i-se o funcţie designativă nouă – aceea de a reprezenta şi actorul din spatele măştii.
Astfel, persona a ajuns să exprime reunirea trăsăturilor psihomorale interne şi psihofizice externe.
Termenul a fost apoi asociat şi cu aspectele diferenţiale, folosindu-se pentru a desemna un om
important (personaj, paroh). De asemenea, biserica l-a introdus în limbajul religios pentru a distinge şi
nominaliza cele trei entităţi ale Sfintei Treimi.
După aprecierea lui G. Allport, cea mai relevantă definiţie a termenului persona a fost formulată de
Boethius (sec. VI): Persona est substantia individua rationalis naturae (persoana este o substanţă
individuală de natură raţională).
În prezent, dificultăţile semantice sunt şi mai mari, deoarece suntem în posesia a trei termeni:
individ, persoană, personalitate. În comunicarea comună, ei se folosesc ca sinonimi, dar în cea
ştiinţifică se recunoaşte necesitatea de a opera o distincţie. În lucrarea Introducere în psihologie
(1972), noi am încercat să găsim anumite criterii şi repere pentru o asemenea distincţie.
Astfel, termenul de individ desemnează „acea totalitate a elementelor şi însuşirilor fizice,
biochimice, biologice şi psihofiziologice – înnăscute sau dobândite – care se integrează într-un sistem
pe baza mecanismului adaptării la mediu” (M. Golu, Dicu, 1972, p. 239).
Desemnând unitatea integrativă indivizibilă rezultată în virtutea procesului vieţii şi a acţiunii legilor
evoluţiei biologice, termenul individ se aplică tuturor organismelor vii. Fiind o entitate biologică şi o
unitate structural şi funcţional indivizibilă, omul este, primordial, un individ.
Persoana am legat-o de manifestarea actuală a omului într-o situaţie socială dată, manifestare
care se subordonează unui anumit rol.
Personalitatea am asociat-o cu mecanismul şi logica generală de organizare şi integrare în
sistem generic supraordonat a componentelor bioconstituţionale, psihice şi socioculturale. Persoana
şi personalitatea sunt determinaţii pe care le atribuim exclusiv omului.
Prezenţa capitolului despre Personalitate în structura unui tratat de Bazele psihologiei generale
este impusă şi justificată de logica demersului epistemic al acestei discipline. Acest demers include
trei secvenţe interdependente, şi anume: secvenţa general-abstractă, secvenţa analitic-concretă şi
secvenţa sinteticintegrativă.
Aceste secvenţe se succed strict în această ordine, pentru că: a) nu se pot efectua operaţii de
cercetare şi analiză intensională asupra unui domeniu (obiect), înainte de a-l defini şi circumscrie în
plan general, în raport cu alte domenii; b) o cercetare ştiinţifică nu se poate limita la descrierea şi
relevarea unor caracteristici de ordin general ale temei abordate, nesprijinite pe date experimentale
verificate obiectiv; c) şi, de asemenea, nu se poate opri la prezentarea şi descrierea elementelor şi
părţilor componente în sine ale obiectului studiat, fiind imperios necesară o operaţie de asamblare şi
reconstituire a întregului iniţial; operaţia de sinteză va reflecta datele semnificative şi relevante oferite
de secvenţa analiticconcretă, în care obiectul va fi privit şi interpretat prin prisma tuturor
determinaţiilor sale esenţiale şi necesare.
În cazul nostru, cele trei secvenţe se prezintă astfel: secvenţa generalabstractă s-a referit la
definirea şi prezentarea psihicului în general, a conştiinţei în general, din perspectivă pur teoretică,
metodologică, fără a dezvălui structura şi organizarea lor internă, fără a avea cunoştinţă despre
conţinuturile şi caracteristicile diferitelor funcţii şi procese psihice particulare; secvenţa analitic-
concretă a constat în trecerea la dezvăluirea structurii interne a vieţii psihice a omului, la diferenţierea
şi identificarea unor funcţii şi procese psihice specifice – senzaţii, percepţii, reprezentări, memorie,
gândire, afectivitate, motivaţie, voinţă etc. – şi la investigarea lor în profunzime, ajungând astfel la
constatarea că psihicul uman este o realitate extrem de complexă, cu structură eterogenă; secvenţa
sinteticintegrativă trebuie să constea în refacerea unităţii iniţiale a psihicului, prin relevarea
interacţiunilor şi conexiunilor dintre părţile componente şi prin desprinderea unor entităţi integrative
supraordonate faţă de funcţiile şi procesele individuale. Această din urmă secvenţă se realizează în
secţiunea despre personalitate.
Accepţiuni ale termenului de personalitate
În lumina consideraţiilor de mai sus, conceptul de personalitate apare ca integrator semantic de
ordin superior, el coordonând şi corelând funcţional-dinamic conţinuturile noţiunilor referitoare la
multitudinea componentelor bioconstituţionale, a proceselor, stărilor şi condiţiilor psihice particulare,
pe care le-am prezentat în secţiunea a II-a, analitică, a lucrării de faţă, şi a componentelor
socioculturale. Sinteza conceptuală ne obligă astfel să nu hipostaziem percepţia, memoria, gândirea
etc., transformându-le în realităţi sui generis, de sine stătătoare, ci să le considerăm permanent ca
manifestări şi dimensiuni ale unui sistem integral supraordonat – personalitatea. Cu toate că acest
aspect este suficient de evident pentru a fi (aproape) unanim acceptat, în comunicarea cotidiană, ca
şi în domeniul cunoaşterii ştiinţifice, termenul ca atare de personalitate se foloseşte în accepţiuni
foarte diferite, dobândind astfel un caracter înalt polisemic.
