Cartea face parte dintr-un proiect larg de edu-

caţie pentru sănătate,ce vizează o abordare crono-

vol. 2 Marin Gh. Ciobanu
logică a dezvoltării umane sub aspect medical şi
psihologic, de la naştere până la bătrâneţe. Din
acest proiect s-au materializat trei volume: „Mama Sănătatea ptimă de-a lungul vieţii
şi pruncul“, volumul de faţă şi „Adolescenţii“

ptimă de-a lungul vieţii

Cartea cuprinde:
volumul 2
Sugestii pentru creşterea copilului şi problemele
ce intervin în perioada 1 – 13 ani
Sfaturi pentru o alimentaţie sănătoasă
Subiecte considerate tabu: droguri, sex, fuga de
acasă, metode de disciplină
Peste 600 de fotografii şi grafice
Cum se manifestă bolile copilăriei
Întrebările puse de medic la consultul copilului
Ce se poate face în cazul unei boli
Remedii naturale

Copilul nostru
Prevenire
Mai presus de toate se consideră că iubirea stă la
baza sănătăţii optime a copilului nostru.

AUTORUL

Sănătatea
Marin Gh. Ciobanu

Copilul
C o p i l u l nostru
nostru
ISBN: 973-644-130-X
 Dr. Marin Gh. Ciobanu

COPILUL NOSTRU
(1-13 ani)
Ediţia a II-a din ciclul
Sănătatea Optimă de-a lungul Vieţii

Editura MEDICALĂ
Bucureşti
 De acelaşi autor au apărut în ciclul „SĂNĂTATEA OPTIMĂ DE-A LUNGUL VIEŢII”:
Volumul I: MAMA ŞI PRUNCUL, 2000, 2002
Volumul II: COPILUL NOSTRU, 2002
Volumul III : ADOLESCENŢII, 2005

Vor apărea:
Volumul IV: SĂNĂTATEA ADULTULUI
Volumul V: VÂRSTNICUL

Redactor Ediţia I-a: LUMINIŢA DOCAN

Redactor Ediţia a II-a: Dr. COSMINA POPA
Coperta, prezentarea grafică şi tehnoredactarea: Gabriela Bistrean

Fotografii: Valentin Moscaliuc

Au mai colaborat: Titel Folea, Dan Ciobanu, Cristina Turian şi Mediafax; colecţiile
Rakesh Chiopra, M.D. Dr. Dan M. Enescu, Dr. C. Ionescu-Puişor, Dale Macknet, M.D. Prof.
Dr. Pavel Vulcan, Prof. Dr. Anca Zbranca şi autorul.
Desene: Lucian Matran, Otilia Borş, Luminiţa Docan, Cristina Turian, Cornelia Footlight,
Magda Simionescu, Octavia Ţarălungă, Diana Cizmaru şi Tudor Păsat.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CIOBANU, MARIN GH.
Copilul nostru / Marin Ciobanu - Bucureşti :
Editura Medicală, 2007
Bibliogr.
ISBN 978-973-39-0626-1

613.95

Volumul COPILUL NOSTRU apare sub egida Fundaţiei

LIFE OPTIMAL HEALTH EDUCATIONAL FOUNDATION
11525 Welebir, Loma Linda, CA 92354 - 3631, S.U.A.
e-mail: mciob@yahoo.com, lifehealthmc@gmail.com

Cu sprijinul tehnic al Editurii GNOMES’ LAND - Bucureşti

 Copiilor noştri
Care vor învăţa
Să se uite la stele.
 Cuvânt înainte

Scopul rândurilor ce urmează este de a ajuta cititorii să participe activ la îngrijirea sănătăţii
copiilor lor. Informaţiile şi sfaturile din această carte trebuie folosite pentru a întregi îngrijirea
medicală. Ele nu au intenţia de a înlocui consultul medical. Dacă copilul este sub îngrijirea unei
echipe medicale competente şi sfaturile acestora sunt contrare celor din carte, este bine să urmaţi
sfaturile lor, pentru că ei cunosc particularităţile copilului.
Considerând părintele drept prieten, m-am adresat la persoana a 2-a singular. Sugestiile
cititorilor vor fi desigur binevenite.
Am scris acest ghid departe de ţară, cu ajutorul a numeroşi colaboratori şi consultanţi ştiinţifici
care trăiesc în România, cărora le mulţumesc.
Acesta este darul meu pentru cei în mijlocul cărora m-am născut şi de care mă simt legat.
Sper să vă folosească.

Dr. Marin Gh. Ciobanu

COPILUL NOSTRU
Colaboratori ştiinţifici
Dr. Ovidiu Bojor
Dr. Mariana Bredeţeanu
Conf. Dr. Marin Burlea
Dr. Emil Căpraru
Prof. Dr. Dan Cheţa
Dr. Domnica Chiotan
Dr. Mariana Ciobanu
Dr. Teodora Ciolompeia
Prof. Dr. Cristiana Dragomir
Dr. Dan Mircea Enescu
Dr. Viorica Gheorghiu
Dr. Constantin Ionescu- Puişor
Dale Macnett, MD
Prof. Dr. Mircea Maiorescu
Dr. Vladimir Mihăilescu
Prof. Dr. Nicolae Miu
Prof. Dr. Mircea Nanulescu
Prof. Dr. Sebastian Nicolau
Dr. Cosmina Popa
Dr. Ioan Pop
Dr. Octavian Popescu
Dr. Cristina Preda
Dr. Zenovia Preda
Sandra Primosch, DDS
Prof. Dr. Răzvan Prişcu
Prof. Dr. Ion Sabou
Prof. Dr. Marghit Serban
Prof. Dr. Anca Zbranca
Prof. Dr. Pavel Vulcan
Dr. Eugen Stănescu
Aduc în plus mulţumiri următoarelor persoane
care, prin competenţa şi entuziasmul lor, au
contribuit la realizarea acestei lucrări:
Dr. Melania Bembea
Conf. Dr. Despina Boghiu
Cosmin Boroş
Mădălina Burlacu
Ana Maria Botnaru
Andreea Bratu
Doina Ciobanu
Irina Cojocaru
Geraldina Cristea
Dr. Carmen Dumitreasa
Dr. Marina Elefteriu
Nicolae Filip
Carmen Ghiuzeli
Prof. Cristian Ghiuzeli
Elena Grigoriu
Gabriela Hogaş
Dr. Octavian Luchian
Dan Milici
Prof.Dr. Ioan Munteanu
Sorin Neacşu
Adrian Neagu
Prof. Dr. Radu Negulescu
Marinela Niţuleasa
Ileana Olaru
Dr. Mihaela Peterson
Georgeta Pop
Mariana Postelnicu
Alexandru Rădăşanu
Daniela Rădulescu
Dr. Raluca Sichitiu Roşca
Dr. Meda Stavarache
Dr. Constantin Stigleţ
George Stoica
Dr. Irina Tică
Cristina Turian
Dr. Coriolan Ulmean
Livia Gabriela Vişan
Dr. Simona Zincă
Diana Nistor
 COPILUL MIC

CUPRINSUL

SĂNĂTATEA OPTIMĂ A COPILULUI 17 DEZVOLTAREA CREIERULUI 49

Accelerarea dezvoltării creierului 51
COPILUL MIC (1-3 ani) DEZVOLTAREA GÂNDIRII 51
Introducere 19
Etape 51
CREŞTEREA 20
Stimularea gândirii 51
Creşterea întârziată 22 Copilul mic supradotat 52
Dezvoltarea motorie a copilului mic 23 DEZVOLTAREA SOCIALĂ 53
Mersul 24 Etape 53
Activitatea fizică 24 Jocul 53
ALIMENTAŢIA 25 Beneficiile jocului 53
Alimentaţia echilibrată 25 Diferite feluri de jocuri 54
Piramida alimentară 25 Jucăriile 55
Glucidele 26 Materiale folosite în joc 55
Fructele şi zarzavaturile 26 Afirmarea independenţei 56
Fibrele alimentare 26 Temperamentul 57
Proteinele 26 Disciplina 58
Laptele şi produsele lactate 27 Moduri de a aplica disciplina 58
Grăsimile bune şi acizii graşi esenţiali 27 Tehnici de disciplinare a copilului mic 60
Grăsimile rele 28 Bunele maniere 60
Între unt şi margarină 29 Relaţiile cu familia 61
Dulciurile 29 Obiceiurile familiei 61
Lichidele 29 Rolul tatălui 62
Substanţele minerale 30 Bunicii 62
Ce sunt probioticele 32 DEZVOLTAREA EMOŢIONALĂ 63
Comportamentul copiilor mici la masă 32 Etapele dezvoltării emoţionale 64
Pregătirea alimentelor pentru copilul mic 32 Calmarea fricii 64
Dieta vegetariană la copii 34 Crizele de furie 65
Suplimentarea cu vitamine 34 Negativismul 66
Igiena alimentaţiei 35 DEZVOLTAREA SPIRITUALĂ 66
Aditivii alimentari 35 DEZVOLTAREA SIMŢURILOR 66
Îngrăşămintele artificiale şi pesticidele 35 Vederea 67
Riscul sufocării copilului mic în timpul meseI 36 Examinarea vederii 67
ÎNGRIJIREA ZILNICĂ 36 Auzul 67
Curăţenia 36 Îngrijirea auzului 68
Spălatul mâinilor 36 Examinarea auzului 68
Baia de seară 37 Semne de scădere a auzului la copil 68
Igiena la fetiţe 37 Mirosul 69
Îmbrăcatul 38 Gustul 69
Îmbrăcămintea 38 Pipăitul 69
Pantofii 38 VACCINAREA 69
Îngrijirea dinţilor 38 CREŞA 70
Guma de mestecat 39 COPIII DIN ORFELINATE 72
Cariile dentare 39 Aspecte medicale 72
Controlul sfincterelor 40 Creşterea în greutate şi în înălţime72
SEXUALITATEA 42 Abuzul fizic şi sexual 72
Educaţia sexuală 42 Dezvoltarea intelectuală 72
Explorarea organelor genitale 43 Dezvoltarea emoţională şi socială 72
Protecţia împotriva molestării 43 PREVENIREA ACCIDENTELOR 72
Somnul 43 Substanţele otrăvitoare 73
Tulburările de somn 44 Mediul ambiant 74
DEZVOLTAREA VORBIRII 45
Dezvoltarea vorbirii la diverse vârste 45 PREŞCOLARUL (3-7 ani)
Învăţarea unei limbi străine 48 Introducere 76

7
COPILUL NOSTRU

DEZVOLTAREA FIZICĂ 76 Divorţul 113

Dezvoltarea organelor 79 Influenţa divorţului asupra copilului 113
Dezvoltarea dinţilor 79 Cauzele tulburărilor provocate de divorţ 113
Dezvoltarea motorie 80 Reacţia copiilor 114
Jocul 81 Îngrijirea copiilor după divorţ 114
Activitatea fizică 81 Atitudinea părinţilor divorţaţi 115
ALIMENTAŢIA 82 Părintele vitreg 116
Ce sunt fitoelementele 85 Familia cu un singur părinte 116
Alternative alimentare 85 Adaptarea după divorţ 116
Valoarea nutritivă a alimentelor 86 Dificultăţile copiilor 116
Necesarul de proteine şi calorii 86 După divorţ 117
Conţinutul meselor 86 SEXUALITATEA 117
SOMNUL 87 Educaţia sexuală 117
Tulburări de somn 88
Jocurile sexuale 119
Coşmarurile 88
GRĂDINIŢA 120
Terorile nocturne 89
Somnambulismul 89 Pregătirea pentru şcoală 122
Scrâşnitul din dinţi 90
Urinatul în timpul somnului 90 COPILUL ŞCOLAR (7-13 ANI)
ÎNGRIJIREA ZILNICĂ 92 DEZVOLTAREA FIZICĂ 123
Îngrijirea dinţilor 93 Etape 123
DEZVOLTAREA VORBIRII 93 Durerile de creştere 124
Mecanica limbajului 94 ALIMENTAŢIA 124
Regulile limbajului 94 Piramida alimentară 124
Înţelegerea limbajului (semantica) 95 Substanţele nutritive 126
Diferenţele de vorbire între băieţi şi fete 96 Proteinele 126
Bâlbâiala 97 Fibrele alimentare 126
DEZVOLTAREA CREIERULUI 98 Grăsimile 126
DEZVOLTAREA GÂNDIRII 98 Zahărul 126
Preşcolarul supradotat 99 Sarea 126
DEZVOLTAREA SOCIALĂ 100 Vitaminele 126
Prieteniile la preşcolari 101 Fierul 127
Timiditatea 102 Calciul 127
Jocul 102 Ce sunt antioxidanţii 127
Bunele maniere 103 Plante alimentare care cresc spontan în natură şi
DEZVOLTAREA EMOŢIONALĂ 104 care sunt folosite în alimentaţie 128
Manifestarea iubirii faţă de copil 104 Subnutriţia 129
Fantezia 104 ÎNGRIJIREA ZILNICĂ 129
Controlul emoţiilor 105 Curăţenia 129
Sensibilitatea 105 Spălarea mâinilor 129
Întârzierea dezvoltării 105 Igiena intimă 130
Temperamentul copilului 106 Îmbrăcămintea 130
Disciplina 107
Încălţămintea 130
Responsabilitatea 108
Îngrijirea dinţilor 130
DEZVOLTAREA MORALĂ 109
Minciuna 110 Perierea dinţilor 131
Minciuna din imaginaţie sau fantezie 110 Folosirea aţei dentare 132
Lăudăroşenia 110 Obiceiuri proaste care influenţează igiena
Minciuna explorativă 110 dinţilor 132
Minciuna de acoperire 110 SOMNUL 133
Furtul 111 Tulburările de somn 133
DEZVOLTAREA SPIRITUALĂ 111 Insomnia 133
FAMILIA 111 Dificultăţi de a adormi 133
Relaţiile cu părinţii 112 Mersul în somn şi terorile nocturne 133
Mama dominantă 112 Vorbitul în somn 133
Favoritismul 112 Somnolenţa din timpul zilei 133
Copilul singur la părinţi 113 Apneea din somn 133
Răsfăţul 113 Oboseala 133

8

VACCINAREA 134
STILUL DE VIAŢĂ SĂNĂTOS 135
Prevenirea arterosclerozei 135
Activitatea fizică 135
Sportul la copiii cu boli cronice 136
Accidentele sportive 137
Prevenirea accidentelor 137
PUBERTATEA 139
Modificările hormonale 139
Maturizarea organelor sexuale la băieţi 140
Maturizarea organelor sexuale feminine 140
Igiena menstruaţiei 141
Pubertatea precoce la fete 141
Pubertatea precoce la băieţi 142
Educaţia sexuală 142
Identificarea şi orientarea sexuală 144
Deviaţii în orientarea sexuală 145
Masturbarea 145
Jocuri sexuale 146
VIOLENŢA ŞI SUBSTANŢELE
PERICULOASE LA COPIL 147
Maltratarea copilului 147
Abuzul fizic 147
Abuzul sexual 148
Abuzul de substanţe periculoase 151
Cum să-ţi fereşti copilul de droguri 152
DEZVOLTAREA PERSONALITĂŢII 153
Personalitatea 153
Tipuri de personalitate 153
Temperamentul 154
Încrederea şi respectul de sine 155
DEZVOLTAREA SOCIALĂ 158
Etapele dezvoltării sociale 158
Dezvoltarea limbajului 159
Comunicarea 159
Tehnici de ascultare 160
Tehnici de vorbire 160
Cauzele comunicării defectuoase 161
Deprinderile sociale 161
Prietenii 162
Cel mai bun prieten 162
Copiii fără prieteni 163
Prejudecăţile sociale 165
DEZVOLTAREA EMOŢIONALĂ 165
Comportamentul şcolarului 166
Modificarea comportamentului 167
Tulburări emoţionale şi de comportament 168
Neascultarea 168
Agresivitatea 169
Înjuratul 170
Fuga de acasă 170
Stresul 171
Disciplina 172
Pedeapsa 172
Rolul părinţilor în educaţie 173
DEZVOLTAREA SPIRITUALĂ 173
COPILUL LA ŞCOALĂ 173
COPILUL MIC
Activitatea în clasă 176
Pregătirea temelor 177
Dezvoltarea competenţei 178
Trişatul la şcoală 179
Fuga de la şcoală 179
Diferenţele la învăţătură dintre băieţi şi fete 180
Şcolarul şi familia sa 181
Rolul familiei 181
Activitatea zilnică 183
Fraţii şi surorile 185
Conflictele între fraţi 185
Rolul tatălui în educaţia fetelor 186
Rolul tatălui în educaţia băieţilor 186
Responsabilităţi şi treburi casnice 187
Banii de buzunar 188
Animalul de casă 189
Televizorul 189
Jocuri video 190
Cultura pop 190
Computerul 191
DEZVOLTAREA CREIERULUI 191
DEZVOLTAREA MINTALĂ 191
Inteligenţa 192
Inteligenţele multiple 192
Inteligenţa în viaţa reală 194
Motivarea pentru studiu 194
Creativitatea 195
Copiii supradotaţi 196
Dezvoltarea creativităţii la diferite vârste 196
Dificultăţi la învăţătură 196
Disciplina şcolară 197
Tulburările de vorbire, atenţie şi memorie 197
Tulburarea de atenţie 197
Sindromul de deficit de atenţie şi
hiperactivitate 198
Deficitul de înţelegere 199
Tulburările de limbaj şi vorbire 199
Dificultăţi la scris 200
Dificultatea la citire 201
Tulburările de memorie 202
Dificultăţi de memorie abstractă 202
Impulsivitatea 203
Lipsa de organizare 203
VIZITA MEDICALĂ ŞI MENŢINEREA SĂNĂTĂŢII 204
REŢETE ALIMENTARE 206
Sugestii alimentare pentru gustările
sau mesele copiilor 206
Preparate cu carne de pui 206
Preparate din carne de vită 208
Preparate din peşte 209
Preparate cu ouă şi legume 209
Mâncăruri cu legume şi zarzavaturi 210
Alte preparate culinare 211
Supe şi ciorbe 212
Sosuri 214
Deserturi 214
Flori comestibile 216
9
COPILUL NOSTRU

COPILUL BOLNAV Sifilisul dobândit 242

Prevenirea bolilor 217 Tifosul 242
Consultul copilului sănătos 217 Pojarul 243
Alegerea medicului pediatru Rubeola 244
Îngrijirea copilului bolnav 217 Rubeola congenitală 245
Hrănirea copilului bolnav 217 Rozeola 245
Truse de prim ajutor 218 Eritemul infecţios 245
Când să ţii copilul acasă 219 Oreionul 245
Administrarea medicamentelor 219 Poliomielita 246
Administrarea antibioticelor 220 Virozele intestinale 247
Boala mână-picior-gură 248
Efectele nocive ale antibioticelor 220
Varicela 248
Rezistenţa la antibiotice 220
Zona Zoster 250
ÎNGRIJIREA COPILULUI ÎN SPITAL 221 Herpesul 250
Efectele spitalizării asupra copilului 221 Septicemia 251
Copilul internat în salonul de terapie intensivă 222 Malaria 251
Pregătirea pentru operaţie 222 Antraxul 252
Durerea copilului în timpul spitalizării 223 Antraxul cutanat 252
Tratamentul durerii 223 Antraxul intestinal 252
Îngrijirea durerii fără medicamente 223 Antraxul respirator 252
Tratamentul medicamentos al durerii 223 Tetanosul 252
Căile de administrare a medicamentelor Turbarea 253
împotriva durerii 224 SIDA 254
BOLILE INFECŢIOASE 224 APARATUL RESPIRATOR 257
Cum se apără copilul de infecţiile bacteriene 225 Alcătuire 257
Cum luptă copilul împotriva infecţiilor virale 225 Tusea 258
Răspândirea bolilor infecţioase 225 Respiraţia grea 260
Prevenirea bolilor infecţioase 226 Fumatul pasiv 261
Prevenirea complicaţiilor 227 Nasul 261
Vaccinările (imunizările) 227 Perforaţia şi deviaţia septului nazal 261
Imunitatea la copil 228 Corpii străini în nas 261
Sindromul de imunodeficienţă 229 Sângerarea din nas (epistaxis) 262
Boli autoimune la copil 229 Furunculul nazal 262
Febra 229 Polipii nazali 263
Tratamentul febrei 231 Rinita alergică 263
Şocul termic 233 Infecţii acute ale căilor respiratorii superioare 264
Convulsiile febrile 233 Răceala 264
Febra de origine necunoscută 233 Gripa 267
Febra de origine inflamatorie, dar Sinuzita 268
neinfecţioasă 234 Disfagia 269
Faringita virală 270
Boala Kawasaki 234
Faringita streptococică 270
Tusea convulsivă (măgărească) 235
Amigdalita 271
Scarlatina 235 Polipii 272
Reumatismul articular acut 237 Abcesul faringian 272
Difteria 237 Laringita 273
Tuberculoza 238 Epiglotita 273
Tuberculoza pulmonară primară 240 Infecţii ale căilor respiratorii inferioare 274
Tuberculoza pulmonară progresivă 240 Traheita acută 275
Tuberculoza pulmonară reactivată 240 Laringo- Traheo-Bronşita Acută (LTB) 275
Tuberculoza miliară 240 Corpi străini în laringe, trahee şi bronhii 275
Tuberculoza ganglionară 240 Bronşita acută 276
Meningita tuberculoasă 240 Bronşiolita acută 276
Tuberculoza abdominală 240 Pneumonia şi bronhopneumonia 277
Tuberculoza osoasă 240 Muscoviscidoza (Fibroza chistică) 278
Diagnosticul bolii 240 Astmul bronşic 279
Sifilisul 241 Pleurezia 287
Sifilisul congenital 241 Pneumotoraxul 288

10
 COPILUL MIC

APARATUL CIRCULATOR 288 APARATUL DIGESTIV 313

Alcătuire 288 Alcătuire 313
Examinare 289 Semne de tulburări digestive 314
Măsurarea tensiunii arteriale 289 Miros neplăcut al gurii 314
Sincopa 290 Vărsăturile 314
Hipotensiunea ortostatică 290 Vărsătura cu sânge 316
Ameţeala prin hiperventilaţie 290 Diareea 317
Crize de oprire a respiraţiei 290 Diareea acută 317
Durerea în piept 290 Tratamentul diareei simple 317
Copilul cu boli congenitale de inimă 291 Diareea cronică 318
Persistenţa canalului arterial 291 Deshidratarea 319
Defectul de sept atrial 291 Durerile abdominale 320
Defectul de sept ventricular 291 Durerile abdominale acute 320
Stenoza pulmonară 292 Durerile abdominale cronice 320
Stenoza aortică (subaortică) 292 Durerea din cauze funcţionale 321
Coarctaţia aortei (stenoza istmului aortic) 292 Migrena abdominală 322
Tetralogia Fallot 292 Constipaţia 322
Îngrijirea copilului cardiac 293 Alergia la copil 324
Tulburări de ritm (aritmii sau disritmii)293 Antigen, anticorp, reacţie imună 325
Lezarea inimii în reumatismul articular acut 294 Alergia alimentară 328
Endocardita infecţioasă 295 Alergia la proteinele din laptele de vacă 329
Cardiomiopatii 295 Nutriţia copilului alergic 330
Miocardita 296 Boala Celiacă 330
Pericardita 296 Malabsorbţia 331
Insuficienţa cardiacă 297 Malnutriţia 332
Refluxul gastroesofagian 333
Hipertensiunea arterială 298
Esofagita 333
SÂNGELE 299
Corpi străini în esofag 333
Alcătuire 299
Gastroenterita 334
Paloarea 300
Virozele intestinale 334
Anemia 301
Toxiinfecţiile alimentare 335
Anemia hemolitică 302
Infecţia cu salmonella 336
Anemia aplastică 302 Toxiinfecţia alimentară cu stafilococ aureus 336
Anemia asociată cu boli cronice 303 Toxiinfecţia alimentară cu clostridia 336
Splina mărită 303 Dizenteria bacteriană 336
Sângerarea anormală 303 Dizenteria amoebiană 337
Trombocite scăzute (trombocitopenie) 304 Intoxicaţiile acute cu ciuperci 337
Inflamaţia vaselor mici de sânge 304 Prevenirea toxiinfecţiilor alimentare 338
Purpura trombocitopenică 304 Gastrita cronică 339
Sindromul hemolitic-uremic 305 Ulcer gastric 339
Purpura vasculară 305 Paraziţii intestinali 340
Meningococemia 306 Giardia 340
Purpura asociată cu medicamente 306 Trichineloza 341
Anomalii ale factorilor de coagulare 306 Viermii intestinali 342
Hemofilia 306 Oxiurii 342
Boala von WiIlebrand 307 Limbricii 343
Deficitul de vitamina C 307 Tenia 344
Copilul cu echimoze 307 Colon iritabil 345
SISTEMUL LIMFATIC 308 Inflamaţia Intestinală Cronică 345
Alcătuire 308 Colita ulcerativă 345
Cancerul 309 Boala Crohn 345
Leucemia 310 Abdomenul chirurgical acut 346
Limfoamele 311 Apendicita acută 346
Boala Hodgkin 311 Hernia inghinală 347
Limfomul Non Hodgkin 311 Ocluzia intestinală 348
Îngrijirea copilului cu cancer 311 Peritonita 348
Copilul muribund 313 Sângerarea rectală 349

11
COPILUL NOSTRU

Prolapsul rectal 349 Examenul periodic al copilului diabetic 376

Icterul 349 Diabetul copilului în funcţie de vârstă 376
Hepatitele virale 350 Insulina 377
APARATUL URINAR 352 Sisteme de administrare a insulinei 379
Alcătuire 352 Dozarea insulinei 380
Manifestările bolilor urinare la diferite vârste 352 Alimentaţia copilului diabetic 381
Sângele în urină 353 Dieta copilului diabetic 382
Malformaţii 353 Complicaţiile diabetului 383
Obstrucţiile urinare 354 Hipotiroidismul 384
Hidronefroza 354 Guşa 384
Refluxul vezico- ureteral 354 Criza tiroidiană acută 385
Infecţiile urinare 355 Tetania 385
Pielonefrita acută 355 Glandele suprarenale 386
Edemul 356 Insuficienţa suprarenală 386
Rinichiul polichistic 356 Boala Addison 386
Nefrita 357 Sindromul Cushing 386
Nefroza 358 Hiperplazia suprarenală congenitală 387
Insuficienţa renală acută 359 SISTEMUL NERVOS 388
Insuficienţa renală cronică 360 Alcătuire şi funcţii 388
Tumori renale 360 Evaluarea sistemului nervos central 389
APARATUL GENITAL 361 Examinarea instrumentală a SNC 389
Alcătuire 361 Menţinerea echilibrului 390
Vulvovaginitele 363 Ameţelile 390
Durerile de cap 391
Vaginoza Bacteriană 363
Convulsiile 393
Vulvovaginita cu Candida albicans 363
Creşterea presiunii intracraniene 395
Vulvovaginită prin infestare cu oxiuri 363
Hidrocefalia 395
Giardia intestinală 363
Coma 396
Vulvovaginita asociată cu scabia 363 Primul ajutor acasă la copilul comatos 397
Păduchi laţi 363 Îngrijirea în spital 398
Tricomoniaza 363 Meningitele acute 399
Vaginite stafilococice şi streptococice 363 Meningita bacteriană 399
Sângerări uterine 363 Meningita virală 400
Prolapsul uretrei 364 Meningita tuberculoasă 401
Balanita 364 Encefalita 401
Hipospadias 364 Encefalita herpetică 401
Epispadias 364 Sindromul Reye 402
SISTEMUL ENDOCRIN 364 Tumori cerebrale 402
Alcătuire 364 Tulburări de mişcare 402
Glandele endocrine şi hormonii 364 Ticurile 402
Creşterea insuficientă în înălţime Stereotipiile 403
(copilul mic de statură) 365 Spasmele 403
Deficitul hormonului de creştere hipofizar 366 Coreea 403
Insuficienţa hipofizară globală 367 Ataxia 403
Statura înaltă 367 Tulburările de dezvoltare 404
Tulburări ale sânilor 367 Paralizia cerebrală (PC) 404
Ginecomastia 367 Întârzierea mintală 405
Diabetul insipid 368 Autismul 407
Obezitatea 369 Distrofia musculară 409
Diabetul zaharat tip 1 370 Traumatismele cerebrale 410
Diabetul zaharat tip 2 371 Comoţia cerebrală 411
Menţinerea echilibrului glucozei din sânge 371 Contuzia 411
Hipoglicemia 372 Fracturile 411
Hiperglicemia 373 Edemul cerebral 412
Măsurarea glucozei în sânge 374 Hemoragia epidurală 412
Îngrijirea copilului diabetic 375 Hemoragia subdurală412
Dificultăţi în îngrijirea copilului diabetic 376 Sindroame posttraumatice 412
Îngrijirea intensivă a diabetului 376 Sindromul postcontuzie cerebrală 412

12
 COPILUL MIC

Convulsiile posttraumatice 412 Scăderea auzului 427

Îngrijirea de urgenţă a copilului Infecţiile urechii 429
cu traumatism cranian 412 Otita medie acută 429
Traumatismele măduvei spinării Otita medie seroasă 430
şi ale coloanei vertebrale 413 Otita externă 431
Miastenia Gravis 413 Corpi străini în ureche 432
Paralizia facială141 Ceara din urechi 432
OCHII 415 OASELE ŞI ARTICULAŢIILE 432
Alcătuire şi funcţii 415 Alcătuirea osului 432
Examenul oftalmologic 416 Dezvoltarea oaselor 432
Tulburările de vedere 416 Examinarea oaselor 432
Miopia 416 Mersul 433
Hipermetropia 417 Şchiopătatul 433
Astigmatismul 417 Răsucirea piciorului 433
Strabismul (privirea încrucişată sau saşie) 417 Mersul pe vârfuri 433
Neputinţa de a distinge culorile 418 Piciorul plat 433
Anizometria 418 Piciorul scurt 434
Purtatul ochelarilor 418 Piciorul dureros 434
Tulburări de acomodare 418 Deformaţii ale genunchiului 434
Pleoapele 418 Genunchii apropiaţi 434
Blefarita 418 Genunchii îndepărtaţi 434
Boli ale conjunctivei 419 Tulburări congenitale de şold 434
Conjunctivita bacteriană 419 Defecte osteoarticulare dobândite 435
Conjunctivita virală 419 Boala Legg-Calvé-Perthes 435
Conjunctivita alergică 420 Durerile de spate la copil 435
Conjunctivita chimică 420
Torticolis 436
Corpii străini 420
Cifoza 436
Keratita 420
Lordoza 436
Edoftalmită 420
Scolioza 436
Infecţia subcutanată din jurul ochilor 420
Aparatul lacrimal 421 Traumatismele 437
Dacriocistita 421 Contuzia 437
Uscarea corneei 421 Luxaţia 437
Traumatismele oculare 421 Entorsa 437
Vânătăi şi umflarea pleoapelor 421 Dislocaţia 437
Ruperea pleoapelor 421 Fracturile 437
Zgârierea corneei 421 Copilul în gips 438
Fracturi ale orbitei 421 Efectele imobilizării prelungite 438
Abuzul copilului 421 Indicaţiile şi contraindicaţiile medicale
DINŢII 421 ale activităţii sportive 439
Alcătuirea dintelui 421 Artrita reumatoidă juvenilă (ARJ) 439
Vizita la dentist 422 Osteomielita 444
Cariile dentare 422 Artrita septică 445
Perierea dinţilor 423 Rahitismul 445
Folosirea aţei dentare 423 Lupusul eritematos 446
Sealantul 423 Cancerele de os 447
Boli ale gingiilor (peridentale) 424 Osteosarcomul 447
Malocluzia (Muşcătura defectuoasă) 424 Sarcomul Ewing 447
Traumatismele dinţilor 424 PIELEA 447
GURA 425 Alcătuirea şi funcţiile pielii 447
Stomatitele acute 425 Pruritul 449
Aftele bucale 425 Pruritul generalizat 450
Stomatita herpetică 425 Pruritul localizat 450
Candidoza bucală 425 Pielea uscată 450
Ulceraţii bucale traumatice 426 Mătreaţa (Pitiriazis simplu) 450
URECHEA 426 Infecţii bacteriene ale pielii 450
Alcătuire şi funcţii 426 Bubele dulci 451
Durerile de ureche 426 Erizipelul 452

13
COPILUL NOSTRU

Gangrena streptococică 452 Anhidroza 474

Foliculita 452 Hiperhidroza 474
Furunculul 452 Hidrosadenita 475
Carbunculul 453 Boli ale glandelor sebacee 475
Ulciorul 453 Acneea 475
Eritrasma 453 Boli ale părului 476
Tuberculoza cutanată 453 Alopecia Areata 476
Sifilisul 453 Alopecia traumatică 477
Boala zgârieturilor de pisică 454 Părul în exces 477
Infecţii virale ale pielii 454 Boli ale unghiilor 477
Herpesul 454 Inflamaţia din jurul unghiei 478
Varicela 455 Dermatoze prin malnutriţie 478
Zona Zoster 455 Pelagra 478
Moluscum Contagiosum 455 Scorbutul 478
Negii 456 Deficitul de vitamină A 479
SIDA 456 BOLI ACUTE LA COPIL 479
Micozele 457 Tăieturi şi zgârieturi mici 479
Micozele corpului 457 Plăgile prin tăiere, zdrobire sau lovire 479
Micoza unghiilor (onicomicoze) 457 Înţepăturile de insecte 479
Dermatomicoza capului 458 Muşcături de animale 481
Pitiriazisul verzicolor 458 Muşcăturile de câine 481
Candidoza pielii şi a mucoaselor 458 Muşcăturile de pisică 481
Candidoza generalizată 459 Muşcăturile umane 481
Muşcătura de şarpe 481
Paraziţii 459
Înecul 482
Păduchii 459
Arsurile 483
Râia 459
Tulburări termice 485
Modificări pigmentare 460
Hipertermia 485
Vitiligo 460 Sincopa de căldură 485
Albinismul 461 Epuizarea prin căldură 485
Fenilcetonuria 461 Şocul caloric 485
Pistruii 461 Hipotermia 486
Aluniţele 462 Degerăturile 486
Petele cafea cu lapte 462 Intoxicaţii acute 487
Dermatoze alergice 462 Intoxicaţii cu medicamente 489
Urticaria 462 Substanţe caustice 489
Edemul angioneurotic 462 Intoxicaţii cu derivaţi de petrol 490
Dermatita atopică 464 Intoxicaţia cu insecticide, organofosforice,
Dermatita de contact 467 organoclorurate şi carbamaţi 490
Dermatita seboreică 467 Intoxicaţia cu alcool 490
Efectul luminii asupra pielii 468 Intoxicaţia cu aurolac 490
Arsura de soare 468 Intoxicaţia cu plumb 491
Sensibilitatea la soare 469 Urgenţele medicale la copil 492
Erupţia polimorfă la lumină 469 Simptome de urgenţă la copil 492
Porfiria 469 Reanimarea de urgenţă 492
Dermatite provocate de plante 470 Sufocarea prin inhalare de corpi străini 492
Psoriazisul 470 Tehnica bătăilor pe spate 493
Tumori (benigne şi maligne) ale pielii 472 Tehnica comprimării abdominale (manevra
Tumori benigne ale pielii 472 Heimlich) 493
Fibromul pielii 472 Reanimarea cardiorespiratorie 493
Cicatricea hipertrofică 472 Copilul cu boli cronice 494
Angioamele 473 Impactul bolii cronice asupra copilului 494
Boli ale ţesutului subcutanat 473 Influenţa bolii cronice asupra copilului 495
Tumori maligne la copil 473 Efectul bolii cronice asupra familiei 495
Melanomul malign 473 Alimentaţia copilului bolnav cronic 496
Epitelioamele bazo sau spinocelulare 474 Copiii cu handicap 496
Boli ale glandelor sudoripare 474 Îngrijirea copilului cu handicap 496
Miliaria 474

14
 COPILUL MIC

Prefaţă
Această carte este scrisă pentru părinţi, pentru ca ei să-şi poată înţelege şi îngriji mai bine copilul.
„Copilul nostru” oferă părinţilor informaţiile necesare pentru a creşte un copil sănătos, a-l ajuta
să-şi atingă din plin nivelul fizic, intelectual, emoţional, moral şi spiritual – adică sănătatea optimă.
Încerc să continui astfel îndrumările din volumul 1, „Mama şi pruncul”, care vor fi urmate de
cele din volumul 3, „Adolescenţii”, şi – sper – pentru adult şi vârstnic.
Cartea este un efort de a informa părinţii şi educatorii, preocupaţi de îngrijirea copilului, despre
fazele normale şi anormale ale copilăriei.
În prima parte a cărţii, sunt prezentate aspectele normale ale dezvoltării fizice, mentale,
emoţionale, sociale şi spirituale ale copilului între 1 şi 13 ani.
Nu veţi găsi aici reguli pentru creşterea copilului, deoarece nu sunt. Sugestii – da; reguli – nu.
Nimeni nu vă poate învăţa cum să vă creşteţi copilul; fiecare copil, părinte şi familie sunt unice în
felul lor.
A doua parte este o schiţă enciclopedică a tulburărilor şi a bolilor mai frecvente ale copilăriei,
care vă ghidează pentru a înţelege cum pot fi ele prevenite, diagnosticate şi tratate şi pentru a
comunica mai uşor cu personalul medical. Este o sursă modernă de informaţii, la îndemână, pentru
a suplimenta sfatul medicului.
Copilul nostru trăieşte într-o ţară cunoscută – pe nedrept – ca fiind a noilor născuţi abandonaţi în
maternităţi, a copiilor cu SIDA, a celor din orfelinate şi a copiilor străzii. Deşi sunt excepţii, acestea
sunt realităţi dureroase ce nu pot fi ignorate şi pe care părinţii trebuie să le evite.
Copiii sunt vulnerabili. Ei sunt primii afectaţi de sărăcie, malnutriţie, murdărie, poluare a
mediului, ignoranţă, degradare socială şi nerespectare a drepturilor lor. Dezvoltarea sănătoasă a
acestor copii este astăzi grav ameninţată, de aceea părinţii, dascălii şi personalul medical au rolul,
mai mult ca oricând, de a le proteja sănătatea.
Desigur, cei mai mulţi copii au părinţi iubitori, care se preocupă şi se sacrifică pentru ei, pentru a
se dezvolta pe deplin. În asemenea familii iubitoare, copiii devin foarte rezistenţi, chiar în condiţiile
nefavorabile. Mulţi copii crescuţi în sărăcie (inclusiv autorul) se dezvoltă în adulţi sănătoşi şi fericiţi.
Rolul părinţilor în aceste condiţii grele este – însă – crucial.
Celor care se vor apleca cu dragoste şi interes asupra rândurilor ce urmează, în numele copilului
nostru, vă mulţumesc.

Marin Gh. Ciobanu

15
COPILUL NOSTRU

Inscripţie pe o uşă:

Pe măsură ce cresc, te rog:

Înţelege că mă schimb foarte repede:
Trebuie să fie greu să ţii pasul cu mine, dar încearcă.
Sandra Elena
Ascultă-mă şi dă-mi răspunsuri scurte şi clare la întrebări:
Atunci, îţi voi arăta ce gândesc şi ce simt.

Răsplăteşte-mă pentru că îţi spun adevărul:

Atunci nu voi mai fi tentat să mint.

Spune-mi când fac greşeli şi ce am de învăţat din ele:

Atunci pot să accept că sunt bun, chiar când fac o boacănă.

Acordă-mi atenţie şi petrece timp cu mine:

Atunci, voi crede că sunt important şi valoros.

Fă ceea ce vrei tu să fac eu:

Atunci, am un bun model de urmat.

Ai încredere în mine şi respectă-mă:

Chiar dacă sunt mai mic decât tine, am sentimente şi nevoi, ca tine.

Laudă-mă şi apreciază-mă:
Atunci mă voi simţi bine şi voi dori să continui să-ţi fac plăcere.

Ajută-mă să explorez interesele, talentele şi potenţialul meu specific:

Ca să fiu fericit am nevoie să fiu eu însumi şi nu tu sau cineva care vrei să fiu.

Fii un individ original şi creează-ţi propria ta fericire:

Atunci mă poţi învăţa acelaşi lucru şi pot trăi o viaţă fericită, de succes şi deplină.

Îţi mulţumesc că mă ai şi te sacrifici pentru mine.

Te iubesc.

(Modificat după Hellen Rothschild – 1991)

16

SĂNĂTATEA OPTIMĂ A COPILULUI
Copiii, deşi mici, sunt fiinţe complexe. Ei se
dezvoltă sub aspect fizic, mental, emoţional,
moral şi social. Corpul, mintea, emoţiile şi
sufletul copilului sunt legate între ele şi se
influenţează reciproc. Tot atât de puternice
sunt influenţele părinţilor şi a mediului în care
copilul se dezvoltă. Drept consecinţă, sănătatea
lor, pentru a fi completă, are faţete multiple:
sănătatea fizică, cea mentală (intelectuală),
socială, emoţională, morală şi spirituală.
Am denumit această sănătate completă,
largă, sănătatea optimă. Sub această prismă am
privit - încă din primele momente de viaţă -
Mama şi Pruncul, şi-l vom urmări, cu dragoste şi
interes, pe măsură ce Copilul Nostru creşte şi se
dezvoltă, printre Adolescenţi, vom încerca, în
volumele ce urmează, să-l îndrumăm pas cu
pas în Sănătatea Adultului şi - în final - ca
Vârstnic, până în ultimele clipe ale vieţii sale pe
acest pământ.
Sănătatea optimă priveşte copilul în întregime,
ca o unitate a corpului, minţii şi sufletului. Nu
este suficient să-ţi consideri sănătos copilul,
doar dacă nu este bolnav. Ajută-l să-şi dezvolte o
sănătate vibrantă, optimă – treaptă superioară în
care nu numai corpul funcţionează armonios,
dar şi mintea, sentimentele şi sufletul lui. Să
parcurgem împreună faţetele multiple ale
acestei sănătăţi optime.
Sănătatea fizică înseamnă un corp viguros, în
dezvoltare, cu simţurile integre, rezistent la
infecţii, lipsit de dureri sau de boli, menţinut
printr-o alimentaţie corectă, activităţi fizice
regulate, locuinţă salubră, siguranţă şi dragoste
în familie şi un mediu ecologic. Aceasta este
sănătatea evaluată de medicul pediatru prin
examinarea periodică a copilului, analize de
laborator, măsuri de igienă şi de prevenire a
bolilor, precum şi prin îngrijirea medicală, la
nevoie. Copilul este sănătos fizic atunci când
are asigurate condiţii de viaţă adecvate, are
poftă de mâncare, doarme suficient, se joacă
îndeajuns, se dezvoltă armonios, este plin de
vitalitate şi beneficiază de o bună educaţie
pentru sănătate şi îngrijire medicală. Predis-
poziţia la boli depinde nu numai de ereditate,
dar şi de stilul de viaţă. Arată-i copilului cât de
COPILUL MIC
puternic îi este corpul şi cum se adaptează la
nevoie: cum îi bate inima de tare când aleargă
sau îşi vindecă o rană, cum îşi întăreşte inima
prin efort fizic şi hrană sănătoasă, cum îl ajută
somnul să se simtă bine în timpul zilei sau cum
sistemul imun îl apară de microbi şi viruşi.
Educă-te tu însuţi şi oferă-i un exemplu pozitiv,
devenind cât mai sănătoasă posibil, în loc de a-
l îndruma către boală. În loc să-i dai o pilulă şi
să soliciţi medicul pentru orice disconfort,
învaţă-l că depinde şi de el cât este de sănătos şi
cât de uşor se vindecă. Sănătatea fizică stă la
baza sănătăţii optime, ca într-o piramidă. Dacă-
i sunt asigurate condiţiile, un copil sănătos fizic
îşi poate dezvolta armonios şi sănătatea
mintală, ca cea emoţională, socială, morală şi
spirituală. El poate spune: „Îmi îngrijesc corpul
şi el e bun cu mine” sau - mai târziu - „e bun cu
mintea şi sufletul meu”.
Sănătatea mentală (intelectuală) la copil în-
seamnă dezvoltarea vorbirii, a gândirii şi a
puterii de a lua decizii în situaţii tot mai
complexe. Pentru a se dezvolta mental, copilul
trebuie să se simtă în siguranţă, protejat de
familie şi mediul din jur. Nesiguranţa şi stresul îi
scad puterea de a gândi raţional, iar comportarea
lui suferă. Sănătatea mentală permite dezvol-
tarea celorlalte nivele de sănătate.
Copilul sănătos mental învaţă să-şi exprime
prin grai nevoile, dorinţele şi ideile, este curios,
interesat în multe domenii: natură, muzică,
artă, şcoală şi sport, acumulează continuu
cunoştinţe, îşi dezvoltă atenţia, imaginaţia şi
creativitatea şi învaţă din greşelile proprii, iar
mai târziu, şi din ale altora. Ajută-l să-şi dez-
volte mintea, să gîndească pozitiv, să fie
încrezător în puterile lui, pentru a-şi forma o
imagine bună de sine.
Sănătatea socială satisface nevoia copilului de
a aparţine şi a fi acceptat într-o familie iubitoa-
re şi un grup de prieteni şi adulţi, care-i servesc
drept model.
Copilul cu o bună educaţie socială este
prietenos, disciplinat, politicos, neviolent, învaţă
treptat să rezolve cu succes conflictele şi este
ferit de neglijenţă sau abuz în familie şi în
societate. Îndrumă-l cum să fie prietenos, mani-
17
COPILUL NOSTRU
erat şi să-şi facă prieteni intimi. Oferă-i exemplul
tău.
Sănătatea emoţională înseamnă înţelegerea
treptată a emoţiilor proprii şi ale altora, de a
avea încredere în tine însuţi şi de a-ţi exprima şi
a accepta sentimentele de dragoste şi de
prietenie. Copilul sănătos este intens emoţional;
el învaţă treptat să-şi recunoască, să-şi arate, să-
şi controleze uneori emoţiile iar, alteori, să-şi
îndeplinească dorinţele. Este plin de voie bună,
are simţul umorului şi tolerează relativ uşor
stresul şi neplăcerile. Jucaţi-vă şi râdeţi îm-
preună, ajută-l să spună şi să-şi manifeste ceea
ce simte şi să facă faţă stresului zilnic.
Sănătatea morală însemnă înţelegerea şi
respectarea valorilor umane, sociale. Copilul
nostru învaţă cu timpul ce e rău şi ce e bine.
Aceasta îi oferă o cale morală de dezvoltare a
caracterului. Îşi formează un fond moral care-l
va ajuta să se dezvolte ca o persoană demnă şi
să se integreze în societate. Fondul său moral îl
va ajuta să reziste la tentaţii dăunătoare şi să-şi
creeze limite morale proprii. Ajută-ţi copilul să
fie cinstit, loial, demn şi milos.
Sănătatea spirituală a copilului este un mod
superior de a înţelege viaţa, de a privi mai
adânc în lumea din jurul lui şi în el însuşi. Îi
permite să iubească pe alţii şi pe Dumnezeu, să
formeze o legătură cu această forţă universală
fundamentală, nematerială. Aceasta îi permite
să se deosebească de celelalte fiinţe vii. Legă-
tura cu Dumnezeu sau cu altă forţă spirituală
18
supremă îl va face mai uman, mai pur, mai
energic şi-l va ajuta să aibă ceva sfânt în viaţa
zilnică şi să se bucure mai intens de viaţă.
Ajută copilul să-şi îngrijească sufletul,
hrănindu-l cu gânduri, sentimente şi trăiri
spirituale, să pună suflet în tot ce face. Poţi
învăţa copilul mic o rugăciune seara, la culcare
(„Înger, îngeraşul meu...), să-i descrii preşcola-
rului pe Dumnezeu, ca pe o fiinţă umană care-l
ajută de sus, din cer, sau să atingi probleme
spirituale, la şcolar, de ex.: „Ce este în sufletul
tău?”. Mai târziu, va folosi un mod de gândire
mai profund, care-i va permite să evite în mintea
lui conflictul dintre lumea materială şi cea
spirituală, dintre trup şi suflet. Va atinge astfel
un nou nivel de inteligenţă spirituală. Îi poţi
dezvolta spiritualitatea, fără a fi religios. Fereşte-
l, oricum, de sectele periculoase.
Sănătatea optimă a copilului este un mod de
viaţă armonios, în care îşi dezvoltă continuu
corpul, mintea, sentimentele şi sufletul. Este în
parte moştenită, dar mediul din jur şi îngrijirea
părinţilor au un rol major. Îndrumă copilul să
înveţe deprinderi sănătoase de viaţă; aceasta
include hrana, activitatea fizică, odihna, şcoala,
prieteniile, adaptarea socială, reacţia la stres,
orientarea spirituală, evitarea tutunului, alco-
olului şi a drogurilor.
Copilul nostru devine astfel treptat res-
ponsabil pentru propria lui sănătate.

COPILUL MIC (1-3 ani)
Introducere
Trecerea de la etapa de sugar la cea de copil
mic este suportată uneori destul de greu de
către părinţi. Sugarul zâmbitor şi ascultător
devine acum un copilaş neastâmpărat
şi încăpăţânat, care necesită multă
răbdare, înţelegere şi suprave-
ghere.
1 an 2 ani 3 ani 4 ani 5 ani
Copiii în creştere (1-5 ani) OMS, 2006
Copiii mici consumă multă energie, învăţând
să meargă, să alerge, să vorbească, să se
familiarizeze cu obiectele şi persoanele din jur.
Copilul mic înţelege că este o persoană inde-
pendentă de părinţi şi îşi exprimă aceasta prin
refuzul de a accepta sugestiile lor, spunând „nu”
sau „lasă-mă pe mine”. Totuşi, el nu se poate
descurca singur şi plânge, când părinţii se despart
de el, sau ridică mâinile pentru a fi luat în braţe.
Aspect de copii mici normali
COPILUL MIC
Activitatea creierului este foarte intensă,
legăturile dintre neuroni ajungând la densi-
tatea maximă din tot cursul vieţii. Copilul mic
creşte, învaţă şi se transformă intens.
Cu cât învăţaţi mai mult cum se dezvoltă
copilul, cu atât veţi fi mai capabili să-i satis-
faceţi nevoile.
Caracteristicile dezvoltării copilului mic:
- este foarte activ;
- merge singur şi devine tot mai indepen-
dent;
- doreşte să înţeleagă totul;
- are nevoie să vadă, să atingă, să guste şi să
miroase obiectele, pentru a le cunoaşte în mod
direct şi înţelege legăturile dintre ele;
- poate privi lucrurile din perspective
diferite;
- descoperă diferenţa dintre sexe;
- suferă şi se agită excesiv, când este refuzat
sau nu poate realiza ceva;
- are încă puţine reguli de purtare;
- ignoră deseori sfaturile părinţilor, pentru
a se simţi independent şi pentru a scăpa de
controlul lor;
- pune întrebări tot timpul, deoarece îşi
dezvoltă intens gândirea şi vorbirea;
- are încă o memorie scurtă şi trebuie să i se
repete de nenumărate ori, pentru a evita un pericol;
- când vorbeşte cu alţii, îi situează deseori
în propria-i lume;
- inventează prieteni imaginari, ceea ce îi
dezvoltă mintea şi imaginaţia sau îl înspăi-
mântă;
- vrea ca totul să fie după placul lui;
De joacă împreună cu mama
19
COPILUL NOSTRU
- continuă să-şi iubească părinţii intens şi
este dependent de ei emoţional.
În dezvoltarea lor, copiii au nevoie de
independenţă şi îşi manifestă uneori această
necesitate prin crize intense de nervi, iar alteori
printr-o uşoară opoziţie. Dacă tratezi copilul
mic ca pe un sugar, îl ţii pe loc.
Frica excesivă, o altă caracteristică a vârstei,
apare mai ales la copiii care au fost neglijaţi
între 8 luni şi 2 ani. Aceştia au învăţat din
fragedă copilărie că lumea poate fi un loc ostil
şi că trebuie să se apropie de oameni cu grijă.
Copilul trece acum de la o comportare
subraţională la una raţională, dar continuă să
îşi controleze greu emoţiile.
Când copilul de 2 ani a învăţat că nevoile
sale sunt cele mai importante, devine răsfăţat.
Către al treilea an, el arată interes crescut
pentru ceilalţi copii şi pentru activităţile din
afara casei. Tot în acest timp, vorbirea evolu-
ează: copilul începe să converseze.
În condiţii optime, copilul mic poate fi plin
de umor, originalitate şi de încredere în el
însuşi, devenind un izvor nesecat de bucurii.
La colţul cu poveşti
Dezvoltarea copilului nostru între 1 şi 3 ani
este impresionantă.
CREŞTEREA
Felul în care arată copilul depinde de
moştenirea sa genetică, de îngrijirea primită,
mediul familial şi cel înconjurător, exerciţiul
fizic, modul de hrană şi de rezistenţa la boli.
20
Creşterea cuprinde tot corpul. Măsurarea
creşterii oaselor, organelor interne şi a creieru-
lui nu este practic posibilă, de aceea se măsoară
periodic greutatea şi înălţimea şi, mai ales, se
observă ritmul de creştere, care oferă indicaţii
asupra sănătăţii copilului.
Copiii născuţi oriunde în lume au potenţialul
de a se dezvolta în aceleaşi limite de înălţime şi
greutate, dacă au condiţii optime de viaţă încă
de la început, consideră experţii în nutriţie ai
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Diferenţele în
creşterea copilului până la vârsta de cinci ani
sunt influenţate mai mult de nutriţie, modul de
hrănire, mediu şi îngrijirea medicală, decât de
gene (ereditate) şi originea etnică.
Graficele de creştere folosite uzual au fost
realizate din informaţiile obţinute prin
măsurarea şi cântărirea a zeci de mii de copii.
S-au stabilit apoi greutatea şi înălţimea medie
pentru fiecare vârstă şi sex, rezultând o linie
curbă, anume a 50-a curbă a funcţiei de repar-
tiţie (50%, 50 procente sau percentile), ceea ce
înseamnă că - într-un număr de 100 fetiţe şi
băieţi - 50 sunt situaţi deasupra curbei (fiind
mai înalţi sau mai grei) şi 50 sub ea (mai
mărunţi sau mai slabi). Alte curbe reprezintă
valori diferite: de ex. a 10-a şi a 90-a curbă a
funcţiei de repartiţie sau percentile. Un copil a
cărui greutate este pe cea de-a 25-a curbă, va fi
mai înalt decât 25 şi mai scund decât 75 dintre
copiii de aceeaşi vârstă şi sex. Alte grafice sunt
adaptate pentru copiii născuţi prematur şi
pentru cei subponderali la naştere.
Curba creşterii în greutate la băieţi în primii 3 ani de viaţă
 COPILUL MIC

Curba creşterii în greutate la fete în primii 3 ani de viaţă

Graficul creşterii în înălţime la fete în primii trei ani
(OMS, 2006)
Legenda: 2= 95% dintre fetiţe au o înălţime mai mare sau
mai mică decât media; 3=la fel pentru 99% dintre copii.

Perimetrul toracic este egal cu cel cranian la

vârsta de un an (45-46 cm), după care creşte cu
câte un cm pe an de vârstă, până la 10 ani.
Ex la 8 ani: 46 cm + 8= 54 cm
La vârsta de 2 ani, copilul cântăreşte cam de 4
ori greutatea de la naştere şi atinge aproape
jumătatea lungimii sale ca adult. După primul an
de viaţă, ritmul de creştere în greutate încetineşte,
la 150-250g pe lună (respectiv 1,8-3 kg la băieţi şi
2-2,5 kg la fete într-un an). În al doilea an,
creşterea medie în înălţime este de 12 cm, iar – în
al treilea an – de 5-8 cm la băieţi şi 6-9 cm la fetiţe.
Graficul creşterii în înălţime la băieţi în primii trei ani de
viaţă (OMS, 2006)
Uneori trec luni de zile în care greutatea nu
Legenda: 2= 95% dintre băieţi au o înălţime mai mare sau se modifică simţitor, mai ales la copiii vioi; aceas-
mai mică decât media; 3=la fel pentru 99% dintre copii. tă „rămânere pe
loc” este norma-
Cât timp copilul creşte între limitele lă, atunci când a-
normale (între 10 şi 90 percentile sau curbe) şi ceşti copii sunt
se menţine pe aceeaşi curbă, părinţii nu trebuie sănătoşi, au pie-
să se îngrijoreze. Doar dacă, la un an, copilul se lea colorată nor-
află pe a 80-a curbă, iar la 18 luni a coborât pe a mal, privirea vie
60-a, medicul va căuta cauzele şi va stabili un şi muşchii tari,
plan de tratament. Pentru a putea aprecia, fără sunt sprinteni, ve-
tabele, creşterea medie în greutate şi înălţime la seli, au poftă de
copii între 3 şi 10 ani, se pot folosi câteva mâncare şi dorm
formule simple, dar eficiente. liniştiţi.
Pentru greutate (G): 9 kg + 2 X vârsta în ani
(Formula Herman)
Ex: G la 8 ani: 9 kg + 16 = 25 kg
Pentru înălţime (H): 80 cm + 5 X vârsta în Măsurarea înălţimii
ani (Formula Geldrich). la tocul uşii
Ex: H la 8 ani: 80 cm + 40 = 120 cm

21
COPILUL NOSTRU
La fiecare trei luni, cântăreşte şi măsoară
copilul la tocul uşii: aşează-l cu călcâiele lipite
de tocul uşii şi capul drept, cu o carte pusă
orizontal pe creştetul capului; notează locul în
care cartea atinge tocul uşii şi măsoară distanţa
până la podea. Notează data măsurătorii şi
iniţiala copilului, în locul respectiv.
Proporţiile copilului la 1 şi 3 ani
Proporţiile corpului se schimbă la această
vârstă: capul pare mai mic, gâtul se lungeşte,
şoldurile se lăţesc, cutia toracică se turteşte, se
dezvoltă arcul piciorului, iar copilul se mişcă
din ce în ce mai liber. De la un sugar îndesat şi
rotunjor, devine – la 3 ani – un copilaş slab şi
alungit. O parte din grăsime este înlocuită de
muşchi, îi scade dar nu-i dispare burtica, iar
braţele şi coapsele par mai subţiri.
Creşterea întârziată
Malnutriţia este motivul cel mai frecvent de
întârziere a creşterii şi o cauză principală de
boală şi deces în copilărie. Copilul malnutrit
poate fi subnutrit, având un deficit energetic
(de calorii) sau proteic, lipsă de vitamine,
minerale şi alte substanţe nutritive, sau are un
exces alimentar ce se manifestă prin creştere
excesivă în greutate şi – ulterior - obezitate.
Copiii subnutriţi suferă mai des şi mai grav de
boli infecţioase şi, în forme grave, prezintă o
întârziere a dezvoltării lor mintale, determinată
mai ales de sărăcie.
22
Trebuie consultat medicul pediatru, dacă:
- în al treilea an de viaţă, copilul nu creşte
suficient în greutate şi în înălţime, rămânând la
limita inferioară a normalului;
- a scăzut în greutate, chiar foarte puţin,
- sau a scăzut rapid şi nu câştigă în greutate
timp de trei – patru luni, mai ales dacă se
asociază cu oboseală sau modificări de
comportament.
Cauze posibile de întârziere în creştere:
- malnutriţia; deficitele nutritive frecvente
sunt: energetice (calorice), proteice, vitaminele
A, C, fierul şi zincul. O nutriţie insuficientă,
prelungită, asociată sau nu cu infecţii repetate,
compromite creşterea în greutate şi în înălţime,
producând nanism nutriţional; copilul este mic
de statură, fără a fi foarte slab. O creştere
înceată la această vârstă poate fi urmată de una
rapidă, mai târziu;
- bolile care împiedică dezvoltarea copi-
lului: ale aparatului digestiv (de ex. boala ce-
liacă), ale plămânilor (infecţii repetate), oaselor,
malformaţii cardiace, intoxicaţie cu plumb;
- neglijarea, abuzul, mediu impropriu
pentru dezvoltare, orfelinate;
- întârzierea constituţională de creştere; unii
copii cresc mai încet; dezvoltarea oaselor
rămâne cu 1 - 4 ani în urma celorlalţi. Se
întâlneşte la unul sau mai mulţi copii dintr-o
familie (este ereditară); întârzierea poate fi
recuperată în adolescenţă;
- întârziere de creştere intrauterină; cei mai
mulţi nou născuţi, mici pentru vârsta lor, pot
atinge mai târziu greutatea medie, deşi cei născuţi
sub 2 kg vor rămâne mai mici decât media;
- deficit de hormon de creştere hipofizar;
aceşti copiii au un ritm de creştere anormal,
sunt mici de statură, faţă „de păpuşă”, grăsuţi
la mijloc şi au zahăr scăzut în sânge
(hipoglicemie). Unii dintre ei beneficiază de
injecţii cu hormon sintetic;
- cauze necunoscute; posibile tulburări de
oxigenare la naştere.
Copilul se dezvoltă sub multiple aspecte:
fizic sau motor, verbal, intelectual, social şi
emoţional. Acestea sunt legate între ele; dacă,
de exemplu, un copil mic este ţinut mult timp
în casă, i se împiedică dezvoltarea motorie, a
cunoaşterii, a vorbirii şi cea emoţională; de
asemenea, el se împrieteneşte greu cu alţi copii
sau adulţi; dezvoltarea lui socială suferă.

