PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

Unitatea de învăţare 4.
TEORII ABISALE: PSIHOLOGIA ANALITICĂ

1. TEORIA ANALITICĂ A LUI C.G. JUNG

Câteva date biografice
Elveţianul Carl Gustav Jung (1875-1961), considerat drept cel mai important discipol al lui
Freud , a studiat medicina, a ţinut un scurt timp cursuri de psihiatrie pentru ca apoi să le abandoneze în
favoarea practicii private. Interesul lui Jung pentru Freud a început odată cu citirea cărţii lui,
“Interpretarea viselor” (1900), dar cei doi s-au întâlnit mai târziu, în 1907, devenind foarte buni prieteni
din păcate pentru prea puţin timp. Spre deosebire de alţi discipoli ai lui Freud, trebuie să subliniem că
Jung era deja un psihiatru format, care publicase lucrări proprii, de aceea a fost mai puţin maleabil şi
mai puţin influenţat de ideile lui Freud decât discipolii lui tineri ce erau încă studenţi fără identitate
profesională proprie. Din această cauză, Jung şi-a permis să respingă hotărât ideea lui Freud privind
rolul central al instinctului sexual în viaţa psihică şi să redefinească conceptul de libido în lucrarea sa
“Transformări şi simboluri ale libidoului” publicată în 1912. Ca urmare a publicării acestei cărţi, relaţiile
dintre Freud şi Jung s-au deteriorat rapid şi au fost întrerupte total în 1914.
O serie de călătorii făcute de Jung între anii 1920-1930 în Africa, Arizona şi New Mexico au vizat
studiul proceselor mentale ale populaţiilor primitive urmărind descoperirea relevanţei miturilor pentru
viaţa psihică. A rămas activ cea mai mare parte a celor 86 ani de viaţă, timp în care activitatea lui a
primit o largă recunoaştere internaţională.

Concepţia lui Jung despre personalitate

După despărţirea de Freud, Jung şi-a intitulat teoria psihologie analitică. Principala deosebire
de psihanaliza freudiană constă în reconsiderarea naturii libidoului. În timp ce Freud defineşte libidoul în
termeni predominanţi sexuali, Jung îl priveşte ca pe un principiu general al vieţii în care instinctul sexual
este doar una dintre forţe. Astfel, deşi nu neagă existenţa factorilor sexuali, Jung reduce mult rolul
sexualităţii în viaţa psihică.
În ceea ce priveşte structura personalităţii apar şi aici diferenţe, deşi Jung susţine şi el existenţa
a trei nivele de organizare: conştiinţa, inconştientul personal şi inconştientul colectiv. Conştiinţa are
rolul de a fi în contact cu realitatea şi de a-i permite persoanei să se adapteze la mediu. Ca şi Freud,
Jung consideră că se acordă prea multă atenţie conştiinţei. Inconştientul personal conţine toate
impulsurile şi dorinţele, dar şi reprezentări şi numeroase experienţe uitate. Este aproape identic cu
inconştientul freudian, numai că, potrivit lui Jung el nu reprezintă decât un nivel superficial al
inconştientului. “Sub” inconştientul personal se află cel mai profund nivel al inconştientului,
inconştientul colectiv care este memoria latentă a experienţelor acumulate de generaţiile trecute,
memoria unui trecut care nu include numai istoria rasei umane ca specie ci şi pe cea a speciilor
preumane. Jung consideră că în acest inconştient activează cele mai puternice forţe care contribuie cel
mai mult la dezvoltarea psihică.
O primă dovadă a existenţei inconştientului colectiv este comportamentul copilului. Copilul îşi
are propria viaţă psihică, deşi adultul are deseori iluzia că el este cel care-i controlează
comportamentul. În realitate, copilul “ştie” întotdeauna ce face, comportamentul lui fiind determinat în
mare măsură de energiile inconştientului colectiv. El a numit aceste tendinţe ce-şi au reşedinţa în
inconştientul colectiv, arhetipuri, considerând că ele îl determină pe individ să se comporte într-o
manieră similară cu cea a strămoşilor lui când au fost confruntaţi cu situaţii analoage. Arhetipul nu este
o creaţie a conştiinţei, ci un produs spontan al inconştientului. Credinţa lui Jung este că arhetipurile sunt
trăite ca emoţii şi imagini mentale şi că ele sunt tipic asociate îndeosebi cu experienţe umane
semnificative ca naşterea şi moartea sau reacţiile la pericolele extreme.
Sondarea adâncimilor inconştientului colectiv nu este, după Jung, o sarcină uşoară, lipsită de
riscuri. Aşa cum Freud şi-a analizat cu atenţie visele câţiva ani înainte de a scrie celebra lui carte

