SUPORT CURS

INTRODUCERE ÎN PSIHANALIZĂ
An III, sem I.

Titular de curs: Lect. Univ. Dr. Florin Vancea

CUPRINS
1. Psihanaliza - noțiuni introductive
2. Noțiunile de bază ale psihanalizei. Despre pulsiuni
3. Noțiunile de bază ale psihanalizei. Despre principii
4. Organizarea personalității și instanțele psihice
5. Psihosexualitatea și stadiile dezvoltării psihosexuale
6. Mecanismele de apărare
7. Principalele manifestări ale inconștientului: actul ratat și visul
8. Principalele manifestări ale inconștientului: fantasma și somatizarea
9. Psihopatologia din perspectivă psihanalitică
10. Psihanaliza în contextul abordărilor psihoterapeutice - Noțiuni generale despre
psihoterapie
11. Terapia psihanalitică și abordarea psihoterapeutică freudiană
12. Psihanalizele non-freudiene - Alfred Adler și psihologia individuală comparată

SEMINAR
1. Psihoterapia și grupările psihoterapeutice
2. Cadrul psihoterapeutic
3. Relația psihoterapeutică
4. Transfer și contratransfer
5. Alte elemente specifice psihoterapiilor
6. Tehnici ale psihoterapiilor psihodinamice I.
7. Tehnici ale psihoterapiilor psihodinamice II.
Bibliografie
1. Dafinoiu, I., (2000), Elemente de psihoterapie integrativă, Editura Polirom, Iaşi
2. Fernandez-Zoila, A. (1990), Freud și psihanalizele. Ed. Humanitas, București, 1996.
3. Freud, S.(1995), Psihanaliza visului, Ed. Mediarex, Bucureşti.
4. Freud, S.(1999), Opere, vol. 1 – Eseuri de psihanaliză aplicată, Editura Trei, Bucureşti.
5. Freud, S.(2000), Opere, vol. 2 – Nevroza la copil: Micul Hans şi Omul cu lupi, Editura
Trei, Bucuresti.
6. Freud, S.(2000), Opere, vol. 3 – Psihologia inconştientului, Editura Trei, Bucureşti.
7. Freud, S.(2001), Opere, vol. 5 – Inhibiţie, simptom, angoasă, Editura Trei, Bucuresti.
8. Freud, S.(2001), Opere, vol. 6 – Studii despre sexualitate, Editura Trei, Bucureşti.
9. Freud, S.(2002), Opere, vol. 7 – Nevroză, psihoză, perversiune, Editura Trei, Bucureşti.
10. Freud, S.(2003), Opere, vol. 9 – Interpretarea viselor, Editura Trei, Bucureşti.
11. Freud, S.(2005), Opere, vol. 13 – Compendiu de psihanaliză, Editura Trei, Bucureşti.
12. Freud, S.(2006), Opere, vol. 14 – Psihopatologia vieţii cotidiene. Editura Trei, Bucureşti.
13. Holdevici Irina (1996), Elemente de psihoterapie. Bucureşti, Editura All.
14. Morel, C. (1995), ABC-ul psihologiei și al psihanalizei. Ed. Corint, București, (2003).
15. Munteanu, A. (2002), Terapia psihanalitică freudiană. Ed. SPER, București.
16. Rășcanu, R. (2008), Introducere în psihanaliză. Ed. Credis, București.
17. Roudinesco, E.,Plon, M. (2000), Dicționar de psihanaliză. Ed. Trei, București, (2002).
18. Thomä, H., Kächele, H., (1999-2000), Tratat de psihanaliză contemporană, vol. 1, 2, Ed.
Trei, Bucureşti.
19. Vancea, F. (2009), Introducere în psihoterapie. Ed. Psihomedia, Sibiu.
20. Zamfirescu, V.D. (2007), Introducere în psihanaliza freudiană şi postfreudiană, ediţia a
doua - revizuită şi adăugită. Editura Trei, Bucureşti.
21. Zamfirescu, V. D.(1998-2001), Filosofia inconştientului, vol. I, II. Ed. Trei, Bucureşti.

CAP. 1 PSIHANALIZA - NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Termenul de psihanaliză a fost introdus de Sigmund Freud în anul 1896, lansat într-un
articol într-o revistă de neurologie (apus. J.P.Chartier, 1998). Totuşi, alți psihanaliştii consideră
că în anul 1895, anul apariţiei lucrării „Studii asupra isteriei”, lucrare semnată împreună cu Josef
Breuer, evoluţia psihanalizei începuse.
 Freud a dorit să construiască o teorie psihologică specială, o psihologie aparte, care să
atingă toate dimensiunile acesteia.
Azi este recunoscut faptul că psihanaliza este atât o teorie cât și o metodă având o triplă
accepțiune:
• Este o teorie originală a psihicului, cu accent pe zona inconștientă
• Este un mijloc de cercetare a proceselor psihice și psihosociale, mai puțin abordabile în
manieră directă
• Este o metodă psihoterapeutică cu efecte pozitive asupra diferitelor tulburări psihice,
adresându-se inițial mai ales nevrozelor.
La început psihanaliza se dorea un nou mod de a „vedea” şi de a „înţelege” viaţa psihică.
Cu timpul, ea și-a lărgit sfera de interese asupra omului cuprinzând toate domeniile umanului
care transformă psihanaliza într-o veritabilă psiho-antropologie, integrată ştiinţelor umane.
Astăzi, putem spune că de diferenţiază două mari direcţii în interiorul psihanalizei:
- una pur teoretică, de interpretare şi explicare a omului ca „fenomen uman” complex sub
multiplele sale aspecte: psihologic, social, familial, cultural, religios, moral, istoric, etc.
- una medicală și psihoterapeutică, de formare a personalităţii umane, restaurare şi terapie
specifică a bolilor psihice.
În ultimele decenii, teoria și metoda psihanalitică au înregistrat multe modificări. Cu toate
acestea terapia psihanalitică se sprijină atât pe concepte mai vechi, dar și pe cele mai noi apărute.

Dincolo de toate forțele care au negat-o și respins-o încă de la începuturile sale, psihanaliza
continuă să-şi consolideze poziţia de metodă specifică terapeutică în cazul tulburărilor psihice.
Psihoterapia psihanalitică rezistă și se arată o valore deosebită ca o formă originală şi complexă
de psihoterapie, cu largă aplicabilitate în bolile psihice şi psihosomatice, în psihologia medicală
dar şi în toate celelalte domenii umane.
Din punct de vedere istoric şi teoretic, psihologia este indisolubil legată de istoria
psihanalizei. Psihanaliza este o parte a psihologiei generale şi după părerea multor specialiști ea
cuprinde cele mai semnificative contribuţii la explicarea modului în care funcţionează psihicul
uman. Dacă până la psihanaliză psihologia era o teorie și o practică a conștientului, prin
psihanaliză ea a devenitt și o abordare a inconștientului și a stărilor abisale.
Vom arăta în continuare principalele descoperiri, noile ipoteze psihologice pe care
psihanaliza și în primul rând psihanaliza freudiana, le-a oferit științelor umane și medicale:
a. A redescoperit inconștientul, dându-i un conținut nou din punct de vedere psihologic, dar
și o nouă semnificație în contextul psihismului, el devenind un fel de suveran al acestuia,
fiind adevărata energie a construirii ființei umane.
b. A generat însemnate restructurări teoretice și metodologice în domeniul psihopatologiei,
conferind o nouă semnificație tulburărilor psihice. Etiologia maladiilor psihice se
îmbogățește cu perspectiva psihologică, care se alătură perspectivei mai vechi, cea
neurologică, chiar depășind-o ca importanță. În aceași, măsură metodei de tratare
medicamentoasă i se alătura metoda verbală, la început în mod deosebit prin asocia liberă
de idei.
c. A evidențiat numeroase mecanisme de apărare ale inconștientului, cele mai importante
fiind refularea și sublimarea.
d. A descoperit anumite fenomene psihice de mare însemnătate pe care le-a denumit
complexe. De exemplu, complexul oedipian constituind chiar o piatră unchiulară a
construcției psihice.
e. A readus în teoria și practica psihologică rolul major al visului și actelor ratate, rău văzute
sau ignorate până atunci.
f. A conferit sexualității un rol major în psihologie. A aprofundat cunoștințele despre
aceasta aducând câteva clarificări importante, spre exemplu a arătat deosebirea dintre
sexualitate de genitalitate.
g. A inițiat și stimulat tehnicile proiective și a influențat apariția unor metode grupale de
stimulare a creativității, de exemplu brainstormingul izvorește din tehnica asociației
libere.
h. A contribuit la modernizarea psihologiei arătând importanța alianțelor interdisciplinare și
postulând obligativitatea psihologului de a-și face introspecția în scopul cunoașterii și
curățirii zonelor sale intunecate, abisale.
i. A pledat pentru utilizarea capacităților introspective și cele empatice în explorarea
zonelor subtile ale psihicului unde metodele experimentale și statistice devin inoperante.
j. A inițiat restructurări în domeniul educativ, militând pentru o atentă analiză psihologică a
demersului pedagogic și mai ales a actorilor principali.
k. A construit o hermeneutică insolită și subtilă în decriptarea diversităților fenomenelor
culturale și sociale arzătoare (precum antisemintismul și antifeminismul).
l. A dezvoltat și propus spre utilizare unui nou tip uman, „homo psihanaliticus” care
împreunează o dublă natură: una simbolică pentru inconștient și una rațională pentru
conștient.
m. A îmbogățit vocabularul prin inventarea unor termeni și prin reconsiderarea unora mai
vechi.
n. A lansat principiul determinismului, sau al cauzalității în psihologie. Conform acestuia
orice manifestare psihică este determinată de toate manifestările psihice anterioare ceea
 ce face ca să nu existe discontinuitate. Altfel spus, similar dinamicii fenomenului
natural, nimic nu este întâmplător. Din acest punct de vedere nici o manifestare nu este
fără sens iar la întrebarea de genul: „cine l-a cauzat? ” chiar dacă nu găsim un răspuns sau
nu avem certitudinea unui răspuns apropiat realităţii, avem în vedere că acest răspuns
există. De exemplu orice simptom nevrotic, indiferent de natura sa, este determinat de
alte procese psihice chiar dacă deseori pacientul crede că simptomul este străin persoanei
sale, neavând nici o legătură cu psihismul.
o. A formulat ipoteza conform căreia conştiinţa este un atribut de excepţie şi nu unul de
normalitate în cadrul proceselor psihice. Aceasta perspectivă ne arată că procesele psihice
inconştiente au o importantă şi o frecvenţă extrem de mare atât în funcţionarea normală a
psihicului cât şi în cea patologică.

Istoric
Până la Psihanaliza lui Freud psihologia a identificat viaţa psihică cu viaţa conştiinţei,
considerându-se în sensul acesta că „orice fenomen psihic se însoţeşte de conştiinţa pe care o are
despre el” (J.P: Charrier). Cei care au respins și mai resping psihanaliza o fac în principal pe
acest considerent, că nu ar exista în psihic acest inconștient, adică ceva care nu aparșine
conștiinței. Chiar și în zilele noastre încă sunt medii psihologice și cercetărori care identifică
psihicul uman doar cu ceea ce este conștient.
Perioada freudiană
Întemeietorul psihanalizei, Sigmund Freud se naşte la 6 mai 1856 în oraşul Freiberg din
Moravia, în Imperiul Austro-Ungar. A murit la Londra în 1939. La vârsata de cinci ani se mută
cu familia la Viena unde va studia la Facultatea de Medicină, fiind interesat în mod deosebit de
studiul sistemului nervos. Lucreazaă mai întâi la un laborator de histologie a sistemului nervos,
iar după 1881 când devine doctor în medicină practicând medicina internă și neurologia. A
trecut apiu prin serviciul de psihiatrie al lui Theodor Meynert, apoi a lucrat în parteneriat cu
Breuer, obținând câteva succese prin metoda cathartică pe care a preluat-o de la acesta. În 1885
face un stagiu la Paris la celebra Clinică de Neurologie a lui Charcot de la Sâlpetrière. În bagajul
său, Freud avea istoria celebrului caz Anna O. Aici asistă la faimoasele « Leçon de Mardi » cu
demonstraţii clinice şi discuţii asupra isteriei. Concomitent îl cunoaşte şi pe P. Janet şi studiile
acestuia. În 1886 s-a stabilit ca medic la Viena şi a abandonat eletroterapia pentru sugestie şi
hipnoză. Apoi, în 1889 Freud face un nou stagiu, de data asta la Clinica de la Nancy, unde îl
cunoaşte pe Liebaul şi Bernheim, cu care va studia hipnotismul şi sugestia în tratamentul
simptomelor clinica ale isteriei.
 Lucrarea sa „Studii asupra isteriei ” fundamentează o nouă doctrină psihologică şi o nouă
formă de tratament a bolilor psihice, denumită psihanaliză. Între anii 1899 şi 1905 Freud îşi
expune primele sale formulări teoretice referitoare la psihanaliză în lucrări devenite celebre:
Interpretarea viselor (1899), Psihopatologia vieţii cotidiene (1901), Trei eseuri asupra
sexualităţii şi Lapsusul şi relaţia sa cu inconştientul (1905). Psihanaliza va cunoaşte în
continuare o dezvoltare important între anii 1905-1920, perioadă în care Freud publică
„Introducere în narcisism” (1914), „Complexul lui Oedipe” iar pe lângă el se constituie o
echipă de tineri specialişti care vor ilustra ulterior domeniul psihiatriei, al psihanalizei şi
psihoterapiei. Este vorba de E. Bleuer, C.G. Jung (de la Zürich), E. Jones (Londra), K. Abraham
(Berlin), S. Ferenczi (Budapesta), E. Régis şi A. Hesnard (Paris). Toţi vor deveni nume de
referinţă în domeniu psihanalizei.
Începând din 1920, asistăm la o modise produce o modificare a teoriei psihanalitice şi o
extindere a acesteia, venită chiar de la Freud. Aceste aspecte le regăsim în lucrarea „Dincolo de
principiul plăcerii” (1920). În această lucrare, Freud împarte pulsiunile în două grupe: pulsiuni
ale vieţii (sexualitate, libido, Eros) şi pulsiuni ale morţii şi agresivităţii (Thanatos). De aici
Freud procedează la o reevaluare a organizării sistemului personalităţii sau a „aparatului psihic”
în trei instanţe: Sinele (sediul pulsiunilor şi dorinţelor refulate), Eul (cuprinzând preconştientul
şi cenzura) Supra – Eul (cuprinzând conştiinţa morală).
Până la moartea sa survenită la Londra în 1939, Freud se va preocupa de extinderea
psihanalizei asupra altor ştiinţe umane: morală, religie, mitologie, societate, familie, cultură,
artă, etc. („Totem şi tabu”, „Inhibiţie, simptom, boală”, „Moise şi monoteismul”, „Malaise de
la civilisation” ).
Perioada post-freudiană
După Freud, noul curent numit Psihanaliza va avea o istorie tensionată fiind zguduit de
crize interioare determinate de curente desidente. Psihanaliza cunoaşte modificări multiple atât
in plan doctrinar cât mai cu seamă în planul practicii psihoterapeutice şi educaţiei. Primele şi
cele mai importante curente desidente sunt cele ale lui A.Adler şi cel al lui C.G. Jung.

CAP. 2 NOȚIUNILE DE BAZĂ ALE PSIHANALIZEI

2.1. Metapsihologia și energia psihică

Așa cum am arătat, până la Freud, psihologia lua în considerare doar fenomenele
conștiente. Cu alte cuvinte psihicul era rațiune. Aspectele mai discrete ale comportamentului
uman, mai controversate, care nu puteau fi explicate pe baza raționamentului erau atribuite unor
instincte. Se vorbea despre comp ortamente impulsive care proveneau de pe tărâmul organicului,
adică al corpului.
Marea revoluție inițiată de psihanaliză în studiul funcționării mentale este legată de
noțiunea de inconștient. O dată cu considerarea psihicului ca având două părți substanțiale,
conștientul și inconștientul, psihologia devine, în opinia lui Freud, o METAPSIHOLOGIE.
Prin această Metapsihologie Freud a reușit să ofere lumii științifice o schemă organizată
și structurată unui sistem psihic, care prin esența sa, este invizibil, inform, impalpabil. Noua
viziune a psihicului propusă de el reușește să dea o reprezentare concretă acestui element
abstract. Acest lucru a fost posibil prin introducerea noțiunii de energie psihică. Acest lucru face
ca fenomenele psihice să poată fi cuantificabile, măsurabile, având o dimensiune cât se poate de
reală. Energia psihică este un fel de corespondent al energiei fizice. Așa precum o acțiune fizică
produce o energie fizică, tot așa psihicul cu toate componentele sale produce acțiuni psihice
(produse psihice) și prin urmare energie psihică. Cu alte cuvinte toate producțiile mentale
(gânduri, dorințe, temeri etc.) sunt energii psihice.
Pentru o înțelegere mai bună a energiei psihice aceasta trebuie privită din trei perspective.
Prima reprezintă aspectul economic al energiei psihice. Aici urmărim forța, circulația și
devenirea energiei psihice. Conceptul de investiție ne permite să înțelegem această perspectivă.
Energia psihică va căuta să se investească într-un obiect exterior sau interior, pentru a se putea
descărca, cheltui, epuiza. Aspectul topic se referă la componentele constituente ale psihicului,
adică la părțile lui. Înțelegem astfel că psihicul nu este o unitate indivizibilă ci este divizat în
părți numite instanțe psihice. Aspectul topic propune pe de o parte descrierea acestor instanțe, iar
pe de altă parte determinarea dispoziției spațiale ale lor. Au existat două etape distincte în
dezvoltarea aspectului topic, vorbindu-se de cele două topici freudiene. În prima topică Freud a
împărțit psihicul în următoarele trei componente: conștientul, preconștientul și inconștientul. A
doua topică propune următoarea divizare a psihicului: sinele (id-ul), eul și supraeul. Aspectul
dinamic se referă la dimensiunea calitativă a energiei psihice. Din această perspectivă putem
observa relațiile, interacțiunile și conflictele care se manifestă între instanțele psihice și formele
pulsionale. În viziunea lui Freud mentalul este un loc al conflictelor și suferințelor. În psihic
există forțe diferite, de naturi diferite, care se opun una celeilalte. Prin aspectul dinamic suntem
interesați de calitatea, gradul și efectele acestor conflicte interne.

2.2. Studiul pulsiunilor

 Teoria pulsiunilor s-a dezvoltat și ea treptat. Freud a propus acest termen de pulsiune
(„trieb” în original) pentru a diferenția instinctul de dorințe. Instinctul și energia instinctuală se
referă la nevoile vitale ale omului. Pulsiunea și energia pulsională se referă la ansamblul
dorințelor. Instinctul este o trebuință și reprezintă o schemă a unui comportament moștenit,
menit să se adaptaze la mediu natural. Un exemplu de astfel de instinct este suptul prin care noul
născut se poate hrăni.
Activitatea energiei psihice poate fi asemuită unei excitații sau producerii de tensiune
(presiune). Apariția oricărei nevoi sau dorințe reprezintă o producere de energie. Această creștere
a energiei reprezintă o tensiune. Absența dorinței se traduce prin absența tensiunii. În această
situație energia psihică este la un nivel de prag care se caracterizează prin liniște, relaxare,
absența tensiunii. Dorința, ca de altfel oricare altă pulsiune, produce energie peste prag, în
creștere, scopul fiind satisfacerea, prin care se produce o descărcare a energiei și revenire la
nivelul relaxant de dinainte. Prin trecerea la acțiune și satisfacere a dorinței, energia se
epuizează, se consumă, proces denumit si defulare. O altă noțiune de bază cînd vorbim de o
pulsiune este aceea de „obiect”. Obiectul pulsiunii este acel lucru prin care pulsiunea, își atinge
scopul. Obiectul poate fi o parte a propriului corp sau poate fi ceva exterior, străin corpului. Din
perspectiva obiectului putem întâlni situații de deplasare sau de fixație în satisfacerea pulsiunilor.
Sursa pulsiunii reprezintă procesul somatic care produce aceea pulsiune. Există și dorințe care
nu au ca sursă corpul ci mentalul. Spre exemplu dorința de a citi o carte.
Pulsiunea apare din interior cu o anumită forță ca un puseu, având caracter cotropitor.
Sub puterea lor individul poate acționea impulsiv. Adică acțiunile lui sunt grăbite, nechibzuite,
iraționale. Din acest punct de vedere, al comportamentului lor în fața pulsiunilor, oamenii sunt
diferiți, unii reușesc mai mult decât alții să își stăpânească încărcătura pulsională.
Există două mari categorii de pulsiuni în opoziție. Pulsiunile de viață (Erosul) și
pulsiunile de moarte (Thanatosul). Pulsiunile de moarte sunt acelea care tind spre reducerea
totală a tensiunilor, adică spre reintoarcerea ființei vii la starea anorganică. Pulsiunile de
distrugere sau agresive sunt acele pulsiuni de moarte care sunt îndreptate spre exterior.
Pulsiunile de viață cuprind pulsiunile sexuale și pulsiunile de autoconservare.
Pulsiunile sexuale au ca scop obținerea plăcerii, funcționând după principiul plăcerii.
Acestea reprezintă altceva decât instinctul sexual. Energia pulsiunii sexuale este denumită
libidou. Pulsiunile sexuale au legătură cu starea de bine, de fericire, de mulțumire. Freud arată că
acestea sunt proprii ființelor umane, neregăsindu-se la animale.
Pulsiunile de autoconservare (sau de conservare) corespund instinctelor. Ele îl conduc
pe individ spre satisfacerea nevoilor vitale (să se hrănească, să bea, să își caute căldura, să-și
protejeze teritoriul, să se reproducă). Acestea au ca scop conservarea vieții individului. Au fost
denumite și pulsiuni ale Eului. „Ele incarnează o dimensiune foarte primară și arhaică, detașată
de noțiunile de dorință sau plăcere”. (Morel, 2003, p.40). Freud arată natura animalică și
ereditară a instinctului. Ele sunt comune tuturor ființelor vii.
Noțiunea de „eșafodaj” explică aceea intrepătrundere dintre instinctele de conservare și
pulsiunile sexuale, datorită întrepătrunderii inițiale dintre nevoile vitale și dorințe. Exemplul cel
mai concludent îl găsim în cazul noului născut care recurge la actul de a suge din instinctul de
conservare pentru a-și satisface nevoia vitală de hrană. Plecând de la acest act se dezvoltă curând
și plăcerea de a suge. Psihanaliști arată că, pe baza instinctul de foame, se grefează pulsiunea
sexuală. Această întrepătrundere a celor două energii psihice face ca adesea să fie dificil de a le
disocia.
Elaborarea teoriilor asupra pulsiunilor morții pare să fi plecat de la studiul actelor sadice
și masochiste. Aceste dorințe de a distruge sau de a fi distrus argumentează existența acestor
tendințe opuse vieții. Regăsim pulsiuni ale morții și în fenomenul denumit „compulsie la
repetiție”, prin care ne recreem experiențe și acte chinuitoare, dureroase, pline de suferință.
Regăsim aici anumite acte compulsive cum sunt acelea din nevroza „sorții”, nevroza traumatică,
reproducerea momentelor dezagreabile. Războaiele sunt o consecință evidentă a acestor pulsiuni
ale morții.
Complexitatea umană face ca, de multe ori, pulsiunile vieții și cele ale morții să coexiste
într-un act, să se întrepătrundă, fiindu-ne greu de conștientizat. Un exemplu poate fi actul de a
fuma unde plăcerea coexistă cu potențialul distructiv al acestui comportament.