Dezvoltarea motorie a copilului mic
Dezvoltarea motorie îi permite copilului mic
să fie foarte activ, mereu în mişcare. Îi este greu
să stea liniştit la masă, pe oliţă, la îmbrăcat sau
când doarme. În această perioadă, copilul învaţă
să mănânce, să stea pe oliţă singur, ceea ce îi
dezvoltă sentimentul de control şi de putere.
Dezvoltarea motorie îl ajută să-şi lărgească şi
cunoaşterea, permiţându-i să observe mai bine
ce este în jurul lui. Dezvoltarea motorie depinde
de aceea a aparatului locomotor şi mai ales de
maturizarea sistemului nervos central. De
obicei, copilul progresează motor în următoarea
ordine: merge de-a buşilea, se ridică în picioare
sprijinindu-se de ceva, urcă trepte, se sprijină
alternativ pe picioare, merge sprijinindu-se de
mobilă, merge liber dar cade deseori, aleargă,
sare, sare într-un picior, galopează, apoi poate
sări peste un obstacol.
Dezvoltarea motorie a copilului poate fi
urmărită într-un jurnal ţinut de părinţi (vezi
tabelul nr.1).
Tabel nr. 1 - Dezvoltarea motorie a
copilului mic
Vârsta apariţiei
Între 1 şi 1 1/ ani:
Se caţără de-a buşilea, fără ajutor, pe mobilă şi pe scări.
2
Merge bine singur.
Trage după sine o jucărie legată cu sfoară.
Caută peste tot
Acţionează înainte de a gândi
Coboară de-a buşilea, cu spatele, 10 trepte.
Merge 6 paşi singur, fără ajutor.
Se ridică din şezut în picioare, fără ajutor.
Urcă scările, ţinut de mână.
Se joacă singur.
Aşează 2-4 cuburi unul peste altul, când i se arată cum.
Arată cu degetul.
Mâzgăleşte pe hârtie cu creionul ţinut în pumn.
Întoarce 2-3 pagini dintr-o carte cu pagini groase.
Aşează un cub într-o cană mai mare, când i se arată.
Culege 1-2 jucării, când şi mama adună jucăriile.
Mestecă şi înghite alimente semisolide, tăiate în bucăţi mici.
Bea din cană.
Deschide gura pentru a fi spălat pe dinţi.
COPILUL MIC
Ajută la îmbrăcarea şi dezbrăcarea lui.
Îşi poate scoate căciuliţa, şosetele şi mănuşile.
Arată că are scutecul ud.
Între 1 1/2 - 2 ani:
Este plin de energie
Merge repede şi aleargă 2m.
Se balansează pe picioare şi stă pe vine.
Merge înapoi 4 trepte, fără să-şi piardă echilibrul.
Se apleacă, ridică un obiect de pe jos şi se îndreaptă,
fără să cadă.
Loveşte şi aruncă o minge, fără să cadă.
Se aşează pe un scaun mic, fără ajutor.
Stând în picioare, aruncă o minge la distanţă de un pas.
Sare pe loc de două ori.
Dacă îi arăţi cum, desenează o linie curbă.
Poate deschide clanţa cu ambele mâini.
Desface şi asamblează jucăriile.
Deşurubează capacul unui borcan, care nu este prea
strâns (Atenţie la cutiile cu medicamente!)
Clădeşte un turn cu 3-4 cuburi.
Deschide şi închide un fermoar mare, când i se arată.
Se joacă alături de alţi copii, dar nu împreună.
Se descalţă fără ajutor, când i se cere.
Foloseşte linguriţa corect.
Îşi pune uneori căciuliţa şi mănuşile, fără ajutor.
Bea singur din cană sau dintr-un pahar mic.
Treptat, poate să-şi scoată hainele care nu au nasturi.
Foloseşte oliţa, când este aşezat de către mamă.
Indică uneori că are nevoie de oliţă, fără să i se
amintească.
Arată independenţă.
Nu împarte cu alţii; „totul este al meu”.
Între 2 şi 3 ani
Foloseşte un căluţ de lemn sau un scaun, care se
balansează, timp de 3 minute, fără să cadă.
Mânuieşte obiecte mici (pahar, farfurie) fără să le scape.
Stând în picioare, aruncă o minge mică la o jumătate de
metru.
Prinde o minge mare aruncată încet pe podea.
Aleargă bine; stă într-un picior.
Este mai tot timpul ocupat.
Deschide uşile, folosind mânerul.
Urcă şi coboară scările, treaptă cu treaptă (cel puţin 5 ).
Desface o bomboană din ambalaj.
Întoarce fără ajutor paginile unei cărţi cu foi groase.
Înţelege sensul cuvintelor ca: mic, mare; în, deasupra.
23
COPILUL NOSTRU
Pune corect 3 piese diferite în găurile cu conturul
corespunzător.
Pune obiecte mici într-o cană şi apoi le aruncă.
Începe să folosească de preferinţă o anumită mână, deşi
unii băieţi fac aceasta doar către 5 ani.
Desenează un „V” cu creionul.
Clădeşte un turn din 6 cuburi.
Toarnă dintr-un vas mic într-un pahar, fără să risipească mult.
Pedalează pe o tricicletă.
Se hrăneşte singur cu linguriţa, fără să se murdărească
mult, cu excepţia lichidelor.
Înfige corect furculiţa în carne sau în cartof.
Spune când are nevoie la oliţă sau la toaletă.
Se descalţă şi se dezbracă singur.
Îşi cunoaşte numele, sexul şi vârsta.
Se joacă cu alţi copii şi aşteaptă să-i vină rândul.
Începe să-şi strângă jucăriile, când i se cere să o facă.
Cu ajutor, deschide robinetul, umple un pahar cu apă
şi închide robinetul la loc.
Face singur pipi, dar are nevoie de ajutor pentru şters
şi îmbrăcat.
Dacă i se spune, îşi pune haina în cuier.
Bea din pahar, fără să risipească.
După Schrimer G.J./Charlesworth, 1995) Amer.
Med.Ass. (1999)
Etapele descrise mai sus sunt aproximative.
Părinţii nu trebuie să se îngrijoreze când copilul
rămâne uşor în urmă, într-unul din domenii; el
îşi poate folosi energia, dezvoltându-se sub alte
aspecte. Când copilul s-a născut prematur,
dezvoltarea sa motorie va fi uşor întârziată, dar
va recupera repede, iar când va începe şcoala va
fi la fel ca ceilalţi copii. Dacă dezvoltarea copi-
lului rămâne în urmă sub aspecte multiple,
trebuie consultat medicul pediatru şi ulterior
alţi specialişti.
Mersul
Unii copii încep să meargă la 10 luni, alţii la
18 luni, în medie - la 14 luni; părinţii nu trebuie
să se îngrijoreze dacă copilul lor merge târziu în
picioare, decât dacă au existat probleme la
naştere. La început, copiii merg cu picioarele
depărtate şi cu mâinile ridicate, pentru a se
echilibra; vârfurile picioarelor pot fi îndreptate
fie în afară, fie înăuntru. Nu este nevoie de
corectare, cu excepţia cazurilor în care orien-
24
tarea picioarelor este foarte accentuată. Pe la 18
luni, copilul nu mai merge pe vârfuri, ci începe
să meargă ca un adult, apăsând de la călcâi la
vârfuri.
Copiii care explorează mai mult vor umbla
mai repede, iar copiii calmi, cărora le place să
observe, vor merge puţin mai târziu. În
perioada când copilul învaţă să umble, mersul
primează peste toate celelalte acţiuni; îi oferă
mai multă independenţă, îi lărgeşte orizontul,
dar şi primejdiile.
Când copilul începe să umble, lasă-l desculţ.
Mersul fără pantofi ajută la formarea arcului
piciorului. Pantofii sunt necesari doar pentru
protecţie împotriva frigului şi a rănirilor.
Dacă părinţii sunt îngrijoraţi de mersul
copilului, trebuie consultat pediatrul. Un mers
şchiopătat, asimetric sau legănat necesită
consultul pediatrului.
Activitatea fizică
Copiii mici nu au nevoie de un program de
exerciţii fizice, pentru că de obicei sunt
suficient de activi: mai greu este să-i domoleşti.
Părinţii trebuie să-i stimuleze, oferindu-le
condiţii nepericuloase, care să le permită
mişcare multă, variată şi posibilitatea de a
explora. Cu cât copilul se joacă mai mult în aer
liber, cu atât e mai bine pentru sănătatea,
condiţia fizică, dezvoltarea şi bucuria lui.
Lumina soarelui întăreşte imunitatea, prin
creşterea vitaminei D.
Sugestii pentru dezvoltarea activităţii fizice:
- Oferă-i copilului cât mai multe activităţi
fizice în casă şi afară, pentru a-şi dezvolta
echilibrul, flexibilitatea, îndemânarea şi
puterea.
- Lasă-l la soare 10-15 minute zilnic, cu faţa
şi mâinile descoperite.
- Oferă-i mobilă şi obiecte pe care să se
poată căţăra.
- Nu abuza de obiectele care limitează
mişcările copilului: ţarc, premergător,
scaun de copil.
- Zbenguiţi-vă împreună pe podea.
- Dă-i obiecte pe care să le tragă după el.
- Lasă-l să-şi împingă căruciorul.
- Mergi, sari, dansează, aleargă şi loveşte
mingea, împreună cu copilul.

Joacă în aer liber
- Lasă-l afară la joacă, pe topogan, în leagăn
sau pe tricicletă, să călărească un băţ sau
să se joace în nisip.
- Încurajează-l să se mişte în ritmul muzicii,
să se urce, să-mpingă şi să se caţăre.
ALIMENTAŢIA
Nutriţia stă la baza vieţii, sănătăţii şi dezvol-
tării umane de-a lungul anilor. Rolurile nutriţiei
în copilărie sunt creşterea şi dezvoltarea optimă
şi stabilirea unor obiceiuri alimentare sănătoase
pentru mai târziu.
Pe măsură ce copilul se dezvoltă, cresc
proporţional şi nevoile sale nutritive. Sunt
necesare cantităţi mai mari de alimente bogate în
proteine animale, vegetale, lactate, minerale şi
vitamine, în special în timpul perioadelor rapide
de creştere şi când învaţă să umble.
Copiii mici au nevoie de stabilirea unui
program regulat de hrană. Sunt necesare trei mese
pe zi şi două sau trei gustări hrănitoare între ele,
fără nici un alt aliment în afara lor. Cel puţin una
dintre mesele principale trebuie luată împreună
cu restul familiei. Copilul mic poate consuma cele
mai multe din alimentele oferite la masă.
Gustările nutritive cuprind fructe, lapte, biscuiţi,
brânză, iaurt, prăjituri de casă şi zarzavaturi
crude, cu excepţia morcovilor şi a ţelinei, care pot
provoca accidente prin sufocare la copiii mici.
Alimentaţia echilibrată (Vezi şi cap.
Alimentaţia la Preşcolar şi Şcolar)
O alimentaţie echilibrată trebuie să fie
variată şi să conţină alimente din fiecare grupă
COPILUL MIC
şi în proporţii corecte. Nu-ţi face însă griji în a-i
oferi o alimentaţie echilibrată la fiecare masă
sau în fiecare zi; dacă ea este echilibrată
săptămânal, este suficient. Evită pe cât posibil
dulciurile concentrate, alimentele de tip fast-
food şi semipreparate.
Piramida alimentară
Alimentele trebuie consumate în proporţii
inegale, încă din copilărie. Proporţia aceasta
este ilustrată practic în aşa numita piramidă
alimentară, exprimată – după noile concepţii
nutritive, în „porţii”.
sucuri dulci, torturi,
îngheţate, pâine albă
carne de vită, de porc, grăsimi
saturate (unt, margarină solidă)
lapte şi produse lactate
leguminoase, nuci, peste,
oua, carne de pui
fructe, vegetale,
uleiuri vegetale
cereale, pâine din
făină integrală
efort fizic
Piramida alimentară la copii
O porţie înseamnă cam o lingură de aliment
pentru un an de vârstă (exemplu: pentru un
copil de 3 ani, o porţie înseamnă 3 linguri de ali-
ment); pentru copilul mic, mărimea unei porţii
este redusă la cam un sfert din porţia adultului.
Încă de la această vârstă fragedă, alimentele
trebuie consumate în proporţie inegală. Din
unele grupe mai mult, din altele mai puţin.
Astfel s-a format ideea piramidei alimentare.
Baza alimentaţiei o formează pâinea inte-
grală, pastele făinoase, cerealele, cartofii şi
orezul. Alimentele din acest grup oferă majo-
ritatea caloriilor şi a glucidelor, vitamina B şi
fier. Cerealele integrale adaugă fibre alimentare
şi minerale, cum ar fi zinc şi magneziu. O porţie
de pâine pentru copilul între 1-3 ani înseamnă
un sfert de felie sau un sfert de cană de paste
făinoase, orez sau cereale; sunt necesare 6 porţii
pe zi.
25
COPILUL NOSTRU
Tabel nr. 2 - Grupele de alimente pentru
copil
Grupul de alimente Substanţele nutritive
Pâine şi cereale: preferabil pâine Glucide, proteine, vi-
intermediară sau neagră, paste tamine B, fier, calciu,
făinoase (din făină integrală), zinc, fibre alimentare
cereale, inclusiv orez, cartofi: 4-6
porţii pe zi
Fructe proaspete (2-4 porţii) şi Vitamine A, B, C, glu-
zarzavaturi de culori diferite (3-5 cide – inclusiv zahărul
porţii): mere, portocale, lămâi, caise, din fructe (fructoză),
căpşuni, prune, banane, morcovi, fibre alimentare, fito-
dovleac, varză, conopidă, spanac, elemente, antioxidanţi
mazăre, fasole verde, sfeclă
Lapte şi produse lactate: lapte Proteine, grăsime, cal-
integral, iaurt, brânză de vaci şi ciu, vitamine A, B şi D,
alte brânzeturi, smântână: (2-4 probiotice
porţii)
Proteine concentrate: carne de Proteine, grăsime, fier,
pasăre, vită, miel, peşte, ficat, zinc, vitamine A, B
ouă, legume uscate, 2-3 porţii (B12 în special), D
Grăsimi: uleiuri vegetale, unt Acizi graşi esenţiali,
(fără grăsimi trans/hidrogenate): vitamine A şi D
(2 porţii)
Dulciuri: zahăr, băuturi dulci Calorii „goale”, adică
alimente care nu mai
conţin alte substanţe
nutritive, în afară de
glucide
Glucidele
Glucidele complexe se găsesc mai ales în
cereale şi în cartofi. Glucidele simple, ca zahărul
şi siropul, oferă doar calorii. În schimb, pâinea
integrală conţine, pe lângă glucidele complexe,
alte peste douăzeci de substanţe nutritive
(vitamine, minerale, proteine, fitoelemente şi
fibre alimentare) care lipsesc total sau parţial
din pâinea albă. Pâinea, pastele făinoase,
cartofii şi cerealele trebuie să formeze aproape
jumătate din conţinutul caloric al dietei copi-
lului.
Fructele şi zarzavaturile
Aceste alimente au puţine calorii, dar conţin
multe vitamine, cum ar fi vitamina A şi C şi mai
puţin B, fitoelemente, antioxidanţi, calciu, fier şi
alte minerale. Se recomandă 3-5 porţii de
zarzavaturi şi 2-4 porţii de fructe pe zi. O porţie
cuprinde 2 linguri de zarzavaturi sau fructe sau
un sfert de cană de suc natural; se pot înlocui şi
între ele. Trebuie folosite fructe şi zarzavaturi de
26
culori cât mai variate (culorile curcubeului)
pentru că acestea au o compoziţie diferită, în
funcţie de culoare. Părinţii vor da un exemplu
bun, dacă vor consuma ei înşişi zarzavaturi şi
fructe. În ordinea importanţei, se consumă
fructe şi zarzavaturi crude, fierte uşor la aburi,
congelate, gătite şi - în ultimul rând - conservate.
Sucurile proaspete pregătite în casă din
mere, struguri, aguridă, corcoduşe, coacăze,
porumbele, măceşe, agrişe, cătină albă de râu,
tulpini de orz verde, frunze de măcriş şi
portocale, sunt o sursă bună de vitamina C. Cele
mai multe sucuri din comerţ, chiar şi cele numite
„naturale”, au puţine substanţe nutritive. Unele
sunt suplimentate cu vitamina C şi calciu.
Prea multe sucuri de fructe presupune un
aport insuficient de proteine şi glucide, care poate
duce la încetinirea creşterii în înălţime, poate
provoca diaree cronică, malnutriţie, dureri şi
balonare abdominală. Băute seara înainte de
culcare, sucurile de fructe favorizează apariţia
cariilor dentare, dacă nu se spală pe dinţi. Sucul,
oricât ar fi de nutritiv, nu înlocuieşte laptele.
Fibrele alimentare
Sunt partea nedigerabilă a cerealelor integra-
le, a zarzavaturilor, legumelor şi fructelor. Fibre-
le alimentare sunt necesare pentru buna funcţio-
nare a intestinelor, diluarea unor toxine şi sub-
stanţe cancerigene, scăderea colesterolului din
sânge şi prevenirea bolilor de inimă la adult. În
exces, ele scad absorbţia şi folosirea unor mine-
rale şi vitamine (calciu, fier, magneziu, zinc, vi-
tamină B12 şi acid folic), diluează alimentele
bogate în calorii, producând malnutriţie şi întâr-
zierea creşterii, exces de gaze intestinale şi du-
reri de stomac.
Cantitatea necesară de fibre alimentare, în
grame, la copil este: vârsta în ani + 5. Un copil de
2 ani are nevoie de 7 (5+2) grame de fibră pe zi.
Proteinele
În alimentaţia copiilor, proteinele au un rol
vital, fiind necesare creşterii şi dezvoltării. Car-
nea slabă, peştele, ouăle, laptele şi brânza, legu-
mele uscate şi nucile sunt principalele surse de
proteine, vitamina B, fier şi zinc; ele trebuie
consumate zilnic de copil. Alimentaţia vegetar-
ană strictă impusă de percepte religioase şi de
tradiţii etnice, nu este recomandată la copilul
mic.

Proteinele sunt formate din aminoacizi. Cele
de origine animală conţin toţi aminoacizii
necesari. Există aminoacizi neesenţiali în
alimentele de origine vegetală (pâine, cartofi,
cereale şi fasole), care se pot echilibra cu alte
surse alimentare, astfel încât o combinaţie atentă,
poate forma o alimentaţie adecvată. Pentru
copilul în creştere, însă, alimentele vegetale nu
sunt suficiente – este nevoie să se adauge
proteine de origine animală. O felie de pâine cu
brânză sau cereale cu lapte oferă copilului
proteine tot atât de bune ca o bucată de carne.
Pentru copilul mic, o porţie de proteine este
alcătuită din 30 g carne sau din 2 linguri de
fasole boabe gătită, ori dintr-o jumătate de ou.
Copiii mici preferă carnea moale, tăiată în
bucăţi mici. Atenţie: gătitul insuficient al cărnii
şi ouălor este periculos, putând duce la toxi-
infecţii alimentare. Carnea fiartă în exces devine
fibroasă şi greu de mestecat. Carnea şi peştele,
chiar slabe, conţin grăsimi, necesare copilului.
Când copilului nu-i plac ouăle, acestea pot fi
servite sub formă de budincă sau în prăjituri,
iar dacă refuză peştele, se poate înlocui cu
carnea de pui.
Laptele şi produsele lactate
Laptele şi derivatele lui oferă proteine, calciu,
vitamina D şi B2. După recomandările actuale
ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS)
(2005), copiii trebuie alăptaţi exclusiv la sân,
până la vârsta de şase luni, apoi alimentaţia va fi
diversificată treptat, continuând ca ei să sugă la
sân, până la vârsta de un an şi chiar doi. Excepţie
fac sugarii mamelor cu tuberculoză activă, cele
HIV pozitive sau alte afecţiuni grave.
Laptele este necesar pentru dezvoltarea
oaselor şi a dinţilor, funcţionarea muşchiului
inimii (miocard) şi pentru coagularea sângelui.
Acest grup alimentar este principala sursă de
calciu. Pentru nevoile zilnice de calciu, copilul
mic trebuie să consume 500 ml de lapte integral
pe zi sau echivalentul acestuia în diverse produse
lactate. Laptele trebuie să constituie doar o parte a
meselor sau gustărilor. Copiii trebuie să se
obişnuiască să vadă lapte pe masă şi să-l bea din
cană. La această vârstă, ţine mai uşor în mâini o
cană „de copil mare”, cu două mânere.
Laptele poate fi folosit la prepararea multor
alimente ca: ouă bătute, gogoşi, piure de car-
tofi, cereale sau supe.Iaurtul este un alt aliment
COPILUL MIC
excelent care conţine proteine, grăsimi, calciu şi
probiotice. Poate fi consumat şi de copii care nu
tolerează laptele. Prin conţinutul mare de acid
lactic este un bun antiseptic intestinal, inhibând
flora patogenă. Brânza este o sursă concentrată
de proteine şi calciu. Datele statistice arată însă
că românii consumă lapte şi produse lactate în
cantităţi insuficiente.
Consumul prelungit sau excesiv de lapte nu
este totuşi recomandat, deoarece înlocuieşte
alte substanţe nutritive şi întârzie dezvoltarea
normală a copilului.
Laptele de capră are cam acelaşi conţinut
caloric cu cel de vacă şi produce mai puţine
alergii; conţine mai mulţi acizi graşi esenţiali
necesari creşterii, dar mai puţin folat (acid folic),
necesar pentru formarea globulelor roşii, putând
provoca anemie, de aceea trebuie suplimentat cu
alte surse de acid folic, cum sunt cerealele
integrale, legumele uscate, carnea şi peştele.
Grăsimile bune şi acizii graşi esenţiali
Grăsimile sunt o sursă bogată de calorii
(30% din valoarea calorică zilnică), au un rol
plastic în alcătuirea celulelor, intervin în
numeroase funcţii ale organismului, inclusiv a
creierului şi dau gust plăcut mâncării.
Valoarea nutritivă a grăsimilor este diferită;
unele sunt bune, altele nu. Copilul mic, ca şi
sugarul, are nevoie de grăsimile din laptele
integral, unt, ouă şi carne. Grăsimile saturate
din seu şi untură nu sunt bune pentru copilul
în vârstă de până la trei ani.
Grăsimile bune provin în special din plante,
consumate de străbunii noştri, pe care omul
modern le-a abandonat, cu preţul unor boli grave.
Acestea sunt uleiul de porumb, floarea soarelui,
măsline, soia, rapiţă (canola) – folosit şi drept
carburant sau cel de in. De asemenea, grăsimi
bune întâlnim în seminţe, nuci, cereale integrale
(cu coajă), peşte, laptele de sân şi formula „lapte
praf adaptat“. Asemenea grăsimi au rol în
dezvoltarea copilului, în special a creierului.
Grăsimile bune sunt cele nesaturate, de origine
vegetală, şi pot fi de două feluri: mononesaturate
şi polinesaturate. Ambele feluri scad colesterolul
rău din sânge şi-l cresc pe cel bun.
Acizii graşi mononesaturaţi (grupul omega-
9), se găsesc mai mult în uleiul de rapiţă şi de
măsline, ei sunt necesari dar nu esenţiali, deoa-
rece pot fi produşi în organism.
27
COPILUL NOSTRU

Acizii graşi polinesaturaţi conţin acizi graşi

esenţiali, care nu pot fi fabricaţi în organism şi
grăsimi saturate Grăsimi polinesaturate
– omega 6

trebuie obţinuţi din alimente. Sunt două grupe Grăsimi Grăsimi polinesaturate
mononesaturate – omega 3
de acizi graşi esenţiali:
Coles- %
terol grăsimi

- omega-3: acidul alfa- linolenic, EPA (Acid

mg/lin-
trans
Grăsimile animale sunt în majoritate saturate guriţă

EicosaPentaenoic) şi DHA (Acid DocosaHexaenoic)

Unt 33 5
Seu 14 5

- omega-6: acid linoleic; se găseşte în seminţe şi

Untură 12 1

ulei de floarea soarelui, ulei de porumb şi de

Unele uleiuri vegetale sunt bogate în grăsimi mononesaturate

şofrănel, în nuci, seminţe de dovleac şi de susan.

Ulei de masline 0 0
Ulei de rapiţă 0 0

Acizii omega-3 se găsesc în seminţe şi ulei de Numeroase uleiuri vegetale sunt bogate în grăsimi polinesaturate

in, nuci, ulei de rapiţă îmbunătăţit genetic

Ţofrănel (safflower) 0 0
Ulei de floarea soarelui 0 0

(canola) presat la rece, germeni de grâu

Ulei de porumb 0 0

(înlăturaţi din nefericire prin fabricarea făinei

Ulei de seminţe de soia 0 0
Ulei de seminţe de bumbac 0 0

albe), peşte de apă rece (păstrăv, scrumbie,

sardine, somon, ton), spanac, soia, alge, precum
şi în carnea sau ouăle animalelor sau păsărilor
hrănite cu seminţe de rapiţă sau de in.
Uleiul de peşte conţine EPA şi DHA cu
efecte antiinflamatorii. Sămânţa de in are de
două ori mai mulţi acizi graşi omega-3 decât
uleiul de peşte şi este mai ieftină; se pisează în
râşniţa de cafea şi se presară, proaspătă, pe
salată sau cereale.
Acizii graşi esenţiali sunt necesari pentru
funcţia sistemului nervos, cardiovascular,
imunitar, de reproducere şi vedere. Acizii graşi
esenţiali (AGE) participă la formarea mem-
branelor celulare, nutriţia celulelor, producerea
de prostaglandine şi alte substanţe. Aceste
substanţe reglează funcţii ca tensiunea arterială,
frecvenţa inimii, coagularea sângelui, nivelul
grăsimilor din sânge, fertilitatea, răspunsul
inflamator şi imunitatea. AGE protejează inima
la adult, prin scăderea colesterolului rău (LDL) şi
creşterea celui bun (HDL). AGE sunt necesari
pentru creşterea şi dezvoltarea copiilor, în special
a creierului şi a organelor de simţ, reducerea
inflamaţiilor şi a riscului de boli cardiovasculare
şi diabet la adult.
Ambii acizi intervin în procesul de inflamaţie,
dar în sens opus: acizii omega-6 favorizează
oxidaţiile, pe când cei omega-3 au rol
antioxidant, protector. Proporţia optimă dintre
omega-6 şi omega-3 din alimentaţie este de 4/1;
în alimentaţia zilnică proporţia este de cca 25/1.
Acest dezechilibru nutritiv din alimentaţia
omului modern se pare că joacă un rol în
numeroase boli: inflamaţii cronice, ateroscleroză,
hipertensiune, diabet zaharat ş.a.
28
Comparaţia grăsimilor alimentare
Grăsimile rele
Sunt nesănătoase, deoarece cresc nivelul
colesterolului în sânge; ele sunt de două feluri:
saturate şi trans (hidrogenate).
Grăsimile saturate sunt mai ales de origine
animală şi se găsesc în carne, produse lactate
integrale (unt, lapte, brânză şi îngheţată). Ele
cresc colesterolul rău (LDL), ca şi pe cel bun
(HDL); ele trebuie limitate în alimentaţie după
vârsta de 3 ani, din cauza riscului de atero-
scleroză.
Grăsimile trans (hidrogenate sau parţial
hidrogenate) sunt obţinute prin încălzirea
uleiurilor vegetale în prezenţa hidrogenului
(hidrogenare). Cu cât au mai mult hidrogen, cu
atât sunt mai tari la temperatura camerei.
Margarina din pachet are mai multă grăsime
trans decât cea din cutie, iar aceasta din urmă
are mai multă grăsime trans, decât margarina
lichidă. Grăsimile trans se găsesc în margarine
şi în numeroase preparate alimentare gata
preparate, inclusiv cele de fast-food. Grăsimile
trans sunt mai dăunătoare chiar decât cele
saturate, deoarece cresc colesterolul rău, LDL,
şi-l scad pe cel bun, HDL. Ele favorizează
inflamaţia şi provoacă la adult boli de inimă,
hemoragie cerebrală, diabet şi alte boli cronice.
Drept avertizare, proporţia de grăsimi trans va
figura pe lista conţinutului de substanţe
nutritive din alimentele pregătite în comerţ sau
de pe conserve. Grăsimile trans au început să
fie chiar interzise în meniul restaurantelor din
unele oraşe mari din SUA.

Între unt şi margarină
În trecut, margarina era prezentată ca un
înlocuitor sănătos al untului. Deoarece însă
margarina solidă conţine cantităţi mari de
grăsimi trans, este mai nesănătoasă pentru
inimă şi artere decât untul, care are grăsimi
saturate şi colesterol. Pe cât posibil, evită
margarina solidă. Alege uleiuri vegetale sau
margarină lichidă, etichetată fără grăsimi trans
sau nehidrogenată. Dacă foloseşti totuşi
margarină moale, alege una scăzută în grăsimi
saturate.
Tabel nr. 3 - Procentajul diferitelor feluri
de grăsimi în margarină
Margarine Saturate
Mono- Poli-
Trans
nesaturate nesaturate
Din pachet; 70%
18 2 29
ulei de soia
Din cutie, moale; 67%
ulei de porumb şi
soia
16 27 44
Din cutie, moale;
48% ulei de soia
17 24 49
Lichidă; 60% ulei de
floarea soarelui, so- 18 22 54
ia şi rapiţă
Copiii au nevoie de grăsimi, inclusiv de acizi
graşi esenţiali, pentru dezvoltarea creierului, în
special omega 3, din ulei de porumb, de floarea
soarelui (4 linguriţe pe zi), de rapiţă (consumat
în amestec cu cel de floarea soarelui), din cereale
integrale, nuci, soia şi din peşte gras (scrumbie,
păstrăv, sardine, hering, ton). Uleiul de peşte
consumat în mod excesiv, deşi bogat în acizi
graşi omega-3, poate fi dăunător în doze mari,
datorită excesului de vitamine A şi D şi de
mercur (Hg), pe care le conţine. Consultă
medicul înainte de a-l folosi.
Dulciurile
La copilul mic dulciurile trebuie să furnizeze
doar o mică parte din caloriile necesare. E bine ca
acestea să fie consumate în cantităţi mici. Nu se
recomandă adăugarea de zahăr la alimentele
consumate zilnic. Prăjitura şi îngheţata sunt bune,
dar nu zilnic. Supraveghează consumul dul-
ciurilor acasă, dar acceptă-le uneori în afara ei.
Deşi copiilor le plac dulciurile, consumul de
zahăr trebuie limitat din următoarele motive:
COPILUL MIC
- obişnuieşte copilul cu o dietă nesănătoasă;
- nu are o valoare nutritivă deosebită, oferă
doar calorii „goale” ce pot fi obţinute din
alimente mai nutritive, de ex. fructe proaspete,
care au în plus vitamine, fitoelemente şi fibre
alimentare;
- este de multe ori amestecat cu alimente
sărace din punct de vedere nutriţional; ex.
grăsimi trans (hidrogenate) şi făină albă (în
prăjituri) ;
- contribuie la apariţia cariilor dentare şi
obezităţii (multe din alimentele care conţin
zahăr îngraşă, fără a fi nutritive şi fără a
micşora senzaţia de foame ).
Dulciurile conţin zaharuri simple, ca zahăr
nerafinat, fructoză, glucoză, miere, siropuri,
zaharoză (dextroză) şi sucroză. Limitarea
consumului de zahăr nu înseamnă limitarea în
23 întregime a dulciurilor. Acestea se pot consuma
sub formă de fructe proaspete, sucuri de fructe
şi prăjituri preparate în casă, dar cu puţin zahăr
11 sau, uneori, puţină ciocolată neagră.
8 Lichidele
Lichidele se servesc fără restricţii; lor li se
5 adaugă apa provenită din fructe sau vegetale
(care conţin în medie 80-95% apă). Copilul are
nevoie de lichide suplimentare când este cald
afară, dacă îi este sete, este răcit, când are febră,
infecţii respiratorii, diaree sau vărsături. Se
recomandă fierberea prealabilă a apei de la
robinet, pentru distrugerea microbilor. Prin
fierbere, nu se înlătură însă şi poluarea cu
substanţe organice. Apa provenită din fântâni
poate conţine nitraţi, insecticide şi îngrăşăminte
dăunătoare, iar folosirea filtrelor - ca metodă
preventivă - este costisitoare.
Pregăteşte sucurile în casă din fructe şi
zarzavaturi. Băuturile
îndulcite din comerţ,
chiar dacă au vitami-
ne, nu sunt recoman-
date pentru copil. Su-
curile de fructe sunt -
în realitate - apă cu
zahăr; mai hrănitor
este un măr şi un pa-
har cu apă.
Apa potoleşte setea
29
COPILUL NOSTRU
Copiii trebuie să bea zilnic o anumită
cantitate de lichide, necesară funcţionării orga-
nismului. Nevoile zilnice minime de lichide
sunt pentru copilul în greutate de:
sub 10 kg: 90 ml/ kg/zi; de ex.: sugar de 9 kg:
810 ml/zi
între 10-20 kg: 1000 ml plus 40 ml/kg/zi
pentru fiecare kg peste 10 kg;
de ex.: copil de 15 kg: 1000ml + (5 x
40ml) = 1200 ml/zi
peste 21Kg: 1500 ml + 20 ml/kg/zi pentru
fiecare kg peste 21kg;
de ex.: copil de 30 kg: 1500 ml + (20 x 9)
=1680 ml/zi
Cantitatea de lichide consumate zilnic
trebuie urmărită cu atenţie la copiii cu greaţă,
vărsături, diaree, febră sau la cei care refuză să
mănânce. Părinţii trebuie să măsoare cantitatea
de lichide consumată de copilul bolnav şi să
urmărească semnele de deshidratare.
Substanţele minerale
Sodiul - deşi important pentru funcţia orga-
nismului - nu este discutat aici, deoarece rareori
este deficitar în alimentaţia copilului; mai
frecvent este consumat în exces, ceea ce poate
contribui uneori la hipertensiunea arterială. Nu
obişnuiţi copiii să adauge sare la masă.
Calciul este necesar pentru creşterea oaselor,
a dinţilor şi are numeroase funcţii în organism.
Este obţinut mai ales din lapte şi produsele
lactate. Copilul mic trebuie să bea două căni de
lapte pe zi. Nevoile zilnice de calciu sunt greu de
acoperit în lipsa laptelui şi a produselor lactate.
O sursă de calciu ieftină şi uşor asimilabilă
(citrat de calciu) se poate obţine din coaja de ouă
fierte. După îndepărtarea pieliţei, coaja bine
spălată este pisată şi pusă într-un recipient, în
care se stoarce o lămâie sau două. Conţinutul se
lasă la macerat 3 zile, după care se amestecă în
părţi egale cu miere. Se administrează 1-3
linguriţe înainte de mese, în funcţie de vârsta
copilului. Un alt mod de pregătire constă în
coacerea cojilor pe o plită încinsă, ceea ce
permite pisarea lor fără macerare.
Fierul: La această vârstă, anemia care apare din
cauza lipsei de fier este frecventă. Copii au nevoie
de 10 mg de fier pe zi, pe care îl iau mai ales din
carne. Laptele oferă energie, proteine şi vitamina
B2, dar nu şi fier. Din acest motiv, copiii nu trebuie
să bea mai mult de 3 căni de lapte pe zi. Laptele
30
nu înlocuieşte carnea, ouăle, peştele, cerealele
integrale sau produsele îmbogăţite cu fier
Deficitul de fier influenţează sănătatea
copilului. Fierul ajută nu numai la transportul
oxigenului în sânge, dar şi în celule, care îl
folosesc pentru a produce energia. Fierul este
folosit şi pentru a forma substanţele care fac
legătura între celulele nervoase (neurotransmi-
ţători), în special între cele care reglează men-
ţinerea atenţiei, importantă pentru învăţătură.
Drept urmare, o lipsă a fierului produce nu
numai o scădere a energiei, dar influenţează şi
buna dispoziţie, durata menţinerii atenţiei,
capacitatea de a învăţa şi performanţele intelec-
tuale în general.
Fierul este doar una din nenumăratele sub-
stanţe nutritive care influenţează comporta-
mentul copilului. Copiii anemici cu deficit de
fier au o dezvoltare motorie şi intelectuală
întârziată, care se poate corecta, parţial, prin
tratament cu fier. Este important ca anemia să
fie prevenită încă din faza de sugar sau chiar
înainte de naştere. Copiii anemici absorb mai
uşor plumbul din mediul înconjurător, faţă de
cei normali; intoxicaţia cu plumb este mai
gravă la copiii anemici şi întârzie dezvoltarea
lor fizică şi mentală.
Alimente bogate în fier: ficatul, carnea roşie,
scoicile, cartoful cu coajă, spanacul, fasolea,
stafidele, mămăliga, ciocolata, prunele, ouăle etc.
Dacă nu bea suficient lapte şi nu mănâncă
destulă carne, ouă sau peşte, copilul are o dietă
dezechilibrată, fără suficiente proteine, calciu,
fier, vitamine B şi D; cei din familiile sărace sau
vegetariene, fac parte din această categorie.
Fluorul se găseşte în apa potabilă fluorinată,
ceaiul chinezesc, produsele marine (peşte de
ocean) şi produsele medicale de uz stoma-
tologic. Rolul fluorului în prevenirea cariilor şi
întărirea oaselor este controversat. Cu toate
acestea, Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi alte
organizaţii medicale internaţionale de prestigiu
continuă să recomande, însă, folosirea fluorului
pentru îngrijirea dinţilor.
Tabel nr. 4 Principalele surse alimentare
de vitamine, minerale, antioxidanţi, fitoele-
mente şi probiotice necesare copiilor
 COPILUL MIC

Substanţa Funcţia Sursa alimentară D ( calciferol) Este de fapt precur- Lumina solară, produse lactate,
nutritivă sorul unui hormon. peşte, uleiuri vegetale, ovăz,
Necesar pentru creş- lucernă, ficat
tere, mai ales a oase-
Vitamine lor şi dinţilor
solubile în apă E (tocoferol) Antioxidant, prote- Uleiuri vegetale, zarzavaturi cu
jează împotriva boli- frunze şi iarbă de mare,făină
B1 (tiamina) Îmbunătăţeşte func- Gălbenuş de ou, peşte, legume, lor de inimă, catarac- integrală, lapte
ţia creierului, circula- grâu încolţit, orez, făină de grâu tei şi cancerului
ţia, digestia, produc- integrală, fasole, carne, nuci, peş-
ţia de energie te, mazăre verde, ceapă verde, K (fitochinone) Coagularea sângelui, Zarzavaturi verzi, ovăz, făină,
spanac, ardei gras, pătrunjel, var- creşterea şi repararea soia, melasa, uleiuri vegetale
ză, cartofi, conopidă, lobodă, agri- oaselor
şe, prune uscate.
Substanţe mi-
B2 (riboflavina) Previne cataracta, sti- Lapte şi produse lactate, ficat, nerale şi
mulează procesele carne de pasăre, ouă, peşte, nuci, microelemente *
digestive şi neurotro- alune, mazăre verde, spanac, fa-
fice sole verde, lobodă, prune uscate, Calciu Esenţial pentru creş- Produse lactate, sardine, zarza-
salată verde, cartofi, andive, terea şi menţinerea vaturi verzi cu frunze, fasole,
conopidă, sfeclă roşie, varză, oaselor, dinţilor linte, soia, fructe uscate (absorţia
păstârnac, caise, dovleac, mor- calciului din spanac este scăzu-
covi, pere, vinete, cireşe, cereale tă), alune, nuci, smochine, caise,
integrale. linte, mazăre, cartofi deshidra-
taţi, varză deshidratată
B3 (niacina) Ameliorează circula- Morcovi, broccoli, legume, faină
ţia, menţine pielea să- integrală, ouă, peşte, nuci, drojdie Magneziu Intervine în toate Mere, caise, banane, lactate, zar-
nătoasă şi stimulează de bere, carne slabă de vită şi procesele biologice zavaturi verzi, soia, cereale inte-
funcţia celulelor ner- pasăre, peşte, legume din organism grale, legume,nuci, peşte
voase oceanic

Potasiu Funcţia aparatului Caise, banane, nuci, tărâţe de

B5 Vitamina antistress; Ficat, ouă, nuci, legume, făină inte- cardio-vascular şi sis- grâu, usturoi, verdeţuri, legume
(acid pantotenic) ajută rezistenţa fizică grală, drojdia de bere, carne, peşte, temului nervos; pro-
şi funcţia glandelor cereale integrale, lapte, cartofi. tejează împotriva hi-
suprarenale pertensiunii arteriale
B6 (piridoxina) Ajută funcţia siste- Morcovi, peşte, carne de pasăre,
mului nervos, car- seminţe şi nuci, ficat, făină Fierul Component al hemo- Ouă, ficat, carne, peşte, verde-
dio-vascular si imu- integrală, fasole, cartofi, banane, globinei şi mioglobi- ţuri, stafide, fasole, urzici, frunze
nitar drojdie de bere, spanac, mazăre nei (din muşchi), care de păpădie, mazăre, nuci, pâine
verde, mere, pere, conopidă, sa- transportă oxigenul integrală (de curând îmbunătă-
lată verde, roşii, fasole verde, la celule şi ţesuturi ţite cu adaos de fier şi calciu),
cireşe, afine. făină de soia, spanac, linte, ma-
zăre, caise, alune, smochine,
nuci, prune
Acid folic (folat) Hrană pentru creier; Tărâţe, zarzavaturi verzi, legume,
creşte energia, imuni- orz, făină integrală, portocale,
tatea, previne ane- fasole, mazăre, ficat Fosfor Necesar în metabo- Lapte, iaurt, seminţe de floarea
mia, protejează ini- lismul energetic, com- soarelui, ficat
ma, previne unele poziţia ADN şi ARN,
malformaţii ale siste- necesar creşterii, în
mului nervos la em- compoziţia membra-
brion/făt nelor celulare

B12 Ajută funcţia ner- Alimente de origine animală, Fluorul Formarea şi întărirea Apa potabilă tratată (controver-
(ciancobaltami voasă, previne ane- soia, lucernă, ouă, produse oaselor şi dinţilor; pre- sat)
na) mia şi bolile de inimă lactate, peşte, fructe de mare vine cariile dentare

Biotina Favorizează formarea Drojdia de bere, carne, produse Borul Întăreşte oasele, dinţii, Mere, morcovi, struguri, nuci,
de aminoacizi şi gră- lactate, peşte, soia, cereale inte- unghiile şi funcţia cre- cereale, verdeţuri
simi, creşterea părului, grale ierului
a unghiilor şi menţine
elasticitatea pielii Crom Participă la formarea Brânză, legume, cereale germi-
insulinei; ajută la scă- nate, struguri, carne, ciuperci,
derea colesterolului ulei de porumb, cartofi, peşte
Colina Rol în transmiterea Gălbenuş de ou, lactate, carne, oceanic, drojdie de bere
impulsului nervos, a soia, cereale integrale
funcţiei creierului şi
a metabolismului Cupru Creşterea oaselor, ar- Cereale, verdeţuri, fructe de ma-
ticulaţiilor, nervilor re, usturoi, viscere de animale,
şi celulelor din sânge legume, nuci, fructe uscate
C (acid ascorbic) Ajută funcţia glandei Măceşe, căpşuni, ardei, varză, ro-
suprarenale, creşte- şii, cătină, coacăze negre, pătrun-
rea şi repararea ţesu- jel, mărar, ardei gras, hrean, zar- Iod Controlează activita- Sare iodată, măsline, fructe de
tea tiroidei mare
turilor, întăreşte gin- zavaturi cu frunze, citrice, pe-
giile, producerea de pene, fragi, lobodă, spanac, cono-
hormoni, rol antioxi- pidă, gulii, salată verde, ceapă Mangan Structura oaselor, a Cereale, seminţe, ouă, nuci, fruc-
dant, rol în formarea verde, zmeură, agrişe, praz, ri- nervilor, menţinerea te uscate
colagenului dichi, cartofi, mazăre verde, napi glicemiei în limite
şi păstârnac. normale

Molibden Component al unor Fasole, cereale, verdeţuri, legu-

Vitamine solubile enzime, protejează me
în grăsimi împotriva cancerului
de esofag
A Vederea crepuscula- Ficat, gălbenuş de ou, fructe şi
(retinol, ră (semiîntuneric), zarzavaturi de culoare verde Seleniu Antioxidant, prote- Cereale, legume, peşte, ouă, fi-
carotenoizi) pielea şi imunitatea închis, oranj sau roşie (morcovi, jează împotriva can- cat, nuci, drojdie de bere, usturoi
spanac, pepene galben, dovleac, cerului şi bolilor car-
caise, gogoşari, roşii, pătrunjel, dio-vasculare
piersici, portocale, cartofi dulci,
sfeclă roşie, lobodă, ardei gras, Siliciu Dezvoltarea oaselor Mere, făină integrala, legume,
măceşe, cătină, ceapă verde, şi ţesutului conjunc- rădăcini de zarzavat.
salată verde, prune uscate) tiv

31
COPILUL NOSTRU

Vanadiu Structura oaselor şi Peşte, măsline, uleiuri vegetale, - nu au răbdare să stea la masă decât 5-10
minute, de aceea au nevoie de mese mici şi
dinţilor cereale integrale, mărar

Zinc Necesar pentru creş- Drojdie de bere, peşte, legume,

tere, funcţia imuni- carne, ouă, seminţe de dovleac, gustări hrănitoare;
tară şi de reprodu- cereale integrale - se ridică deseori de la masă, dorind să explo-
reze în jur, dar se întorc şi mănâncă în continuare;
cere

- nu au bune maniere; de aceea trebuie să li

Antioxidanţi Protejează împotriva Vitaminele A, C, E din fasole,
bolilor de inimă, u- afine, măceşe, zmeură, căpşuni,
se repete des regulile de bună purtare la masă;
(Vezi cap.
alimentaţia nor forme de cancer, mere, struguri, mure, coacăze,
cataractei şi a îmbă- fragi, nuci, cireşe, prune, porto-
- aruncă mâncarea, când s-au săturat;
şcolarului)
trânirii precoce cale, roşii, morcovi, ceapă, ustu-
roi, varză, conopidă, spanac, ma-
zăre, linte, soia, cartofi, ouă, peşte,
ceai chinezesc, ciocolată neagră - fac doar ce vor ei şi nu înţeleg totdeauna
ce li se spune;
- imită părinţii şi fraţii;
Fitoelemente Previn unele cance- Fructe şi zarzavaturi intens
re, osteoporoza, scad colorate: ţelină, cireşe, roşii, pe-
- ajută, pe măsura puterilor lor, la pregă-
(Vezi cap.
alimentaţia colesterolul, întăresc pene roşu, dovleci, varză, ardei
imunitatea şi gră- roşi, arpagic, ceapă, usturoi, praz,
tirea, aşezarea şi strângerea mesei.
preşcolarului)
besc vindecarea cereale integrale, citrice, brocoli,
ulei vegetal, ceai negru şi verde,
ciocolată neagră (nu cea cu lapte).
Probiotice Componente micro- Iaurt cu bacterii probiotice vii, de
biene din alimente ex. Bifidus Essensis
Pregătirea alimentelor pentru copilul mic
bune pentru sănătate
Copilul trebuie să aibă o dietă alimentară,
echilibrată, care să conţină suficiente cantităţi de
* Sodiul, un element important în organism, nu este glucide, proteine, grăsimi, vitamine, fitoelemente
menţionat deoarece este foarte răspândit şi chiar folosit în
şi minerale. El are nevoie de ele şi le va folosi pe
exces în bucătăria românească.
toate, atât timp cât pe masă sunt alimente variate
şi apetisante. O dietă sănătoasă trebuie să fie
Ce sunt probioticele
variată, atât pentru copil, cât şi pentru adult;
Sunt microorganisme vii, asociate alimente- aceasta nu necesită calcule speciale, deoarece se
lor, care contribuie la echilibrarea florei intestina- va echilibra singură de la o zi la alta sau de la o
le, la întărirea sistemului imun, a metabolismului săptămână la alta. Dacă copilul mănâncă puţină
(arderilor din organism) şi a organismului în carne, peşte, ouă, lapte, iaurt, brânză, nuci sau
general. Se găsesc în iaurtul bogat în bacterii fasole, va avea destule proteine de calitate. Dacă
prietenoase, vii, de ex.: B. Bifidus, L. Acido-
acestora li se adaugă fructe şi zarzavaturi, va avea
philus, L. Bulgaricus, S. Thermophilus.
suficientă vitamină C şi fibre alimentare.
Comportamentul copiilor mici la masă Alimentaţia sănătoasă a copilului trebuie să-i
furnizeze suficiente calorii pentru buna funcţio-
- vor să mănânce singuri, ceea ce le dă nare a organismului, a activităţii motorii şi un
senzaţia de siguranţă şi independenţă; surplus de calorii pentru creştere şi dezvoltare.
- iau mâncarea cu degetele; Caloriile (în realitate, kilocalorii) sunt o
- le plac alimentele calde, nu cele fierbinţi măsură a energiei totale pe care corpul o
sau reci;
primeşte din alimente. Nevoile calorice diferă
- încep să roadă şi să mestece, mai ales după
de la un copil la altul, chiar dintre cei de aceeaşi
ieşirea măselelor şi preferă alimente crocante
(coaja de pâine, biscuiţi, cartofi prăjiţi, nuci); vârstă, greutate şi fază de creştere. Alimentaţia
- pe la 3 ani, învaţă să folosească furculiţa; sănătoasă permite o creştere rapidă şi armo-
se descurcă tot mai bine, când e lăsat să nioasă a copilului şi, ulterior, scade riscul de
mănânce singur; obezitate, boli cronice, cum ar fi cele de inimă şi
- pot ţine în mână o cană; beau mai uşor dintr- unele forme de cancer.
o cană cu capac, decât dintr-una neacoperită; Alimentele trebuie pasate sau tăiate mărunt.
- refuză unele alimente şi arată preferinţe Alimentele prăjite sunt prea grase; se reco-
pentru altele; mandă fierberea lor, sau prepararea pe grătar.
- se joacă des cu mâncarea şi murdăresc în Condimentele şi usturoiul din abundenţă pot fi
jurul lor; evitate sau înlocuite cu iaurt.
- le plac obiceiurile legate de masă: de ex- Între 1-3 ani, copiii au nevoi variate, între
emplu mulţumitul pentru urarea „poftă bună!”; 900-1800 de calorii pe zi; în medie, 1200-1400 de
- ciugulesc, nu mănâncă; preferă gustările calorii pe zi. Cantitatea de alimente necesară
în locul meselor principale; copilului pentru a se dezvolta depinde de
32

greutatea, nivelul de activitate şi viteza sa de
creştere. Mâncarea puţină, săracă în calorii,
poate compromite grav dezvoltarea fizică şi
intelectuală. Excesul îndelungat de calorii duce
la îngrăşarea copilului şi la obiceiul de a se
hrăni nesănătos pentru tot restul vieţii.
Nu este nevoie ca părinţii să calculeze calorii, ci
doar să urmărească greutatea copilului la intervale
variabile de timp. Dacă copilul arată bine, dacă
este energic şi creşte bine, el îşi stabileşte singur
cantitatea de alimente de care are nevoie.
Copilul are nevoie proporţional de mai
multe proteine (1,2g/kg corp) şi calorii (100
cal/kg corp), decât adultul, deoarece continuă
să crească. În perioadele de creştere rapidă,
copilul este mai mâncăcios decât de obicei şi
are nevoie de calorii în plus, necesare creşterii.
Oferă-i copilului alimente cât mai nutritive,
de exemplu pâine integrală sau fructe proaspete,
în loc de pâine albă sau sucuri artificiale. Nu
numai numărul de calorii contează, ci şi calitatea
acestora, astfel caloriile furnizate de fructele
proaspete sunt mult mai valoroase, decât cele
furnizate de ciocolată, iar cele din lapte, mai
valoroase decât cele din băuturile artificiale.
Sugestii:
- Pregăteşte mâncăruri relativ simple, dar
hrănitoare, dense nutritiv şi variate.
- Lasă copilul să decidă cât de mult
mănâncă şi când s-a săturat.
- Oferă-i porţii mici, pe măsura stomacului.
- Nu-l forţa să mănânce.
- Lasă-l să mănânce singur, cum vrea: cu
degetele, cu mâna (spălată) sau cu lin-
guriţa, chiar dacă eşti o mamă căreia îi
place să controleze totul.
Lăsată să mănânce
singură
- Alimentele
proaspete sunt
mai bune decât
cele procesate,
iar cele fără
pesticide sunt
mai sănătoase.
- Respectă-i pre-
ferinţele alimen-
tare.
COPILUL MIC
- Nu-l ruga şi nu-l certa, dacă nu termină ce
i s-a dat de mâncare sau murdăreşte în jur;
nu-l disciplina la masă, dar aminteşte-i
din când în când că mâncarea se duce la
gură, nu se aruncă pe jos.
- Nu comenta despre cât de puţin sau cât de
mult mănâncă.
- Nu folosi hrana drept recompensă sau
pedeapsă; a mânca este o necesitate vitală.
- Stabileşte un program pentru mese şi
gustări, fie el şi relativ.
- Nu-i da să mănânce între mese, chiar dacă
la masa precedentă a rămas „nemâncat”.
- Oferă-i lapte la fiecare masă şi gustare.
- Dă-i să mănânce doar când este aşezat la
masă şi supraveghează-l.
- Nu-l lăsa să umble sau să adoarmă cu
biberonul în gură: laptele sau sucul favo-
rizează apariţia cariilor dentare, deoarece
conţin zahăr.
- Oferă-te să-l ajuţi, fără a insista.
- Nu-l ţine la masă mai mult de 20 de minute,
dar nici nu-l grăbi să termine masa.
- Menţine o atmosferă relaxată şi plăcută la
masă, fără a-l ademeni cu poveşti sau
jocuri.
- Închide televizorul şi încurajează discuţi-
ile la masă.
- Luaţi masa împreună, cel puţin o dată pe
zi, sau ori de câte ori este posibil.
- Discută la masă subiecte pozitive: fapte
bune, purtare lăudabilă ş.a.
- Evită alimentele foarte sărate (murături,
peşte sărat), afumate, condimentate, grase,
rântaşurile. Copilul mic are simţul gustu-
lui mai dezvoltat decât al părinţilor.
- Dă-i foarte puţine dulciuri şi deserturi,
care i-ar tăia pofta de mâncare.
- Nu-i da niciodată alcool sau cafea, chiar
dacă „pofteşte”.
- Dacă refuză un aliment; oferă-i-l a doua
zi, pregătit altfel (de exemplu combinat cu
iaurt); e nevoie să îi oferi alimentul de 5-10
ori, până se obişnuieşte cu el; prezintă
totuşi alimentele într-o formă atractivă.
Când refuză mâncarea, dar creşte normal
în greutate şi înălţime şi este energetic, nu
e motiv să te îngrijorezi.
- Dacă observi că nu mănâncă suficient,
notează ce consumă timp de o săptămână;
vei fi surprinsă să constaţi că mănâncă
33
COPILUL NOSTRU
mai mult decât credeai. Dacă refuză
categoric mâncarea, verifică dacă nu bea
prea multe lichide (peste 1/2 litru) şi
creează o atmosferă mai plăcută la masă.
Pentru siguranţă consultă medicul sau
dieteticiana; aceştia îţi pot recomanda
cum să completezi vitaminele prin alte
alimente sau suplimente.
Tabel nr. 5 - Schiţă de meniu pentru
copilul mic (1-3 ani)
Numărul şi
volumul
4-5 mese a câte 200-300 g
meselor
Masa de Lapte integral cu pâine intermediară sau
dimineaţă neagră, eventual prăjită, pesmet de casă;
cereale îmbogătiţe cu fier şi vitamine;
pâine cu unt, brânză, caşcaval sau gem ;
sandvici cu roşii, conopidă, varză
Masa de prânz Piure de legume cu carne, ou sau peşte;
unt, ulei în piure; iaurt sau brânză;
fructe piure, proaspete sau morcovi
fierţi. Supă de pasăre cu carne şi tăiţei;
pilaf de orez; macaroane cu brânză;
spanac cu ouă ochiuri; mămăligă cu unt,
brânză şi ou. Prăjituri din aluat de casă;
budincă de griş; orez cu lapte
Masa de seară Supă de legume, mămăligă cu brânză de
vaci cu sau fără smântână; clătite cu
brânză de vaci; lapte cu pâine şi unt;
budincă; papanaşi; piure de fructe; piure
de cartofi cu unt sau smântână; cartofi
prăjiţi în ulei
Gustările Lapte cu pâine sau biscuiţi; prăjituri de
(dimineaţa şi casă cu gem, fără cremă; iaurt cu pâine
după amiaza) sau biscuiţi; pâine cu brânză şi fructe;
brânză de vaci sau iaurt cu fructe,
morcovi aburiţi; pită, covrigi sau biscuiţi
din făină integrală cu brânză şi roşii sau
salată verde; piure sau suc de fructe
pregătite în casă; iaurt cu banane, cartofi
copţi sau fierţi în coajă cu smântână.
Dieta vegetariană la copii
Regimul alimentar strict vegetarian la
copilul mic, care exclude toate produsele
animale, inclusiv laptele, este dăunător, fiind
sărac în proteine, calorii, calciu, fier, uneori
seleniu, zinc, iod, vitamine A, D, B12 şi acizii
graşi omega 3 - toate necesare pentru creştere şi
dezvoltare. Laptele de soia nu înlocuieşte
complet laptele de sân, iar fără lapte, copilul nu
34
primeşte suficient calciu. Soia nu poate înlocui
în totalitate carnea; în plus, soia conţine
fitoestrogeni al căror efect hormonal nu este
îndeajuns cunoscut la copii.
Regimul vegetarian la care se adaugă
produsele lactate şi ouăle poate fi suficient
pentru copilul în creştere, deşi proteinele de
calitate superioară din carne sunt foarte
necesare pentru dezvoltarea optimă.
Sugarii ale căror mame sunt vegetariene
stricte, au un nivel foarte scăzut de vitamina B12
şi acizi graşi esenţiali, substanţe foarte importante
pentru dezvoltarea
vederii, a creierului
şi pentru creştere.
Specialiştii nutriţi-
onişti recomandă
evitarea dietei ve-
getariene în primii
ani de viaţă, iar –
ulterior - doar cu o
cunoaştere corectă
a proteinelor din
alimente.
Alimente lacto-
ovo- vegetariene
Alte recomandări pentru părinţii vegeta-
rieni: oferă-i o mare varietate de fasole, mazăre
şi linte, cereale integrale, seminţe, nuci şi
zarzavaturi bogate în proteine; de asemenea
produse lactate şi ouă zilnic. Include cel puţin o
sursă de proteine la fiecare masă a copilului.
Suplimentarea cu vitamine
Deşi neacceptată de unii medici, este totuşi
utilă pentru a compensa lipsurile produse de
dezechilibrele alimentare şi de dificultăţile de a
mânca ale copilului mic. Desigur, nici un
supliment de vitamine nu poate înlocui o dietă
echilibrată. Probabil, sunt zeci, chiar sute de
substanţe nutritive naturale în alimente, care
nu au fost încă descoperite; o portocală conţine
cam 150 de substanţe nutritive (antioxidanţi şi
fitoelemente), pe lângă vitaminele cunoscute.
Substanţele nutritive acţionează cel mai bine în
forma lor naturală, nu în picături sau tablete.