317
CĂTĂLIN DÎRŢU

“Interpretarea viselor”, şi Jung şi-a sacrificat câţiva ani buni pentru cunoaşterea inconştientului colectiv,
considerând că este dator faţă de pacienţii lui să întreprindă această analiză asupra propriei persoane.
Spre deosebire de Freud, Jung a considerat că visele şi fanteziile noastre, (stările de visare), nu au rolul
de a ascunde conflicte intrapsihice ci, dimpotrivă, visele sunt expresii ale unui alt limbaj prin care
conţinuturile inconştientului colectiv se străduieşte să ni se releve. Conform propriilor mărturisiri, nu
odată Jung a simţit, după desele lui descinderi pe tărâmul fantasmelor create de forţele acestui
inconştient, că există pericolul alunecării spre nebunie şi, spune Jung, “ca psihiatru ştiam foarte bine la
ce mă expun”. Cert este că datorită eforturilor de autocunoaştere depuse în acea perioadă, Jung a
trebuit să renunţe la cariera universitară.
Dar Jung a crezut că arhetipurile pot fi descoperite nu doar prin analiza propriilor trăiri psihice.
Prin analiza miturilor şi a produselor artistice ale diverselor civilizaţii, Jung considera că a descoperit
unele simboluri care sunt comune tuturor civilizaţiilor. Ne oprim doar la patru arhetipuri principale:
persona, umbra, cuplul anima/animus şi sinele.
Persona este masca pe care şi-o pune un individ când vine în contact cu ceilalţi şi îl reprezintă
aşa cum vrea să apară în societate. Necesitatea şi importanţa ei provine din aceea că ea este cea care
facilitează comunicarea cu ceilalţi şi prin aceasta adaptarea. Persona poate sau nu să corespundă
personalităţii reale.
Umbra este cea mai accesibil arhetip deoarece ea are cea mai puternică influenţă asupra eu-
lui. Ea cuprinde aspectele cele mai întunecate ale personalităţii, acele elemente de calitate inferioară de
natură emoţională care nu pot fi controlate şi care pun sub semnul întrebării integritatea personalităţii.
Având o anumită autonomie umbra îşi propagă efectele negative ale afectelor ce o compun îndeosebi
atunci când eşuăm în eforturile noastre adaptative. Ea poate fi sursa multor manifestări patologice ale
psihicului şi se opune oricărei încercări ale conştientului de a o controla moral.
Anima se referă la tendinţele feminine ce-l pot caracteriza pe bărbat, tendinţe care corespund
erosului matern, în timp ce animus-ul conţine tendinţele masculine ale femeii, tendinţe care corespund
logosului patern. Atunci când este stăpânită de animus, crede Jung, o femeie se va lansa într-o
nesfârşită argumentare şi, în aceste condiţii nu se va lăsa impresionată de nici o logică din lume. De
cealaltă parte anima ca proiecţie a mamei se manifestă la bărbat în principal în visuri şi fantezii.
Sinele este considerat însă cel mai important arhetip. Incluzând toate aspectele inconştientului,
sinele conferă unitate şi stabilitate întregii structuri a personalităţii. Simbolul sinelui, descoperit în mai
toate culturile este mandala sau cercul magic, simbolul totalităţii. Acest arhetip este principalul impuls
spre ceea ce Jung a numit proces de individuaţie. Deşi Jung continuă să pună accent ca şi Freud pe
rolul evenimentelor trecute în dezvoltarea individului, nu este neglijată orientarea firească a omului spre
viitor, spre realizarea de sine, prin care el înţelege aspiraţia spre armonie şi completitudine al fiecărui
aspect al personalităţii.