Deosebirile semantice se evidenţiază în cadrul principalelor discipline socioumane care şi-l includ
în sistemul lor conceptual: sociologia, politologia, etica, istoria, pedagogia, psihologia. Să luăm, de
pildă, sociologia şi psihologia: prima foloseşte termenul respectiv în sens diferenţial-restrictiv,
atribuindu-l indivizilor care, prin contribuţia adusă într-un sector sau altul al culturii materiale şi
spirituale, se ridică deasupra celorlalţi; cea de a doua, dimpotrivă, foloseşte acest termen în sens
larg, pentru a desemna orice om normal ca membru al unei comunităţi sociale (personalitatea
exprimând, în acest caz, modul specific de organizare psihocomportamentală a omului în contextul
vieţii sociale, al culturii şi istoriei).
Reţinem, aşadar, că psihologia operează cu termenul de personalitate în referirea sa la orice om
normal: fiecăruia dintre noi, ea ne atribuie calificativul „personalitate”. Dar, deşi există un consens în
ceea ce priveşte sfera noţiunii, în cadrul psihologiei şi al lucrărilor din acest domeniu întâlnim mari
diferenţe între autori în ceea ce priveşte conţinutul care se introduce în sfera astfel acceptată.
Diferenţele sunt generate atât de perspectiva metodologică din care se abordează personalitatea
ca „obiect” de investigaţie ştiinţifică şi de explicare/interpretare teoretică generalizatoare, cât şi de
natura conţinuturilor după care, şi prin intermediul cărora, se defineşte noţiunea ca atare.
Divergenţe metodologice. Fondatorul psihologiei personalităţii, ca domeniu relativ distinct de
cercetare şi cunoaştere, trebuie socotit psihologul german W. Stern, prin lucrarea Die menschliche
Persönalichkeit (1923). De atunci, asistăm la creşterea continuă a interesului şi preocupărilor pentru
studiul personalităţii în cadrul unei ramuri speciale a psihologiei – psihologia personalităţii. Dar, ca şi
în cazul psihologiei generale, şi în psihologia personalităţii s-au făcut şi se fac puternic resimţite
divergenţele de ordin metodologic.
O primă divergenţă a fost generată de modul de înţelegere şi rezolvare a problemei raportului
particular (individual, concret)/general (universal). Astfel, rămânând sub influenţa principiului „ori-ori”,
„sau-sau”, gândirea psihologică a operat prin opunerea particularului – generalului, sau invers, şi prin
direcţionarea cercetărilor fie către un pol, fie către celălalt. Apare, ca urmare, marea divergenţă
metodologică dintre orientarea ideografică (ideos – propriu, specific), potrivit căreia cercetarea
personalităţii trebuie să se centreze pe evidenţierea, analiza şi explicarea individualului, a „omului
concret în situaţii concrete” (Politzer, 1947), şi orientarea nomotetică (nomos – lege, normă,
nomothetikos – promulgare de legi), potrivit căreia psihologia personalităţii, dacă se doreşte a intra în
categoria ştiinţelor autentice, trebuie să se ocupe exclusiv de dezvăluirea generalului şi de formularea
unor legi cu aplicabilitate generală.
Dilema ştiinţă-unicitate (nomotetic-idiografic) a dus la formularea a două soluţii diferite.
Soluţia cea mai tranşantă este aceea care propune ca generalul să aparţină ştiinţei, iar individualul
artei. Ea vizează, de fapt, admiterea unor limite ale ştiinţei şi ne apare ca o soluţie disperată. Normal
este ca psihologia să tindă spre stăpânirea completă a fenomenelor, atât abstracte, cât şi concrete.
O altă soluţie, susţinută îndeosebi de autori germani (Spranger, 1927; Dilthey, 1928), este aceea
de a admite existenţa a două psihologii distincte: una nomotetică şi alta ideografică. Prima a fost
declarată o ştiinţă a „elementelor”, iar cea de a doua – o psihologie a „structurii”, prima bazându-se
pe metoda analizei şi explicaţiei cauzale, a doua – pe metoda „înţelegerii”, a „comprehensiunii”.
Este în afara oricărei îndoieli că individul întruchipează un sistem al unităţii structurate. De
asemenea, este indiscutabil că ştiinţa vizează şi tinde spre universal şi nu spre particular. Dar nu este
mai puţin evident faptul că personalitatea este o unitate indisociabilă a individualului (unicului),
particularului (tipicului) şi generalului.
Individualul luat în sine şi absolutizat nu poate fi înţeles şi explicat; înţelegerea şi explicarea
oricărui lucru presupune raportarea lui la un cadru de referinţă, la un etalon. La rândul său, generalul
personalităţii nu există decât în forme individuale. Particularul este ceea ce este în virtutea faptului că
reprezintă o combinaţie complexă de universale.