Suplimentarea cu vitamine şi minerale este
doar o asigurare contra deficitelor alimentare
posibile. Dozele zilnice trebuie să fie adaptate
vârstei copilului. Citeşte cu grijă etichetele,
deoarece prea multe vitamine sau minerale pot
fi la fel de dăunătoare, ca şi lipsa lor din
organism; de exemplu: vitaminele A şi D pot fi
toxice, când se iau mult timp, în cantităţi mai
mari decât cele indicate. Cere avizul medicului
când îi dai copilului untură de peşte, deoarece
aceasta poate conţine cantităţi prea mari, chiar
toxice, de vitamina A. Poţi folosi picături cu
vitamine, până îi cresc oasele, după care i le
poţi da sub formă de drajeuri care se sug.
Păstrează cutia cu vitamine într-un loc unde nu
poate ajunge copilul şi nu le numi bomboane,
deoarece l-ar putea tenta; înghiţirea unei doze
mari de vitamine poate duce la accidente.
Igiena alimentaţiei
Multe cazuri de toxiinfecţie alimentară pot
fi prevenite prin spălarea corectă a mâinilor,
manipularea, prepararea şi păstrarea igienică a
alimentelor.
Sugestii:
- Curăţă şi dezinfectează suprafeţele din
bucătărie cu apă caldă şi săpun, apoi cu o
soluţie diluată de apă, cu o lingură de
detergent la 3 căni cu apă. Curăţirea cu bi-
carbonat şi oţet nu este suficient de eficace.
- Lasă suprafeţele curăţate să se usuce la aer.
Spală şi dezinfectează tocătoarele şi mixe-
rele, imediat după folosire. Tocătoarele de
plastic sunt preferabile celor de lemn;
- Acordă o grijă deosebită mânuirii alimen-
telor, spălării mâinilor, ori de câte ori este
nevoie şi mai ales înainte de prelucrarea
alimentelor, dar şi după ce ai atins carnea
crudă, peşte sau ouă crude;
- Foloseşte pe cât posibil alimente proas-
pete, neprelucrate industrial, deoarece
substanţele chimice adăugate pot dăuna
copilului;
- Dezgheaţă carnea ţinând-o în frigider şi
nu la temperatura camerei;
- Pune bandaj, dacă te-ai tăiat la mână;
- Schimbă des şi menţine uscaţi bureţii şi
prosoapele de bucătărie.
- Nu lăsa carnea sau ouăle crude să vină în
contact cu alte alimente.
COPILUL MIC
- Asigură-te că produsele lactate au fost
pasteurizate. Fierbe laptele, chiar dacă a
fost pasteurizat.
- Fructele proaspete trebuiesc spălate şi
frecate în apă sub jet, nu doar limpezite;
fructele cu coaja groasă se spală, înainte
de a le tăia;
- Păstrează mâncarea fiartă fierbinte, iar
mâncarea rece, răcită. Nu o menţine
îndelungat la temperatura camerei;
- Pune resturile prompt în frigider şi nu
consuma alimentele nesigure. Un aliment
contaminat poate avea aspect normal.
- Găteşte complet carnea de vită, de pasăre,
peştele şi ouăle; nu servi ouă moi, din
pricina riscului de salmoneloză.
- Nu mâncaţi la restaurant, dacă nu eşti
sigură că respectă condiţiile de igienă.
Aditivii alimentari
Sunt substanţe artificiale, adăugate
intenţionat la alimente pe parcursul preparării,
cu rol de îndulcitori, coloranţi, acidifianţi,
aromantizanţi, emulsificatori, conservanţi, pro-
pulsori şi antioxidanţi. Sunt marcate uneori pe
ambalaj cu litera E, urmată de trei cifre; de ex. E
330 (acid citric), E 250 (nitriţi din mezeluri). Se
găsesc în conserve, băuturi răcoritoare, dulciuri,
margarină, sosuri de salată. Consumaţi în can-
titate mică, nu sunt dăunători. La copii, gravide
sau în cantităţi mari, pot provoca însă tulburări
alergice, digestive, cardio-vasculare, degenera-
tive, hematologice, endocrine, nervoase, de
metabolism, migrene, slăbirea sistemului imuni-
tar, tumori şi chiar cancer. Mulţi aditivi ali-
mentari, dacă nu sunt nocivi, sunt inutili, ca cei
din dulciurile cu trecere la copii: prăjituri,
îngheţată, bomboane, gumă de mestecat. Con-
sultă lista ingredientelor de pe pachetele
alimentare, pentru a le remarca pe cele men-
ţionate drept dăunătoare pentru sănătate.
Îngrăşămintele artificiale şi pesticidele
Sunt folosite deoarece distrug dăunătorii şi
favorizează creşterea plantelor, de ex. metil-
parathion. Din solurile contaminate, aceste
produse ajung în alimente. Rezidurile lor din
alimente pot fi toxice mai ales la gravide, copii
şi chiar şi la unii adulţi. Toxicitatea lor nu pare
35
COPILUL NOSTRU
totuşi a fi mai mare decât beneficiile de a
consuma fructe şi zarzavaturi proaspete.
Sugestii:
- Dă-i copilului alimente pregătite în casă,
cât mai puţin procesate;
- Evită, pe cât posibil, dulciurile şi băuturile
artificiale;
- Spală minuţios fructele şi legumele pentru
a îndepărta o parte din substanţele cu care
au fost stropite, de ex. etilena;
- Curăţă coaja fructelor şi a legumelor
oferite copilului mic; îndepărtează
frunzele exterioare ale salatei, verzei.
- Consumă fructe autohtone, chiar dacă
sunt mai puţin arătoase; evită pe cele
frumoase, mari, de import;
- Evită fructele cu risc mare, de provenienţă
nesigură, ce nu pot fi curăţate de coajă, de
ex. căpşuni;
- Când e posibil, oferă-i copilului alimente
organice.
Riscul sufocării copilului mic în
timpul mesei
Copiii mici sunt expuşi de multe ori riscului
sufocării cu alimente, deoarece puterea lor de
mestecare şi de înghiţire este încă insuficient
dezvoltată. Ei au tendinţa să soarbă, să înghită
mult şi să mănânce repede. Pentru a micşora
riscul de sufocare, evită următoarele alimente:
- nuci, alune şi seminţe de floarea soarelui
sau dovleac, dacă nu sunt măcinate;
- bomboane tari, caramele, gumă de
mestecat; bucăţi mari de carne sau cartofi;
- boabe de cereale, de mazăre sau de fasole;
- fructe cu seminţe şi sâmburi: struguri,
pepene, vişine şi cireşe, dacă nu s-au scos
sâmburii, seminţele şi coaja;
- zarzavaturi tari, nefierte, în bucăţi mari,
de ex.: morcovi, ţelină, ardei graşi;
- floricele.
Obişnuieşte copilul să stea pe scaun când
mănâncă, să nu vorbească sau să râdă cu gura
plină. Evident, aceste reguli sunt mai uşor de
urmat, dacă toţi membrii familiei le respectă.
ÎNGRIJIREA ZILNICĂ
La doi ani, copiii încep să fie conştienţi de
corpul lor; este perioada în care încep să se
36
îngrijească singuri. Deşi nu se pot îngriji, totuşi,
singuri, nu suportă să fie ajutaţi. Părinţii
trebuie să-i facă să creadă că totul este un joc la
care participă şi ei, de la suflatul nasului, până
la ştersul la fund.
Curăţenia
Copiii mici trebuie lăsaţi să se murdărească,
atunci când se joacă. Dacă îi cerţi pentru că s-au
murdărit, le scazi dorinţa de a căuta şi a
cunoaşte. Atât timp
cât copilul este men-
ţinut destul de curat
pentru sănătatea şi
confortul său, nu are
importanţă cum arată.
Un copil ţinut în casă
şi curat tot timpul este
un copil care nu a
explorat îndeajuns lu-
mea din jurul lui, deci
nu a fost stimulat
destul.
Joacă în băltoacă
Concentrează-ţi atenţia asupra igienei de
bază: spălarea frecventă a mâinilor, ziua şi o
baie seara. Cu cât învaţă mai devreme regulile
simple de igienă, cu atât mai bine. Pe la un an şi
jumătate, poate învăţa să se spele singur pe
mâini. Cel mai bun mod de a învăţa copilul este
prin exemplu. Pune-l să te spele pe mâini, aşa
cum l-ai spălat tu pe el. Vedeţi apoi ale cui
mâini sunt mai curate! La 3 ani, copilul se poate
spăla singur la chiuvetă, dacă se urcă pe un
scaun.
Spălatul mâinilor
Învaţă-l să se spele pe mâini de fiecare dată
după ce foloseşte oliţa; de asemenea, înainte,
după masă şi după ce s-a jucat cu animale.
Spălatul corect al mâinilor este piatra de te-
melie a igienei personale; ajută nu numai la
eliminarea murdăriei, dar previne şi răspân-
direa germenilor infecţioşi.

Spălarea mâinilor cu
ajutorul mamei
Spălarea mâinilor poate fi asociată cu un
cântec sau o poezie cu patru versuri, care să
dureze minim 20 de secunde. De ex.:
Mânuţele le spălăm ( copilul îşi freacă palmele)
Ca să nu le supărăm ( îşi freacă dosul mâinilor)
Să-avem un copil curat (îşi freacă unghiile)
Ca un ursuleţ vărgat. (se spală între degete).
O dată pe săptămână, taie-i scurt unghiile
copilului; se taie mai uşor după baie, cu unghiera.
Baia de seară
Este necesară zilnic, într-o atmosferă
relaxată, de joacă, fără constrângere. Pune-i
copilului jucării în cadă. Copilul poate fi lăsat
să se joace singur în apă, dar părintele trebuie
să fie alături. Învaţă-l să nu stea în picioare în
apă. Aşează pe fundul căzii un prosop sau o
foaie de cauciuc, ca să nu alunece. Chiar dacă
apa nu este adâncă, nesupravegheat, copilul se
poate îneca, dacă alunecă în cadă.
Părinţii trebuie să cunoască metodele de
reanimare la copii.
Pielea copiilor mici este predispusă la
uscare, deoarece glandele sebacee, care ung şi
protejează pielea, nu se dezvoltă până la
pubertate.
Pentru a-i menţine pielea umedă:
• Evită supraîncălzirea camerei.
• Spală-l cu apă călduţă; apa fierbinte usucă
pielea (la temperaturi de 65-700C se poate
opări).
COPILUL MIC
• Foloseşte un săpun gras, neiritant şi
neparfumat, mai ales în zonele murdare, la
fund şi organele genitale; nu-l săpuni excesiv.
• Evită săpunul antibacterian.
• Nu-i freca pielea cu prosopul.
• Dă-i să bea suficiente lichide şi nu-l
îmbrăca prea gros pe vreme caldă.
Părul scurt se spală şi se îngrijeşte mai uşor,
iar apoi creşte mai gros şi sănătos.
Baia de seară
Baia împreună cu un părinte, frate sau
prieten, îl amuză. Dacă îi este teamă de apa din
cadă, poate accepta folosirea duşului. Cerce-
tează-i pielea după baie, cel puţin o dată pe
lună; observă orice modificare a aluniţelor sau
a semnelor din naştere, ori apariţia unor pete
noi. Anunţă medicul dacă acestea cresc, în loc
să se micşoreze, sau sunt pruringinoase (pro-
duc mâncărime), zemuiesc, sângerează, au
cruste, se cojesc, sunt sensibile la atingere, sau
dacă o rană nu se vindecă în cel mult două
săptămâni.
Toaleta genitală la băieţel: decalotează
glandul şi curăţă-l de secreţii, apoi trage înapoi
pielea prepuţului, pentru a nu ştrangula
glandul.
Igiena la fetiţe
Redu la minim băile prelungite cu apă şi
săpun sau cu spumă, pentru a evita vaginita.
Învaţă fetiţa să se şteargă din faţă spre spate,
pentru a evita transferul bacteriilor de la anus
la zona vaginală, unde pot produce infecţie.
37
COPILUL NOSTRU
Ştergerea corectă şi incorectă la fund
Arată-i cum să se şteargă uşor, fără a se freca.
Frecarea poate irita pielea sensibilă şi poate
favoriza infecţia. La 2-3 ani nu are braţele destul
de lungi ca să o facă dintr-o mişcare, aşa că
învaţ-o să se şteargă mai întâi în faţă, să arunce
hârtia şi cu altă hârtie să se şteargă în spate.
Îmbrăcatul
Pentru a-l îmbrăca uşor, e bine să-l faci să
coopereze. Pe la 2 ani, copilul trebuie să
înceapă să se îmbrace şi
să se dezbrace, mai
întâi cu ajutor, apoi
singur. Ajută copilul să
se dezbrace, desche-
indu-i hainele, ca să le
scoată uşor. Fii răbdă-
toare şi laudă-i efortul.
Mă îmbrac singură!
Tot la această vârstă, copilul trebuie învăţat
să-şi şteargă nasul şi să se pieptene singur.
Vorbeşte-i şi explică-i copilului: „Dă-i piciorul
mamei, să punem pantoful“ etc.
Îmbrăcămintea
Hainele trebuie să fie uşoare, moi, să nu-i
împiedice mişcările şi să fie uşor de îmbrăcat şi
dezbrăcat. Trebuie să ţină copilul cald şi uscat
şi să protejeze pielea. Pantalonii lungi şi salo-
38
peta sunt bune pentru ambele sexe. După ce
copilul învaţă să stea la oliţă, va avea nevoie de
pantaloni cu elastic; cei cu fermoar sunt greu de
descheiat şi îşi poate răni micul penis. Când
este frig, acoperă-i capul şi urechile şi îmbracă-
l cu mai multe straturi de haine subţiri, în locul
unui pulover prea gros.
Pantofii
Sunt necesari când copilul începe să meargă
afară. În casă poate merge în picioarele goale,
dacă nu e prea frig, pentru a se echilibra mai
uşor. Încălţat doar în ciorapi, poate aluneca pe
podea. Ciorapii şi pantofii nu trebuie să fie prea
strâmţi, deoarece pot deforma degetele. Nu sunt
necesari pantofi din piele pe vreme caldă; cei din
pânză sau sandalele sunt de preferat. Copiii cu
piciorul plat pot purta o talonetă în pantofi,
pentru a corecta defectul bolţii plantare.
Cei mai buni pantofi pentru copii sunt cei
care imită forma piciorului gol; trebuie să fie
flexibili, plaţi, să nu strângă, mai lungi cu un
cm. înaintea degetului mare, să fie dintr-un
material care permite transpiraţia piciorului şi
să nu fie scumpi; la copiii activi, pantoful
trebuie să absoarbă şocul printr-un branţ gros.
Când un picior este mai scurt sau deformat,
poate fi necesară încălţămintea specială, pentru
a disitribui greutatea pe toată talpa.
Îngrijirea dinţilor
Începe cu apariţia primilor dinţi.
La vârsta de un an, copilul are - în medie - 8
dinţi. În prima jumătate a celui de al doilea an,
apar primii molari, iar în a doua jumătate apar
caninii, a doua pereche de molari. Ordinea
apariţiei dinţilor nu este însă absolută. În general,
la vârsta de trei ani, toţi cei 20 de dinţi de lapte au
apărut şi pot fi număraţi. Acum se formează
ocluzia (felul cum se potrivesc dinţii în gură). Sub
gingii, continuă mine-
ralizarea dinţilor per-
manenţi.
Dentiţia la vârsta de 3 ani

Când le ies dinţii, unii copii au dureri,
salivează abundent şi muşcă; uneori, copiii
devin mai iritabili şi le scade pofta de mâncare.
Dinţii care supără mai mult sunt primii molari,
care apar între 12-15 luni şi a doua pereche de
molari. Suferinţa legată de ieşirea dinţilor
durează doar câteva zile şi, pentru a o alina,
părinţii pot să-i dea copilului să muşte ceva rece
sau să-i frece gingia cu degetul. Erupţia dinţilor
nu provoacă, însă, febră sau alte tulburări mai
grave. Durerea din timpul ieşirii dinţilor poate
avea altă cauză, una dintre ele ar putea fi
infecţia urechii; trebuie consultat medicul.
Nutriţia corectă contribuie la sănătatea
copilului şi poate asigura dezvoltarea unor dinţi
sănătoşi, rezistenţi. Alimentele dulci produc în
gură acizi, care dizolvă calciul din smalţul dinţilor,
iar dintele devine astfel vulnerabil la carii.
Riscul formării cariilor creşte cu cât copilul
mănâncă mai des şi cu cât resturile alimentare
rămân mai mult timp pe dinţi. Bacteriile din
gură descompun dulciurile şi formează acizi,
care atacă dintele şi produc carii. Ele devin
active la jumătate de oră după orice masă sau
gustare. De aceea, frecvenţa meselor
influenţează şi contribuie la formarea cariilor şi
apoi la căderea dinţilor. Biscuiţii şi cartofii
prăjiţi rămân în gură timp îndelungat. O bucată
de ciocolată este mai puţin dăunătoare pentru
dinţi, decât o acadea pe care copilul o suge,
toată, în mai multe ore.
Reguli de îngrijire a dinţilor:
- spală-l pe dinţi de două ori pe zi cu pastă;
după vârsta de doi ani, foloseşte pasta cu fluor
şi încearcă să-l înveţi să nu o înghită;
Obişnuinţa folosirii periuţei de dinţi
COPILUL MIC
- opreşte-i folosirea suzetei;
- consultă regulat un dentist, care-i poate
pune un strat izolator pe suprafeţele de
mestecare ale dinţilor.
Explică-i copilului rolul îngrijirii dinţilor şi
continuă periatul cel puţin de două ori pe zi,
după masa de dimineaţă şi după cea de seară.
Ajută-l să-şi ţină singur periuţa şi arată-i cum
să se spele corect. Foloseşte o periuţă mică, cu
păr de nailon moale şi o pastă de dinţi cu fluor.
Foloseşte puţină pastă la un periaj, cât un bob
de mazăre. Consultă dentistul pentru copii, cel
puţin o dată pe an. Un copil bine îngrijit ar
trebui să nu aibă nici o carie.
Guma de mestecat
La copilul mic nu se recomandă folosirea
gumei de mestecat din cauza riscului de
sufocare. Ea nu curăţă dinţii; doar periuţa şi aţa
dentară o fac. Totuşi, la copilul mai mare, guma
fără zahăr poate avea un efect bun, prin
stimularea secreţiei de salivă, care ajută la
curăţarea particulelor alimentare de pe dinţi. În
plus, saliva neutralizează acizii produşi de
bacterii şi aduce substanţe minerale, inclusiv
fluor, pe suprafaţa dintelui. Se evită astfel
pierderea mineralelor din dinte şi chiar se pot
vindeca unele carii incipiente.
Cariile dentare ( vezi şi partea a 2-a).
Cariile dentare sunt contagioase. Între 19 si
28 de luni, copiii sunt mai vulnerabili la un
microb (Streptococcus mutans), pe care îl pot
lua de la părinţi, prin folosirea aceleiaşi linguri,
prin sărutul pe gură sau dacă părinţii iau în
gură suzeta copilului. Părinţii trebuie să evite
asemenea obiceiuri, să-şi trateze propriile carii
şi să-şi cureţe dinţii cu periuţa şi aţa dentară.
Sugestii:
- Nu lăsa copilul mic să adoarmă cu
biberonul în gură, deoarece există peri-
colul apariţiei cariei de biberon.
- Caria de biberon a dinţilor frontali
superiori, progresează rapid şi este greu
de tratat. Este cauzată de suplimentarea
cu zahăr.
- Dă-i fructe la sfârşitul mesei; dulciurile
între mese măresc perioada în care dinţii
sunt expuşi la acizii dăunători.
- Dă-i mai puţine dulciuri; copiii nu au
nevoie de bomboane.
39
COPILUL NOSTRU
- Copiii pot consuma zahăr o singură dată
pe zi, la masa principală; consumul
frecvent între mese, în cantităţi mici, este
mult mai periculos, decât o cantitate mai
mare o singură dată. Copiii pot fi hrăniţi
cu fructe proaspete şi gustări nutritive; de
ex.: iaurt cu fructe. Deşi ocazional, copilul
primeşte dulciuri; dă-i mai degrabă o
prăjitură pe care o mănâncă repede, decât
o mână de bomboane, pe care le ţine în
gură timp îndelungat. Gustările dulci care
se lipesc de dinţi, consumate între mese,
sunt cele mai dăunătoare.
- Dă-i alimente bogate în calciu şi vitamina
D, care ajută formarea unor dinţi şi oase
puternice.
- Asigură-te că fluorul este aplicat local pe
dinţi; administrarea pe gură poate fi
toxică; duce la fluoroza dentară şi altele.
Tabel nr. 6 - Controlul îngrijirii dinţilor la
3 ani
Limba, buzele, gingiile şi obrajii
Poate copilul să scoată îndeajuns limba afară
din gură?
Poate înghiţi cu gura închisă, adică fără a
împinge limba printre dinţi de fiecare dată ?
Sunt buzele de aceeaşi mărime?
Este buza de jos fără crăpături sau fisuri?
Este colţul gurii curat, fără iritaţii sau infecţii?
Este o diferenţă clară între buza de jos şi pielea feţei?
Când priveşti în gura copilului, pe mucoasa
obrajilor, se văd orificiile glandelor parotide egale
şi neumflate? (Glandele parotide, principalele
glande salivare, se deschid pe o mică ridicătură a
mucoasei, în spatele molarilor)
Culoarea gingiilor şi a mucoasei obrajilor este
aceeaşi peste tot?
Sunt gingiile netede şi neumflate? (La această
vârstă nu mai ies de obicei dinţi)
Dinţii
Numărul: Sunt dinţii de fiecare parte a liniei
mijlocii de aceeaşi formă şi număr?
Muşcătura
Când copilul închide gura, dinţii de sus muşcă
(sunt aşezaţi) în faţa celor de jos?
Vin toţi dinţii în contact când închide gura?
Sunt dinţii separaţi, neînghesuiţi?
40
Culoarea
Sunt dinţii albi ca laptele?
Sunt dinţii de aceeaşi culoare de la vârf, la
gingie, pe ambele feţe?
Igiena
Sunt dinţii curaţi?
Are gura un miros curat, dulceag?
Îi cureţi dinţii de două ori pe zi cu periuţă şi
pastă cu fluor?
A fost gura copilului văzută de un dentist în
ultimele şase luni?
Eşti mulţumită de zâmbetul copilului?
*Modificat după Moss JS, 1993)
Dacă nu poţi răspunde „da”, consultă den-
tistul.
Copilul mic trebuie dus la dentist, înainte de
a împlini 2 ani şi apoi cel puţin o dată pe an. Nu
trebuie aşteptată apariţia cariilor sau a durerilor
de dinţi pentru a merge cu copilul la sto-
matolog. Tratament preventiv nu este o pier-
DA NU
dere de timp şi de bani. Alegerea stomato-
logului pentru copil se bazează pe competenţa
sa clinică, reputaţia profesională, accesibilitatea,
plăcerea de a lucra cu copiii şi posibilităţile de
plată ale părinţilor.
Efectele tetraciclinei asupra dinţilor: tetraci-
clina administrată în perioada de formare a
dinţilor poate determina decolorarea evidentă
a smalţului (galben-brun sau negru-gri) şi a
dentinei şi apariţia unor hipoplazii de smalţ. O
perioadă de 4-5 zile este suficientă pentru a
colora în mod evident smalţul.
Controlul sfincterelor
Între 1-3 ani copilul are, în general, două
scaune pe zi iar, după trei ani, unul pe zi.
Ca şi programul de masă şi somn, copilul
nu trebuie forţat să stea pe oliţă. Părinţii
creează condiţiile, iar copilul este îndemnat să
înveţe singur.
Cum învaţă să folosească oliţa:
- copilul trebuie să devină conştient de
senzaţia de presiune din intestin şi vezică;
- face legătura dintre aceste senzaţii şi ceea
ce se întâmplă în corpul lui;

- învaţă apoi să răspundă la aceste cereri,
grăbindu-se la oliţă;
- odată ajuns aici, trebuie să ştie să se dez-
brace, să se aşeze pe oliţă şi să nu dea drumul,
până nu este aşezat.
Controlul sfincterelor depinde de maturi-
zarea sistemului nervos. La cei mai mulţi copii,
nervii şi muşchii, care controlează eliminarea
de urină şi de fecale, devin funcţionali între 18
şi 24 de luni. Muşchii din jurul deschiderii
vezicii şi a intestinului trebuie controlaţi volun-
tar de copil, pentru a se contracta şi relaxa
(închide şi deschide) la timpul potrivit. Contro-
lul intestinului se face mai devreme decât
controlul vezicii. Copilul obţine treptat contro-
lul asupra intestinului (fecalelor) noaptea,
intestinului în timpul zilei, vezicii (urinei) în
timpul zilei şi apoi al vezicii, în timpul nopţii.
Capacitatea de a-şi controla sfincerele variază
de la un copil la altul; şi la aceasta fetiţele sunt
mai precoce decât băieţii.
Deprinderea de a face pipi: senzaţia de vezică plină,
urinatul şi efectul obţinut.
Învaţă copilul să folosească oliţa, încă de la
schimbarea scutecelor. Îi explici apoi copilului
mic cum îi schimbi scutecele, denumeşti părţile
corpului şi „produsele” acestuia. Încurajează
copilul să participe la schimbarea scutecelor şi
– mai târziu – la dezbrăcat şi îmbrăcat. Îi descrii
copilului de unde vin şi unde se duc pipi şi
caca, apoi cum să tragă apa la closet; îi dai ca
exemplu pe fraţii mai mari sau prietenii de
vârsta lui, care stau pe oliţă. Copilul învaţă
astfel ce se întâmplă, că ceea ce face nu este
ruşinos, ci normal şi, pe măsură ce creşte,
învaţă să se descurce singur.
Dacă scutecele sunt schimbate repede,
copilul învaţă să se simtă curat şi uscat şi va
COPILUL MIC
anunţa mai repede când este ud sau murdar.
Copilul este gata să stea pe oliţă, când:
- stă bine în şezut,
- poate să stea cel puţin două ore fără să
ude scutecele,
- spune sau arată că îi vine să facă pipi sau
caca,
- are scaune la ore regulate şi previzibile,
- înţelege comenzi simple, ca „Adu oliţa”,
- poate să meargă la baie, să se îmbrace şi să
se dezbrace doar cu puţin ajutor,
- imită părinţii şi fraţii mai mari la toaletă,
- îşi trage scutecele şi vine să spună când
este murdar sau ud,
- poartă oliţa prin casă şi stă pe ea,
îmbrăcat,
- cere să folosească oliţa sau toaleta.
Acomodarea cu oliţa
Copilul care se pregăteşte să facă pipi sau
treabă mare, se poartă astfel: se opreşte din
joacă, se retrage într-un loc liniştit şi se aşează
pe vine; când face, trage de chilot, se screme
sau îşi încrucişează picioarele; după ce a făcut,
se uită la pantalon, pentru că simte ceva „ud”;
reia apoi jocul, sau anunţă ce a făcut. Semne
încurajatoare că înţelege: se jenează că şi-a udat
scutecul, duce mâna acolo sau spune că a făcut
pipi, înţelege când îi arăţi oliţa, se ţine câteva
momente şi se aşează singur pe oliţă.
Cea mai bună perioadă de antrenare la oliţă
este la majoritatea copiilor între 2 şi 3 ani,
rareori înainte de un an.
Sugestii:
- învaţă-l cuvintele care descriu urinatul,
scaunul şi organele respective;
- explică-i fiecare etapă: aşezarea pe oliţă,
41
COPILUL NOSTRU
dezbrăcarea, timpul de aşteptare, ştergerea
corectă la fund, ulterior tragerea apei,
îmbrăcarea şi spălatul pe mâini. În această
perioadă nu mai adăuga altceva de învăţat;
- demonstrează-i cum se face; arată-i copi-
lului cum să stea pe oliţă, la început
îmbrăcat; dă-i oliţa să o poarte dintr-o
cameră în alta;
- nu-l forţa să se aşeze; lasă-l să se scoale,
dacă vrea; fii un antrenor răbdător;
- recunoaşte semnele care arată că este gata
să-şi facă nevoile (grimase, înroşirea feţei,
privirea i se concentrează şi se opreşte
brusc din joc) şi pune-l imediat pe oliţă.
După multe exerciţii de acest fel, copilul va
recunoaşte din timp semnele de „urgenţă”
şi va cere sau îşi va lua singur oliţa;
- dacă a făcut caca în scutec, ia conţinutul
din scutec şi pune-l în oliţă, apoi în WC şi
trage apa; arată-i şi explică-i, repetat,
copilului aceste etape;
- învaţă şi băieţii să urineze la oliţă, nu
numai fetiţele;
- laudă copilul când face la oliţă; explică-i
că este mare şi copiii mari fac la oliţă;
- şterge-l bine la fund pentru a preveni
iritarea;
- nu-l certa, când se scapă;
- îmbracă-l cu haine pe care le poate scoate
uşor şi aşează oliţa în preajma lui;
- lasă-l pe copil să aleagă cum şi când să
facă; dacă refuză oliţa, nu-l forţa, dă-i-o
iarăşi, după două săptămâni. Dacă nu face
nimic, ar putea fi constipat. Când e stresat,
poate reîncepe să facă pe el;
- obişnuieşte-l să folosească oliţa şi în afara
casei; altfel ar putea refuza mai târziu să
folosească toaleta şcolii;
- aminteşte-i copilului să meargă la baie la
intervale regulate – în special la sculare şi
după mese. Copiii, ca adulţii, îşi formează
un program regulat de eliminare:
urinează la trezire şi au un scaun după
micul dejun;
- după mai multe zile de succese, lasă-l în
scutece doar noaptea, apoi arată-i cum să
folosească toaleta celor mari, cu un
scăunel sub picioare;
- poţi scăpa de scutece când se scoală cu ele
uscate dimineaţa şi se poate ţine 4 ore,
ziua, fără să urineze; pentru siguranţă
pune însă o foaie protectoare sub cearşaf,
acoperită cu un prosop;
42
Chiar şi după ce îşi controlează sfincterele, se
mai întâmplă „accidente”, în special când copilul
este preocupat cu jocul, e obosit, în vizită; în
aceste situaţii, reaminteşte-i să folosească oliţa.
Controlul intestinului, odată format, este în
general mai stabil, decât cel urinar.
SEXUALITATEA
Atitudinea copiilor faţă de sexualitate se
formează încă de la naştere, după felul în care
sunt atinşi, mângâiaţi şi îngrijiţi. Copiii mici
observă modul în care membrii familiei îşi arată
afecţiunea unul faţă de celălalt. După doi ani,
copilul ştie dacă este băiat sau fată şi se
identifică cu părintele de acelaşi sex, copiindu-i
gesturile. La vârsta de trei ani, este interesat de
diferenţa dintre băieţi şi fete; începe să arate
interes pentru deosebirile dintre sexe, de
exemplu în poziţia de urinat. La joacă, însă, nu
face nici o deosebire. Întreabă de unde vin copiii,
deşi cei mai mulţi nu înţeleg dacă li se spune că
nou-născutul creşte în burta mamei. Este
important însă să-i răspunzi cât mai sincer, ca să
nu-i slăbeşti încrederea pe care o are în tine.
Educaţia sexuală
Copii au nevoie de informaţii privind ana-
tomia corpului lor şi felul în care funcţionează
acesta. Cunoaşterea corpului omenesc nu este
ruşinoasă, fie că e vorba de respiraţie, de diges-
tie sau de sexualitate.
Educaţia sexuală începe de la naştere – prin
mângâierile şi sărutul mamei – şi se continuă
de-a-lungul copilăriei, adaptată înţelegerii şi
nevoilor copilului.
Educaţia sexuală a copilului mic începe prin
numirea părţilor corpului. La baie, mama îi
spune: „acum spălăm ochii, nasul, gâtul, buricul,
puţa (penisul) sau păsărica (vulva)”.
Treptat, copilul nostru ar trebui să ştie:
- Organele genitale se numesc: penis, testi-
cule, scrot, vulva, labii, clitoris, vagin, uter şi ovare;
- Tatăl produce seminţe numite spermato-
zoizi, care ies prin penis, iar mama produce
ovule din ovare; în timp ce mama şi tata fac
dragoste, spermatozoidul ajunge, cu ajutorul
penisului, în vagin şi se uneşte cu ovulul, care
poate ajunge la uter;
- În uter creşte copilul;
- Copilul se naşte prin vagin, vaginul este
unul din cele trei orificii (găuri) dintre picioare-

le femeii. Celelalte două se numesc uretra (pen-
tru urinat) şi anus (pentru eliminarea materii-
lor fecale sau caca). Bărbaţii au doar două
orificii: uretra (pentru urină şi spermatozoizi)
şi anusul.
- Prezervativele nu trebuie atinse de copil,
dacă sunt găsite, deoarece pot conţine germeni şi
pot duce la îmbolnăvire (virusul hepatitei poate
supravieţui multă vreme în sperma uscată)
Explorarea organelor genitale
Copiii mici învaţă să-şi cunoască corpul,
explorându-l cu multă curiozitate. Ei îşi ating
sau se joacă cu organele genitale, când sunt
dezbrăcaţi: băieţii se trag ritmic de penis, iar
fetiţele îşi freacă vulva de saltea sau de pătuţ.
Acest lucru le face plăcere şi îi linişteşte, mai
ales atunci când sunt obosiţi, stresaţi sau
încearcă să adoarmă. Explorarea genitală este
normală şi sănătoasă pentru copiii la această
vârstă şi nu le face nici un rău, nici acum, nici
mai târziu.Acest joc de cunoaştere a propriului
corp trebuie acceptat şi nu trebuie să i se dea
prea multă atenţie.
Plăcerea deosebită pe care o simt copiii la
atingerea organelor genitale este mai degrabă
una generală, decât sexuală. Copilului trebuie să
îi placă toate părţile corpului. Părinţii nu trebuie
să îl certe, să-l ameninţe sau să îl considere
anormal. Învăţă-l numele organelor genitale în
timp ce îi faci baie şi-l îmbraci (fiecare părinte
denumindu-le după dorinţă). Descrie funcţia lor
şi învaţă-l primele noţiuni de igienă.
Explorarea genitală este îngrijorătoare doar
atunci când este făcută în public sau împiedică
activităţile zilnice şi somnul. La fel ca suptul
degetului, poate fi, câteodată, provocată de
pretenţiile prea mari ale părinţilor faţă de copil,
de a învăţa mai repede ceva nou. Când asemenea
comportare persistă, consultă medicul.
Protecţia împotriva molestării
Abuzul sexual înseamnă forţarea copilului
la acte sexuale nepotrivite vârstei lui. (Vezi
Abuzul sexual la cap. Şcolarul )
În marea majoritate a cazurilor de molestare
(la fetiţe) atacantul este cunoscut copilului.
Precauţii:
- Învaţă fetiţa să-ţi spună dacă cineva (or-
icine ar fi) o atinge într-un fel care nu-i place.
COPILUL MIC
- Ţine seama unde se află în orice moment
şi las-o doar cu persoanele în care ai absolută
încredere.
- Învaţ-o denumirea corectă a părţilor orga-
nismului, de ex.vagin sau penis, pentru a-ţi
putea spune dacă se întâmplă ceva nepotrivit.
SOMNUL
Cei mai mulţi copii între 1 şi 3 ani dorm cam
13-14 ore din 24, din care 8-11 noaptea şi 3 ore
în timpul zilei.
Aceasta este perioada în care încep să
doarmă o singură dată ziua şi nu de două ori, ca
până acum. Durata necesară de somn diferă de
la un copil la altul. Dacă somnul de după
amiază se face după ora patru, copilul va
adormi greu şi târziu noaptea. Este bine ca orele
de trezire şi de somn să fie menţinute constante.
Menţine ritualul de seară la culcare. Acesta
poate cuprinde: discuţii despre faptele zilei,
puţină muzică lină, jucăria preferată în pat,
şezutul la oliţă, o rugăciune, mângâieri sau
masaj, pentru a relaxa copilul şi a-l pregăti de
somn. Anunţă copilul cu o jumătate de oră şi –
din nou - cu 10 minute, înainte de culcare.
Acoperă-l în pat după ce s-a culcat şi sărută-l
de noapte bună. Respectarea acestui program
înseamnă că zilele şi serile trebuie planificate
după programul de somn al copilului.
Copilul mic este foarte activ fizic, emoţional
şi intelectual. În timp ce învaţă să meargă şi să
se caţăre, cade deseori, se loveşte şi oboseşte, ca
un adult care trage la coasă.
Oboseala, tensiunea şi excitarea, amestecate
cu neliniştea şi nemulţumirea, se amplifică
până la punctul în care copilul nu mai simte că
este obosit şi nu mai ştie cum să se oprească,
pentru a se odihni. Părinţii şi educatoarele
trebuie să recunoască aceste semne şi să-l pună
să se odihnească, înainte de a se ajunge aici.
Copilul foarte obosit, care adoarme cu greu
noaptea, are nevoie de mai multă odihnă, nu
neapărat de mai mult somn. O dată sau de
două ori pe zi, citeşte sau desenează împreună
cu copilul, pentru a-l ţine liniştit.
Un copil la vârsta de un an şi jumătate, care
se trezeşte prea devreme, va fi somnoros, atât
în cursul dimineţii, cât şi după-amiaza. Dacă
ora de somn se amână, copilul devine tot mai
obosit şi mai plângăcios şi aţipeşte către prânz.
43
COPILUL NOSTRU
Un program de somn neregulat influenţează şi
orarul meselor.
Adormit pe umerii mamei
Trezirea din somnul de zi trebuie făcută
blând, cu vorbe dulci şi îmbrăţişări. Pentru
trezire, copilul mic are nevoie de o perioadă de
tranziţie de aproape o jumătate de oră. Dacă i
se dă să mănânce în acest timp, va refuza
mâncarea.
Somn liniştit
Temperamentul, nevoile fizice, bioritmul
(ritmul organismului) şi metabolismul, joacă
un rol important în modul de a dormi al
copiilor. Pe măsură ce copilul creşte, aceste
diferenţe individuale se măresc.
La vârsta de doi ani, copiii pot trece de la
pătuţ la un pat mare, preferabil mai jos şi fără
tăblii, sau chiar la o saltea pusă direct pe podea.
Paturile suprapuse pot fi periculoase pentru
copii mici.
44
Tulburările de somn
Problemele de somn la această vârstă:
copilul adoarme cu greutate, se trezeşte de frică
noaptea şi pleacă din pat.
Unii copii mici adorm greu şi târziu, din
cauza unor greşeli de educaţie anterioare, cum
ar fi: somnul prelungit după-amiaza, agitaţia
din casă în cursul serii, vizitele făcute cu copilul
la ore târzii, amânarea orei de culcare. Refuzul
de a merge la culcare seara poate fi determinat
de starea de nervozitate şi de nemulţumirile din
timpul zilei. La această vârstă, copilul trebuie
obişnuit să se separe treptat de părinţi în timpul
zilei şi să se joace singur. Copilul simte nevoia
să stea lângă un părinte, atunci când în familie
sunt certuri; la fel se întâmplă când este alintat
excesiv. Copilul trebuie învăţat că şi mersul la
culcare are regulile sale, la fel ca luarea mesei,
spălatul pe dinţi, baia etc.
La această vârstă, poate fi învăţat să spună o
rugăciune mică înainte de culcare; de ex. „Înger,
îngeraşul meu”.
Când copilul continuă să adoarmă greu, în
ciuda respectării programului de culcare, lasă-l
să adoarmă singur timp de o săptămână şi
notează ora cea mai târzie. În următoarea
săptămână, începe programul de culcare (baie,
pijama, poveste, îmbrăţişare, rugăciune) cu 15
minute mai devreme. Când copilul este relaxat
şi somnoros, dar încă treaz, ieşi din cameră,
spunându-i blând, dar ferm, că este timpul să
adoarmă. Dacă începe să plângă, pune-l din
nou în pat, cu acelaşi îndemn. La fiecare
săptămână după aceea, ritualul trebuie început
cu câte 15 minute mai devreme. Dacă se ridică
din pat după ce i-ai spus noapte bună,
înapoiază-te la el, fără a-i vorbi. Fă asta ori de
câte ori e nevoie. Nu permite copilului mic să
umble prin casă nesupravegheat în timpul
nopţii, deoarece poate fi periculos.
În fazele de somn superficial asociat cu vise,
copiii pot fi agitaţi sau se pot trezi. Aceştia
adorm înapoi singuri, deoarece – de obicei – nu
se trezesc de tot. Alţii se trezesc pe deplin şi
plâng înfricoşaţi, ca după un vis urât. Visele
urâte îi sperie, pentru că nu le pot deosebi de
realitate. Pentru a evita asta, nu lăsa copilul să
se uite la TV până la vârsta de 2 ani, iar – după
această vârstă – la programe violente, inclusiv
desene animate agresive, care-l pot speria.
Uneori, unele programe, pe care părinţii le

consideră amuzante, pot speria copilul mic.
Copilul se mai poate trezi din somn deoa-
rece îi este frig, foame, sete sau aude zgomote.
Calmarea copilului după un vis urât
Nu-l lăsa să plângă noaptea; cu cât plânge
mai mult, cu atât va adormi mai greu.
Înapoiază-te la el cât mai repede. Nu te culca
alături de el, nu-l lăsa să se dea jos din pat şi
stimulează-l cât mai puţin. El trebuie să ştie că e
timp de somn, nu de joacă.
Nici o metodă nu este perfectă pentru
fiecare copil; ceea ce îl linişteşte pe unul
noaptea, îl poate agita pe altul.
Mulţi copii au un obiect favorit, care le dă
confort, cum ar fi o păpuşă, un animal de pluş,
o păturică. Acestea pot înlocui atenţia
părinţilor în timpul nopţii sau ori de câte ori
copiii sunt supăraţi. Uneori, asemenea jucării
pot fi păstrate până la vârsta adultă.
Nu ignora frica copilului din timpul nopţii
şi nici nu-l pedepsi pentru aceasta. Stai cu el
până se calmează şi adoarme. Dacă are
coşmaruri frecvente, consultă medicul. Lasă-i
în pătuţ o jucărie sau o carte, cu care să se joace
singur dimineaţa.
DEZVOLTAREA VORBIRII
Vorbirea lărgeşte orizontul copiilor. Cu
ajutorul limbajului, copilul va putea să-şi
controleze şi să-şi inţeleagă emoţiile, să
gândească, să-şi reamintească şi să se joace cu
alţi copii şi adulţi.
Cuvintele au o importanţă crucială în felul
în care funcţionează creierul. Ele sunt prin-
cipalul mod de comunicare şi de organizare a
ideilor; cu ajutorul cuvintelor se formează baza
pentru ceea ce va învăţa ulterior copilul.
COPILUL MIC
Chiar înainte de a vorbi, limbajul copilului
este bogat în gesturi şi vocalizări. El ştie să facă
semn de „Pa-Pa!”, să se joace „Cu-cu, bau!” sau
să-şi arate diferite părţi ale corpului.
Cu mult înainte de a începe să vorbească,
copiii îşi dezvoltă vorbirea receptivă, adică
înţeleg ce li se spune.Când pot spune 10
cuvinte, înţeleg cam 100. Dezvoltarea vorbirii
copilului se măsoară mai corect prin numărul
de cuvinte înţelese, decât prin cele pronunţate.
Vârsta la care copiii încep să vorbească nu
are legătură cu nivelul lor de inteligenţă.
Deseori, copiii care încep să vorbească mai
târziu se dezvoltă mai repede în alte sfere, de
exemplu merg, înainte de a vorbi. Pentru a
vorbi, copilul trebuie mai întâi să audă şi să
înţeleagă ce i se spune.
Lecţie de pronunţare a cuvintelor
Dezvoltarea vorbirii la diverse vârste
La un an, 50% din copii pot spune 6 cuvinte.
Pe la un an şi jumătate:
- învaţă cuvinte noi într-un ritm accelerat;
- imită cuvintele;
- spune câte un singur cuvânt (apă, lapte etc);
- recunoaşte membrii familiei şi 2-3 părţi
ale corpului;
- combină gesturile şi cuvintele;
- urmează comenzi simple, de ex.: adu mingea;
- îi place să privească poze din cărţi şi
reviste, să i se citească poveşti scurte şi arată cu
degetul pozele simple;
- spune 10-20 de cuvinte;
- simplifică cuvintele, pronunţând doar
începutul lor.
La doi ani:
- se referă la el însuşi când spune „eu” sau
numele lui;
45
COPILUL NOSTRU

- foloseşte propoziţii din două cuvinte mai etapă, practică două feluri de vorbire: una dintr-
importante (“Vlad, apa”); o silabă sau două (apa, papa) şi alta din cuvinte
- repetă ce aude; neînţelese (jargon). Copiii spun poveşti lungi,
- ascultă poveşti; într-o păsărească familiară lor, din care părinţii
- imită cântecele mamei; înţeleg puţin sau deloc. Cuvintele simple
- arată corect obiecte într-o poză pe care o semnifică ceva anume pentru copil, dar nu şi
vede prima dată; pentru părinţi care, la început, nu înţeleg. De
- urmează comenzi în două etape: „adu exemplu: „Ba” – poate să însemne „ aceasta”, „bi-
mingea şi dă-mi-o mie”; beronul”, sau „acolo sus”. La început, copilul
- îşi spune numele, când este întrebat; poate încerca să exprime printr-o silabă sau
- cere de mâncare şi de băut; două o idee, de exemplu: „Ma-ma” poate însemna:
- numeşte obiectele din jur; „aceasta este mama”, „dă-mi să mănânc, mamă” sau
- întreabă în continuu: „ce e asta?” „ia-mă în braţe,
- arată corect părţile feţei sau ale corpului şi mamă”.
pronunţă circa 100 de cuvinte.
La doi ani şi jumătate:
- spune propoziţii cu 3-4 cuvinte şi
foloseşte prepoziţii (pe, la ); Mama vorbeşte
cu copilul la
- deosebeşte „unul” de „mulţi” şi foloseşte nivelul feţei,
pluralul; privindu-l
- îşi spune numele; atentă în ochi
- cântă părţi dintr-un cântec;
- spune „nu vreau”;
- când spune „nu” înseamnă uneori „da”;
- se supără, când nu este înţeles; La 3 ani,
- numeşte obiectele dintr-o poză, când este mulţi copii au
întrebat; dificultăţi în
- întreabă încontinuu „de ce?”; pronunţarea
- începe să converseze cu alţii. lui: r, l, s, n, h.
La trei ani: Vârsta la care copilul începe să vorbească
- învaţă 50 de cuvinte noi pe lună; este influenţată de:
- vocabularul vorbit s-a lărgit la 1000 de - limbajul din jur: copiii au tendinţa să
cuvinte, pe care le combină pentru a exprima vorbească mai devreme, dacă li se vorbeşte mult
mii de idei; şi de timpuriu şi
- îşi spune numele, sexul şi vârsta; sunt încurajaţi să
- vorbeşte cu el însuşi şi cu păpuşile; vorbească. Dacă
- descrie obiectele, după funcţia lor; în familie se vor-
- foloseşte propoziţii mai lungi, complete; besc mai multe
- uneori vorbeşte încontinuu; alteori limbi, dezvolta-
vorbeşte tare şi insistent pentru a atrage atenţia; rea vorbirii va fi
- îi place să i se repete aceeaşi poveste; mai înceată, dar
- execută ordine mai complexe; copilul va vorbi
- pune întrebări mai complicate (“Cum?”, fluent în ambele
„Când?”, nu doar „De ce?”); limbi.
- foloseşte verbe la prezent şi trecut şi
pronumele posesiv (“Jucăria mea”);
- înţelege diferenţa dintre ieri şi mâine.
Limbajul copilului avansează prin urmă- Poziţia greşită a
mamei de comu-
toarele faze: gângurit, vorbe de neînţeles, cu- nicare cu copilul
vinte separate la propoziţii de două cuvinte,
urmate de propoziţii complexe. Într-o anumită
46

- ereditate: copilul îi seamănă unuia dintre
părinţi. Unii copii înţeleg devreme ceea ce li se
spune (limbaj receptiv precoce), dar vorbesc mai
târziu, pentru că muşchii limbii şi ai gurii sunt
programaţi genetic să se dezvolte mai încet.
Copiii timizi au tendinţa de a vorbi mai târziu.
- influenţa mediului: copiii care merg la
creşă vorbesc deseori, mai devreme.
- sexul: în general, fetele vorbesc mai
devreme decât băieţii, datorită diferenţelor
înnăscute şi a tendinţei părinţilor de a vorbi
mai mult cu fetele, decât cu băieţii.
Ca în toate celelalte aspecte ale dezvoltării,
fiecare copil îşi dezvoltă vorbirea în ritmul
propriu. Un copil normal poate rosti primul
cuvânt cu înţeles din a doua jumătate a
primului an, până după doi ani.
Copilul normal trebuie să arate un progres
continuu în dezvoltarea limbajului. La început,
pronunţia sa poate fi neclară. Defecte minore,
ca sâsâitul, dispar de obicei fără nici un
tratament.
Sugestii pentru a îmbunătăţi vorbirea copilului:
- Vorbeşte-i copilului cât mai devreme şi cât
de mult posibil, chiar dinainte de naştere.
Copilul mic învaţă să vorbească ascultând
cuvintele pe care apoi le repetă vorbind.
Acum este vârsta la care creierul se
dezvoltă pentru limbaj.
- Adresează-te în fraze scurte, repetă,
modulează-ţi tonul vocii, expresia feţei şi
gesturile pentru a exprima mesajul.
- Vorbeşte-i despre ceea ce faci; descrie-i
activitatea zilnică, cum îl îngrijeşti şi
explică-i lumea din jur; aceasta îi oferă un
model de limbaj bogat şi îl include în ceea
ce se întâmplă în jurul lui. Foloseşte un
limbaj corect, simplu, încet, clar şi direct, de
adult, pe care copilul îl poate înţelege, nu
numai unul copilăresc. Auzind cuvintele,
copiii încep să le deducă înţelesul şi învaţă
să le pronunţe corect.
- Vorbeşte despre ceeea ce face sau ce
doreşte copilul: „Vrei păpuşa?”; îi oferi astfel
cuvinte pentru acţiunile sale.
- Repetă cuvintele noi şi foloseşte-le
frecvent; îi lărgeşti astfel vocabularul..
- Concentrează-te pe ceea ce încearcă copilul
să-ţi spună şi arată-i că-l asculţi, făcând
comentarii şi punându-i des întrebări.
Copilul învaţă să asculte:„în timp ce tata
COPILUL MIC
vorbeşte, eu ascult” şi „ în timp ce tata
ascultă, eu vorbesc”. Aceasta este o altă
regulă din primii şapte ani de-acasă.
- Dă atenţie gesturilor copilului, în timp ce-l
asculţi şi-l priveşti, chiar dacă nu-l
înţelegi. Expresiile feţei (zâmbetul, ridi-
carea sprâncenelor, punerea „botului”) şi
limbajul corpului (braţele încrucişate,
arătatul cu degetul) pot fi deseori eloc-
vente. Poţi să-l ajuţi, dacă-l întrebi: „Arată-
mi cu mâinile ce vrei să spui” sau „Du-mă
unde vrei să mergem”. Dacă devii nervoasă,
nu arăta asta şi nu-l întrerupe.
- Poţi asocia cuvintelor vorbirea prin semne.
La un an, copilul poate astfel înţelege şi
exprima prin semne cuvinte ca: „apă”,
„mâncare”, „oliţa”, „mulţumesc” ş.a.
- Începe să-i citeşti copilului, nu mai târziu
de vârsta de 6 luni. Copilului mic trebuie să
i se citească în fiecare zi, la început doar 5
minute. La 18 luni, citeşte-i cărţi despre
obiectele din casă sau programul de
culcare – subiecte familiale care-i oferă
comfort. Include sunetele animalelor pro-
nunţate teatral. Adaugă idei ca mic/mare,
sus/jos şi deasupra/dedesubt, dar nu sări
cuvinte sau schimba povestea preferată. La
2 ani, copilul devine mai activ în alegerea
cărţilor şi discutarea acţiunii. Ia-l la
bibliotecă şi la librărie, lasă-l să poarte
cărţile prin casă şi la baie, pentru a-l învăţa
că le poate purta oriunde. Citeşte-i zilnic şi
bucuraţi-vă împreună.
- La vârsta de 3 ani, citeşte cu copilul cel
puţin 30 de minute pe zi. Opreşte-te des
din citit şi lasă copilul să te completeze
sau să răspundă. Poveştile citite repetat
sunt deseori învăţate pe dinafară de copil.
- Priviţi împreună şi explică-i pozele din
cărţi pentru a face astfel legătura dintre
cuvinte şi obiecte. Arată-i pozele şi
întreabă-l: Ce?, Cine? şi Unde? Dacă arată o
floare din carte, arată-i şi o floare din
glastră. Jucaţi-vă de-a întrebări şi răspun-
suri. Când întreabă „Ce-i asta?”, el învaţă
că orice obiect sau fiinţă are un nume:
carte, masă, măr, pisică etc.
- Rezervă-ţi timp pentru a vorbi numai cu
copilul, de exemplu seara, la culcare.
Conversaţia făcută în diverse ocazii (la
bucătărie, la masă, la plimbare) nu este
47
COPILUL NOSTRU
suficientă. O comunicare bună necesită
timp dedicat special copilului, fără a fi
întreruptă de alte activităţi.
- Când sunteţi împreună, povesteşte-i ce
faci, ce auzi, ce simţi şi ce gândeşti (de ex.
cum îţi planifici pregătirea mesei sau o
plimbare împreună). Îl înveţi astfel să
gândească anticipat, la ce va urma.
- Învaţă-l să asculte nuanţele fine din jur.
Când vă plimbaţi, atrage-i atenţia asupra
foşnetului frunzelor, ciripitul păsărilor
sau zgomotul diferit al motoarelor.
Cântaţi împreună.
Legătura dintre cuvânt şi obiect
- Fie că-i vor-
beşti sau îl
asculţi,
priveş-
te-l a-
tentă
în ochi
sau ţi-
ne-l de
mână, zâmbeşte-i şi dă afirmativ din cap,
aşează-te, îngenunche sau apleacă-te spre
el, aşa încât faţa să-ţi fie sub cea a
copilului. Aceasta exprimă dragoste şi
respect şi îi captează atenţia. Dacă eşti
ocupată cu altceva în acest timp, aruncă-i
o privire în timp ce-i vorbeşti sau îl asculţi
şi mângâie-l sau strânge-i uşor mâna.
- Când copilul vrea să-ţi vorbească, ascultă-l
cu interes atunci, fără a-l întrerupe.
Copilul mic nu are răbdare să aştepte,
neavând noţiunea timpului. Dacă este
lăsat des să aştepte, ajunge să creadă că
nimeni nu vrea să asculte ce are de spus şi
nu va mai spune nimic.
- Răspunde-i îndată şi repetă ce a spus el.
- Ai răbdare; lasă-l să-ţi povestească sau
să-ţi spună ce gândeşte, chiar dacă eşti
ocupată. Nu sări prea repede să-i pui
cuvinte în gură sau să anticipezi ce vrea
să-ţi spună, deoarece copilul mic se
48
exprimă rareori organizat şi coerent. Lasă-l
să vorbească, chiar dacă nu întelegi tot ce
spune.
- Nu lăsa televizorul să-ţi înlocuiască
convorbirea. TV-ul nu asociază sunetele
cu obiectele la care se referă şi-l împiedică
pe copil să audă conversaţia din jur.
- Ascultă-l, arată-i că înţelegi, încuviinţează
cu capul şi zâmbeşte. Comentează despre
ce-ţi povesteşte;
- Corectează-i cuvintele. De ex. el spune:
„Nanunu obidi” şi mama îi răspunde „Da,
este maşina cu îngheţată”. Silabiseşte-i
cuvintele mai lungi, ca el să le poată
înţelege şi reproduce.
- Citeşte-i cu pasiune şi intonaţie, ca un
actor. Cărţile îi oferă nu numai cuvinte
noi, dar şi idei noi şi îi explică funcţiona-
rea lucrurilor din jur.
Citire teatrală
- Asigură-te că te aude, când îi vorbeşti.
Chiar o scădere uşoară a auzului îngre-
unează vorbirea.
- Consultă medicul pediatru, dacă observi
următoarele semne:
- la un an, nu pronunţă consoanele la
începutul cuvintelor,
- la un an şi jumătate, nu pronunţă mai
mult de 5 cuvinte,
- la 2-3 ani, nu poţi să înţelegi ce spune,
nu foloseşte propoziţii formate din cel
puţin 2-3 cuvinte şi nu poate urmări o
cerere cu mai multe acţiuni (de ex.: ia
jucăria şi pune-o pe pat).
Învăţarea unei limbi străine
Se face mai uşor în primii doi- trei ani de
viaţă, iar pentru a o vorbi fluent, în primii şase