3. NOȚIUNILE DE BAZĂ ALE PSIHANALIZEI. DESPRE PRINCIPII

3.1. Principiul plăcerii

Conform Dicționarului de psihanaliză (2002), Principiul plăcerii formează un cuplu cu
Principiul realității: „Cuplul de termeni introdus de Sigmund Freud în 1911 pentru a desemna
cele două principii care guvernează funcționarea psihică. Primul are drept țel să procure plăcerea
și să evite neplăcerea, fără obstacole și limite (sugarul la sânul mamei, de pildă), cel de-al doilea
îl modifică pe cel dintâi impunându-i restricțile necesare adaptării la realitatea exterioară”.
(Roudinesco & Plon, 2002, p.731)
Principiul plăcerii este o lege care guvernează psihicul nostru. Conform acestui principiu,
toate procesele psihice sunt orientate către descoperirea și trăirea plăcerii. Cu alte cuvinte prin
acestă lege aparatul psihic are ca obiectiv de a evita neplăcerea, suferința și frustrarea. În
măsura în care neplăcerea este legată de creşterea cantităţii de excitaţie, iar plăcerea de
reducerea acesteia, principiul plăcerii este un principiu economic, arată Laplanche & Pontalis,
în „Vocabularul psihanalizei”.
Autorii specificați mai sus susțin că nici această idee nu îi aparține exclusiv lui Freud.
Faptul că funcționărea mentală se reglează după plăcere a fost enunțată prima dată de Fechner.
Fechner vorbea despre „principiul de plăcere a acţiunii", conform căruia nu numai că
scopul final urmărit de acţiunea umană este plăcerea, dar şi că actele noastre sunt
determinate de plăcerea sau de neplăcerea procurate în prezent de reprezentarea acţiunii de
îndeplinit sau a consecinţelor sale.
Așadar acest principiu explică cum psihicul caută să atenueze tensiunile dezagreabile și
apăsătoare. Am văzut cum apariția unei dorințe provoacă o creștere energetică, o tensiune, pe
care o putem numi neplăcere. Psihicul va acționa pentru a restabili „ordinea mentală”, echilibrul,
prin cel mai rapid și cel mai economic mijloc cu putință care este defularea. Defularea înseamnă
manifestarea liberă a ideilor, sentimentelor și tendințelor aflate în inconștient, cu alte cuvinte
exprimarea lor liberă (opusul fiind refularea). Dintr-o perspectivă globală, Principiul plăcerii
reprezintă voința de satisfacere. Vorbim în acest caz de o funcționare primară, arhaică, de a
elimina tensiunea prin epuizarea energiei în satisfacerea dorinței.

3.2. Principiul realității

Principiul realității, alături de Principiul plăcerii guvernează funcționarea aparatului
psihic. Despre Principiul realității Laplanche & Pontalis în Vocabularul psihanalizei, afirmă: „El
formează un cuplu cu principiul plăcerii, pe care îl modifică: în măsura în care reuşeşte ca să se
impună ca principiu reglator, căutarea satisfacţiei nu se mai efectuează pe căile cele mai
scurte, ci acceptă deturnări si îşi amână atingerea scopului în funcţie de condiţiile impuse de
mediul exterior. Din punct de vedere economic, principiul realităţii corespunde unei
transformări a energiei libere în energie legată; din punct de vedere topic, el este definitoriu
pentru sistemul „preconştient - conştient". Din punct de vedere dinamic, psihanaliza caută să
fundamenteze intervenţia principiului realităţii pe un tip de energie pulsională care este pusă
cu precădere în serviciul Eului”. (Laplanche & Pontalis, 1994, p.300)
Dacă Principiul plăcerii lucreză primitiv prin eliminarea tensiunilor, Principiul realității
ține cont de exigențele mediului și de toți factori exterior și/sau interior. În acest mod înțelegem
că nu este posbilă întotdeauna satisfacerea imediată sau directă a dorințelor.
Principiul realității oferă psihicului capacitatea de a amâna, de a reporta, a abandona, a
schimba motivațiile interioare. El opune plăcerii alte priorități, cum ar fi acelea de salvarea,
supraviețuire, sociabilitate etc. Morel arată că „…el ține seama mai mult de realitatea plăcerii,
evitând trecerea la acțiune sistematică uneori periculoasă pentru echilibrul psihologic al
persoanei, pentru propriul corps au pentru mediul înconjurător”. (Morel, 2003, p.36)
Aceste principii opuse sunt sursa conflictelor care se nasc în psihic, așa precum o să
vedem mai departe.

4. ORGANIZAREA PERSONALITĂȚII ȘI INSTANȚELE PSIHICE

Modul de organizare și funcționare al personalităţii este deosebit în psihanaliză. Însăţi

noţiunea de personalitate este prezentată de Freud sub denumirea de „aparat psihic”: un
sistem funcţional cu o organizare specifică, sub forma unui model ierarhic stratificat format
din trei instanţe specializate din punct de vedere funcţional şi dispuse succesiv de jos în sus.
În opera lui S. Freud, inconştientul este menţionat în lucrarea sa „Traumdeutung" (1899) în
legătură cu aparatul psihic la care distinge trei calităţi sau instanţe: conştientul,
preconştientul si inconştientul. După S. Freud, inconştientul este instanţa personalităţii în
care sunt depozitate pulsiunile individului.
Freud elaborează prima topică în 1900, în opera sa „Interpretarea viselor”. Aici
descrie și diferențiază el conștientul,inconștientul și preconștientul. După douăzeci de ani,
această topică este apreciată de către el ca fiind insuficientă pentru a descrie complexitatea
psihicului uman. În acest fel, considerând că prima sa topică este incompletă, oferind doar o
descriere paralelă a funcționării psihice, îi va adăuga o a doua topică.
4.1. Prima topică
Pentru a-și descrie și impune teoria sa, Freud a căutat să ofere o „hartă” a psihicului
uman, o schemă care să permită o înțelegere mai bună a noțiunii, destul de abstracte, de
aparat psihic. Schema propusă de el evidențiază mai întâi cele două realități, cea interioară
(psihicul) și cea exterioară. Prin asta el opune lumea exterioară lumii interioare. Harta
simbolică a psihicului cuprinde o structură pe 3 niveluri, cu frontiere între ele și între lumea
exterioară și cea interioară. Cea mai apropiată de lumea exterioară este instanța numită
conștient. Din punct de vedere funcţional această conștientul se opune atât inconştientului,
cât şi (în mai mică măsură) preconştientului. Între conștient și lumea exterioară există o
frontieră de „paraexcitații”. O altă frontieră majoră este cea dintre inconștient și preconștient,
numită cenzură.
CONȘTIENTUL
În această primă topică conștientul reprezintă conștiința și întregul psihic considerat și
studiat de psihologie până la Freud. Conştientul este instanţa superioară aflată în vârful
aparatului psihic. Aici conștientul este în relație atât cu informaţiile venite din mediul extern,
factorii sociali si culturali, precum şi cu informațiile venite de la instanţele inferioare:
inconştientul si preconştientul. „El este, deasemenea, numit Percepție-Conștientă (PC-CS),
pentru că este, mai întâi de toate ceea ce se percepe în mental. Principala sa funcție este deci
de a pune subiectul în relație cu lumea exterioară, și invers”. (Morel, 2003, p.57).
Conștientul este sediul gândirii, al reflecției și al rațiunii. El este cel care raționează,
judecă și mentalizează. Este stratul cel mai superficial și mai accesibil al psihicului uman.
Conștientul are o barieră, o frontieră care îl apără de realitățile prea brutale,
periculoase pentru echilibrul psihic. Frontiera este reprezentată de paraexcitațiile. „După
cum indică numele, ele parează excitațiile. Mai exact filtrează, într-o oarecare măsură,
elementele exterioare care ajung la subiect și îi permit subiectului să fie protejat, parțial,
împotriva lumii exterioare, uneori amenințătoare pentru liniștea sa mentală”. (Morel, 2003,
p.58).
Așadar relația dintre o persoană (lumea sa interioară) și lumea exterioară nu este
directă, nemijlocită. Percepțiile, care intermediază această relație sunt subiective. Prin
urmare subiectul nu „atinge” realitatea exterioară ci o percepe și o interpretează subiectiv.
Conținuturile conștientului reprezintă tot ceea ce cunoaște și recunoaște subiectul la
el. Morel arată că toate producțiile mentale (idei, gânduri, dorințe, temeri etc.) accesibile
subiectului, cunoscute și recunoscute sunt definite drept conștiente, aparținând sistemului
conștient. Conținuturile conștiente pot fi verbalizate.
Conștientizarea este procesul mental susținut prin capacitatea de a verbaliza, de a
rosti, de a explica cu ajutorul cuvintelor. Domeniul conștient este acela reprezentat prin
cuvinte.
Conștientul este asociat de Freud cu procesul secundar și cu principiul realității, de
care am vorbit anterior. Procesul secundar este acela în care energia psihică este legată, adică
nu este liberă să defuleze, ca în procesul primar, ci negociază cu exigențele exterioare și
interioare.
PRECONȘTIENTUL
Preconştient este cea de-a doua instanţă a personalităţii aflată la limita de tranziţie dintre
conştient şi inconştient. La acest nivel oprează cenzura individului care filtreaza pulsiunile
inconştientului, precum si reprezentările simbolice; conflictele, s.a.m.d.
Preconștientul are proprietăți comune cu vecinele sale, conținuturile sale fiind
inconștiente dar accesibile cunoașterii conștiente. Este o zonă intermediară, ca o „sală de
așteptare” a conținuturilor mentale.
INCONȘTIENTUL
 Inconștientul este acea parte a psihicului aflată la antipod față de conștient. Prin acest
lucru Freud afirmă natura divizată și polară a ființei umane. El a insistat mult pe aspectul
legat de această dihotomie care opune cele două instanțe, arătând că au moduri de
funcționare contrare, conținuturi opuse, reprezentări diferite etc.
Inconștientul este instanța definită de către Freud ca fiind rezervorul de conţinuturi
refulate cărora li s-a refuzat accesul la sistemele superioare de preconştient şi conştient prin
acţiunea de refulare.
Caracteristicile sale esenţiale sunt:
a) Conţinuturile sale sunt reprezentanţi ai pulsiunilor;
b) Aceste conţinuturi sunt accentuate de mecanisme specifice procesului primar în special
condensarea si deplasarea.
Condensarea: este una din principale modalităţi de funcţionare a proceselor inconştiente prin
care mai multe lanţuri asociative capătă o singura reprezentare situată la intersecţia acestora.
Deplasarea: este mecanismul prin care accentul, interesul, intensitatea unei reprezentări se pot
detaşa de aceasta pentru a trece la alte reprezentări iniţial mai puţin intense, dar legate de aceasta
printr-un lanţ asociativ.
c) Conţinuturile inconştiente au o mare energie pulsională şi caută mereu să ajungă la instanţele
superioare. De regulă ele reușesc acest lucru numai după ce au fost modificate sub forma de
compromis de către cenzură.
d) Dorinţele din copilărie sunt cele care cunosc cea mai mare fixaţie în inconştient.
Inconștientul nu este ereditar sau înnăscut ci se construiește treptat în istoria
individului, bazele lui punându-se mai ales în primii ani de viață. Tot ceea ce trăiește omul,
începând din viața intrauterină se inscrie în el, fie în inconștient fie în conștient.
Inconștientul este unic, individual. În același timp el este dinamic, nu încetează să se
modifice. Se umple constant prin procesul de refulare, dar se și golește, prin modalități
diferite, în funcție de istoria personală.
Refularea este un mecanism de apărare. Este o operație psihică inconștientă și
automată. Refularea acționează deci în sensul protejării echilibrului psihic. Prin acest proces
sunt îngropate adânc, în inconștient, tot ce reprezintă o amenințare majoră pentru psihic.
Refularea îi permite individului să evite tensiunile prea puternice, prea periculoase care ar
putea să-l destructureze. Refularea, exprimată prin uitare, se poate produce fie asupra
întregului conținut al unui eveniment, fie doar asupra conținuturilor afective ale acelui
eveniment. În acest ultim caz subiectul poate să iși amintească detalile obiective ale
evenimentului și să vorbească despre acesta fără nicio emoție. Senzația lui este de ușurare, de
eliberare, de depășire a acelei situații, dar pe planul întregului sistem psihic va fi întotdeauna
purtătoare a acelor afecte negative referitoare la acel eveniment, până când va intra într-o
analiză personală cu un specialist.
Descoperirea inconștientului și a conținuturilor sale a fost posibilă prin studiul
hipnozei, a viselor, a actelor ratate etc., adică prin procesele prin care inconștientul caută să
se descarce.

4.2. A doua topică

În anul 1920 Freud elaborează a doua lui topică, reprezentată de structura trinivelară a
psihicului: sine (es, se, id), eu și supraeu. Această a doua topică nu o anulează pe prima, ci doar o
completează. Prin această topică Freud a dorit să prezinte mai clar aspectul conflictual și dinamic
al psihicului. Diferența esențială între cele două topici poate fi următoarea:
a. Primul sistem (inconștient-preconștient-conștient) corespunde cuprinsurilor și calității
(de aceea se vor folosi aceste noțiuni ca adjective)
b. Al doilea sistem (sine-eu-supraeu) corespunde conținuturilor acestor cuprinsuri, ele
folosindu-se prin urmare ca substantive.
Seul (sinele) este polul pulsional al personalității cu conținuturi în întregime inconștiente,
unele innăscute și moștenite, altele dobândite prin refulare. Din punct de vedere economic Seul
este rezervorul principal al energiei psihice. Din punct de vedere dinamic, Seul este în conflict cu
eul și supraeul. Istoric Seul este primul și singura instanță prezentă la naștere, celelalte două se
vor diferenția în timp din ea. Este deci instanța cea mai arhaică, primitivă, originară. Atunci când
sugarul strigă sau plânge cerând satisfacerea trebuințelor sale, se manifestă Seul. La început sunt
doar nevoile vitale. Abia apoi apare și plăcerea și dorințele. Freud arată că Seul funcționează
după principiul plăcerii. Conținuturile Seului fiind pulsionale, ele vor funcționa după legea
pulsiunilor, căutând cu putere să se descarce. Acest fapt produce o presiune în subiect,
motivându-l și împingându-l la acțiune. Astfel îi dă energia vieții.
Eul este aceea instanţă a aparatului psihic situată între Se şi Supraeu aflată în contact
cu realitatea externă. Aceasta este instanţa conştientă a personalităţii individului.
Vocabularului de psihanaliză prezintă în modul următor cele trei perspective psihanalitice ale
Eului. Din punct de vedere topic Eul se afla în relaţie de dependenţă atât faţă de Se cât şi faţă
de Supraeu. Deşi se afirmă ca mediator, ca reprezentant al intereselor totalităţii persoanei,
autonomia sa este relativă. Din punct de vedere dinamic Eul reprezintă polul defensiv al
personalităţii, prin mecanismele sale de apărare, aflat în conflictul nevrotic. Din punct de
vedere economic este un factor de legare ale proceselor psihice.
Eul apare după Se. Freud arată că originea eului este sentimentul de frustrare, atunci când
starea paradisiacă, adică satisfacerea imediată a nevoilor și dorințelor, nu poate fi realizată. Acest
fenomen apare atunci când mama nu satisface imediat cerințele copilului. Copilul realizeză astfel
că realitatea este diferită de el și de nevoile lui. Din acel moment Eul se va construi, se va
dezvolta, într-o manieră continuă pe tot parcursul vieții. La începuturi Eul este mai slab, el
urmând să se întărească treptat prin relaționarea sa cu realitatea și prin rolul mediator.
Eul este în mare parte conștient. Partea conștientă este aceea numită Percepție-
Conștientă. Se sprijină pe sistemul perceptiv și folosește rațiunea. Pe acest Eu se formează
identitatea subiectului.
Eul este în contact direct cu realitatea pe care încearcă să o cunoască și să-i respecte
exigențele. Din acest punct de vedere spunem că Eul funcționează după principiul realității.
Arătam mai sus că Eul este într-o creștere continuă. Dacă la copil slăbiciunea Eului este
naturală, la adult se cere un Eu mai puternic. Consolidarea Eului are loc prin proba realității. „Cu
cât Eul este mai puternic cu atât este mai capabil să tolereze, să accepte, adică să îndure mai bine
opozițiile sau piedicile. Echilibrul psihologic și socializarea individului depind de trăinicia Eului
său”. (Morel, 2003, p.20) Din acest motiv putem afirma că suferința este în relație invers
proporțională exact cu această putere de adaptare a Eului. În cazul unui Eu slab, dorințele sunt
confundate cu realitatea. Astfel Eul nu va accepta exigențele realității considerate antagonice,
constrângătoare și va căuta să obțină cu orice preț, ceea ce își dorește. În acest caz va trăi într-o
iluzie a omnipotenței sale.
Sarcina Eului este una dintre cele mai dificile. El va încerca să medieze între celelalte
instanțe psihice și realitatea exterioară. În același timp el trebuie să medieze și relația dintre Se și
Supraeu. Pentru a se proteja de prsiunile venite de pretutindeni, Eul recurge la instrumente
specializate în acest sens numite mecanisme de apărare. Această apărare este de natură
inconștientă. Astfel vorbim de Eu ca având atât carcater conștient prin partea sa Percepție-
Conștientă, cât și inconștient, prin mecanismele sale de apărare.
Conform Vocabularului de psihanaliză, Supraeul este aceea instanţa descrisă de Freud
ca fiind un judecător sau cenzor în raport cu Eul şi având ca funcţie conştiinţa morală
introiectată, autoobservarea și formarea idealurilor. Supraeul nu trebuie confundat cu idealul
Eului şi nici cu conştiinţa morală proprie. Acesta se naşte din asimilarea prin introiecţie a
interdicţiilor parentale şi altor forțe represive care-și exercită acţiunea asupra subiectului de-
a lungul istoriei sale. Supraeul este prezentat de Freud ca fiind moştenitorul complexului lui
Oedip, constituit prin interiorizarea exigenţelor şi interdicţiilor parentale deşi unii
psihanalişti consideră că formarea Supraeu-lui are loc mai devreme în stadiile preoedipiene.
Supraeul este acela care stabilește lucrurile permise și lucrurile intezise, nu doar venite de
la părinți ci și prin influențele sistemului educativ, mediului socio-cultural și dogmaticii
religioase. Modelele promovate de acestea se constitue în norme și valori care vor fi asimilate de
individ cu voia sau fără voia lui, devenind ulterior propriile lui norme și valori.
Supraeul are două componente principale care este bine de a fi prezentate și înțelese.
Prima este Eul ideal. Acesta reprezintă o identificare puternică cu o figură atotputernică.
Freud arată că este o parte arhaică, aflată în legătură cu narcisismul primar, infantil, adică cu
aceea stare de omnisciență, omnipotență și omniprezență trăită de copil în pântecul mamei și
imediat după naștere, atunci când toate nevoile lui sunt satisfăcute imediat. Acest Eu ideal stă la
baza acelei tendințe de regăsire a starii paradisiace originare. Uneori chiar cu prețul vieții, ceea
ce ne arată existența pulsiunilor morți aici.
A doua componentă a Supraeului este Idealul Eului. El corespunde modelelor cărora
individul va căuta să se conformeze. El se construiește plecând de la figuri ideale ale părinților,
ale eroilor din basme sau filme, ale idolilor, profesorilor etc. Idealul Eului împinge individului să
adope caracteristici ale acestora și să se comporte conform figurilor ideale. Parțial conștient și
parțial inconștient, această parte psihică devine și motivatoare pentru individ împingându-l spre
transformare, pentru a deveni mai bun, conform modelelor selectate de el.
În finalul acestui subcapitol vom aminti modul de funcționare al celor trei instanțe din
topica a doua a lui Freud: Seul funcționează după principiul plăcerii, Eul după principiul
realității și Supraeul după o autoritate interiorizată.

4.3. Conflictele interioare

Conflictele interioare apar ca urmare a celor trei moduri de funcționare artăte mai sus cu
principii și tendințe contradictorii. Eul are sarcina dificilă de a intermedia între realitate, Se și
Supraeu. Uneori reușește mai bine menținând echilibrul psihic, alteori nu reușește medierea prea
bine și apare suferința.
Pe de altă parte, în aceste conflicte dinamice, se modifică și structurile psihice. Dacă la
început toate pulsiunile veneau din Se, în timp unele pusiuni își modifică rezervorul. Astfel,
datorită faptului că unele pulsiuni din Se și chiar din Supraeu, devin periculoase pentru viața
individului, Eul va prelua acele pulsiuni de conservare care, în acest mod devin „pulsiuni ale
Eului”. Supraviețuirea trece astfel în seama Eului. Dar și Supraeul poate prelua o parte din
pulsiuni. El fiind inițiatorul sentimentelor de culpabilitate, îl poate direcționa pe individul căzut
pradă regretelor și remușcărilor, către acte de autopedepsire, de ispășire prin dureri și suferințe.
Această latură masochistă arată natura acestor pulsiuni: pulsiuni de moarte.