În consecinţă, soluţia pe care trebuie s-o adopte psihologia personalităţii, ca de altfel şi psihologia
generală, este cea a împletirii demersului individual-concret cu cel general.
Această direcţie s-a conturat şi tinde să se impună în prezent sub denumirea de idiotetică (idios –
ceea ce este văzut, formă, unitate complexă).
Admiţând că toţi oamenii sunt alcătuiţi din aceleaşi trăsături sau componente (universale),
combinaţia acestora se realizează într-o formulă unică (sau aproape unică). Luând universalele
(trăsăturile) în sine, ele nu permit să prevedem în mod absolut comportamentul în plan individual
(structura emergentă).
Chiar dacă trăsătura este definită ca ceea ce predispune şi condiţionează din interior o persoană
să se comporte într-un anume fel, interacţiunea ei cu altele poate să modifice semnificativ
dependenţa iniţială. Dar nu este mai puţin important de subliniat că, în virtutea universalităţii
trăsăturilor, investigând un număr mare de persoane, reuşim să punem în evidenţă anumite apropieri
şi asemănări între ele şi să le grupăm în tipuri sau clase. Unicitatea este expresia combinării unor
componente şi trăsături generale.
Referindu-se la aceasta, G. Allport vine cu un exemplu edificator. El ia doar două dimensiuni
generale – inteligenţa şi dominanţa, urmărind modul lor de reprezentare şi combinare la două
persoane concrete:

persoane Dimensiunea A Dimensiunea B


Inteligenţa Dominanţa
X 90% 10%
Y 10% 90%

Observând tabloul de mai sus. putem spune: persoana X este foarte inteligentă, dar obedientă, iar
persoana Y este proastă, dar dominatoare. Până aici totul pare a fi în regulă. Dar să ne întrebăm: nu
poate dimensiunea A să interacţioneze cu dimensiunea B, în aşa fel încât să se formeze un nou
element (efect)? De pildă, nu poate fi X un discipol inteligent, iar Y un agresor stupid? Iar specificul
conduitei lor va fi modificat ulterior de alte trăsături (dimensiuni) care le aparţin, în aşa fel, încât
structura emergentă să nu poată fi predictibilă pornind de la universale?
Problema individualităţii nu va consta atunci în modul în care se compară inteligenţa sau
dominanţa persoanei X cu aceleaşi trăsături abstracte de la alte persoane, ci în modul în care
inteligenţa lui X este legată de dominanţa sa, de valorile sale, de conştiinţa sa şi de restul
personalităţii sale. Acest mod intern de structurare/organizare este cel care răstoarnă ştiinţa
convenţională a universalelor (Allport, 1981, p. 21). Ştiinţa convenţională este derutată de faptul că
nu poate vedea modul în care organizarea internă a individului s-ar putea insera în paradigma
nomotetică a legilor generale. Dar, cum, pe bună dreptate, subliniază G. Allport, o afirmaţie universal
adevărată şi, de aceea, cu putere de lege, este aceea că structurile personale ale individualităţii sunt
unice. Această afirmaţie ar trebui admisă ca primă lege a psihologiei personalităţii (Allport, 1981).
Apoi, devine metodologic fertilă căutarea printre principiile generale ale biologiei şi psihologiei
dinamice a acelor procese care generează unicitatea. Genetica, mai ales, ne oferă din plin asemenea
legi generale care generează unicitatea.
În fine, nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că organizarea în plan individual a
comportamentului îşi are propriile sale legi. Nu este nevoie să studiem fiecare caz individual în parte
pentru a ne da seama de existenţa unor regularităţi legice ale vieţii şi comportamentului. Acestea
caracterizează fiecare existenţă individuală şi pot fi surprinse printr-o cunoaştere mai mult sau mai
puţin aprofundată: cu cât suntem mai mult timp alături de cineva şi mai apropiaţi, cu atât reuşim să ne
formăm nişte expectaţii mai veridice şi să emitem predicţii mai realiste în legătură cu modul său de
reacţie şi comportare în diferite situaţii (şi, pentru aceasta, nu avem neapărat nevoie de cunoaşterea
naturii umane în general).
În acest punct, ne confruntăm cu problema raportului dintre regularităţile statistice şi cele legice (în
sensul legii dinamice) ale personalităţii individuale. Orientarea nomotetică tinde să favorizeze pe cele
dintâi şi să le neglijeze pe celelalte, deoarece măsurătorile sale cu semnificaţie statistică sunt
raportabile la o populaţie mare şi nu la un caz individual luat separat.
C. Kluckhohn, H.A. Murray şi D.M. Schneider (1953) au propus o altă cale pentru ieşirea din
dilema general-particular. Ei au pornit de la întrebarea „cum cunoaştem o persoană?”. Răspunsul,
parţial, cel puţin, este dat comparând-o sau raportând-o la trei serii de norme. Astfel, fiecare om este
sub anumite aspecte:
1. ca toţi ceilalţi oameni (norme generale);
2. ca unii oameni (norme de grup);
3. ca nici un alt om (norme idiosincratice) (Apud Allport, 1981).