ani. Dacă copilul devine confuz este bine totuşi
a se păstra o limbă principală şi adăugarea pe
parcurs a limbii străine, fără a se insista.
Bilingvismul (vorbirea a două limbi străine)
nu îngreunează educaţia copilului, din contra,
reprezintă un avantaj, prin contactul sau prin
înţelegerea unei alte culturi. În familiile bilingve
este de preferat ca fiecare părinte să vorbescă
limba natală. Joaca cu copiii care vorbesc o altă
limbă, grădiniţe bilingve, desene animate sau
emisiuni pentru copii în altă limbă sunt ele-
mente ajutătoare în procesul de învăţare a unei
limbi străine.
DEZVOLTAREA CREIERULUI
Aceasta depinde de interacţiunea dintre
genele cu care se naşte şi de experienţele pe care
le are de-a lungul vieţii. Copiii sunt influenţaţi
de genele părinţilor, dar şi de viaţa de familie,
prieteni şi de mediul în care trăiesc. Experi-
enţele din primii ani de viaţă au o influenţă
decisivă asupra dezvoltării creierului şi a
capacităţilor sale ca adult.
În prima parte a vieţii, există o supraproducţie
de neuroni, din care doar jumătate supravie-
ţuiesc; activitatea creierului determină care dintre
ei rămân. Mediul din jurul copilului modelează
structura şi dezvoltarea creierului său.
Învăţarea începe în uter şi se accelerează
după naştere. La naştere, copilul recunoaşte
vocile părinţilor, iar la vârsta de 4 zile suge mai
puternic când aude limba maternă, decât dacă
ar auzi o limbă străină.
Trei sferturi din creierul copilului se dezvol-
tă după naştere.
Dezvoltarea creierului nu este liniară; există
unele perioade mai bune decât altele pentru
învăţarea diferitelor cunoştinţe sau deprinderi. În
primii ani, creierul copiilor are de două ori mai
multe legături între neuroni (sinapse), decât ar
avea nevoie la această vârstă. Dacă aceste sinapse
sunt folosite repetat în viaţa de fiecare zi, ele se
întăresc şi devin o parte permanentă a circuitului
creierului; dacă nu sunt folosite destul de des,
sunt eliminate. De aceea, experienţa (activitatea
zilnică) are un rol crucial în dezvoltarea legă-
turilor neuronale ale creierului copilului mic.
La vârsta de 2 ani, creierul copilului este tot
atât de activ ca cel al adultului. Când copilul
COPILUL MIC
atinge vârsta de 3 ani, creierul lui este de două
ori şi jumătate mai activ, decât cel al părinţilor
şi rămâne aşa în prima decadă de viaţă. Nu
degeaba copilul apare atât de vioi.
Diferiţi factori, ca densitatea sinapselor, folo-
sirea glucozei şi concentraţia unor neurotrans-
miţători din creier, au un nivel ridicat în prima
decadă de viaţă şi încep să scadă la pubertate.
Aceasta sugerează că sugarii şi copiii mici sunt
pregătiţi biologic pentru a învăţa intensiv.
Nou născut Copil de 3 ani
Dezvoltarea legăturilor dintre neuroni la copilul mic
Legăturile nervoase formate în primii ani ne
permit să prelucrăm informaţia pe parcursul
vieţii. Cum şi cât de bine gândim şi învăţăm în
copilărie şi ca adulţi, depinde de amploarea şi
felul acestor legături dintre neuroni.
În dezvoltarea sa, creierul are o mare capa-
citate de modelare: stimularea copilului mic se
traduce prin formarea a trilioane de sinapse în
plus; un mediu nefavorabil, însă, scade pre-
lungirile neuronale (dendritele) şi reduce
grosimea scoarţei cerebrale.
Această putere de modelare a creierului copi-
lului dă posibilităţi nenumărate şi responsabilităţi
imense pentru părinţi şi educatori.
Perioada în care creierul este expus învăţării
este decisivă. Deşi învăţatul continuă de-a
lungul vieţii, există perioade optime de dez-
voltare – numite perioade plastice sau critice –
în care creierul este deosebit de eficient. După
trecerea acestor perioade plastice din primii ani
de viaţă, dezvoltarea căilor nervoase scade
semnificativ. Un copil mic poate învăţa uşor o
limbă străină, pentru că celulele creierului, care
49
COPILUL NOSTRU
prelucrează limbajul, sunt în plin proces de
formare a sinapselor şi sunt deosebit de
receptive la stimuli. În familiile bilingve sau în
cazurile când locuiesc într-o altă ţară, cei mai
mulţi copii învaţă repede să vorbească fluent în
ambele limbi, deşi iniţial dezvoltarea vorbirii
este mai înceată.
Această capacitate a creierului de a-şi
schimba structura şi biochimia (funcţia), ca
răspuns la mediu, a fost numită plasticitate.
Felul în care se dezvoltă şi învaţă copilul
depinde, în mod esenţial, de interacţiunea
dintre moştenirea genetică şi condiţiile de
dezvoltare (nutriţie, mediu, îngrijire, stimulare,
condiţii sociale şi culturale, precum şi de
învăţătura oferită sau autoînvăţată).
Plasticitatea creierului înseamnă, de aseme-
nea, că există perioade în care experienţele
negative sau lipsa stimulării au efecte mai
grave şi mai prelungite asupra dezvoltării,
decât la adult.
Legăturile noi între neuroni se formează
datorită interesului activ şi efortului mental al
copilului. Fiecare răspuns la imagini, sunete,
mirosuri, atingeri şi gusturi creează noi legături.
La început legăturile dintre neuroni (sinapse)
sunt slabe, dar - prin repetiţie - devin mai
puternice, mai automate. Cu cât copilul
exersează mai mult, cu atât activităţile sale
devin mai uşoare. Fiecare copil îşi creează
propriul său intelect, a cărei calitate depinde de
interesul şi participarea activă înr-o mare
varietate de stimuli. Primii şapte ani de acasă
constituie baza dezvoltării sale intelectuale.
Neglijarea copilului combinată cu violenţa,
împiedică mult capacitatea creierului de a
modula şi regla emoţiile. La astfel de copii,
neglijaţi şi maltrataţi, se dezvoltă în exces zonele
creierului care comandă un răspuns automat,
legat de supravieţuirea biologică şi zonele
asociate cu anxietatea, impulsivitatea şi hiper-
activitatea. În acelaşi timp, funcţiile corticale (ca
judecata) şi ale sistemului limbic (emoţiile şi
empatia) rămân subdezvoltate. Copilul creşte
înfricoşat şi impulsiv, nemilos, dur şi nepăsător
la emoţiile altora. El supravieţuieşte, dar dezvol-
tarea optimă a creierului îi este împiedicată,
pentru tot restul vieţii.
Reacţia copiilor la neglijare şi traume
emoţionale este variată, din cauza diferenţelor
de organizare a sistemului lor nervos central.
Copiii mici, care reacţionează mai puţin la
50
senzaţii şi au un tonus muscular scăzut, tind să
devină mai interiorizaţi, retraşi, pasivi şi
deprimaţi. În contrast, pentru copiii mici foarte
activi şi cu nevoi de stimulare mai mari,
riscurile de a deveni agresivi cresc. Sărăcia
accentuează aceste influenţe.
Copiii mici adoptaţi din orfelinate, înainte de
vârsta de 6 luni, arată o dezvoltare accelerată, în
ciuda întârzierii iniţiale. La cei adoptaţi după 6 luni,
continuă să persiste di-
ficultăţile emoţionale şi
de gândire, deşi pot
avansa mult în sânul
unei familii iubitoare.
Părinţii, educatorii şi
personalul medical in-
fluenţează enorm dez-
voltarea creierului unui
copil.
Micul pictor
Sugestii pentru stimularea dezvoltării creierului
copilului mic:
- foloseşte momentele când copilul este
interesat şi participă activ;
- vorbeşte-i copilului, citeşte-i sau – mai bine
– citeşte cu el şi răspunde-i la întrebări;
- repetă de nenumărate ori; repetiţia nu
plictiseşte copilul mic, este necesară pen-
tru a-i fixa cunoştinţele;
- lasă-l să lovească, să tragă, să împingă, să
sape, să urce scările, să deseneze, să înveţe
poezii şi cântece; un copil care loveşte
două linguri îşi stimulează creierul mai
bine decât un altul care apasă butoane,
pentru a produce zgomote ascunse într-o
jucărie electronică;
- încurajează-l să se îmbrace şi să se dezbra-
ce singur şi să se joace cu alţi copii;
- spune-i ce vedeţi, când vă plimbaţi împre-
ună pe stradă, în magazine, la vecini, prin
curte, parcuri, păduri, biblioteci şi muzee;
- bucuraţi-vă zilnic, stimulează-i jocurile de
creaţie şi cele din aer liber;
- laudă-l pentru interesul arătat. Cum poţi
lăuda copilul fără cuvinte: priveşte atent ce
face, zâmbeşte-i, confirmă dând din cap,

arată-te surprinsă, fă-i cu ochiul, spune-i
„Oooo!”, mângâie-l pe păr sau îmbrăţişează-l;
- denumeşte culorile obiectelor din jur,
pune-i întrebări simple, după ce i-ai citit,
apoi lasă-l pe el să-ţi „citească”;
- evită stimularea excesivă; copilul are
nevoie de perioade liniştite, pentru a-şi
consolida cunoştinţele; învaţă să recunoşti
semnele de suprastimulare sau de obo-
seală, care nu contribuie la dezvoltarea
creierului şi în plus provoacă tulburări de
somn şi de învăţătură.
Accelerarea dezvoltării creierului
Unii părinţi încearcă să înveţe copilul să
citească, să cânte la pian sau să înnoate, înainte
de vârsta de trei ani. Unele programe educative
îşi propun să creeze baby Einstein din fragedă
copilărie, bazându-se pe faptul că - la vârsta de
2-3 ani - intensitatea formării sinapselor este
maximă. Deşi această vârstă este importantă
pentru instruirea şcolară şi personală, este mai
bine să se creeze acum o bază largă de de-
prinderi, mai degrabă decât excelenţă într-un
domeniu specific. Astfel el va progresa mai uşor
în lumea tehnologică rapid schimbătoare, unde
va avea nevoie de abilităţi multiple, unele
necunoscute încă.
DEZVOLTAREA GÂNDIRII
Pe măsură ce copilul mic învaţă să meargă,
să-şi controleze scaunul şi urina şi să mănânce
cu linguriţa, începe să gândească într-un fel
nou. Copilul începe să facă legătură între
obiecte, faptele sale şi lumea din jur.
Etape
La un an şi jumătate: cercetează fără încetare,
desface sau încearcă să desfacă lucrurile; învaţă
deprinderi noi; învaţă legătura dintre cauză şi
efect (apasă pe clanţă, pentru a deschide uşa);
începe să înveţe din propriile greşeli;
La doi ani: începe să anticipeze eveni-
mentele; se urcă pe un scaun ca să găsească
ceva; foloseşte corect unele jucării (aruncă
mingea, mângâie păpuşa); este foarte curios;
petrece mult timp privind pe fereastră; începe
să rezolve probleme care necesită gândire; îşi
imaginează lucruri care nu sunt prezente şi ce
COPILUL MIC
se poate întâmpla cu ele; aceasta este gândirea
simbolică; începe să acţioneze cu un scop
(mâzgăleşte pe hârtie);
La doi ani şi jumătate: încearcă să se separe de
părinţi şi să ia decizii de unul singur; aranjează
puzzle simple, dacă este ajutat; începe să
inventeze şi să anticipeze, pentru a rezolva
problemele; are memorie excelentă pentru locuri
şi oameni; ştie culorile, formele şi numerele;
desenele încep să reprezinte ceva; jocul devine
mai organizat; neagă ceva, pentru a scăpa de
urmări (aceasta nu trebuie luată ca o minciună);
crede că orice mişcă este viu (maşina e fată,
camionul e băiat, pomii sunt prieteni etc.);
începe să facă asociaţii (săniuţa este pentru
zăpadă);
La trei ani: învaţă să aştepte ca să i se înde-
plinească o dorinţă; înţelege legătura dintre
mărimi, punând un vas mic într-unul mare;
face planuri şi practică activităţi mai compli-
cate; poate generaliza (cheile deschid uşile);
poate învăţa literele alfabetului; nu poate
înţelege concepte morale (bine, adevărat, rău
etc.); începe să înţeleagă diferenţa dintre
cantităţi (mai mare, mai mult), dar are
dificultăţi în compararea calităţilor (mai bine,
mai frumos). La această vârstă, copilul ar trebui
să fie familiar cu câteva concepte din urmă-
toarele categorii: părţile corpului, alimente,
membrii familiei, camerele casei, animale,
jucării, haine, culori, forme, emoţii (vesel, trist,
fricos, supărat), stare fizică (înfometat, însetat,
obosit, cu dureri de burtă sau în gât), profesii
(poliţist, şofer, profesoară, doctor), mărime
(mic, mare), localizare (sus, jos, sub, peste,
lângă, departe), comparaţii (bun, bine, rău, mai
rău, mai mult, mai puţin), cantităţi (câteva, nici
unul, multe), legătura în timp (acum, primul,
după), temperatura (cald, fierbinte, rece) etc.
Stimularea gândirii
Copilul mic este un neobosit culegător de
informaţii, pe care începe să le împartă în
categorii. Este într-o continuă mişcare şi
explorează amănunţit. El învaţă pe măsură ce
vede, ascultă, miroase, pipăie, gustă şi imită pe
alţii. Are o dorinţă irezistibilă de a afla tot ce
există şi întreabă tot timpul „De ce?”. Copilul
vrea să ştie cum funcţionează orice şi poate
absorbi o cantitate vastă de informaţii. Deseori
întrebările sale sunt simple, pentru că nu poate
exprima îndeajuns ce vrea să ştie; când spune
51
COPILUL NOSTRU
„Ce-i asta?”, poate – de fapt – să întrebe nu
numai ce este aceasta, dar şi cum se numeşte, la
ce foloseşte sau cum funcţionează.
Fiecare obiect nou pe care îl vede, atinge,
gustă, miroase sau aude, creează asociaţii
proaspete în creierul său. Copilul îl compară,
apoi, cu obiectele cunoscute.
Înainte de doi ani, copilul culege informaţii
pe care nu ştie încă să le folosească: când vede
pe masă jucăria preferată, la care nu poate
ajunge, plânge cu disperare, până când i-o dă
cineva. Către al treilea an, acţionează cu un
scop: îşi aduce un scaun lângă masă, pentru a
se căţăra şi a-şi lua singur jucăria.
Copilul de doi ani, care se joacă pe computer,
nu-şi stimulează gândirea. Creierul său este
ajutat mult mai mult dacă i se vorbeşte, i se
citeşte, atinge obiectele cu care se joacă, are
prieteni şi atunci când este ridicat în aer, de către
tata. Copiii mici au nevoie să atingă obiecte
reale, pentru a permite creierului să lucreze, mai
târziu, cu noţiuni abstracte. Deprinderile ver-
bale, dezvoltarea relaţiilor cu alte persoane, au
prioritate în dezvoltarea creierului.
Nici televizorul nu este indicat pentru copilul
mic, deoarece îl izolează şi îi întârzie dezvoltarea
creierului. Vizionarea programelor TV stimu-
lează extrem de puţin activitatea neuronilor şi
dezvoltarea unor noi legături neuronale. Aceasta
trebuie limitată la cel mult o jumătate de oră pe
zi. Oricum, copilul nu poate urmări secvenţele
rapide, cum sunt cele prezentate la televizor, ci
secvenţe mult mai lente.
Descoperirea lumii din jur
Întrebarea „De ce?” este şi începutul conversa-
ţiei; acest du-te – vino verbal este mai important
decât dacă-i dai răspunsuri corecte sau nu.
52
Ascultarea inimii surioarei cu stetoscopul
Sugestii:
- Pune întrebări şi răspunde-i copilului,
direct şi simplu. Explică-i pe înţelesul lui,
chiar dacă nu este adevărat din punct de
vedere ştiinţific (De ex.: „– De ce e noapte?”
„– Soarele s-a dus la culcare”).
- Foloseşte orice ocazie, pentru a-l învăţa -
în joacă - lucruri noi.
- Întreţine curiozitatea copilului; introdu-i
cuvinte noi, răspunde-i la întrebări şi –
mai ales – laudă-i realizările, dar mai ales
încercările: astfel copilul va dori să înveţe
tot mereu.
- Ajută-l să înţeleagă, întreabă-l: „De ce crezi
că e aşa?” sau „Ce crezi că se intâmplă?”
- Nu-l forţa; opreşte-te, când copilul dă
semne de oboseală sau de plictiseală.
Copilul mic supradotat
Copiii mici supradotaţi se dezvoltă în aceeaşi
ordine cu ceilalţi, dar mult mai repede. Mai
târziu, ei vor fi superiori într-unul din domenii:
verbal, matematic-logic, spaţial, kinestezic, mu-
zical, interpersonal, intrapersonal sau ecologic
sau o combinaţie a acestor domenii.
Copilul mic supradotat are o atenţie
prelungită încă de pe când este sugar, doarme
mai puţin decât alţi copii, vorbeşte precoce,
este energic şi extrem de sensibil. Pentru el, un
sunet slab apare ca un zgomot, o atingere îl
loveşte puternic, un necaz capătă proporţii
tragice, o bucurie îl extaziază, iar pe un prieten
îl iubeşte intens. Această sensibilitate maximă îi
permite să înţeleagă uşor ce simt alţii; pe de
altă parte, înseamnă că poate fi bombardat
continuu cu stimuli care-l stresează.

Majoritatea programelor speciale pentru
dezvoltarea micilor genii recomandă pentru
această vârstă:
- dezvoltarea copilului în întregime, inclusiv
emoţională, socială şi comportamentală; copilul
mic să fie lăsat să-şi urmeze propriile lui
înclinaţii, dar să aibă la îndemână materiale
diverse pentru a se juca; să nu fie forţaţi să
urmeze un program strict de învăţătură, nici să
realizeze visul părinţilor; educaţia lor trebuie
împletită cu gijă şi dragoste;
- părinţii trebuie să participe activ, ei au un
rol crucial.
DEZVOLTAREA SOCIALĂ
Etape
La un an şi jumătate: preferă să bea din cană;
se dezbracă singur; s-a obişnuit cu programul
zilnic; îmbrăţişează şi sărută persoanele pe care
le cunoaşte; simte încă nevoia să fie aproape de
mamă şi se uită spre ea, atunci când întâlneşte
persoane necunoscute.
La doi ani: vrea să fie centrul atenţiei; ajută la
treburi simple în casă (îşi strânge jucăriile); se
joacă alături de alţi copii, dar nu împreună cu
ei; îi salută pe alţii, când i se cere.
La doi ani şi jumătate: este posesiv cu
jucăriile; vrea să folosească toaleta; se opune
schimbărilor de rutină; refuză ajutorul altora în
rezolvarea problemelor; se desparte mai uşor
de părinţi; se joacă în grup, dar nu cooperează;
încearcă să se îmbrace singur şi uneori reuşeşte.
Îndrumare maternă
La trei ani: îşi pu-
ne singur chiloţii,
poate chiar şi tricoul;
foloseşte regulat toa-
leta, dar nu se poate
şterge; observă ce fac
alţii; inventează prie-
teni imaginari; în-
cepe să se joace cu alţi copii, dar se poate juca cu
unul singur; împarte uneori jucăriile cu alţii;
începe să prefere jocurile de imaginaţie; îşi
controlează mai uşor impulsurile; aşteaptă să-i
vină rândul, dacă este îndrumat de un adult;
COPILUL MIC
Jocul
Pentru copil, jocul este un mod natural de a
învăţa; de fapt, legăturile din creier (sinapsele) se
dezvoltă în timpul jocului. Prin joc, copiii cercetează
lumea din jur, îşi dezvoltă capacitatea de înţelegere
şi abilităţile practice şi îşi fac prieteni. O altă formă a
jocului este atunci când copilul visează cu ochii
deschişi, se mişcă fără rost sau – uneori - doar stă şi
observă jocul altora.
Viitorul fotbalist
Beneficiile jocului
Jocul oferă copiilor
numeroase beneficii:
- mânuiesc mate-
riale ( apa, nisipul), îşi
mişcă corpul (legăna-
re, sărituri), îşi folo-
-sesc simţurile (miro-
sul), cântă etc;
- le permite să fie puternici, să aleagă ce,
cum şi când să acţioneze, fără ca adultul să
intervină. Copilul se joacă, pentru că aşa vrea
el. Prin joc, îşi stabileşte propriile reguli, pe care
le controlează. Copilul mic se joacă aproape cu
orice, atât timp cât este lăsat să aleagă;
- învaţă, în timp ce se joacă. Un copil mic
care loveşte cu lingura într-o tigaie, de fapt
culege date, dezvoltă ipoteze, experimentează,
analizează rezultatele şi trage concluzii. Copiii
mici, care nu au avut şansa să-şi folosească din
plin simţurile, sunt mai puţin inteligenţi dacât
cei lăsaţi liberi;
- ajută dezvoltarea creierului. Jocul multi-
plică legăturile dintre neuroni. Creierul copii-
lor care nu se joacă mult este cu 20-30 % mai
mic, decât normal;
- învaţă cum să înveţe; mânuirea jucăriilor
îi învaţă cum să rezolve probleme, fără ajutor;
- le măreşte încrederea în ei. În joc, copiii se
simt liberi, pot greşi, pentru ca apoi să încerce
din nou; au mai mult succes, pentru că pot
repeta o acţiune, până le iese bine;
- îi ajută să se împrietenească. Primii
prieteni, păpuşa sau ursuleţul, sunt de obicei
lipsiţi de viaţă şi nu-i sperie. Copiii care se joacă
mult sunt mai iubiţi de cei din jur;
53
COPILUL NOSTRU
- ajută copiii să-şi exprime sentimentele:
teama, frica, supărarea;
- le dezvoltă vorbirea: în timpul jocului,
copiii folosesc un mare număr de cuvinte;
- îi imită pe cei mari: mătură, repară, conduc
maşina, ceea ce le măreşte încrederea în ei;
Măturarea camerei
- stimulează gândirea,
creativitatea şi imaginaţia.
Îmbrăcându-se
cu hainele
părinţilor,
copiii dau
frâu liber
imaginaţiei;
- dezvoltă
mişcările mâinilor şi coordonarea dintre ochi şi
mâini: mâzgâlind cu creionul, jucându-se cu
noroi, clădind un turn de cuburi;
- scade stresul, iar râsul dezvoltă sistemul imun;
- întăreşte şi dezvoltă muşchii prin: mers,
alergare, săritură, agăţare, legănare, prindere,
împingere, tragere, aruncare; acestea duc la
coordonare şi abilitate fizică. Părinţii trebuie să
ofere condiţii, fără să împiedice jocul copiilor,
cerându-le „să fie cuminţi”. (Ce s-ar fi întâm-
plat dacă părinţii Nadiei Comăneci nu ar fi
lăsat-o să sară pe canapele?)
- ajută somnul.
Jocul copilului este o activitate plăcută, e-
nergizantă şi valoroasă. Timpul petrecut la
joacă este un timp petrecut cu folos, nu este
timp pierdut. Singurul timp pierdut este acela
în care copilul se plictiseşte, aşa că lasă-l şi
încurajează-l să se joace. Scoate-l afară cât mai
mult posibil şi oferă-i jucării cât mai diferite.
Asigură-te că jocurile îi stimulează toate
simţurile (văzul, auzul, mirosul, pipăitul şi
gustul). Pune-l în contact cu alţi copii, pentru a se
împrieteni; lărgeşte-i lumea, cât mai mult posibil.
Mulţi părinţi consideră, în mod greşit, că
jocul este o pierdere de timp. Cuvinte care ar
trebui să dispară din vocabularul părinţilor şi
al educatoarelor: «stai liniştit», «astâmpără-te»,
«ţine mâinile la spate».
54
Diferite feluri de jocuri
De la jocul de unul singur, la cel în grup,
copilul parcurge mai multe etape. La început,
copilul mic se joacă singur sau alături de alt
copil, independent de acesta. Mai târziu, copiii
se joacă împreună în mod asemănător, fără să fie
organizaţi, acţionând după plac.
Micul călăreţ
Jocul prin coo-
perare este mai
organizat, iar co-
piii se joacă în
grup; ei discută şi
îşi planifică o acti-
vitate care are anumite
reguli şi un scop anume.
În jocurile de imaginaţie, copilul imită fapte
din memorie: „Ziceam că făceam de mâncare; că
vorbeam la telefon” etc. Îşi exprimă emoţiile,
mângâind păpuşa sau certându-şi ursuleţul,
aşa cum vede la părinţi. Îşi creează prieteni
imaginari. „Poveştile “ istorisite de copil sunt
produsul imaginaţiei sale, nu minciuni şi nu
sunt un motiv de îngrijorare. Ca orice altă
calitate, imaginaţia trebuie să fie exersată,
pentru a se dezvolta. Jocul de imaginaţie îi
permite copilului explorarea altor valori şi
puncte de vedere. Această gândire fantezistă
este un pas important către gândirea abstractă.
De-a tumba

Jucăriile
Jucăriile trebuie să dezvolte aptitudinile şi
inteligenţa copilului şi să le facă plăcere, când
le foloseşte.
După vârsta de un an, copilul foloseşte altfel
jucăriile: ursuleţul, pe care îl arunca pe jos,
devine acum prietenul cel mai bun la culcare,
păpuşa devine sora mai mică.
Plimbarea păpuşii
De aceea, părinţii
trebuie să ofere
copiilor jucării
variate,
construite în
casă sau
cumpărate.
Alegerea trebuie
făcută cu grijă, deoarece jucăriile sunt obiecte cu
ajutorul cărora copiii se amuză şi învaţă. Jucăriile
simple sunt cele mai bune; ele permit copilului să
le mânuiască şi să îşi însuşească ceva nou. Dă-i cât
mai puţine jucării electronice. La această vârstă,
jucăriile electronice, sofisticate, sunt bune mai ales
pentru părinţi, nu pentru copii. Inteligenţa şi
competenţa socială reale vin de la experienţe
proprii şi oameni adevăraţi.
Sugestii:
- Copilul trebuie să aibă locul lui de joacă.
- Valoarea unei jucării este dată de plăcerea
copilului de a o folosi.
- Când cumperi o jucărie, gândeşte-te dacă
nu este prea mic pentru ea, dacă i se
potriveşte, îi face plăcere şi nu e periculoasă.
Nu te lăsa amăgită de reclame! Dacă nu ai
bani, construieşte-i tu jucării: cuburi de
lemn sau case de păpuşi din carton.
- Încurajează copilul să vorbescă despre
jocurile sale.
- Nu îi da prea multe jucării, ceea ce l-ar face
mai puţin creativ. Având puţine jucării,
copilul îşi dezvoltă imaginaţia şi învaţă să
se descurce cu puţin.
COPILUL MIC
Jocuri cu degete
- Evită pericolele, prin înlăturarea lor şi
prin supravegherea copilului. Copilul mic
are memorie scurtă: dacă astăzi rămâne cu
capul înţepenit într-un sertar, o va repeta
mâine din nou.
- Aranjează astfel lucrurile în casă, încât să
nu poată ajunge la cele periculoase, dar
permite-i să deschidă unele sertare şi să le
scotocească, fără să-i spui tot timpul „Nu
pune mâna!”. Oferă-i un sertar sau o cutie
în care să-şi ţină jucăriile.
- Încurajează copilul să se joace singur şi cu
alţi copii, să exploreze, nu să se uite la TV.
Unele emisiuni sunt totuşi folositoare;
copiii se pot uita la ele, împreună cu
părinţii, de la care primesc explicaţii.
- Jucaţi-vă cu copilul, bucuraţi-vă împreună
şi râdeţi în hohote; puneţi-vă la mintea lui!
Materiale folosite
în joc
Cu corabia pe apă
Apa: jocul
cu sau în apă
îi dă copilului
senzaţii diferite: a
fi ud sau a pluti. Jocul se poate desfăşura într-un
lighean sau în băltoacele de după ploaie. Copilul
descoperă, chiar înainte de a le putea numi,
55
COPILUL NOSTRU
volumul (câtă apă încape într-o cană), limitele
(ce se întâmplă dacă continui să torni într-o cană
plină), amestecurile (noroi: pământ cu apă).
Cocă, noroi, plastelină: sunt materiale care îşi
pot schimba forma, se pot răsuci, rupe şi lipi la loc;
toate murdăresc, dar copilul va învăţa în plus
diferenţa dintre a fi murdar şi curat, după spălare.
Nisipul: oferă senzaţii diferite, de aceea o
cutie cu nisip este un loc bun de joacă. Este bine
ca nisipul să fie acoperit când nu este folosit,
pentru a evita accesul pisicilor. În casă, în locul
nisipului, se poate folosi o cană de mălai.
Jocul cu cuburi
Cuburile din lemn
sunt jucării excelente;
cei mici le observă
culoarea şi forma, le
atinge şi mişcă, apoi le
aşează unul peste
altul. După doi
ani, devin tot mai
creativi în mânuirea lor.
Natura: dacă ai grădină, animale sau trăieşti
la ţară, copilul va fi tentat să descopere tot ce vrea
să ştie. Când poţi, lasă-ţi copilul la bunicii de la
ţară, care sunt un adevărat tezaur de experienţă
şi amintiri. Dacă stai la bloc, lasă copilul să aducă
în casă „comorile” găsite: pietre, castane, frunze,
fulgi şi să şi le păstreze într-o cutie sau pe un raft.
Pune-i la încolţit fasole sau grâu de Sf. Andrei şi
lasă-l să observe cum cresc plantele. Ajută-l să-şi
adune râme sau furnici într-un borcan, dar
asigură-te că nu le mănâncă!
Fraţi în
poiană
Copilul
î n s u ş i
poate fi un
material de
joc: urcă, se
leagănă,
sare şi se rostogoleşte. La ţară, copilul are mult
spaţiu, copaci şi porţi libere să se caţăre, fără
56
ajutorul părinţilor. Trebuie folosită orice ocazie
pentru a scoate copilul afară, la câmp, la pădure,
în parc, în grădina dintre blocuri sau rondul de
flori din faţa casei. Din nefericire, spaţiile libere
dintre blocuri sunt neglijate, neigienice, deseori
nu sunt adecvate pentru joacă şi uneori chiar
periculoase.
La această vârstă, copiii pot beneficia de
aparate de gimnastică, leagăne, balansoare,
bare de căţărat, cutii de diferite mărimi şi, mai
târziu, coardă de sărit.
Copiii au nevoie de „case” şi locuri secrete,
mai ales când încep să joace jocuri de ima-
ginaţie. În afara celor scumpe din comerţ, copiii
sunt fericiţi şi cu o cutie mare din carton, în care
au fost tăiate ferestre şi uşi; pe ea se pot lipi
poze colorate, pentru a o decora. O faţă de masă
lungă până la podea poate transforma locul de
sub masă într-un ascunziş. Aranjarea mesei este
tot o formă de joacă la această vârstă.
Jocurile muzicale: Oricărui copil, care aude
bine, îi place să asculte muzică şi să cânte. Învaţă
copilul de mic să asculte muzică; încurajează-l să
danseze, să bată ritmul cu palmele sau cu
lingura sau cumpără-i un xilofon.
Dans la
grădiniţă
Afirmarea independenţei
Refuzul de a asculta şi a face ceea ce i se
spune este un mod trecător de a-şi afirma
independenţa.
Trecerea de la dependenţă la independenţă
se face în mai multe trepte:
- dependenţa: „Tu faci pentru mine” – sugar
- independenţa: „Fac eu singur” – copil mic
- interdependenţa: „Noi facem” – preşcolar;
copilul vrea să facă ceva, dar cere ajutor, pentru
a face mai bine.
Capacitatea de a şti când să ceară ajutor şi
cum să-l obţină este o calitate socială, pe care
copilul o poate învăţa de mic.

Părinţii au un rol major în dezvoltarea
independenţei copilului. Ei trebuie să observe
eforturile şi reacţiile copilului, pentru a decide
dacă şi când să-i ofere stimuli noi. Părintele
care intervine prea repede să-i dea păpuşa
căzută sub masă îl lipseşte de plăcerea sau
efortul de a o găsi singură. Dacă însă întârzie
prea mult, fetiţa se poate enerva, renunţă şi
trece la o activitate mai uşoară, învăţând astfel
să rezolve problemele dificile prin evitarea lor.
Unii copii renunţă mai repede decât alţii. Ei
au nevoie de multe încurajări şi ajutor direct.
Alţii sunt mai independenţi; ei se supără dacă
părinţii îi îndrumă prea des.
Dezvoltarea iniţiativei este o necesitate
majoră a acestei vârste. Pentru aceasta, copilul
trebuie să capete încredere în el. Copiii care se
simt ruşinaţi sau vinovaţi, reacţionează prin
plâns, ţipete, renunţare rapidă sau dau vina pe
alţii, atunci când dau de greu. Felul cum se văd
pe ei înşişi (conceptul şi stima de sine) depinde
în mare parte de ce le spun părinţii despre ei.
Semne prin care copilul mic începe să-şi
arate îndrăzneala şi siguranţa de sine:
- îţi arată cât de mare a crescut,
- încearcă să se descurce fără ajutor,
- arată ce-i place şi ce nu,
- se supără, când trebuie să aştepte,
- vrea să facă mai mult decât poate,
- exprimă ceea ce simte: de la mare bucurie,
la crize de furie.
Deşi dezvoltarea are caracteristici comune,
fiecare copil are o personalitate distinctă. Persona-
litatea copilului va influenţa dezvoltarea şi per-
spectivele sale în viaţă.
Copilul dezvoltat
armonios:
- se înţelege uşor
cu alţii,
- învaţă din greşeli,
- este organizat,
- are putere de ob-
servaţie,
- este meticulos,
creativ şi curios,
- este hotărât şi dârz.
Fetiţă dezvoltată
armonios
COPILUL MIC
Copilul nedezvoltat:
- gândeşte încet,
- se exprimă greu în cuvinte,
- nu ştie cum să-şi manifeste emoţiile,
- este agitat,
- se concentrează greu.
Aceste trăsături pot apărea şi la un copil
inteligent, dar se pot corecta.
Temperamentul
Este definit de intensitatea şi modul în care
se comportă copilul într-o anumită situaţie. Doi
factori determină temperamentul şi caracterul
copilului: ereditatea şi influenţa mediului.
Temperamentul este prezent încă de la naştere
şi devine evident la copilul mic.
Există o întreagă gamă de temperamente:
- “dificil”: sunt foarte activi, sensibili,
pasionaţi, nerăbdători, impulsivi, încăpăţânaţi
şi plângăcioşi;
- “maleabil”: sunt activi, flexibili şi bine
dispuşi ; au program regulat de masă şi somn;
- “încet”: sunt mai liniştiţi, prudenţi, chiar
fricoşi; nu le plac surprizele şi se adaptează mai
greu la situaţii noi.
Felul de a fi al copilului este, în bună parte,
înnăscut şi nu-l poţi schimba, dar îl poţi cizela.
În îngrijirea şi educaţia copilului trebuie să
se ţină seama de firea lui. Când temperamentul
copilului este diferit de al părinţilor sau de cel
al educatorilor apar dificultăţi, conflicte şi stres.
Evită epitete negative privind firea co-
pilului: ele sunt dureroase, îl pot chiar răni.
Foloseşte cuvinte de încurajare, în loc de a-l
critica; de ex.: precaut ( în loc de timid), tenace
(pentru încăpăţânat), energic(în loc de sălbatic),
curios (nu băgăreţ) ş.a.
Exprimarea
curiozităţii
Indiferent de personalitatea copilului tău,
trebuie să-l apreciezi, să-i dezvolţi calităţile şi
57
COPILUL NOSTRU
să-l iubeşti aşa cum este. Când copilul este
lipsit de stimuli, afecţiune şi siguranţă, mai
târziu îşi exprimă cu greu dragostea.
Disciplina
Rândurile care urmează nu au intenţia să
înveţe părinţii cum să-şi educe copiii; îi pot
ajuta doar să înţeleagă dezvoltarea normală a
copilului lor.
Toţi copii au nevoie de disciplină; aceasta-i
face să se simtă iubiţi, în siguranţă, să aibă
iniţiativă şi să rezolve probleme, să se controleze
şi să se înţeleagă cu alţii. Disciplinarea se face cu
dragoste într-un mediu prielnic dezvoltării.
Părinţii stabilesc copilului limite ferme şi
încurajează un comportament potrivit.
La copilul mic, „amestecul în orice”, crizele
de furie şi refuzul de a coopera sunt normale.
Unii părinţi le consideră însă răutăţi, pe care le
pedepsesc. Copilul mic nu ştie ce e rău şi ce e
bine. Învaţă despre cele din jur experimentând,
observând legătura dintre cauză şi efect: „Ce se
întâmplă dacă sparg un ou pe podea?; „Ce va
zice tata?”. Uneori, copilul neascultător este de
fapt curios. În loc să facă ce i se spune, vrea să
vadă ce se va întâmpla, dacă face cum vrea el.
La această vârstă, este un mod de manifestare a
inteligenţei. Copilul este neascultător fără
intenţie; de fapt, el nu-şi poate controla
suficient impulsurile. De ex.: deşi i s-a spus să
nu bea apă din şanţ, nu-şi poate stăpâni dorinţa
de a o face. Copilul mic trebuie educat să
înţeleagă autoritatea părinţilor, fără a-i
suprima propria-i personalitate. El trebuie
învăţat că nu poate obţine întotdeauna ce vrea
şi când vrea. Scopul părinţilor este să înveţe
copilul să se disciplineze el însuşi.
Negocierea este una din căile de a te
înţelege bine cu copilul tău şi de a-l disciplina.
Poţi începe negocierile încă înainte de doi ani,
de exemplu dându-i să aleagă între jucării
diferite. Astfel, el acceptă mai uşor soluţia
găsită, îi oferi copilului un anumit control, îi
creşti încrederea în sine. Există şi situaţii
nenegociabile, în care părintele trebuie să
spună, ferm, nu.
Moduri şi metode de a aplica disciplina
Disciplina se poate aplica în mod autoritar,
comunicativ, prin modificarea comportamen-
tului sau prin ataşament faţă de copil.
58
Modul autoritar este reprezentat de disci-
plina tradiţională. Părinţii sunt autoritari, iar
copiii trebuie să îi asculte; dacă nu, vor suporta
consecinţele. Bătaia este considerată necesară
(“e ruptă din rai”). Disciplina este privită ca
ceva impus şi nu ca un proces de educaţie.
Partea bună a metodei este că părinţii îşi
controlează copiii, aceştia având nevoie de
autoritate, pentru a şti ce să facă şi ce nu.
Neajunsurile acestei metode sunt, însă,
numeroase. Bătaia are multe aspecte negative:
- Copiii brutalizaţi ascultă doar de frică (De
ex. „Eu te-am făcut, eu te omor”) şi rareori învaţă
să se disciplineze singuri, în loc să înţeleagă
diferenţa dintre bine şi rău.
- Copilul învăţă să evite pedeapsa, prin
minciună, pâră sau fugind de acasă.
- Copiii bătuţi au tendinţa să fie violenţi cu
prietenii şi, mai târziu, cu proprii lor copii; îşi
fac mai greu prieteni, iar - ca adulţi - se feresc
de intimitate şi de ataşament emoţional.
- Nu învaţă să-şi exprime supărarea prin
cuvinte.
- Bătaia nu este eficientă: nu reuşeşte să-i
schimbe comportamentul pe termen lung;
Ataşamentul dintre copil şi părinte suferă
uneori pentru tot restul vieţii.
- Umileşte atât copilul, cât şi părintele.
- Poate răni grav copilul. Folosirea unei
curele, a unui băţ sau a altui obiect, poate fi
foarte periculoasă. Nu zgudui niciodată copilul
mic: la 2-3 ani, muşchii gâtului sunt încă slabi şi
zguduirea poate produce leziuni grave ale
ochilor şi ale creierului.
Dacă nu te poţi controla, sau altcineva din
casă abuzează de copil, cere ajutorul unei
persoane de încredere sau a autorităţilor.Nu
permite nimănui să-ţi bată copilul!
Modul comunicativ are la bază principiul că
nu există copii răi, ci doar dificultăţi în
comunicare. Părinţii învaţă cum să-şi asculte
copiii şi cum să vorbească cu ei.
Această metodă tratează copilul ca pe o
persoană adultă. Părinţii încercă să înţeleagă
copilul (empatie); îi explică, mai degrabă, decât
îl acuză; creează o atmosferă pozitivă în
familie, limitează interdicţiile şi îl pedepsesc
mai rar. Nu-şi bat copilul. Neajunsul acestei
metode este pierderea autorităţii de către
părinţi, care devin astfel negociatori şi prea
indulgenţi. Copiii sfârşesc prin a nu respecta

autoritatea părinţilor, iar mai târziu nici pe a
altora (profesori, poliţie etc.). Dacă părintele
este prea îngăduitor, copiii pot deveni egoişti,
nepoliticoşi şi neascultători.
Metoda de modificare a comportamentului se
bazează pe un sistem de pedepse şi
recompense. Părinţii folosesc mai multe tehnici
de disciplinare a copilului: îl pun la colţ sau îl
obligă să suporte consecinţele, când face ceva
rău. Această metodă este eficientă, mai ales
pentru copiii cu temperamente dificile sau cu
probleme emoţionale. Ea scade însă legătura
afectivă dintre părinte şi copil.
Metoda ataşamentului constă în legătura
afectivă dintre părinte şi copil. Disciplina este
flexibilă, adaptată la vârsta şi temperamentul
copilului, la personalitatea şi posibilităţile
părinţilor. Dacă părinţii sunt ataşaţi de copil şi
ştiu să comunice cu el, disciplina nu va mai fi
ceva impus. Copiii au încredere în părinţi, pe
care îi iubesc şi îi respectă. Pentru un asemenea
copil, pedeapsa cea mai grea este să-şi vadă
supărat părintele care îl iubeşte.
Scopurile acestei metode sunt:
- să stabilească limitele de comportament
ale copilului, fără a-i impiedica dezvoltarea,
- să înveţe copilul că nu i se pot face toate
poftele,
- să înveţe copilul că părintele are rol
dominant, dar protector.
Disciplina este legată de viaţa de familie.
Stabilirea limitelor la copilul mic se face în
cadrul jocului, care este activitatea sa princi-
pală. Se pot deosebi următoarele categorii:
Categorii de jocuri: permise, negociabile şi interzise
COPILUL MIC
- jocuri permise şi încurajate – sunt cele mai
numeroase ;
- activităţi absolut interzise – sunt cele
periculoase şi distructive: de ex.: jocul cu focul,
cu obiecte ascutiţe etc. În aceste cazuri, părinţii
nu negociază, ci spun ferm „Nu!” sau „Nu e
voie!”. Îndepărtează copilul şi explică-i de
fiecare dată de ce nu este voie.
- jocuri negociabile – nu sunt periculoase
sau agresive, dar sunt supărătoare: jucării
zgomotoase, săritul în pat. Pot fi permise sau
modificate.
- accidentele – sunt produse fără intenţie
(sparge o farfurie sau cade când aleargă), de
aceea nu trebuie pedepsite.
Dacă ţin seama de aceste categorii, părinţii
nu vor mai fi nevoiţi să spună „Nu!” la tot
pasul, sau să aplice pedepse. Cu cât pedepsele
sunt mai rare, cu atât sunt mai eficiente.
Dacă copilul se obişnuieşte să trăiască între
anumite limite, acest lucru îi va fi folositor
pentru a supravieţui într-o lume plină de
îngrădiri: la joacă, la şcoală şi la lucru. Când
copilul ştie care sunt limitele, învaţă să se
controleze şi, astfel, viitoarele conflictele din
adolescenţă se împuţinează.
Sugestii:
- Ataşează-te de copil, pentru a-l putea
disciplina;
- Aplică regulile stabilite, nu ceda în faţa
copilului, după ce ai spus „nu” ;
- Interdicţia este exprimată întâi prin
privire şi tonul vocii, apoi prin „Nu!” şi –
în cel mai rău caz – este urmată de o
pedeapsă;
- Nu ameninţa şi nu lovi disciplinar copilul;
- Nu-l forţa să facă ceva pentru care nu este
încă pregătit;
- Arată-i imediat copilului mic greşeala pe
care a făcut-o;
- Fii consecvent în aplicarea regulilor;
- Încearcă să-i spui „Da” cât poţi de des, nu
numai „Nu”;
- Evită să-i faci observaţie pentru lucruri
mărunte;
- Adaptează disciplina la personalitatea
copilului;
- Ignoră-l şi izolează-l ; nu-l înjura sau bate;
- Nu-l descuraja; nu-i spune niciodată “ Eşti
un prost “;
- Nu-i spune copilului care a greşit că este
59
COPILUL NOSTRU
rău sau obraznic, pentru că îi poţi ştirbi
încrederea în el însuşi. Critică faptele
copilului, dar nu-l critica pe el;
- Dacă vrei să nu înjure, controlează-ţi
limbajul;
- Cu fiecare interdicţie, oferă-i copilului o
alternativă:“ Nu te poţi juca la televizor, ia
căţeluşul”;
- Nu încerca să ai întotdeauna dreptate.
Când ai greşit, recunoaşte;
- Nu te înfuria. Calmează-te înainte de a-i
răspunde copilului;
- Arată-i copilului respect, pentru că are
nevoie. Fii politicoasă, spune-i: „Te rog”,
„Mulţumesc” şi „Scuză-mă” ;
- Evită să ai pretenţii exagerate de la copil.
Nu te aştepta să fie perfect;
- Încearcă să negociezi şi alege variantele în
care câştigaţi amândoi;
- Explică-i şi demonstrează-i cum se fac
treburile casnice, apoi lasă-l să te ajute;
- Arată-i copilului încredere; laudă-l, când
încearcă să facă ceva bun;
- Pedepseşte-l pe măsura greşelii, nu mai
aspru;
- Nu renunţa la drepturile tale, în favoarea
copilului.
Tehnici de disciplinare a copilului mic
- Îndrumarea cu blândeţe către o
comportare corectă.Uită uneori de disciplină şi
răsfaţă copilul mic. Ţine seama de vârsta
copilului, fă uneori compromisuri sau distrage-
i atenţia şi alege reguli pe care ştii că le poţi
aplica. Încurajează comportarea bună şi
mândria de sine, arătându-i respect, evită să-l
jigneşti sau să-l umileşti, laudă-i încercările şi
realizările prin aplauze şi cuvinte potrivite, fără
exagerări şi prin mici recompense: manifestări
de dragoste, surplus de atenţie sau steluţe
pentru fapte bune sau rele, afişate pe un
calendar sau pe frigider.
- Punerea la colţ şi întreruperea jocului.
Copilul este izolat într-un loc neinteresant, dar
neînfricoşător, câte un minut pentru fiecare an de
vârstă (de exemplu, dacă are 3 ani va fi pedepsit
3 minute). După terminarea pedepsei, copilul
este tratat normal; se poate înapoia la joacă sau la
părinte. Alternează pedepsele rare cu manifestări
dese de dragoste: îmbrăţişări, pupicuri.
60
Sugestii:
- stabileşte reguli clare pe care copilul le
înţelege; pune-te în mintea lui;
- explică-i în mod simplu pedeapsa şi aplic-
o imediat: nu-i da atenţie, ia-i obiectul pe
care-l vrea, sau pune-l la colţ.
- nu-l pedepsi la prima greşeală, averti-
zează-l mai întâi, în caz de pericol - însă -
trebuie să intervii imediat.
- locul de pedeapsă ales să fie lipsit de
pericol, sub supravegherea unui adult (nu
în dulap sau în pivniţă), dar departe de
sursele de distracţie. Nu folosi patul
copilului ca loc de pedeapsă.
- nu insista să-şi ceară scuze.
- discută din nou regula pe care a încălcat-o
şi comportamentul adecvat.
- uită şi iartă, după ce copilul şi-a primit
pedeapsa. Nu continua să-i ţii predici.
Bunele maniere
Copilul învaţă să fie politicos pentru a arăta
respect altora. Aceasta înseamnă mai mult decât
a-l învăţa să spună „Bună ziua”, „Mulţumesc” şi
„Te rog” sau, mai târziu, să vorbească doar când
este întrebat. Copiii trebuie să înveţe să-şi
exprime părerile şi drepturile curajos, dar nu
obraznic. În acelaşi timp, să ţină seama şi să
respecte sentimentele şi drepturile altora; să fie
empatici. Politeţea îl va ajuta pe copil să se
integreze mai uşor în viaţa socială. În primii ani
de-acasă, trebuie să-l înveţi bunele maniere,
deşi va mai trece timp până să devină politicos.
Sugestii:
- Respectă copilul, ca să-i poată respecta pe
alţii: aceasta este baza deprinderilor bune.
- Oferă-i un bun exemplu. Foloseşte cât mai
multe expresii de politeţe, practică bunele
maniere în prezenţa copilului.
- Nu-l sili sau pedepsi, pentru a respecta
regulile de politeţe, altfel copilul se poate
revolta sau le poate ignora, în absenţa ta.
- Pretinde o purtare apropiată de vârsta lui.
Vor mai trece ani de expunere la etichetă,
până va înceta să mănânce cu mâna, dar -
dacă vei persevera - vei reuşi (Vezi detalii
în vol 3, Adolescenţii).

Relaţiile cu familia
Familia este un grup de persoane, care
trăiesc în aceeaşi casă şi au rude comune.
Familia are o influenţă profundă asupra co-
piilor; aici ei învaţă:
- să se comporte;
- să se ataşeze de părinţi;
- să-şi exprime nevoile;
- să comunice cu ceilalţi verbal şi non-
verbal;
- să stabilească relaţii;
- să-şi exprime emoţiile;
- să-şi dezvolte simţul umorului;
- să exprime empatie şi milă;
- să respecte nevoile şi drepturile celorlalţi;
- să deosebească ce e rău de ce e bine.
Familia satisface nevoia de bază a omului de
a aparţine cuiva. Ea determină originea copilu-
lui şi trăsăturile: culoarea părului, forma
nasului, talentele; fiecare membru al familiei
are însă individualitatea sa.
Sentimentul de a face parte din familie este
extrem de important pentru echilibrul emoţio-
nal al copilului.Părinţii sunt cei care iau deciziile
în familie şi oferă resurse, protecţie şi disciplină
pentru dezvoltarea optimă a sănătăţii copilului.
Caracteristicile unei familii armonioase:
- Devotamentul, aprecierea şi încurajarea
între membri.
- Petrecerea timpului împreună, sub diver-
se forme.
- Folosirea raţională a resurselor interne şi
externe.
- Optimism.
- Uşurinţa de a comunica.
- Reguli şi credinţe proprii ale familiei.
- Flexibilitate.
- Şi mai presus de orice: dragoste între toţi
membrii ei.
În asemenea familii, părinţii le oferă copiilor
nu numai hrană, ci îi protejează de stres, le
explică lumea şi le dă libertatea să se dezvolte
independent. Chiar după ce devin adulţi,
familia le oferă un sprijin. Se formează astfel o
legătură emoţională puternică, de nezdruncinat.
Obiceiurile familiei
In multe familii se formează unele obiceiuri
care întăresc legăturile emoţionale dintre
membri. Salutările, sărutările sau îmbrăţişările
COPILUL MIC
la sosire şi plecare, povestirea evenimentelor
zilei, rugăciunea înaintea mesei, discuţiile de la
masa de seară, glumele, programul de somn,
timpul petrecut împreună, vacanţele – toate
împreună creează o lume aparte.
Masa de seară, oricât de săracă, trebuie să
strângă laolaltă toţi membrii familiei, cel puţin
de câteva ori pe săptămână. Fiecare copil
trebuie să participe la aşezarea şi strângerea
mesei, ca şi la conversaţia din timpul cinei.
Televizorul trebuie închis în acest timp, chiar
dacă copiii protestează.
Discuţiile purtate la masă contribuie la
coeziunea emoţională a familiei.
Momentele liniştite petrecute de copil în
sânul familiei, mai ales cele dinainte de culcare,
îi întăresc sentimentul de încredere şi
siguranţă. După povestea de seară, lasă copilul
să-ţi spună ce-i trece prin cap, ce l-a supărat în
ziua respectivă sau ce-l nelinişteşte.
Către vârsta de trei ani, copiii se jenează să
vadă goi părinţii de sex opus. Se elimină băile
împreună mamă-fiu sau tată-fiică şi se închide
uşa la baie, când este folosită.
Sărbătorile oferă alte ocazii de apropiere a
membrilor familiei. Pregătirile şi participarea la
colindele de Crăciun, la onomastici, creează
momente de bucurie şi oferă amintiri pentru
restul vieţii. Asemenea obiceiuri trebuie încu-
rajate, păstrate şi modificate, pe măsură ce
copiii cresc.
Favoritismul
Pentru copil este chinuitor dacă vede că
unul dintre fraţi este favorizat de către părinţi.
Părinţii pot favoriza un copil, lăsându-l mai
liber, certându-l mai puţin sau tratându-l cu
mai multă atenţie.
Respingerea emoţională
Unii părinţi resping emoţional copilul,
criticându-l mai des sau făcând comparaţii
între el şi fraţii lui sau alţi copii. Respingerea
emoţională îi creează copilului o stare de
nesiguranţă profundă, care se manifestă prin:
- frică sau timiditate excesivă;
- crize de plâns;
- agresivitate;
- gelozie şi dorinţă de atenţie;
- impulsul de a se agăţa de mamă sau de a-
şi suge degetul;
- pipi în pat;
- ticuri;
61
COPILUL NOSTRU
- tendinţa de a minţi sau de a fura;
- comportament rău în relaţia cu animalele.
Copilul singur la părinţi are avantajul că i se
oferă mai multă atenţie şi dragoste, dar şi
dezavantajul că nu are cu cine să se joace şi se
simte singur; se alătură mai greu unui grup.
Părinţii au uneori tendinţa să-l protejeze
excesiv, ceea ce poate fi dăunător.
Dacă nu-i laşi copilului libertatea de a explora
şi experimenta, poate deveni timid şi fricos.
Rolul tatălui
Tatăl îşi are rolul lui esenţial, în creşterea
copiilor, care nu se rezumă doar la asigurarea
pâinii de toate zilele. El este foarte important în
dezvoltarea lor motorie, socială, emoţională şi
spirituală.
Cu tata în căruţă
Mama şi tatăl se ataşează de copil în mod
diferit. Mama poartă copilul în pântece, îl
impregnează cu progesteron (hormonul ataşa-
mentului), iar cei doi devin inseparabili
hormonal şi emoţional. Ataşamentul tatălui
depinde de legătura emoţională cu mama şi
apoi cu copilul: dacă nu-şi iubeşte îndeajuns
soţia, tatăl îşi poate părăsi copilul şi poate căuta
o altă femeie de care să se ataşeze (cum se
întâmplă la părinţii adoloscenţi) Bărbaţii nu
înţeleg, deseori, cât de greu e să îngrijeşti un
copil mic. Tatăl trebuie să îşi manifeste zilnic
iubirea şi sprijinul faţă de mamă.O mamă
fericită va exprima – la rândul ei – fericirea şi
mulţumirea faţă de copil, iar tatăl va fi un model
de comportare familială pentru băiatul lui.
Multe perechi aşteaptă câţiva ani după
căsătorie, pentru a avea un copil. În acest timp,
mama urmăreşte, uneori inconştient, dacă tatăl
62
este destul de apropiat de ea, pentru a fi un tată
bun. După naşterea copilului, mama încearcă să-l
includă în îngrijirea sugarului, deoarece contactul
cu el întăreşte ataşarea de copil. După un timp,
tatăl observă cum copilul, căruia îi schimbă
scutecele, dă semne că vrea să se joace cu el.
Mamele şi taţii se ocupă de copil în mod
diferit: mamele au un răspuns verbal –
emoţional, iar taţii unul spaţial – activ. În timp
ce mama îl strânge la piept, tatăl îl aruncă în aer.
După ce copilul mic spune că a văzut un cal,
mama îi poate citi despre cai, pe când tatăl se
apleacă în patru labe şi îi cere să-l călărească.
Ambele reacţii se adresează diferitelor părţi ale
creierului; ele sunt necesare şi importante
pentru dezvoltarea copilului.De multe ori, casa
cu copii mici arată ca un câmp de bătaie. Băieţii
în special, au nevoie zilnic de activitate motorie,
obţinută prin joc, cu tata. Copiii trebuie să fie
crescuţi de cei doi părinţi, împreună.
De joacă cu tata
Când tatăl vine acasă obosit, după o zi de
muncă, poate încerca să evite copilul mic, care-i
sare în braţe, cerându-i să se joace cu el. Copilul
are nevoie de câteva minute de atenţie absolută
din partea tatălui. Dacă îi cere să îl lase în pace,
sau îi promite că se vor juca mai târziu, copilul
poate fi dezamăgit şi poate încerca să îi atragă
atenţia pe alte căi, de ex: făcând dezordine.
Bunicii
Bunicii şi celelalte rude pot fi de mare ajutor
părinţilor şi copiilor.
Bunicii îşi asumă uneori rolul major în
creşterea copilului. Ei îi pot oferi sprijin

material şi emoţional. Prezenţa unui copil în
familie este pentru bunici o sursă de bucurie şi
de preocupări noi.
Bunicii pot contribui la dezvoltarea
copilului, prin:
- Grija faţă de copil. Sunt primii chemaţi la
nevoie.
- Lărgirea orizontului. Aceştia au timpul,
dragostea şi înţelepciunea necesare.
- Continuarea istoriei şi tradiţiei familiei şi
a neamului. Copilul ţine minte poveştile spuse
de bunici. Îşi va reaminti, ca adult: „Când eram
la bunica...”
- Întărirea şi cimentarea relaţiilor între
membrii familii; copilul învaţă ce înseamnă o
familie unită.
Ceea ce este permis în casa bunicilor nu este
întotdeauna acceptat şi de către părinţi.
La bunicul
Bunicii au însă o personalitate şi un mod de
viaţă diferit, care trebuie înţelese şi respectate.
Părerile diferite privind creşterea copilului,
creează uneori confruntări între părinţi şi
bunici. Ei trebuie să accepte deciziile părinţilor,
să evite sfaturile necerute, să întrebe cum îi pot
ajuta mai bine şi să înveţe cum se îngrijeşte
COPILUL MIC
copilul, în zilele noastre. În unele ţări, sunt
chiar cursuri de îngrijirea copiilor mici, pentru
educarea bunicilor.
Părinţii trebuie să aibă ultimul cuvânt în
creşterea copilului, chiar dacă bunicii nu sunt
de acord.
Sugestii:
- Spune-le părinţilor sau socrilor tăi clar,
dar diplomatic, că vrei să le asculţi
părerea, dar când iei hotărâri, te bazezi şi
pe alte surse: medici, asistente, cărţi, cât şi
pe instinctele tale.
- Nu te simţi ofensată, dacă soacra îţi dă
sfaturi nesolicitate; priveşte-le ca sfaturi bine
intenţionate, de la cineva care îţi vrea binele.
- Încearcă să educi bunicii, dându-le
exemple:” frigul nu duce la guturai, cauza
bolii este un virus”.
- Fii de aceeaşi părere cu soţul în privinţa
creşterii copilului şi nu aveţi fiecare dintre
voi atitudini diferite faţă de implicarea
părinţilor sau socrilor.
- Cultivă cu grijă legăturile cu bunicii, tri-
miţându-le periodic fotografii, desene (în-
cepând cu mâzgălituri), casete audio cu
vocea, poezii, cântece şi vizite ale copilu-
lui; cere-le să ofere copilului mici daruri
semnificative, pentru a le întări amintirile.
Într-o zi vei deveni şi tu bunică...
DEZVOLTAREA EMOŢIONALĂ
Emoţiile de bază sunt: bucuria, frica, tris-
teţea şi dezgustul. Copiii învaţă să-şi exprime
emoţiile de la părinţi.
Aceştia ajută copilul să se dezvolte, prin
felul în care dau atenţie unor emoţii (bucurie),
sau le ignoră pe altele (tristeţea).
Încă de la naştere, fiecare copil are nevoie de
o legătură emoţională cu un adult, care să-l
iubească şi să îi poarte de grijă. Ataşamentul
creat între părinţi şi copil contribuie la
echilibrul său emoţional din următorii ani.
Masajul, sărutul, îmbrăţişările, legănatul şi
alintatul oferă comfort şi sunt o necesitate
umană de bază pentru dezvoltarea fizică şi
emoţională, ca apa şi hrana. Inteligenţa emo-
ţională îi ajută succesul şi fericirea, ca adult.
Copilul mic începe să devină mai inde-
pendent, mai îndrăzneţ şi mai neascultător. Îşi
manifestă tot mai des nemulţumirea şi supă-
rarea. La această vârstă, copilul ţine seama doar
63
COPILUL NOSTRU
de emoţiile lui şi nu poate înţelege că alţii simt
diferit.
Copiii mici îşi controlează mai uşor emoţiile,
după ce învaţă să le înţeleagă şi să spună ce vor.
Intimitate între mamă şi fiică
Copiii cu un coeficient mare de inteligenţă
emoţională îşi controlează uşor impulsurile,
întârzie obţinerea satisfacţiei imediate şi sunt
mai disciplinaţi, au mai mare succes la şcoală şi
în viaţă.
Etapele dezvoltării emoţionale
La un an şi jumătate: îşi exprimă dorinţele fără
să plângă şi are schimbări emoţionale bruşte.
La doi ani: exprimă o gamă întreagă de
emoţii; are crize de furie, când este nemulţu-
mit; se separă cu greu de părinţi; îşi demo-
nstrează independenţa spunând „Nu!”.
La doi ani şi jumătate: schimbările emoţionale
sunt mai lente; crizele de furie şi neascultarea
ating maximul; cere tot timpul; vrea să fie
laudat pentru realizări.
La trei ani: este mai stabil emoţional; are
spaime inexplicabile (întuneric, balauri etc.);
arată afecţiune pentru alţi copii şi adulţi.
Sugestii:
- spune copilului ce simte, înainte de a-l
calma. De ex. „Eşti supărat că te las cu
bunica. Dar te vei juca mult şi bine cu ea”
- linişteşte-l prin cuvinte: „Aproape am ajuns
acasă” şi prin mângâieri (ţinut în braţe
când îi e frică, gâdilat ca să-l înveseleşti)
- învaţă-l să-şi exprime emoţiile: „Arată-mi,
să văd, cât erai de supărat. Uite aşa arătai”.
64
- explică-i cum se manifestă emoţiile: „Când
ţi-e frică, îţi bate inima tare, face bum, bum”.
Calmarea fricii
Frica este frecventă la copii, în special între 2 şi
6 ani. Cauzele diferă, în funcţie de vârstă: la un
an, copiilor le este frică mai ales de străini, apoi de
animale necunoscute, de doctori şi de zgomote.
Pe la 2 ani, le este frică de întuneric, de toaletă etc.
După 2 ani, începe să le fie frică de fiinţe ima-
ginare şi de accidente. Mulţi sunt înfricoşaţi de
şerpi, chiar dacă nu i-au văzut în viaţa lor.
Frica este un sentiment important şi inevi-
tabil. Frica ne previne în legătură cu un pericol
şi ne ajută să trăim în siguranţă.
Controlul fricii
Copiii nu au încă destulă experienţă pentru
a prevedea pericolele. Imaginaţia bogată poate
fi o sursă nelimitată de frică, de exemplu: Baba
Cloanţa, zmeii. Dacă în desenele animate un
copil este alergat de un leu, crede că asta i se
poate întâmpla şi lui; dacă fratele lui este
bolnav, se va îmbolnăvi şi el. Dacă părinţii sunt
înfricoşaţi, se sperie şi el.
Sugestii:
- nu-i ignora frica, pentru că este reală, deşi
poate fi iraţională; de exemplu, frica de
câini poate deveni fobie.
- nu-l certa, nu-l ridiculiza şi nu-l pedepsi,
pentru că îi este frică. Cearta nu înlătură
frica, ci doar o ascunde; se va teme să
spună sau să ceară ajutor. Explică-i că nu-i
nimic rău dacă îi este frică şi că este bine
să ceară ajutor.
- cere copilului să-ţi povestească despre

frica lui şi ascultă-l cu înţelegere şi
simpatie; copilul se va simţi mai bine,
după ce va vorbi despre temerile lui.
- nu încerca să-i spui că nu există balauri,
dacă îţi spune că îi este frică de ei. La
această vârstă, copilul nu poate înţelege de
ce există un cuvânt, pentru ceva care nu
există.
- înţelege sentimentele copilului, spunân-
du-i „Când eram mic, îmi era şi mie frică
de întuneric, dar acum nu-mi mai este”.
- obişnuieşte-l, de la distanţă, cu lucrurile
care îi produc frica: dacă îi este frică de
câini, priviţi mai întâi poze cu câini, apoi
arată-i un copil care se joacă cu un câine
mic şi prietenos.
- ajută-l să controleze situaţiile de care îi
este frică. Pentru frica de întuneric, lasă-i
aprinsă o lumină slabă, dă-i o jucărie care
să-l păzească şi – mai târziu – o lanternă;
spune-i că, dacă se trezeşte şi îi este frică,
te poate chema, sau poate veni la tine în
pat. Obişnuieşte-l treptat cu întunericul.
- foloseşte-i imaginaţia, pentru a-i crea un
protector: „Când tu dormi, Îngeraşul sau
Doamne-Doamne stă lângă tine şi te apară
de balaur” etc.
- încearcă să-ţi controlezi propria ta frică,
pentru a-i servi drept model, acţionând
calm şi cu încredere, în situaţii dificile.
- elimină cauza fricii din viaţa lui:
programe de televiziune, poveşti sau cărţi
înfricoşătoare. Când aceste temeri nu pot
fi evitate, dă-i o explicaţie simplă despre
ce s-a întamplat, încercând să-i distragi
apoi atenţia.
- nu înspăimânta niciodată copilul, pentru
a-l disciplina: „Dacă nu eşti bun, te dau la
străini”.
Crizele de furie
La doi-trei ani, copilul are deseori crize de
supărare şi furie. Această manifestare arată lupta
lui de a deveni independent, la o vârstă la care
nu se poate controla şi exprima. Criza începe
când nu poate face ceva, nu i se face pe plac, este
gelos sau se adună multe neplăceri de-a lungul
zilei. Sunt mai frecvente la copiii cu voinţă
puternică şi dependenţi emoţional. Aceştia nu
sunt copii răi, din contra, sunt mai sensibili, mai
hotărâţi şi mai creativi, ceea ce îi ajută mai târziu
în dezvoltarea lor intelectuală şi socială.
COPILUL MIC
Criză de furie în public
Criza are o durată de câteva minute, timp în
care copilul se aruncă pe podea, plânge, ţipă,
loveşte cu pumnii şi picioarele, aruncă lucruri,
muşcă, scuipă, înjură sau dă cu capul de pereţi.
Crizele variază în durată şi intensitate, în funcţie
de temperamentul copilului; unii fac crize
subtile şi recunoscute doar de cei apropiaţi; alţii
fac crize puternice, prelungite, care se aud de
departe. Multe crize nu pot fi prevenite, dar
există mijloace de a reduce motivele care duc la
declanşarea lor. Copiii care sunt puternic ataşaţi
de părinţi fac mai puţine crize de furie.
Plânsul nu este întotdeauna dăunător; te
simţi mai bine după plâns, pentru că lacrimile
reduc acumularea de substanţe chimice produ-
se de creier în faza de stres. Persoanele care
plâng sunt mai sănătoase fizic şi emoţional,
decât cele care nu plâng.
Nu descuraja întotdeauna plânsul, cu toate
că - mai târziu - plânsul unui copil poate fi un
semn al lipsei de încredere în sine.
Sugestii:
- Asigură-te că micuţul este hrănit şi odih-
nit.
- Învăţă să cunoşti dispoziţia şi limitele
toleranţei copilului, de ex.: se agaţă de tine.
- Limitează momentele de conflict; în
perioada crizelor este indicat să laşi de la
tine (lasă-l să se mai joace câteva minute);
evită însă să cazi în capcana de a-i ceda la
tot pasul; dacă un copil nu are dificultăţi
cât este mic, mai târziu nu va şti cum să
facă faţă greutăţilor.
65
COPILUL NOSTRU

- Evită situaţiile care-l pot irita. DEZVOLTAREA SPIRITUALĂ

- Când criza de furie s-a declanşat, rămâi
calmă şi lasă-l în pace, până se descarcă. Dezvoltarea spirituală este legată de cea
Explică-i că poate să ţipe cât doreşte, dar morală. Copiii au o spiritualitate înnăscută; ei
nu-i permite să înjure sau să te lovească. vor să creadă în Dumnezeu, să ştie că sunt
Dacă se întâmplă în public, ia-l deoparte, protejaţi de El şi vor răspunsuri la întrebările
pentru a se calma. despre misterele lumii. E nevoie să-i dezvolţi
credinţa că există un Dumnezeu; dacă nu ai
Negativismul crezut niciodată când erai copil, îţi va fi foarte
greu să găseşti calea spre El, când vei fi bătrân.
La doi ani, copilul spune „Nu” la orice; Pe măsură ce încep să înţeleagă limbajul,
refuză să mănânce, să se îmbrace sau să iasă copiii mici pot înţelege povestirile despre
afară, fără nici o cauză aparentă. Prin acest îngeri şi Dumnezeu. O rugăciune scurtă la
negativism, îşi exprimă independenţa. Faza de culcare poate deveni un bun obicei.
negativism la copil este trecătoare (cea mai grea Sugestii:
parte durează şase luni) şi reprezintă un semn - formează-i un ritual spiritual, seara, la
de formare a personalităţii şi nu de rea intenţie.
culcare: rugăciuni, povestiri, cântece;
După vârsta de doi ani, cei mai mulţi copii
- citeşte-i poveşti spirituale, ce exemplifică
încep să gândească şi să acţioneze pozitiv şi
mila şi toleranţa;
cooperant, deşi rebeliunea poate apărea în
adolescenţă. - învaţă-l să se roage;
Copiii capabili de a spune “ Nu “ pot avea o - plimbaţi-vă în natură; învaţă copilul să se
viaţă mai uşoară, în viitor. Faptul că îndrăznesc uite la stele şi minunaţi-vă de măreţia lor.
să se opună încă de mici, îi va feri de postura de
victime, care pot fi ameninţate de alţii. DEZVOLTAREA SIMŢURILOR
Sugestii:
- Respectă dreptul copilului de a spune „Nu”, Copiii descoperă diversitatea lumii, cu
dar explică-i, când este cazul, că trebuie să ajutorul celor cinci simţuri. Descoperirea se
facă ce spui tu, chiar dacă nu vrea. face mai ales datorită curiozităţii copilului.
- Nu îi spune prea des tu însuţi „Nu”. Părinţii învaţă şi ei prin asta.
Atunci când i-o spui, vorbeşte clar şi Încurajează copilul să-şi utilizeze simţurile
categoric. Copiii percep imediat din tonul din plin: opriţi-vă să mirosiţi o floare, să ascul-
părinţilor dacă există loc de negociere. taţi o pasăre sau să admiraţi o privelişte multi-
- Limitează-i „nu”-urile, oferindu-i alterna- coloră. Nu limita libertatea copilului de a ex-
tive. plora lumea înconjurătoare, dacă nu este periculos.
- Anunţă-i programul de joacă, mâncare şi
somn.
- Nu râde de „nu”-urile lui.
- Laudă-l, când se comportă bine.
- Dă-i ocazii să ia decizii, dar nu în situaţii
primejdioase.
- Nu-i da tot timpul comenzi. În loc de: „Ia
cartea şi citeşte”, încearcă: „Hai să vedem
unde sunt cărţile tale, ca să citim din ele”;
- Evită confruntările în care amândoi
pierdeţi, evită pedeapsa fizică sub orice
formă. Nu-ţi impune întotdeauna autori-
tatea. Cu cât îi dai mai multe şanse copi-
lului să hotărască singur, cu atât se va
lupta mai puţin pentru drepturile lui, Explorarea ogrăzii
spunând „Nu”.