5. PSIHOSEXUALITATEA ȘI STADIILE DEZVOLTĂRII PSIHOSEXUALE

 Prezentam în primul capitol noutățile și contribuțiile esențiale pe care psihanaliza
freudiană le-a adus psihologiei. Una dintre ele este aducerea sexualității în discuție și crearea
unei noi perspective asupra ei. Astfel sexualitatea nu mai este apanajul strict al medicinii și i se
recunoaște substratul ei psihologic. Corelarea aspectului somatic genital cu fenomenele psihice l-
au determinat pe Freud să vorbească despre „psihosexualitate”. Prin lucrarea sa publicată în
1905 „Trei eseuri asupra sexualității” Freud marchează o răscruce în psihologie și psihanaliză.
Teoria lui asupra sexualității a fost vehement contoversată de public dar și în mediile științifice
ale vremii. Unul dintre lucrurile care au șocat cel mai mult fiind acela că sexualitatea umană nu
este doar pentru procreere ci și pentru ea însăși, mai exact pentru o plăcere, cumva contra naturii.
Al doilea aspect inovator care a născut mari controverse este afirmarea existenței sexualității la
copii și nu una nesănătoasă, pervertită ci absolut normală.
Teoria sexualității propusă de Freud se bazează pe trei idei forță sau noțiuni cheie:
- Dezvăluirea sexualității infantile și contribuția acesteia la structurarea personalității;
- Existența unei organizări libidinale pregenitale cu constituirea unor stadii
corespunzătoare dezvoltării motorii, energetice, psihologice și afective specifice;
- Contribuția stadiilor dezvoltării psiho-sexuale la elaborarea unei teorii a caracterelor.
Freud dezvoltă o teorie dezvoltării stadiale a personalităţii, care este în esenţa ei o
dezvoltare psihosexuală. Modul de satisfacere a pulsiunii sexuale devine factorul principal al
structurării personalităţii. Fiecare stadiu are un conflict specific care trebuie rezolvat satisfăcător
pentru a putea trece în stadiul următor. Cele mai puternice conflicte în această relaţie sunt de
natură sexuală şi gravitează în jurul zonelor erogene ale corpului. Ca centru al conflictului,
fiecare zonă are o importanţă diferită, în funcţie de vârstă existând o dominantă care dă
specificul stadiului. Dacă trebuinţele copilului au fost excesiv satisfăcute în stadiul respectiv
există tendinţa ca dezvoltarea să se oprească aici, individul rămânând fixat în acel stadiu, lăsând
mai puţină energie pentru stagiul următor. Organizare libidinală pregenitală nu aparține doar
copilăriei ci ea poate fi reactivată la vârsta adultă, prin regresie sau prin fixație.
Zona erogenă de care se vorbește în această teorie freudiană a sexualității reprezintă. În
„Trei eseuri asupra sexualității” Freud definește „zona erogenă” ca fiind un loc al pielii sau
mucoaselor unde o anumit tip de stimulare naște o senzație de plăcere de o calitate determinată.
Aceste zone erogene sunt de două categorii. Prima reprezentând zonele erogene, așa zise,
universale, care se regăsesc la majoritatea indivizilor, ei investind la un moment dat în fiecare
dintre ele. Acestea le regăsim în structurarea și descrierea stadiilor de dezvoltare psiho-sexuale.
Dar este posibil ca la anumiți indivizi să existe zone corporale diferite care să aibe un potențial
erotizant mai pronunțat.
 Dincolo de aspectul sexual al acestei stadialități, ceea ce este foarte important este
afirmarea clară și precisă a rolului micii copilării în dezvoltarea personalității umane. Aspect
neglijat până atuci dar negat și de contemporanii săi care considerau că viața psihică a copilului
este inexistentă la ănceput, apoi foarte săracă și nesemnificativă pentru personalitate. Vorbind
despre această inovație a lui Freud, Morel (2003) folosește următoarea expresie: „Copilul îl
crează pe adult”. În continuare autorul afirmă: „Astfel, Freud demostrază nu doar că micul om
percepe emoții, resimte sentimente plăcute sau neplăcute, gândește etc., dar că, în plus, calitatea
experiențelor sale senzoriale, intelectuale, psihice și afective este determnantă pentru structurarea
mentală a viitorului adult”. (Morel, 2003, p.206)

I. Stadiul oral (0-1 an) : În acest stadiu principala sursă de plăcere este gura, plăcerea
este derivată din supt, muşcat, prin senzaţii care însoţesc aceste gesturi în zona buzelor, limbii şi
obrajilor. Mai întâi este nevoia fiziologică de a se hrăni de care e legat instinctul suptului. Prin
eșafodaj, apare în această zonă corporală implicată, plăcerea și dorința, adată cu satisfacerea
nevoii de hrană. În timp, dorința și plăcerea se detașează de hrănire, existând de sine stătător.
Copilul este într-o relaţie de dependenţă absolută faţă de mamă, care devine obiect al libidoului.
Copilul încă nu are sentimentul unei identităţi aparte, astfel încât sânul matern e perceput drept o
prelungire a propriului corp. Ulterior, sânul matern este înlocuit cu degetul mare propriu sau cu
alte obiecte. Cu alte cuvinte obiectul libidoului este propriu corp, astfel încât satisfacerea este
autoerotică. Stadiul oral este unul canibalic având la bază mecanismul de încorporare. Este
modul copilului de a intra în contact cu exteriorul.
Sexualitatea în acest stadiu este așadar orală. Zonele erogene implicate sunt: gura, buzele,
limba, tubul digestiv și organele activate de ingestie. Scopul este descoperirea senzațiilor plăcute
în aceste zone. În asociere cu acest scop, copilul dorește să incorporeze exteriorul. Obiectul
sexual este propriul corp, vorbindu-se de autoerotism. Această oralitate sexuală se poate
prelungi, regăsindu-se în plăcerile preliminarii ale actului sexual la adult. Morel (2003) arată că
scopul sexual al acestui stadiu poate fi parțial căutat la vârsta adultă prin actul alimentației, prin
tabagism, săruturi etc. și că, fără să fie considerată patologică, semnificația erogenă a acestei
zone labiale poate persista la vârsta adultă.
Cele două substadii orale descrise ulterior de psihanaliti, se bazează pe cele două etape
din această perioadă de viață. Primul este stadiul în care copilul suge, cu o dorință de a incorpora
fără o altă intenție, a doilea stadiu, legat de apariția dinților, este un unul agresiv, sadic, când
apare o dorință mare de a mușca.
II. Stadiul anal (1 - 3 ani): După primul an de viață începe să apară o nouă sursă
pulsională. Activitatea sexuală a copilului va fi asociată în această perioadă până la aproximativ
3 ani de controlul sfincterian. Erogenitatea sfincterelor este legată într-un mod intim de controlul
lor. Plăcerea se elaborează acum tot pe o funcție fiziologică: funcția excretoare. Înspre vârsta de
2 ani, copilului i se impune o primă cerinţă: păstrarea curăţeniei corporale şi formarea unor
deprinderi de igienă. Eliminarea fecalelor aduce plăcere copilului, dar după instaurarea ,,regulii
oliţei”, el trebuie să-și amâne această plăcere. Pentru prima dată, satisfacerea unui impuls
instinctual este barată de cerinţa părinţilor de a o face la un moment dat şi într-un anume loc.
Este o perioadă de traume şi conflicte pentru ambele părţi. Pe de altă parte copilul își descoperă o
formă de putere a lui asupra exteriorului. El descoperă că are o armă (fecalele) pe care o poate
utiliza împotriva părinţilor. Prin aceasta el dobândeşte un control asupra a ceva şi poate alege
dacă se supune sau nu exigenţelor părinţilor. Este prima modalitate a copilului de a se opune
exteriorului, este prima expresia a lui „NU”. De subliniat și caracterul creativ implicat aici.
Fecalele reprezentând prima creație a copilului, ceva produs de interiorul corpului pe ca îl oferă
mediului exterior. Psihanaliștii consideră că fecale reprezintă în același timp și prima monedă de
schimb pe care o folosește copilul. Pe acest considerent se va folosi ulterior psihanaliza de
echivalența bani – fecale.
În această sexualitatea copilului de tip anal, sursa pulsională este așadar mucoasa ano-
rectală și toate funcțiile intestinale. Obiectul sexual este tot o parte a propriului corp, intervenind
în plus și facalele care, din ceva interior se transformă în ceva exterior. Scopul sexual derivă din
plăcerea legată de funcția excretoare, dar și de mecanismele de retenție și evacuare. Psihanaliștii
afirmă că retenția poate crește excitația.
Ulterior, psihanaliști evidențiază și aici două substadii posibile. Dacă părinţii sunt prea
duri sau copilul are dificultăţi în formarea deprinderilor, va reacţiona la frustrare în două
moduri:
a. Modul anal-agresiv: copilul detectează unde şi când este interzis a elimina, înfruntând
cerinţa părinţilor. Personalitatea se manifestă prin comportament de cruzime, tendinţe
distructive, sadism, accese de furie, dezordine; ceilalţi sunt considerati obiecte de posesiune. „A
pierde” se asociază aici de actul distrugerii.
b. Modul anal-retentiv: copilul reţine fecalele. Retenţia poate fi şi ea o tehnică pentru
manipularea părinţilor. Personalitatea se manifestă prin încăpăţânare, zgârcenie, are tendinţa de a
acumula, tendinţa spre rigiditate, curăţenie compulsivă, conştiinciozitate şi încăpăţânare. „A
reține” simbolizează tendințele conservatoare ale individului.
III. Stadiul falic: rezolvarea ,,complexului Oedip’’ (3 - 5 ani): Stadiul falic își trage
numele de la considerarea „supremației falusului”. După părerea lui Morel (2003) acesta este
stadiul cel mai contestat, dintre cele propuse de Freud, considerându-se argumentele sale fiind
speculative. Cu toate acestea, majoritatea psihanaliștilor au aprobat și acest stadiu, fără să
considere să aducă corecții datorate modurilor socio-culturale moderne, mult deferite de cele de
atunci.
În această etapă zona erogenă dominantă devine cea genitală, copilul înaintând spre
sexualitatea adultă. Copilul se confruntă cu limitările impuse de societate (părinţi) în calea
satisfacerii pulsiunii sexuale.
La baza acestui stadiu pare să stea curiozitatea şi deschiderea spre cunoaştere a copilului.
În această etapă copilul pune și își pune foarte multe întrebări. El percepe diferenţele de gen,
vrea să ştie cum a venit pe lume (cum a fost făcut, cum s-a născut, pe unde?), cum arată sexul
fraţilor şi surorilor, vrea să se căsătorească, atunci când va fi mare, cu părintele de sex opus. Fie
că ei primesc răspunsuri mai apropiate de realitate, fie mai deformate, ei își formează o
reprezentare imaginară proprie despre originea vieții în general și despre viețile lor în particular.
Dacă până la 3 ani ei nu realizează diferențele de gen, odată percepute aceste tulbură
copilul și aduc în prim plan anularea sentimentului de atotputernicie (băiatul relizeză că nu poate
fi şi băiat şi fată în același timp) pe de o parte şi existenţa (la băiat) sau non-existenţa penisului,
pe de altă parte. Băiatul consideră că şi fetiţa a avut aşa ceva dar i-a fost luat de către părinţi.
Drept urmare apare teama (anxietatea) de castrare. Complexul de castrare la care se referă
psihanaliza în continuarea dezvoltarii sale trebuie înțeles într-un mod metaforic, plecând de la
etapa istorică de care discutăm acum. Fetiţa, în schimb, constată și ea lipsa penisului, suferă și
începe să îşi dorească şi ea (în fapt, trebuie înțeles că ea își dorește „condiția masculină”). Aceste
afirmaţii înţelese în manieră simbolică, metaforică, repet, arată superioritatea condiţiei masculine
(ţinând seama de contextul socio-cultural a perioadei). Astfel castrarea se poate înțelege ca
pierderea sentimentului de atotputernicie, legat strict de primul moment al realizării diferențelor
de gen. Dar ea se traduce și prin credințele de tipul „nu pot” pe care și le poate forma copilul sub
influența celor apropiați.
Realizarea diferenței de gen și formarea complexului de castrare joacă un rol fundamental
în construirea și acceptarea identității de gen. Prin această acceptare înțelegem și renunțarea la a
fi si de genul opus. Acest salt realizat de copil este de important atât în alegerea afectivă viitoare
cât și în gestionarea activității viitoare de adul, arată Morel (2003).
La această vârstă copilul începe să fie curios şi să exploreze propriile zone genitale şi ale
altora. Plăcerea provine din zona genitală şi este produsă nu numai prin masturbare ci şi prin
fantasme (fantezii).
Complexul Oedip este, poate, cel mai faimos concept introdus de Freud. Denumirea a
fost inspirată de Mitul lui Oedip, Freud fiind un mare iubitor al acestor puducții. Cea mai largă
înțelea acestu concept este acela de „interzicere a incestului”. Dar implicațiile sale sunt mult mai
mari.
 În această perioadă dorinţele sexuale ale copilului se îndreaptă spre părintele de sex opus.
Apar sentimente ambivalente: iubire şi dorinţă faţă de părintele de sex opus şi ostilitate şi
rivalitate faţă de părintele de acelaşi sex. Complexul Oedip simbolizează situația familială
triunghiulară, în care copilul își dorește mai multă iubire și atenție de la un singur părinte,
celălalt devenind un rival care va avea parte de respingerea copilului. În această perioadă copilul
vrea să își iubească părintele de sex opus exact așa cum părinții se iubesc între ei.
Freud arată că acest complex este universal valabil indiferent de situația familiară unică,
individuală a copilului. De exemplu, chiar și copilul care trăiește doar cu mama își va crea un
tată imaginar, căruia îi va atribui trăsături cvasidivine.
Ambiguitatea și ambivalența sentimentelor care apare ușor în a doua parte a stadiului oral
continuînd în stadiul anal, se manifestă în acest stadiu falic la intensitate mai mare
(dorință/ostilitate, dragoste/ură).
Este mai pregnant manifestat la băieţi şi are o dezvoltare completă. Manifestări ale
Complexului Oedip la băieţi: băiatul este gelos şi ostil faţă de tată, vrea să-i ia locul şi se teme
de răzbunarea tatălui (prin castrare). Teama este atât de mare încât trebuie să-şi reprime dorinţele
sexuale şi să le înlocuiască cu o afecţiune mai acceptată (anxietatea de castrare).
Copilul este provocat în a învăța și a accepta nu doar că va trebui să renunțe la genul de
iubire imaginată de el în relația cu părintele de sex opus, ci și că, daca va dori vreodată să
trăiască acel gen de iubire de cuplu va trebui să renunțe în a investi această pulsiune sexuală pe
părinți și a căuta ulterior alte obiecte de investire.
Rezolvarea complexului la băieți: identificarea cu tatăl şi adoptarea unor substitute de
satisfacţie sexuală.
Manifestarea complexului Oedip la fete: Complexul Electra: deşi mama a fost
obiectul iniţial al dragostei, se produce o reorientare spre tată. Cauza reorientării: fetiţa descoperă
că băieţii au ceva în plus, îşi condamnă mama pentru că a castrat-o şi îşi reorientează dragostea
spre tată, care posedă organul râvnit. Invidia de a nu avea penis este corespondentul feminin al
anxietăţii de castrare. Rezolvarea complexului Electra: nu se poate rezolva complet, de aceea
femeile au un Supraeu slab dezvoltat; astfel ele se identifică cu mama şi îşi reprimă dragostea
incestuoasă.
Așadar, re rezolvarea complexului Oedip depinde atitudinea adultului faţă de genul opus.
Rezolvarea incompletă determină conturarea unui tip de personalitate falic, manifestat prin
narcisism, dificultatea stabilirii unor relaţii heterosexuale mature. Aceste persoane au nevoie de
recunoaştere şi apreciere permanentă a atractivităţii lor sexuale.
Perioada de latenţă: Nu constituie un stadiu propriu-zis al dezvoltării psiho-sexuale,
fiind mai mult o consecință a stadiului falic și o perioadă de trecere. Supraeul care în plină
dezvoltare ajută la formarea valorilor morale și ideale, reducând și deturnând pulsiunea sexuală.
Energia este canalizată şi sublimată în activităţi şcolare, sport, hobby şi relaţii de prietenie cu cei
de acelaşi sex.
IV. Stadiul genital (începe la pubertate): Energia sexuală revine în forță. Ea poate fi
exprimată în adolescenţă prin substitute social-acceptabile şi apoi rezolvate plenar în viaţa adultă
printr-o relaţie profundă cu o persoană de sex opus. Tipul de personalitate genitală găseşte
satisfacţie în muncă şi în dragoste.

6. MECANISMELE DE APĂRARE

Mecanismele de aparare sunt mecanisme mentale, adesea inconştiente, puse în mişcare în

scopul de a rezolva conflicte emoţionale reducând tensiunea (anxietatea). Obiectivele lor
particulare sunt: rezolvarea conflictelor mentale, salvarea stimei de sine, apărarea împotriva
anxietății sau a fricii, protejarea sentimentului de securitate. Ele se formează în copilărie, devin
mai clare la pubertate şi, în general, sunt duse mai departe întreaga viaţă.
Termenul de „apărare" este descris de Freud pentru prima dată în 1894, în lucrarea sa
„Studiu asupra isteriei", prin care el își propunea s ă fundamenteze o teorie psihologica a
isteriei dobândite, a numeroaselor fobii şi obsesii şi a unor psihoze halucinatorii. Plecând de
la rolul „apărării” în sfera isteriei, Freud încearcă sa identifice locul ocupat de diversele
tipuri de apărare și în celelalte psihonevroze. Ideea că apărarea are o funcţie esenţială în
orice psihonevroză este limpede exprimată de Freud, afrmând că apărarea este „centrul
nucleic al mecanismului psihic răspunzător de respectivele nevroze". De-a lungul unei mari
perioade, Freud concepea refularea ca pe un fel de prototip pentru alte operaţii de apărare,
folosind acest termen foarte des.
In anul 1926, în lucrarea „Inhibiţie, simptom şi angoasă”, Freud revine la conceptul
de „apărare” şi precizează că este indicat să-l folosim pentru a desemna în general toate
procedeele de care se serveşte eul în conflictele susceptibile de a conduce spre o nevroză, în
timp ce cuvântul „refulare” desemnează un mod de apărare mai particular și mai bine
determinat.
În 1995, în urma unei minuţioase analize, Buckley ajunge la concluzia că Freud a
descris zece mecanisme de apărare. Acestea sunt: refularea, regresia, sublimarea şi
formaţiunea reacţională, proiecţia, întoarcerea împotriva propriei persoane şi transformarea
în contrariu, introiecţia sau identificarea, anularea retroactiva şi izolarea.
O primă lucrare dedicată mecanismelor de apărare a fost scrisă de fiica lui Freud,
Anna Freud, în 1936. În aceast volum autoarea realizează o sinteza a cunoştinţelor existente
în epocă, vine cu propriile contribuţii teoretice şi prezintă elementele fundamentale a ceea ce
avea să devină mai târziu „analiza apărării”. Ea descrie scopurile şi motivele apărărilor,
întocmeşte un inventar al mecanismelor descrise deja şi prezintă alte tipuri de apărare
(precum refuzul în fantezie sau refuzul în cuvinte şi acte). Ea vorbește și despre o formă
specială „identificarea cu agresorul”, ceea ce ea numeşte „o forma de altruism”.
Următoarea contribuție teoretică foarte importantă în domeniul apărărilor eului îi
aparţine Melaniei Klein, căreia i se datorează descrierea unui grup de mecanisme de apărare
precoce. Din această categorie fac: clivajul (clivajul obiectului este considerat de M. Klein
cea mai primitivă apărare împotriva angoasei), idealizarea şi identificarea proiectivă.
Apărarea eului prin mecanisme inconștiente
În opinia psihanaliştilor Laplanche şi Pontalis (1967), apărarea este în general dirijată
împotriva pulsiunii şi doar în mod selectiv împotriva reprezentărilor de care este legată
pulsiune (amintiri, fantasme), a situaţiilor în măsură să declanşeze pulsiuni dezagreabile
pentru eu ori împotriva afectelor neplăcute.
Autoarea A. Freud prezintă trei motive principale ale apărărilor împotriva pulsiunilor:
1) Teama Supraeului. Datorită acestei temeri a Supraeului - care împiedică pulsiunea
să devină conştientă şi să fie satisfăcută, Eul pune în mişcare mecanismele de apărare şi
intră în lupta cu pulsiunea. Acelaşi motiv se întâlneşte şi în cazul nevrozelor adultului.
2) Teama reală. Este cazul acelui copil care consideră pulsiunea un pericol, ca urmare
a interdicţiilor formale venite din partea părinţilor sau educatorilor şi care ii interzic să o
satisfacă. Prin urmare, copilul se teme de pulsiune din cauza fricii produse de lumea
exterioara. Teama reală este un motiv întâlnit în nevrozele infantile.
Ambele motive au în comun faptul că, apărându-se, eul se supune principiului
realităţii. Presupunând că, în ciuda opoziţiei supraeului sau a lumii exterioare, pulsiunea
ajunge sa îşi găsească satisfacerea, s-ar înregistra mai întâi o senzaţie de plăcere, întrucât
satisfacerea unui instinct este întotdeauna plăcută la început. Mai târziu însă,
sentimentele de culpabilitate generate de inconştient sau legate de pedepsele explicate de
lumea exterioara produc repulsie. În ambele cazuri, eul încearcă să evite senzaţia
secundară de neplăcere.
3) Teama că intensitatea pulsiunii să nu devină excesivă. Acest motiv se întâlneşte la
copii şi apare ulterior în anumite perioade de transformare fiziologică, precum pubertatea
sau menopauza (manifestări normale), şi la începutul unui puseu psihotic (manifestări
patologice).
Aceași autoare, A. Freud, vorbind despre reușita unei apărări, prezintă patru idei de baza :
 a. Reuşita unei apărări trebuie privită din punctul de vedere al eului, şi nu în funcţie de
lumea exterioara, de adaptarea la această lume.
b. Criteriile de reuşita sunt legate de următoarele scopuri: să împiedice intrarea în
conştiinţă a pulsiunii interzise, să îndepărteze angoasa conexă pulsiunii, să evite orice
forma de neplăcere.
c. In cazul particular al refulării, reuşita apărării este afectivă atunci când orice
conştientizare dispare.
d. O apărare reuşită este întotdeauna un lucru periculos, căci ea restrânge excesiv
domeniul conştiinţei ori domeniul competenţei eului sau falsifică realitatea. O apărare
reuşita poate avea consecinţe nefaste pentru sănătate sau pentru dezvoltarea
ulterioara.

Definiții ale mecanismelor de apărare

Pentru Laplanche şi Pontalis (1994), mecanismele de apărare reprezintă diferitele
tipuri de operaţii în care apărarea se poate concretiza. Cât despre apărare, ea constituie
ansamblul operaţiilor a căror finalitate este să reducă, să suprime orice schimbare
susceptibilă de a pune în pericol integritatea şi constanţa
Pentru Sillamy (1980), apărarea este un mecanism psihologic inconştient, utilizat de
individ pentru a diminua angoasa generată de conflictele interioare între exigenţele
instinctuale şi legile morale şi sociale.
Conform lui Braconnier (vezi Doron şi Parot, 1991) noţiunea „mecanism de apărare"
înglobează toate mijloacele la care eul recurge pentru a stăpâni, controla şi canaliza
pericolele interne şi externe.