Este adevărat că psihologia personalităţii trebuie să opereze cu toate aceste trei categorii de
norme, dar şi formula de mai sus ascunde o capcană metodologică, întrucât etaloanele de referinţă
(generale, de grup, idiosincratice) au o semnificaţie relativă, determinările (măsurătorile) fiind limitate
situaţional. (De exemplu, norma generală se desprinde şi se formulează pe baza evaluării nu a
tuturor persoanelor individuale, ci doar a unui eşantion restrâns dintr-o populaţie actuală). În plus,
formula respectivă poate lăsa să se înţeleagă că cele trei determinaţii – generalul, grupalul (tipicul) şi
individualul se află în relaţie de simplă juxtapunere şi că fiecare din ele reprezintă ceea ce rămâne
după înlăturarea (scăderea) celorlalte două. Or, am arătat deja, lucrurile stau cu totul altfel: într-o
personalitate concretă nu există trei sisteme distincte (general, tipic, individual), ci unul singur, care
integrează în manieră emergentă toate cele trei genuri de determinaţii.
Psihologia personalităţii trebuie să accepte şi existenţa psihologiei diferenţiale în calitate de cadru
de referinţă, deoarece diferenţele interindividuale (respectiv, variabilitatea intragrupală) au un
caracter la fel de obiectiv şi legic ca şi universalele şi ele constituie veriga de legătură dintre unicitate
şi generalitate.
O a doua divergenţă importantă de ordin metodologic a fost generată de modul de abordare şi
rezolvare a raportului de determinare, condiţionare în cadrul sistemului personalităţii dintre factorii
biologici (primari, naturali) şi cei sociali şi istorici (secundari, culturali). Astfel, în psihologia
personalităţii, s-au delimitat şi s-au confruntat în mod direct orientarea biologistă, care atribuie rolul
determinant atât în structurarea personalităţii, cât şi în desfăşurarea activităţii şi comportamentului
factorilor biologici (trebuinţelor biologice primare, instinctelor), şi orientarea sociologist-culturologică,
potrivit căreia personalitatea trebuie considerată exclusiv produsul acţiunii sau moştenirii condiţiilor şi
factorilor socioculturali generaţi istoriceşte.
Orientarea biologistă este reprezentată cel mai bine de freudism (psihanaliză), prin conceptele şi
teoria despre inconştient şi despre sine, în opoziţie cu supraEul, şi, ulterior, de biopsihologie, care
încearcă să derive în mod direct trăsăturile de personalitate din gene (aşa cum, în plan biologic, atât
funcţionările normale, cât şi diferitele maladii au la bază anumite gene, tot astfel, în plan psihologic,
diferitelor capacităţi şi trăsături trebuie să le corespundă anumite gene specifice. Depistarea acestor
gene ar oferi răspunsul complet la întreaga problematică a psihologiei personalităţii) (Williams, 1956,
1960).
Orientarea sociologist-culturologică îşi are originea în psihologia mulţimilor (Le Bonne, Durkheim),
care postula existenţa unor pattern-uri psihocomportamentale ancestrale, tipice comunităţilor umane,
şi în studiile de antropologie culturală comparativă (Kardiner, 1945; Linton, 1945; Mead, 1934; Mead,
1970).
Ambele orientări păcătuiesc prin absolutizare şi exclusivism, ceea ce impune găsirea unei noi
paradigme în care să se considere la fel de necesare şi legice atât determinaţiile biologice, cât şi cele
socioculturale şi istorice. O asemenea paradigmă o oferă metodologia interacţionist-sistemică.
Aceasta exclude din start hipostazierea şi absolutizarea unor componente sau determinaţii în
detrimentul celorlalte, punând în prim plan relaţia de interacţiune şi condiţionare reciprocă nonlineară.
În acelaşi timp, sub aspect dinamic evolutiv, paradigma interacţionist-sistemică reclamă admiterea
caracterului stadial şi ierarhic al procesului de devenire şi integrare a personalităţii, cu modificarea
periodică a raporturilor de pondere şi de dominanţă dintre factorii biologici şi cei socioculturali. În
orice moment, însă, personalitatea rămâne o unitate bio-psiho-socială (culturală). Influenţa exercitată
de mediul sociocultural se filtrează şi se decantează întotdeauna prin mecanismele şi structurile
biologice; la rândul său, influenţa organizării biologice interne asupra formării funcţiilor
psihocomportamentale de relaţie, începând cu percepţia şi terminând cu atitudinile, este mediată şi
decantată prin normele, modelele şi etaloanele socioculturale interiorizate şi integrate până la
momentul dat sau existente în plan obiectiv extern. Dar, în virtutea principiului subordonării şi
integrării inferiorului de către superior (în plan evolutiv), în evoluţia istorică şi ontogenetică a
personalităţii trebuie să admitem introducerea treptată a controlului legilor socioculturale asupra
legilor biologice. Aceasta înseamnă că, în ultimă instanţă, explicarea adevăratei esenţe a
personalităţii umane trebuie făcută prin prisma legilor istorico-socioculturale.