66

Vederea
Atenţia copiilor mici este atrasă de orice
intră în câmpul lor vizual. Strada li se pare ca
un caleidoscop în mişcare: case, maşini,
oameni, obiecte colorate. Ochiul neantrenat al
copilului mic nu se poate încă concentra pe o
mică parte din imagine.
Sugestii:
- Pentru a ajuta copilul să-şi concentreze
privirea, atrage-i atenţia asupra unui
singur obiect.
- Când ieşiţi la plimbare împreună, jucaţi-
vă de-a „văzutul” încercând să remarcaţi
lucruri noi.
- Încurajează copilul să se joace singur,
privind lucrurile şi din altă perspectivă
cromatică şi dimensională: printr-o sticlă
colorată, printr-o ţeavă, prin mâna făcută
tub, printr-un caleidoscop sau printr-o
lupă.
- Pentru a-l ajuta să înveţe culorile, în jurul
vârstei de 3 ani, numeşte-le întotdeauna:
„Ce şapcă îţi pun acum, pe cea roşie sau pe cea
albă?” (admiţând că are două).
Examinarea vederii
Copiii se plâng rareori că nu văd bine,
pentru că nu ştiu cum e să vezi normal.
Simptomele şi poziţiile anormale care atrag
atenţia părinţilor asupra unor probleme de
vedere:
- se împiedică de obiectele şi de persoanele
din jur sau nu le recunoaşte;
- mijeşte frecvent ochii;
- se freacă des la ochi, deşi nu îi este somn;
- lăcrimează excesiv;
- pleoapele sunt umflate, roşii şi cu secreţii:
pot fi semne de infecţie;
- ochii se mişcă rapid şi ritmic sau sunt
ieşiţi în afară;
- înclină capul într-o parte, când priveşte
ceva cu atenţie, pentru că încearcă să vadă mai
bine;
- închide sau îşi acoperă deseori unul dintre
ochi;
- ţine jucăriile şi cărţile aproape de faţă;
- stă prea aproape de televizor – deşi la
această vârstă poate fi o atracţie firească să
priveşti lucrurile de aproape;
- evită unele jocuri care necesită o vedere
COPILUL MIC
bună, de exemplu: privitul imaginilor din cărţi;
- are ochii încrucişaţi (saşii) sau aceştia nu
se mişcă împreună;
- nu deosebeşte culorile, deşi – până la 3 ani
– îi este greu să le recunoască;
- pupilele (deschiderile mici din mijlocul
ochilor) sunt inegale (normal, se micşorează la
lumină puternică şi se măresc la lumină slabă,
la ambii ochi deodată);
- pupilele sunt albe în loc de negre, cum
este normal;
- la copiii mai mari: vedere dublă, dureri de
cap frecvente, ameţeală şi greaţă, după ce s-au
uitat la poze sau la televizor.
Ochii copilului trebuie protejaţi de soare
puternic, de privitul prelungit la televizor şi de
traumatisme; cititul la lumină slabă nu tulbură
vederea, dar produce încordarea ochilor şi
dureri de cap.
Copilul mic poate vedea un avion pe cer sau
o pasăre în copac.
Acuitatea vizuală poate fi examinată prin
următorul joc: stai la 6 m de copil şi ridică două
degete, întrebându-l câte vede sau cerându-i să
ridice şi el tot atâtea. Dacă răspunsul nu este
corect, consultă medicul, cu toate că o vedere ca
cea a adultului se formează după şase ani.
Poţi examina vederea periferică mişcând o
jucărie dintr-o parte spre faţa copilului, care
priveşte înainte, până ce o vede; câmpul său
vizual normal ar trebui să se extindă la aproape
450 de fiecare parte.
Tulburările de vedere mai frecvente, corec-
tate prin ochelari, lentile de contact sau operaţie
sunt: miopia, hipermetropia, astigmatismul şi
strabismul. (Vezi partea 2-a).
Auzul
Copilul are nevoie să audă bine, pentru a
învăţa să vorbească, să înţeleagă şi să se joace. În
mod normal, el aude o gamă întreagă de sunete,
care sunt esenţiale pentru a vorbi corect.
Sugestii pentru educarea auzului:
- Vorbeşte-i clar şi articulat.
- Joacă-te cu copilul, pentru a-l ajuta să
asculte mai atent şi pentru a putea deveni
selectiv.
- Cântă-i pe diverse tonuri – ascuţite şi
grave.
- Numeşte-i sunetele din jur (“Pisica face
67
COPILUL NOSTRU
miau, câinele face ham-ham” etc), apoi în-
treabă-l cum face pisica, câinele.
- Descrie-i teatral unele sunete, încet sau
puternic (ex. du degetul la buze şi fă:
„ssst!” – pentru „linişte”).
- Învaţă-l poezii şi cântece şi pune copilul să
mimeze acţiunea descrisă (“Bate vântul
frunzele, se-nvârtesc moriştile...”).
- În jocul „de-a ascultatul” pune întrebări
ca: „Auzi avionul?”, „Auzi maşina?” etc.
- Lasă-l să asculte muzică în surdină în
timp ce se joacă, iar - mai târziu -
stimulează-l să ghicească genul muzical,
prezentându-i diferite stiluri (popular,
clasic, romanţe, jazz etc.). Evită însă
muzica puternică; ea poate dăuna auzu-
lui. Dansează cu copilul în ritmul muzicii,
ţinându-l în braţe sau de mână, apoi
încurajează-l să danseze singur.
- Stimulează copilul să cânte singur, lovind
în obiecte sau jucându-se cu instrumente
muzicale. Înregistrează-i vocea pe o casetă;
lasă-l să o asculte şi să o recunoască.
Îngrijirea auzului
- Curăţă-i bine urechile la baie şi caută
corpuri străine. Nu încerca să înlături ceara din
ureche. Nu introduce nimic în ureche (deget,
beţişoare de vată, care pot împinge ceara
înăuntru sau pot perfora timpanul).
- Nu permite să se fumeze în preajma
copilului, deoarece fumatul pasiv creşte riscul
de infecţii ale urechii.
- Dacă înoată, cere-i să-şi scuture capul
când iese din apă, pentru a elimina excesul de
apă; dopurile de ureche pentru înotători sunt
recomandate. Dacă a avut infecţii ale urechii,
nu-l ţine mult în bazin.
- Protejează-l împotriva zgomotelor puter-
nice. Un zgomot este prea puternic, dacă
trebuie să strigi pentru a te face auzit. Învăţă
copilul să-şi acopere urechile cu palmele, la
zgomote puternice; nu te baza pe dopurile de
vată sau de hârtie, deoarece acestea permit
trecerea undelor sonore, chiar dacă sunetul
pare diminuat.
- Interzice-i să strige în urechea cuiva, sau
să lase pe altcineva să strige în urechea lui.
- Consultă medicul, dacă bănuieşti o
infecţie.
68
Examinarea auzului
În primele patru luni, mama poate observa
reflexul de tresărire al copilului, la zgomote
puternice: grimasă, clipit, mişcări ale corpului,
încetarea plânsului ori declanşarea acestuia,
încetarea suptului.
La sugarul de peste patru luni, se poate nota
reacţia la zgomote. Într-o cameră liniştită,
mama aşează copilul în poală, cu spatele la ea.
Ea poate scoate sunete ascuţite, ca „psss” ori
sunete joase, ca „u”, poate suna un clopoţel sau
poate fâşâi o hârtie, la 50 cm distanţă de copil.
Absenţa oricărei reacţii sugerează pierderea
auzului.
La copilul mic, controlul auzului se poate
face urmărind răspunsurile acestuia la
întrebări de la distanţe din ce în ce mai mari,
până la 3 m, acoperindu-ţi parţial gura, pentru
a înăbuşi sunetul.
Semne de scădere a auzului la copil:
- dificultatea de a auzi sunetele ce vin din
spate sau din lateral; atunci când persoana îi
vorbeşte din faţă, copilul învăţă instinctiv să
citească de pe buze şi să înţeleagă;
- lipsa constantă de răspuns, când se vor-
beşte încet sau în şoaptă;
- un vocabular limitat: atât cel receptiv
(cuvintele nu sunt înţelese), cât şi cel vorbit
(comparat cu cel al altor copii);
- lipsa reacţiei la muzică;
- lipsa reacţiei la tonul vocii: nu
diferenţiază stările sufleteşti după voce (dacă
mama este bucuroasă, supărată etc.);
- lipsa răspunsului la sunetele din jur
(păsări, telefon etc.);
- dificultatea de a distinge cuvintele care
sună asemănător, în special cele care încep cu
„ş”, „s” şi „f” (fata-tata);
- tendinţa de a da răspunsuri nepotrivite la
întrebări;
- întoarce frecvent o ureche către sunet;
- nu poate auzi sunete joase, de exemplu
ticăitul ceasului;
- tendinţa de a mări volumul sunetului la
televizor;
- se plânge de dureri şi de ţiuit în urechi.
Medicul poate măsura mobilitatea timpa-
nului şi presiunea din urechea mijlocie (timpa-
nometrie). Audiometria măsoară pragul de
sensibilitate a auzului la sunetele înalte şi joase.

Examinarea cu o aparatură complexă permite
deosebirea între surditatea urechii şi cea ner-
voasă.
Este foarte important ca orice surditate să
fie descoperită devreme. Un sugar complet
surd poate emite sunete, care pot induce în
eroare părinţii.
Mirosul
Copiii mici nu deosebesc mirosurile şi nu-i
deranjează mirosul scutecelor. Când învaţă să
meargă la oliţă, încep să diferenţieze mirosurile
plăcute de cele neplăcute.
Pentru a-i dezvolta capacitatea olfactivă, fă
un tur al casei sau al grădinii, mirosind împre-
ună diverse alimente, flori, fructe; fă acelaşi
lucru când mergi la piaţă. Poţi iniţia un joc în
care fiecare trebuie să ghicească mirosul; co-
pilul ţine ochii închişi şi încearcă să diferen-
ţieze, de exemplu, mirosul de săpun de cel de
mere coapte.
Gustul
Copiii mici sunt rareori dispuşi să încerce
gusturi noi. De aceea, îndemnul de a gusta
alimente noi este deseori întâmpinat cu dinţii
încleştaţi. Nu forţa, nu ruga şi nu recompensa
copilul pentru a-l face să guste o mâncare nouă;
când însă o face singur, descrie-i gustul: miere
(dulce), lămâie (acră) etc.
Copiii folosesc gustul pentru a explora
mediul înconjurător, deşi o fac mai puţin decât
sugarii. Trebuie acordată multă atenţie
lucrurilor pe care pun mâna, deoarece le pot
duce repede la gură şi le pot înghiţi.
Pipăitul
Prin pipăit, copilul descoperă multe în jurul
său. Dezvoltarea sensibilităţii la atingere începe
de la naştere, prin mângâiere. Copilul învaţă că
este bine să fii mângâiat şi să mângâi; mai
târziu, aceasta va contribui la dezvoltarea
intimităţii şi la formarea unui comportament
sexual sănătos.
Dacă locuinţa a fost amenajată în aşa fel
încât accidentele să fie evitate, copilul poate fi
lăsat liber să exploreze, dezvoltându-şi astfel
simţul tactil. Arată-i diferenţa dintre asprimea
COPILUL MIC
unei perii şi moliciunea părului tău. Iniţiază un
joc prin care să ghiciţi obiectele cu ochii închişi,
pipăindu-le.Pregăteşte-i o cutie cu diferite obi-
ecte, pe care să le recunoască, prin pipăit:
pietre, stofă, metale etc.
VACCINAREA
Vaccinările sau imunizările pot proteja
copilul împotriva unor boli contagioase
periculoase, ca poliomelita, difteria sau tusea
convulsivă. Campaniile de vaccinare au rărit –
până la dispariţie – aceste boli, care duceau
înainte la moartea a numeroşi copii.
Tabel nr. 7 Schema vaccinărilor
12 luni DTP, VPO
12-15 luni RRO
30 – 35 luni DTP
7 ani (clasa I) DT, RRO
9 ani (clasa IIIa) VPO
14 ani DT, Antirubeolic
Legendă:
DTP = vaccin diftero-tetano-pertusis (împotriva difteriei,
tetanosului şi a tusei convulsive)
DT = vaccin diftero-tetanic (împotriva difteriei şi a
tetanosului)
VPO = vaccin polio-oral (împotriva poliomielitei sau a
paraliziei infantile)
RRO = vaccinuri împotriva rujeolei sau pojarului,
rubeolei şi a oreionului)
(Schemă de vaccinare actuală în Dec. 2006)
Vaccinul imunizează copilul împotriva bolii,
stimulând sistemul imunitar să producă
anticorpi. Aceştia sunt substanţe care luptă
împotriva microbilor sau viruşilor ce produc
boala. Pentru o bună protecţie, copilul are
nevoie de mai multe vaccinări. Prima vaccinare
iniţiază producerea de anticorpi, iar următoarele
întregesc protecţia. Vaccinările trebuie făcute la
timp, după indicaţiile medicului şi trecute în
carnetul de sănătate al copilului.
Vaccinul contra poliomielitei se adminis-
trează pe gură; alte vaccinuri - prin injecţii. Mai
multe vaccinuri pentru diferite boli se pot
asocia într-o singură injecţie.
69
COPILUL NOSTRU
Injecţiile trebuie făcute cu seringi de unică
folosinţă. Folosirea aceleiaşi seringi, insuficient
sterilizată, poate transmite unele boli, ca
hepatita B şi SIDA.
Unele vaccinări pot provoca o reacţie slabă.
Reacţiile grave sunt extrem de rare. De aceea, e
mai bine să-ţi vaccinezi copilul, decât să rişti să
facă boala.
Iritaţia locală sau edemul pot fi diminuate,
prin aplicarea unor comprese reci la locul
injecţiei. La următoarele vaccinări, trebuie
atenţionată asistenta sau medicul, dacă copilul
a făcut o reacţie la o vaccinare.
Medicul arată care sunt contraindicaţiile în
caz de:
- Şoc anafilactic, manifestat înainte, la
acelaşi vaccin;
- Îmbolnăvire moderată sau gravă, cu sau
fără febră.
CREŞA
În primii ani de viaţă, copilul este cel mai
bine îngrijit în familie, de către cineva iubitor şi
responsabil. În lipsa mamei, aceasta poate fi o
bunică sau o rudă. O altă alternativă este
îngrijirea copilului într-o casă particulară, de
obicei de către o vecină, care are ea însăşi copii
de aceeaşi vârstă.
Pentru copilul mic, creşele de zi oferă
mediul cel mai puţin ospitalier. Copiii sub trei
ani au nevoie de multă atenţie, individualizată,
din partea adultului, iar personalul creşei nu
este întotdeauna foarte calificat sau iubitor cu
copiii. Multe educatoare pot avea grijă de
nevoile fizice ale copilului mic; nevoile sale
emoţionale sunt, însă, mai complicate şi au un
efect puternic asupra personalităţii sale în
dezvoltare. Când copiii petrec puţin timp cu
părinţii, oricât de mult s-ar strădui, rolul lor în
viaţa acestora scade. Creşa nu poate înlocui
familia. Părinţii trebuie să-şi păstreze perma-
nent responsabilitatea primară faţă de copil,
aceea de a-l îngriji.
Cu toate neajunsurile, creşa oferă, unor
copii mici, stimulare socială, jocuri în grup şi
posibilităţi de a învăţa, pe care poate nu le-ar fi
avut de la mamele lor. Aceste centre au un efect
binefăcător pentru familiile care nu au alte
posibilităţi de a-şi creşte copilul şi pentru copiii
70
ai căror mame sunt foarte dominante şi extrem
de protectoare.
Citirea poveştii la ora de culcare
Separarea de mamă este dificilă pentru
copilul mic. Unele educatoare le sugerează
părinţilor să-şi ia rămas-bun repede şi cu
bucurie, explicând copilului că aceştia vor veni
înapoi la ora x; copilul va plânge un pic, apoi
va fi inclus în joc şi va uita. Aceasta se întâmplă
deseori. Alţi copii, însă, plâng şi protestează
zilnic. Pentru a obişnui copilul, în primele zile
de creşă, părintele ar trebui să stea cu el o oră,
două. După ce începe să se bucure de
experienţa creşei, stai cu el până ce este ab-
sorbit cu totul într-o activitate, apoi spune-i
„Îmi pare rău, dar acum trebuie să plec”. Chiar
dacă plânge sau se agită, rămâi fermă, îmbră-
ţişează-l şi pleacă. În ziua următoare, ia-l la
creşă, spune-i veselă, dar fermă, „La revedere!”
şi asigură-l că te vei înapoia.
Educatoarele ar trebui să lase copilul să-şi
aleagă singur ritmul şi felul activităţii, dacă
organizarea creşei permite. Creşa trebuie să fie
un loc fascinant şi fericit pentru copil, acti-
vităţile să fie apropiate vârstei, atmosfera re-
laxată, iar copiii supravegheaţi atent şi cu tact.
În afara creşei, copilul trebuie să petreacă timp
şi cu părinţii, să ştie că aceştia se bucură de el, îl
consideră isteţ, frumos, amuzant şi îl iubesc.
Copilul trebuie să se simtă ataşat de perso-
nalul creşei, care nu trebuie să aibă neapărat o
diplomă specială pentru a şti cum să-şi arate
iubirea, să se joace cu copiii şi să-i stimuleze
permanent.
În creşă, trebuie respectată cu stricteţe igi-
ena, dar trebuie acceptată dezordinea produsă
de jocul liber al copiilor. Zona pentru
 COPILUL MIC

pregătirea hranei trebuie să fie diferită de cea a Temperatura este confortabilă. Camerele sunt prea calde sau
schimbării scutecelor. Utilizarea scutecelor de prea reci.

unică folosinţă scade frecvenţa diareei. Fumatul Camerele sunt largi, spaţioase, Camerele sunt murdare, prea
este strict interzis!
bine aerisite, cu mocheta uşor de mici, insuficient aerisite, iar po-
curăţat. deaua este tare şi rece.
Jucăriile sunt numeroase, atât Jucăriile nu se pot spăla, sunt pe-
Tabel nr. 8 Evaluarea creşei de către părinţi simple, cât şi complicate, se pot riculoase, nu corespund diferite-
spăla, nu pot fi înghiţite şi stau pe lor nivele de dezvoltare; sunt a-
rafturi, de unde copilul le poate runcate la întâmplare şi sunt ale-
Aspecte pozitive Aspecte negative alege. Există cărţi viu colorate, se pentru joacă de către educa-
apropiate vârstei, şi mobilă pe toare. Cărţile lipsesc sau nu co-
care copilul se poate căţăra. respund vârstei. Mobila de căţă-
Legătura dintre personalul creşei şi copil
rare lipseşte sau este periculoasă.
Contact plăcut şi frecvent cu câte Copilul este neglijat timp înde-
un singur copil, privindu-l în lungat. Igiena, nutriţia şi siguranţa
faţă şi adresându-i-se pe nume
Jucăriile care au fost băgate în Jucăriile sunt aruncate pe podea
Adulţii vorbesc cu voce plăcută, Adulţii vorbesc aspru, strigă, gură de copil sunt puse deoparte şi sunt luate apoi de alţi copii.
blândă, privind copilul în faţă. pocesc cuvintele. pentru a fi spălate cu detergent.
Îngrijirea şi felul în care i se Adulţii manevrează copilul, Ingrijitoarele sunt sănătoase O îngrijitoare bolnavă este lăsată
vorbeşte copilului sunt moduri fără a-i vorbi sau a se juca cu el. să aibă grijă de copii.
de stimulare a acestuia
Copiii sunt permanent suprave- Copiii sunt lăsaţi nesuprave-
Adulţii răspund cu căldură la Adulţii ignoră efortul de a comu- gheaţi. gheaţi.
manifestările copilului nica al copilului sau plânsul lui.
Ca măsură de precauţie, sub- Copiilor li se interzice să ducă la
Totul se face în joacă, cu grijă Ingrijitoarele sperie, enervează
stanţele şi obiectele periculoase gură obiectele sau substanţele
pentru cerinţele copilului. şi tachinează copilul.
sunt îndepărtate. periculoase, care n-ar trebui să
In timpul jocului, adulţii co- Adulţii întrerup, strâng jucăriile fie la îndemână, dar sunt.
mentează, dau idei şi încura- şi îşi impun propria părere.
Educatoarele îşi spală mâinile Spălarea mâinilor se face
jează copilul să exploreze
înainte şi după ce hrănesc copiii neregulat.
I se vorbeşte, i se cânta şi i se Copilul este lăsat să se joace sau le schimbă scutecele.
citeşte mult singur sau să privească la TV
Mesele pe care se schimbă scu- Se schimbă scutecele mai mul-
Copilul şi părintele sunt primiţi Copilul este primit rece şi aşe- tecele se curăţată de fiecare tor copii, fără a se curăţa după
călduros zilnic, apoi copilul este zat brusc la locul său. dată. fiecare.
dus de mână la grupul său.
Apa de la robinet este potabilă. Se bea dintr-un vas comun.
Educatoarele se adaptează mo- Se impune un program rigid,
dului de a mânca şi a dormi al care este convenabil educatoare- Se servesc doar alimente hrăni- Se servesc alimente bogate în
fiecărui copil. lor. toare, într-o atmosferă veselă, cu zahăr. Un număr mare de copii
suficienţi adulţi pentru a da fie- sunt hrăniţi în acelaşi timp, nu
Copiii sunt ajutaţi să se poarte Copilul este forţat să se joace cu cărui copil atenţia necesară. se vorbeşte la masă, nu se
frumos unul cu altul. alţi copii, chiar când nu vrea să Sugarilor şi copiilor mici li se permite jocul cu alimente.
se joace deloc. permite să mănânce cu mâna.
Educatoarele sunt ele însele Educatoarele au o comportare Educatoarele şi îngrijitoarele
modele de comportament, plă- aspră, agresivă, cu ton de co-
cute şi călduroase. mandă. Informează zilnic părinţii şi îi Iau contact cu părinţii doar la
sfătuiesc cum să-şi îngrijească şi şedinţe şi evită discutarea subi-
Educatorele practică jocuri a- Jocurile sunt impuse copilului acasă copiii. ectelor neplăcute.
propiate vârstei. mic pentru a-i ocupa timpul,
mai degrabă, decât pentru a-l Proporţia dintre îngrijitoare şi Proporţiile optime dintre îngriji-
învăţa ceva. copii nu este mai mică de 1 a- toare şi copii nu sunt respectate.
dult la 3 copii mici.
Programul de creşă este un Părţile din program sunt par-
mod de a educa copilul. curse repede, formal, doar pentru Personalul este instruit perma- Personalul nu este instruit pe-
a fi executate. nent pentru educarea şi îngriji- riodic în îngrijirea şi educarea
rea copilului. Este apropiat şi copilului. Îngrijirea copilului este
Mediul are grijă de copil. o corvoadă, bazată exclusiv pe
supraveghere. Nu au cunoştinţe
Locurile de dormit, hrănit, joc şi Activităţile sunt zgomotoase şi
despre dezvoltarea copilului.
schimbarea scutecelor sunt separate. comasate în acelaşi spaţiu.

Camerele sunt colorate viu şi va- Camerele sunt lipsite de varie-

riat. Sunt decorate cu animale, tate, plictisitoare, insuficient aeri-
plante, scene din poveşti şi o- site, neigienice. Decoraţiile sunt *După J.R.Lally, s.a. în S. Bredekamp (Ed) 1987
glinzi. la nivelul vederii adultului.

Copiii se joacă afară şi în inte- Copiii se joacă numai în inte-

riorul creşei. riorul creşei..

71
COPILUL NOSTRU
COPIII DIN ORFELINATE
Aspecte medicale
Sugarii, copiii mici şi preşcolarii din
orfelinate au un risc mai mare:
- de a face boli infecţioase;
- în nutriţie şi creştere;
- de abuz fizic şi sexual;
- în dezvoltarea inteligenţei;
- în dezvoltarea emoţională şi socială.
Copiii instituţionalizaţi fac boli infecţioase
mai grave (respiratorii şi gastrointestinale), cu
microbi rezistenţi la antibiotice şi complicaţii.
Creşterea în greutate şi în înălţime
În primii ani de viaţă, creşterea copiilor din
orfelinate este întârziată, nu numai din cauza
calităţii şi a cantităţii alimentelor, ci şi a numărului
insuficient de supraveghetori care îi hrănesc. În
plus, copiii din orfelinate nu au poftă de mâncare.
Aceasta apare – în parte – şi din cauza depresiei şi
a insuficientei stimulări a copilului.
Abuzul fizic şi sexual
Se manifestă mai ales prin neglijarea
copiilor. Uneori, abuzul fizic face parte din
disciplină. Abuzul sexual nu este recunoscut în
mai nici o instituţie de acest gen, de teama
funcţionarilor de a nu-şi pierde slujba sau de a
discredita instituţia.
Dezvoltarea intelectuală
Este progresiv întârziată la copiii institu-
ţionalizaţi; se observă încă de la 2 luni. Ei trec
prin aceleaşi etape de dezvoltare, ca cei crescuţi
în familii, dar cu întârziere. Ei sunt mult mai
apatici, retraşi şi dezinteresaţi. Întârzierea în
dezvoltare apare din cauza lipsei stimulării
senzoriale şi a timpului îndelungat petrecut în
singurătatea pătuţului, fără contact cu alte
persoane. Lipsa stimulării se asociază cu
malnutriţia şi infecţiile repetate. Testele făcute
în orfelinatele din Ţările Scandinave au arătat
că, deşi copilul trăieşte într-un loc foarte dotat,
cu jucării şi asistente care să-l îngrijească şi să
vorbească cu el, acesta nu se poate dezvolta la
fel ca cel crescut în familie.
72
Dezvoltarea emoţională şi socială
Suferă anomalii la copiii instutuţionalizaţi.
Se manifestă prin anxietate, frică şi lipsă de
prietenie. Urmările tulburărilor emoţionale la
sugarii şi copiii mici persistă până la adoles-
cenţă şi se manifestă prin:
- hiperactivitate şi dezorganizare;
- nevoie acută de atenţie şi afecţiune;
- superficialitate în legăturile de prietenie;
- insensibilitate la insuccese;
- regresie socială.
Aceşti copii vor avea tulburări de persona-
litate, ca adulţi. Cei care au fost urmăriţi timp
îndelungat sunt descrişi ca fiind antisociali, tul-
burare care se manifestă diferit în funcţie de sex:
- la bărbaţi: tendinţa de a fi violenţi, crimi-
nali, de a abuza de droguri şi de a fi instabili în
privinţa serviciului
- la femei: depresie, tendinţă de sinucidere,
tulburări multiple, abuz de substanţe toxice şi
prostituţie.
Dacă ajung să aibă o familie, nu sunt părinţi
buni, iar îngrijirea copiilor este compromisă.
Stimularea insuficientă a copiilor instituţi-
onalizaţi întârzie mai puţin dezvoltarea lor
intelectuală, decât pe cea emoţională şi socială.
Orfelinatul nu poate înlocui familia naturală
sau adoptivă. Nevoia de mamă este o nece-
sitate biologică.
PREVENIREA ACCIDENTELOR
Accidentele, deşi par a fi rodul hazardului,
nu sunt cu totul întâmplătoare. Din această
cauză, mulţi copii îşi pierd viaţa iar, dacă
supravieţuiesc, trebuie să lupte cu boli cronice.
Cele mai multe dintre accidentele grave pot fi
prevenite.
Factorii care favorizează provocarea unui ac-
cident sunt: supravegherea insuficientă din par-
tea părinţilor sau a altor adulţi, copilul rămas
fără apărare, un obiect sau o substanţă pericu-
loasă aflată la îndemâna copilului şi condiţiile
de mediu.
Părinţii au cea mai mare răspundere faţă de
copil. Copilul este expus accidentelor fiindcă
încearcă mereu lucruri noi, judecata sa nu este
destul de matură, iar coordonarea motorie este
insuficient dezvoltată. Copiii cărora nu le este
frică de nimic se accidentează mai des.

Joc periculos
Lista obiectelor
care nu trebuie să
fie la îndemâna
copiilor mici:
- Medicamen-
te de orice fel;
- Alcool, chi-
micale;
- Mărgele,
nasturi, agrafe,
bumbi, şuruburi,
piuliţe;
- Bomboane
tari, gumă de
mestecat;
- Monede;
- Jucării demontabile în piese mici;
- Piese pentru aparatură electrică şi
electronică;
- Inele, cercei şi obiecte de valoare;
- Foarfece, ace, cutiţe, furculiţe, briceag;
- Obiecte din sticlă, porţelan;
- Sfori, frânghii, cabluri;
- Spray-uri;
- Obiecte grele, care pot cădea pe picior;
- Baloane şi pungi de plastic.
Sugestii:
- Învaţă-l ce este periculos şi de ce.
- Foloseşte cuvinte de avertizare ca:
„Arde!”, „Nu atinge!”, „Fii atent!”, „Nu e
voie!”. Copilul va asocia - în curând -
aceste expresii cu obiectele, substanţele
sau situaţiile periculoase.
- Nu-l lăsa să folosească obiecte ascuţite sau
tăioase, explicându-i că nu sunt jucării.
- Învaţă-l că lucrurile fierbinţi (cana cu ceai,
soba, fierul de călcat) sau materialele care
ard (cărbuni, lemne, paie), nu trebuie atinse.
- Explică-i pericolul aparatelor electrice, în
special când sunt ude; acoperă prizele.
- Asigură-te că nu se poate închide în
frigider.
- Nu-l lăsa să se joace singur pe stradă,
chiar în apropierea casei, nici să se joace
COPILUL MIC
cu săgeţi sau elastice, care îi pot leza ochii.
- Învaţă copilul că este periculos şi interzis
să intre în apă, chiar în cadă, nesuprave-
gheat de un adult şi explică-i de ce nu tre-
buie să sară cu capul în apă.
- Explică-i copilului că nu trebuie să pună
în gură obiecte ( jucării, bani, pietre), care i
se pot opri în gât şi-l pot îmbolnăvi grav şi
că nu trebuie să alerge cu gura plină,
pentru că se poate sufoca.
- Nu lăsa copilul singur în casă sau în ma-
şină.
- Învaţă copilul numele său, adresa şi nu-
mărul de telefon.
Substanţele otrăvitoare
Substanţe otrăvitoare potenţial periculoase:
acizii (acetic, sulfuric), băuturile alcoolice, amo-
niacul, medicamentele anti-depresive, antigelul,
aspirina, acidul boric, cosmeticele, decoloranţii,
acetona, dezinfectantele, detergenţii, îngrăşă-
mintele chimice, lacul de mobilă, benzina şi pe-
trolul, spray-ul de păr, tinctura de iod, insecti-
cidele, medicamentele (de ex. tablete conţinând
fier), fungicidele, leşia de săpun (soda caustică –
să nu o ţii în casă!), salicilatul de metil (morta-
litate mare), apă de gură conţinând alcool, pesti-
cidele, otrava de şoareci, drogurile, vitaminele şi
alte suplimente nutriţionale, ierbicidele.
Înghiţirea accidentală a următoarelor sub-
stanţe: săpun, cremă de ras, şampon, pastă de
dinţi, deodorant şi ruj de buze, nu este toxică.
Principala cauză a intoxicaţiei copiilor este
depozitarea incorectă a substanţelor otrăvi-
toare. Un dulap cu încuietoare, unde să fie
depozitate substanţele periculoase, în amba-
lajul original - este cel mai sigur. Ţine undeva la
îndemână un număr de telefon al centrului de
dezintoxicare.
Sugestii:
- Supraveghează permanent copilul.
- Nu-l lăsa niciodată singur sau cu alţi copii
mai mici de 5 ani; în limitele siguranţei,
dă-i totuşi copilului multă libertate; nu-i
descuraja tendinţa de explorare, specifică
copilăriei.
- Dacă ai automobil, foloseşte întotdeauna
centura de siguranţă pentru tine şi sca-
unul de siguranţă pentru copil; nu ţine
copilul în braţe, nu aşeza copilul mic pe
scaunul din faţă, mai ales dacă maşina
73
COPILUL NOSTRU
este echipată cu airbag; toţi copiii sub 12
ani trebuie să călătorească pe bancheta
din spate şi să poarte întotdeauna centura
de siguranţă; respectă regulile de circu-
laţie; nu fuma.
- Familiarizează-te cu acordarea primului
ajutor şi reanimarea cardio-respiratorie;
aplicate corect, pot salva viaţa, în caz de
nevoie.
- Repetă-i copilului în permanenţă: „Nu
pune nimic în gură, în afară de mân-
care!;„Medicamentele şi vitaminele nu sunt
bomboane. Nu le mânca nu le bea, dacă nu
ţi le dau părinţii sau asistenta medi-
cală”;„Nu bea şi nu mânca decât ceea ce ţi
se dă de către părinţi sau persoanele adulte
pe care le cunoşti”;„Numai adulţii au voie
să folosească detergent, substanţe de
curăţat” ş. a.
- Încuie toate substanţele potenţial otrăvi-
toare, în special cele cu ambalaj atrăgător,
viu colorat, într-un loc inaccesibil copilu-
lui (vezi cap. Trusa de prim ajutor).
- Nu păstra substanţe toxice în vase în care
ai servit mâncare.
- Evită substanţele toxice cu miros plăcut.
- Închide strâns toate recipientele care con-
ţin substanţe periculoase şi depozitează-le
imediat după utilizare.
- Nu lăsa la îndemâna copilului băuturi
alcoolice; o cantitate care relaxează un adult
poate omorî un copil. Încuie vinul şi ţuica
sau alte băuturi tari. Nu-i oferi copilului
nici măcar o înghiţitură de alcool, chiar
dacă pofteşte; goleşte paharele de băutură.
- Învaţă copilul să nu mănânce şi să nu
pună în gură ziare, reviste sau alte
tipărituri, care conţin plumb şi sunt toxice.
- Pune etichete, pe care scrie „Otravă“, pe
toate substanţele toxice din casă sau pune
un „X“ pe cutii, explicând în repetate
rânduri membrilor familiei că acesta
înseamnă pericol.
Mediul ambiant
Strada – De câte ori treceţi strada, cere-i
copilului mic să te ţină de mână şi spune-i:
„Opreşte-te, priveşte şi ascultă, înainte de a
traversa, deoarece şoferii nu văd copiii mici”.
Nu lăsa copilul să plece singur de acasă.
Nu-l lăsa să atingă gunoaiele de pe stradă, dar
lasă-l să atingă flori, copaci, să se joace prin iarbă etc.
74
Nu permite copilului să se joace sau să
meargă cu bicicleta pe străzi circulate.
Locul de joacă
Învăţă copilul să nu atingă câinii şi pisicile
fără stăpân, sau pe cele care mănâncă sau
dorm. Când vrea să atingă un animal, învaţă-l
să ceară permisiunea stăpânului; să nu tragă
animalul de coadă sau de urechi, să nu
glumească cu animalul sau să se prefacă că-l
loveşte; să nu se apropie de câini, pisici, şi alte
animale pe care nu le cunoaşte, de cele bolnave
sau de cele care se comportă ciudat.
Aminteşte-ţi că semnele de turbare ale unui
animal includ: şchiopătat sau mers nesigur (din
cauza paraliziei picioarelor dinapoi), secreţii în
gură (din cauza paraliziei şi a încleştării fălcii),
agresivitate (atacă oamenii, animalele şi chiar
obiectele), dezorientare şi agitaţie. Unele
animale turbate pot să nu aibă nici un simptom
evident. Nu-l lăsa să se apropie de câini sau de
pisici, când se bat sau când au pui.
Între orele 11 şi 15, nu ţine sugarul, nici
copilul mic, în soare, pentru că radiaţiile ultra-
violete sunt mai puternice.
Locuinţa
Amenajează bucătăria, baia, garajul, locurile
de joacă şi aşează în aşa fel jucăriile încât riscul
accidentelor să fie cât mai redus.
Pentru a micşora riscul acestora, fă următoarele
modificări în casă:
- Pune la ferestre încuietori, care să poată fi
deschise doar de un adult.
- Înnoadă şnurul perdelelor, pentru a nu
putea fi ajuns de către copil.
- Aşează veiozele în aşa fel, încât becul
fierbinte să nu poată fi atins de către copil.
- Astupă prizele electrice, când nu sunt
folosite; copilul este tentat să introducă
obiecte sau să facă pipi pe ele, ceea ce l-ar
electrocuta.
- Fixează-ţi mobila; nu o lăsa să fie instabilă
în perioada în care copilul învaţă să umble,
pentru că se ţine de ea; încuie sertarele.
- Insistă asupra spălării mâinilor înaintea
meselor, mai ales când ai în casă mobilă
sau obiecte vopsite; acestea pot conţine
plumb;
- Aşează scrumierele în aşa fel încât copilul
să nu le poată atinge, dar cel mai bine ar fi
ca tutunul să fie înlăturat din casă.
- Protejează sobele, reşourile, radiatoarele,
lămpile de gătit, aragazul, pentru a nu fi
atinse de copil.

- Mânerul vaselor de gătit trebuie întors
către spatele aragazului.
- Păstrează ghivecele cu flori într-un loc în
care copilul nu le poate dărâma. Multe
plante de casă sau de grădină sunt otră-
vitoare: leandrul, rododendronul, frunze-
le de roşii, iedera, brânduşele etc.
- Fixează sau scoate butoanele de la sertare,
dacă sunt atât de mici încât să poată fi
înghiţite şi să poată provoca sufocare.
- Protejează scările sau balcoanele cu stâlpi
distanţaţi la cca 12 cm, astfel încât copilul
să nu alunece printre ele, sau să rămână
înţepenit.
- Feţele de masă nu trebuie să atârne; nu
lăsa copilul să stea pe masă.
- Video-casetofonul trebuie aşezat în aşa
fel, încât copilul să nu-şi poată prinde
mâinile în uşiţa casetei.
- Patul de dormit: salteaua trebuie aşezată în
poziţia cea mai joasă, fără perne şi alte
obiecte pe care le-ar putea folosi ca treaptă
pentru a se da jos din pat; nu lăsa sfori cu
jucării deasupra patului – un copil se poate
ştrangula cu ele; nu lăsa copilul să doarmă
în partea de sus a patului suprapus.
- Înlătură de pe podea obiectele sau vasele
cu apă, în care copilul se poate împiedica
sau îneca.
învaţă, se dezvoltă şi capătă experienţă. După a
treia aniversare, intră într-o nouă etapă de
dezvoltare: aceea de preşcolar!
Protecţia scărilor
- Nu păstra obiecte periculoase în casă, sau
încuie: instrumentele ascuţite (cuţite, lame,
foarfeci, lame de ras), nasturi, ace de
siguranţă, monede care pot fi înghiţite şi
COPILUL MIC
pot provoca sufocarea, pungi de plastic, cu
care copilul se poate sufoca, chibrituri şi
brichete; bijuterii, parfumuri şi cosmetice,
sfori, casete video sau audio; decoraţii de
Crăciun, arme de foc, cartuşe, gloanţe.
- Ţine minte că tutunul poluează aerul din
casă şi creşte riscul incendiilor.
- Ventilează sobele şi lămpile de petrol;
monoxidul de carbon lezează sângele,
plămânii, vederea şi funcţia creierului;
este mortal, în doze mari. Nu te culca cu
focul aprins în sobă; cărbunii aprinşi pot
emana cantităţi toxice de monoxid de car-
bon, care nu are miros;
Aragazul – loc periculos
pentru copilul mic
- Nu lăsa copilul
mic singur într-o
cameră în care ar-
de focul.
- Nu lăsa automobilul în garaj cu motorul
mergând, mai ales dacă garajul este ataşat
de casă.
- Nu ţine copilul în casă, în timpul sau
după dezinsecţie, lăcuirea mobilei sau a
parchetului, curăţenie generală cu petro-
xin.
- Fă exerciţii de evacuare rapidă a casei, în
caz de incendiu.
Pe parcursul acestor doi ani, copilul mic
75
PREŞCOLARUL

75
COPILUL NOSTRU
PREŞCOLARUL
(3-7 ani)
Introducere
Dezvoltarea
Vârsta preşcolară este perioada dezvoltării îndemânării
sociale şi a gândirii intense. După 3 ani, copilul
este mai înalt şi mai subţire, se mişcă cu mai
multă încredere şi îndemânare, vorbeşte mult,
are teorii despre orice, pe care şi le verifică. Începe să înţe-
În primii ani, lumea preşcolarului este leagă valoarea unei
dominată de o imaginaţie vie. El devine mai promisiuni (dar el
independent, dar în acelaşi timp, mai prietenos nu o ţine întotdea-
cu alţi copii. una), să recunoască
adevărul (fără să îl
spună întotdeau-
na) şi să recunoas-
Aspect normal de că drepturile altor
preşcolăriţe persoane (fără a le
respecta mereu).
Începe să se tocmească cu adulţii: “Dacă fac
asta, ce-mi dai?”; acesta este un semn normal de
independenţă şi de echitate.
La cinci ani, copilul este plin de energie, este
Preşcolarul se ma- autoritar, războinic şi oarecum greu de
turizează din multe stăpânit. Se agită în toate direcţiile şi continuă
puncte de vedere: să înveţe din experienţe. Cu timpul, această
învaţă să aibă grijă de agitaţie va scădea, iar copilul va deveni mai
el însuşi, să participe încrezător şi mai calm.
la jocuri organizate, La sfârşitul acestei perioade, preşcolarul
să îşi formeze un este gata să întâlnească lumea pe o scară mai
vocabular bogat şi să largă, să înceapă şcoala – principala ocupaţie a
îşi exprime dorinţele prin cuvinte, în loc de copilăriei – şi să-şi facă prieteni, în afara
gesturi, ca un copil mic. familiei.
Doreşte să le facă plăcere părinţilor, pe care
îi adoră. Este o vârstă bună de mers la grădiniţă, DEZVOLTAREA FIZICĂ
unde poate să-şi formeze noi deprinderi şi, în
acelaşi timp, să se împrietenească. Îşi iubeşte În anii preşcolari, viteza creşterii fizice
educatoarea şi încearcă să se facă plăcut. continuă să scadă; de la forma rotunjită, grăsulie,
Deşi preşcolarul se exprimă prin plâns şi a copilului de 3
crize de furie, vorbeşte şi gândeşte destul ani, preşcolarul
pentru a se exprima şi în cuvinte. În trecut, trece la forma sla-
lovea sau muşca, atunci când vroia ceva sau era bă şi alungită a
supărat; acum încearcă să negocieze. celui de 6 ani.
Preşcolarul are deja o oarecare experienţă.
El se poate spăla pe faţă (dacă i se spune), se
încalţă (dacă îi aşezi pantofii în poziţie corectă),
îşi umple paharul (dacă poate ajunge la
chiuvetă) şi se poate îndepărta de pericol
(uneori). Începe să-şi reamintească lucrurile şi Aspectul copilului la 3
acţiunile de pe o zi pe alta; anticipează ce va şi la 6 ani
face mâine şi învaţă să aştepte.

76

Abdomenul protuberant dispare, iar muşchii
abdominali încep să se dezvolte. Odată cu dez-
voltarea muşchilor, căpătă un aspect mai matur şi
mai puternic. Extremităţile se subţiază, iar tora-
cele pare mai îngust şi mai turtit. Faţa li se lăţeşte
şi capătă contururi. Capul se lungeşte, maxilarul
inferior devine mai pronunţat, iar cel superior se
lărgeşte făcând loc dinţilor permanenţi.
La unii copii, creşterea muşchilor şi a
greutăţii se face mai încet decât creşterea în
înălţime, de aceea par slabi şi fragili, deşi sunt
sănătoşi; aceştia îşi vor dezvolta musculatura
mai târziu.
Copilul ia în greutate cam 2 kg pe an, iar– în
înălţime – 6-8 cm. La 4 ani, are dublu în
înălţime, faţă de cât avea la naştere.
Valorile medii ale greutăţii şi înălţimii sunt:
• la 3 ani : 13,5 -14 kg şi 92 cm;
• la 4 ani : 15, 8 - 16,4 kg şi 100-104 cm;
• la 5 ani : 17,5 - 18 kg şi 106 cm;
• la 6 ani : 19-20 kg şi 111 cm.
În timpul întregii perioade preşcolare, cir-
cumferinţa capului creşte cu mai puţin de 12 cm.
Sugestii:
- Măsoară-l de două ori pe an şi notează
valorile pe tocul uşii; dacă nu creşte deloc
în şase luni, poate avea o întârziere şi este
bine să consulţi medicul. Compară
măsurătorile copilului cu valorile de pe
tabelul de creştere.
- Tabelele, diferite pentru băieţi şi fete, te
ajută să ţii evidenţa creşterii copilului.
Poţi nota pe tabel greutatea şi înălţimea
copilului, la diferite vârste. Pentru înăl-
ţimea copilului, găseşte linia verticală
pentru vârsta sa, de la baza tabelului, apoi
linia orizontală pentru înălţime, din stân-
ga tabelului; notează punctul în care se
întâlnesc cele două linii. Procedează ase-
mănător pentru greutate.
- Un băiat de 5 ani, în greutate de 18 kg şi
înălţime de 106 cm, nu este nici prea gras,
nici prea mărunt.
- Dacă ai mai mulţi copii, notează cu culori
diferite pentru fiecare.
Înălţimea medie a copilului de 5 ani este de
108 cm - la băieţi şi de 105 cm - la fete. Limita
normală, între care oscilează 90% din copii, este
cuprinsă între 100 şi 115 cm - la băieţi şi între 99 şi
113 cm - la fete. Restul de 10% dintre copii sunt fie
mai scunzi, fie mai înalţi decât limitele normale.
PREŞCOLARUL
Pentru a determina limitele normale a unui
copil de un anumit sex şi o anumită înălţime, se
folosesc tabelele de creştere numite «de greuta-
te» şi «pentru înălţime».
Zona normală se situează la intersecţia
dintre cele două valori: greutatea şi înălţimea
copilului. Punctul de intersecţie dintre cele
două valori va cădea pe una dintre liniile
graficului, între 5 şi 95%. Liniile curbe, repre-
zintă „procentaje” de copii normali.
Aceste linii sau „percentile“ indică procen-
tajul copiilor de acelaşi sex şi înălţime, com-
parativ cu copilul măsurat şi câţi sunt mai slabi
sau mai graşi decât el.
Dacă, de exemplu, punctul de intersecţie al
valorilor copilului măsurat cade pe linia 75%,
un sfert din copiii de acelaşi sex şi înălţime
cântăresc mai mult şi trei sferturi cântăresc mai
puţin decât acest copil. Zona normală de
greutate a fiecăruia se situează sub linia de
75%. Aceasta înseamnă că, dacă greutatea
copilului pentru înălţimea sa este peste 75%,
copilul este gras; dacă greutatea este peste 90%,
copilul este prea gras, iar peste 95% - este obez.
Dintre copiii sub 25%, unii vor fi îngrijorător
de slabi. La examinarea medicală, un copil care
este activ şi se dezvoltă normal, poate avea o
creştere adecvată, chiar dacă greutatea lui
scade sub 10 procente.
Acestea sunt doar date statistice care te pot
ajuta. Situarea copilului pe o anumită curbă de
procentaj nu îl face normal sau anormal; el
trebuie urmărit, însă, în timp. Mulţi copii care
se află în afara acestor zone pot fi perfect
normali, înălţimea lor fiind moştenită genetic.
Subnutriţia şi bolile cronice sunt, însă, de
cele mai multe ori, cauzele creşterii inadecvate
în înălţime. Felul în care cresc copiii, reflectă
starea lor nutriţională. Copiii născuţi în ţări
slab dezvoltate, dar crescuţi în state occiden-
tale, sunt în general mai dezvoltaţi fizic decât
cei de aceeaşi vârstă, rămaşi în ţară.
Înălţimea copilului ca adult nu se poate
prezice, însă, după curbele de creştere ale
copilului. Există copii mici, preşcolari sau
şcolari, care cresc mult în anii de liceu, precum
şi şcolari înalţi, care rămân mărunţi, ca adulţi.
O indicaţie mai corectă o dă curba creşterii
părinţilor şi vârsta instalării pubertăţii la
părintele de acelaşi sex cu copilul.
77
COPILUL NOSTRU

Greutatea copilului depinde de înălţime, sex,

Graficele creşterii în greutate şi înălţime la băieţi şi fete
constituţia corpului - grosimea oaselor şi forma
lor - care, la rândul ei, depinde de sex şi de
tendinţa în familie. Diferenţele în dezvoltarea
musculaturii apar la o vârstă mai mare.
Copilul slab (subponderal) trebuie examinat
de medicul pediatru, pentru a-l evalua dacă:
- este bolnăvicios sau nu se dezvoltă bine,
- a pierdut în greutate,
- greutatea, faţă de înălţime, scade în timp,
de la un procent la altul,
- greutatea pentru înălţimea respectivă este
sub 5 procente sau înălţimea, pentru vârstă,
este tot sub 5 procente.
Urmărind greutatea împreună cu înălţimea
copilului, se observă tendinţa de creştere.
Evaluarea numai după aspectul copilului, poate
induce în eroare. Când preşcolarul se situează -
la 4 ani - pe curba de 50% sau dedesubt, iar la 5
ani - este pe cea de 75, înseamnă că are tendinţă
de îngrăşare.
Copilul gras (supraponderal) între 6 şi 9 ani
riscă să fie la fel şi ca adolescent, mai ales dacă
există tendinţă de obezitate în familie.
Copilul obez de 5-6 ani (cântăreşte peste 20%
din greutatea normală) poate fi uşor diferenţiat
de unul normal: grăsimea îi tremură, are guşă
dublă, se leagănă când merge, respiră greu când
aleargă şi transpiră mai mult; din cauza
coapselor grase, fetiţele sunt predispuse la
iritaţii vaginale şi infecţii; la băieţi, penisul este
ascuns în grăsime. Părinţii se obişnuiesc uneori
cu aspectul copilului şi nu-i văd greutatea
excesivă. Cel mai des, cauza obezităţii o
reprezintă modul de viaţă: 100 de calorii în plus
pe zi, adaugă 5 kg pe an la greutatea copilului,
făcându-l obez.
Mulţi copii nu aleargă suficient la grădiniţă
sau acasă, în special cei care locuiesc la bloc.
Din lipsă de timp, energie şi bani, părinţii au
des dificultăţi în a-i stimula să practice jocuri
mai viguroase.
Părinţii copiilor cu tendinţă de îngrăşare
trebuie să supravegheze:
- motivele pentru care copilul cere alimente
în plus şi eliminarea lor;
- încurajarea exerciţiilor fizice;
- folosirea produselor lactate degresate sau
cu grăsime 1% şi a apei, în locul sucurilor dulci;
- o alimentaţie sănătoasă în familie (mese
regulate cu multe fructe, zarzavaturi şi cereale
şi mai puţină grăsime şi carne)

78
 PREŞCOLARUL

Dezvoltarea organelor
Copilul creşte în greutate pentru că, odată
cu vârsta, muşchii, oasele şi celelalte organe se
dezvoltă.
Pielea copilului preşcolar se maturizează;
creşte rezistenţa la infecţii, dar rămâne totuşi
mai mică decât cea a adultului.
Părul se închide la culoare şi este mai drept.
Transpiraţia creşte, dar cea produsă de
emoţie şi de căldură rămâne încă minimă.
Creşterea diferitelor organe ale aparatului
digestiv continuă, fără modificări mari în
privinţa funcţiei. Copii ştiu acum cum să se
abţină, înainte de a merge la oliţă.
Capacitatea plămânilor continuă să crească,
iar frecvenţa respiraţiei scade treptat. Preşco-
larul ştie mai bine ce să pună în gură şi ce nu, iar
cauzele de asfixiere prin obstrucţia căilor Schema alcătuirii dinţilor
respiratorii sunt mai rare. Frecvenţa otitei medii
scade, dar amigdalele şi vegetaţiile adenoide
rămân mari şi se pot infecta frecvent. La 5 ani, când copilul râde, îşi arată dinţii
Aparatul cardio-vascular se măreşte pro- mici, albi, cu spaţii egale între ei. Dedesubt a
porţional cu restul organismului. Inima are o început resorbţia rădăcinilor; când incisivii
frecvenţă de 70-140 de bătăi pe minut, iar ten- slăbesc şi cad, rădăcinile lor au fost resorbite în
siunea arterială medie este de 95-98/50-55 gingii. Tot în acest timp, încep să se minerali-
mmHg. La această vârstă, poate apărea hiper- zeze rădăcinile incisivilor şi a primilor molari
tensiunea precoce. În familiile cu tendinţă de permanenţi.
hipertensiune, este necesară măsurarea anuală La vârsta de trei ani, preşcolarul are toţi
a tensiunii arteriale, începând de la vârsta de dinţii de lapte şi s-a format ocluzia (felul în care
trei ani. (Vezi cap. Boli). dinţii se potrivesc împreună).
Nivelul de hemoglobină se menţine normal, Între 3 şi 5 ani, sunt prezenţi doar dinţii tem-
dacă alimentaţia este suficientă. Globulele roşii porari. La 6 ani, apar primii molari permanenţi.
sunt formate în măduva oaselor late (coaste, Sub gingii, se formează acum coroanele celor-
stern, vertebre), iar ficatul şi splina vor forma şi lalţi dinţi permanenţi, cea a primilor molari
ele globule roşii şi albe, în condiţii de boală.
fiind aproape completă. Rădăcinile dinţilor pri-
Rinichii se maturizează până la doi ani, dar
continuă să crească şi - în condiţii normale - mari sunt complete.
conservă apa şi concentrează urina, la fel ca la
adult; în caz de îmbolnăvire, însă, rinichiul
preşcolarului nu răspunde tot atât de bine la
tratament, ca cel al adultului.
4 ani
Sistemul imunitar continuă să se dezvolte
treptat. Cei care merg la grădiniţă fac mai
multe boli contagioase, în urma cărora
imunitatea lor creşte.