ÎNTREBARE
Care este funcția arhetipurilor și de ce au tendința de a se manifesta în vise sau sub forma miturilor?

Contribuţii deosebit de importante ale lui Jung în definirea personalităţii sunt conţinute şi de
lucrarea "Tipuri psihologice". În această lucrare Jung îşi expune pe larg concepţia lui despre principalele
funcţii ale psihicului: două raţionale, (gândirea şi simţirea), şi două iraţionale, (intuiţia şi senzaţia).
Gândirea este funcţia care prelucrează şi coordonează informaţiile conform legilor logicii astfel încât să
rezulte judecăţi şi raţionamente. Complementară gândirii, simţirea, aşa cum a conceput-o Jung, se
referă la ceea ce alţi psihologi au numit afectivitate. Ea este tot o formă de judecată, dar diferită de
judecata intelectuală. Judecata simţirii nu este una care să aibă formă conceptuală, ci una care se
referă doar la "un act subiectiv de acceptare sau respingere". Intuiţia a fost definită de Jung ca fiind o
înţelegere instinctivă sau acea funcţie de bază a psihicului care ne mijloceşte percepţii inconştiente.

318
 PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

Dacă intuiţia a fost numită de Jung "percepţie inconştientă", senzaţia este "percepţia conştientă". Fiind
însă o funcţie elementară, are şi ea, ca şi intuiţia căreia îi este complementară, un caracter iraţional,
instinctual. Când predomină, spune Jung, senzaţia caracterizează cel mai bine fiinţa copilului şi pe cea
a primitivului.
Jung a considerat apoi, că în exercitarea rolului lor, funcţiile psihice descrise mai sus depind de
orientările temperamentale ale personalităţii, omul putând fi fie introvertit (cu tendinţe spre exteriorizare
şi orientare spre obiect), fie extravertit, (cu tendinţe spre interiorizare şi orientare spre subiect).
Ca psihoterapeut, Jung a considerat că bolile psihice pot avea cauze multiple ce nu pot fi
reduse la cele biologice de tipul impulsului sexual. Dorinţa de putere, lipsa securităţii, conflictul dintre
tendinţele religioase inconştiente şi ateismul conştiinţei sunt câteva dintre cauzele ce pot sta la baza
bolilor psihice. Inconştientul colectiv este religios în natura lui, de aceea Jung s-a simţit dator să
cerceteze manifestările lui în religiile popoarelor şi în alchimie, considerând că numai dacă posedă o
cultură solidă, psihoterapeutul poate să înţeleagă cauzele ascunse ale bolilor psihice. Ca şi în cazul lui
Freud, hipnoza a fost considerată o căutare în orb, Jung fiind interesat doar de experienţa conştientă a
pacienţilor lui. Cerându-le pacienţilor să se angajeze total alături de el în depăşirea bolii, (devenindu-i
parteneri), Jung poate fi cu uşurinţă înscris în rândul psihologilor umanişti.
Deosebit de ingenioasă a fost metoda pe care Jung a folosit-o ca instrument terapeutic.
Faimosul test de asociere a cuvintelor cere subiecţilor să răspundă la citirea unui cuvânt cu primul
cuvânt ce le vine în minte. Jung măsura timpul necesar pentru fiecare răspuns, dar şi schimbările
apărute în respiraţie şi în conductibilitatea electrică a pielii pentru a sesiza reacţiile emoţionale ale
subiectului la fiecare cuvânt. În cazul în care un cuvânt producea un timp de răspuns lung, apariţia unor
respiraţii neregulate şi a unor schimbări în conductibilitatea pielii, Jung deducea existenţa unei probleme
emoţionale inconştiente legate de cuvântul respectiv.
În ciuda utilizării acestei metode ştiinţifice, psihologia analitică a lui Jung a fost criticată ca
nefiind o psihologie ştiinţifică, deoarece la fel ca şi psihanaliza freudiană depinde mai mult de
observarea şi interpretarea clinică decât de investigarea controlată în condiţii de laborator. Ca şi Freud,
Jung a ignorat în mare parte psihologia ştiinţifică, iar lucrările lui au influenţat nu doar psihologia şi
psihiatria ci de asemenea şi istoria religiilor, arta şi literatura.