A treia divergenţă importantă în modul principial de abordare a personalităţii o consemnăm între
orientarea atomar-descriptivistă şi cea sintetic structuralistă. Prima derivă şi se subordonează
paradigmei asociaţioniste, potrivit căreia explicarea unei organizări psihice de nivel superior trebuie
să constea în descompunerea ei în elemente şi în studiul acestora separat; cea de a doua îşi are
originea şi se subordonează paradigmei gestaltiste, potrivit căreia orice organizare are un caracter
predeterminat (imanent) şi integral, studiul ei trebuind să dezvăluie specificul acestei integralităţi şi
legile interne de structură. Întrucât cele două orientări s-au delimitat prin separarea şi absolutizarea
termenilor raportului „parte-întreg”, nici una nu poate fi acceptată ca atare. Corectă, din punct de
vedere metodologic, nu poate fi decât tot o paradigmă interacţionist-sistemică, în care se recunoaşte
şi se operează atât cu partea, cât şi cu întregul, fără a reduce partea la întreg (ceea ce ar însemna
negarea existenţei ei) sau întregul la parte (ceea ce ar însemna reducerea întregului la o simplă
sumă aritmetică de părţi în sine independente).
Ca organizare sistemică, personalitatea se subordonează definiţiei generale a sistemului: „un
ansamblu de elemente distincte aflate într-o relaţie nonîntâmplătoare (legică), din care derivă o
emergenţă de structură ireductibilă”.
A patra divergenţă metodologică derivă din modul de a concepe şi prezenta organizarea internă
a personalităţii.
S-au constituit astfel două tendinţe: tendinţa plană şi tendinţa ierarhică. Prima concepe
organizarea internă a personalităţii în mod liniar, echipotenţial, toate elementele componente fiind la
fel de importante şi înşirându-se unele lângă altele precum mărgelele pe aţă. Accentele
diferenţiatoare le pune cercetătorul, în funcţie de ipoteza şi obiectivul pe care şi-l stabileşte. În
principiu, sarcina psihologiei rezidă în a identifica şi a lua sub lupa analizei cât mai multe asemenea
elemente.
Tendinţa plană şi-a găsit concretizarea în elaborarea teoriei şi a modelului trăsăturilor (Allport,
Cattell, Murray). Inventarul liniar al trăsăturilor, fără determinarea ponderilor sau a gradului lor de
intensitate, reprezintă imaginea fidelă şi suficientă a organizării interne a personalităţii. Tendinţa
ierarhică se bazează pe admiterea raportului inferiorsuperior şi a principiului subordonării, pe
verticală. Ca urmare, ea concepe şi prezintă organizarea internă a personalităţii printr-un model
multinivelar, supraetajat: niveluri bazale, niveluri intermediare, niveluri terminale sau supraordonate.
Între niveluri se instituie diferenţieri de ordin genetic şi funcţional.
Astfel, se delimitează nivelurile de natură ereditară, înnăscută, şi nivelurile de natură secundară,
dobândite; apoi, după importanţă funcţională, se disting niveluri inferioare şi niveluri superioare sau
niveluri auxiliare şi niveluri principale (determinante).
Observăm că, şi în acest caz, se procedează de o manieră dihotomică, luându-se o singură
dimensiune a organizării – orizontală sau verticală – şi absolutizându-se.
În realitate, procesul integrării sistemice a personalităţii se realizează atât pe orizontală (în plan),
obţinându-se structurile monomodale, cât şi pe verticală (ierarhic), rezultând structurile plurimodale şi
transmodale înglobante (unitatea în diversitate).
În sfârşit, trebuie să mai menţionăm şi o a cincea divergenţă, legată de dimensiunea temporală a
personalităţii, care a delimitat şi opus orientarea statică şi orientarea dinamică.
Orientarea statică îşi are rădăcinile în concepţia nativistă şi frenologică (Franz Gall – 1758-1828),
care considera funcţiile şi capacităţile psihice ca datum-uri înnăscute, predeterminate, care rămân ca
atare invariante de-a lungul timpului. Un punct de vedere similar îl găsim şi la şcoala gestaltistă, care
considera structura ca fiind o entitate imanentă şi invariantă, lipsită de geneză şi de evoluţie.
Preocuparea principală a orientării statice va fi aceea de a dezvălui constantele organizării interne a
personalităţii şi de a demonstra că aceasta rămâne identică, egală cu sine însăşi, de-a lungul întregii
succesiuni a momentelor temporare.
Orientarea dinamică se întemeiază pe admiterea caracterului devenit şi evolutiv al organizării
interne a personalităţii şi a principiului variabilităţii temporare intraindividuale. Esenţial pentru
psihologie este să pună în evidenţă şi să caute să descopere legităţile dinamicii situaţionale şi
temporale a comportamentului.
Spre deosebire de cea statică, orientarea dinamică nu este omogenă, în cadrul ei delimitându-se
cel puţin trei variante: una internalistă, una proiectiv-externalistă şi cea de a treia, impusă de teoria
sistemelor, interacţionistă.
Varianta internalistă porneşte de la teoria instinctualistă a lui W.Mc Dougall (1908) şi este amplu
reprezentată de psihanaliză. Caracteristica sa definitorie rezidă în localizarea sursei dinamicii
personalităţii exclusiv în descărcările energetice spontane, care se produc în interiorul inconştientului.