Dezvoltarea dinţilor
Structura dinţilor: partea care se vede este
coroana; cea ascunsă şi acoperită de gingie este
gâtul, iar cea infiptă în oasele maxilare de sus şi
în mandibula de jos este rădăcina.
79
COPILUL NOSTRU
5 ani
6 ani
7 ani
Dentiţia copilului între 4 şi 7 ani; dinţii de lapte apar de
culoaremai închisă.
Rolurile celor 20 de dinţi de lapte:
- Muşcă şi mestecă alimentele solide.
- Menţin spaţiile necesare pentru dinţii
permanenţi, servindu-le ca ghid. Dacă nu sunt
cariaţi, creează un mediu sănătos pentru dinţii
permanenţi. Tulburările dinţilor primari (de
lapte) duc la probleme ale dinţilor permanenţi.
- Ajută la creşterea feţei şi la forma maxi-
larelor.
80
Dezvoltarea motorie
La vârsta preşcolară, mişcările copilului
devin mai agile şi graţioase. Piciorul îşi dezvoltă
arcul, pe măsură ce pierde perniţa de grăsime
din talpă. Când merge, copilul ţine corpul drept,
iar pasul este regulat, sprijinindu-se de la călcâi
şi degete, ca adultul. Copilul nu mai merge cu
picioarele în afară, ci orientate înainte. Copilul
învaţă să stea pe vârful picioarelor.
Muşchii abdominali sunt mai puternici, ceea
ce dă supleţe abdomenului. Se mişcă tot timpul,
este “neastâmpărat”, îşi exprimă emoţiile prin
gesturi, atunci când nu le poate descrie prin vorbe.
• La trei ani:
- deschide uşile,
- clădeşte turnuri din 9 cuburi,
- se încalţă,
- îmbracă unele haine,
- se hrăneşte singur,
- îmbracă şi dezbracă păpuşa,
- toarnă apă dintr-un vas, fără să o verse.
• La patru ani:
- sare de 3 ori consecutiv - cu ambele
picioare - şi stă pe un picior, timp de 5 secunde;
poate merge în vârfurile picioarelor,
- urcă şi coboară scările, fără să se sprijine,
- merge pe tricicletă,
- dă cu piciorul la minge şi o aruncă peste cap,
- se mişcă înainte şi înapoi cu uşurinţă,
- desenează forme geometrice (cerc, pătrat),
- desenează un om cu 2-3 părţi ale corpului,
copiază unele litere.
• La cinci ani, copilul are coordonarea şi
echilibrul unui adult, forţa musculară a crescut
şi este entuziasmat de progresele sale. Are încă
nevoie de supraveghere (de ex. la înot), pentru
că dezvoltarea sa motorie o ia înaintea
dezvoltării judecăţii sale.
- sare pe un picior de 4-5 ori consecutiv,
- stă pe un picior 10 secunde sau mai mult,
- sare “capra”, se rostogoleşte, face tumbe,
- se dă în leagăn şi se caţără,
- sare coarda,
- merge pe rotile,
- îşi dezvoltă dexteritatea: ţine creionul în
mână ca un adult; desenează o persoană cu
corp, copiază triunghiuri, foloseşte foarfeca,
- se îmbracă şi se dezbracă, fără ajutor, la ma-
să foloseşte tacâmurile şi ştie să facă pipi singur.
• La şase ani:
- participă activ la joacă,
 PREŞCOLARUL

La joacă cu tata şi să îşi folosescă mâna preferată. Dacă copilul are

căţelul preferinţă pentru mâna stângă, iar tu insişti să-
şi folosescă doar mâna dreaptă, rişti să creezi
conflicte emoţiona-
le şi bâlbâială la co-
- nu are încă o pil. Pentru a preve-
bună coordonare ni accidentele, are
motorie, nevoie de suprave-
- oboseşte uşor, gherea unui adult.
- este neprevă- Câteva lovituri, pe
zător, nu înţelege ici pe colo, sunt i-
întotdeauna riscu- nevitabile, chiar ne-
rile, cesare, pentru a-şi
- are dificultăţi descoperi limitele
la scris, puterii.
- poate refuza
să se spele,
- pierde primii dinţi, Desen făcut cu un scop
- vederea se maturizează.

Jocul
Prin joc, copilul îşi dezvoltă dexteritatea şi
descoperă plăcerea de a crea. Dezvoltarea unui Activitatea fizică
anumit talent apare de obicei mai târziu. Activitatea fizică regulată este esenţială
Preşcolarul este interesat să descopere ce pentru sănătate; favorizează creşterea şi
poate construi cu cuburi de lemn sau de plastic, dezvoltarea copilului. Copilul are activitate
foarfeca pentru hârtie, plastilină, vopsele, cre- fizică în mod natural: aleargă, sare şi loveşte
ioane şi hârtie. mingea sau a-
Jocurile liniştite, care pot îmbunătăţi jută în casă, în
îndemânarea copilului preşcolar, includ: grădină sau la
- construcţii din cuburi de lemn sau de plastic, câmp. Televi-
- jocuri distractive simple din 4-5 piese (puzzle), zorul şi lecţiile
- coloratul cu creioane sau cretă, îl ţin inactiv.
- decuparea de poze sau ilustraţii şi lipirea lor,
- construcţii din nisip sau modelaj cu plas-
tilină, lut sau noroi,
- jocuri cu apă,
- jocul cu păpuşi,
- desene cu pensula sau cu degetele,
- desenatul şi scrisul pe hârtie sau pe asfalt Curtea oferă
Desenul trece prin trei faze: copiilor multe
- mâzgălitul; ocazii de
- conturul naiv, care capătă semnificaţie activitate fizică
pentru copil doar la sfârşit ( Este un câine” );
- desenatul intenţionat (“Vreau să desenez un
câine”). Sugestii :
Oferă-i activităţi cât mai variate, pentru a se - Petreceţi mult timp în aer liber împreună.
dezvolta în mai multe direcţii. Ia-l cu tine să te ajute la curăţatul curţii, la
Încurajează-l să folosească instrumente plimbare sau jucaţi-vă împreună.
diferite (şurubelniţa, telul), să te ajute la lucrul - Scoate din priză televizorul! Nu-i da voie
în grădină, pentru a-şi dezvolta coordonarea să-şi umple timpul cu asta, ci doar să se
muşchilor şi laudă-l, când te ajută. Lasă copilul uite la emisiunile educative.

81
COPILUL NOSTRU
- Pune-l să-şi dezvolte mintea, prin jocuri
de imaginaţie sau prin citit, iar muşchii -
prin activităţi fizice.
- Lasă-l să se joace afară.
- Oferă-i un bun exemplu, fii tu însuţi activ:
părinţii activi fizic au şanse duble de a avea
copii activi, faţă de cei sedentari. Explică-i
de ce e bine să se joace afară, să evite
alcoolul şi tutunul - şi nu te contrazice.
ALIMENTAŢIA
Alimentaţia copilului preşcolar se aseamănă
mult cu cea a copilului mic, adică 3 mese şi 2-3
gustări pe zi. Încearcă să-i dai zilnic 4-5 porţii
de pâine sau cereale integrale, 2-4 porţii de
fructe şi zarzavaturi, 3-5 porţii de produse
lactate parţial degresate, 2 porţii de proteine
din carne, ouă legume şi suficientă apă.
De reţinut că noua piramidă alimentară la
copil are la bază activitatea fizică, de cel puţin o
oră pe zi. Preferabil masa se ia împreună cu
toată familia, iar porţiile sunt adaptate vârstei
copilului.
Deliciul fructelor
proaspete
Copiii care
mănâncă sufici-
ent şi diversi-
ficat se dezvoltă
normal, se simt
bine şi au ener-
gie pentru joacă
şi învăţătură.
Comportarea copiilor preşcolari la masă:
- au învăţat să spună mulţumesc şi te rog,
deşi uneori pot fi nepoliticoşi şi obraznici, ca să
atragă atenţia;
- folosesc bine linguriţa şi furculiţa;
- au uneori nevoie de ajutor să-şi taie mân-
carea;
- se servesc singuri din farfurie şi pot să bea
singuri din cană;
82
- nu se mai murdăresc;
- preferă mâncărurile simple pe care le
cunoaşte şi le acceptă mai uşor pe cele noi, dacă
şi ceilalţi din familie le mănâncă;
- preferă fiecare fel de mâncare pe o farfurie
separată;
- pot sta la masă liniştiţi 10-15 minute;
- imită comportarea celorlalţi comeseni;
Fetiţa noastră ne
ajută la bucătărie
şi ne mândrim
cu ea
- le place să
ajute la aşeza-
rea şi strânsul
mesei;
- preferă să
stea la masă cu
alţi copii;
- în loc să mănânce, deseori se joacă;
- când sunt obosiţi sau bolnavi, au com-
portament de copii mici (regresează), dorind să li
se dea în mâncare gură.
O masă nu înseamnă doar consumul unor
alimente. Reuniunea familiei permite schim-
buri de impresii şi emoţii. Din poveştile zilnice
ale celor mari, copilul învaţă lucruri noi: cum să
se comporte, cum să spună o rugăciune şi îşi
formează obiceiuri sănătoase de hrană. Este
important ca atmosfera din timpul mesei să fie
calmă şi relaxată şi să nu fie întreruptă de
altceva (cum ar fi televizorul).
Sugestii:
- Prepară mâncăruri simple şi serveşte-i
porţii mici.
- Încurajează-l să participe la pregătirea
mesei.
- Serveşte masa şi gustările după un pro-
gram previzibil, dar flexibil.
- Obişnuieşte-l să se spele singur pe mâini,
înainte de masă.
- Învaţă-l să se spele pe dinţi, împreună cu
tine, după principalele mese.
- Aşează copiii la masă printre adulţi, nu
 PREŞCOLARUL

separat, aşa încât toţi să participe la discuţie. - Întreabă-l ce i-ar plăcea să mănânce în
- Învaţă-l să mestece cu gura închisă, să bea ziua aia şi ia-l cu tine la piaţă să aleagă
fără zgomot şi să nu vorbească cu gura plină. alimentele; apoi roagă-l să te ajute la gătit.
- Dă-i să mănânce din farfuria şi cu tacâ- - Lasă-l să plece de la masă când a terminat,
murile favorite. dar învaţă-l să-şi ceară voie.
Calitatea proteinelor consumate este mai
importantă la copii, decât la adulţi. Proteinele de
Spălatul mâinilor calitate superioară (cu aminoacizi esenţiali pe care
înainte de masă orgnismul nu-i poate fabrica şi pe care trebuie să-i
ia din alimente) sunt cele conţinute în lapte, carne,
ouă şi peşte. Cele de origine vegetală au, în
general, aminoacizi de calitate inferioară. Dintre
- Oferă-i porţii mici. ele fasolea, nucile şi seminţele au totuşi un conţinut
- Dă-i să bea apă proteic ridicat. O masă poate fi îmbunătăţită, dacă
când îi e sete. se combină ambele surse de proteine.
- Încurajează-l să Sugestii:
ceară mai multă - găteşte cu ulei, în loc de margarină din
mâncare sau li- cutie (margarina din tub are valoare
chide. nutritivă superioară);
- Nu insista să - adaugă nuci pisate la iaurt, pâine, salată,
mănânce neapărat ceva anume şi nu-i zarzavaturi aburite sau desert, eventual şi
limita alimentele, cu excepţia celor care-i seminţe de in, măcinate.
provoacă alergii sau alte tulburări
digestive.
- Evită pe cât poţi să-i dai copilului mân- Poftă de
căruri din reclamele de la TV. mâncare
- Nu-l certa, dacă se murdăreşte la masă
sau dacă nu a fost cuminte în timpul zilei.
- Include-l în conversaţie, pe care este bine
să o înţeleagă şi pune-l să-ţi zică ce-a făcut Dacă pâ-
în ziua aceea. Menţine o atmosferă nă acum cop-
relaxantă la masă. ilul mic se te-
- Nu-l com- mea de ali-
para cu fra- mentele ne-
ţii mai mari, cunoscute,
dacă nu mă- preşcolarul
nâncă fru- vrea să încer-
mos. ce toate bom-
boanele şi băuturile răcoritoare pe care le vede la
televizor sau la alţi copii. Aceste produse sunt de
Potolirea setei cele mai multe ori nesănătoase, au o valoare
nutritivă scăzută şi conţin prea mult zahăr şi
grăsime. De aceea, este important ca părinţii să
limiteze accesul copilului la ele, mai ales că şi
- Laudă-l, da- pofta de mâncare a preşcolarului scade, dacă el
că s-a com- consumă prea multe produse dulci sau grase.
portat bine. Din această cauză nu mai mănâncă destule
- Explică-i de alimente nutritive. În plus, dulciurile favori-
ce trebuie să zează apariţia cariilor dentare. Aceste alimente
mănânce să- nu trebuie interzise, ci doar limitate la câteva pe
nătos. săptămână.

83
COPILUL NOSTRU
Pofta de mâncare a copiilor este variabilă;
unii copii sănătoşi mănâncă foarte puţin.
Metabolismul (intensitatea arderilor din orga-
nism) are un rol important în aceasta, de aceea
cantitatea de alimente consumată nu se reflectă
întotdeauna în greutatea corporală. Nevoia de a
mânca a copilului este reglată de metabolism.
Cei mai mulţi preşcolari au nevoie de cinci mese
pe zi; cu timpul, iau trei mese pe zi, deşi mulţi,
chiar ca adulţi, au nevoie de două gustări în plus.
Copilul mofturos la mâncare
Deseori la această vârstă, copilul refuză
anumite mâncări, sau mănâncă prea puţin, spre
îngrijorarea părinţilor.
Motivele ar fi:
- preferinţele alimentare; fiecare se naşte cu
preferinţe alimentare, probabil, în funcţie de
ceea ce a mâncat mama în timpul sarcinii şi –
ulterior - a alăptării;
- creşterea este mai înceată decât la sugar şi
ca atare necesită mai puţine calorii;
- este un mod de a-şi arăta independenţa.
Alimentaţia copilului la sân îl expune la gusturi
diferite de lapte, în funcţie de dieta mamei. Un
copil care a fost alăptat are şanse mai mici de a
deveni mofturos la mâncare. Astfel trecerea
treptată la alimentele consumate de restul
familiei este mai uşor acceptată.
Deseori, copiii au perioade capricioase,
când consumă doar anumite alimente şi nu
trebuie certaţi pentru aceasta.
Sugestii:
- invită-l la cumpărarea, pregătirea alimen-
telor, sau chiar la cultivarea lor (cereale
încolţite la fereastră), precum şi strân-
gerea mesei; lasă-l să se laude că a gătit
totul el însuşi;
- nu-l recompensa cu deserturi, când mă-
nâncă ce i se oferă; el poate rămâne cu
impresia că alimentul nutritiv este mai
puţin important decât desertul;
- asigură-te că primeşte suficient fier în
alimentaţie (vezi fierul la capitolul copilul
mic); deficitul de fier poate duce la
scăderea poftei de mâncare;
- înlătură-i distracţiile în timpul mesei (TV,
jucăriile);
- invită-i fraţii sau prieteni să ia masa
împreună, pentru a se încuraja reciproc,
uneori se iau la întrecere;
84
- aeriseşte bucătăria, dacă mirosul de mân-
care îl supără;
- oferă-i o mare varietate de alimente, cu
gusturi diferite: acru, sărat, amărui, chiar
şi dulce; el trebuie lăsat să aleagă, să
miroase şi să guste din ceea ce i se oferă;
- dacă nu-i place o mâncare, revino după
câteva săptămâni, pentru a vedea dacă
gustul lui nu s-a modificat şi o acceptă;
- dacă nu-i plac zarzavaturile crude,
adaugă-le în proporţie mică la alte feluri
de mâncare; alte artificii: adaugă puţin
zahăr la morcovi sau dovleac; rumeneşte
zarzavaturile în cuptor, pentru a păstra
gustul dulce, pierdut prin fierbere;
- evită alimentele cu gust puternic: ceapa,
ciupercile, varza - dacă nu-i plac;
- oferă-i mâncarea la o temperatură potri-
vită;
- oferă-i porţii mici pe farfurie, poţi adăuga
altele, după ce termină;
- elimină posibilele cauze care duc la lipsa
poftei de mâncare: gustări şi lichide în
exces între mese, activitate fizică insu-
ficientă;
- nu exagera oferind fiecăruia de la masă
alimente diferite;
- pregăteşte uneori alimentele într-o formă
atractivă;
- oferă-i alimente bogat nutritive: brânze-
turi, ouă, ficat, bulion de carne (supe
concentrate), cereale, brânză de vaci;
- nu permite copilului să controleze în
permanenţă meniul zilnic;
- mesele trebuie servite la ore regulate şi în
ordinea: mic dejun, gustare, prânz, gusta-
re, cina; dă-i să mănânce în afara lor nu-
mai dacă-ţi cere, fiindcă-i este foame;
- mănâncă împreună cu copilul;
- dacă refuză un aliment pregătit sub o
anumită formă, oferă-i-l sub o altă formă;
de exemplu, laptele - ca iaurt cu miere sau
brânzeturi, ouăle - în special gălbenuşul -
adaugă-le la supe, piure de cartofi, sosuri,
în budinci, în clătite; este nevoie de 8-10
expuneri la un aliment pentru a se obişnui
cu el;
- dacă are tulburări digestive sau
manifestări alergice după unele alimente,
consultă un dietetician sau un pediatru.
 PREŞCOLARUL

Tabel nr. 9 Porţiile de fructe şi zarzavaturi Monoterpene Coaja de citrice Anticancerigeni

pentru copiii peste 4 ani Compuşi or- Usturoi, ceapă, ceapă Anticancerigeni
gano-sulfurici verde, praz
Fructe Vegetale
Acizi fenolici Mere, pere, struguri, Ajută eliminarea sub-
1 fruct de mărime 1
/2 cană de vegetale tăiate mărunt prune, cireşe, portoca- stanţelor carcinogene
mijlocie 1 cană de zarzavaturi cu frunze le, cartofi, soia, ovăz
1
/2 de grepfruit (salată) Acid fitic Cereale integrale Previne formarea de ra-
1
/4 cană de fructe us- 6-8 morcovi lungi de 10 cm dicali liberi şi scade riscul
cate 1
/2 cană de fasole uscată sau mazăre de cancer
12 boabe de struguri fierte sau conservate
de masă 3
/4 cană de suc de roşii sau alte Fitoestrogeni Soia şi derivate şi alte Unele inhibă estrogenii şi
leguminoase scad riscul de cancer de
3
/4 cană de suc de zarzavaturi sân, ovar, prostată, colon;
fructe altele au efecte asemănă-
1 cană = 240 ml (cmc) toare estrogenilor şi scad
riscul de osteoporoză

Ce sunt fitoelementele
Inhibitori de Cartofi, soia şi deriva- Anticancerigeni
protează te, broccoli

Sunt substanţe chimice produse de plante.

Resveratrol Arahide, struguri roşii Protejează împotriva a-
terosclerozei produsă de
Se cunosc numeroase fitoelemente care dieta bogată în grăsimi
influenţează în bine sănătatea. Multe din ele
dau culoarea vie a plantelor. Efectul favorabil al Saponine Seminţe de cereale în- Anticancerigen, întăreşte

fructelor şi zarzavaturilor asupra sănătăţii este

colţite (lucernă), zarza- sistemul imun
vaturi verzi, cartofi,
probabil datorat echilibrului dintre fitoele- roşii
mente, carotenoizi, vitamine, fibre alimentare Tanini Fasole neagră, linte, Antioxidanţi şi antican-
şi substanţe minerale, de aceea folosirea supli- struguri, ceai cerigeni

mentelor alimentare nu poate înlocui o hrană
echilibrată, iar - consumate ca suplimente în
doze mari - pot fi dăunătoare.
Îndrumă copilul să consume o mare
varietate din ele, pentru a-i promova sănătatea
optimă ca adult.
Tabel nr. 10 Fitoelemente – surse alimen-
tare şi mod de acţiune
Nu sunt indicate medicamente sau hormoni
pentru a mări pofta de mâncare a copilului. În
medicina alternativă se recomandă totuşi lăp-
tişorul de matcă şi siropul cu miere din ghinţură,
fierea pământului (1-3 linguriţe înainte de masă),
granule de polen - produs Apifarm, amestecate
cu miere. Legume care pot creşte aciditatea
gastrică şi pofta de mâncare: hrean, leuştean,
pătrunjel, tarhon, ţelină şi ridiche neagră.

Alternative alimentare
Denumirea Surse alimentare Roluri posibile
Capsaicin Ardei gras În coagularea sângelui,

La această vârstă, unii copii au gusturi

scade riscul de cheaguri la
inimă şi artere
Carotenoizi Roşii, morcovi, spanac, Antioxidanţi, scad riscul
selective: nu le place carnea, laptele sau zar-
(beta-caroten, dovleac, pepene gal- de cancer şi alte boli zavaturile. Pentru aceştia, părinţii pot încerca
lycopen, lute- ben, caise, broccoli şi alimente alternative:
ină etc) alte fructe şi zarzava-
- în locul cărnii: la fel de bogate în proteine
sunt ouăle, peştele, fasolea uscată, nucile,
turi puternic colorate
Flavinoizi Ceapă, struguri roşii, Blochează lezarea ADN-
citrice, zarzavaturi, mu- ului de către substanţele
laptele şi brânza;
re, măsline, făină inte- carcinogene - în loc de lapte: brânză, iaurt, zarzavaturi
grală, ceai negru, ceai verzi cu frunze (spanac, salată), bogate în
verde
calciu; îi poţi da sucuri de fructe suplimentate
Izotiocianţi Varză, varză de Bru- Anticancerigeni cu calciu, coji de ouă macerate;
xelles, conopidă, ri-
dichi, broccoli
- în loc de zarzavaturi, se pot da fructe
bogate în vitamina C: căpşuni, portocale, grepe-
Ligani Seminţe şi ulei de in, Blochează estrogenii, scă-
făină integrală zând riscul de cancer la fruit, măceşe, mere, coacăze, fragi sau se pot
sân, ovar, prostată şi colon încerca alte legume/zarzavaturi ca: ardei gras,
ştevie, urzici, lobodă, varză;
85
COPILUL NOSTRU
- pentru a acoperi nevoile de vitamina A şi
precursori (caroten) se pot încerca: caise, pepene
galben şi roşu, prune, morcovi, dovleac, roşii,
pătrunjel.
- adaugă zarzavaturi sau fructe la alte ali-
mente:
- piept de pui cu garnitură de roşii şi morcovi;
- macaroane cu branză, amestecate cu
mazăre verde sau ardei roşu mărunţit;
- chifteluţe cu roşii tăiate mărunt sau mor-
covi raşi;
- fasole fiartă - cu gogoşari, bulion sau
varză şi porumb fiert;
- spaghetti - la sos se mai adaugă gogoşari,
spanac sau fasole;
- omletă de ouă cu ardei roşu, spanac sau
alte zarzavaturi de sezon;
- fulgi de ovăz sau alte cereale cu lapte, la
care mai adăugăm fructe uscate tăiate, felii de
banane, mere, căpşuni sau sos de mere;
- sandvici cu şuncă slabă sau brânză - adaugă
totdeauna zarzavat: salată, ardei capia, castraveţi,
morcovi, spanac, roşii, varză, ceapă roşie.
- în loc de îngheţată, oferă-i un suc de fructe
mixat cu lapte;
- la piureuri de zarzavat adaugă nuci pisa-
te, stafide sau brânză, pentru gust şi valoare
nutritivă;
- adaugă seminţe de floarea soarelui sau
nuci pisate, la iaurt;
- împrumută reţete culinare nutritive de la
alte naţionalităţi.
Valoarea nutritivă a alimentelor
Alimentele nu au valoare nutritivă egală. Pe
lângă calorii, cele mai multe alimente în stare
naturală conţin substanţe minerale, vitamine şi
fitoelemente care le cresc valoarea nutritivă. Între
o sticlă de cola şi un măr sau între o felie de pâine
albă şi alta integrală, sunt de preferat ultimele,
deoarece sunt mai hrănitoare. Un fruct în loc de
prăjitură, dat copilului, este mai valoros,
deoarece în afară de glucide, multe fructe au
puţine grăsimi şi multe fibre alimentare,
vitamine, substanţe minerale şi fitoelemente.
Cu cât alimentele sunt consumate mai
naturale, cu atât sunt mai nutritive. Ciorbele
tradiţionale la români nu sunt suficient de
hrănitoare pentru copil. De câte ori este posibil,
zarzavaturile trebuie consumate proaspete,
86
aburite sau fierte în coajă. La cartofi, de
exemplu, cele mai multe substanţe nutritive se
găsesc în coajă; cel curăţat poate fi asemănat cu
un amestec de făină albă.
Sucurile naturale din fructe, neîndulcite,
conţin peste 20 de vitamine şi substanţe
minerale şi sunt un bun înlocuitor al fructelor
întregi. Majoritatea aşa ziselor „sucuri naturale
din fructe” conţin de fapt apă aromată, cu
pulpă de fructe puţină sau deloc şi aditivi
alimentari neutri sau dăunători sănătăţii.
Necesarul de proteine şi calorii
La această vârstă, deşi copiii mănâncă
aceeaşi mâncare cu restul familiei, cu excepţia
alimentelor sărate, condimentate şi a băuturilor
alcoolice, ei au nevoie de o proporţie mai mare
de proteine decât adulţii, fiind în continuă
creştere. Aceasta ar trebui să impună o
alimentaţie sănătoasă pentru întreaga familie,
greu de realizat în prezent în multe familii.
Valorea calorică zilnică a alimentelor la
copiii activi fizici (cei care fac mişcare cel puţin
1 oră pe zi):
- 1000 – 1400 calorii la copiii de 2 – 3 ani
- 1300 – 1400 calorii la băieţii de 3 ani sau
fetele de 4 ani;
- 1600 calorii la băieţii de 4 ani;
Valorile menţionate sunt orientative, nevo-
ile calorice ale fiecărui copil sunt uşor diferite,
iar cantitatea trebuie adaptată la nivelul său
energetic şi de creştere.
Conţinutul meselor
Masa de dimineaţă trebuie să fie consisten-
tă: lapte, pâine cu unt sau ou, fructe; un copil
care mănâncă dimineaţa un mic dejun nutritiv,
« funcţionează » mult mai bine, decât altul care
mănâncă mai prost. Dacă nu mănâncă dimi-
neaţa, copilul se poate concentra mai greu şi
are un coeficient de inteligenţă mai scăzut faţă
de copiii bine hrăniţi; urmările sunt şi mai
grave la copiii malnutriţi.
Masa de prânz: al doilea fel trebuie să con-
ţină carne, brânzeturi, peşte sau legume şi zar-
zavaturi, la care se adaugă un pahar cu lapte şi
fructe; supa sau ciorba pot fi omise.
Masa de seară, la care meniul trebuie să fie
unic pentru toată familia: pâine sau făinoase (pe

cât posibil integrale),
lapte sau produse
lactate, legume, zar-
zavaturi şi fructe,
carne sau peşte, ra-
reori dulciuri.
Gustarea
de după amiază
Gustările de di-
mineaţă şi de după
amiază, trebuie să
conţină alimente uşor de digerat, în funcţie de
posibilităţi şi de pofta de mâncare a copilului:
un pahar cu lapte, o prăjitură de casă, fructe,
morcov crud sau câţiva biscuiţi. Gustările dintr-
o zi trebuie să fie în număr de 2, rareori 3. Ele
sunt o parte importantă din hrana copilului
preşcolar (cca un sfert din nevoile lui zilnice), de
aceea ar trebui să conţină vitamine şi minerale
necesare. Cele mai bune gustări sunt cele care
conţin glucide şi proteine, de ex. o felie de pâine
cu brânză, dacă e posibil cu un fruct. Nu-i oferi
gustări la cel puţin două ore înainte şi după
mesele principale. Dacă îi este foame seara la
culcare, dă-i câteva linguriţe de iaurt cu pâine.
Gustările au fost suspectate că favorizează
cariile dentare. Principalii factori care cresc
riscul cariilor sunt durata prezenţei alimentelor
în gura copilului şi cantitatea de dulciuri din
alimente. Dacă alimentul e lipicios sau este
supt, el stă mai mult în gură. Oferă-i fructele
uscate în timpul mesei şi fructele proaspete la
gustări. Şi asigură-te că nu uită să se spele pe
dinţi după fiecare masă.
Copiii mici şi preşcolarii ştiu când le e
foame şi cât au nevoie să mănânce. Părinţii ar
trebui să nu forţeze copiii să mănânce mai mult
decât vor şi să-i încurajeze să se oprească,
atunci când se simt sătui. Stomacul lor este mic,
de aceea porţiile trebuie reduse.
Sugestii pentru creşterea valorii nutritive a
anumitor mâncăruri:
- coace la cuptor cartofi, peşte, pui sau
altele – în loc să le prăjeşti. Se poate
adăuga brânză rasă, pentru conţinutul de
calciu;
PREŞCOLARUL
- dă-i fructe în loc de sucuri; în loc de
bomboane sau prăjituri, dă-i gustări dulci
dar hrănitoare, ca fructe proaspete sau
uscate, de ex. struguri, prune, caise sau
iaurt cu fructe;
- foloseşte sucuri de roşii şi morcovi - în
locul apei de gătit;
- adaugă jumătate de făină integrală la
făina albă, la reţetele tradiţionale;
- foloseşte uleiuri vegetale - în locul unturii,
margarinei sau untului;
- scade cu 25-30% cantitatea de ulei cerută
de reţete;
- redu - în aceeaşi proporţie - cantitatea de
zahăr din reţete, cu excepţia când foloseşti
drojdie de bere în prepararea lor.
SOMNUL
Somnul copilului reflectă starea de sănătate
şi echilibrul său emoţional. Cei mai mulţi
preşcolari dorm între 8 şi 12 ore pe noapte, cu
diferenţe de la un copil la altul. Mulţi au nevoie
să doarmă – ziua - 30-60 de minute. Chiar dacă
copilul nu aţipeşte în timpul zilei, are nevoie de
una sau două perioade de repaus; asigură-i-le
citindu-i sau cântându-i.
Somn liniştit
Mângâierile şi masajul de seara sunt tot atât
de necesare ca laptele. Un program de masaj la
culcare îi odihneşte muşchii, întăreşte sistemul
imun, îl învaţă blândeţe şi intimitate, îl
calmează şi-l pregăteşte de somn. În plus, te
calmează şi pe tine.
Copilul trebuie să se culce în fiecare zi la
aceeaşi oră, între 19:30 şi 21, după un ritual bine
stabilit: baie, periatul dinţilor, lectură, poveste,
87
COPILUL NOSTRU

cântec, discuţii despre întâmplările de peste zi, Pe la 3 ani, copilul începe deja să folosească
rugăciune, jucăria preferată, îmbrăţişare şi diferite tactici pentru a întârzia să meargă la
urare de noapte bună. Este bine ca ambii culcare.
părinţi să participe, pe rând, la acest ritual. Preşcolarul nu trebuie trezit brusc din somn;
el are nevoie de cuvinte dulci şi îmbrăţişări,
deoarece de multe ori plânge, este nervos sau
refuză să mănânce dacă este sculat brusc. Dacă
copilul se trezeşte mai devreme decât restul
familiei, i se pot lăsa jucării la îndemână.
Rugăciunea Copiii care nu dorm îndeajuns pot fi
de seară somnoroşi, obosiţi, neatenţi sau irascibili în
timpul zilei şi mai predispuşi la boli.
Dacă ai mai mulţi copii, este bine să-i vadă
Ora de pe cei mai mari în pijama, chiar dacă lor li se
culcare tre- permite să rămână treji până mai târziu.
buie anun-
ţată din
vreme, deoarece înseamnă mai mult decât
pregătiri pentru somn. Este momentul când
viaţa de familie se linişteşte şi fiecare îşi face deja
planurile pentru a doua zi. Când merge la
culcare, copilul trebuie să fie vesel şi să evite
plânsul sau supărarea. Unii copii se calmează cu
greu, după ce se uită la televizor, de aceea acesta
trebuie închis cu mult înainte de culcare. Pentru
a se simţi în siguranţă, copilul poate cere să
adoarmă cu uşa întredeschisă sau cu o lumină
slabă aprinsă. Cei mai mulţi preşcolari dorm
profund, destinşi, au respiraţia regulată şi
membrele nemişcate. Alţii sunt mai agitaţi în
somn, îşi schimbă mereu poziţia, faţa şi ochii li Joaca de seară cu bunicul
se mişcă, atunci când visează.
Tulburări de somn
De multe ori, copiii între 3-5 ani se tem de
monştri de sub pat, visează urât, merg sau
vorbesc în somn; este normal, pentru că aceştia
nu înţeleg încă pe deplin lumea înconjurătoare
şi adorm cu întrebări neclarificate. Frica din
timpul zilei se manifestă şi noaptea.

Coşmarurile
Între 2 şi 5 ani, copiii petrec 30% din somn
visând – timp în care este secretat hormonul de
creştere, de către glanda hipofiză. Adultul
visează doar 15 % din durata somnului.
Visele Coşmarurile apar de la vârsta de 2 ani. Sunt
copilăriei vise foarte urâte, cu balauri, monştri, animale şi
cu oameni răi. Copilul plânge în somn şi se
trezeşte înfricoşat, respiră repede, ţipă, se agită şi
este transpirat. Apar, de obicei, în toiul nopţii şi se
asociază cu boala, oboseala intensă, stresul şi

88

programele TV. Copilul care a avut un coşmar, se
trezeşte complet din somn, iar dimineaţa poate
povesti ce a visat. Pe moment, însă, nu-ţi poate
explica visele.
Vise
presărate de
coşmar
Părinţii trebuie să rămână calmi, să asculte
descrierea visului şi să asigure copilul, pe un
ton liniştit, că visul nu este adevărat. Dacă
părinţii încearcă să „omoare” monstrul, visul
devine şi mai adevărat pentru copil, deoarece el
nu ştie încă să diferenţieze realul de imaginar.
Sugestii:
- Oferă-i masa de seară mai devreme şi
urmează apoi rutina de culcare (baie,
poveste, rugăciune şi îmbrăţişare).
- Activităţile dinainte de culcare trebuie să
fie liniştite.
- Petreceţi mai mult timp cu copilul, asi-
gurându-l de dragostea voastră, mai ales
când apar modificări în viaţa de familie:
un frate mai mic, certuri etc. Discutaţi cu
copilul despre vise şi spuneţi-i că toţi
oamenii le au.
- Încurajează-i activitatea fizică din timpul
zilei, pentru a-i micşora stresul.
- Încearcă să-l consolezi, luându-l în braţe;
dacă ţipă în somn, nu-l trezi, dar stai
alături de el.
Terorile nocturne
Sunt treziri parţiale, în primele ore de somn.
Copilul este înspăimântat, se agită, ţipă sau
aleargă prin cameră. Ochii sunt deschişi, dar
nu-şi recunoaşte părinţii sau fraţii şi nu
răspunde la întrebări; respiră adânc, transpiră,
iar inima îi bate mai repede. Încercările de a-l
linişti sunt ineficace. Copilul nu trebuie trezit,
nici imobilizat, ci doar ferit de lovituri. Dacă
este trezit, se poate speria şi adoarme greu,
după aceea. Episodul durează între o jumătate
PREŞCOLARUL
de minut şi 5 minute şi se termină la fel de
brusc cum a început. Copilul adoarme imediat
şi nu-şi aminteşte nimic a doua zi de dimineaţă.
Terorile nocturne apar de câteva ori pe
săptămână şi, de obicei, dispar de la sine după
câteva luni.
Cauze: ereditate, stres şi oboseală mare.
Apar mai frecvent când copilul are un somn
neregulat, are febră, este foarte obosit, a fost
speriat de o poveste sau de o emisiune
televizată sau după o masă copioasă. Nu apar
din cauza unor tulburări psihice, ci a unor
întârzieri temporare în maturizarea creierului;
asemenea copii sunt deseori mai sensibili,
imaginativi, cu o inteligenţă superioară.
În timpul crizei, rămâneţi calmi, iar după
aceea nu-i spuneţi nimic copilului. Nu culcaţi
copilul în patul vostru pentru restul nopţii,
deoarece va deveni un obicei. Copilul trebuie
lăsat să doarmă mai mult după amiaza, dacă
nu doarme bine noaptea.
Nu sunt recomandate programele televizate
la ore târzii.
Când asemenea episoade se repetă des,
părinţii pot nota, 5 nopţi la rând, ora la care
apar şi pot trezi copilul cu 10-15 minute înainte;
după 5 minute îl pot lăsa să adormă la loc. De
cele mai multe ori, terorile nocturne dispar
după o săptămână. Rareori este nevoie de
prescripţie medicală pentru calmante.
Somnambulismul (mersul în somn)
Se manifestă prin mişcări automate, coordo-
nate şi inconştiente, în timpul somnului. Se ma-
nifestă de obicei în primele 3 ore de somn. Epi-
sodul poate dura de la câteva minute – la o oră.
La început, copilul se ridică brusc în şezut,
cu ochii deschişi, dar nu îi vede pe cei din jur;
se poate culca din nou sau se poate ridica din
pat cu un scop anume: merge la baie, se
îmbracă, mută mobila sau vorbeşte bolborosit;
poate merge chiar afară. Mersul este nesigur.
Când termină ce are de făcut, se întoarce în pat,
adoarme, iar dimineaţă se scoală odihnit, fără
să-şi amintească nimic.
Este mai frecvent la băieţi. Copiii somnam-
buli fac des pipi în pat, vorbesc în somn şi au
migrene. Somnambulismul apare pe la 4-5 ani,
atinge maximul la 11-12 ani şi dispare când
copilul se maturizează; apare de la câteva ori pe
săptămână, până la o dată pe an.
89
COPILUL NOSTRU
Somnambulismul are cauze asemănătoare
cu cele ale terorilor nocturne: ereditatea (unul
din părinţi a prezentat fenomene asemănătoa-
re), oboseala, lipsa de somn sau mesele copioase
înainte de culcare şi asocierea cu o boală febrilă.
Este o manifestare trecătoare a imaturităţii
sistemului nervos, nu o tulburare mintală şi nu
necesită tratament.
Părinţii trebuie să îşi aranjeze casa şi să-l
urmărească, pentru a nu se lovi, dar să nu
încerce să-l trezească sau să-l trimită în pat,
deoarece se poate ridica din nou. Dacă cerţi
copilul, situaţia se poate agrava. Asemenea
episoade pot fi limitate, dacă copilul doarme
bine după-amiază şi nu este stresat. Cele mai
multe episoade dispar în adolescenţă.
Scrâşnitul din dinţi (bruxismul)
Se produce în timpul somnului şi este mai
frecvent între 7 şi 20 ani. Apare de 5-6 ori în
timpul nopţii, durează câteva secunde şi se
aude în cameră. Este normal în timpul som-
nului, dar poate apărea şi ziua, din numeroase
cauze: alergie (rinita alergică, astm, infecţii
respiratorii sau alergii alimentare); nepotrivire
între dinţii de sus şi cei de jos (malocluzia),
alimentaţie scăzută în magneziu sau vitamine;
copiii care scrâşnesc din dinţi, îşi sug mai des
degetele, muşcă jucăriile sau respiră pe gură;
alteori, stresul este cauza, iar mai târziu, la
adulţi, consumul de alcool.
Poate produce tocirea dinţilor până ajung la
pulpa dentară, aşa încât aceştia devin sensibili
şi mobili. Gingia se retrage sau este inflamată,
începe să îi doară muşchii masticatori, muş-
cătura se modifică, gura se deschide mai greu şi
mai puţin, iar – mai târziu – densitatea osoasă a
maxilarelor scade. Uneori, dentistul este cel
care descoperă bruxismul copiilor.
Sugestii:
- Petrece timp suficient cu copilul înainte
de culcare, lasă-l să-ţi povestească ce îl
înfricoşează.
- Încurajează-i activităţile stimulante şi
micşorează timpul petrecut la televizor.
- Îngrijeşte-i alergiile.
- Consultă dentistul, pentru a-i construi o
placă dentară din plastic, pentru proteja-
rea dinţilor noaptea şi ameliorarea oclu-
ziei.
- Micşorează cauzele de stres din viaţa co-
pilului.
90
Urinatul în timpul somnului (enurezis)
Este incontinenţa urinară, după vârsta la
care controlul urinar este considerat normal.
Enurezisul este de două feluri: primar – când
copilul continuă să facă pipi în pat (este forma
cea mai frecventă), şi secundar – când incon-
tinenţa apare după o perioadă prelungită (6-12
luni), timp în care copilul a făcut pipi la oliţă.
Enurezisul nocturn este urinarea involuntară,
în timpul somnului, mai mult decât o dată pe
lună; la fetiţe se întâmplă după 5 ani şi la
băieţei chiar după 6 ani.
Până la această vârstă, copiii se mai scapă în
pat, chiar şi după ce au fost învăţaţi la oliţă, la
început de 2-3 ori pe săptămână, apoi, din ce în
ce mai puţin. Se întâmplă, pentru că vezica
urinară a copilului nu este suficient de mare,
pentru a ţine întreaga urină din timpul nopţii
sau copilul nu este destul de dezvoltat, pentru
a se trezi când are vezica plină. Enurezisul în
timpul zilei este mult mai rar.
Se întâlneşte mai frecvent la băieţi, la copiii
născuţi cu greutate mică, la cei din familii
numeroase, în care unul sau ambii părinţi
fumează şi în cele în care tatăl a avut şi el
enurezis în copilărie. Frecvenţa cu care copilul
udă patul scade cu vârsta (15% la 5 ani, 10% la 6
ani, 7% la 8 ani, 3% la 12 ani şi 1% la 18 ani).
Controlul nervos al
sfincterului urinar;
Cauze de enurezis
primar:
- vezica mică şi
spastică (contracta-
tă excesiv),
- dezvoltarea len-
tă a vezicii urinare şi
a sfincterului ure-
trei, din cauza insu-
ficienţei unui hormon (antidiuretic).Copiii
normali urinează mai mult ziua, când secreţia
hormonului este mai mică. Cei cu enurezis
produc tot atâta urină ziua, cât şi noaptea,
deoarece secreţia hormonului nu variază de la zi
la noapte. Vezica lor urinară, deşi mică, se umple
la câteva ore. Dacă copilul nu se trezeşte când

vezica este plină, udă patul. Cu timpul, secreţia
de hormoni se maturizează, iar acesta nu mai
urinează noaptea. Copiii cu enurezis trebuie
învăţaţi să se trezească, atunci când au vezica
plină şi să urineze la toaletă.
Cauze de enurezis secundar:
- constipaţia – care produce presiune pe
vezică. Copilul simte nevoia să urineze, chiar
dacă vezica nu este plină. După tratarea
constipaţiei, se rezolvă deseori şi udatul patului.
- alergie sub diferite forme (alimentară,
urticarie, eczemă); reacţia alergică provoacă
spasm al vezicii urinare. Alimente care produc
reacţii alergice: laptele de vacă, ouăle, cereale,
ciocolată, citrice ş.a.
- infecţii ale tractului urinar sau iritarea
uretrei cu detergenţi din apa de baie.
- semne de boală: diabet zaharat, infecţie a
tractului urinar sau, mai rar, emoţii puternice.
- boli ale vezicii urinare sau a rinichilor
produc incontinenţa atât ziua, cât şi noaptea;
necesită intervenţie chirurgicală.
- abuz sexual (molestare) la fete.
Enurezisul nu este o tulburare de somn, nu
apare din cauza felului în care este crescut de
părinţi. Copilul nu este nici neglijent, nici răuvo-
itor.
Părinţii trebuie să consulte medicul, pentru
a vedea dacă copilul are o boală asociată sau
dacă observă următoarele semne:
- usturimi sau dureri la urinat,
- urinare cu efort, jet de urină mic sau în
picături,
- urină tulbure sau roz-închis, urme de
sânge pe lenjerie,
- roşeaţă sau erupţie în zona genitală,
- copilul ascunde lenjeria, pentru a masca
udarea patului,
- copilul se udă atât noaptea, cât şi ziua.
Ce se poate face:
La cei mai mulţi copii, această problemă se
rezolvă între 6 şi 10 ani, cu sau fără tratament.
Tratamentul trebuie început la 6-12 luni, după
ce copilul a dobândit control asupra vezicii în
timpul zilei; tratamentele care nu sunt bine
tolerate de copil trebuie evitate.
Când cauza enurezisului este o tulburare
organică, tratamentul se va adresa cauzei. La
prima vizită medicală se face, de obicei, o
cultură din urina copilului, pentru depistarea
unei eventuale infecţii urinare. Medicul poate
cere în plus un examen radiologic al vezicii şi
PREŞCOLARUL
rinichilor, pentru depistarea unor anomalii.
Odată depistată cauza, va fi tratată specific.
Când nu poate fi găsită cauza, tratamentul
enurezisului constă într-un antrenament spe-
cial al copilului, în care un rol esenţial îl va
avea, şi în acest caz, mama.
Îngrijirea unui copil de orice vârstă, care udă patul:
- Încurajează-l să bea lichide multe în tim-
pul zilei, pentru a-şi forma o vezică uri-
nară mai mare.
- Nu-i da să bea cu 2-3 ore înainte de culcare.
- Scoală-l o dată sau de două ori pe noapte,
pentru a urina: aceasta este baza tratamen-
tului; lasă-i oliţa lângă pat sau lumina
aprinsă în baie.
- Altă metodă: trezeşte-l noaptea după 2-3
ore de somn şi pune-l să facă pipi.
- Încurajează-l să-şi amâne urinatul în
timpul zilei; dacă urinează des, zi-i să
aştepte, fără să insişti.
- Pune-l să facă pipi, înainte de a se urca în pat.
- Protejează patul cu o muşama; nu folosi
scutece sau pampers, după vârsta de 4 ani.
- Lasă-i la îndemână lenjerie şi pijamale de
schimb.
- Tratează-i constipaţia şi evită să-i dai
băuturi care conţin cafeină.
- Nu-i schimba dieta, dacă nu are simptome
de alergie (urticarie, eczemă, diaree sau
spasm bronşic) sau alte tratamente au
eşuat.
- Încurajează copilul să se spele imediat
după ce s-a udat.
- Clăteşte dimineaţa lenjeria udă şi las-o
apoi la uscat; spală des rufele.
- Laudă-l şi recompensează-l pentru nopţile
în care nu face pipi în pat.
- Nu-l certa niciodată pentru că udă patul;
asigură-l că nu este vina lui şi că se va
vindeca; pedeapsa sau presiunile întârzie
vindecarea şi creează probleme emoţionale
secundare.
- Nu lăsa ceilalţi copii din familie să-l
batjocorească.
După vârsta de 6 ani, se recomandă, în plus:
Copilul trebuie învăţat să participe la
tratament, să se scoale singur noaptea, să-şi
schimbe hainele ude şi să aşeze un prosop
peste pată. Aşează-i o pijama şi un prosop uscat
lângă pat.
Pentru a se antrena, cere-i să stea culcat în
pat, cu ochii închişi şi să pretindă că e noapte,
91
COPILUL NOSTRU
iar vezica lui e plină şi îşi spune să se scoale
înainte de a fi prea târziu, apoi să alerge la baie
şi să-şi golească vezica.
Cere copilului să-şi ţină urina cât mai mult
posibil, apoi să urineze într-un vas gradat.
Măsoară-i de trei ori, consecutiv, urina pentru a
aprecia mărimea vezicii sale urinare.
(Capacitatea vezicii este aproximativ: (vârsta
+2) x 30 ml (cm3); de exemplu, la 8 ani, urinează
un volum maxim egal cu (8+2) x 30 ml= 300ml).
Trei exerciţii de lărgire a vezicii urinare:
- cere-i copilului să observe când trebuie să
urineze şi cere-i să-şi ţină urina. Lasă-l să
aştepte 5 minute, după ceas, înainte de a urina.
Prelungeşte intervalul de aşteptare la 10
minute - în a 2-a săptămână, apoi la 15 min. - în
a 3-a săptămână. Oferă-i mici recompense, de
fiecare dată când întârzie să urineze.
- dă-i copilului să bea un pahar cu apă (250-
350 ml), cere-i să fie atent la prima senzaţie de-a
urina. Apoi să numere tare, în timp ce-şi ţine
urina cât mai mult. Prin acest exerciţiu, copilul
învaţă să-şi stăpânească spasmul vezicii urinare.
- în timp ce copilul urinează, pune-l să-şi
întrerupă jetul de urină pentru o secundă şi apoi
să reînceapă. Copilul învaţă astfel cum să înceapă
să urineze şi cum să se oprească, după voinţă.
Progresul exerciţiilor de lărgire a vezicii este
gradat. Când copilul este excitat, obosit sau
înfricoşat, apar insuccese. Capacitatea vezicii
trebuie măsurată săptămânal şi succesul
trebuie recompensat.
Încurajează maturizarea copilului: pune-l
să-şi curăţe rufele şi patul. Dacă copilul învaţă
să se trezească cu ceasul deşteptător şi să
practice exerciţiile de lărgire a capacităţii
vezicii, are şanse să scape de acest handicap.
Se pot folosi sisteme de alarmă, care trezesc
copilul, de îndată ce patul a fost udat. Pentru o
mai bună reuşită, acesta se combină cu exerciţii
de destindere a vezicii şi cu recompensarea co-
pilului.
Hipnoza (jocul de imaginaţie) poate fi
aplicată de medic sau, acasă, de părinţi. Copilul
îşi imaginează că vede legăturile dintre creier,
vezică şi muşchi, care lasă urina să curgă sau
nu. Copilul pretinde că are o vezică plină, iar
nervii îi spun creierului asta; creierul ordonă
nervilor şi muşchilor să ţină urina sau să-i dea
drumul. Când creierul hotărăşte să dea drumul
urinei, el comandă copilului să urineze la oliţă,
92
nu în pat. Creierul le spune nervilor să ţină
urina până când copilul se dă jos din pat,
pentru a merge la baie. Creierul, nervii, vezica,
muşchii fac deja aceasta în timpul zilei, când
copilul este uscat. Copilul capătă încredere în el
că îşi poate controla urina şi în timpul nopţii. El
se uită la desenul alăturat, afişat în camera lui.
Rareori este nevoie de medicamente.
Acestea trebuie prescrise şi luate numai sub
controlul medicului, deoarece au multe efecte
secundare, iar când sunt întrerupte, copilul
începe din nou să ude patul.
Cu avizul medicului, părinţii pot apela şi la
medicina alternativă (plante medicinale,
acupunctură, homeopatie).
Encopresis (murdărirea chiloţilor cu fecale)
(Vezi partea a 2-a)
ÎNGRIJIREA ZILNICĂ
Deprinderile igienice pe care copilul le
învaţă acum, îl ajută mai târziu să-şi menţină
sănătatea. Datoria părinţilor este să-i creeze
condiţii, să îl îndemne şi să îl supravegheze.
Copilul preşcolar se îngrijeşte singur, astfel:
- Se spală singur. Învaţă să se spele cu
plăcere, nu la insistenţele părinţilor.
- Foloseşte apa şi săpunul din abundenţă.
Spălarea mâinilor la chiuvetă
- Se spală pe mâini, înainte de masă, după
folosirea closetului şi după joacă.
- Se spală pe dinţi după masă, sub controlul
părinţilor, care îşi perie şi ei dinţii şi îi curăţă cu
aţă dentară.
- Se îmbracă şi se dezbracă singur.
- Îşi aşează hainele în ordine.

Baie improvizată
Baia, pe cât
posibil, trebuie
făcută zilnic.
Poate alterna
duşurile cu apă
rece, cu cele cu
apă caldă. În
lipsa căzii sau a
duşului, baia se
poate face în
lighean sau al-
bie, dacă nu zil-
nic, măcar la
câteva zile. Săpunul de casă, cu leşie, este iritant
pentru piele. Săpunurile mai grase păstrează
stratul fin de grăsime protectoare a pielii. Pentru
a stimula circulaţia sângelui, pielea se freacă cu
un burete, mănuşă sau prosop de baie. Unghiile
trebuie tăiate scurt.
Părul trebuie tăiat scurt până la 4 ani, chiar
şi la fetiţe. Dacă părul devine uscat şi friabil,
prin spălarea frecventă cu şampon, se pot
adauga câteva picături de balsam, care nu
trebuie limpezit cu apă, după aplicare.
Îngrijirea dinţilor
Copiii mai mici de 5 ani nu-şi pot îngriji
bine dinţii. Coordonarea musculară, necesară
pentru mânuirea periuţei şi a aţei dentare, nu
se dezvoltă până la 8-9 ani. Până atunci, părinţii
sunt cei ce răspund de igiena dentară a
copilului şi de stabilirea unor deprinderi
sănătoase.
(Pentru tehnica periatului dinţilor vezi cap.
Copilul mic)
Deşi controversat, se pare că dinţii au nevoie
de fluor suplimentar, când se mineralizează,
adică de la naştere, când se formează dinţii de
lapte, până la dezvoltarea tuturor molarilor la
adult. De aceea, forurile internaţionale de
sănătate continuă să recomande folosirea pastei
de dinţi cu fluor. Copiii care beau apă fluorinată
de la naştere, până la vârsta de 12-13 ani, au dinţi
mai sănătoşi şi mai puţine carii decât ceilalţi. Alte
surse de fluor sunt apa de gură cu fluor şi soluţia
de fluor, aplicată pe dinţi de către dentist. Fluorul
PREŞCOLARUL
înghiţit se înapoiază în gură, prin salivă,
contribuind la rezervorul dentar. În mod normal,
există un schimb continuu de substanţe
minerale, între smalţul dinţilor şi salivă. După
masă, însă, bacteriile care produc carii formează
un acid care tulbură acest echilibru, făcând
smalţul să piardă mai multe minerale decât
captează. Această demineralizare este începutul
cariei dentare. Dacă, însă, rezervorul de fluor din
gură este plin, fluorul opreşte demineralizarea şi
întăreşte smalţul dinţilor, putând vindeca o carie
dentară incipientă.
La copil, mirosul neplăcut al gurii provine,
mai degrabă, din stomac şi intestin şi nu apare
din cauza unor tulburări dentare, ca la adulţi.
Cariile dentare şi durerile de dinţi (Vezi partea a 2-a)
DEZVOLTAREA VORBIRII
Limbajul constă în folosirea simbolurilor
verbale, iar vorbirea, în exprimarea lor,
reflectând nevoia oamenilor de a comunica.
Vorbirea foloseşte la:
- Satisfacerea nevoilor şi dorinţelor,
- Exprimarea unei acţiuni,
- Menţinerea contactelor cu alte persoane,
- Exprimarea sentimentelor,
- Exprimarea ideilor,
- Acumularea de cunoştinţe, prin întrebări
şi răspunsuri,
- Dezvoltarea imaginaţiei.
Vorbirea duce la maturizarea limbajului, ca
instrument de gândire şi dezvoltare intelectuală.
Progresele continue ale gândirii copilului se
reflectă şi în dezvoltarea limbajului său.
La 4 ani, copiii înţeleg peste 5.000 de cu-
vinte; pronunţă cam 1.500 de cuvinte şi ascultă
cu atenţie. La această vârstă, copiii vorbesc
foarte mult: se laudă, exagerează, spun poveşti
fantastice şi au conversaţii cu prieteni ima-
ginari. Pun o mulţime de întrebări şi le place să-
şi audă părinţii vorbind, pentru a-şi satisface
curiozitatea. Le place să inventeze cuvinte noi,
fără rost; încep să folosească jargon şi porecle.
Spun cuvinte şi expresii obscene, în special
legate de caca, pipi şi înjură. Între 3 şi 6 ani, le
dă satisfacţie să vorbească urât. Deşi nu cunosc
sensul expresiilor obscene folosite de cei mari,
încearcă să îi imite.
La 5 ani, copilul înţelege aproape 10.000 de
cuvinte, defineşte cuvintele în termeni de folosire
93
COPILUL NOSTRU
(“Pisica prinde şoareci”). Pronunţă cam 2.000 de
cuvinte şi fraze din şase cuvinte. Caută informaţii
noi; îi place în mod deosebit să i se citească.
Înţelege noţiunile opuse (dreapta – stânga) şi
poate defini un cuvânt, dacă este întrebat.
Toate activităţile de vorbire sunt un bun
exerciţiu mental; o vorbire logică merge mână-
n mână cu o gândire clară.
Limite normale în dezvoltarea vorbirii:
- la 3 ani, răspunde corect sau aproape
corect la o întrebare; schimbă repede subiectele
când vorbeşte;
- la 4 ani, se preface că vorbeşte la telefon şi
aşteaptă un răspuns; vorbeşte cu el însuşi,
pentru a se controla şi a rezolva unele situaţii
imaginare;
- la 5-6 ani şi uneori mai târziu, se supără pe
cel care îl ascultă şi nu îl înţelege.
Mecanica limbajului
Limbajul are două componente: ce auzi
(intrare) şi ce spui (ieşire). Dacă nu se introduce
un material brut de calitate, produsul finit
suferă, ca în computere.
Copilul trebuie, în primul rând, să-şi dez-
volte atenţia, pentru a diferenţia cuvintele de
zgomotul de fond, apoi să deosebească un sunet
de altul. El poate face mai uşor diferenţierea
între două sunete asemănătoare, dacă i se arată
obiectul de referinţă: „bluza sau buza”.
Deseori, copiii preşcolari schimbă ordinea
silabelor în cuvânt, de exemplu: spun în loc de
« locomotiva » „mocolotiva”. Această confuzie a
sunetelor arată că emisfera cerebrală stângă nu
şi-a maturizat funcţia sa de analiză.
Sunetele din cuvânt trebuie auzite clar, în
ordinea corectă şi ţinute suficient în memoria
pe termen scurt, pentru a fi înregistrate de
creier. Această ordine a sunetelor trebuie
repetată des şi transmisă aparatului de vorbire,
pentru a putea produce cuvântul.
La 4-5 ani, copiii pot pronunţa două consoane
împreună, de ex.: « s » şi « p » – în spune, « t » şi «
r »- în tren, « c » şi « l »- în clasă. La 6 ani, trebuie
să pronunţe şi să distingă toate vocalele, iar la 8
ani şi consoanele. Cea mai mare dificultate în
mecanica vorbirii este pronunţarea clară.
Dacă copilul nu are o vorbire inteligibilă la
vârsta de 3 ani, trebuie consultat medicul şi apoi
logopedul – specialist în corectarea vorbirii.
94
Regulile limbajului
În jurul vârstei de 4 ani, cei mai mulţi copii
vorbesc deja destul de clar. Ordinea cuvintelor
în frază este destul de evoluată. Ei învaţă
regulile vorbirii, ascultând continuu şi făcând
exerciţii neîncetat. Creierul lor în dezvoltare
absoarbe limbajul şi aplică regulile gramaticale,
fără să-şi dea seama.
Mai târziu, învaţă:
- modul pasiv („Pisica a fost muşcată de câine”);
- secvenţa în timp şi inversarea cuvintelor
(“Înainte de a merge la plimbare, strânge-ţi, te rog,
jucăriile!”)
- formele comparative (“unele”, „multe”,
„cele mai multe“).
Copiii care imită vorbirea incorectă din
familie, cei cu deficienţe de auz şi cu întârziere
mintală învaţă regulile gramaticale mai greu.
Medicul pediatru trebuie consultat, pentru a
elimina alte cauze, ca anemia, intoxicaţia cu
plumb etc.
Sugestii pentru însuşirea unui limbaj corect:
- Vorbeşte-i copilului corect gramatical,
încă dinainte de 3 ani.
- Învaţă-l să-ţi spună poezii; acestea exersează
creierul tânăr şi dezvoltă limbajul.
Educaţia începe devreme.
- Continuă să-i citeşti (poveşti, poezii), chiar
după ce copilul a învăţat să citească; pre-
şcolarul învaţă regulile vorbirii de la adulţi.
- Corectează-i, nu numai înţelesul, dar şi
gramatica, reformulând şi aprofundând sen-
sul: dacă el spune: „Nu este”, mama îi poate
spune: „Da, pisica nu mai este în cameră (refor-
mulare), a fugit în bucătărie” (completare).
 PREŞCOLARUL

- Evită expresiile urâte.