Tipuri de mecanisme de apărare

1. Refularea. Este primul mecanism de apărare precizat de Fred și cel mai citat de el,
constituind unul din termenii centrali ai psihanalizei. În viziunea lui Freud, refularea este un
mijloc de apărare îndreptat împotriva reprezentanţilor pulsiunii (gânduri, imagini, amintiri). Mai
exact este „procesul care vizează menţinerea în inconştient a tuturor ideilor şi reprezentărilor
legate de pulsiuni şi a căror realizare, producătoare de plăcere, ar afecta echilibrul funcţionării
psihice a individului devenind sursă de neplăcere". (E. Roudinesco şi M. Plon, 2002, p.788)
2. Regresia desemnează procesul psihic prin intermediul căruia un subiect se întoarce la un nivel
anterior al dezvoltării psihice, fie ca este vorba de gândire, sentiment, comportament. Regresia
este prezentă nu doar în viaţa cotidiană (întotdeauna exista posibilitatea şi tentaţia de a ne
 întoarce la copilul din noi) sau în procesele patologice ci şi în terapia psihanalitică, atunci când
transferul pacientului exprima fantasmele sale inconştiente care ţin de copilăria sa.
3. Raționalizarea. După Laplanche şi Pontalis (1994), acest termen introdus de Ernest Jones
(1908) în câmpul psihanalizei are următoarea accepţie: „Procedeu prin care subiectul
încearcă să dea o explicaţie coerenta din punct de vedere logic sau acceptabilă din punct
de vedere moral unei atitudini, idei, sentiment etc. ale căror motive adevărate nu-i sunt
accesibile; se vorbeşte în special de raţionalizarea unui simptom, a unei compulsii
defensive, a unei formaţiuni reacţionale. Deasemenea, raționalizarea intervine în delir,
realizând o sistematizare mai mult sau mai puțin pronunțată”. (Laplanche şi Pontalis,
1994, p.344) Cu alte cuvinte, raționalizarea constă în justificarea unor acţiuni, idei, impulsuri
utilizând argumente rezonabile, valide. Este utilizată frecvent pentru a menţine stima de sine
ridicată, a preveni sentimentul de vinovăţie si a obţine acceptarea socială.
4. Proiecția. Este poate, mecanismul cel mai des întâlnit. În limbaj popular l-am putea denumi
„mecanismul ţapului ispăşitor. Sensul psihanalitic al acestui termen este cel mai bine exprimat de
Laplanche şi Pontalis (1994), prin proiecţie înţelegând procesul psihic prin care subiectul
expulzează din interior, adică din sine şi localizează (proiectează) în afara sa, în persoane sau
lucruri, calităţi, dorinţe, sentimente care îi aparţin, dar pe care nu le cunoaşte sau refuza să le
accepte. Exista importante asemănări ale proiecției cu refularea: ambele împiedica perceperea
tendinţei pulsionale generatoare de neplăcere. Spre deosebire de refulare, în cazul căreia
pulsiunea este trimisa înapoi în Se, în proiecţie ea este trimisă în lumea externă. Se poate spune
că proiecția este legată de eșecul refulării (Morel, 2003).
5. Contrainvestirea constă în reinvestirea de către Eu a energiei pulsionale pe obiecte permise.
Atunci când un scop pulsional nu poate fi atins pentru că pulsiunea respectivă este interzisă,
inacceptabilă sau inaccesibilă, energia psihică poare recurge fie la o operație de contrainvestire,
fie la o formațiune reacțională, fie la o formațiune substitutivă, fie la sublimare. Întregul proces
are două etape distincte. Într-o primă etapă are loc dezinvestirea obiectului inaccesibil sau
interzis. În atapa a doua, În cazul contrainvestirii, cantitatea de energie eliberată în prima etapă se
va reinvesti într-o altă reprezentare, care este permisă, acceptată.
6. Formațiunea reacțională reprezintă o reinvestire a energiei pulsionale într-o reprezentare
contrară care este permisă, acceptată. Formațiunea reacțională este definita de Laplanche şi
Pontalis, ca atitudine sau comportament opuse ca sens unei dorinţe pulsionale refulate şi
constituite ca reacţie la aceasta. Ca exemplu, autorii respectivi se referă la pudoarea care se
formează ca reacţie la tendinţele exhibiţioniste. Formaţiunea reacţională nu este apanajul
nevrozei obsesionale sau al personalităţii obsesionale; o putem întâlni frecvent atât în isterie cât
şi în viata cotidiana „normală", unde are doar un caracter punctual, fără a atinge generalitatea şi
 constanţa din primul caz. În isterie, de exemplu, formaţiunea reacţională vizează doar anumite
situaţii: tandreţea excesivă a mamei faţa de copii pe care de fapt îi urăşte. Exagerările unor
indivizi pot fi semne ale existenței acestei apărări. Astfel, dacă vom întâlni o persoană extrem de
politicoasă şi prevenitoare sau, cum se mai zice, extrem de „civilizată", excesul atitudinii sale ne
poate autoriza sa presupunem că este vorba de o formaţiune reacţională care este menită să
combată agresivitatea, ostilitatea.
7. Formațiunea substitutivă reprezintă reinvestirea energiei rămase libere din prima etapă de
dezinvestire, într-o reprezentare asociată din punct de vedere psihic. Cu alte cuvinte, obiectul
găsit ca substitut prezintă caracteristici similare cu obiectul interzis sau inaccesibil. Individul face
un compromis între scopurile pusionale ale Seului și exigențele Supraeului. Spre exemplu atunci
când te îndrăgostești de o persoană care este inaccesibilă, din diferite motive, este posibil să alegi
să te imprietenești cu o altă persoană foarte asemănătoare cu cea dintâi. Morel (2003) arată că în
acest caz este vorba doar de o renunțare parțială la primul obiect, cel interzis. Scopul apărării este
de a reduce frustrarea și a trăi un sentiment de succes.
8. Sublimarea. În acest caz reinvestirea energiei pulsionale are loc pe un obiect sau o reprezentare
nobilă, superioară, elevată. Cele mai bune exemple sunt creația artistică, elevarea academică,
spiritualitatea. În acest caz individul caută inconștient o satisfacere compensatorie, dar și o
puternică adecvare la valorile sale morale. Spre exemplu, o lipsă de afectivitate resimțită care îi
crează un vid interior îl poate împinge spre latura spirituală, găsind acolo satisfacții.
9. Identificarea nu este neapărat un mecanism de apărare propriu-zis, dar Eul poate recurge la la
această operațiune în scop defensiv, afirmă Morel. Identificarea poate fi în două moduri, parțială
sau totală. Prin acest mecanism, individul încearcă inconștient să se asemene, sau chiar să se
confunde cu o parte sau chiar cu totalitatea obiectului ales. Procedeu oarecum firesc și des
întâlnit în perioada adolescentină, identificarea devine mecanism de apăraree atunci când
protejează Eul având ca scop de a-l blinda, de a-l masca sau de a-l afirma.
10. Identificarea cu agresorul este un caz particular al identificării. În acest caz individul caută să
se identifice exact cu acel aspect care îl sperie sau îl terorizează. Prin acest procedeu el reușește
să-și înlăture frica respectivă. Morel prezintă ca exemplu jocurile copiilor, atunci când ei se
deghizează și caută să imită fantomele, vrăjitoarele, vampirii sau când se joacă de-a doctorul care
face injecții. Prin această schimbare a rolului, ei se transformă din posibilă victimă în cel care
inițiază, provoacă, instigă. Astfel nu se mai simte pasiv și neputicios ci activ și voluntar.
Ritualurile de Halloween par a fi doar niște prelungiri ale acestor jocuri copilărești. Aducem și
două exemple din opera lui Anna Freud:
a) Un elev ajunge la psihanalist fiind îndrumat datorita grimaselor pe care le făcea când era certat de
profesorul sau, ceea ce producea momente ridicole în clasă perturbând orele. Analiza a
 conluzionat că grimasele tânărului nu erau altceva decât imaginea deformata a trăsăturilor
modificate de manie ale profesorului. Copilul îşi domina frica de profesor prin imitarea
involuntară a agresorului lui.
b) Funcţia defensivă este asigurată nu numai de identificarea cu obiectul care inspira frica. Acelaşi
efect îl are şi identificarea cu actul agresiv. Este cazul unui băieţel care se identifica, după un
tratament stomatologic dureros, cu acţiunea cauzatoare de suferinţă a medicului. Ajuns la
psihanalistă, băieţelul începe să distrugă obiectele din cabinet: mai întâi o guma pe care o taie cu
cuţitul, apoi o rolă cu sfoara, precum şi creioanele pe care le ascute, pentru a le rupe vârfurile.
11. Introiecția este mecanismul prin care are loc autoatribuirea prin însușirea, apropierea, ,
interiorizarea unui obiect exterior și independent. Introiecția este asemănătoare cu cu
identificarea, cu care se poate confunda. Deosebirile sunt următoarele:
- în cazul identificării fenomenul este de a se asemăna cu „x”, de a face precum „x”, de a fi
imaginea lui „x”
- în cazul introiecției, fenomenul constă în a-l face pe „x” să intre în tine, cu alte cuvinte
acest procedeu corespunde fenomenului de încorporare, regăsit în stadiul de dezvoltare
oral.
12. Anularea, conform celor prezentate de Freud reprezintă a desface ceva neplăcut ce a fost
făcut. Cuvintele urâte, gândurile reprobabile, acțiunile condamnabile sunt considerate
anulate, ca și când nu ar fi existat niciodată. Anularea poate fi găsită și în actele
ispășitoare, în care forța și severitatea autopedepsirii au ca scop ștergerea actului interzis,
reprobabil comis. Poate fi identic sau asemănător cu ceea ce se numește Restituţie
(restituţion) în D.S.M. Un fel de revanșă, plată, minimalizare sau ignorare a acţiunilor
anterioare intolerabile, pentru a reduce sentimentul de vinovăţie. Exemplu: un bărbat îi
aduce flori femeii iubite după o ceartă pe care au avut-o.
13. Negarea constă în refuzul inconştient de a aborda sau a recunoaşte gânduri, idei, dorinţe,
trebuinţe sau chiar factori obiectivi care sunt consideraţi intolerabili. Reprezentarea
jenantă rămâne în conștient, dar subiectul nu o recunoaște ca fiind a sa. Foarte
asemănătoare cu mecanismul proiecției față de care se diferențiază prin faptul că acele
reprezentări inacceptabile nu sunt atribuite altuia ci doar nu sunt recunoscute ca fiind
proprii. În acest fel subiectul poate să își păstreze stima se sine.
14. Denegarea. Conform lui Morel (2003) denegarea se înrudește mult cu negarea. Diferența
constă în faptul că, în acest caz, se neagă nu doar reprezentarea stingheritoare, ci chiar
realitatea însăși. Este vorba despre un mecanism dur, greoi, grosolan, care se manifestă
mai mult în cazul psihozelor.
15. Deplasarea, la fel ca și condensarea, are loc cu precădere în activitate onirică.
Încărcătura afectivă, legată de o pulsiune inacceptabilă este detașată de reprezentarea
sa de origine și se reatașează de o nouă reprezentare. În activitatea cotidiană o putem
întâlni în procesul de transferare a unor trăiri ca frustraţie, ostilitate, agresivitate de la o
persoană, situaţie, obiect, la altele. În general ţinta substituită este mai puţin
ameninţătoare şi permite persoanei să-şi exprime reacţiile emoţionale. Exemplu: cineva
trânteşte uşa acasă când vine furios de la serviciu (sau îşi varsă furia pe propriul copil).
16. Condesarea este un proces ce apare în vis. În acest caz are loc o grupare a mai multor
reprezentări într-una singură, numită reprezentare condensată. Funcționează în paralel
cu deplasarea. Se mai regăsește în actele ratate, în lapsusuri etc. Morel arată că prin
compensare se compactează elemente a priori separate dar asociate la nivel psihic în
subiect.
17. Izolarea face parte din aceași categorie cu anularea sau denegarea. Pulsiunea
respectivă este scindată, separându-se afectul de reprezentarea sa. În acest fel
reprezentarea poate rămâne în conștient fiind desprinsă de încărcătura sa afectivă de
nesuportat. Reprezentarea devine astfel nepericuloasă pentru Eu. Recunoaștem
această apărare atunci când o scenă dureroasă, traumatizantă, este povestită cu multă
ușurință. Un alt sens al izolării este atunci când se produce o separare artificială între
două idei sau două comportamente care în realitate sunt legate, relaţia lor neputând fi
recunoscută de către subiect fără o anxietate puternică. În acest al doilea sens, regăsim o
mamă care manifestă un comportament de respingere a fiicei, aşa cum ea a fost respinsă
de mama ei.
18. Disocierea are mai multe forme. Prima este cea descrisă de Melanie Klein, ca fiind o
apărare precoce ce se manifestă din primele luni de viață datorată incapacității sale de
a trăi ambivalența. Astfel el nu poate integra faptul că mama lui poate fi și rea și
bună. Astfel el își disociază mama, adică o dedublează. Va trăi cu iluzia că are două
mame, una bună (mama care îl iubește, îl alintă, îl ia în brațe, îl răsplătește, îl
hrănește) și una rea (care îl ceartă, îl pedepsește, îl frustrează). Această formă se va
propaga și asupra altor persoane și fenomene, care vor fi separate în bune și rele, până
ce copilul (adolescentul sau adultul) nu va reuși să susțină psihic (mental și
emoțional) ambivalența și astfel realitatea complexă a vieții. A doua formă de
disociere constă în actul de separare şi detaşare a unui puternic conflict emoţional de
restul conştiinţei. Exmple: amnezia psihogenă şi fuga psihogenă. A treia formă de
disociere este aceea care este asociată cu tulburarea de stres postraumatic, amintită și în
sistemul de clasificare al tulburărilor mentale DSM. În acest caz apare o separare la
 nivelul conștiinței, partea care suferă, care simte durerea, corpul și senzațiile lui în
special, este dată la o parte, alungată din conștiință, pentru ca individul să poată să își
continue existența într-o formă cât de cât acceptabilă.
19. Dedublarea Eului cunoscută și sub numele de dedublare a personalității reprezintă cea
mai gravă și dură formă de apărare care intervenine în final, atunci cînd celelalte defense
nu au avut succes. Se întâlnește foarte rar de obicei în delirele psihotice. În acest caz
individul își crează o altă realitate și o altă personalitate. Se asociază cu mecanismul de
denegare. Regăsim acest subiect în celebrul fim artistic „Dr. Jekyl și Mr. Hyde”
20. Compensarea constă în tendinţa de a ascunde sau a deghiza o inabilitate reală sau
imaginară printr-un comportament menit a proteja respectul de sine. O inabilitate într-un
domeniu poate fi compensată de o performanţă în alt domeniu. Exemplu: o femeie
„urâţică” poate compensa deficienţa fizică prin îmbrăcăminte la modă, sau mai rar prin
performanţe întelectuale.
21. Supracompensarea constă în exagerarea sau supradezvoltarea unui comportament cu
scopul de a ascunde un comportament opus, sau anumite atitudini sau trăiri pe care
persoana ar vrea în mod normal să le arate. Exemplu: cineva nu îşi poate suferi soacra.
Tendinţa normală ar fi să o evite, dar el ascunde aceste sentimente printr-un
comportament foarte generos faţă de ea.
22. Reveria sau fantazarea (vis de zi) constă în elaborarea unor imagini sau a unor
evenimente imaginate care exprimă fie conflicte inconştiente, fie reprezintă gratificarea
unor dorinţe neacceptate social, sau pregătesc viitoare evenimente anticipate.
Concluzie
Mecanismele de apărare au avut un rol pozitiv la început, atunci când s-au format. Scopul
este evitarea destructurării personalităţii şi a pervertirii (inadecvării) raporturilor cu mediu. O
dată cu trecerea timpului şi înaintarea în vârstă majoritatea lor devin „anormale”, în sensul că
limitează individul, îi perturbă raportul cu mediul, devin obstacol în calea evoluţiei personale.
Majoritatea au un rol clar definit într-o anumită tulburare psihică.
Criteriul departajării în normale şi anormale este după cum îşi ating scopul iniţial sau
determina dereglari psihice. În afara dedublării Eului, denegarea pare a fi cea mai „anormală”,
cea mai periculoasă, deşi în unele situaţii poate fi „normală”. De exemplu, într-o primă fază de
doliu denegarea îl poate ajuta pe individ pentru a se putea ocupa şi a participa la funerarii. În
acest caz este pozitivă dacă este temporală. Dacă se prelungeste, degenerează în depresie şi
devine foarte periculoasă.
 7. PRINCIPALELE MANIFESTĂRI ALE INCONȘTIENTULUI: ACTUL
RATAT ȘI VISUL

7.1. Actul ratat

Actele ratate sunt acele acte psihice care rezultă din interferenţa a doua intenţii: una
conştientă şi alta preconştientă sau inconştientă, prima constituind tendinţa perturbată, în timp ce
cealaltă reprezintă tendinţa perturbatoare. Vocabularul psihanalizei descrie astfel actul ratat: „Act în
care rezultatul urmărit explicit nu este atins, ci înlocuit printr-un altul. Se va vorbi de acte ratate nu
pentru a desemna ansamblul rateurilor de vorbire, memorie sau acțiune, ci având în vedere actele
pe care subiectul este în mod obișnuit capabil să le ducă la bun sfârșit și al căror eșec este tentat să-
l atribuie dpar neatenției sale sau întâmplării. Freud a arătat că actele ratate sunt, ca și simptomele,
formațiuni de compromis între intenția conștientă a subiectului și refulat”. (Laplanche şi Pontalis,
1994, p.31)
În comparație cu simptomul, care este vizat și accesibil prin natura sa specialiștilor care
lucrează în tratarea disfuncţiilor psihice (psihiatri, psihoterapeuţi, psihologi clinicieni), actul ratat poate
fi observat cu uşurinţă în viaţa cotidiană la propriul sine şi la ceilalţi. Freud şi-a construit
„psihopatologia vieţii cotidiene” în jurul acestei forme destul de frecvente de manifestare a
inconștientului, actul ratat. În al doilea rând, din majoritatea manifestărilor inconştientului (simptom,
vis, etc.), actul ratat este cel mai puţin codat, de-a dreptul transparent, deseori.
Un exemplu de act ratat. Președintele unei organizații mondiale în cuvântul de deschidere al
unei conferințe se exprimă astfel: „Declar închisă această conferință...”, exprimând fără voia lui,
dorința ca această conferință să se încheie cât mai repede.
Freud nu a ratat nici o ocazie pentru a sublinia autonomia vieţii psihice în raport cu somaticul.
Faptul că actul ratat este considerat a fi un act psihic înseamnă că rezultă din alte acte psihice şi nu este
produs de cauze organice. În plus, situarea sa în sfera psihică îi conferă un sens: dincolo de nonsensul
aparent al conţinutului manifest, putem identifica o intenţie, o tendinţă.
Actul ratat apaține unei patologii cotidiene și nu este o psihopatologie propriu-zisă. În acest sens
există câteva condiţii de existenţă ale actului ratat:
- pentru a fi doar act ratat şi nu şi simptom nevrotic, el trebuie sa aibă un caracter punctual, să fie
doar o tulburare de moment.
- disfuncţia psihică în discuţie îşi merită numele de act ratat doar dacă persoana care îi este autor
putea mai înainte realiza corect actul respectiv şi-l poate realiza corect în oricare alt moment.
- este act ratat doar dacă subiectul în cauză este capabil să recunoască justeţea
observaţiei care i-l sesizează, ceea ce deosebeşte actul ratat de simptomele psihotice,
în cazul cărora nu exista conştiinţa perturbării.
 - a patra condiţiei de existenta a actului ratat este, refuzul subiectului, conştient de
greşeala sa, de a-i găsi un sens, atribuindu-l hazardului sau neatenţiei. Trebuie să
vedem în acest refuz o reacţie de apărare în faţă asumării propriului inconştient, a
cărui manifestare contrariază în cele mai multe cazuri narcisismul nostru.
Semnificaţia actului ratat în cura psihanalitică

7.2. Visul

Asemănător actului ratat, visul este un fenomen psihic de compromis, care satisface în acelaşi
timp doua tendinţe contradictorii: dorinţa de a dormi, care ţine de sistemul preconştient - conştient, şi
dorinţa inconştientă sau refulată, de natură instinctuală. Astfel visul permite o satisfacere deghizata a
dorinţei instinctuale inconştiente, aşa încât somnul să nu fie perturbat.
Ceea ce deosebeşte în mod esenţial viziunea lui Freud asupra visului de teoriile populare, cu
care împărtăşeşte ideea că visul are un sens accesibil interpretării, este sursa sa şi în acest caz teoria lui
a fost construită pe baza experienţei psihanalitice. Cerându-le pacienţilor să-i comunice asociaţiile lor
legate de simptome, Freud a constatat că aceştia relatau adesea vise. În acest fel, Freud a învăţat de la
pacienţii săi că visul îşi poate găsi locul pe traseul psihic care conduce de la o idee maladivă la o
amintire a trecutului îndepărtat. Asemeni simptomului nevrotic, visul are un sens, nu este o excrescenţă
inutilă şi fără sens a somaticului, ci un fenomen psihic produs de jocul forţelor psihice. La sensul
visului se poate ajunge dacă visul este tratat ca un simptom, dacă pacientul produce asociaţii în
marginea elementelor sale, pe care le comunică psihanalistului. Ca şi simptomul, visul îşi are originea
în inconştient. Pentru Freud, visul este calea regală de acces la inconştient.
Laplanche şi Pontalis (1994) arată că visul este format în principal din imagini și
reprezentări a căror apariție și înlănțuire scapă controlului conștient al celui care visează.
„Sigmund Freud este primul care a conceput o metodă de interpretare a viselor, bazate nu pe
referințe străine celui care viseză, ci pe asocierile libere pe care acesta le poate face, o dată
trezit, pornind de la relatarea propriului vis”. (Laplanche şi Pontalis,1994, p.984)
Conținuturile inconștiente, aspectele refulate în principal, nu stau fixe, bine ascunse acolo
ci caută să „evadeze”. Cenzura este aceea care nu permite acestora să devină conștiente. Totuși,
această cenzură poate fi păcălită. Gândurile,dorințele și reprezentările inconștiente pot trece de
cenzură dacă sunt foarte bine „deghizate”. Această acțiune de deghizare a conținuturilor
inconștiente se numește în limbaj freudian „elaborarea visului” și folosește câteva mecanisme
psihice precum condensarea, deplasarea și simbolizarea. Noua formă obținută reușește să
păcălească cenzura, aceasta nerecunoscânduțle că sunt amenințătoare sau periculoase și prin
urmare le lasă să treacă. La modul absolut, arată Fred, prin vis are loc realizarea unei dorințe
bine ascunse.
Conţinutul manifest şi conţinut latent
Psihanaliza arată că visul are doua dimensiuni: conţinutul manifest şi conţinutul latent.
Prin conţinut manifest conține imaginile, ideile, sentimentele pe care visătorul le păstrează în
minte în momentul în care se trezeşte sau şi le poate aminti. Altfel spus, conţinutul manifest este faţeta
conştientă a visului, care poate fi împărtășită. Particularităţile esenţiale ale conţinutului manifest sunt,
după Freud, următoarele:
- caracterul lacunar (între elementele textului care alcătuieşte conţinutul manifest legăturile sunt
incomplete, ceea ce creează pentru visător şi observatorul din exterior impresia de text cu omisiuni);
- majoritatea viselor pe care le producem noi, adulţii, sfidează logica după care ne ghidăm în starea de
veghe. Visul ne-a obişnuit cu o lume în care este posibil orice, care se ghidează după altă logică decât
viaţa conştienta;
- ca o consecinţă a primelor două caracteristici, conţinutul manifest este de obicei neinteligibil. Fără să
apelăm la interpretare, nu-l putem înţelege;
- conţinutul manifest este uneori lipsit de orice nuanţă afectiva, neutru din punct de vedere emoţional.
Conţinutul latent este totalitatea semnificaţiilor desprinse de analiza. La acesta nu se poate
ajunge decât în cadrul psihanalizei, prin intermediul interpretării. Așadar este vorba de: resturi diurne,
amintiri şi dorinţe din copilărie, impresii corporale, aluzii la situaţia transferenţială. Încercările pe care
o persoană le face de a interpreta propriile vise, nu au şanse de a atinge conţinutul latent, adică
adevărata semnificație a lor, tocmai pentru că se produc în afară procesului psihanalitic.
Caracteristicile conţinutului latent sunt diferite de ale conţinutului manifest. Spre deosebire de
conţinutul manifest care este lacunar şi, în această măsură, falsificator, conţinutul latent este complet şi
veridic; conţinutul latent este logic şi inteligibil, viaţa afectivă fiind pe deplin prezentă în cadrul său.
Travaliul visului şi interpretarea
Cele două conținuturi ale visului constituie în esenţă acelaşi conţinut exprimat în două limbaje
diferite. Trecerea de la limbajul coerent, afectiv al ideilor latente ale visului la limbajul incifrat al
conţinutului manifest, inaccesibil pentru conştiinţa subiectului sau a observatorului profan, se face prin
intermediul travaliului visului Acesta constă dintr-o seamă de procedee şi procese psihice care
acționează asupra tuturor încifrărilor din vise. Încifrarea constă în modificările de format ale
conținuturilor pentru a ascunde conţinutul latent în scopul de a permite continuarea somnului.
Interpretarea este demersul invers travaliului visului: interpretarea realizată de psihanalist
deconstruieşte, demască, descifrează deformările impuse gândurilor visului de travaliul visului.
 8. PRINCIPALELE MANIFESTĂRI ALE INCONȘTIENTULUI: FANTASMA ȘI
SOMATIZAREA

8.1. Fantasma
Fantasma este ca un vis dar realizată în stare de veghe. Ea are o dublă natură prin faptul
că, pe de o parte este o activitate conștientă, subiectul fiind în stare de veghe și activ, dar pe de
altă parte este inconștientă pentru că relevă dorințe refulate sau interzise.
În Vocabularul de psihanaliză găsim următoarea descriere: „Scenariu imaginar în care
subiectul este prezent și care simbolizeză, într-o manieră mai mult sau mai puțin deformată de
procesele de apărare, împlinirea unei dorințe și, în ultimă instanță, a unei dorințe inconștiente.
Fantasma se prezintă în modalități diverse: fantasme conștiente sau vise diurne, fantasme
inconștiente, precum cele descoperite de analiză, ca structuri subiacente unui conținut manifest,
fantasme originare”. (Laplanche şi Pontalis, 1994, p.154)
Morel (2003) arată că fantasmele sunt creații imaginare, motiv prin care ele manifestă
inconștientul. El spune că activitatea fantasmatică însseamnă a permite să se exprime
„întreaga lume imaginară care somnolează în fiecare dintre noi”. Cu toții avem fantasme, dar
le manifestăm diferit ca frecvență.
Pentru că nu toate dorințele noastre se pot împlini, fie pentru că realitatea se opune,
fie sunt interzise de conștința morală, putem recurge la această soluție prin care ne
satisfacem înr-un anumit fel, reducând din frustrări. „Prin fantasmă, subiectul realizează,
într-o manieră halucinatorie, dorințele și motivațiile sale nesatisfăcute. Fantasma este
provocată de inadecvarea dintre interior și exterior, dintre lăuntric și în afară, dintre dorință
și realitate”. (Morel, 2003, p.175)
Așa cum am arătat fantasma se contruiește pe baza imaginilor, fiind ca un film care se
deruleză pe ecranul conștiinței. Subiectul care fanteazează este și regizor, și actor și spectator
în același timp. Uneori cenzura scade mai mult și atunci el este „furat de acest film”, aspect
care dovedește natura sa inconștientă. Din acest punct de vedere distingem două forme ale
fantasmei.
- Fantasma dirijată , în care subiectul are controlul acestei activități. De exemplu,
activitatea fantasmatică din timpul unui act sexual, care poate stimula dorința și mări
plăcerea resimțită.
- O fantasmă care se derulează liber și izvorăște dintr-o scădere a vigilenței. Are loc într-o
stare aparte a conștiinței aflată undeva între veghe și somn, după o relaxare mai profundă
a subiectului. Atunci, scăpând de cenzuri și mecanisme de apărare, se deschide aceea
lume ireală, fantasmagorică.
 Deși există foarte multe fantasme sexuale e bine să înțelegem că nu toate fantasmele sunt
și sexuale.