Acestea fac să se actualizeze pulsiuni, tendinţe şi trebuinţe diferite, care modifică orientarea
comportamentamentală actuală a sistemului personalităţii. Nucleul dinamogen cel mai important este,
după S. Freud, instinctul eroticosexual (complexul libidoului). Dinamica personalităţii apare totuşi ca o
determinaţie secundară, de vreme ce ni se spune că, de-a lungul întregii vieţi, inconştientul,
întruchipat în cele două instanţe ale personalităţii – sinele şi supraeul –, rămâne neschimbat, nefiind
expus evoluţiei ulterioare.
Varianta proiectiv-externalistă a fost formulată şi dezvoltată de către K. Lewin, pe baza teoriei
câmpurilor. Dinamica personalităţii este imprimată din afară de acţiunea forţelor câmpului extern, în
care individul poate să-şi identifice anumite obiecte-scop, asupra cărora să-şi proiecteze tendinţa
determinantă actualizată. În interiorul spaţiului fizic, se delimitează şi se individualizează spaţiul
psihologic, care se măsoară în intensitatea tensionării interioare, care, la rândul ei, este proporţională
cu dificultatea sau cu numărul sau complexitatea obstacolelor (barierelor) ce trebuie surmontate
pentru atingerea obiectivului. Ca şi în cazul variantei internaliste, dinamica personalităţii este o
manifestare pur fenomenologică, experienţială, ea neafectând structura de fond care rămâne
constantă.
Depăşirea unilateralităţii celor două variante o realizează cea de a treia, varianta interacţionistă.
Aceasta pune problema dinamicii personalităţii în cu totul alţi termeni decât cele dintâi. Anume,
dinamica unui sistem, indiferent de natura lui substanţial-calitativă, este o funcţie de timp [f(t)]. Ea
rezultă din dependenţa fundamentală, bazală, a oricărui sistem de acţiune a legii timpului: sistemul îşi
modifică starea sa iniţială ca simplu răspuns sau efect al scurgerii ireversibile a timpului. Din acest
punct de vedere, aşa cum am arătat în partea introductivă a cursului nostru, toate sistemele reale
sunt dinamice, mulţimea sistemelor statice (independente de timp) fiind vidă.
Chestiunea care se pune în acest caz este aceea de a stabili cu ce fel de sistem dinamic avem de
a face. Iar în interiorul clasei sistemelor dinamice, se delimitează două subclase: a) subclasa
sistemelor cu organizare dată, neevolutive (ex.: sistemele maşiniste, sistemele neînsufleţite) şi b)
subclasa sistemelor cu autoorganizare, evolutive (toate organismele vii). Rezultă că personalitatea
este un sistem dinamic cu autoorganizare, evolutiv. Ca atare, analiza ei reclamă, în primul rând,
situarea în interiorul unuia din cele trei segmente care compun traiectoria dinamicii generale:
ascendent (evolutiv), staţionar (relativă stabilitate în planul organizării interne şi al manifestării
comportamentale) sau descendent (involutiv).
Dinamica devine astfel o determinaţie bazală absolută, ea implicând şi organizarea sau structura
internă, iar statica – o determinaţie relativă. În abordarea personalităţii trebuie să luăm în consideraţie
ambele determinaţii, explicaţia constând în relaţionarea adecvată a dinamicii şi staticii funcţionale a
sistemului. Aici, ne vine în ajutor metodologia sistemicocibernetică prin procedeele profilului de stare
şi portretului fazic, pe care le-am prezentat în partea introductivă.
Cea de a doua categorie de dispute şi divergenţe ţine de conţinutul care se introduce în sfera
noţiunii de personalitate şi de modul de a defini propriu-zis personalitatea. Trebuie să remarcăm, de
la început, existenţa unui număr foarte mare de definiţii. Încă în 1937, G. Allport indica nu mai puţin
de 50 de definiţii diferite ale noţiunii de personalitate, iar în 1951, Mc Cleland inventaria peste 100.
Aceasta arată, o dată în plus, complexitatea extraordinară a ceea ce vrem să definim, adică a
realităţii pe care o desemnăm prin termenul de personalitate.
Din capul locului este clar că o definiţie prin gen proxim şi diferenţă specifică este practic
imposibilă. De aceea, suntem obligaţi să recurgem la alte procedee – de tip enumerativ, descriptiv,
funcţional, valoric (axiologic), cumulativ, corelativ, structuralist, sistemic etc.
Rezultatul va fi, inevitabil, o definiţie în sine corectă, dar fragmentară şi cu aplicabilitate limitată,
parţială.
În lucrarea sa Structura şi dezvoltarea personalităţii (ed. 1961, trad. lb. română, 1981), G. Allport
întreprinde un lăudabil efort de sistematizare a definiţiilor care se confruntă pe scena ştiinţifică. În
esenţă, el împarte aceste definiţii în trei grupe: definiţii prin efect extern, definiţii prin structură internă
şi definiţii pozitiviste sau formale.