APLICAŢIE
Cauzele care ameninţă personalitatea cu disoluţia sunt, în concepţia lui Jung, mai multe. (Freud nu
accepta decât o singură cauză). Explicaţi care este specificul distructiv al fiecărei cauze sprijinindu-vă
argumentarea pe cazurile descrise de Jung în cartea sa autobiografică "Amintiri, vise, reflecţii" (vezi
bibliografia).

2. TEORIA INDIVIDUALĂ A LUI A. ADLER ŞI CONTRIBUŢIILE LUI K. HORNEY

Alfred Adler (1870-1937) a fost primul discipol care s-a despărţit de Freud în 1911 intitulându-şi
propria teorie: psihologie individuală. Adler a negat şi el ca majoritatea discipolilor dizidenţi rolul
determinant al forţelor biologice în dezvoltarea personalităţii şi în special pe cel al instinctului sexual.
Deşi ca şi Freud, Adler a recunoscut importanţa experienţelor din primii ani de viaţă pentru evoluţia
ulterioară a individului, el a considerat că forţele sociale sunt adevăraţii factori determinanţi ai evoluţiei
personalităţii şi nu forţele instinctuale. Individul a fost văzut ca personalitate unitară, Adler evitând
divizarea personalităţii pe nivele separate aşa cum a procedat Freud sau Jung. Rolul conştiinţei în
planificarea viitorului este şi el revalorizat. Concepţia individului despre viitor, poate afecta puternic
comportamentul prezent, afirmă Adler.