8.2. Somatizarea

Inconștientul se poate exprima mult mai bine non-verbal decât prin cuvinte. În acest caz
scena de manifestare a lui este corpul însuși. Postura, gesturile, comportamentele, pot fi căi prin
care „inconștientul vorbește”. Uneori însă, conținuturile refulate, dorințele interzise, fricile
inconștiente, pot produce diverse tulburări organice. Somatizarea reprezintă toate aceste
manifestări mai ușoare sau mai grave, punctiforme sau sistemice, parțiale sau globale prin care
conținuturi psihice inconștiente se descarcă prin intermediul corpului sub forma de senzații
fizice, dureri sau tulburări somatice.
O particularitate a acestui fenomen o constitue procesul numit conversie, mult studiat de
Freud și renumit în scrierile psihanalitice. Freud a introdus acest concept pentru a explica „saltul
psihicului în inervația somatică”. Vocabularul de psihanaliză dă următoarea definiție: Conversia
este acel „mecanism de formare a simptomelor active în isterie și în special în isteria de
conversie. El constă în transpunerea unui conflict psihic în simptome somatice, motorii (de
exemplu paraliziile) sau senzitive (anestezii sau dureri localizate) și în încercarea de-al rezolva
pe această cale”. Și „Termenul de conversie este pentru Freud corelativ unei concepții
economice: libidoul detașat de reprezentarea refulată este tranformat în energie de inervație.
Specifică pentru simptomele de coversie e însă semnificația lor simbolică: ele exprimă prin
intermediul corpului reprezentări refulate”. (Laplanche şi Pontalis, 1994, p.109)
O dată cu dezvoltarea domeniului psihosomaticii, se vorbește despre fenomenul de
somatizare mai mult, noțiunea de conversie fiind asociată doar cu „isteria de conversie”,
tulburare regăsită mai nou sub denumirea de „tulburare de conversie”. „... simptomul de
conversie isterică s-ar afla într-o relație simbolică mai precisă cu istoria subiectului, fiind
mai greu separat într-o entitate nosografică somatică (exemplu: ulcer stomacal,
hipertensiune), mai puțin stabil etc. Chiar dacă distincția clinică poate fi realizată în multe
cazuri, distincția teoretică e greu de elaborat”. (Laplanche şi Pontalis, 1994, p.110-111)
Pentru Morel (2003) somatizarea este legată două posibilități, întoarcerea refulatului și
imposibilitatea refulării:
- De o refulare prea sistematică și prea importantă. În acest caz subiectul nu
conștientizează dorințele sale interzise și frustrările și temerile legate de nesatisfacerea
repetată a lor.
 - De o absență a refulării în fața unor sentimente puternice de frustrare și stres, date de o
situație anxiogenă actuală, pe care subiectul nu o poate gestiona.
Acceptarea existenței tulburărilor psihosomatice este o recunoaștere a unității
indestructibile dintre corp și psihic, cele două părți ale omului nemaifiind privite ca fiind
separate, precum în medicina tradițională. Tulburările psihosomatice fiind, așadar, acele tulburări
organice, produse parțial sau total de către mentalul omului.
Tulburările psihosomatice sunt legate de procesul refulării. Refularea este pusă în slujba
evitării suferințelor, a emoțiilor dureroase și neplăcute. Conținuturile refulate sunt încărcate de o
dimensiune negativă, dureroasă, și atunci când reușesc să iasă, corpul este cel care primește
această energie negativă. Practic se poate spune că suferința psihică se transformă în suferință
fizică.
Conținuturile refulate, de cele mai multe ori pulsiuni au o încărcătură puternică, pe de o
parte, pe de alta e posibil să se adune prea multe. Acesta este motivul pentru care refularea
slăbește la un moment dat și conținuturile scapă de acolo ca dintr-o temniță. Așa cum am arătat
ele găsesc diferite „căi de evadare”: actul ratat, visul, fatasma și somatizarea. În ultimul caz
intoarcerea refulatului se face sub forma unui simptom fizic. Somatizarea se produce de obicei
atunci când are loc un fel de reactualizare, adică subiectul trece din nou printr-o situație similară
cu aceea în care el a refulat anumite dorințe. În acestă situație repetitivă, o nouă refulare reușită a
acelorași conținuturi pare să fie imposibilă, în plus, cele vechi profită se situație și „atacă”
dezvoltând simptomele fizice. Într-o altă formulare putem spune că dorințele nesatisfăcute din
motive practice (realitatea) sau morale (Supraeul) stau la originea tulburărilor psihosomatice.
Corpul suferă pentru a nu trăi suferința psihologică.
Un exemplu este suferința legată de pierderea unei persoane dragi, adică de un doliu. În
acest caz suferința, egoistă într-un fel, este legată de frustrările produse de această pierdere.
Subiectul trebuie să renunțe la toate dorințele și nevoile în legătură cu persoana dispărută: nu mai
poate vorbi cu aceasta, n-o va mai vedea, n-o va mai atinge. Suferința poate fi exprimată mai
mult sau mai puțin, rămânând o parte refulată. La o nouă pierdere, conținuturile vechi pot ieși cu
forță la suprafață, atacând organismul, chiar dacă, această pierdere nu este la fel de importantă ca
prima. „...de cele mai multe ori, traumatismul din prezent este ecoul unei situații anxiogene mai
vechi. Acesta este motivul pentru care absența refulării, constatată în momentul respectiv, este în
corelație cu o întoarcere a refulatului”. (Morel, 2003, p.180)
Pentru o înțelegere a unei anumite probleme psihosomatice, evidențiată printr-un
simptom fizic, este obligatoriu să se țină seama de dimensiunea psihologică, înțelegând astfel
ceea ce corpul încearcă să semnifice. Acest lucru se poate face prin investigarea evenimentelor
contemporane începutului bolii, dar și a evenimentelor mai vechi puse în corelație cu prezentul
bolii, corelație ce are la bază trăirea unor sentimente asemănătoare.

9. PSIHOPATOLOGIA DIN PERSPECTIVĂ PSIHANALITICĂ

Am văzut că, în cazul somatizării, corpul este cel care preia suferința psihică. În alte
cazuri psihicul este cel care suferă, fie alături de un corp lipsit de simptome, fie în asociere cu o
suferință fizică. În acest caz vom vorbi de așa zisa patologie mentală sau tulburări psihice.
Distincția între bolnav psihic și sănătos psihic, în viziunea psihanalitică este prezentată de Morel
în modul următor: „...fiecare individ are slăbiciunile sale, limitele sale, proprile sale conflicte;
totuși, atâta vreme cât acestea nu îi afectează viața de zi cu zi și relațiile cu mediul, el este
considerat „sănătos”. Echilibrul este, așadar, întotdeauna relativ, iar normalitatea ca atare nu
există”. (Morel, 2003, p.185)
Diferențierea dintre sănătos și bolnav se realizează la nivelul gradului tulburărilor și al
capacității/ incapacității individului de a le gestiona, de a le controla, de a le regla. Pe de altă
parte diferențierea se operează și la nivelul consecințelor acestor dinamici perturbatorii, dacă
acestea sunt distructive și dureroase pentru persoana în cauză, mai ales în relațiile cu ceilalți,
avem de a face cu o tulburare mentală. În aceste cazuri se observă cum individul este copleșit de
aceste dezordini psihice și fizice. Psihanaliza este o orientare dinamică care postulează faptul că,
așa cum corpul se dezvoltă în timp și psihicul se construiește în permanență. Structura psihică se
construiește în primii ani de viață, de aceea tulburarea mentală are legătură în principal cu acest
început al copilăriei, alături de factorii genetici. În acești primi ani se petrec cele mai importante
și copleșitoare evenimente pentru individ, cu trăiri intense, ele lăsând o amprentă majoră în
psihic. Așadar bazele unei structuri psihologice sănătoase, solide, sau nesănătoase, fragile, sunt
puse în copilărie.
Din punctul de vedere al psihanalizei clasice, există două mari categorii de tulburări
mentale, corespunzătoare celor două structuri psihice dezechilibrate, acestea fiind nevrozele și
psihozele. Se recunoaște existența și altor tulburări, în afara acestor două categorii, precum
stările de limită, perversiunile etc. Cele două categorii amintite, nevrozele și psihozele sunt în
opoziție, atât ca formă cât și ca fond. Diferențele fundamentale sunt:
- Nevrozele se fundamentează pe o refulare sistematică, puternică și rigidă;
- Psihozele se clădesc pe un eșec și o slăbiciune a refulării.
Am văzut în capitolele anterioare supoziția psihanalizei prin care instanțele psihice sunt
în diferite conflicte, Eul fiind acela care caută să le gestioneze, să le regleze și să mențină
echilibrul psihic. Pe de altă parte fiecare individ are o configurație aparte, unică a structurii și
dinamicii interioare, construită pe experiența proprie.
Structura de tip nevrotic, corespunzătoare nevrozelor, este clădită pe o refulare autoritară,
ca și când totul este interzis. Supraeul, construit în etapa oedipiană, este extrem de sever
sufocând Seul. În acest caz, subiectul își va permite foarte puține dorințe în viață. Morala sa îi
condamnă și cele mai mărunte dorințe. Sunt prea multe scrupule și o pudoare excesivă.
Structura psihotică nu acceptă Supraeul și realitatea. Este ca și când totul este permis.
Seul este stăpân absolut, domină celelalte instanțe psihice, este devorator și nesățios și își
eliberează aviditatea (afectivă, sexuală, materială) în detrimentul oricui.
De exemplu, în fața pulsiunilor agresive și sexuale, psihoticul trece imediat la acțiune, pe
când nevroticul utilizează un arsenal major de apărări (refulare, formațiune reacțională,
formațiune substitutivă etc.), pentru a se feri de ceva primejdios. Înțelegem astfel de ce
psihoticul reprezintă o amenințare pentru societate, fapt care presupune de multe ori internarea sa
într-un spital de specialitate.
Principalele tipuri de nevroze studiate de la început de psihanaliză sunt cele prezentate în
continuare.
a. Isteria
Pe studiul acestei isterii a fost construită inițial, în mare parte, psihanaliza freudiană.
Această tulburare cunoscută din antichitate a fost o considerată o problemă mai frecventă în
rândul femeilor și mai ales a celor care nu au avut copii. Amploarea și coloratura simptomelor
este o caraceristică a acestei tulburări, tratată cu succes prin hipnoză de către doctorul Charcot,
cu care Freud a colaborat la începutile sale. În studiile sale Freud evidențiat ulterior două forme
speciale de isterie.
Isteria de conversie a fost descrisă foarte amănunțit de Freud prin celebrul caz Dora.
Tulburarea se caracterizează prin crize foarte intense, oarecum asemănătoare epilepsiei. O stare
frecventă de supraexcitare însoțește subiectul cu isterie de conversie. Manifestările verbale și
nonverbale sub imperiul furiei și al fricii sunt excesive și au condus la expresia populară de
„nebunie”. Tabloul clinic al isteriei de conversie prezintă tulburări foarte diverse și
spectaculoase: paralizie, cecitate (tulburări de vedere), afonie (tulburări de vorbire) etc., fără a fi
afectată partea organică (fizică) a subiectului. Corpul se exprimă într-o manieră excesivă cerând
atenția celorlalți. O altă caracteristică a isteriei de conversie este „uitarea”. Persoana isterică are
frecvent amnezii, cele mai frecvente sunt despre sexualitate. În general sexualitatea este
inexistentă în aceste cazuri, iar atunci când există acte sexuale acestea sunt uitate. Uitarea este
mecanismul principal de apărare. Freud a arătat că isteria de conversie este în relație cu perioada
oedipiană deoarece pacientele lui aveau frecvent fantasme cu tatăl care le seduce. Prin urmare,
povara acestei dorințe interzise, de a-și iubi tatăl, este cauza esențială în această tulburare.
Isteria de angoasă a fost studiată de Freud prin cazul Hans. Dacă în cazul isteriei de
conversie libidoul este investit în simptome, în isteria de angoasă el este eliberat sub forma
fricilor extreme. Refularea eșuează parțial, afectul este îndepărtat de reprezentare dar nu poate fi
refulat în totalitate. Are loc și o deplasare, astfel că angoasa este resimțită față de altceva. În
general este vorba despre fobii. În cazul lui Hans, frica lui excesivă față de cai, s-a deovedit a fi o
frică în relație cu tatăl lui. Vedem că și isteria de angoasă are o natură sexuală și este asociată
problemei oedipiene.
b. Nevroza obsesională
În cazul nevrozei obsesionale regăsim următoarele trăsături definitorii: ordine, zgârcenie
și încăpățânare (îndirjire). Este asociată cu o regresie în stadiul anal, individul obsedat
manifestând o dorință îndârjită de perfecțiune, de ordine și de control. Apărarea specifică acestei
nevroze obsesionale este izolarea, ceea ce face ca individul să manifeste răceală și indiferență
afectivă. Pe de alt parte el se teme de fantezie și neprevăzut, ca pericole în fața nevoii de control
absolut al vieții. Simptomatologia generală este însoțită de ritualuri. Astfel subiectul poate
recurge la spălarea repetată a mâinilor, se asigură în mai multe rânduri că a încuiat bine ușa de la
intrare, numără lucrurile care îi trec prin față sau poate rosti anumite formule magice. Prin aceste
acte el încearcă să se apere în fața gândurilor obsedante. Tendința lui la curățenie excesivă
reprezintă o formațiune reacțională, în fața pulsiunilor sale de a murdări. Morel (2003) arată că
pentru Serge Leclaire, nevroza obsesională are originea, cel mai frecvent, într-o relație
defectoasă cu o mamă dominatoare, omnipotentă sau nemulțumită.
Descrierea și punctul de vedere asupra psihozelor
Am arătat că în cazul psihozelor, tulburări mult mai grave, Seul domină celelalte instațe
psihice, Eul fiind, într-o anumită măsură, destructurat. Prin boala sa psihoticul se izolează de
realitate, pe care nu o acceptă.
a. Schizofrenia
Schizofrenia este forma cea mai răspândită a psihozelor. Cele mai cunoscute forme
sunt autismul în cazul copiilor și catatonia și hebefrenia în cazul adulților. Schizofrenicul are
relații neadecvate, haotice cu realitate, pe care o neagă, nu poate comunica cu ceilalți și trăiește
în lumea sa halucinatorie. Psihanaliza consideră la originea acestei boli o relație defectoasă cu
mama.
b. Paranoia
În cazul paranoiei avem de a face cu o atitudine suspicioasă, neîncrezătoare și agresivă
a individului care dezvoltă un sentiment puternic, obsedant și irațional că este persecutat.
Gândirea acestuia are la bază o structură delirantă. Freud a arătat că originea acestei tuburări este
de natură sexuală, existând pulsiuni homosexuale latente și refulate. Paranoicul folosește ca
mecanisme de apărare disocierea și proiecția.
c. Melancolia
Melancolia se construiește pe baza tendințelor și stărilor depresive. În acest caz afectele
negative nu mai sunt proiectate în afară ca în cazul paranoiei ci sunt introiectate. Melancolicul se
devalorizează într-un mod exagerat și se consideră responsabil și vinovat de toate relele din
viață. El se acuză sever considerînd că este omul cel rău, ce poate fi pedepsit. Este foarte apatic
și are gânduri suicidare, uneori chiar încearcă să le pună în aplicare. Morel (2003) arată că
melancolia este declanșată de un traumatism, originea ei fiind mult mai profundă și mai greu de
depistat.

10. PSIHANALIZA ÎN CONTEXTUL ABORDĂRILOR PSIHOTERAPEUTICE -

NOȚIUNI GENERALE DESPRE PSIHOTERAPIE

10.1. Domeniul şi definirea psihoterapiei

Din cele mai vechi timpuri artă a alinării suferinţei sufleteşti şi a influenţării
comportamentului, psihoterapia a făcut un salt important de aproximativ o sută de ani, datorită
lui Sigmund Freud, devenind un sistem psihologic recunoscut şi luând atributul de metodă şi
tehnică ştiinţifică. În decursul istoriei psihoterapia a însoţit medicina într-un mod foarte elocvent
sau implicit. La începutul epocii moderne, de la Freud încoace, ea se adresa, aproape exclusiv
bolnavilor psihici din spitale, fiind complementară tratamentului medicamentos şi aplicată de
medici. Ulterior a avut loc o extindere a ariei intervenţiei psihoterapeutice, dincolo de bolile
psihice şi de incintele spitaliceşti, astfel încât ea a devenit, în cea mai mare parte, o modalitatea
în sine de abordare a diferitelor tulburări psihice, mai mult sau mai puţin grave. Ultimele decenii
au surprins psihoterapia într-un proces de dezvoltare şi evoluţie remarcabilă, ea diversificându-şi
foarte mult modalităţile de intervenţie şi rămânând în acelaşi timp pe linia unui profesionalism
tot mai înalt.
Actualmente se vorbeşte din ce în ce mai mult de o „psihoterapie a normalului”,
referindu-se la utilizarea intervenţilor de tip psihoterapeutic în direcţia autocunoaşterii, a
dezvoltării personale şi interpersonale, a prevenirii tulburărilor mintale şi a pregătirii viitorilor
psihoterapeuţi.
 A defini psihoterapia nu este un lucru foarte facil, tocmai datorită inefabilităţii
fenomenologiei subtile ce are loc la întâlnirea a două sisteme psihice, cât şi diversităţii
sistemelor teoretice existente. A da o definiţie înseamnă a limita un concept, dar, pe de altă parte,
este o necesitate din punct de vedere didactic. O primă accepţiune pe care o propunem este accea
a lui Watson (1963) care defineşte psihoterapia ca o acţiune psihologică sistematică, planificată
şi intenţională, având la bază un sistem teoretic conceptual bine pus la punct, exercitată de un
psihoterapeut calificat, asupra clientului, cu metode şi tehnici specifice. (Apud Irina Holdevici,
1996, p.2) În general, metodele şi tehnicile psihoterapeutice sunt cele care vizează schimbări
specifice în aria dispoziţiei, cogniţiei şi comportamentului, posibile de a fi percepute prin
observaţii empirice şi evaluate ştiinţific.
O a doua propunere de definire a psihoterapiei apelează la următoarele două perspective:
a. Psihoterapia ca relaţie între două persoane. Ne referim, în acest caz, la o relaţie
interpersonală care se stabileşte între psihoterapeut, ca specialist şi client (sau pacient,
după cum alegem să-l denumim) ca persoană ce trece printr-o perioadă dificilă şi solicită
un ajutor psihologic. Putem vorbi despre o relaţie existenţială, profund umană, de încredere
şi respect reciproc, între două persoane unite într-un demers comun. Chiar mai mult, se
poate afirma din perspectiva şcoliilor experienţialiste, că este vorba de o relaţie de
„creştere împreună a celor doi”, recunoscând prin aceasta că, atât clientul, cât şi terapeutul
sunt amândoi oameni care parcurg în viaţa lor un proces continuu de dezvoltare şi evoluţie
personală. Acest lucru nu înseamnă însă că, scopul întâlnirii lor nu este exclusiv centrat pe
client.
b. Psihoterapia ca o modalitate de tratament psihologic. Din această perspectivă putem vorbi
despre un proces sistematizat (structurat, organizat, planificat) ce are la bază un sistem
teoretic-conceptual bine închegat şi validat, condus de către un psihoterapeut calificat, ce
apelează la tehnici şi metode specifice. De precizat că orice metodă psihoterapeutică este o
expresie aplicativă a unei teorii psihologice care explică modul de funcţionare a psihicului
precum şi cauzele tulburărilor psihice.
O ultimă încercare de definire a psihoterapiei pe care o propunem aici pleacă de la
etimologia cuvântului psihoterapie. Cuvântul grecesc „psyche” însemna suflet. În acelaşi timp, el
poate desemna şi psihicul. Cuvântul „terapie” provine tot de la greci. Verbul „therapeuo”
înseamnă a face un serviciu, a îngriji, a-ţi face griji pentru cineva. Substantivul „therapoon”
desemnează servitor, tovarăş, însoţitor. De asemenea mai există forma „therapeia” care înseamnă
îngrijire, tratare. În această perspectivă cuvântul psihoterapie ar putea avea două înţelesuri.
a. Primul înţeles ar fi acela de formă de îngrijire şi tratare a psihicului. Conform acestuia, orice
modalitate ştiinţifică ce vizează îmbunătăţirea tonusului psihic sau tratarea unei tulburări
psihice poate fi considerată psihoterapeutică.
b. Al doilea înţeles ar fi acela de formă de îngrijire şi tratare prin semnificaţia psihologică a
mijloacelor întrebuinţate. Acum lucrurile devin ceva mai complexe. Pentru ca o metodă să fie
psihoterapeutică este necesar ca ea să vizeze, în client, o anumită înţelegere. Cu alte cuvinte
să faciliteze apariţia „insight-ului” (un fel de iluminare, înţelegere intuitivă. Momentele de
analiză sunt precedate de momente de (re)înţelegere, de insight, în care clientul realizeză o
legătură între fenomene, acordă sens şi (re)semnificaţie unor aspecte importante din viaţa sa.
Conform acestei ultime perspective, în sensul cel mai larg, orice metodă ştiinţifică ce
vizeză apariţia acestei înţelegeri superioare, a insight-ului, referitor la orice aspect al vieţii este
psihoterapeutică şi poate conduce la eliminarea unor simptome, fizice sau psihice, apariţia unor
stări emoţionale mai confortabile, comportamente mai eficiente, dezvoltarea sau chiar
restructurarea personalităţii. Acum se poate face distincţia între terapie şi psihoterapie. Astfel
putem vorbi despre: terapie ocupaţională, melo-terapie, dans-terapie, art-terapie, ludo-terapie, etc
atunci când prin diferite modalităţi precum realizarea unei activităţi, a unei creaţii, ascultarea sau
producerea unei melodii, mişcarea dansantă sau jocul se doreşte o îmbunătăţire a stării psihice
generale. Şi putem vorbi despre: psihoterapie prin mijloace creative atunci când muzica, creaţia
artistică, dansul şi mişcarea, jocul şi dramatizarea sunt doar modalităţi provocative care conduc
către analize psihologice personale. Tot din această perspectivă putem afirma că există tipuri de
clienţi (pacienţi) care nu pot beneficia de avantajele psihoterapie. Este vorba, în primul rând, de
deficienţii mintal care sunt incapabili să înţelegă sensul fenomenelor existente. De asemenea,
unele persoane psihotice aflate în plină criză medicală nu pot face psihoterapie.
Noţiunile de înţelegere, sens şi semnificaţie, joacă un rol foarte important în majoritatea
teoriilor ce stau la baza intervenţilor psihoterapeutice. Ele explică faptul că dificultăţile
emoţionale şi comportamentale ale clientului nu sunt cauzate de diferitele aspecte ale realităţii cu
care acesta se confruntă ci de modul în care acesta le percepe, le evaluează şi le interpretează.
Din punct de vedere al beneficiarilor psihoterapiei aceasta poate fi individuală (atunci când
obiectul intervenţiei este individul), în grup (obiectul intervenţiei este tot individul dar inserat
într-un grup terapeutic) şi de grup (obiectul intervenţiei este grupul, spre exemplu, cuplul,
familia etc.). Dar de cele mai multe ori se vorbeşte doar de psihoterapie de grup, făcându-se
referire dacă este vorba de cuplu sau familie. Întotdeauna însă, psihoterapeutul abordează
clientul în mod individual, ca entitate unică, irepetabilă, chiar şi atunci când acesta vine cu un
diagnostic psihiatric care îi încadrează tulburarea într-o entitate nosologică bine definită.
 10.2. Principalele grupări psihoterapeutice