Definiţiile din prima grupă se centrează pe latura fenomenologică a personalităţii, identificând şi
reţinând acele calităţi şi trăsături prin care o persoană concretă oarecare determină o anumită
impresie sau un anumit efect (pozitiv sau negativ) asupra celor din jur. Corespunzător, personalitatea
este definită ca: • suma totală a efectului produs de un individ asupra societăţii; • deprinderi sau
acţiuni care influenţează cu succes alţi oameni; • răspunsuri date de alţii la un individ considerat ca
stimul; • ce cred alţii despre tine.
Sâmburele relaţional al acestui gen de definiţii rezidă în faptul că numai prin judecăţile altora
despre noi personalitatea noastră este cunoscută ca atare. Dacă prin modul nostru de a fi şi de a ne
manifesta nu producem nici o influenţă asupra celor din jur, atunci, pe bună dreptate, se întreabă
Allport: cum am putea fi cunoscuţi? Dar, dacă influenţăm oameni diferiţi în moduri diferite, înseamnă
oare că avem mai multe personalităţi? Mai curând, aceasta înseamnă că un observator poate să-şi
formeze despre noi o părere corectă, iar altul – una eronată. Rezultă de aici că în interiorul fiinţei
noastre trebuie să existe ceva care să constituie adevărata noastră „natură” (chiar dacă aceasta
poate fi şi variabilă).
Allport observă că definiţiile prin efect extern confundă personalitatea cu reputaţia şi cineva poate
avea mai multe reputaţii (în contacte relaţionale diferite).
Definiţiile din cea de a doua grupă se întemeiază pe consideraţia de principiu că personalitatea
trebuie să fie o entitate obiectivă, existentă cu adevărat, indiferent de modul în care influenţează sau
este percepută de alţii. Deşi este deschisă spre lume şi suferă influenţele acesteia, personalitatea are
o consistenţă proprie, o structură internă specifică. Ea nu trebuie confundată cu societatea şi nici cu
percepţiile pe care alţi oameni le au despre ea.
W. Stern este menţionat, în lucrarea amintită, ca primul autor care încearcă a defini personalitatea
prin trimitere la structura internă; el afirmând că personalitatea este „o unitate multiformă dinamică”
(W. Stern, p. 4; 20).
Unii adaugă acestui tip de definiţie o notă de „valoare”: personalitatea este ceva ce trebuie
apreciat (Goethe, Kant) : personalitatea este singurul lucru din lume care are o „valoare supremă”,
fiind astfel impusă necesitatea respectării integralităţii şi demnităţii umane.
Psihologii occidentali renunţă însă la scoaterea în prim plan a dimensiunii integralităţii şi
demnităţii, preferând definiţii mai sobre şi descriptiviste, de genul: personalitatea este „suma totală a
tuturor dispoziţiilor, impulsurilor, tendinţelor, dorinţelor şi instinctelor biologice înnăscute ale
individului, precum şi a dispoziţiilor şi a tendinţelor dobândite prin experienţă” (Prince, 1924, p. 532;
apud G.Allport, 1981)
După cum se poate observa cu uşurinţă, definiţia de mai sus ne prezintă personalitatea ca o
realitate obiectivă accesibilă studiului, dar ea nu reuşeşte să surprindă integrarea în structură a
componentelor specificate.
O definiţie mai structurală este cea propusă de H.C. Warren şi L. Carmichael (1930) :
„Personalitatea este întreaga organizare mentală a fiinţei umane în orice stadiu al dezvoltării sale. Ea
îmbrăţişează fiecare aspect al caracterului uman: intelect, temperament, abilitate, moralitate şi fiecare
atitudine care s-a format în cursul vieţii cuiva” (p. 333).
De aceeaşi factură poate fi considerată şi definiţia lui R. Linton: ...personalitatea este ansamblul
organizat al proceselor şi stărilor psihofiziologice aparţinând individului (1945, p. 84).
Menţionăm şi definiţia propusă de P. Lecky (1945) care subliniază rolul factorului cognitiv subiectiv
în organizarea internă: „Personalitatea este o schemă unificată a experienţei, o organizare de valori
care sunt compatibile între ele” (p.90).
Încheiem seria definiţiilor prin structura internă cu formularea pe care ne-o propune însuşi G.
Allport, la a cărui clasificare ne referim în acest paragraf: „Personalitatea este organizarea dinamică
în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său
caracteristic” (1981, p.40).
Această formulare pune în evidenţă următoarele aspecte esenţiale care nu pot lipsi dintr-o teorie
generalizată a personalităţii: a) personalitatea nu este nici un conglomerat, nici o sumă statică de
elemente în sine independente, ci o organizare dinamică emergentă; b) personalitatea nu este nici
pur psihică, nici pur biologică (nervoasă), ci o unitate complexă psihofizică; c) ca organizare sistemică
supraordonată, personalitatea include sisteme particulare, diferenţiate şi la rândul lor integrate –
deprinderi, sentimente, concepte, stări de motivaţie etc.; d) personalitatea se manifestă, se dezvăluie
în ceea ce gândeşte, simte şi face omul.