- Arată-i întotdeauna ce vrei să spui: „După
ce-ţi speli dinţii, să-ţi speli şi faţa”, pentru a-i
ajuta memoria şi înţelegerea.
- Uitaţi-vă împreună la poze, dându-i
exemplu despre mai multe feluri de a
povesti despre ceva: „A sosit în gară trenul
de persoane. Trenul de persoane este plin cu
oameni. În trenul de persoane, se văd mulţi
oameni la ferestre; este plin trenul sau mai
sunt locuri libere înăuntru? Călătoresc
numai oamenii mari? Copiii stau pe bănci?
Nu sunt curioşi să privească pe fereastră?”.
- Întreabă-l mereu: „ce, de ce, unde, când, cine,
cum, de unde, care?”. Copiii au nevoie să
audă multe întrebări, pentru a învaţa forma
interogativă. Inversaţi rolurile şi lasă apoi
copilul să te întrebe el pe tine.
- Foloseşte în vorbirea zilnică multe pre-
poziţii, articole şi conjuncţii şi învaţă-l să
le utilizeze: „Tata şi mama, dar fără bunica,
au mers pe munte cu Ionel”. Vezi ce a înţeles
copilul şi pune-l să reformuleze, pentru că
de multe ori nu înţelege.
- Ai răbdare; aceste reguli necesită timp, e-
xerciţiu şi efort, pentru a le învăţa şi a le Formarea limbajului; legătura cu gândirea
stăpâni.
Încet şi cu răbdare, părinţii îşi ajută copilul
să-şi alcătuiască un bagaj de cuvinte şi de
Înţelegerea limbajului (semantica) gândire.
La început, copilul înţelege fiecare cuvânt,
Se formează atunci când copiii învaţă să dar gândirea lui e prea simplă, pentru a depăşi
vorbească în condiţii normale de viaţă, care semnificaţia strictă; mult mai târziu, începe să
evoluează paralel cu dezvoltarea intelectuală. asocieze cuvintele cu sensul şi să înţeleagă
Cuvintele reprezintă simboluri. De aceea, le proverbe: „Bate fierul cât e cald”.
învăţăm şi le înţelegem dacă în minte avem Limite normale în înţelegerea vorbirii:
reprezentarea lor, ca noţiuni. Recunoaştem o - la 3-4 ani, copilul poate exprima o întreagă
pasăre, fiindcă avem imaginea mentală a idee într-o propoziţie. Foloseşte comparaţii: mic,
noţiunii de pasăre. mare; pronume: eu, tu, al meu, al tău; verbe la timpul
Înţelesul cuvintelor este păstrat în memorie trecut: am fost; întrebări: de ce? Vorbeşte neîncetat,
într-o reţea, care leagă milioane de reprezentări: indiferent dacă cineva îl ascultă, îi răspunde sau nu
lucruri, fiinţe, evenimente sau idei abstracte, ca – şi nu trebuie oprit sau descurajat.
de pildă – bucuria sau mila. Înţelegerea lim- - la 5 ani, poate înţelege trei ordine simple
bajului creşte, prin contactul zilnic cu obiectele date simultan: „Deschide uşa, lasă pisica înăuntru
din lumea înconjurătoare. Atunci când copilul şi dă-i apă”. Foloseşte raţionamente simple:
spune „cucurigu”, explică-i: „Cocoşul cântă pe „Dacă mă lovesc, atunci mă doare”.
gard. Găina şi puii sunt în ogradă. Păsările din curte Exprimarea corectă necesită multă practică.
se hrănesc cu grăunţe”. Îi lărgeşti astfel reţeaua de Dacă familia şi şcoala încurajează doar compo-
cuvinte. Limbajul evoluează, de la simpla repe- nenta de „intrare” a limbajului – ascultatul şi ci-
tare a unui cuvânt – la asocierea acestora cu titul – fără a stimula copilul să-şi exprime ideile
cunoştinţele anterioare. prin vorbire sau scris, îl lipsesc de tehnicile
principale prin care îşi foloseşte cunoştinţele.
95
COPILUL NOSTRU

Nu accepta să-i intre în obişnuinţă exprimarea ordinea reţetei de prăjitură: să punem

prin vorbe fără şir şi nici să folosească expresii zahărul înaintea apei sau laptelui în vasul
stereotipe, care devin ticuri verbale (ooo, ăăă, îîî, fierbinte?”.
hă, păi, deci, stai să vezi, după cum spuneam…).
Ideile exprimate corect în fraze, îmbunătă-
ţesc circuitele cunoaşterii, ascut gândirea lor şi
evită o înţelegere greşită. Persoanele sau Tata le ştie pe toate
grupurile sociale care nu-şi pot comunica ideile
prin cuvinte, devin periculoase, încercând să se
exprime non verbal, de ex. prin violenţă.
Sugestii pentru dezvoltarea limbajului şi
îmbunătăţirea conversaţiei: - Pune-i între-
- Comentează-i ceea ce i se întâmplă în bări directe,
viaţa de zi cu zi. pentru a ob-
- Subliniază înţelesul cuvintelor, arătând ţine un răs-
despre ce vorbeşti. (“Pantofii aceştia s-au puns la fel
tocit la vârf, dar nu şi la tocuri, deci îi mai poţi de direct.
purta un timp”). - Vorbeşte-i
- Încurajează copilul să povestească şi să copilului pe
inventeze poveşti. un ton afec-
- Încurajează copilul să asculte activ când îi tuos. Copiii
citeşti, făcând pauze şi întrebându-l: „Ce ai care s-au o-
face tu acum?” bişnuit să evite vocile adulţilor, pentru că
- Oferă-i cât mai multe informaţii (“Piureul erau aspre, prea puternice sau autoritare,
de morcovi este făcut din morcovi. Morcovii pot avea dificultăţi în a-şi asculta profesorii
cresc în grădina de zarzavaturi; morcovii sunt la şcoală.
legume, la fel şi cartofii”).
- Foloseşte diferite intonaţii, pentru a ilustra
muzicalitatea şi expresivitatea limbajului.
- Evită să gesticulezi şi corectează-l, când el
o face.
- Arată-i când nu s-a exprimat clar şi ex-
plică-i de ce.
- Explică-i ce se întâmplă în realitate, atunci
când se joacă de-a telefonul.
- Ajută copilul să se exprime cu tact: „Mi-a
plăcut astăzi, când i-ai spus educatoarei că
povestea a fost foarte frumoasă şi ai învăţat
multe din ea”.
- Îndeamnă copilul să se joace cu păpuşile şi Educatoarele competente folosesc un ton afectuos
să dramatizeze, ca şi cum ar fi altă persoană:
„Tu vei fi tata, iar eu voi fi fetiţa cea mică”. Diferenţele de vorbire între băieţi şi fete
- Încurajează-l să se joace cu alţi copii,
pentru că astfel învaţă să vorbească. În general, fetele răspund mai bine la vocea
- Răspunde la întrebările copilului. Copilul umană şi se exprimă mai bine. Ele articulează,
nu trebuie să fie însă întotdeauna în pronunţă şi vorbesc mai corect gramatical, iar
centrul atenţiei, ci trebuie să-i asculte mai raţionamentul verbal este mai bun. Băieţii
întâi pe cei în vârstă. gândesc liniar şi numesc aceasta logică, iar
- Spune-i ce faci zilnic, pentru a-i arăta efec- fetele gândesc răspândit şi numesc aceasta
tele cuvintelor: în timp ce găteşti, discutaţi intuiţie. Diferenţele de limbaj dintre băieţi şi
în bucătărie: „Cum ar fi dacă am inversa fete persistă de-a lungul copilăriei. Acestea sunt
explicate prin deosebirile prezente la nivelul

96

structurii creierului. Mănunchiul de nervi care
leagă cele două emisfere, numit corpul callos,
este mai mare la fete. Acesta face legătura dintre
emisfera dreaptă – unde sunt procesate emoţiile
din sistemul limbic către scoarţa creierului – şi
trimise apoi la emisfera stângă, unde este
procesat limbajul. De aceea, fetele îşi exprimă
emoţiile mai mult prin limbaj, pe când băieţii
apelează mai mult la strategii fizice: lovitura şi
fuga. Fetele vorbesc mai mult cu intenţia de a se
ataşa, pe când băieţii – pentru a descrie
evenimente.
Există diferenţe şi în felul în care vorbesc
fetele şi băieţii, unii cu alţii: fetele vor să facă
parte din grup, aşa încât discută mai înţelegător
unele cu altele. Fetele folosesc vorbirea ca mod
de a se împrieteni; fac sugestii atunci când se
joacă: „Hai, să ne jucăm de-a mama şi tata” şi îşi
motivează sugestia: „Hai să ne jucăm în casă,
pentru că este mai cald”.
Băieţii vor să se deosebească de ceilalţi, aşa
încât spun lucruri prin care îşi exprimă poziţia
lor în ochii prietenilor. Băieţii spun glume şi
bancuri, mai mult decât fetele, ceea ce le
permite să fie în centrul atenţiei.
În general, băieţii vorbesc mai târziu decât
fetele, sunt mai înceţi, pun mai greu cuvintele
în fraze şi rămân în urmă cu cititul. Bâlbâiala
este mai frecventă la băieţi. Această diferenţă
de exprimare dintre sexe tinde să dispară la
adolescenţă.
Îţi poţi ajuta băiatul să-şi îmbogăţească
vocabularul, citindu-i tare şi jucându-te cu el.
Bâlbâiala
Apare când copilul gândeşte mai repede
decât pronunţă. Este mai frecventă la copiii
mici, care abia încep să vorbească, mai ales la
băieţi. Apare mai frecvent când copilul este
neliniştit, obosit, bolnav, exaltat sau când
încearcă să vorbească prea repede.
Dificultăţile de vorbire pot fi mai mari în
perioadele în care copilul îşi dezvoltă mersul;
acesta se concentrează pe dezvoltarea unei
funcţii (mers), iar alte funcţii (vorbirea) sunt
lăsate temporar în urmă. Dificultăţile de
vorbire dispar în general la vârsta de 6-7 ani.
Bâlbâiala uşoară este mai frecventă în unele
familii, dar factorii de mediu sunt mai impor-
tanţi decât cei genetici. Bâlbâiala nu apare din
cauza imitării altuia.
PREŞCOLARUL
Pentru a preveni persistenţa bâlbâielii, pă-
rinţii trebuie să nu atragă atenţia copilului
asupra dificultăţilor de vorbire, iar cei din jur
nu trebuie lăsaţi să comenteze.
Sugestii:
- Vorbeşte-i rar, clar şi articulat, fără a-i
atrage atenţia asupra acestei probleme.
- Fă o pauză de câteva secunde, până îi răs-
punzi copilului, pentru a-i arăta că nu tre-
buie să se grăbească atunci când vorbeşte.
- Petrece-ţi zilnic un anumit timp doar cu
el, având conversaţii plăcute, distractive.
- Alege-i cărţi cu litere mari şi imagini clare.
- Citeşte-i copilului şi cere-i apoi să poves-
tească despre ceea ce vede în poze, pentru
a-l încuraja să vorbească.
- Imaginează diferite jocuri verbale şi pri-
veşte copilul în ochi, în timp ce-i vorbeşti.
Mamele care evită să-l privească în ochi sau
îşi exprimă neplăcerea când copilul se
bâlbâie, pot contribui – involuntar - la
prelungirea defectului de vorbire. Dacă
mama este ocupată şi nu poate privi copilul
în ochi, trebuie să-i răspundă, totuşi, activ
la conversaţie, aprobând din cap sau prin
scurte exclamaţii, care să arate că este atentă
la ce i se spune.
- Dialoghează cu copilul, nu vorbi numai
tu; nu pronunţa în locul lui un cuvânt pe
care el îl spune bâlbâit, nici nu te grăbi,
nu-l întrerupe, ci aşteaptă cu răbdare,
până ce copilul pronunţă cuvântul.
- Ascultaţi împreună casete audio sau
video în limbi străine.
- Evită stresul inutil: certuri sau bătăi în
familie, programe televizate violente, po-
veşti înfricoşătoare etc.
- Nu permite fraţilor să-l întrerupă, să-l
imite, să-l ridiculizeze sau să comenteze
despre bâlbâiala lui.
- Oferă-i copilului un program regulat, o ali-
mentaţie sănătoasă, multă activitate fizică
în afara casei, dar fără să obosească excesiv.
În ciuda acestor eforturi, unii copii continuă
să se bâlbâie, având nevoie de ajutorul unui
specialist (logoped). Acesta trebuie consultat
când:
- copilul repetă frecvent sunete, silabe sau
cuvinte scurte, chiar când nu este nervos sau
exaltat;
- pare tensionat în timpul bâlbâielii,
clipeşte des din ochi, priveşte în lateral sau are
vocea ascuţită;
97
COPILUL NOSTRU
- bâlbâie şi vocalele, nu numai consoanele,
prelungind mult cuvintele;
- este ruşinat sau îngrijorat de bâlbâială şi
evită unele cuvinte, iar uneori refuză chiar să
vorbească.
DEZVOLTAREA CREIERULUI
La vârsta de 5 ani, creierul este – în mare
parte – format. Perioada dintre viaţa fetală şi
vârsta de 5 ani este cea mai importantă în
dezvoltarea creierului. În această perioadă,
sistemul limbic este cel care este mai dezvoltat,
ceea ce dă posibilitatea transmiterii a tot mai
multe informaţii emoţionale către creier. La
această vârstă, când îl supără ceva, copilul nu
mai începe să se tăvălească pe jos şi să plângă în
gura mare, ca la vârsta de 2 ani. Până acum,
crizele de furie apăreau din cauza emoţiilor,
care ajungeau la trunchiul cerebral şi sistemul
limbic şi – de acolo – la voce şi la muşchii
mâinilor şi ai picioarelor, pe care se acţionau.
La 6 ani, copilul gândeşte şi se exprimă
verbal, când îl doare ceva sau este supărat.
Transferul de informaţie către creier creşte în
următorii ani.
Condiţii care favorizează dezvoltarea creierului:
- Nutriţie sănătoasă; de ex.: fierul şi acizii
graşi esenţiali, din laptele de sân şi din
alimente, ajută formarea mielinei. Mielina este
o substaţă grasă izolatoare care se dezvoltă în
creier începând înainte de naştere, până la
vârsta de 20-30 de ani.
- Dezvoltarea creierului motor mai ales între
doi şi patru ani, prin jucării simple pe care le
mânuieşte şi activităţi care-i stimulează muşchii
mici (folosirea degetelor), a celor mari (lovirea
mingii); coordonarea mişcărilor (balansoar)
- Lărgirea imaginaţiei prin jocuri în care pre-
tinde că este altcineva (încalţă pantofii mamei).
- Activitatea fizică favorizează dezvoltarea
creierului. Lasă-l să alerge, să sară, să se joace
cu alţi copii, să participe la un sport.
- Copiii care se simt în siguranţă într-o fa-
milie iubitoare, învaţă mai bine, sunt mai curioşi.
- Grădiniţă cu grupuri mici, educatoare
competente şi ataşate de copii, cărora le sti-
mulează limbajul şi creativitatea.
DEZVOLTAREA GÂNDIRII
La 3-4 ani, copiii petrec mult timp întrebând
despre orice se întâmplă în jurul lor. Întrebarea
98
specifică vârstei este „de ce?” care înseamnă
deseori că cere să-i explici mai mult despre acel
fapt, deşi se mulţumesc cu răspunsuri simple,
de ex.: „E bun pentru tine”. Întrebările pot fi în
număr de câteva sute pe zi, iar – la unele din ele
– părinţii nu ştiu să răspundă. În asemenea
cazuri, ei pot spune că nu ştiu, sau pot căuta
răspunsul într-o carte, împreună cu copilul.
Priveşte cu seriozitate aceste întrebări şi
răspunde-i, ajutându-l să-şi dezvolte inteligenţa,
curiozitatea şi gândirea clară. Ajută copilul să
înţeleagă faptele şi legăturile din viaţa zilnică.
Pe la 3 ani, copilul începe să înţeleagă no-
ţiunea de „timp”, unele evenimente, sărbătorile
şi ziua de naştere. Poate spune câţi ani are, deşi
nu înţelege pe ce durată se întinde un an. La 3
ani, aproape toţi copiii ştiu câteva culori, ştiu să
numere şi recunosc câteva cifre, înţeleg
problemele dintr-un singur punct de vedere,
execută o comandă compusă din trei acţiuni
distincte, îşi amintesc o parte dintr-o poveste,
înţeleg conceptele de acelaşi fel şi participă la
jocuri de imaginaţie. Până la aproape 7 ani,
gândirea lui este încă îngustă şi nu poate
înţelege o problemă din două puncte de vedere.
Prins în realitatea prezentă, preşcolarul
înţelege cu greu ce înseamnă prezentul,
trecutul şi viitorul. Cu greu se poate concentra
pe un singur lucru sau ideie. Atenţia îi este uşor
atrasă spre lucruri noi. De aceea are nevoie să
înveţe din experienţe şi preocupări imediate.
Imaginaţia ajută
dezvoltarea creierului
La 4-5 ani, copilul
începe să înţeleagă
multe idei de bază, pe
care le va învăţa mai
amănunţit la şcoa-
lă: ziua este împăr-
ţită în dimineaţă,
amiază, după a-
miază şi noapte, a-
nul are patru anotimpuri; la grădiniţă învaţă
zilele săptămânii şi cum se măsoară ziua, în ore
şi minute; învaţă literele alfabetului, să numere,
 PREŞCOLARUL

ce înseamnă mare şi mic şi câteva forme
geometrice. Cărţile ilustrate îl ajută să înţeleagă
aceste concepte.
Numărarea pe degete
Ştie care-i
mâna dreaptă şi
cea stângă. În-
cepe să folo-
sească, cu pre-
ferinţă, una
din mâini.
Copiii
stângaci
nu trebuie
forţaţi
folosească mâna dreaptă. Stângacii nu sunt cu
nimic inferiori dreptacilor. Unii dintre stângaci sunt
ambidextri, putând folosi cu uşurinţă ambele mâini.
Încearcă să-i oferi copilului diferite ocazii de
a cunoaşte locuri noi. Încurajează-i talentele şi
interesele.
Copilul trebuie dus la muzee, la teatru de
păpuşi şi trebuie ajutat să construiască tot felul
de obiecte simple, din diferite materiale. El
trebuie stimulat să descopere bucuria de a
învăţa, înainte de a începe şcoala.
La 6 ani, îi place să ia decizii pe măsura lui,
să-şi asume responsabilitatea pentru unele
treburi mici ale casei, să întrebe neîncetat: «de
ce?», «unde?», «cum?», «când?» şi «ce?». Copilul
îşi redefineşte – în permanenţă – ideea de
spaţiu, formă, timp, numere şi culori. Începe să
înţeleagă diferenţa dintre acci-
dental şi intenţionat şi
diferenţele de opinii. Îşi
poate concentra atenţia
pentru cel mult 15 mi-
nute.
Copilul pune multe întrebări despre univers,
despre facerea lumii, compoziţia cerului, a
soarelui şi a lunii, despre viaţă şi moarte. Un
răspuns simplu, care să-l mulţumească şi pe
care să-l poată înţelege, nu este întotdeauna
uşor. Nu-i „fabrica” răspunsuri; consultaţi
împreună cărţi; dacă nu ştii, consultă cărţi de la
bibliotecă.
La această vârstă, copilul trebuie să numere
zece sau mai multe obiecte; să numească cel
puţin patru culori; să înţeleagă conceptul de
timp; să folosească lucrurile uzuale din casă
(alimente, bani, frigiderul, telefonul).
Preşcolarul supradotat
Copiii supradotaţi gândesc în bună parte
prin gruparea cunoştinţelor, adică organizarea
şi asocierea informaţiei noi cu cele dezvoltate
să anterior şi păstrate în memorie. Ei au o
capacitate neobişnuită de a sesiza tot felul de
legături şi modele din experienţa zilnică.
Abilităţi care apar mult mai devreme la
copilul supradotat, faţă de cel normal:
- Dezvoltarea precoce şi extensivă a lim-
bajului;
- Curiozitatea;
- Învăţarea rapidă şi cu plăcere;
- Memorie extraordinară;
Micile pianiste

- Gândirea abstractă şi capacitatea de a

Aritmetică rezolva probleme;
aplicată - Menţinerea prelungită a atenţiei;
- Hiperactivitatea: doarme puţin şi are
nevoie de multă atenţie, când este treaz;
- Imaginaţie vie;
- Reacţie intensă la zgomot, durere sau
supărare;

99
COPILUL NOSTRU

- Dezvoltare deosebită al simţului umorului; seama că nu fiecare gândeşte exact ca el şi că

- Sensibilitate şi milă.
Copiii supradotaţi sunt complecşi emoţio-
nal; ei se manifestă cu o mare intensitate în
aspectele vieţii. Cu cât un copil este mai stră-
lucit, cu atât are o mai mare complexitate emo-
ţională, dar – în acelaşi timp – este şi mult mai
vulnerabil şi are multă nevoie de protecţie.
Când un copil dintr-o familie este supradotat,
sunt şanse mari ca alţii din familie să fie la fel.
Sugestii:
- Citeşte-i cu voce tare, chiar după ce învaţă
să citească ;
- Vorbeşte-i şi ascultă-l cu respect şi consi-
deraţie: un copil supradotat se revoltă
deseori împotriva autorităţii părinţilor ;
- Nu-i spune: « Fă cum ţi-am spus eu!»,
explică-i de ce îi ceri ceva ;
- Ajută-l să descopere ce-l interesează: ara-
tă-i ce te interesează pe tine ;
- Încurajează-l să înveţe multe lucruri, din cât
mai multe domenii: muzică, artă, natură şi
sport, pe lângă programa şcolară.
- Cere ajutorul rudelor şi prietenilor, pentru
a-i oferi o stimulare adiţională şi diferită. In-
clude sprijinul bunicilor – câţi au supravie-
ţuit sărăciei şi neglijării sociale. Copiii înva-
ţă, mai întâi, de la părinţi şi cei apropiaţi.
- Du copilul la un pedagog cu experienţă,
pentru a fi evaluat încă de la vârsta de trei
ani: pentru a se dezvolta cât mai bine, co-
piii supradotaţi au nevoie de o îngrijire şi
un stil de învăţătură diferite de al celorlalţi;
- Înscrie-l devreme la grădiniţă, la şcoală sau
la clase speciale, unde sunt încurajate
independenţa şi creativitatea. Aceasta ajută
la accelerarea dezvoltării sale. Un copil de
5 ani, cu mintea unuia de 8 ani, nu se simte
bine printre copii obişnuiţi, de vârsta lui. El
are nevoie de colegi avansaţi intelectual.
DEZVOLTAREA SOCIALĂ
Copiii preşcolari au nevoie de prieteni. Ei înva-
ţă să rezolve conflictele prin cuvinte, nu prin băta-
ie, deşi – la început – nu e posibil întotdeauna.
La trei ani, copilul este mai puţin dependent
de părinţi, semn că identitatea lui se dezvoltă tot
mai mult; începe să se joace cu alţi copii, nu doar
alături de ei. În cursul jocului, copilul îşi dă
fiecare are însuşiri diferite, unele plăcute, altele
nu. Pe măsură ce îşi face prieteni, îşi descoperă
calităţile, ceea ce-l încântă şi îi dezvoltă mândria.
Hărţuială frăţească
Când copiii mici se joacă împreună, nu au
întotdeauna roluri precise, cunoscute dinainte şi
nu pot anticipa ce se va întâmpla pe parcurs; din
această cauză, nici nu au loc prea multe conflicte.
La 3-4 ani, copiii încep să-şi coordoneze
jocul, unul dintre ei devenind conducător; acest
rol se dobândeşte prin negocieri, tocmeli şi
ameninţări: „Dacă nu-mi dai jucăria, nu mă mai
joc cu tine”. Învaţă să-şi aştepte rândul şi să
împartă jucăriile; în loc să smulgă, să plângă
sau să strige după ceva, cer, uneori chiar
politicos. Jocul devine astfel mai calm.
Pe la 4-5 ani, copiii îi elimină din joc pe alţii;
părinţii şi educatoarele trebuie să încurajeze
copiii să se joace pe rând şi să schimbe jucăriile
între ei. La această vârstă, un copil normal este
interesat de experienţe noi; se joacă de-a mama
sau tata; dovedeşte fantezie în joc; se joacă cu
alţi copii şi rezolvă conflictele prin negociere.
La 5 ani, viaţa este plină de prieteni, are
chiar şi „cel mai bun prieten”. Dacă nu sunt
copii în vecini, părinţii trebuie să-i dea prilejul
să se întâlnească cu alţii; grădiniţa este o ocazie
excelentă. Părinţii încurajează copilul să-şi
invite prietenii acasă şi îl lasă să se laude cu ce
are el şi familia sa, pentru a-şi dezvolta
sentimentul mândriei. Pentru asta, nu trebuie
să ai jucării multe sau avere.
Prietenii sunt acum mai mult decât tovarăşi
de joacă şi încep să influenţeze gândirea şi
comportarea copilului nostru. El descoperă că
există şi alte păreri şi valori, decât cele ale

100

părinţilor. Cere uneori lucruri interzise. Sub
influenţa prietenilor răi, copilul începe să fie el
însuşi obraznic cu părinţii, să înjure şi să
vorbească urât. Este bine ca părinţii să-şi
exprime dezaprobarea şi să discute cu el situaţia
cât mai prompt. Evită pedeapsele violente.
Îndrumare competentă
La 6 ani, copilul are nevoie de prieteni de
vârsta lui, pe care îi evaluează cu atenţie; imită
adulţii, impune reguli de joacă. Jocul devine
mai agresiv. Îi place să fie independent.
Sugestii:
- Când spune sau face ceva greşit, asigură-te
că a înţeles că e pedepsit pentru ce a făcut şi
nu fiindcă el este rău.
Dojana mamei
- Dă-i ce-
va, ce
p o a t e
face, şi
laudă-l fără a exagera, când reuşeşte!
- Explică-i cum să se poarte în vizită şi
felicită-l, după ce s-a comportat bine.
PREŞCOLARUL
Prieteniile la preşcolari
La 4 ani, preşcolarul se joacă, în general, cu
alţi copii, fără a face deosebire de sex. Fetele au
tendinţa, însă, să se împrietenească între ele. Pe
la 5 ani, copilul îşi alege un singur prieten.
Invitaţia colegelor de grădiniţă
Copiii încep să formeze grupuri şi să se
diferenţieze între ei când sunt în grup; unii
devin lideri (şef, conducător). Alţii sunt respinşi
de majoritate, iar cei neglijaţi - nu au nici
prieteni, nici duşmani. După câteva săptămâni
petrecute la grădiniţă, cei mai mulţi copii se
alătură grupului şi se împrietenesc. Copiii nou-
veniţi au – fiecare – un ritm propriu de adap-
tare. Copilul timid nu răspunde invitaţiei altora
şi nu-i invită nici el pe alţii să se joace cu el, de
aceea are nevoie de puţin ajutor, pentru a-şi găsi
un prieten.
Sugestii:
- Învaţă copilul să devină prietenos, amabil,
politicos şi curtenitor.
- Oferă-i copilului un model clar de
prietenie, bunătate şi politeţe. Nu critica
pe altcineva în prezenţa lui şi nu te plânge
nici de tine (“Nu sunt în stare de nimic” sau
„Nimic nu-mi reuşeşte”).
- Invită-i prietenii acasă şi tolerează dezor-
dinea şi zgomotul pe care-l fac, pentru a
vedea cum se poartă copilul tău cu ei.
- Învaţă copilul care este valoarea prieteniei,
nu numai în relaţie cu străinii, dar şi în
familie. Explică-i de ce fraţii şi surorile
sunt şi rămân cei mai buni prieteni pe care
îi are tot restul vieţii şi că prieteniile
trebuie cultivate şi îngrijite.
101
COPILUL NOSTRU

- Oamenii se simt mai bine şi lucrează mai Jocul

uşor, când li se vorbeşte frumos. Prin joc, copilul învaţă orice, de la mate-
matică, până la estetică. Jocul ajută la dezvolta-
Timiditatea rea motorie, a gândirii, a cunoaşterii şi a emoţi-
Copilul singuratic, izolat în primii ani de ilor. Jocul este activitatea copilăriei.
viaţă, suferă timp îndelungat. Mai târziu,
preşcolarii care se împrietenesc greu cu alţi copii
pot avea dificultăţi emoţionale. Părinţii trebuie
să descopere şi să corecteze din timp problema
de bază, deoarece – la această vârstă – copiii Luptă eroică
învaţă deprinderile sociale mai bine decât
adolescenţii sau adulţii. Educatoarele pot
încuraja copilul mai sociabil şi mai îndrăzneţ, să Jocuri preferate
se joace cu cel singuratec; mai mult, copilului
de preşcolari: jocuri
singuratic i se pot da responsabilităţi, spre a-i
de imaginaţie (“De-
mări încrederea.
Preşcolarii încep să-şi exprime individua- a...”): case de ascuns
litatea, prin preferinţele la îmbrăcăminte. Copii şi de păpuşi, dese-
se mândresc faţă de ceilalţi cu jucăriile, arti- nul, plastilina, jocuri
colele de sport şi cu cărţile lor; alţii se laudă cu de construcţii, jocuri
părinţii, rudele din străinătate şi cu ce au în cu cărţi (“Păcălici”),
casă. Succesele sportive şi şcolare le oferă alte tricicleta şi bicicleta,
motive de laudă. fotbal, înot, role, să-
Sugestii: niuţă, gimnastică.
- Ajută-ţi copilul cum să înveţe să se simtă La vârsta preşcolară, jocul ocupă cea mai
mai bine în grup şi dă-i încredere: spune-i mare parte din timpul copilului; când se joacă,
că şi tu ai avut dificultăţi în a-ţi face pretinde că este altcineva, un părinte sau un
prieteni, când erai de vârsta lui, dar că ai erou, şi dă viaţă obiectelor (băţul este un cal sau
învăţat cum să te joci cu ei şi te-ai distrat o sabie).
bine, după aceea; fii atent să nu-i accen- Copiii se joacă cu obiectele şi cu vorbele. Cu
tuezi timiditatea. ajutorul vorbelor, practică mai multe feluri de
- Când copilul se agaţă de tine şi refuză să joc: de conversaţie sau jocuri fără logică,
se uite la un alt copil, lasă-l în pace; nu-l folosind cuvinte lipsite de sens şi rime
scuza sau proteja, nici nu-l forţa să intre în întâmplătoare, spontane. Se mai joacă „de-a
joc; nu-i spune că e timid, ci: «Vrei să te uiţi teatrul”; îmbracă hainele adulţilor, pretinzând
sau să te mai gândeşti înainte de a merge să te că sunt părinţii, eroi ş.a.
joci cu ceilalţi copii?»
- Invită un copil să vină să se joace cu el Mica actriţă
acasă, nu-i lăsa însă singuri ; antrenează-i
în ceva interesant ( să gătească ceva, să
planteze o floare...); nu umili copilul,
ordonându-i să se joace cu celălalt ; în
ultimă instanţă, dacă totuşi nu vrea să se
joace cu celălalt, dă-le ceva să mănânce şi
oferă-le subiecte de conversaţie.
- Explică-i copilului timid că bunele
maniere includ: privitul în ochii celuilalt,
un zâmbet şi câteva cuvinte de salut ; fă
repetiţii cu el acasă şi reaminteşte-i ce l-ai
învăţat, înainte de a merge în vizită.
- Rareori, când copilul este deosebit de
retras, este nevoie totuşi de ajutorul unui
psiholog, care să-i trateze timiditatea.

102

Atunci când zic că sunt altcineva, ei creează
personajele. De ex.: în jocul „de-a doctorul”,
copilul îşi imaginează cum arată, cum vorbeşte şi
pe cine examinează doctorul. Copilul îşi creează
versiunea proprie şi, în acest fel, poate controla
realitatea (face injecţii la păpuşi). În jocul „de-a
hoţii şi poliţiştii”, el reconstituie forţa, controlul,
negocierea şi rezolvarea conflictului. Jucându-se
„de-a ceva”, copilul e obligat să gândească,
îmbogăţindu-se mental.
Preşcolarii iau foarte în serios aceste jocuri
imaginare, nefăcând deseori distincţie între
realitate şi fantezie. Mai târziu, copiii vor descoperi
singuri diferenţa dintre realitate şi imaginar.
Pe măsură ce experimentează şi explorează,
ei îşi folosesc cunoştinţele prezente, dezvoltând
simultan altele noi. Copiii sunt obligaţi astfel
să-şi extindă gândirea, pentru a cuprinde noile
informaţii.
Joc prin
colaborare
Jocul este
temelia evo-
luţiei intelec-
tuale a copi-
lului. Prin joc,
copiii fac nu-
meroase des-
coperiri inte-
lectuale des-
pre lumea fizică; în timp ce un preşcolar toarnă
nisip dintr-un vas în altul, el începe să înţeleagă
câte ceva despre volum, greutate, densitate, gra-
vitaţie şi forţa vântului.
Cunoştinţele acumulate de copii până la
această vârstă sunt mai bogate decât vocabu-
larul lor.
Rolul părinţilor în stimularea învăţării, prin
joc: părinţii sunt primii învăţători ai copilului;
rolul lor este să creeze condiţii şi stimuli pentru
joc şi, uneori, să le fie prieteni de joacă. Când
copilul e satisfăcut de ceea ce realizează, vrea şi
încearcă să facă mai mult; această explorare
naturală este mai bună, decât un program rigid
de învaţătură.
PREŞCOLARUL
La joacă în apă cu mama
Când părinţii ocupaţi sau ignoranţi nu dau
atenţie efortului copilului de a explora ceva
nou, nu-i răspund când face ceva bine sau rău,
acesta devine deprimat şi retras. El poate
continua să se joace de unul singur sau cu un
prieten imaginar, creându-şi – prin joc – o lume
mai fericită. Copiii neglijaţi se îmbolnăvesc mai
des, cei stimulaţi şi iubiţi sunt mai sănătoşi.
Sugestii:
- Lasă copiii să-şi aleagă singuri jocurile.
- Creează-le condiţii de joc; pentru a se juca, co-
piii nu au nevoie de prea mult spaţiu (lea-
găne, tobogane, nisipar etc.), mai ales în oraşe.
- Scoate copilul cât mai mult din casă, în
parc, în pădure, la câmp sau doar la
plimbare, în curtea sau ograda casei -
când aceasta există.
- Oferă-i materiale (obiecte de bucătărie,
cutii de carton, bucăţi de pânză) şi jucării,
pe care să le poată folosi în mai multe
feluri; cu cât copilul are mai puţine jucării,
cu atât va fi mai creativ; dacă are mai
multe jucării, schimbă-le la câteva săptă-
mâni, nu i le da pe toate deodată.
Adoraţia păpuşilor
- Oferă-i fetiţei
tale şi jucării cu
care se joacă de
obicei băieţii şi
invers, păpuşi –
băieţilor.
103
COPILUL NOSTRU
- Nu întrerupe copiii inutil de la joacă; lasă-
le imaginaţia să creeze.
- Joacă-te cu copiii şi învaţă să te bucuri
împreună cu ei; lasă-i pe ei să aibă iniţi-
ativa şi controlul; evită însă să devii un
partener permanent de joacă al copilului.
- Înţelege tendinţa copiilor de a repeta
acelaşi joc, iarăşi şi iarăşi.
Bunele maniere
Educaţia pe care părinţii o dau copiilor lor,
în primii ani de viaţă, trebuie să includă şi
noţiuni simple de bune maniere, adică de bună
purtare. Iată câteva “reguli de aur”, ce trebuie
să devină baza elementară a omului educat.
Reguli de aur:
- învaţă copilul să vorbescă frumos şi să
spună: “Bună ziua”, “Bună seara”, “Sărut mâna”;
- să-i salute pe cei mai în vârstă, ca băiat -să
salute primul fetele;
- când cere ceva, să adauge: “te rog” sau “vă
rog”, când primeşte ceva - să spună “mulţumesc”;
- dacă a făcut o greşeală, să spună “pardon”
sau “scuzaţi-mă”;
- dacă are în vizită alţi copii, să se comporte
ca o gazdă şi să le propună jocuri, ca să nu se
plictisescă;
- când primeşte un cadou, să-l desfacă în
prezenţa celui care i l-a dărut şi să se bucure de el;
- să fie cuviincios pe stradă, să păstreze
curăţenia, să nu scuipe sau să se scobească în nas;
- să fie atent când traversează strada,
neînsoţit;
- să nu urce niciodată în maşina unui
necunoscut;
- să ştie că trebuie să felicite rudele şi
prietenii de ziua lor de naştere, onomastică sau
alte aniversări;
- dragostea pentru rude se manifestă prin
respect;
- nu trebuie să facă zgomote la spectacole;
să nu ronţăiască sau să foşnească ambalajele;
- când este singur acasă, să nu deschide uşa
necunoscuţilor, să nu se joace cu focul sau cu
cioburi de sticlă;
ordinea şi curăţenia
- să se spele pe mâini şi pe faţă de 2-3 ori pe
zi şi ori de câte ori mănâncă;
- să-şi aranjeze jucăriile în ordine;
la masă
- să nu întârzie la masă, să ureze celorlalţi
104
“Poftă bună”;
- să mestece încet, cu gura închisă; nu se
vorbeşte cu gura plină;
- să mănânce cu furculiţa salata, chiftelele;
- după ce mănâncă, să-şi şteargă gura şi
mâinile cu şerveţelul şi să mulţumească pentru
masă;
prietenii
- să se poarte frumos cu ei, aşa cum ar dori
să se poarte şi ei;
- ca să aibă mulţi prieteni - trebuie să fie
bun, să împartă cu ei bunătăţile;
- să nu mintă sau să înşele, să nu fie
invidios.
DEZVOLTAREA EMOŢIONALĂ
Manifestarea iubirii faţă de copil
Copiii, ca oamenii mari, au nevoie să fie
iubiţi. Ei ştiu că părinţii îi iubesc, dar nu simt
întotdeauna dragostea lor. Este nesemnificativ
să-i spui mereu copilului că-l iubeşti, dacă nu-i şi
arăţi! Dacă totuşi îi arăţi dragostea, fără să-i spui
din când în când că-l iubeşti, laşi loc de dubii şi îl
faci neîncrezător. Copiii au nevoie de fapte, dar
şi de cuvinte. Spune-i des copilului cât de mult îl
iubeşti şi că nu trebuie să uite asta niciodată.
Fantezia
La 3 ani, fantezia vie a copilului îl ajută să
exploreze şi să înţeleagă o gamă largă de emoţii,
de la dragoste şi dependenţă, la supărare şi
frică. Copilul atribuie calităţi de fiinţe vii şi
emoţii obiectelor din jur: jucăriilor, pernei,
florilor, copacilor etc.
Copilul vorbeşte cu scaunul şi crede că
soarele răsare ca să-l trezească pe el; are
prieteni imaginari, despre care povesteşte şi pe
care ţi-i prezintă. În cursul zilei, trece uşor de la
fantezie la realitate. Uneori vine de la grădiniţă,
considerându-se Superman, iar alteori plânge
pentru un pui de prepeliţă cu aripa ruptă, care
îngână „Nu mă lăsaţi!”... Fantezia copilului nu
trebuie descurajată, deoarece este normală şi
duce la dezvoltarea emoţională a copilului.
Alătură-te, uneori, copilului în jocurile sale
fanteziste: îl ajuţi astfel să-şi exprime emoţiile şi
să-şi rezolve probleme emoţionale. Când îşi
trimite ursuleţul la grădiniţă, copilul poate
descrie ceea ce simte el acolo. Nu încerca să-i

controlezi imaginaţia, ci lasă copilul să domine
jocul. Arată-i că eşti mândru de creaţiile şi inde-
pendenţa sa; ascultă ceea ce îţi spune şi arată-i
că părerea lui e importantă. Ori de câte ori este
posibil, lasă-l să aleagă de-a ce să vă jucaţi
împreună sau cu ce să se îmbrace; alegerile nu
trebuie însă să fie nelimitate, pentru a-i fi mai
uşor să decidă. Astfel învaţă să ia decizii.
Fantezia
dulcei copilării
Pentru a-i
dezvolta inde-
pendenţa, la-
să-l să creadă
că el este cel
care controlea-
ză, dar că tu
trebuie să iei
deciziile im-
portante, pen-
tru a-l ajuta.
La 4-5 ani,
fanteziile sunt încă vii, dar copilul învaţă să
deosebească realitatea de joc, trecând de la una
la alta, fără a le confunda; jocurile de
imaginaţie devin mai dure (cu jucării în chip de
arme), dar acesta nu este un semn de violenţă
în devenire. Dacă vrei să urmăreşti evoluţia
încrederii în sine a copilului, în special a fetiţei
tale, ascultă cum vorbeşte cu adulţii. În loc să se
retragă, cum făcea la 2-3 ani, este acum
prietenoasă, vorbăreaţă şi curioasă.
Controlul emoţiilor
Pentru copilul de cinci ani, grădiniţa este
plăcută, dar educatoarele îi cer să stea liniştit şi
să fie atent. El ştie cum să se poarte cu prietenii,
dar deseori aceştia îl supără. Este destul de
mare să înţeleagă drame familiale, cum ar fi
lovirea maşinii, dar nu se lasă copleşit de frică.
La această vârstă, începe să-şi stăpânească
emoţiile. El învaţă să-şi inhibe comportamentul
nepotrivit, să-şi concentreze atenţia şi să
participe la activităţile altora.
PREŞCOLARUL
Jocul în grup permite
controlul emoţiilor
În relaţiile cu
colegii şi prietenii,
îşi dezvoltă cel mai
bine puterea de a-şi
controla emoţiile,
învaţă cum să co-
munice clar, să facă
schimb de informa-
ţii; tot aici învaţă să
aştepte să-i vină
rândul, pentru a
vorbi sau a se juca;
învaţă cum să împartă cu alţii şi cum să rezolve
conflictele, să înţeleagă sentimentele, poftele şi
dorinţele altora.
La şase ani, copilul poate trece pe neaşteptate
de la o stare la alta, este foarte sensibil la critică şi
admite cu greu că face greşeli.
Sensibilitatea
Copilul devine foarte sensibil la ceea ce simt
alţii (empatic) şi se bucură, când le face plăcere.
Când vede că alţii suferă, este îngrijorat şi îşi
arată dragostea faţă de ei. Când îşi mângâie sau
când sărută păpuşa bolnavă, arată ce ar vrea să
i se facă în condiţii similare.
Întârzierea dezvoltării
Semne de întârziere în dezvoltare, pentru
care trebuie consultat medicul:
- este deosebit de fricos, timid sau agresiv,
- nu se poate despărţi de părinţi, decât
după proteste puternice,
- este incapabil să se concentreze mai mult
de 5 minute,
- nu-l interesează să se joace cu alţi copii,
- evită alte persoane,
- refuză să răspundă sau răspunde superficial,
- nu îşi poate spune numele şi prenumele,
- foloseşte rareori fantezia sau nu-i imită
deloc pe alţii, când se joacă,
- nu face diferenţa dintre fantezie şi realitate,
- nu participă la activităţi variate,
- pare prea pasiv, trist sau nefericit,
- nu poate exprima o gamă largă de emoţii,
105
COPILUL NOSTRU

- nu povesteşte despre activitatea sa zilnică, sau se plânge că are diferite dureri. Pe măsură ce
- nu doarme bine, nu mănâncă şi nu creşte, se va adapta mai uşor.
foloseşte toaleta cu uşurinţă, Copilul încăpăţânat a fost de mic dificil, cu
- nu înţelege o cerere formată din două tendinţa de a reacţiona negativ şi intens. Ca
acţiuni (“Ia păpuşa şi pune-o pe masă”), sugar, era agitat. Când era copil mic, făcea uşor
- nu foloseşte corect pluralul sau timpul crize de furie şi era greu să i se facă pe plac. La
trecut, 6 ani, este încăpăţânat, cu ieşiri violente; se
- nu ţine corect un creion în mână, adaptează greu la grădiniţă. Educatoarea se
- nu poate clădi un turn din opt cuburi, plânge că-i face probleme în clasă şi la joacă.
- se dezbracă greu, Copiii dificili sunt nesatisfăcuţi, au o voinţă
- nu poate să se spele şi să se şteargă pe mâini. puternică şi se adaptează greu. Părinţii lor sunt
adesea îngrijoraţi, se simt vinovaţi şi neputin-
Temperamentul copilului cioşi. Pentru a ajuta copilul să fie normal, părinţii
trebuie să înţeleagă că trăsăturile acestuia sunt
Părinţii îşi dau seama, încă de la naştere, înnăscute, dar că le pot modela pe parcurs.
cum este copilul lor: plăcut, timid, încăpăţânat Temperamentul dificil trebuie deosebit de alte
sau mofturos. probleme: boli cronice (anemie, subnutriţie ş.a.)
sau neglijare fizică şi emoţională, care duc la
Bine dispus dificultăţi de comportament, fără a fi manifestări
de temperament.
Temperamentul unui copil devine o problemă,
atunci când intră în conflict cu ceea ce părinţii
Copilul echili- aşteaptă de la el. Dacă tatăl este timid şi retras, iar
brat, plăcut, este bi- copilul este agitat, impulsiv şi încăpăţânat, pă-
ne dispus şi blând. rintele va fi nemulţumit şi dezamăgit. Copilul,
Se adaptează uşor forţat să se comporte altfel decât simte, se revoltă
la situaţii sau per- şi creează conflicte în familie.
soane noi. Când es- Sugestii:
te nemulţumit de - Analizează-i temperamentul, pentru a-ţi
ceva, se manifestă înţelege mai bine copilul, în loc să reac-
cu moderaţie. Pă- ţionezi din instinct.
rinţii lui spun că - Recunoaşte şi acceptă că temperamentul
este o bucurie să ai copilului este diferit de al tău; eviţi astfel
un asemenea copil. să dai vina pe copil sau pe tine însăţi.
- Încearcă să-ţi înţelegi propriile reacţii şi
fă-ţi speranţe pe măsura posibilităţilor
Fetiţă timidă copilului.
- Ajută-l să accepte compromisuri şi să-şi
adapteze reacţiile la cerinţele societăţii.
Dacă înţelegi şi răspunzi în mod apropiat
Copilul timid se temperamentului copilului tău, mai târziu el va
adaptează greu la avea mai multe şanse să-şi îmbunătăţească
locuri şi oameni, cu comportamentul. Intensitatea trăirilor preşco-
care nu este obişnuit, larului se poate transforma mai târziu în entu-
ezită să-şi facă alţi ziasmul, fermitatea şi farmecul său personal.
prieteni şi este retras, Evită să-i spui că este rău, dificil, nesuferit, că-
când întâlneşte per- pos, gură-cască, zăpăcit etc: asemenea denu-
miri persistă în mintea lui, iar copilul ajunge să
soane necunoscute. creadă şi el că este aşa cum îl denumesc alţii;
Pus în faţa unei situ- această imagine negativă îngreunează efor-
aţii noi, dă semne de turile de a-şi îmbunătăţi comportamentul şi
anxietate, de izolare poate duce la tulburări emoţionale grave.

106
 PREŞCOLARUL

Tabel nr. 11 - Tipuri de temperamente Disciplina

Temperament
Comportare
Ce poţi face Felul în care preşcolarul va rezolva pro-
caracteristică
blemele în viaţă depinde, în mare măsură, de
Distrat Are dificultăţi să se Ajută-l să se concentreze; modul în care părinţii aplică, la această vârstă,
concentreze şi să stu- micşorează numărul temelor
măsurile de disciplină.
Începând de la 5 ani, copilul trebuie învăţat
dieze; este uituc, ne- şi dă-i explicaţii scurte şi sim-
interesat în conversa- ple; comunică eficient; în-
ţie; se ridică uşor de cearcă să-i reţii atenţia, re- că răspunde de propria sa conduită, de
la lecţii; nu ascultă; petă, clarifică şi revizuieşte; urmările faptelor sale asupra altora. Pe măsură
ce se maturizează, dorinţa de a nu-i tulbura pe
poate fi diagnosticat dă-i pauze dese şi cere-i să se
înapoieze la lecţii; îndrumă-l
alţii se transformă într-un ţel: acela de a se
cu sindrom de deficit
de atenţie. din nou, când e nevoie, fără
supărare sau insulte; nu-l conforma regulilor morale în care trăim.
Viaţa în familie şi în societate necesită
forţa; adresează-i-te pe nume
şi priveşte-l în ochi ;
Imprevizibil Mod neprevăzut de a Identifică şi respectă mo- înţelegerea şi acceptarea anumitor reguli. Rolul
mânca, dormi şi de a dul său de comportament; părinţilor este de a-i insufla copilului aceste reguli,
folosi toaleta nu-l forţa să mănânce sau
ceea ce înseamnă a-l disciplina şi nu a-l pedepsi,
deci a învăţa copilul să se adapteze vieţii.
să doarmă, când nu este
pregătit.
Hiperactiv Foarte activ, agitat, Anticipează situaţiile de hi- Educarea copiilor înseamnă însă mai mult
impulsiv, agresiv, în- peractivitate; la nevoie, ia decât o listă cu reguli, care se limitează la ce au
drăzneţ şi foarte cu- măsuri de precauţie; folo- voie şi ce n-au voie să facă; înseamnă orga-
nizarea zilei, pentru ca el să ştie la ce să se
rajos; acţionează ra- seşte tehnici de distragere a
pid; îi plac zgomotele atenţiei; dă-i ocazia să-şi
puternice; îşi expri- consume energia şi să se aştepte, ca să reacţioneze în consecinţă. Deşi
mă supărarea fizic, liniştească; impune-i limite disciplina implică organizare (structură) şi
iubire, copiii trebuie să aibă libertatea să nu fie
prin lovituri. ferme şi arată-i multă căldu-
ră; ajută-l să spună ce simte.
de acord uneori cu părinţii, pentru a se dezvolta
Introvertit Timid; dependent; a-
patic, dezinteresat;
Poate fi uşor neglijat de
părinţi sau educatori; nu i şi a deveni independenţi.
preferă propriile gân- te adresa cu voce scăzută, Frica de pedeapsă provine din modul
duri şi fantezii lumii ci energică; necesită multă autoritar al părinţilor de a aplica disciplina. A
exterioare; evită situa-
ţii, alimente şi oameni
stimulare pentru a-i atrage
interesul şi a-l captiva e- nu face rău celorlalţi, fiindcă nu vrei, este cu
noi; are mare putere moţional; arată-i des dra- totul diferit de a nu face rău, de teama pe-
de fantezie; exprimă goste şi sprijin; introdu-i depsei. Toleranţa prea mare a părinţilor nu
ajută copiii să-şi dea seama de urmările
cu greu prin cuvinte treptat lucruri noi, discută
ce a făcut, ce simte sau înainte despre ele; lasă-l să
ce vrea. continue în ritmul propriu. faptelor rele. Copilul crescut fie extrem de
Inadaptabil Are dificultăţi la schim- Stabileşte un program zil- autoritar, fie într-un mod foarte tolerant, va
bări şi tranziţii; îi ia nic consecvent şi previzibil; rămâne iresponsabil, neîncrezător şi uşor de
mult timp să se adap-
teze.
pregăteşte-l dinainte pen-
tru schimbări; expune-l la
intimidat. Limitele lui sunt incerte: în primul
numeroase situaţii noi. caz, pentru că
Exuberant Îşi exprimă intens Fii tolerant; apreciază-i fap-
este dirijat per-
emoţiile; mai degrabă tele; oferă-i soluţii alterna- manent, se ba-
strigă, decât vorbeşte. tive. zează exclusiv
Nesatisfăcut Nervos, se plânge Indispoziţia sa este o com- pe reacţia părin-
mult, e foarte serios, ponentă a temperamentu- ţilor; în al doilea,
fiind lăsat „de
exprimă puţină satis- lui şi nu este din vina ta;
facţie prin cuvinte şi adaptează-ţi cererile la sta-
fapte. rea sa sufletească. capul lui”, crede
Încăpăţânat Voinţă puternică, sfi- Anticipează şi evită situ- ca orice este po-
dează, refuză să fie aţiile riscante; fă modificări sibil şi permis.
clintit, face invers de- lente, treptate; ia atitudine
cât îi ceri; are crize de din timp; fii fermă, dar
nervi prelungite. Reţi- blândă şi empatică; nego-
ne uşor ce a văzut şi ciază. Nu-l supăra, deranja
auzit. Va deveni un sau pedepsi.
perfecţionist, impul-
siv, certăreţ, manipu- Disciplina muncii
lativ şi dominant. Poa-
te fi foarte sensibil.

107
COPILUL NOSTRU
Pentru a ajuta copilul să se maturizeze, acor-
dă-i multă atenţie, încurajează-i faptele bune, do-
jeneşte-l sau sancţionează-l pentru cele rele.
Analizaţi şi dezbateţi împreună întâmplările; va
căpăta astfel încredere în el însuşi şi va deveni
răspunzător pentru faptele lui.
Sugestii:
- Fii exigent, dar înţelegător; stabileşte li-
mite, înainte ca purtarea lui să scape de
sub control.
- Reacţionează după gravitatea greşelii; nu
pedepsi micile obrăznicii neintenţionate, în
acelaşi mod cu minciuna, furtul sau
violenţa; o privire îngrijorată, mustrarea sau
cererea de a-şi schimba comportamentul
sunt suficiente pentru greşelile mărunte.
- Spune-i ce înseamnă agresiunea: glume
care rănesc, porecle, lovire, ciupire, muş-
cătură, bătaie.
- Explică-i ce este furtul: a lua ceea ce apar-
ţine altcuiva, fără acordul lui, indiferent
de cauză.
- Explică-i diferenţa dintre minciuna gravă
şi secret sau o minciună nevinovată.
- Când regula este încălcată, spune-ţi opinia
pe un ton ferm şi explică-I, dezaprobator,
ce s-a întâmplat şi ce anume a fost greşit în
comportamentul lui.
- Lasă-l să sufere consecinţele purtării sale:
dacă se bate cu fraţii săi, separă-i şi nu-i
mai lăsa să se joace împreună.
- Dacă copilul aduce o ofensă gravă unei
persoane, discută serios cu el şi apoi dă-i o
pedeapsă (punerea la colţ) sau ia-i un
privilegiu (“Nu mai ieşi afară, după masă!”).
- Pentru a fi eficace, trebuie să fii consec-
vent, ferm şi prompt.
- După ce incidentul a trecut şi după ispă-
şirea pedepsei, nu-i mai aminti: uită.
- Nu categorisi copilul, ci greşeala lui: nu-i
spune că e mincinos, ci că minciunile lui
îţi scad încrederea în el.
- Nu lovi copilul.
- Laudă acţiunile copilului, nu pe el direct.
Lauda poate fi exprimată şi printr-un zâmbet
sau o îmbrăţişare, nu numai prin vorbe.
Responsabilitatea
Vârsta preşcolară este potrivită pentru a
învăţa copilul să devină responsabil pentru
faptele sale.Modalitatea principală este de a-l
108
pune să facă diferite treburi în casă, nu pentru
bani, nici pentru că trebuie să ajute pe
altcineva, ci pentru că treburile casnice fac
parte din viaţa unei familii civilizate.
Ajutor la
bucătărie
Este ceea
ce copilul în-
vaţă în primii
şapte ani de
acasă. Treburi-
le, pe care pre-
şcolarul poate
să le facă, nu
trebuie să fie periculoase şi se încadrează în
rutina zilnică (aşezarea mesei, aranjarea patu-
lui, a hainelor proprii în dulap). Trebuie să-i
explici copilului, punct cu punct, ce are de făcut
şi să-i repeţi des, pentru a-şi însuşi bine re-
gulile; este bine ca treburile pe care le are de
făcut să fie vizibile, pentru a putea fi controlate;
acestea nu depind de sexul copilului – băieţii şi
fetele pot îndeplini aceleaşi activităţi.
Modul părinţilor de a vorbi cu copilul con-
tribuie la disciplina sa şi îi serveşte drept exem-
plu, pentru a şti cum să vorbească la rândul lui,
cu alţii.
Sugestii:
- Stabileşte legătura cu el, înainte de a i te
adresa. Apleacă-te la nivelul capului său
şi priveşte-l în ochi, pentru a-i atrage
atenţia. Învaţă-l să se uite în ochii tăi.
Procedează la fel când îl asculţi.
- Adresează-i-te copilului pe nume; pune
ideea principală într-o singură propoziţie;
dacă înşiri prea multe, copilul nu te mai
aude. Spune-o simplu, în cuvinte pe care
să le înţeleagă. Când te priveşte absent,
înseamnă că nu te mai înţelege.
- Cere-i copilului să-ţi repete cererea pe
care i-ai adresat-o; dacă nu poate, în-
seamnă că a fost prea complicată.
- Oferă-i un motiv pentru cererea ta, care
este în avantajul lui şi îi va fi greu să te
refuze.
- Fii pozitiv: în loc de „Nu juca fotbal în casă”,
spune-i „În casă ne jucăm cu maşinuţele sau
 PREŞCOLARUL

ne rostogolim pe podea, iar fotbal jucăm când cum să-i respecte pe alţii şi regulile morale.
mergem afară”. Educaţia morală a copilului îl ajută să devină o
- Începe-ţi rugăminţile cu „Vreau”: „Vreau să persoană socială şi decentă. Ca orice în viaţă,
te descalţi” în loc de „Descalţă-te!”. experienţa modelează caracterul. Caracterul
- Alătură-te copilului, înainte de a-i da unui copil bine crescut, care a învăţat că lumea
ordine: în loc să-i strigi să-şi strângă jucăriile nu-i va sta tot timpul la picioare, că vor fi şi
şi să vină la masă, mergi lângă el câteva momente de greutăţi şi frustrări şi că unele
minute, laudă-l şi strângeţi-le împreună. dorinţe trebuie înfrânate spre a beneficia de
- Dă-i de ales: „Vrei să te speli pe dinţi, sau să- altele, diferă de caracterul altui copil, căruia i-
ţi pui pijamaua, mai întâi?”. au fost refuzate prea multe. Cel din urmă
- Pune-te la mintea lui: în loc de „De ce ai devine nesatisfăcut, neîncrezător şi iritabil.
făcut asta?” spune „Hai să vorbim despre ce
ai făcut”.
- Vorbeşte-i politicos, aşa cum vrei să-ţi vor-
bească el ţie; foloseşte: „Te rog”, „Mulţumesc”,
„Pot să...” etc.
- Nu începe conversaţia cu acuzaţii sau
ameninţări.
- Calmează copilul prin vorbe; cu cât strigă
mai tare, cu atât răspunde-i mai blând;
poartă-te ca un adult!
- Lasă copilul să-ţi completeze gândurile; în
loc să-i dai tot timpul directive, dă-i şi lui
posibilitatea să găsească soluţii.
- Încurajează-l să se exprime prin cuvinte, nu Singurătate
prin gesturi: „Spune-mi de ce eşti supărat”.
- Anunţă-l din timp despre ceea ce urmează Spre deosebire de aceştia, copilul de bani-
să se petreacă: „Mai stăm cinci minute şi gata, căruia i s-a dat totul, care nu a fost refuzat
plecăm acasă”. niciodată, se crede foarte important şi este
- Deschideţi mintea şi inima unui copil extrem de egoist; mai târziu va fi vai şi amar de
taciturn, punându-i întrebări specifice, el, în relaţiile sociale şi intime.
care necesită mai mult decât un „Da” sau Baza valorilor morale se pune acasă, în
„Nu”: în loc de: „Te-ai jucat astăzi la gră- familie, de către părinţi. Părinţii pot ajuta
diniţă?”, încearcă „De-a ce v-aţi jucat astăzi copilul să se dezvolte moral, învăţându-l despre
la grădiniţă?”. ce e bine şi ce e rău, despre curaj, despre grija
- Încheie discuţia, spunând pe un ton ferm: faţă de alţii, generozitate, prietenie, adevăr,
„Şi cu asta, am terminat”. minciună şi furt. Copiii nu învaţă la şcoală care
sunt valorile morale, dacă acestea nu sunt
practicate şi promovate şi în familiile lor.
DEZVOLTAREA MORALĂ
La această vârstă, copilul are o noţiune
simplistă despre moralitate, despre ce e rău şi
ce e bine. Când urmează reguli rigide, o face,
nu pentru că le înţelege sau le acceptă, ci
pentru a evita pedeapsa. El crede că urmările
sunt importante. Copilul trebuie învăţat care
este diferenţa între un accident (spargerea unui
pahar) şi comportamentul rău intenţionat. Odorul
Inteligenţa morală este diferită de cea mamii
emoţională şi intelectuală. Copiii învăţă despre
empatie (să înţeleagă şi să accepte ce gândeşte
şi ce simte celălalt), învaţă cum să se respecte,

109
COPILUL NOSTRU
Sugestii:
- Discută deseori cu copiii despre propriile
tale valori morale.
- Dă-i copilului o a doua şansă, pentru a-şi
corecta comportamentul şi spune-i: „Hai
să o luăm de la început”.
- Învaţă-l unele proverbe care definesc un
concept moral (“Ziua bună se cunoaşte de
dimineaţă”).
- Discută cu copiii despre valorile morale şi
care este opusul lor: cinste-hoţie, since-
ritate-minciună etc.
- Explică-i morala poeziei „Căţeluş cu părul
creţ...”.
- Surprinde copilul făcând ceva bun şi
laudă-l.
- Practicaţi împreună jocuri imaginare,
care permit copiilor să acţioneze la fel ca
într-o situaţie reală pentru a vedea
legăturile dintre cauză şi efect, ale
diferitelor moduri de conduită.
- Învaţă copilul să fie sensibil, prietenos,
respectuos, generos, sincer şi curajos,
- Insuflă permanent copiilor noţiunile de
bine şi de rău.
Minciuna
Copiii mari mint din aceleaşi motive ca
adulţii: de frica urmărilor, pentru a fi acceptaţi
social sau pentru a face rău cuiva.
Preşcolarii nu pot face încă diferenţa dintre
fantezie şi realitate. De aceea, ei nu mint cu
adevărat. Sunt mai multe feluri de minciuni la
copii, unele mai grave decât altele.
Fetiţă
mincinoasă
110
Minciuna din imaginaţie sau fantezie este cea
în care realitatea se amestecă cu fantezia.
Un copil de patru ani are o lume imaginară
vie, pe care o descrie în detalii colorate, „făcând
din ţânţar, armăsar”. Aceste fantezii copilăreşti
nu trebuie considerate minciuni, ci trebuie
privite ca o fază normală în dezvoltarea
copilului. Această fază dispare către 7-9 ani,
când copilul începe să aibă un sentiment de
moralitate, nu se simte bine dacă nu spune
adevărul şi înţelege ce înseamnă să minţi.
Pentru copil, lumea nu înseamnă numai
realitatea, ci şi ceea ce ar dori el să fie. Lumea
imaginară ajută de multe ori copilul să facă faţă
lumii reale, pe care nu o poate controla. Dacă
etapa fantezistă continuă şi după această
vârstă, asta îl va impiedica să-şi facă prieteni,
ceea ce nu este normal şi necesită atenţie
specială.
În acest stadiu, nu face copilul mincinos;
dimpotrivă, apreciază-i gândirea creatoare,
deoarece, din păcate, imaginaţia bogată nu
rămâne pe tot restul vieţii. Intră în jocurile lui
de imaginaţie şi fii unul dintre personaje.
Lăudăroşenia copilului este mult exagerată la
această vârstă, din dorinţa de a impresiona
prietenii şi părinţii, de a fi iubit şi pentru a-şi
mări încrederea în el. Deşi, în general, copilul
se laudă inofensiv, trebuie să încerci să îi
limitezi exagerările.
Minciuna explorativă este spusă ca să vadă
cum reacţionezi; trebuie descurajată.
Minciuna de acoperire este deliberată, pentru
a evita să fie pedepsit; devine mai elaborată, pe
măsură ce copilul creşte. Copiii, care sunt
pedepsiţi frecvent sau prea dur, pentru greşeli
minore, încep să mintă în mod obişnuit.
Copilul mincinos evită să te privească în
ochi în timp ce îţi vorbeşte, nu este relaxat, dacă
îi ceri detalii, povestea se diluează şi se
transformă, de fiecare dată, când îl rogi să o
repete. Dacă acesta te aude spunând o
minciună, explică-i faptul că - uneori - pentru a
nu leza sentimentele unor oameni, adevărul nu
trebuie spus până la capăt.
Sugestii pentru a încuraja adevărul:
- Ataşează-te de copil; copiii ataşaţi de
părinţi mint mai puţin.
- Oferă-i un bun exemplu: evită să minţi.
- Apreciază-l când spune adevărul, chiar
neplăcut.