Dacă preocupări pentru starea de sănătatea fizică şi mentală a fiinţei umane, au fost
preistorice şi au continuat în toate epocile, abia în secolul XX prin afirmarea psihologiei ca
ştiinţă, a început interesul abordării ştiinţifice în ce privesc orientările psihoterapeutice,
continuându-se şi în secolul XXI. Psihoterapia, ca modalitate de înţelegere şi de intervenţie la
nivel psihologic asupra pacienţilor psihici, s-a conturat treptat la confluenţa dintre medicină şi
psihologie.
Trei mari orientări s-au structurat încă din secolul anterior, continuând şi în secolul XX
până în prezent, şi anume:
a. orientarea analitică sau dinamică, bazată pe teoriile psihanalitice asupra personalităţii.
Freud, Jung , două mari personalităţi au marcat debutul acestei orientări, privind fiinţa
umană în termeni de structură dinamică. În timp s-au dezvoltat şi alte forme de
psihoterapie dinamică, denumite neo-freudiene, post-freudiene sau non-freudiene, având
în comun faptul că tulburările mentale rezultă din conflicte şi din temeri inconştiente;
b. orientarea comportamentală cu origine în teoriile behavioriste asupra personalităţii.
Orientare apărută ca o reacţie la psihoterapiile dinamice. Skinner, Miller, Eysenck,
Dollard şi Wolpe , au fost personalităţi care au marcat debutul psihoterapiei
comportamentale. introducând metode terapeurice diferite, bazate pe principiile învăţării
şi condiţionări.
c. orientarea umanist-experienţială centrată pe teoriile umaniste şi experienţiale.
Promotorii acestei orientări, figuri importante întemeietoare şcolii umanist-
experienţialiste, au fost Gordon Allport, George Kely, Abraham Maslow, Carl Rogers,
ş.a., cei care au promovat o nouă ideologie consacrată sub numele de psihologie
umanistă, în cadrul căreia s-a dezvoltat psihoterapia umanist-experienţialistă. Orientarea
umanist-experienţialistă reînvie elemente esenţiale ale fiinţei umane (cum sunt valorile,
alegerile,dragostea, creativitatea, imaginea de sine)în atenţia psihologilor şi
psihoterapeuţilor. Omul în terapiile umaniste este privit ca o entitate avtivă,
autoafirmativă, cu un potenţial latent ce se cere valorificat şi centrarea pe experienţa
imediată, conform principiului „aici şi acum”. Psihoterapeuţii de această factură îşi
propun sa-l asiste pe individ să-şi exploreze propriile sentimente şi gânduri, propriile
resurse şi limite, pentru a r4euşi să-şi găsească soluţia personală.În timp, în cadrul
orientării umanist-experienţialistă s-au dezvoltat mai multe şcoli psihoterapeutice,
printre care: terapia centrată pe client (C.Rogers), psihodrama (J.L.Moreno).,
gestaltterapia (F.Perls), analiza tranzacţională (E.Berne), analiza reichiană (W.Reich) ş.a.
 d. În ultimele decenii, s-a conturat o a patra orientare care a marcat destimul psihologiei şi a
psihoterapiei moderne, şi anume este vorba de orientarea transpersonală, curent ce-şi
propune să exploreze o formă de conştiinţă lărgită, considerată a având un imens
potenţial curativ şi transformator – supraconştiinţa. Părintele cel mai cunoscut al acestui
curent este considerat Stanislav Grof, cel care a elaborat două formule de amplificare a
conştiinţei: terapia psihedelică (care utilizează LSD-ul în a cataliza şi dilata procesele
inconştiente) şi teraăpia holotropică (o tehnică de autoexplorarre empirică, asistată de un
psihoterapeut, care permite conectarea unor teriitorii necunoscute ale inconştientului, cu
referire mai ales la dimensiunea perinatală şi cea transpersonală).
În prezent mulţi psihoterapeuţi, optează, mai degrabă, spre o formare eclectică, complexă,
folosind mai multe direcţii psihoterapeutice, cunoscută sub denumirea de abordare eclectică-
integrativă.

O analiză comparativă, privind diferențele dintre ele, a celor trei grupări psihoterapeutice
realizată de Karasu (1980), citat de Irina Holdevici, este sintetizată şi prezentată în tabelul 10.1

Tabelul 10.1. Direcţii tematice de abordare terapeutică (Karasu, 1980, apud Holdevici)

ABORDAREA
Dinamică Comportamentală Experienţială
Preocupare principală Represiunea sexuală Anxietatea Alienarea
Concepţia Conflicte de natură instinctuală, Deprinderi învăţate, Disperarea existenţială.
psihopatologică dorinţe libidinale timpurii care comportamente inadecvate Pierderea posibilităţilor umane;
(cauza simptomelor) rămân în afara conştiinţei, (deficitare sau în exces) fragmentarea eului; lipsa de
absenţa conştientizării. întãrite de factori de mediu congruenţă în cadrul experienţei
personale
Conceptul de sănătate Rezolvarea conflictelor refulate, Reducerea (înlăturarea) Auto-realizarea potenţialului
psihică victoria ego-ului asupra Id-ului; simptomelor; absenţa uman; autodesăvârşirea
întărirea egoului simptomelor şi/sau reducerea personală, câştigarea
anxieteţii autenticităţii şi a spontaneităţii
Modul în care se Realizarea unui insight profund, Învăţarea directă a modului Trăirea experienţei imediate;
realizează schimbarea înţelegerea problemelor din cum trebuie să se comporte trăirea sentimentului
copilăria timpurie. Înţelegerea subiectul în prezent, a momentului actual. Exprimarea
intelectual-emoţională modului de acţiune şi de spontană a experienţei
realizare a performanţelor
Perspectiva temporală Istorică: trecutul subiectiv Non-istorică: prezentul An-istorica: momentul
obiectiv fenomenologic
Tip de tratament De lungă durată şi intensiv Non-intensiv şi de scurtã Intensiv şi de scurtă durată
durată
Sarcina terapeutului Să înţeleagă conţinutul mental Programarea, recompensarea, Învăţarea pacientului să
şi conştient al subiectului, inhibarea sau elaborarea unor interacţioneze într-o atmosferă
semnificaţiile ascunse în istoria noi răspunsuri de accceptare reciprocă pentru
vieţii pacientului comportamentale adecvate la a-şi dezvolta exprimarea eului
stimulii anxiogeni (de la planul somatic spre cel
psihic şi spiritual)
Tehnica Interpretările; asociaţiile libere; Condiţionare; desensibilizare Interacţiunea; dialogul mutual;
psihoterapeutică de analiza transferului, a actelor sistematică; întăriri pozitive şi dramatizarea (jucarea propriilor
lucru ratate, a rezistenţelor şi a negative; elaborarea unor sentimente); trăiri
viselor. modele comportamentale noi. experimentale, jocuri.
Modelul de tratament Medical; de tipul relaţiei medic- Educaţional; profesor-elev, Existenţial; de la om la om;
(modelul terapeutic) bolnav, părinte-copil (autoritar, părinte-copil (autoritar, bazat egalitar (de la adult la adult)
 bazat pe un contract terapeutic
ferm)
Natura relaţiei Transferenţială, realizată doar
terapeutice prin terapie; primară în raport
cu terapia; neautentică
Rolul terapeutului Interpretare-reflectare; indirect,
nepasional; frustrant
pe o convenţie de învaţare)
Relaţie reală, dar secundară
terapiei; absenţa relaţiei
Sfătuitor-formator; direct
pentru rezolvare de probleme;
practic
bazat pe o înţelegere umană
Relaţie reală, primară în raport
cu terapia; autentică
De acceptare mutuală.
interacţiune, permisiv;
gratificant.

11. TERAPIA PSIHANALITICĂ ȘI ABORDAREA PSIHOTERAPEUTICĂ

FREUDIANĂ

11.1. Noțiuni generale

Așa cum am văzut în capitolele anterioare, în viziunea psihanalizei freudiene starea
nevrotică cu care se confruntă un pacient la un moment dat are izvoarele în mica copilarie (cel
mai frecvent în perioada 3-6 ani, în faza rezolvării conflictului oedipian), nivelul lor fiind unul
inconştient. Deoarece, pentru a gestiona aceste conflicte, Eul a dezvoltat mecanisme de aparare
care cu timpul au devenit ori rigide, ori anacronice, sarcina terapeutului este aceea de a aduce
conflictele micii copilării din inconştientul pacientului în conştiinţa sa pentru a putea fi supuse
unei judecaţi actuale de către o persoană care a câştigat între timp mai multă maturitate şi
experienţă de viaţă.
Principalele caracteristici ale psihanalizei ca formă de psihoterapie sunt:
• Psihanaliza este o psihoterapie de lungă durată, ceea ce presupune foarte mari
investiţii, de timp, dar şi financiare din partea pacientului; Durata mare de timp este
necesară pentru atingerea scopului propus de psihanaliză: modificarea structurii de
personalitate astfel încât simptomele să nu mai poată apărea; În termeni medicali
psihanaliza este orientată mai curând profilactic decât spre vindecarea simptomelor.
 • Psihanaliza este o psihoterapie cauzală: ea investighează cauzele care stau la baza
simptomelor şi îşi propune să acţioneze asupra lor pentru a le înlătura şi pentru a înlătura,
o dată cu ele şi simptomele.
• Psihanaliza este o psihoterapie non-directivă: spre deosebire de multe alte psihoterapii,
psihanalistul nu încearcă să influenţeze în vreun sens, prin personalitatea sa şi prin
valorile proprii, personalitatea pacientului.
• Psihanaliza îşi propune să-l ajute pe pacient să-şi descopere adevăratul sine, să-i permită
astfel o viaţă în care să trăiască în conformitate adevărate sale posibilităţi şi necesităţi.

11.2. Cadrul psihoterapeutic și debutul curei psihanalitice

Așadar psihanaliza clasică, este un proces terapeutic de lungă durată, ce implică efort din
partea pacientului. Frecvanța săptămânală a fost redusă de Freud de la 6 zile la 5, în cazurile mai
ușoare sau către finalul terapiei, se pot face doar 3 ședințe. O ședință având cam 55 minute. Durata
terapiei este până la un an, dar Freud nu a exclus posibilitatea ca să fie mult mai lungă, chiar toată
viața pentru bolnavii cu afecțiuni grave.
Cadrul terapeutic este stabilit cu mare atenţie de psihanalist, fiind foarte important, în opinia
lui Freud. Cabinetul era spațios, luminos și decorat abundent cu lucruri personale (obiecte de artă,
cărți etc.). Pacientul stătea pe o canapea (divan) în timpul analizelor, psihanalistul era undeva în
spate, în afara câmpului vizual al pacientului. Avantajul pacientului întins pe divan cu terapeutul în
spate este că-i permite să intre într-o stare de relaxare, aproape de somn, ce favorizează regresia și
libertate pentru visare, accesul la inconştient ş.a.
Ca etape inițiale putem aminti următoarele:
Mai întâi pacientul trece printr-un proces de selecție. Înainte de a fi acceptat în analiză, i se
realizează o evaluare diagnostică, în urma unei investigații clinice de specialitate. Un obiectiv al
acestei etape este evitarea subiecților cu psihoze sau boli organice.
Tot la început se stabilește onorariul, programa ședințelor și se discută expectaţiile
pacientului. Deasemenea i se explică modalitate de lucru (de descrie procedeul principal care constă
în asocirea liberă a ideilor), este avertizat în legătură cu producerera unor posibile modificări
serioase, după care îl invită la o perioadă de reflecţie de 2-3 saptamâni pentru a se hotărâ dacă se
angajează la un astfel de demers.

45
 Primele ședințe, ca o perioadă de probă, psihanalistul păstrează mult tăcerea pentru a testa
compatibilitatea lui cu acestă metodă. Tot la început i se solicită subiectului un istoric detaliat al
vieții.
11.3. Relația terapeutică și comportamentul analistului

Am arătat că în psihanaliză contractul psihologic stipulează drepturi şi obligaţii foarte

limpezi, atât pentru pacient, cât şi pentru terapeut. Astfel, pacientul se conformează regulii
fundamentale a asociaţiei libere: deoarece terapeutul îi garantează o confidenţialitate totală, acesta
va trebui să spună tot ce-i trece prin cap, chiar dacă faptul respectiv pare banal, neînsemnat sau
absurd. Din aceasta, din analiza actelor ratate şi a viselor va rezulta un material care va fi ordonat,
analizat, interpretat şi conferit ulterior pacientului ca temei al unor schimbari importante de optică.
La rândul său, terapeutul respectă cu stricteţe următoarele reguli:
- Tăcerea, pentru a permite pacientului său dezvoltarea unui flux asociativ bogat.
- „Atenţia flotantă” prin care caută să înregistreze tot şi prin care pune în funcţiune propriul său
inconştient pentru a sesiza şi recepta orice nepotrivire, contradicţie sau incongruenţă suscitată de
discursul pacientului său, fără a se lăsa însă ghidat de idei preconcepute. Este ca și când ar asculta
cu „a treia ureche”.
- Abstinenţa, care constă nu numai a nu se lasa sedus (la propriu) de tentaţiile pacientei sale ci şi în
abţinerea de a cădea în capcana oferirii acesteia de gratificaţii sau satisfacţii afective prin care el s-
ar transforma în “complicele” nevrozei sale. Este vorba de o atitudine indiferentă, anonimă, a
psihanalistului, fiind interzise orice tentații spre intimitate și confidențe. Toate aceste demersuri ale
psihanalistui conduc spre crearea unei tensiuni în analizat, care se va concentra mult mai mult pe
problemele sale stimulând travaliul care va urma și în specual analiza transferului și analiza
rezistențelor. Regula abstinenţei priveşte în egală măsura şi pe pacient, care nu este încurajat la
acting out (trecere în act, traducere în acţiune directă a conflictelor sale). Limbajul acţiunii directe
fiind astfel blocat pentru aceasta, se produce o conversie forţată a conflictelor spre o formă verbală.
Pacientul este de asemenea încurajat ca în cursul tratamentului să se abţină de a lua decizii
importante, pentru a se proteja astfel de consecinţele nefaste ale acestora;
- Neutralitatea angajează opiniile pacientului, care nu vor fi judecate sau criticate, ci doar înţelese,
pentru a fi interpretate ulterior;
- Interpretarea este faza finală a intervenţiei terapeutice: ajutând pacientul să conştientizeze
originea şi motivaţiile reale ale nevrozei sale, potenţialul de conflictualitate al acestora, conflictul
integrat în conştiinţă fiind astfel dezamorsat de încărcătura sa nevrotică. Acest lucru se face pe baza

46
pregătirii lui de specialitate, experienței sale și analizei de simbol. Foarte important este faptul că
psihanalistul trebuie să știe ce, cum și când să comunice pacientului, conținutul interpretărilor sale.
În pofida unor evoluţii extrem de divergente a psihanalizei clasice, relaţia terapeutică
(incluzând şi transferul şi contratransferul) rămâne cel mai important factor terapeutic, deoarece ea
pune accentul pe un stil empatic şi nondirectiv al terapiei, dând posibilitatea pacientului să se
identifice (cel puţin parţial) cu terapeutul său şi să accepte dezvăluirile pe care acesta le face relativ
la persoana sa.

11.4. Transferul și rezistența

Transferul
Transferul reprezintă un fenomen psihic universal (întîlnit în toate relaţiile umane), alături
de proiecție cu care se și asociază. Este un aspect esențial teoretizat în psihanaliză şi care
constituie motorul terapiei psihanalitice. Transferul constă în proiectarea asupra persoanei
psihanalistului a sentimentelor, gândurilor, atitudinilor, comportamentelor pe care pacientul le-a
avut în copilărie faţă de persoanele importante din mediul său familial şi api extinse la mediul
extra-familial.
În cura psihanalitică, analizatul transferă asupra psihanalistului sentimentele avute faţă de
părinţi, fraţi, surori, alte rude importante, astfel încât se creează posibilitatea pentru o
retrăire, prescurtată şi corectivă, a vieţii. Psihanaliza permite o reîntoarcere în trecut cu un acut
sentiment de realitate. Intervenţia corectivă şi eficientă a psihanalistului constă în a demonstra
caracterul total nepotrivit şi neadaptat al acestor conţinuturi transferate.
Psihanaliza analizează și interpretează transferul, dizolvându-l. În schimb, alte
psihoterapii doar îl realizează, fără să-l analizeze. Transferul spontan este facilitat mai ales în
relaţiile de autoritate (medic-pacient, profesor-elev, relaţii ierarhice cu diferite instituţii).
Psihanaliza nu creează transferul, ci doar îl stimulează, iar stimularea transferului se produce prin
intermediul cadrului psihanalitic cu regulile amintite.
Pentru psihanaliză relaţia transferenţială este importantă pentru două motive
principale:
• Transferul scoate la lumină modele de identificare din copilărie, dar particularităţile
relaţiilor pacientului cu cei din jur. În acest mod, psihanalistul află informații
fundamentale în legătură cu personalitatea pacientului prin intermediul reactualizării, în
cadrul relaţiei psihoterapeutice, a relaţiilor din copilăria timpurie şi, ceea ce este poate şi

47
 mai important, le va cunoaște și pacientul.
• Psihanalistul se foloseşte de această puternică relaţie afectivă pentru a încuraja pacientul
să depăşească rezistenţele. Deoarece dorinţa majoră a analizatului este să-i facă pe plac
analistului şi deoarece el se simte protejat şi susţinut de către acesta, relaţia transferenţială
contribuie la evidenţierea unor anumite aspecte psihologice care în alt context ar fi prea
greu de tolerat pentru pacient fiind prea anxiogene.
Relaţia transferenţială trebuie dezvoltată astfel încât analizatul să ajungă s-o privească aşa
cum este ea de fapt, şi anume o reeditare a relaţiei sale cu o figură parentală din copilărie. Astfel,
acesta trebuie să renunţe la copilărie şi să fie capabil să stabilească relaţii de tip matur cu
persoanele importante din jurul său.
Contratransferul este „fațeta opusă a transferului”. În Vocabularul psihanalizei
contratransferul este descris ca fiind „Ansamblul de reacții inconștiente ale analistului față de
persoana analizată și în special față de transferul acesteia”. (Laplanche şi Pontalis, 1994, p.107)
Intensitatea contratransferului depinde de complexele nerezolvate ale psihanalistului dar și de
rezistența sa interioară. Acesta este unul dintre motive pentru care formarea profesională a
analistului presupune obligativitatea parcurgerii analizei personale cu un expert psihanalitic.
Între timp viziunea asupra contratransferului s-a modificat. Plecând de la realitatea
existenței analizei personale a psihanalistului, așa cum am arătat mai sus și prin urmare a
„curățeniei” conținuturilor apărute în acesta, contratransferul devine o armă puternică prin
autoanaliza de moment, prin care cei doi protagoniști rezonează empatic, de la inconștient la
inconștient.