Definiţiile pozitiviste au la bază convingerea autorilor lor că „structura internă” este inaccesibilă
ştiinţei. Nu putem cunoaşte „unitatea multiformă dinamică” existentă cu adevărat „acolo”. Chiar dacă
există, structura internă pur şi simplu nu poate fi studiată direct. Cele ce ştim despre personalitate
sunt numai „operaţiile” noastre. Cel mai bun lucru pe care putem să-l facem este să formulăm ipoteze
şi să conceptualizăm rezultatele măsurătorilor efectuate. Iar conceptualizarea nu trebuie să treacă
dincolo de limitele metodelor ştiinţifice pe care le folosim.
Printre reprezentanţii recunoscuţi ai orientării pozitiviste se numără D. McClelland, care dă
următoarea definiţie: „Personalitatea este conceptualizarea cea mai adecvată a comportamentului
unei persoane în toate detaliile sale, pe care omul de ştiinţă o poate da la o un moment dat”
(McClelland, 1951, p. 69).
Personalitatea este redusă la un „costruct”, la ceva ce poate fi gândit, dar nu există ca atare „acolo
undeva”.
Mergând mai departe pe această linie, unii psihologi behavioriştii susţin că nici n-ar trebui să
apelăm la termenul de personalitate, fiindcă, în cazul în care nu cunoaştem destul despre „stimul” şi
despre „răspuns”, nu ar trebui să ne mai complicăm cu o „variabilă intermediară” ca personalitatea.
Pe lângă clasificarea lui G. Allport, care are la bază criteriul conţinutului, se impune să luăm în
seamă şi pe aceea realizată după criteriul sferei. Se delimitează astfel încă două categorii de definiţii:
reducţionistunidimensionale şi multidimensional-globale.
Definiţiile reducţionist-unidimensionale reduc personalitatea la una din componente, de cele mai
multe ori la componenta dispoziţională (afectiv-motivaţională), la temperament sau la caracter (atunci
când se face distincţie între acestea două). Majoritatea chestionarelor şi probelor proiective care se
folosesc pentru investigarea şi diagnosticarea personalităţii sunt axate pe evidenţierea factorilor
dispoziţionali sau temperamental-caracteriali.
De pildă, în teoria lui H. Eysenck, întreaga personalitate este redusă la interacţiunea şi jocul a
două dimensiuni temperamentale polare: introversie-extraversie şi stabilitate-instabilitate.
Definiţiile multidimensional-globale prezintă personalitatea ca entitate complexă, eterogenă, după
natura substanţial-calitativă a „elementelor” care o compun. Un exemplu de acest gen este definiţia
propusă de G.Allport şi comentată de noi mai sus. Şi mai relevante sunt următoarele două definiţii:
„Personalitatea este unitatea bio-psiho-socială constituită în procesul adaptării individului la mediu şi
care determină un mod specific, caracteristic şi unic de comportare în diversitatea situaţiilor externe
(Mischel, 1968; Wiggins, 1971) şi: „ Personalitatea este un system hipercomplex, cu autoorganizare,
teleonomic, determinat biologic şi sociocultural, cu o dinamică specifică, individualizată”(M. Golu,
1972, 1993).
Considerăm că, din punct de vedere metodologic, definiţiile de tip global sunt mai adecvate decât
cele reducţioniste, ele reflectând mai veridic rolul integrator supraordonat al conceptului de
personalitate, în raport cu celelalte concepte prin care se desemnează diferitele componente
particulare.
Definiţia globală, aptă să îndeplinească ulterior, pentru abordările concrete, funcţia de cadru de
referinţă şi să oblige la corelarea şi integrarea datelor particulare, nu poate fi decât cea care prezervă
realitatea integrală a fiinţei umane, în unitatea şi intercondiţionarea complexă, nonliniară a celor trei
determinaţii şi „subansamble” esenţiale – biologic, psihic şi sociocultural (fig. 48).

PERSONALITATEA
Influente din Subsistemul Subsistemul Subsistemul
mediul natural bioconstitutional psihic socio-cultural
Influente din (eul fizic) (eul psihic) (eul social)
mediul social

Fig. 48. Schema-bloc a sistemului personalităţii


Acceptând o asemenea definiţie de lucru, vom observa imediat că personalitatea este o realitate
complexă şi eterogenă din punct de vedere substanţial-calitativ, care nu poate fi studiată şi epuizată
de o singură ştiinţă. E mai mult decât evident faptul că ea trebuie să facă obiectul a cel puţin trei
grupe de ştiinţe: biologice, psihologice şi socio-culturologice.
Ca urmare, Personologia sau ştiinţa personalităţii nu poate fi decât o construcţie interdisciplinară
integrată, în care să se articuleze, într-o structură teoretico-explicativă unitară, datele celor trei grupe
de discipline.
Operaţia de corelare şi integrare interdisciplinară este cu atât mai uşoară, cu cât disciplinele
particulare implicate nu-şi absolutizează propria abordare, pe care trebuie să şi-o considere din capul
locului complementară celorlalte.
Din cele de mai sus, rezultă că psihologia nu-şi poate revendica dreptul de monopol sau de
exclusivitate în studiul personalităţii. Domeniul său de competenţă îl reprezintă doar componenta
psihică.
În acest caz, psihologia personalităţii trebuie să-şi focalizeze atenţia asupra modului în care
procesele,