319
CĂTĂLIN DÎRŢU

Principala forţă care determină evoluţia fiecărui aspect al personalităţii este după Adler lupta
pentru superioritate care este înnăscută şi responsabilă atât pentru progresul la nivel individual cât şi
pentru cel de la nivel social. Sentimentul de inferioritate încercat de orice copil datorită faptului că este
dependent total de mediul său conduce la activarea impulsului superiorităţii. Adler a mai considerat
importantă şi ordinea în care se nasc copiii. Copilul cel mai mic, cel mijlociu şi cel mai mare au
experienţe sociale diferite şi din această cauză şi personalitatea lor se formează în mod diferit. Detronat
de naşterea celui de-al doilea copil, primul născut se va simţi lipsit de securitate şi va fi ostil faţă de
ceilalţi. De aceea Adler consideră că majoritatea criminalilor nevroticilor şi alcoolicilor sunt primii născuţi,
în timp ce al doilea copil este mai ambiţios şi mai rebel încercând mereu să submineze poziţia primului
născut.
Psihologia individuală nu a dus nici ea lipsă de critici. Principala critică a vizat superficialitatea ei
datorită marelui număr de observaţii colectate din viaţa de zi cu zi, dar această critică i se potriveşte şi
lui Freud şi Jung. Deşi mai puţin sistematică şi deloc experimentală, psihologia individuală a lui Adler
are meritul de a fi tratat omul ca pe o fiinţă socială mai degrabă decât una pur biologică. Teoria lui face
parte astfel dintr-un şir de alte teorii psihanalitice ce vor forma curentul numit psihanaliză socială.
Karen Horney (1885-1952) s-a format ca psihanalist freudian la Berlin, dar a activat din 1932 în
S.U.A. Horney va critica şi ea accentul pus de Freud pe forţele instinctive. Este negată implicit poziţia
determinantă a factorilor sexuali, este eliminat conceptul de libido şi cel de structură a personalităţii
impuse de Freud. Într-o lume ostilă principalul factor ce determină comportamentul copilului este nevoia
de securitate, de eliberare de frică şi ameninţare. Dezvoltarea copilului este dependentă total de factorii
socio-culturali. Tot ceea ce Freud a atribuit instinctelor poate fi atribuit după Horney forţelor sociale.
Principala obiecţie a lui Horney faţă de psihanaliză e că aceasta tratează femeia ca pe o fiinţă
incompletă. Freud a considerat că femeia este obsedată de “lipsa penisului” şi de dorinţa de a fi bărbat.
Horney a încercat să combată aceste aprecieri ale lui Freud considerând că dorinţa femeii de a fi bărbat
are nu o cauză instinctuală, ci una pur socială. Bărbatul este mult mai liber şi are mult ai multe
oportunităţi de a-şi realiza ambiţiile şi interesele, dar aceste avantaje provin mai degrabă din modul în
care este structurată societatea decât din structura corporală. Datorită acestor încercări de a combate
pesimismul lui Freud privitor la natura psihicului feminin şi de a reconsidera poziţia femeii în societate,
opţiunea teoretică a lui Horney a fost numită adesea “psihologie feminină”.
Astăzi, survolarea teoriilor psihanalitice pare a fi conform afirmaţiilor sarcastice ale unor
psihologi, o “excursie prin cimitir”. Este adevărat că toţi marii psihanalişti (Freud, Jung, Adler, Horney,
Fromm, Sullivan) sunt astăzi dispăruţi şi este puţin probabil că vor mai apare în viitorul apropiat noi mari
teoreticieni care să revitalizeze psihanaliza. Lipsa unor teorii psihanalitice contemporane poate fi însă
până la un punct explicată. Psihanaliza, în multele ei forme s-a bazat pe observaţie informală, explicaţie
clinică şi intuiţie, metode considerate neştiinţifice. La declinul psihanalizei a contribuit deci în primul rând
lipsa de interes a psihanaliştilor pentru cercetarea ştiinţifică experimentală, considerată irelevantă. La
rândul ei, psihologia academică a excomunicat teoriile psihanalitice din rândul teoriilor ştiinţifice.
Dar, cu toate că triumful psihologiei ştiinţifice asupra teoriilor psihanalitice pare a fi deplin, cel
puţin în America, unii cercetători actuali au atras atenţia că ideile psihanalitice nu au dispărut, ci multe
dintre ele se regăsesc în cercetările experimentale actuale. Astfel, mulţi psihologi cognitivişti
contemporani au ajuns la concluzia că cea mai mare parte din activitatea noastră psihică este
inconştientă şi automată. Ei au observat că simultan cu procesarea conştientă a informaţiilor are loc şi o
procesare paralelă a aceloraşi informaţii ce se petrece la nivelul inconştientului. Modelul prin care
cognitiviştii încearcă să explice aceste procesări simultane ale informaţii se numeşte P.D.P. (parallel
distributed processing). Alte idei freudiene precum cea de catharsis sau de transfer afectiv sunt de
asemenea des întâlnite în cercetările experimentale actuale.

320
 PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Arhetipurile sunt conținuturi ale unei forme de inconștient mai profunde decât inconștientul personal.
a. Adevărat
b. Fals
2. Libidoul, în accepțiunea lui Jung este:
a. o energie ce-și are originea în instinctul sexual
b. o energie ce-și are originea în instinctul de conservare și frica de moarte
c. o energie mentală ce provine din efortul de a raționa
d. un principiu general al vieții
e. o energie situată la nivelul inconștientului colectiv
f. un factor determinant al manifestărilor conștiente
3. Arhetipul umbrei ne relevă existența unor tendințe pozitive, ce ne protejează sănătatea și integritatea
psihică
a. Adevărat
b. Fals

Referinţe bibliografice
 Allport, G.W., 1991, Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
 Funder, C. D., 1997, The personality puzzle, W.W. Northon & Company.
 Pervin, L.A, 1996, The science of personality, John Wiley and Sons Inc., New York.
 Ryckman, R.M., 1993, Theories of personality, Wadsworth Inc., California.

Bibliografie obligatorie pentru cursanţi

Referinţe principale:
 Dîrțu, Cătălin (2013). Psihologia personalității, Manual pentru Învăţământul la distanţă, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
Referinţe suplimentare:
 Avram, E., 2009, Psihologia personalității, Editura Universitară, București
 Matthews, G., Deary, I. J., Whiteman, M.C., 2012, Psihologia personalității. Trăsături, cauze,
consecințe, Polirom, Iași.
 Opre A., 2012, Inconștientul cognitiv: modele teoretice, suport experimental și aplicații, Polirom, Iași

321