Rezistența
În sensul cel mai larg orice interferă cu desfăşurarea firească a curei analitice poate fi
considerat ca fiind rezistenţă, ca de pildă, interpretările oferite de analist pacientului, interpretări
ce sunt primite de el cu dezaprobare, încercările sale de a lupta împotriva respectivelor
interpretări, de a-i demonstra analistului că nu are dreptate, căutând să se împotrivească în mod
inconştient terapiei. Rezistența are de a face nu doar cu transferul ci și cu Supraeul. Cu cât acesta
este mai puternic cu atât rzistențele pacientului pot fi mai mari.
În sens restrâns rezistenţele se manifestă prin încălcarea regulii fundamentale a cadrului
psihoterapeutic: neîmpărtăşirea tuturor gândurilor analistului său.
Există o mare varietate de forme pe care le pot îmbrăca rezistenţele, în afara dezacordului
direct cu interpretările analistului; asociaţii superficiale şi multiple, pauze prea lungi în fluxul

48
asociaţiilor, întârzieri şi absenţe de la ședințele de analiză, apariţia de noi simptome, posibilitatea
de a adormi în timpul şedinţei de psihoterapie etc. Nu este de fel greu de înţeles de ce se
manifestă rezistenţele. Pacientul a izbutit să ajungă la un anumit gen de adaptare, de a face faţă
propriilor probleme de viaţă. El va lupta împotriva asociaţiilor libere pentru că simte că se intră
într-o zonă nesigură unde este ameninţată lumea pe care şi-a construit-o. Mai mult, unele din
dorinţele şi tendinţele inconştiente ale pacientului sunt de aşa natură încât o dată ajunse în
conştiinţă nu pot fi acceptate de el, cel puţin la început, pentru că sunt prea înspăimântătoare.
Analizatul este speriat de propriile sale pulsiuni, dorinţe şi tendinţe pe care nu și le poate
admite, fiind interzise. De regulă nu ignoranţa sau necunoaşterea propriilor sale probleme, ci
rezistenţele îl împiedică pe pacient să-şi înţeleagă dificultăţile. Sarcina psihanalizei este să
analizeze rezistenţele pentru a-i arăta analizatului în ce măsură acestea îl împiedică să afle cauza
a ceea ce îi provoacă problema prezentă.
Rezistența are de a face nu doar cu transferul ci și cu Supraeul. Cu cât acesta este mai
puternic cu atât rzistențele pacientului pot fi mai mari.
Un ultim tip de rezistenţă se manifestă atunci când analizatul renunţă la psihanaliză.
Pentru a depăşi această situaţie este nevoie de un transfer pozitiv puternic asupra terapeutului.
Totuși, spre sfârşitul terapiei relaţia transferenţială slăbeşte şi pacientul învaţă treptat să facă faţă
singur situaţiilor, să se bazeze pe sine însuşi.
Din timp în timp se reactualizează vechile tendinţe care se vor manifesta prin reapaiția
sentimentelor de frustrare, trăire ce se soldează cu noi încercări ale analizatului de a sta pe
propriile sale picioare. Ego-ul pacientului devine treptat tot mai puternic până în momentul când
este capabil să renunţe la dependenţa sa faţă de terapeut.

11.5. Tehnicile psihanalizei

Pentru psihanaliza clasică freudiană, principalul instrument terapeutic era interpretarea:

demersul prin care psihanalistul îi comunica pacientului sensul inconştient al simptomelor,
viselor, comportamentelor sau asociaţiilor sale. Prin urmare, efectul terapeutic se obţinea, în
general, prin conştientizarea aspectelor inconştiente ale psihicului pacientului, aspecte care erau,
cel puţin în parte, patogene.
Psihanaliza presupune că experienţele grave, neprelucrate ale copilăriei sunt refulate,
pentru că altfel personalitatea imatură a copilului nu ar putea rezista acestui conflict. Niciun copil
nu poate suporta, de exemplu, că este nedorit de unul din părinţi, sau chiar urât. Psihanaliza

49
dorește să obţină o vindecare prin aducerea la suprafaţa conştiinţei a stărilor refulate. Acest
proces poate fi reactualizat treptat prin analiză, sub permanentă supraveghere şi cu ajutorul
psihanalistului.
Tehnicile utilizate în psihanaliză sunt: asociaţiile libere, analiza viselor, analiza acţiunilor
pacientului, analiza transferului, analiza rezistenţelor, analiza Ego-ului, interpretările şi prelucrările.

Metoda asociaţiilor libere este folosită ca tehnică de bază în psihanaliză, cu scopul

descoperirii conflictelor inconştiente. Psihanalistul îi propune pacientului să dea frâu liber
gândurilor şi sentimentelor oricare sunt ele fără a cenzura şi a încerca să urmărească un fir logic.
El intervine doar cu întrebări care să-i permită pacientului noi asociaţii de idei, ca de exemplu: „ce
vârstă ave-ai atunci?; „ ce imagini îţi apar acum?; „cu ce asociezi gândul acesta?. etc.. În derularea
asociaţiilor libere apar imagini, reproşuri, sentimente, dorinţe, nevoi, acuze, etc., moment în care
pacientul are nevoie de încurajarea psihanalistului care să-i ofere siguranţă şi încredere. Însă chiar
şi încurajată persoana în a-şi da frâu liber liber gândurilor sale mai pot apărea blocaje, numite de
Freud rezistenţe, rezultate din controlul inconştient al pacientului. Psihanalistul pune accentul în
analiză tocmai pe aceste zone sensibile. Cu ajutorul acestei metode psihanalistul recoltează toate
informațiile care vor fi supuse ulterior decodificărilor de natură simbolică.
Pentru Freud metoda asociaților libere de idei este o regulă „sfântă” a curei psihanalitice. El
o definește în „Interpretarea viselor” din 1900, ca fiind o strategie prin care pacientul dă curs liber
(fără discriminări și fără omisiuni) tuturor gândurilor involuntare care ajung la el. Metafora utilizată
de Freud pentru a ușura întelegerea și practica acestei metode este aceea a călătoriei cu trenul.
Pacientul se poate imagina ca fiind într-un compartiment de tren și privește pe fereastră, descriind
cu acuratețe tot ceea ce se perindă prin fața ochilor.
Asocierea liberă de idei poate fi făcută pe o anumită temă propusă de psihanalist sau pe o
temă aleasă de pacient. În timpul asocierilor psihanalistul urmărește la analizat mai multe aspecte
legate atât de limbajul verbal cât și de limbajul nonverbal: tonul limbajului, reacțiile emoționale,
mimica, gesturile, intervalele de pauză pe care acesta le face etc.

Analiza viselor, tehnică utilizată în psihanaliză alături de asociaţiile libere. În cursul

asociaţiior libere, la pacient apar spontan relatări despre visele pe care le-a avut, vise ce reprezintă
propriile sale experienţe şi conţinuturi de natură inconştientă. Pentru Freud visele sunt „calea regală
spre inconştient”, considerând-o cea mai bună sursă de informaţii. El a descris două niveluri ale
conţinutului viselor: conţinutul manifest (conştient, cel pe care persoana îl poate povesti) şi

50
conţinutul latent (inconştient, reprezintă semnificaţia reală a visului, setul de evenimente
intrapsihice ascunse de conţinutul manifest). Freud a descris visele ca încercări mascate de a
îndeplini dorinţele cele mai profunde sau nevoi culpabilizatoare, durerose pentru a fi acceptate
conştient. Dorinţele, ideile reprezentând conţinutul latent al visului şi acestea sunt exprimate în
forme deghizate prin conţinutul manifest al visului. Rolul psihanalistului este de a-şi încuraja
pacientul să vorbească despre conţinutul manifest al visului făcând toate asociaţiile libere care-i
apar, cu scopul de a ajunge la conţinuturile inconştiente.

Analiza acţiunilor pacientului , metodă care se referă atât la comportamentele verbale

(erori de pronunţare, lapsusuri, etc.), cât şi la cele nonverbale, attât la cele din şedinţa de
psihanaliză, cât şi la cele din afara ei.

Analiza rezistenţelor . Conceptul de rezistenţă se referă la tot ceea ce în acţiunile şi cuvintele

analizatului se opune accesului acestuia la propriul inconştient . Rezistenţele pot fi conştiente (când
pacientul împiedică în mod conştient progresul analizei) sau inconştiente (când pacientul nu-şi dă
seama de felul în care perturbă procesul analitic). Cele mai semnificative în procesul analitic sunt
rezistenţele inconştiente, deoarece oferă informaţii importante despre structura de personalitate a
pacientului. Rezistenţele intră în acţiune atunci când pacientul simte că intră pe un teren nesigur, în
plus, atunci când unele dintre tendinţele şi dorinţele inconştiente sunt terifiante şi inacceptabile
pentru pacient de a le aaccepta în planul conştient.
Freud consideră rezistenţele ca fiind puncte centrale şi instrumente importante ale psihanalizei.
Natură loe este duală: pe de o parte interferă cu tratamentul, şi pe de altă parte constituie o sursă de
informaţii esenţială pentru analiză. Analizarea rezistenţelor au rolul ca pacientul să fie condus de
psihanalist să conştientizeze ce rol joacă acestea în viaţa sa şi cum acestea îl împiedică să afle cu ce
se confruntă în prezent.

Analiza transferului. O parte importantă în psihanaliză se referă şi la atitudinea pacientului

faţă de terapeut. În timpul terapiei clientul dezvoltă reacţii emoţionale puternice faţă de psihanalist,
emoţii care pot fi pozitive (admiraţie, dragoste, respect, ş.a.) sau negative (ură, gelozie, ostilitate
ş.a.). Majoritatea reacţiilor fiind izvorâte din tendinţele şi dorinţele ascunse ale pacientului atunci
când psihanalistul îşi menţine neutralitatea în relaţia terapeutică. Practic este vorba de sentimente,
atitudini pe care pacientul le-a avut sau le are faţă de persoane importante din viaţa sa şi care le
manifestă în relaţia terapeutică faţă de analist. Această tendinţa a pacientului de a face din analist

51
obiectul răspunsurilor sale emoţionale se numeşte transfer. În analiza transferului, analistul îl
ajută pe client să obţină o mai bună înţelegere a reacţiilor sale emoţionale faţă de oricare altă
persoană, şi să conştientizeze sursele reale ale acţiunilor sale. Psihanaliştii afirmă, că în urma
insight-ului asupra acestei înţelegeri, se produc schimbări în sfera personalităţii pacientului.
Relaţia transferenţială este importantă pentru că astfel pacient ajunge, ajutat de analist, să o
privescă ca o reeditare a relaţiei sale cu o figură parentală şi în felul acesta are ocazia să se
desprindă de copilărie şi să stabilească relaţii de tip matur cu persoanele importante din apropierea
sa.
În relaţia terapeutică şi psihanalistul poate experimenta reacţii emoţionale puternice
(pozitive sau negative) către pacient. Aici este vorba de contratransfer, termen folosit pentru
răspunsul emoţional al terapeutului la solicitările afective ale pacientului. După Freud,
contratransferul reduce obiectivitatea terapeutului, afectând negativ relaţia pacient-analist.

Intrepretările. Așa cum am arătat, pe parcursul şedinţelor terapeutice, analistul are sarcina
să ordoneze materialul discontinuu din asociaţiile libere şi analiza viselor ale pacientului, să
descopere semnificaţiile ascunse, simbolice şi să-i ofere explicaţiile necesare prin prisma
conceptelor psihanalitice. Acestea sunt interpretările, ipoteze explicative cu privire la unele
atitudini comportamentale, cui scopul de a-l ajuta pe pacient să obţină insigh-ul asupra naturii
conflictelor care reprezintă sursa dificultăţilor cu care se confruntă în prezent. Momentul potrivit
pentru formularea interpretărilor ţine de competenţa analistului, astfel încât să fie pe măsura în
care pacientul este pregătit să le primească. Important este ca momentul să fie ales atunci când
materialul inconştient este aproape să se releve la nivel conştient astfel încât pacientul să poate
accepta şi insight-uri şi dureroase. Altfel, nu face decât să-i crească pacientului anxietatea şi
defensele.

Prelucrarea (perlaborarea) este un procedeu specific psihanalizei ce necesită timp lung,

intensiv şi costisitor. De-a lungul analizei, pentru a se ajunge la semnificaţiile psihologice ascunse
şi apoi pe deplin înţelese şi integrate de pacient, sunt necesare prelucrările asupra materialului
asociativ, ce reprezintă o explorare progresivă, repetitivă a interpretărilor şi rezistenţelor.
Prelucrate emoţiile dureoase din timpul copilăriei în cadrul terapeutic, îi permite pacientului să
devină suficient de puternic pentru a se confrunta cu aceste emoţii cu mai puţină anxietate şi a le
face faţă într-un mod realist.

52
 Așadar, în esența, perlaborarea se referă la acele secvențe din cadrul travaliului psihanalitic,
prin care pacientul își conștientizează pulsiunile refulate, ce i-au construit rezistențele, eliberându-se
de tiparele repetitive inconștiente de până atunci. Pe de altă parte, perlaborarea are o importantă
funcție de integrare a noilor sensuri și achiziții mentale din timpul travaliului analitic, prin
conectarea dintre interior și exterior.
Perlaborararea este strâns legată de noțiunile de catharsis și insight.

Catharsisul (descărcarea emoţională)

Cadrul psihoterapeutic securizant şi permisiv conduce întotdeauna spre acceptarea propriilor
gânduri, emoţii şi sentimente. Catharsisul este această manifestare liberă şi deschisă a trăirilor
afective. De cele mai multe ori ia forma plânsului, a suspinelor, a izbucnirilor de furie şi revoltă, a
utilizării unor gesturi şi cuvinte urâte. Exprimarea lor directă şi spontană nu încalcă însă regulile
privind siguranţă proprie şi a celorlalţi (terapeutul în terapie individuală, terapeuţii şi ceilalţi
membrii în terapia de grup).
Catarsisul determină o descărcare tensională atât la nivel fizic cât şi psihic. El permite apoi
continuarea analizei într-o manieră liberă, fluidă, aducând clarificări, insight, resemnificări, relaxări
ale relaţiilor interpersonale care până atunci au fost incordate şi problematice.
Tensiunile clientului la nivel fizic şi psihic sunt de multe ori foarte vechi. Ele se datorează unei
educaţii stricte primite încă de vârste fragede. Exprimările emoţionale în aceste cazuri au fost
interzise sau restricţionate de către cei apropiaţi. Din teama de a nu pierde atenţia şi afecţiunea lor,
sau de a-i proteja, i-au făcut pe aceste persoane să-şi înăbuşe exprimarea emoţiilor şi gândurilor, să
le ascundă de ochii celorlalţi, mai ales atunci când era vorba de suferinţe sau resentimente. De multe
ori oamenii au învăţat să nu-şi spună opiniile atunci când ele sunt contrare, sau să nu ceară ceea ce
au nevoie, sau să nu se plângă, să sufere în tăcere, atitudini ce erau privite demne şi caracteristice
„persoanelor puternice”. În aceste condiţii frustrările produc tensiuni intrapsihice ce se acumulează
treptat, tensiuni ce produc blocaje emoţionale dar şi acţionale. Izbucnirile emoţionale, verbale sau
fizice apărute într-un mod neaşteptat şi nejustificate de context sunt consecinţele negative
culminante ale acestor blocaje. Multe din aceste alegeri se produc într-un mod inconştient,
asociindu-se cu mecanisme de apărare şi se repetă într-un mod sistematic toată viaţa. Catharsisul
care permite eliberarea acestor tensiuni şi depăşirea mecanismelor de apărare este deci pasul
esenţial în evoluţia oricărei psihoterapii.

Apariţia insightului

53
 Orice schimbare profundă în structura şi funcţionalitatea psihică a clientului este precedată de
unul sau mai multe insight-uri. Mai devreme sau mai târziu el apare. Insight-ul constă în înţelegerea
bruscă, întuitivă a unor aspecte interioare, a unor lucruri pe care clientul nu le-a sesizat anterior,
deşi erau foarte importante. Este câştigul cel mai mare în plan mental pe care îl are persoana
respectivă. Însight-ul are loc pe baza analizei materiarelor aduse de client şi discutate împreună cu
terapeutul. În funcţie de orientarea psihoterapeutică a terapeutului insight-ul este provocat prin
diferite metode. Astfel în psihoterapiile psihanalitice el ere loc pe baza asociaţiilor libere, sau a
analizei viselor şi a actelor ratate în strânsă legătură cu interpretările pe care le face terapeutul
referitor la aspectele neconştientizate de client. Discutarea situaţiilor concrete de viaţă, a gândurilor,
credinţelor şi comportamentelor repetitive, precum şi explicaţiile oferite de terapeut sunt
modalităţile folosite în psihoterapiile cognitive şi comportamentale. În orientările experienţialiste
conştientizarea propriilor emoţii, gânduri şi strategii comportamentale în situaţii concrete construite
pe baza unor tehnici provocative conduc spre apariţia înţelegerii intuitive. În toate cazurile
producerea insight-urilor este precedată de o autoexplorare sistematică realizată în întâlnirile
terapeutice şi facilitată de intervenţii mai mult sau mai puţin directe şi intense, dar totdeauna bine
orientate ale terapeutului.
În urma insight-urilor clientul ajunge să perceapă dintr-o altă perspectivă, mult mai reală şi
obiectivă, propria interioritate şi lumea exterioară. Ele oferă răspunsuri la multe întrebări pe care el
şi le-a pus raportat la evenimentele trăite: „de ce?”, „cum?”, „în ce fel?”. Astfel de răspunsuri
conduc la o înţelegere holistică a ceea ce s-a întâmplat cu el, experienţa lui de viaţă devenind
deodată inteligibilă şi coerentă. Sunt create astfel premisele autoînţelegerii şi autoacceptări de sine,
a unei integrări superioare a personalităţii şi a unui mod de funcţionare mai eficient. În acelaşi timp
se fundamentează un sentiment de siguranţă, de încredere în propriile forţe şi posibilitatea de
control şi gestionare apropriei vieţi. Este pasul decisiv în obţinerea autonomiei clientului, scopul
oricărei psihoterapii, nu doar a psihanalizei.
Cura psihanalitică se termină de regulă atunci când nu se mai produc noi insighturi.

12. PSIHANALIZELE NON-FREUDIENE - ALFRED ADLER ȘI PSIHOLOGIA

INDIVIDUALĂ COMPARATĂ

54
 Alfred Adler (1870 – 1937), medic, de origine austriac, fondator al Școlii de Psihologie
Individuală, a fost primul mare disident din istoria mișcării psihanalitice, care s-a separat de Freud
în anul 1911.
Adler criticând „pansexualismul” lui Freud introduce în replică o puternică dimensiune
socială în abordarea sa intitulată „Psihologia individuală comparată”. Astfel, în opinia lui, cel mai
important factor care determină motivaţiile, comportamentele, conflictele personale, este contextul
social. În concepţia sa despre dezvoltare personalităţii a acordat importanţă socialului si nu
biologicului. Adler a fost un adept al orientării politice socialiste.
Conceptele majore din psihologia adleriană sunt complexul de inferioritate, nevoia de putere
și stilul de viață.
Complexul de inferioritate reprezintă ansamblul de sentimente, idei şi atitudini care decurg
din impresia de a fi inferior faţă de ceilalţi, sau faţă de un ideal la care aspiră. Conform lui Adler
(care a trăit el, în realitatea copilăriei sale o inferioritate organică, fiind rahitic) orice inferioritate
fizică sau psihică declanşează un mecanism de supracompensare pentru a atenua deficitul în cauză
prin mobilizarea tuturor forţelor fizice şi psihice disponibile. Sentimentul de inferioritate este
omniprezent si vital ca forţa determinată a comportamentului, el fiind o condiţie normală si nu un
semn de anormalitate. Sentimentul de inferioritate poate fi accentuat de o constituție fizică anormală
(o infirmitate), de o situație economică și socială precară, de o educație deficitară, etc. În înțelesul
acordat de Adler, complexul de inferioritate este un efect fatal al unei comparații, este un simptom
maladiv, un semn de tulburare a tendinței normale de autovalorificare. Depășirea acestui sentiment
de inferioritate se realizează frecvent prin mecanismul compensării. Fenomenul compensării, ca
proces de contrabalansare a unei deficiențe, insatisfacții sau nerealizări, a fost generalizat de Adler
pentru întreaga dezvoltare psihică a persoanei. În opinia sa, compensarea are caracterul unei legi de
bază a vieții psihice și desemnează acea reacție a individului ca întreg la o lipsă oarecare. La baza
reacției de compensare, Adler pune simțul imperfecțiunii care antrenează și mobilizează
posibilitățile ascunse, profunde, ale organismului și le dirijează spre compensarea deficienței
respective.
Adler consideră că sentimentul de inferioritate poate fi utilizat fie negativ, rezultând
complexul de inferioritate, fie pozitiv, prin străduinţa spre superioritate, perfecţiune, implinire.
Astfel, complexul de inferioritate este evoluția negativă de la sentimentul de inferioritate spre un
sentiment acut de inferioritate. Progresul si dezvoltarea personalităţi rezultă din încercarea de a
compensa acest sentiment si lupta de a atinge niveluri tot mai înalte de dezvoltare.

55
 Nevoia de putere este principala forţă motivaţională a omului. Ea este legată de pulsiunea
către superioritate, totalitate şi perfecţiune ce reflectă această nevoie de a compensa sentimentele
universale de inferioritate şi inadecvare.
În opoziţie cu determinismul lui Freud, Adler adoptă o viziune teleologică şi finalistă. În
ultimă instanţă, aspiraţia către superioritate este aspiraţia către perfecţiune şi desăvârşire şi implică,
în acelaşi timp, o căutare a sensului vieţii.
Adler pune un accent mai mare pe partea conștientă, despre inconștient vorbind foarte rar.
Pentru el nevrozatul este cineva care așteaptă prea mult de la viitor. El este un om prea ambițios și
își dorește să fie un „om total”.
Stilul de viață
Fiecare om își atinge scopul suprem, perfecţiunea, superioritatea în felul său, dezvoltând un
mod specific de trăsături, comportamente și deprinderi numite stil de viaţă. În încercarea sa de a
depăși sentimentele de inferioritate, copilul acţionează, se comportă într-un anumit fel, care devine
stilul lui de viaţă. Tot ceea ce face este modelat de acest stil care este deja cristalizat în jurul vârstei
de 5 ani.
Natura stilului de viaţă este determinată de ordinea nașterii și de tipul relaţiei cu părinţii în
încercarea copilului de a depăsi sentimentul de inferioritate.
Tipologii și stiluri de viață
• Tipul dominator - este lipsit de constiinţă si interese sociale, se comportă fără să-i pese de
ceilalţi; la extreme, forma virulentă este reprezentată de cei care îi atacă pe ceilalţi (agresivi,
sadici,tirani, delicvenţi), iar cea ne-virulentă corespunde tipului alcoolic, drog-dependent,
sau suicidar, care îi atacă pe ceilalţi indirect, făcându-si rău siesi.
• Tipul dependent - cel mai comun, asteaptă totul de la ceilalţi si devine astfel dependent de ei.
• Tipul evitant (avoiding) - încearcă să evite înfrângerea evitând înfruntarea.
• Tipul capabil social (socially useful) - poate coopera cu ceilalţi si acţionează în concordanţă
cu nevoile lor; el înfruntă problemele vieţii într-un cadru bine dezvoltat de interese sociale.
În intervenţiile terapeutice Adler ţine cont de „stilul de viaţă” al individului, de trăsăturile
dale caracteriale. Acestea depind de mai mulţi factori: potenţialităţile individuale (fizice şi psihice),
familia de origine (atitudinile parentale, rivalitatea fraternă şi ordinea naşterii între fraţi), condiţii
sociale de existenţă (relaţii sociale, profesionale etc.). Toate trăsăturile de caracter sunt dobândite.
Adler arăta că dintre cele câteva stiluri de viaţă posibile, doar unul este sănătos: stilul de viaţă
capabil social, unitar, consecvent cu sine însuşi, activ şi creativ, cu capacitate de a trai in societate si
de a avea interese pro-sociale. Această persoană crede în bunăstarea societăţii şi în acelaşi timp e

56
conştientă de faptul că poate avea control asupra propriei vieţi. Este cooperantă, ţine seama de
nevoile celorlalţi, înfruntă cu curaj problemele vieţii.
Perspectiva lui terapeutică este una educativă, pedagogică. Scopul analizei este ca individul să
înveţe să-şi cunoască planul de viaţă şi să-şi cultive trăsăturile cele mai utile pentru scopurile care şi
le propune. El este adeptul unei poziționări terapeut-pacient, pe scaune, față în față. Ședințele
terapeutice pot și mai puțin frecvente și mai scurte. Este posibilă și gratuitatea servicilor.
În psihanaliza adleriană, terapeutul are un rol directiv şi decisiv. El interpretează pentru
pacient mersul societăţii, îi analiza stilul de viaţă şi obiectivele, îi sugerează modificări specifice, îl
încurajază, îi dă speranţă, îi reface încrederea în sine şi îl ajută să-şi descopere propria-i putere.
Pacienții sunt încurajaţi să-și depăşească sentimentele de inferioritate, de nesiguranţă, să dezvolte
sentimente mai profunde de legătură şi să-şi direcţioneze instinctele în scopuri sociale. Obiectivul
terapiei este ca ei să poată înlocui protecţia exagerată de sine, stimulându-şi autocreşterea şi
autoacceptarea. „Sinele creativ” este conceptul adus mai târziu de Adler, spre a desemna acel sistem
intern care ghidează individul către un stil de viaţă adaptat şi care, în acelaşi timp, face ca persoana
să fie unică.

13. PSIHANALIZELE NON-FREUDIENE - CARL GUSTAV JUNG ȘI

PSIHOLOGIA ANALITICĂ

Carl Gustav Jung, (1875 – 1961) medic psihiatru elveţian, a fost al doilea mare disident din
istoria mișcării psihanalitice. Iniţial adept al teoriilor freudiene, s-a delimitate ulterior de acestea,
creându-şi propria concepţie asupra psihicului uman. După el structura psihicului uman cuprinde tot
trei niveluri: inconştientul colectiv, inconştientul personal şi conştiinţa. Inconştientul colectiv
cuprinde toată experienţă comună a întregii umanităţi. Inconştientul personal conţine unele imagini
mintale de care nu suntem actual conştienţi, dar care pot fi conştientizate. Conştiinţa cuprinde
percepţiile, gândurile, sentimentele, amintirile de care persoana este conştientă.
Contribuţia marcantă a lui Jung la teoriile dezvoltării personalităţii constă în acel concept-
cheie care este „INDIVIDUAREA” sau „INDIVIDUAŢIA” (după alte traduceri, termenul în engleză
este „individuation”, iar în germană, „Individuation”).
Individuarea este „procesul prin care o persoană devine ea însăşi, întreagă, indivizibilă şi
distinctă de alte persoane sau de psihologia colectivă” (Dicţionarul critic al psihologiei analitice
jungiene, p. 126). Este procesul prin care persoana încearcă în mod conştient să înţeleagă şi să
dezvolte potenţialităţile înnăscute ale psihicului său spre obţinerea totalităţii psihice. Şi cum

57
potenţialităţile arhetipurilor Sinelui sunt uriaşe, acest proces este mai mult o încercare, o tendinţă, o
cale fără un sfârşit real şi previzibil. Aspectul esenţial al individuării nu este obţinerea unei
identităţi clare sau a unui Eu puternic, ci măsura în care persoana este autentică în raport cu
potenţialităţile sale profunde, şi nu cu tendinţele sale egocentrice sau narcisice sau cu rolurile
sociale. Asta înseamnă găsirea acelui sens unic personal, înscris şi încriptat adânc în constelaţiile
Sinelui.
„Folosesc expresia «individuaţie» în sensul acelui proces care produce un «individ»
psihologic, adică o unitate separată, indivizibilă, un întreg” (Jung, 2003, p.281)
„Individuarea înseamnă să devii o fiinţă singulară, omogenă şi, atâta vreme cât
individualitatea cuprinde unicitatea noastră esenţială, ultimă şi irevocabilă, are sensul de a deveni
propriul sine în ceea ce are cel mai personal şi mai rebel oricărei comparaţii. De aceea, putem
traduce individuarea prin «să ajungi la tine însuţi» sau «realizarea propriului sine»” (Jung, Două
eseuri asupra Psihologiei Analitice, CW 7, apud Minulescu, 2001).
Din perspectivă terapeutică, individuarea nu se suprapune peste vindecare sau peste procesul
de întărire a Eului. O persoană poate să nu manifeste simptome nevrotice şi/sau să beneficieze de un
Eu puternic şi, cu toate acestea, să nu fie în fluxul procesului de individuare.
Conceptul de individuare este legat inextricabil de conceptele Sine şi Eu.
„Sinele” (în engleză, „self”, în germană, „Selbst”) este acel centru unificator arhetipal al
psihismului şi, în acelaşi timp, totalitatea psihicului, considerat aspectul divin din om, adică „imago
dei”. El cuprinde atât conştiinţa, cât şi inconştientul. „Eul” (în engleză, „Ego”, în germană, „Ich”)
este centrul conştiinţei ce emerge din Sine. Eul este limitat şi incomplet, inferior, dar şi subordonat
totalităţii psihicului, care e Sinele. Eul este implicat în identitatea personală, menţinerea
personalităţii, continuitatea în timp, medierea între conştient şi inconştient, cunoaşterea şi testarea
realităţii. „Relaţia sinelui cu eul este comparată cu cea dintre agentul mişcării şi obiectul mişcat”
(Dicţionarul critic al psihologiei analitice jungiene, p. 93).
Individuarea nu este descoperirea şi dezvoltarea unei identităţi, ci un ajutor dat Sinelui să se
realizeze, deşi, prin aceasta, identitatea Eului va fi mai stabilă şi continuă. „Realizarea Sinelui
semnifică simbolic o încarnare a Sinelui în viaţa muritoare a eului, pentru că numai eul conştient
este capabil să realizeze conţinuturile psihice” (Minulescu, 2001, p. 84). Paradoxul, dar şi misterul
condiţiei umane este că, deşi Sinele este măreţ, superior, el nu se poate exprima în viaţă decât prin
Eu.
În individuare, Eul este în acord cu acel sens conţinut în Sine, iar în afara individuării, Eul
este identificat fie cu un arhetip, fie cu un rol social.

58
 Procesul continuu de individuare se realizează ca un dialog perpetuu de confruntare între
conştient şi inconştient, prin care conţinuturile conştiente şi cele inconştiente sunt unificate în
simboluri. Pentru Jung, dezvoltarea creativă a personalităţii devine posibilă prin formarea
simbolurilor. Perspectiva jungiană asupra devenirii personale presupune ca prim pas conştientizarea
principalelor componente inconştiente: umbra, anima, persona şi impactul lor asupra vieţii psihice.
Ca urmare a acestui pas, conştiinţa va urma un proces de extindere tot mai mare, se va deschide
calea conştient-inconştient şi se vor elimina tot mai mult influenţe dominante ale componentelor
inconştiente. Ultima etapă, aceea de dezvoltare transpersonală, presupune transcenderea totală a
Eului.
Formarea şi dezvoltarea Eului. Relaţia EU-SINE la Jung
Sinele constituie originea procesului de autoreglare a psihicului, cel care ghidează
structurarea complexului Eului. Acest Eu este, după cum spuneam, centrul personalităţii conştiente,
locul identităţii subiective. Jung vede o relaţie de reciprocitate între Eu şi Sine. Astfel, Sinele
motivează dezvoltarea Eului şi tinde să se extindă dincolo de el, dar Sinele poate să se realizeze în
planul realităţii doar cu ajutorul Eului. Manifestarea Sinelui este o formă de eliberare prin care
individul poate descoperi şi recunoaşte întreg Universul în interiorul lui.
Aşadar, individuarea nu exclude universul, ci îl include. „Dar iarăşi şi iarăşi subliniez că
procesul de individuare este confundat cu procesul de conştientizare a eului şi că eul este, în
consecinţă, identificat cu Sinele, ceea ce produce în mod firesc o confuzie conceptuală fără de
speranţă. Individuarea este, atunci, nimic decât ego - centrism şi auto-erotism. Dar Sinele cuprinde
infinit mai mult decât un simplu eu... este în aceeaşi măsură Sinele cuiva, cât şi al tuturor celorlalţi.
Individuarea nu îl închide pe om faţă de lume, ci aduce lumea în sine însuşi” (Jung, în Structura şi
dinamica psihică, CW 8, p. 226, apud Minulescu, 2001).
Jung a arătat că procesul individuării porneşte foarte de timpuriu în destinul omului. Prima
jumătate a vieţii corespunde procesului de separare progresivă a Eului de Sine sau aşa-numita
„diferenţiere a Eului de Sine”, concomitent cu conturarea şi dezvoltarea Eului. În a doua jumătate a
vieţii, are loc reuniunea Eu-Sine, producându-se o relativizare a Eului.
Orientarea terapeutică
Spre deosebire de psihanaliza clasică, analiza jungiană îşi propune să pătrundă mai puţin în
trecutul pacientului pentru a-i descoperi traume din copilărie. Obiectul de analiză este de a ajunge
la conştientizarea modelelor familiale şi cum acestea au fost preluate şi funcţionează în individ
sub forma unor comportamente distructive şi de apărare. Analiza jungiană explorează înţelesul
ascuns din spatele perioadelor de criză şi confuzie.

59
 În cadrul terapeutic, specific analizei jungiene, pacientul poate trăi şi retrăi afecte puternice
şi complexe, se poate confrunta cu acestea până la a găsi soluţia adecvată cei conferă posibilitatea
de a fi o fiinţă ca întreg. Relaţia analitică conduce spre descoperirea resurselor personale şi
angajarea acestor noi energii în modalităţi creative care să împlinească nevoile persoanei şi să-i
permită să facă faţă aşteptărilor din viaţa exterioară. Relația analitică jungiană are două elemente
cheie: empatia și interpretarea. Empatia diminuează defensele eului, activarea psihologică defensivă
şi promovează relaţia terapeutică. Interpretarea, când este adoptată în serviciul analizei caracterului
şi descoperirii conflictelor inconştiente, reprezintă un element al unui larg set de intervenţii al căror
scop prim este să promoveze insight-ul și relaţia cu propria fiinţă. Jung subliniază necesitatea ca
analistul să fie în cadrul terapeutic într-o poziţie de egalitate şi total vizibil cu pacientul.

Demerseul analitic vizează atingerea unei regresii profunde, ce presupune un număr de 4-5
şedinţe pe septămână până Eul devine relativ stabil, apoi reducându-se la 1-2 şedinţe pe săptămână.
Primele şedinţe analitice se centrează pe sublinierea ariilor de forţă psihologică şi pe
întărirea eului, înainte de a aduce în lumină conţinuturi inconştiente de natură să pună în pericol un
eu insuficient de coerent sau instabil.
În cadrul analizei jungiene sunt evitate discuţiile intelectuale şi se pune accent pe
declanşarea funcţiei simbolice a psihicului (numită şi funcţie transcedentală sau religioasă).
Jung foloseşte în terapie analiza simbolurilor , care apar spontan la suprafaţă (prin imagini care
pot fi desenate, pictate,manipulate în imaginaţie, pentru a percepe, dezvolta şi descifra simbolul)
care ajută pacientul să înţeleaegă ceva important cu sens în prezent pentru viaţa lui. Pacientul
traăieşte un sentiment de uşurare, de trăire afectivă pozitivă şi de satisfacţie în momentul acceptării
interpretării simbolului.
Scopul acestui demers terapeutic este deblocarea de fluxul energetic, acceptarea
conţinuturilor inconştiente şi construirea a ceea ce lipseşte. Întreg demersul analitic celebrează
capacitatea eului uman de a se dezvolta, de a intra în relaţie cu Sinele, de a deveni conştient de
natura sa creativă, dar şi de povara şi responsabilitatea existenţei. Un alt aspect este legat de scopul
creşterii autonomiei: fiecare persoană devine o fiinţă autonomă - deci detaşată de complexele
parentale, de standardele colective, de normele şi valorile societăţii, de ceea ce este așteptat în
social.
Prin analiza jungiană se ajunge treptat la trăirea în plan conştient a procesului de individuare

60
 Tehnicile principale utilizate de Jung în terapie sunt: interpretarea viselor, tehnicile de
imaginare, asociaţiile şi amplificările.
Intrerpretarea viselor este tehnica cea mai importantă. Scopul utilizării terapeutice a visului
ce presupune descifrarea simbolurilor este de a ajuta persoana să înţeleagă singură sensul visului.
În lucrul cu visele se parcurg mai multe etape, şi anume:
1. povestirea visului ca serie de imagini succesive;
2. identificarea emoţiei legată de simbolurile din vis şi eventual desenarea sau
utilizarea simbolului în imaginaţia activă;
3. căutarea de informaţii despre viaţa prezentă a pacientului, precum şi a peoblemelor
cu care se confruntă.
4. căutarea de asociaţii determinate de vis sau de amintiri evocate de vis;
5. realizarea de amplificări, făcând analogii cu imagini din alte vise sau cu motive
mitologice din legende, mituri , basme etc., astfel încât mesajul visului să aibă
semnificaţie, să capete sens pentru persoană.
Tehnicile de imaginare. O şedinţă analitică debutează prin lucrul cu visul, continuă cu
imaginaţia activă . Jung propune pacienţilor să extindă visul prin imaginaţie, provocând un dialog
cu personajele din vis (joc de rol), desenarea sau dramatizarea scenelor din vise cu scopul de a
dezvolta şi clarifica imaginile acestora. Imaginaţia activă poate fi utilizată şi ca tehnică de sine-
stătătoare. Exemple ale imaginaţiei în activitatea terapeutică pot fi: imaginarea dirijată, meditaţa,
pictarea sau modelarea de imagini care aduce la suprafaţă materialul inconştient, utilizarea
construcţiilor sau a colajelor precum şi psihodrama.
Asociaţiile în analiza jungiană sunt diferite de psihanaliza clasică. Diferenţa constă într-un
tip specific de interogare, cerându-i-se subiectului să spună spontan ce îi vine în minte în legătură
cu diverse aspecte ale visului. Şi analistul , uneori poate realiza asociaţii, care au valoare dacă sunt
acceptate de pacient.
Amplificările. În cadrul terapeutic, amplificările constă în punerea în legătură a simbolului
sau simptomului manifestat de pacient cu un „mitologen” adică cu un motiv sau personaj arhetipal
relevant (din folclor, mitologie, tradiţia religioasă, legende, basme, ritualuri, etc.) şi cu soluţiile
acestuia. Apoi se caută descifrarea înţelesului subiacent atât mitului, cât şi simbolului sau
simptomului. După care urmează conectarea la situaţia de viaţă prezentă a pacientului şi aplicarea
în real a soluţiilor posibile. Scopul amplificării este conştientizarea şi recăpătarea respectului faţă
de forţele interioare ale sinelui, pentru a acţiona curativ în planul realităţii.

61
 14. PSIHANALIZELE NON-FREUDIENE - WILHELM REICH ȘI SOMATO-
TERAPIA

14.1. Scurt istoric și noțiuni generale

Wilhelm Reich (1897 – 1957) psihiatru și psihanalist de origine austriacă este cel mai mare
disident al celei de-a doua generație freudiană, cum în numesc Roudinesco & Plon (2002). La 17
ani a fost înrolat în armata austriacă, La sfârșitul războiului era locotenent. Se înscrie la facultatea
de Medicină din Viena în 1918. Interesul lui pentru sexologie a fost de timpuriu, din 1920. Din
1922 Reich este doctor în medicină și își va deschide un cabinet. Continuă perfecționările în
sexologie și psihanaliză și îl întâlnește pe Freud. Între anii 1920 și 1940, prin activitățile sale
dezvoltă o metodă proprie de terapie, intitulată de el Vegetoterapie. Ulterior Vegetoterapia analitică
sau Somato-Analiza-Reichiană a fost dezvoltată în principal prin intermediul lui Ola Raknes care a
beneficiat şi de aporturile psihoterapeutei Gerda Boyesen şi ale neuropsihiatrului Federico Navarro.
Opera sa cea mai cunoscută este „Funcția orgasmului”, publicată în 1927, carte pe care a
dedicat-o „maestrului meu, profesorul Freud”. Referitor la sexualitate, poziția lui Reich era
simetrică cu a lui Carl Gustav Jung. „Dacă acesta desexualiza sexul în favoarea unui soi de elan
vital, Reich proceda la o desexualizare a libido-ului în favoarea unei genitalități biologice fondate
pe inflorirea unei fericiri orgastice de unde pulsiunea de moarte era exclusă (Roudinesco & Plon,
2002, p.794). În această lucrare Reich vorbea de o forță sau potență orgastică (orgasmică). Prin
acest concept el înțelegea capacitatea individului de a se abandona fluxului energiei sexuale fără
nicio inhibiție, o capacitate prin care se putea descărca integral toată excitația sexuală conținută,
prin mijlocirea „reflexului orgasmic”, bazat la rândul lui pe contracțiile musculare involuntare,
agreabile, pentru corp. Reich a descoperit că niciun individ nevrotic nu are această potență
orgasmică.

14.2. Cele trei principii care stau la baza acestei munci psihoterapeutice
a. Identificarea armurii musculare şi a armurii caracteriale. Armura caracterială este o
stratificare, un fel de imprimare a tuturor experienţelor trecute, a tuturor mijloacelor
defensive folosite de subiect, este fortăreaţa în spatele căreia fiecare se retrage pentru a-şi
organiza viaţa şi rezistenţa, protecţia sa faţă de experienţe emoţionale dureroase şi
înfricoşătoare. Imaginea este un pic metaforică: totul se petrece ca şi cum experienţele din
copilărie, conflictele, refulările, frustrările şi încărcăturile energetice corespunzătoare

62
 formează depuneri în interiorul fiinţei. Fiinţa se manifestă întotdeauna în aceiaşi manieră. Îi
sunt interzise toată inovaţia şi toată iniţiativa. Armura caracterială este importantă pentru a
înţelege că munca de deblocare energetică nu se adresează numai oamenilor care au o
suferinţă intensă, ci şi oamenilor prinşi într-un mecanism repetitiv. Caracterul reprezintă
maniera specifică de a fi a unui individ şi exprimă global trecutul său. Construită strat după
strat de-a lungul copilăriei, armura caracterială nu este trăită ca ceva dureros pentru că este
modalitatea cea mai eficace de a diminua anxietatea şi de a filtra tot ce ar putea perturba
subiectul din exterior sau interior. Ea este un compromis pentru a răspunde la exigenţele
mediului. Ea ne-a servit în trecut dar apoi, puţin câte puţin ne-a făcut prizonieri. Armurii
caracteriale îi corespunde o armură corporală. Această armură corporală este faimoasa
armură musculară, care odată formată nu poate fi abordată pur psihologic sau verbal. Se
numeşte armură pentru că foloseşte la protejarea individului de experienţe emoţionale
dureroase şi infricoşătoare. Il protejează atăt de impulsurile periculoase venite din interiorul
său cât şi atacurile din afară. Primul principiu al somato-analizei constă în a-l face pe un
subiect care simte nevoia să vorbească tot timpul să reducă comunicarea verbală în favoarea
exprimării corporale.
b. Al doilea principiu se referă la legătura indisolubilă între inhibiţia răspunsului emoţional
şi restricţia respiraţiei. Capacitatea de a răspunde emoţional depinde de funcţia respiratorie
arăta W.Reich. Totul se petrece ca şi cum, respirând în mod greşit fiinţa noastră întreagă se
reprimă. Reţinerea respiraţiei înseamnă reducerea metabolismului şi inhibarea pulsiunilor
vitale. Astfel ajungem să ne reţinem plânsul, râsul, ţipătul, teama. Acest lucru generează
tensiuni ireversibile, în special în maxilare, în gât şi abdomen.
c. Al treilea principiu vizează limitarea puterii vitale şi frica de reflexul orgasmic. Reich
afirmă că sentimentul frigului interior provocat şi întreţinut de blocajele care urmează
pierderii contactului, în general (cu lucrurile, evenimentele, oamenii) are la bază teama de
contactul orgasmic. Armura care proteajează persoana de această angoasă exclude , în
acelaşi timp plăcerea. Ea împiedică descărcarea fluxului energetic către zonele periferice ale
organismului. Sentimentul pietrificării se fixează pe un teren asemănător (unde tensiunile
stocheză energia).

14.3. Vegetoterapia analitică sau analiza somatică reichiană

63
 Din punct de vedere metodologic, această abordare consta in destructurarea blocajelor
energetice care s-au putut instala inca din perioada intrauterina si din mica copilarie, in anumite
zone corporale. Procesul terapeutic se efectueaza in conditii de maxima securitate, plecand de la
nivelele cele mai arhaice si mergand, in maniera foarte sistematica, spre nivelele cele mai actuale,
evitand astfel riscurile pierderii contactului cu realitatea. Este o traversare a ceea ce s-a inscris in
inconstient: frici, depresii si suferinte, dar si bucurii, chef de joaca, placere. Vegetoterapia analitica
necesita crearea unei aliante suficient de puternice cu terapeutul pentru a putea traversa cu incredere
momentele dificile si neprevazute. În procesul terapeutic terapeutul propune situații corporale
numite „actinguri”. Consemnele sunt simple; ele determina sistemul neuromuscular să lucreze
voluntar, iar asta trezeste încet – încet lanțurile involuntare de senzații, sentimente și imagini,
gânduri, amintiri. Aceasta „traire” este apoi verbalizata, analizată, interpretată dupa ritmul personal
al fiecaruia.
Vegetoterapia analitica îl ajută pe individ să-și recunoască, să accepte si să-și abandoneze
suferinșele cele mai vechi, mai profunde și ascunse. Astfel, dispar simptome multiple și se poate
instala o viață în acord profund cu sine însuși.
Vegetoterapie analitică pleca de la premisa ca mintea si corpul sunt un tot unitar. Senzaţiile,
impulsurile, miscările, emoţiile şi gândurile personei sunt părţi interconectate ale experienţei
corporale, care influentează viaţa internă a persoanei, dar şi comportamentul şi relaţiile cu ceilaţi.
Teoriile lui Wilhelm Reich au deschis calea multor şcoli de psihoterapie corporală: analiza
bioenergetică lui Alexander Lowen, biosinteza, metoda Radix, psihologia biodinamica, psihoterapia
corporală bazată pe mindfulness şi a inspirat chiar şi multe alte orientări, cum ar fi celebra
Gestalterapie. Conform premiselor psihoterapiei corporale, afecţiunile mintale sunt rezultatul
unei disocieri între psihic şi fizic. Spre deosebire de psihoterapiile tradiţionale verbale care caută să
modifice emoţiile şi comportamentul prin modificarea gândirii, psihoterapia corporală urmează o
cale terapeutică inversă, utilizeazând corpul şi emoţiile pentru a schimba răspunsurile sistemului
nervos şi apoi convingerile şi comportamentul.

64