- Confruntă-l direct cu greşeala, în loc să-i
dai ocazia să mintă.
- Nu-i da copilului posibilitatea să aleagă
între a spune adevărul şi a minţi.
- Când copilul minte, mustră-l, explicându-
i ferm, fără a-l acuza, că ceea ce face este
greşit.
- Învaţă copilul că şi tăcerea e un răspuns şi că
poţi evita astfel o minciună: „Dacă nu poţi
spune ceva plăcut, mai bine taci din gură”.
Furtul
Este o noţiune înţeleasă numai de adulţi.
Pentru preşcolar, posesiunea înseamnă că, pe
tot ce pune mâna, îi aparţine. Sub 4 ani, copiii
au dificultăţi să distingă între „al meu” şi „al
tău”; orice poate fi „al meu”. Preşcolarii îşi
înfrânează cu greu impulsurile; dacă văd o
jucărie, cred că o pot avea şi o iau, fără să se
gândească dacă e bine sau nu; în loc să se simtă
vinovaţi, se simt uşuraţi că şi-au satisfăcut
dorinţa. Cu cât copilul e mai impulsiv, cu atât
mai mult ia orice. Între 5 şi 7 ani, copiii au o
noţiune vagă despre furt şi ceea ce presupune
el. Încep să înţeleagă ideea de proprietate şi că e
greşit să ia lucruri, care nu sunt ale lor. Copilul
evită să fure de teama reacţiei celor mari, nu
pentru că este imoral.
Copilul trebuie să înveţe de mic să respecte
proprietatea şi drepturile altora, să-şi con-
troleze impulsurile şi să-şi înăbuşe dorinţa de
satisfacţie imediată.
Sugestii:
- Trebuie să fii apropiat de copil şi el să o
simtă; aceşti copii sunt mai sensibili, de
aceea înţeleg şi respectă mai bine dreptul
altora.
- Evită tentaţiile şi nu-i da bani la discreţie.
- Învaţă copilul că fiecare lucru aparţine
cuiva; învaţă-l drepturile care decurg din
posesiune şi arată-i de ce trebuie respec-
tate.
- Ajută copilul să înapoieze, cu scuze,
lucrurile furate. Învaţă copilul că furtul
este o greşeală gravă şi că, uneori, aceasta
se plăteşte chiar cu bani sau închisoare.
- Laudă copilul, când este cinstit.
- Caută motivul pentru care copilul fură
repetat, deşi l-ai învăţat să fie cinstit. Poate
fi supărat, răzbunător, poate avea nevoie
PREŞCOLARUL
de bani, este impulsiv (dorinţă puternică,
dar control slab), este insensibil faţă de
alţii, este detaşat de părinţi, are o părere
proastă despre el. Fură uneori pentru a
atrage atenţia asupra sa, este plictisit, este
lăsat singur timp îndelungat, există o
problemă în familie.
Dacă problema care declanşează minciuna
sau furtul repetat nu este corectată, copilul va
ajunge să creadă că nu face o greşeală. Copiii
care nu se simt vinovaţi, nu sunt conştienţi că
fac ceva rău. Un copil fără regrete riscă să
devină un adult fără control.
DEZVOLTAREA SPIRITUALĂ
Copiii sunt fiinţe spirituale, dar părinţii sunt
cei care cultivă această calitate. Copiii îşi
formează primele idei despre oameni, lume,
dreptate şi Dumnezeu, din ceea ce văd şi aud la
părinţi. O moştenire importantă pe care părinţii
o pot lăsa copiilor lor, este de-ai face să simtă
prezenţa lui Dumnezeu în viaţa zilnică. La
copii, ca şi la adulţi, există o legătură strânsă
între dezvoltarea spirituală şi cea morală.
Sugestii:
- Stabileşte obiceiuri zilnice de ex: rugă-
ciunea de seară;
- Pune-i o icoană în cameră şi explică-i pe
cine reprezintă ;
- Cere-i copilului să spună o rugăciune pen-
tru alţi membrii ai familiei ;
- Mergeţi împreună la biserică, explică-i
morala religiei creştine şi a altor religii ;
- Creează un cod de onoare al familiei
(milă, toleranţă etc) şi cere copiilor să
participe la alcătuirea lui ;
- Învaţă-l că toate formele de viaţă sunt
legate între ele; cere-i să respecte viaţa
altora şi oferă-i exemplul tău.
FAMILIA
Poziţia copiilor în familie se schimbă. Vor să
fie pe lângă părinţi, dar se avântă tot mai des în
afară. La vârsta şcolară, copiii vor să fie mai
independenţi, dar nu vor să sufere toate
consecinţele şi responsabilităţile indepen-
denţei. Hormonii nu i-au mânat, încă, spre
independenţa adolescenţei, dar creierul este
111
COPILUL NOSTRU

dezvoltat atât de mult, încât simt nevoia de a Relaţiile cu părinţii

gândi şi a acţiona de capul lor.
Ajutând pe tata
Copiii, care
cresc într-o fa-
milie stabilă şi
care se simt
iubiţi, au sorţi
să devină a-
dulţi bine a-
daptaţi în soci-
etate, fără prea
multe tare de
comporta-
ment. De aceea, într-o familie trebuie să existe un
echilibru între rolul pe care îl joacă fiecare dintre
părinţi în viaţa copilului lor. În acest fel, copilul
nu se poate folosi de unul dintre ei, împotriva
celuilalt. Părinţii trebuie să se înţeleagă în
educaţia copilului lor şi să urmeze aceleaşi
metode.
La vârsta de 3 ani, mama este încă părintele
favorit; pe la 3 ani şi jumătate, copilul nostru
se măreşte şi devine mai dificil, de aceea au-
toritatea tatălui îl domină şi ascultă mai bine
de el. Fetele devin mai apropiate de tată.
La 4 ani, copilul se laudă prietenilor cu
părinţii lui, de care este mândru, deşi acasă se
opune de multe ori autorităţii lor. Se ataşează
de părintele de sex opus. Unii copii sunt geloşi
pe tată, care-şi petrece timpul cu mama lor şi
nu în totalitate cu ei. Pot fi răi şi egoişti cu fraţii
mai mici; deseori se ceartă şi se bat pentru
jucării.
La 5 ani, relaţiile cu părinţii sunt mai
blânde. Îi place să facă lucrurile pe care i le
ceri, să se joace în preajma ta, să-ţi spună că te
iubeşte. Preferă să meargă la plimbare cu tata,
care are mai multă autoritate. Începe să se
îndoiască de principiile şi de părerile părin-
ţilor. Copilul este în general mai bun cu fraţii
şi surorile mai mici, totuşi, la cinci ani este
prea mic pentru a avea o responsabilitate, cum
ar fi aceea de a avea grijă de fraţii mai mici şi
nu trebuie lăsaţi nesupravegheaţi.
Nu există o formulă unică pentru rezolvarea
problemelor fiecărui copil. De multe ori, părinţii
nu sunt în stare să facă faţă copilului, deoarece:
- sunt deprimaţi sau copleşiţi de griji sau
boală,
- au dificultăţi în relaţiile dintre ei,
Certurile din
familie
îndurerează
copilul
- sunt prea
îngrijoraţi sau
prea indiferenţi
la modul în ca-
re creşte copilul,
- nu sunt
un bun exem-
plu pentru ceea
ce le cer copi-
ilor,
- se identifică excesiv cu copilul şi nu
înţelege că acesta poate fi diferit de el,
- tatăl nu participă suficient la îngrijirea copiilor.
Părinţii pot fi protectori, „buni”, dominanţi,
indiferenţi, intoleranţi sau abuzivi. Tempera-
mentul lor, în special al mamelor, influenţează
comportarea copiilor.
Mama dominantă
Caracteristicile mamei dominante:
- nu îşi recunoaşte greşelile şi le accentu-
ează pe ale celorlalţi;
- în fiecare discuţie trebuie să aibă câştig de
cauză, să piardă este inacceptabil şi dureros;
- trebuie să aprobe orice acţiune în familie;
- poate înlocui un tată mai puţin activ sau
absent.
Dezvoltarea copiilor în asemenea cazuri
suferă; ei au mai puţină iniţiativă şi stimă de sine.
Favoritismul
Copilul, care este defavorizat în comparaţie
cu alţii, devine irascibil şi supărăcios. Cel mai

112
 PREŞCOLARUL

dureros pentru copii este ca un părinte să-l
compare cu fraţii lui, care sunt daţi ca exemplu.
Copilul se simte respins şi suferă, devine
nesigur pe el şi se manifestă prin:
- frică sau timiditate excesivă,
- plâns îndelungat,
- agresivitate,
- gelozie şi încercări de-a atrage atenţia
asupra lui,
- refugiu lângă mamă, sugerea degetului,
masturbare excesivă
- pipi sau caca în pat,
- ticuri,
- minciună şi furt,
- cruzime faţă de animale.
- Spune „nu”, când ai un motiv serios: de
ex. copilul vrea o jucărie, pe care nu i-o
poţi cumpăra. Explică-i, pe înţelesul lui,
că jucăria costă bani mulţi şi că, dacă o
cumperi, nu-ţi mai rămân bani să cumperi
lapte şi pâine.
- Un copil, care are mai mult decât poate
folosi, face crize pentru că nu mai suportă
să fie refuzat. Ajută-l să înveţe bucuria de
a da şi de a împărţi cu alţii.
- Du copilul răsfăţat la grădiniţă, de la trei
ani, pentru a se obişnui cu alţi copii şi
pentru a cunoaşte competiţia.
Divorţul

Copilul singur la părinţi Influenţa divorţului asupra copilului

Divorţul este întotdeauna dăunător copilului:
el se simte cel mai bine cu ambii părinţi în familie.
Deoarece copiii sunt ataşaţi de ambii părinţi,
Păpuşa favorită
separarea de unul dintre ei este de neacceptat şi
oferă siguranţă
devine principala lor grijă. La aceasta se adaugă
durerea provocată de destrămarea familiei. Ei
preferă ca părinţii să rămână împreună şi, în
Acesta pri- secret, încearcă să reunească familia. Ei au mai
meşte toată dra-
multe dificultăţi la şcoală şi prezintă tulburări
gostea şi atenţia
părinţilor săi, grave de comportament în relaţiile cu colegii şi cu
care se ocupă cei din jur; aceşti copii sunt mai puţin încrezători
numai de el. Su- în ei, au complexe de inferioritate şi – de multe ori
feră însă pentru – se cred vinovaţi de despărţirea părinţilor, care îi
că este singur şi protejau până acum. Toate acestea, pot duce mai
nu are cu cine târziu la dificultăţi în relaţiile intime.
să se joace. De- De cele mai multe ori, copiii ai căror părinţi
seori părinţii divorţează sunt încredinţaţi – spre creştere –
tind să-l prote- mamei, de aceea, ei pierd autoritatea morală şi
jeze excesiv, ce- influenţa în educaţie, pe care o aducea tatăl.
ea ce îl pot face Statisticile arată că – în familiile din care lipseşte
egoist şi neîncrezător. Dacă nu-i laşi copilului tatăl – sunt mai mulţi copii care suferă tulburări
libertatea de a explora şi experimenta, poate de comportament: delicvenţă juvenilă, sarcină
deveni timid şi fricos. survenită la o vârstă fragedă, abuz de droguri,
tutun şi alcool, abandon şcolar, fugă de acasă
Răsfăţul etc. Asta nu înseamnă neapărat că toţi copiii din
Copilul răsfăţat este egoist. Răsfăţul poate familiile destrămate au probleme serioase.
rezulta dintr-o protejare excesivă, favorizare,
sau din speranţe prea mari din partea Cauzele tulburărilor provocate de divorţ:
părinţilor, puse pe seama copilului. - Lipsa unui părinte – de obicei a tatălui: pe
Sugestii pentru a evita răsfăţul:
- Nu spune totdeauna „da” şi nu ceda doar lângă durerea sufletească, copiii pierd cu-
pentru a-l mulţumi. Un copil care pri- noştiinţele, deprinderile şi disciplina pe care o
meşte prea mult nu se mai bucură de ce aducea tatăl, odată cu prezenţa lui fizică.
are, cere mereu altceva şi nu-şi poate - Reducerea veniturilor familiale, care duce
manifesta bucuria. la creşterea dificultăţilor materiale.

113
COPILUL NOSTRU
- Stresul dat de schimbarea şcolii, a clasei, a
prietenilor de bloc etc.
- Expunerea la conflictele dintre părinţi: cu
cât sunt supuşi la situaţii – limită, ca cele din
timpul divorţului, cu atât au mai multe greutăţi
şi suferinţă sufletească.
- Neglijarea educaţiei şi îngrijirii copilului:
în timpul divorţului, părinţii nu se mai pot
concentra şi asupra altor lucruri din jur, cel
mult doar asupra persoanei lor.
Reacţia copiilor
Negarea situaţiei: copilul se manifestă aparent
ca cum nimic nu s-ar fi întâmplat între cei doi
părinţi, de aceea nu face comentarii la o situaţie
pe care nu o recunoaşte; indiferenţa (aparentă)
pe care o afişează copilul este interpretată –
uneori – de părinţi, drept acceptarea situaţiei.
Dacă nu se manifestă emoţional, copilul are
nevoie de ajutor, pentru a exprima ce simte, altfel
- mai târziu - va arăta semne de depresie.
Regresia: mai frecventă la preşcolari, care – în
această fază de dezvoltare – dă înapoi: se
comportă ca un copil mai mic, începe să-şi sugă
degetul, să facă pipi în pat şi să plângă din orice.
Tulburări fizice: dureri de cap, burtă etc. Prin
aceasta, copilul îşi exprimă deruta de zi cu zi şi
nesiguranţa de dragostea părinţilor, de care
înainte era sigur.
Ostilitate faţă de cei din jur şi prezenţa unui
sentiment acut de vinovăţie: acestea sunt
prezente mai ales la copiii între şase şi nouă
ani, care sunt foarte vulnerabili.
Confuzie si panică: atunci când li se cere să
adopte punctul de vedere şi modul de viaţă al
părinţilor, care diferă de al lor. De multe ori,
părinţii încearcă să facă părtaşi copiii la
nefericirea lor, explicându-le situaţia din
punctul de vedere al unui adult, spunându-şi:
„E mare şi înţelege”. Mai mult, încearcă să
atragă copiii de partea lor, să şi-i facă prieteni şi
confesori. Părinţii nu înţeleg că îşi pun copiii
într-o situaţie foarte delicată şi că aceştia, chiar
dacă nu le refuză confesiunile, totdeauna vor
pleda pentru o familie unită.
Furie, supărare şi depresie: în această situaţie,
copiii trebuie să încerce să vorbească cu alte
persoane apropiate - din afara familiei - despre
situaţia lor; au nevoie să se descarce emoţional.
Reacţia copiilor la divorţ este influenţată de:
- amploarea conflictului dintre părinţi,
- reacţia şi adaptabilitatea părinţilor la
divorţ,
114
- dacă şi ce li se spune despre divorţ,
- dacă şi cum sunt ajutaţi să treacă prin asta,
- temperamentul lor,
- capacitatea de a face faţă stresului,
- vârsta şi nivelul de dezvoltare mentală.
Cum poţi să-ţi ajuţi copilul:
- Vorbeşte cu el: ascultă-l şi întreabă-l ce
simte şi cum se simte, deşi - pentru un copil -
cuvintele de multe ori sunt de prisos. El se
exprimă mult mai bine desenând sau jucându-
se, de aceea este bine să-l întrebi ce anume a
vrut să deseneze. Astfel, poţi afla ce gândeşte
el, dar poate fi şi un mod de a-l întreba ce îl
frământă. Dacă îţi este greu să discuţi deschis,
găseşte un profesionist.
- Pune-l în temă, după ce ai luat o decizie
finală. E mai bine să afle de la tine, decât de la
alţii; aşa nu va suferi de două ori, de ruşine şi
de supărare. Copilului mai mare descrie-i
faptele şi spune-i adevărul. Separă faptele de
ceea ce simţi.
- Anunţul trebuie făcut de ambii părinţi. E
bine să vă puneţi de acord, înainte, cu forma în
care îi veţi spune copilului, pentru ca acesta să
fie cât mai puţin afectat. Nu intraţi în amănunte
care privesc conflictele personale, detalii
intime, deciziile legale etc. Evitaţi să descrieţi
neînţelegerile şi problemele care vă aparţin;
minimalizaţi-le - pe cât posibil.
- Încercaţi să convingeţi copiii, că divorţul
nu are nici cea mai mică legătură cu purtarea
lor, că nu pot face nimic care ar putea schimba
situaţia şi că rolul lor nu e acela de a rezolva
dificultăţile familiale.
- Explicaţi-le detaliat care vor fi schimbările
din viaţa lor, unde şi cu cine vor locui, când îşi
pot vizita celălalt părinte, dacă îşi vor schimba
şcoala sau nu etc.
- Spuneţi-le că îi veţi iubi la fel ca înainte şi
că ei trebuie să simtă la fel pentru amândoi;
încredinţaţi-i că vă veţi ocupa în continuare de
ei. Dacă unul dintre părinţi alege să nu facă
asta, e bine să li se spună copiilor de la început.
- Faceţi cât mai puţine schimbări radicale în
viaţa lor.
- Informaţi autorităţile şcolare de schimbă-
rile survenite.
Îngrijirea copiilor după divorţ
Deşi căsnicia s-a terminat, rolul de părinte
continuă. Părinte rămâi toată viaţa, chiar dacă
eşti de unul singur. Va trebui să îţi creşti copilul

împreună cu cineva, cu care nu ai putut avea
un cămin sau pe care nu-l mai poţi suferi.
Sugestii:
- Evită conflictele în faţa copiilor. Nu-ţi vorbi
de rău fostul consort ( fosta consoartă),
chiar dacă mai eşti supărat/ă pe el /ea;
vorbeşte despre ceea ce simţi tu (“Eram
nefericită, când trăiam împreună”), mai
degrabă decât „Taică-tu mi-a distrus viaţa”.
- Menţine o legătură de suprafaţă cu fostul
soţ şi încearcă să-l consulţi, când iei decizii
majore care privesc copilul.
- Schimbă-ţi atitudinea. Nu încerca să îl
controlezi pe celalalt, prin manipulare,
denigrându-l sau având confruntări, care
oricum nu mai folosesc la nimic.
- Controlează-ţi supărarea; în loc de atacuri
personale, limitează-te la negocieri amiabile,
în problemele care trebuie rezolvate.
- Ajută-l pe celalalt să-şi îndeplinească rolul de
părinte. Faptul că nu a fost un partener bun,
nu înseamnă că nu poate fi un părinte bun.
- Copilul trebuie să simtă că are şi tată şi ma-
mă, indiferent cât timp petrece cu fiecare.
- Pune-te de acord cu fostul partener, în pri-
vinţa regulilor care trebuie respectate în casă.
- Fă-i cunoscut copilului că programul să-
ptămânal nu s-a schimbat. Dacă au survenit
schimbări, spune-i-le din timp; unii copii
mici nu tolerează schimbările bruste. Nu te
lua la întrecere cu celălalt în privinţa ca-
dourilor sau a altor lucruri materiale, pentru
a-ţi manifesta dragostea faţă de copil.
Atitudinea părinţilor divorţaţi
Părintele care nu deţine custodia, trebuie să
îşi facă copilul să se simtă ca acasă, când acesta
vine în vizită: îi poate crea un loc special,
destinat jucăriilor lui şi lucrurilor personale.
Divorţul este un proces traumatic, de aceea
părinţii trebuie să se îngrijească de ei, pentru a
fi în stare să acorde atenţia şi grija necesară
copiilor. Aceasta înseamnă suficientă activitate
fizică, relaţii sociale, odihnă, hrană, activităţi
plăcute, distanţare emoţională, evitarea reac-
ţiilor distructive (alcool, răzbunare) sau a
deciziilor pripite, reflectare şi conştientizare a
manifestărilor personale, care au dus – din
partea fiecăruia – la insuccesul căsniciei şi
recunoaşterea acestora (nu încerca să dai vina
numai pe celălalt) şi – nu în ultimul rând –
menţinerea umorului.
PREŞCOLARUL
Părintele plecat
- ar trebui să discute cu fosta soţie/fostul soţ
şi să-şi reprime mândria;
- să menţină legătura cu copiii, să vorbească
cu ei cel puţin la telefon, chiar dacă e departe.
- să se ţină de promisiuni.
- să-şi amintească de sărbătorile şi ani-
versările din fosta familie.
- să petreacă şi un timp singur cu fiecare
copil în parte, de ex: să facă plimbări, să
meargă împreună cu bicicleta, să îi citească
înainte de culcare (cu televizorul închis) ş.a.
Legăturile intime se formează în doi.
- să ajute copilul să-şi exprime emoţiile şi
să-l asculte, când are ceva de spus. Când el
însuşi este supărat, să să se exprime prin
cuvinte, nu prin violenţă.
- să aibă grijă de persoana sa, fizic şi
spiritual, pentru a fi apt de a-şi educa copiii; să
aibă simţul umorului şi puterea de a râde.
- să ceară ajutor la nevoie, pentru a putea
creşte şi educa copiii.
Toate acestea îi ajută - mai târziu - copilului
să definească ce înseamnă a fi tată, respectiv -
mamă. Copilul are nevoie disperată de a-şi
înţelege tatăl, deoarece - ca adult - va deveni
tată, sau - ca fată - se va căsători cu un bărbat,
care va deveni tatăl copiilor ei, iar tu îi vei servi
ca model. Dacă i-ai fost credincios şi te-ai
sacrificat pentru el, va avea un tezaur de
amintiri care îi vor da încredere şi tărie, pe
măsura ce va creşte, se va căsători şi îşi va
creşte proprii săi copii.
Dacă în familie a avut loc un abuz fizic sau
de altă natură, ceea ce primează este siguranţa
copiilor şi a părintelui abuzat. Cere imediat
ajutor, când observi:
- modificări drastice în comportamentul co-
pilului: plâns excesiv, tulburări de comporta-
ment, insomnii etc.
- dorinţă manifestă de a-şi face rău sau de a
nu mai exista („mai bine nu mă năşteam”). Aceste
afirmaţii trebuie luate foarte în serios.
- neputinţa copilului de a depăşi starea de
depresie, furie, supărare sau pierdere.
- că tu, ca părinte, nu poţi face faţă compor-
tamentului lui.
- în cadrul consultaţiei, specialiştii învaţă
părinţii cum să-şi ajute copiii.
- nu folosi copiii ca o scuză, pentru a evita
viaţa socială şi intimitatea. Nu deveni un
115
COPILUL NOSTRU
martir. Când te distrezi, fă-o din plin şi nu te
simţi vinovată.
- evită izolarea socială; părintele rămas
singur trebuie să aibă prieteni, chiar viaţă
sexuală. Rezistă însă tentaţiei de a te fixa la un
nou partener, prea devreme; copiii păstrează o
dorinţă adâncă de a-şi vedea părinţii reuniţi,
mult timp după divorţul lor. Controlează-ţi
emoţiile, deoarece copiii au prioritate.
- spune adevărul copiilor, nu-i minţi; când
se întâmplă, explică-le în termeni cât mai pe
înţelesul lor de ce ai un nou partener şi în ce
condiţii. Aşteaptă-te la rezistenţă şi gelozie din
partea lor, mai ales la început. Nu lăsa copiii să
te controleze, dar nici nu-i forţa să-l placă
imediat pe noul tău prieten.
- evită să rămâi într-o relaţie care nu-ţi
place, doar de dragul copiilor: schimbările şi
pierderile fac parte din viaţă.
O nouă căsătorie poate fi satisfăcătoare;
statisticile arată, însă, că riscurile de divorţ la o
a doua căsătorie sunt mai mari decât la prima.
Înainte de o altă căsătorie, discută cu partene-
rul posibilele obstacole şi modul în care puteţi
să le faceţi faţă. Ar trebui să vă întrebaţi:
- Ce aşteptaţi unul de la celalalt?
- Care sunt rolurile fiecăruia în familie?
- Cum vor fi luate deciziile privind copiii şi
disciplina acestora, cum vor fi rostuiţi banii etc.?
Părintele vitreg
Familia, care va avea în componenţă şi fraţi
vitregi, aduce şi mai multe complicaţii copiilor
trecuţi printr-un divorţ. Ca părinte vitreg, nu te
aştepta ca aceştia să te accepte şi să te iubească
de la început, pentru că au nevoie de timp şi de
demonstraţii de iubire din partea ta, pentru a se
putea apropia de tine. Nu încerca să îi cerţi şi
să-i disciplinezi, înainte de a te accepta şi nu
încerca să înlocuieşti părintele biologic.
Familia cu un singur părinte
Viaţa părintelui rămas singur este mai
stresantă, decât cea în doi. Dificultăţile părin-
telui sunt multiple:
- resurse financiare diminuate;
- timp liber insuficient;
- responsabilităţi sporite, la care se adaugă
şi cele ale persoanei lipsă;
- viaţă socială limitată, ceea ca îi lipseşte şi
116
pe copii de interacţiunea cu lumea adultă,
făcându-i mai vulnerabil;
- senzaţia de stigmă socială, provenind
dintr-o căsnicie distrusă;
- depresie şi stres.
Adaptarea după divorţ
După divorţ, cel care rămâne să aibă grijă de
copii, trece - în mod tipic - prin următoarele faze:
- Negarea situaţiei: nu îi vine să creadă ce s-a
întâmplat; dacă partenerul este în viaţă, îl aşteap-
tă să intre pe uşa sau să-şi schimbe hotărârea.
- Furie şi supărare: este supărat pe celălalt
pentru durerea provocată şi pentru destră-
marea familiei.
- Tocmeală şi negociere, compromisuri: „Dacă
las de la mine, faci altfel?” sau „Dacă rămâi, mă
schimb!”
- Depresie: îşi dă seama că situaţia nu se
poate schimba, că nimic nu-l mai poate aduce
înapoi pe celălalt şi asta îl deprimă.
- Acceptare: nu poate uita, dar acceptă să
meargă înainte şi să-şi trăiască viaţa.
Dificultăţile creşterii copiilor
- Dedică-te familiei. Copiii devin priorita-
tea cea mai de preţ, ei sunt raiul pe pământ.
Bucură-te de fiecare clipă petrecută cu copiii
tăi: de dragul lor îţi sacrifici timp, energie şi
bani. Fiind un bun părinte de unul singur, vei fi
iubit şi apreciat de copii pentru munca grea,
efortul şi dragostea ce le-o oferi.
- Organizează-ţi activitatea zilnică, pentru
a face faţă cu bine nevoilor familiei. Stabileşte
un program zilnic. Organizarea reduce tensi-
unea unei vieţi aglomerate. Fiecare trebuie să
ştie ce are de făcut în casă, ridicând gradul de
responsabilitate a fiecăruia. Familia care are la
temelie voia bună, umorul şi dragostea, com-
binate cu disciplina, funcţionează mult mai
bine, indiferent de cine este condusă.
- Stai de vorbă zilnic cu copiii, ascultă ce-ţi
spun sau ce exprimă: copii mici pot exprima
greu în cuvinte ceea ce simt, ei pot deveni iri-
tabili, deprimaţi sau regresează în compor-
tament ( de ex: udă patul). Spune-le că e normal
să fie supăraţi, înfricoşaţi sau geloşi; încearcă să
înţelegi ce simt şi îndrumă-i către un compor-
tament sănătos. Legătura ta intimă cu copiii le
întăreşte acestora siguranţa şi încrederea în sine
şi în cei din jur.

- Când copilul nu şi-a văzut niciodată pă-
rintele absent, dă-i fotografii sau obiecte
personale (dacă cere) pentru a întreţine o legă-
tură mentală cu acesta.
- Menţine o atitudine optimistă faţă de
viaţă: aceasta te face să depăşeşti mai uşor
situaţiile stresante.
- Ai grijă de tine însuţi, pe toate planurile:
fizic, intelectual, emoţional, spiritual şi social.
Rezervă-ţi cel puţin o jumătate de oră pe zi
pentru tine însuţi: odihnă, lectură, TV ş.a.
- Menţine legătura cu alţii, inclusiv cu
rudele, de la care – la nevoie – poţi cere ajutor
fizic şi emoţional.
Familiile cu un singur părinte, ca celelalte,
pot avea o viaţă normală, sănătoasă şi fericită,
dacă se îngrijesc de asta şi dacă depun efortul
necesar.
Care trebuie să fie atitudinea ta, după divorţ:
- Nu folosi copilul ca mesager între tine şi
persoana care nu mai locuieşte cu tine. Încearcă
să comunici direct cu celălalt.
- Păstrează-ţi viaţa intimă cât mai discretă
posibil.
- Răspunde la toate întrebările copiilor.
Sugestii:
- Nu se pot recomanda soluţii specifice
când eşti părinte singur, fiecare situaţie
fiind diferită.
- Acceptă responsabilităţile, fără amărăciu-
ne sau milă faţă de tine însuţi.
- Caută soluţii, fără a exagera sau mini-
maliza problemele.
- Încearcă să-l ierţi pe celălalt, chiar dacă nu
vei putea să uiţi.
- Educă-ţi copiii în mod consistent şi fără
pedepse aspre.
- Consultă-l pe celălalt în deciziile impor-
tante care privesc viaţa copilului: dacă îşi
ascultă părintele care-l creşte, ce şcoală o
să urmeze etc.
- Stabileşte limite adecvate vârstei; nu-i da
copilului tot ceea ce îşi doreşte, cu gândul
de a compensa lipsa celuilalt părinte.
- Aplicarea unei discipline în familiile cu
fraţi vitregi este mai dificilă: părintele
vitreg trebuie să îşi arate, mai întâi,
dragostea faţă de copilul străin şi abia
apoi poate să îi ceară să fie disciplinat.
- Chiverniseşte-ţi banii cu grijă.
- Comunică, pe cât posibil, cu fostul soţ
(fosta soţie) dacă ai copii; divorţul e doar
PREŞCOLARUL
începutul unui lung şi dificil proces de
coordonare, în vederea unui rezultat cât
mai bun pentru copii. Copiii suferă, dacă
părinţii nu cad de acord şi vin fiecare cu
alte idei şi critici, la adresa celor făcute de
celălalt.
SEXUALITATEA
Educaţia sexuală
Înseamnă informarea copilului, pentru pro-
pria-i protecţie. Un copil educat discută cu
uşurinţă despre sex cu părinţii şi le poate spune
imediat dacă cineva încearcă să profite de el.
Pedofilii şi proxeneţii îşi aleg victime mai ales
din rândul copiilor care nu cunosc nimic
despre sexualitate şi n-ar spune părinţilor, dacă
li se întâmplă ceva.
Educaţia sexuală nu înseamnă a învăţa
copiii să facă sex şi nici nu îi forţează să-şi
înceapă viaţa sexuală, ci le arată că au un corp,
de care trebuie să aibă grijă. Sănătatea sexuală
nu este mai prejos de alte aspecte ale sănătăţii
corpului.
Părinţii şi copiii educaţi sexual au atitudine
destinsă faţă de acest subiect. Jena părinţilor de
a discuta despre sex provine deseori din
ignoranţă şi datează din timpul copilăriei lor.
La vârsta preşcolară, copiii sunt dornici să
înveţe ce le spun părinţii; e nevoie însă de mulţi
ani pentru a înţelege ceea ce li se spune. De
aceea, informaţia trebuie repetată. Dacă nu o
aud de la părinţi, o vor afla de la prieteni sau
televiziune, deseori sub o formă eronată.
Copiii învaţă care este comportamentul
acceptabil de societate, de ex. că părţile intime
ale corpului lor (cele acoperite de costumul de
baie) nu trebuie atinse în public, nici de alţi
copii sau adulţi, în afară de mama.
Copiii care deţin informaţii despre sănătate
– în general – şi despre cea sexuală – în special
– sunt mai protejaţi împotriva abuzurilor şi a
exploatării sexuale. Mai târziu – ca adolescenţi
educaţi acasă într-o atmosferă de sinceritate –
vor fi mai puţin înclinaţi spre imprudenţe şi
promiscuitate în relaţiile intime. Ei devin mai
încrezători şi mai fericiţi în relaţiile lor intime.
La vârsta de 3 ani, copilul nostru vrea să ştie
tot mai multe despre diferenţa dintre băieţi şi
fete; începe să arate interes faţă de diferenţele
117
COPILUL NOSTRU
fiziologice dintre sexe, în poziţia de urinat. La
joacă, însă, nu face deosebire. Începe să se
intereseze cum se fac copiii şi întreabă de unde
vin; cei mai mulţi nu înţeleg la această vârstă,
dacă li se spune că nou-născutul creşte înă-
untrul mamei.
La 4 ani, îşi arată organele genitale în joacă,
înjură şi face glume despre urină şi fecale. În
momentele de stres, simte nevoia să urineze;
cere să fie lăsat singur la baie, dar este interesat
să ştie ce fac alţii acolo. La această vârstă, copiii
învaţă cum să se poarte, ca băieţei sau ca fetiţe,
mai mult de la prieteni, decât de la părinţi. La
întrebările copilului despre sex, ar trebui să
răspunzi, punând accent pe dragostea, grija şi
responsabilitatea pe care o cere o legătură
intimă. Copilul te poate întreba cum ies nou
născuţii din burta mamei şi crede, dacă îi spui
că ies prin buric.
La 5 ani, copilul ştie deja care sunt dife-
renţele fizice dintre sexe, dar nu le acordă mare
interes. Se joacă mai mult cu organele sexuale,
decât înainte; se miră că tatăl nu are sâni, iar
sora lui nu are penis ca el. Se ataşează puternic
de părintele de sex opus şi se identifică cu
părintele de acelaşi sex. Pe măsură ce identi-
tatea sexuală se dezvoltă dincolo de simpla
recunoaştere a sexului, copilul preşcolar devine
mai pudic şi, în acelaşi timp, începe să-i fie
teamă de mutilare.
După vârsta de 3 ani, fetiţa este conştientă
de sexul ei şi ştie că va deveni femeie; aceasta îi
măreşte atenţia pentru mama ei. Purtarea sau
atitudinea mamei va influenţa modul în care se
vede fetiţa ca femeie. Felul cum îşi manifestă
tatăl dragostea faţă de soţie, va fi un model de
intimitate pentru copilă, mai târziu, ca femeie
adultă.
Interesul fetiţelor pentru copii se manifestă
chiar de acum şi îşi doresc să aibă şi ele unul,
de aceea folosesc - de multe ori - păpuşa, în rol
de bebeluş.
Copiii întreabă frecvent de unde vin nou
născuţii şi acceptă răspunsul „din burta
mamei”. Mulţi copii nu întreabă niciodată,
deoarece cred că ştiu răspunsul sau pentru că
observă că părinţii sunt incomodaţi de acest
subiect. De prea multe ori, din păcate, acest
subiect este evitat sau chiar înterzis, atât acasă
cât şi la grădiniţă.
118
Preşcolarul inocent este vulnerabil la edu-
caţia sexuală primită întâmplător. El aude de
multe ori informaţii greşite, dar evită să le
verifice cu părinţii, să-i întrebe pe aceştia, dacă
sunt adevărate sau nu. Mai târziu, încercările
părinţilor de a aborda subiectul vor fi respinse
de copil.
La această vârstă, copilul nostru ar trebui să
aibă câteva noţiuni elementare despre părţile şi
funcţiile corpului, nu numai pe cele familiare
sau peiorative.
- Denumirile ştiinţifice pentru pipi şi caca,
precum şi de unde provin acestea: urină, vezică
(rezervor de urină), uretră (tub prin care urina
iese afară) şi anus (orificiul de ieşire pentru
materiile fecale, caca, scaunul).
- Tubul digestiv pentru hrană este diferit de
sistemul de reproducere, prin care se nasc
copiii.
- Menstruaţia, numită de femei „ciclu”, este
o reînnoire lunară a învelişului uterului, este
formată din apă şi puţin sânge, care se scurge
încet prin vagin, timp de câteva zile; este curată
şi sănătoasă.
- La ce să se aştepte după câţiva ani, când
vor intra în pubertate, pentru a nu se speria de
modificările corpului lor: pe măsură ce vor
creşte, corpul se dezvoltă, apar firişoare de păr
între picioare şi la subsuoară, ori coşuri pe faţă.
La băieţi – penisul va creşte, iar vocea se va
îngroşa. La fete – sânii se vor mări uşor şi va
apare prima menstruaţie. Băieţii vor avea vise
umede ( emisiuni nocturne de spermă) care
sunt normale şi sănătoase. Fetele vor învăţa
despre spălarea regiunii genitale şi folosirea
tampoanelor etc.
Discuţia despre sex, dintre părinte şi copil, îi
oferă acestuia un fel de imunitate împotriva
pericolelor unei culturi supra-sexualizate. Dacă
părinţii discută despre sex fără reticenţe, ca despre
o parte normală şi importantă a vieţii, micşorează
atracţia copilului pentru faptele interzise.
Sugestii pentru mamă:
- Consideră-te egală soţului.
- Tratează alte femei, ca prietene.
- Priveşte munca, ca parte integrantă a
vieţii de familie.
Băieţii înţeleg că vor deveni bărbaţi şi sunt
atraşi în special de tatăl lor. Băiatul îşi va
urmări tatăl şi va învăţa de la el, ce înseamnă să
fii bărbat.

Sugestii pentru tată:
- Tratează femeile, în special pe soţia şi
fetele tale, cu respect şi dragoste, astfel
încât băiatul tău să înveţe că acesta este
modul corect de a le trata. Cel mai
important lucru, pe care un tată îl poate
face pentru copiii săi, este să o iubească pe
mama lor.
- Priveşte alţi bărbaţi ca prieteni.
- Participă şi bucură-te de viaţa de familie.
- Rezolvaţi certurile, fără violenţă.
Sugestii pentru a uşura comunicarea cu copiii
despre sexualitate:
- Discută când se iveşte ocazia: o fotografie,
o scenă la televizor, o femeie gravidă pe
stradă: „Această doamnă va avea un copil;
copilul este într-un loc special, în burta ei”.
- Dacă nu ai ocazii, inventează una şi
păstrează explicaţiile scurte şi simple:
„Când eram copil mic şi vedeam berzele, îmi
aminteam de poveştile bunicii despre copiii
aduşi de ele, în cioc. Acum ştiu însă că tatăl
face o sămânţă mică, care îi iese din puţă sau
penis; mama face un ou mic, într-o parte
specială din burta ei, numită uter; tatăl îşi
pune puţa (penisul) la intrarea în locul acela
special şi, când sămânţa şi oul se întâlnesc,
începe să crească un copil. Ei fac acest lucru
când sunt doar ei doi singuri, printr-o
îmbrăţişare specială şi aceasta se numeşte că
fac dragoste”.
Ascultă întrebările copilului şi ajută-l să
interpreteze corect răspunsurile tale.
Preşcolarul are nevoie să audă de la părinţi,
nu de la alţii, următoarele:
- cum se fac copiii,
- unde creşte copilul,
- cum şi pe unde iese copilul, printr-un loc
dintre picioarele mamei, dar nu pe unde iese
pipi sau caca.
- ce este menstruaţia: o scurgere lunară de
sânge la fete şi femei, care curăţă organismul şi
menţine sănătatea; dacă copilul tău e fată, îi poţi
spune: «eşti fată - o să ai şi tu ciclu pe la 10-13 ani şi
vom vorbi mai multe atunci; este un lucru intim,
despre care vorbim doar noi două, cu doctorul».
- la ce folosesc tampoanele: absorb sângele,
care se scurge în timpul menstruaţiei şi menţin
curăţenia.
- ce este masturbarea: o explorare normală,
dar intimă, a organelor genitale.
PREŞCOLARUL
- ce este adopţia: „uneori mama şi tata nu pot
face copii, deşi încearcă; atunci ei vor căuta un copil care
nu are mamă şi tată şi-l vor creşte ca pe copilul lor “.
- ce este operaţia cezariană: „atunci când
copilul este prea mare, ca să iasă singur prin locul
special, numit păsărică sau vagin, doctorul taie
burta mamei pentru a-l scoate, după care burta este
cusută la loc “.
- buricul: „este locul din care ieşea tubul prin care
suntem hrăniţi cât timp stăm în burta mamei; după
naştere, tubul este tăiat şi legat de moaşă, fără durere “.
Pentru alte idei sau subiecte mai complicate
cum ar fi: copiii fecundaţi în eprubetă,
prostituţia, homosexualitatea, SIDA, părinţii
trebuie să poată da informaţii simple şi să-şi
exprime propria lor părere. Este bine ca
părintele să întrebe copilul: „Tu ce crezi?”.
Aceste explicaţii nu sunt neapărat impor-
tante ca informaţie; unele dintre ele sunt uitate
repede. Importantă este legătura care se
formează între copil şi părinte şi uşurinţa cu
care pot fi abordate aceste subiecte, mai târziu.
Explorarea organelor genitale la această
vârstă este normală şi tot atât de inocentă ca
examinarea urechilor sau a ombilicului. Deşi
începe din curiozitate, preşcolarul observă că
se simte bine când se atinge şi descoperirea îl
face să-şi ducă din nou mâinile acolo. Deşi pare
masturbare, nu este, chiar dacă se produce o
erecţie. Copilul poate avea o senzaţie de plă-
cere, dar nu sexuală.
Dacă îi înterzici, îl poţi incita şi mai mult; de
aceea, dacă se atinge în casă, ignoră-i compor-
tamentul. Dacă nu se poate abţine în public,
atrage-i atenţia că nu e frumos ceea ce face;
dacă continuă, du-l să se distreze în parc şi
laudă-l că este destul de mare să înţeleagă că nu
este frumos să se atingă în public.
Sunt perioade în care copilul stă mult timp
şi îşi cercetează organele genitale, ceea ce-i
deranjează activitatea zilnică; cauzele pot fi
frica sau neliniştea şi, foarte rar, abuzul sexual.
Dacă crezi că preşcolarul este obsedat de
organele sale genitale, consultă medicul.
Jocurile sexuale
Între trei şi şase ani, cei mai mulţi copii
devin curioşi şi vor să ştie ce se află în
pantalonii altora şi încearcă să-şi satisfacă
această curiozitate: „Dacă mi-o arăţi pe a ta, ţi-o
119
COPILUL NOSTRU
arăt şi eu pe a mea” sau se joacă de-a doctorul.
Această curiozitate este naturală, inocentă şi
lipsită de interes sexual. Pedepsirea, certarea
sau ridiculizarea îi vor face confuzi şi încep să
fie jenaţi de părţile intime ale corpului, care
sunt privite ca „murdare”; aceste sentimente
pot persista la adolescent şi adult.
Dacă observi că fetiţa ta se joacă „de-a
doctorul” cu un prieten, încearcă să rămâi
calmă şi explică-i că „aceste părţi ale corpului sunt
intime şi nu le arătăm altora, nici nu îi lăsăm pe alţii
să le atingă”. Sugerează-i să se joace de-a altceva:
„Hai să citim o poveste sau să sărim coarda”. O
carte despre corpul omenesc, cu ilustraţii
simple, poate uşura înţelegerea explicaţiilor
date preşcolarului. Dacă copilul pare obsedat
de organele genitale ale altor copii, vorbeşte cu
medicul pediatru despre aceasta; rareori, poate
fi un semn de abuz sexual.
GRĂDINIŢA
Părinţii trebuie să se asigure că preşcolarul
este pregătit fizic, emoţional şi mental pentru
grădiniţă şi că se poate despărţi uşor de casă.
Cum recunoşti un copil pregătit pentru
grădiniţă:
- are vederea şi auzul normale, sau corec-
tate, dacă este nevoie;
- are vârsta minimă necesară;
- se separă uşor de părinţi, oricât ar fi de
ataşat;
- poate fi atent cel puţin 25 de minute;
- are o oarecare experienţă în grupul de
copii, de vârsta lui;
- ştie cum să ceară ajutor de la adulţi, când
o treabă i se pare prea grea;
- atrage atenţia adulţilor în mod corespun-
zător, fără să plângă sau să ţipe;
Jocuri
organizate
- poa-
te aştepta
să-i vină
rândul, să
împartă o
jucărie cu altul, să fie - pe rând - conducător sau
condus;
120
- poate să-şi exprime emoţii pozitive sau
negative;
- ştie să negocieze problemele şi să le re-
zolve în mod paşnic;
- este competitiv în dorinţa de a face o
treabă bine;
- nu are probleme medicale, care să-l facă
să lipsească mult;
- nu are necazuri mari în viaţa de familie,
care să-l îngrijoreze.
Copiii, care nu au caracteristicile de mai sus,
se vor adapta mai greu la grădiniţă şi vor avea
nevoie de sprijin şi înţelegere deosebită din
partea părinţilor şi a educatoarei.
Intrarea cu succes la grădiniţă necesită
anumite calităţi:
1 limbajul: copilul vorbeşte fluent şi clar în
propoziţii de 5 sau mai multe cuvinte; îşi
aminteşte părţi dintr-o poveste şi le poate reda;
nu se mai bâlbâie; poate executa o comandă
mai complicată (dacă vrea să o facă): „Te rog, ia
mingea de jos, pune-o în coş şi adu coşul la mine”;
foloseşte timpul viitor.
2 cunoştinţe elementare: îşi cunoaşte adresa,
ştie unde lucrează părinţii şi numărul de
telefon de acasă; înţelege noţiunea de număr
(“Am 2 mere şi tu ai 3”); poate număra cel puţin
până la 10.
3 gândirea: poate răspunde la întrebări ca:
„Din ce e făcută o masă, o cămaşă? De ce avem ochi,
gură, casă, maşină, ochelari?”; poate completa
fraza: „Pantofii se pun în picioare, iar mănuşile
în.....”; poate repeta patru numere, care nu sunt
în ordine: 2, 7, 4, 9.
4. deprinderi manuale: taie cu foarfeca; dese-
nează după un model, fără a i se arăta: o cruce,
un cerc sau un triunghi; ţine creionul în mână
ca un adult.
5. deprinderi motorii: sare, merge - folosindu-
şi talpa de la călcâi spre vârf; pedalează o
tricicletă sau o bicicletă; aruncă, loveşte şi
prinde o minge.
6. îngrijirea proprie: se îmbracă singur, dar
nu-şi poate înnoda şireturile şi încheia nasturii
din spate; ştie să folosească toaleta, trage apa,
se îmbracă după folosirea ei, se spală şi se
şterge singur pe mâini.
Copiii învaţă aceste lucruri cu mult înainte de
a merge la grădiniţă - fie acasă, fie în afara ei.
Condiţiile vitrege, ca săracia şi boala, îngre-
unează dorinţa naturală a copiilor de a învăţa.

Adulţii nu trebuie să aştepte de la copii să se
dezvolte de la sine, ci să le uşureze dezvoltarea,
oferindu-le un mediu prielnic de învăţătură.
Copiii pot învăţa nu numai când stau liniştiţi şi
ascultă ce le spune educatoarea; ei învaţă şi prin
activităţi concrete sau jucându-se cu alţi copii sau
adulţi. Mai ales copiii care nu sunt consideraţi
pregătiţi pentru grădiniţă, sunt cei care au cea
mai mare nevoie de activităţile în grup.
Fascinaţia
computerului
Un program
bun de grădini-
ţă oferă copiilor
o mare varietate
de activităţi, ca-
re le pot com-
pleta pe cele de
acasă. La gră-
diniţă se obiş-
nuieşte cu viaţa
în colectivitate.
Copiii sunt învăţaţi cum să coopereze, să aştepte
să le vină rândul, să ajute la treburi, să urmeze
reguli, să ia decizii şi să se înţeleagă cu alţii. Pe
lângă activitatea didactică, un program educativ
bun stimulează intelectul şi creativitatea co-
pilului; îl învaţă despre alfabet, numere, muzică,
artă, literatură, ştiinţă, protejarea mediului şi
comportament.
Activitatea fizică trebuie să fie stimulată
prin jocuri sau exerciţii atractive.
În condiţii ideale, alimentaţia ar trebui să
respecte regulile unei nutriţii sănătoase pentru
această vârstă, adică suficient lapte, carne şi
fructe (vezi cap. „Alimentaţia”). Grădiniţa
trebuie să fie un mediu prielnic pentru
învăţarea deprinderilor igienice la masă
(spălarea mâinilor cu apă şi săpun, folosirea
tacâmurilor, a batistei etc.).
Avantajele grădiniţei sunt: îngrijirea de către
personal instruit, un program adaptat vârstei şi
dezvoltării copilului, continuitate zilnică,
ocazia de a se juca cu alţi copii de aceeaşi
vârstă, numeroase jucării şi material didactic,
hrană raţională şi supravegherea regulilor de
sănătate.
PREŞCOLARUL
Dezavantaje: expunere mai mare la boli infec-
ţioase (multe infecţii sunt răspândite înainte ca
semnele bolii să-şi facă apariţia), îngrijire mai
puţin individualizată, mai ales când raportul
numeric între copii şi instructor este mare
(raportul optim este de 7 copii la o educatoare;
în România raportul maxim legal este de 24).
Stimularea
creativităţii
Copilul tre-
buie pregătit
pentru grădi-
niţă, prin pre-
zentarea în pre-
alabil a activi-
tăţilor: trebuie
să ştie cum să
se joace cu alţii
şi să-şi aştepte
rândul la joacă;
să-şi împache-
teze hrana din
care mănâncă
şi să pună la loc, în ghiozdan, ce-i rămâne. În
completare, poţi să-i citeşti cărţi despre grădiniţă
şi să-i vorbeşti cu entuziasm despre alţi copii,
care sunt sau au fost acolo.
Ţine copilul acasă, dacă are febră, vomită
sau are diaree, are gâtul roşu şi dureros, o
infecţie a ochilor netratată, o infecţie sau o
erupţie a pielii, respiraţie îngreunată, durere
mare, râie sau păduchi.
Semne care arată neadaptarea copilului la
programul grădiniţei:
- tulburări de somn sau ale poftei de
mâncare,
- este dezamăgit când rămâne singur la
grădiniţă,
- arată nefericit la sfârşitul zilei,
- devine retras,
- dezvoltă tulburări de comportament.
Dacă asemenea semne durează mai mult de o
lună sau copilul este speriat, are coşmaruri,
vânătăi sau alte semne de abuz, întreabă edu-
catoarea şi consultă medicul. Semnele posibile de
abuz fizic sunt: vânătăile, tăieturile şi alte leziuni,
pe care copilul declară că i le-au făcut alţii.
121
COPILUL NOSTRU

Copiii care se adaptează mai greu la gră-

diniţă, sunt: cei certaţi de educatoare în faţa
celorlalţi copii, cei care nu respectă ordinea şi
disciplina în grup; nu se pot îngriji singuri sau se „Poezia” de
tem să folosească o toaletă necunoscută. Pentru Octavia
a preveni aceste tulburări, du-te la grădiniţă şi Ţarălungă
încearcă să cunoşti educatoarea, înainte de a
duce copilul acolo; joacă-te acasă de-a grădiniţa
şi practică acţiunile şcolare; fă-i cunoştinţă
copilului cu unul din viitorii colegi de grupă.
Cere-i copilului să-ţi spună dacă cineva îi face
ceva rău şi cercetează asemenea situaţii.
Majoritatea copiilor se adaptează până la
urmă la grădiniţă şi ajung să o iubească.
Aceasta le uşurează trecerea în etapa de şcolar.

Pregătirea pentru şcoală

- Are limbaj şi cunoştinţe generale dez-
Părinţii ajută copilul preşcolar să citescă, voltate: i se citeşte zilnic; are cărţi; se joacă
oferindu-le în primul rând exemplul lor mult; vizionarea TV e controlată de un adult;
propriu. Copiii trebuie să vadă părinţii citind, ei este încurajat să pună întrebări, să clasifice
tind să copieze atitudinea părintelui de acelaşi lucruri şi să rezolve probleme; are ocazii să
sex. Poţi cere copilului să explice ceva din carte deseneze, să asculte, să înveţe muzică sau să
în mod relaxat şi distractiv. În casă sunt ziare, cânte şi să danseze, să exploreze lumea din
reviste, cărţi interesante pentru copii, gata de a jurul lui, să vadă şi să atingă obiectele, să
fi citite. Vizitaţi împreună bibliotecile publice asculte sunete noi şi să guste alimente noi; ştie
(dacă există). Nu forţa totuşi copilul să citească să-şi scrie numele şi adresa, să numere şi să
prematur. Pentru a fi gata de citit, copilul recunoască forme şi culori.
trebuie să-şi dezvolte privirea pentru a distinge După terminarea grădiniţei, copilul nostru
literele şi cuvintele, a le urmări, să recunoască este pregătit să devină şcolar!
alfabetul, să înţeleagă cuvintele şi ideile citite. În
plus, are nevoie de un vocabular şi o con-
versaţie apropiate vârstei. Începe prin a-i arăta
copilului o carte care are o copertă, un titlu şi
pagini, iar uneori ilustraţii. Încurajează copilul
să caute detaliile în figuri sau ilustraţii, pentru a
deosebi apoi mai uşor literele. Este bine anterior
să se joace cu copii din primele clase.Vizitaţi
împreună şcoala în care va învăţa.
Copilul este gata de a merge la şcoală, când:
- Este sănătos şi bine dezvoltat fizic: se
joacă afară, aleargă, sare, scrie sau mâzgâleşte
pe hârtie, colorează şi desenează; se odihneşte
din plin; are o alimentaţie echilibrată; a fost
examinat periodic de medic şi stomatolog şi
vaccinat la timp.
- Este pregătit social şi emoţional: s-a jucat
mult cu copii de vârsta lui; are destulă încredere
în el, pentru a explora şi încerca lucruri noi;
poate lucra singur, se poate controla, ajută la
treburile casnice; e curios şi dornic să înveţe.

122

COPILUL ŞCOLAR
(7-13 ANI)
Copilul nostru, ajuns la vârsta şcolară (7-13
ani), are mai multă independenţă faţă de părinţi;
prietenii şi profesorii au tot mai multă influenţă
asupra lui. La şcoală, el trebuie să accepte reguli
noi, pe lângă cele de la grădiniţă. Timpul afectat
jocului scade, iar cel dedicat învăţăturii creşte.
Colegi
În cursul a-
cestor ani, copi-
lul nu se dez-
voltă numai fi-
zic, ci şi psihic
şi social. Perso-
nalitatea sa se
dezvoltă, tem-
peramentul şi
respectul faţă
de sine însuşi
se conturează,
dar sunt încă influenţate, în mare parte, de părinţi
şi de alţi adulţi. Deprinderile sociale se dezvoltă
în cadrul familiei şi a grupului de prieteni, de
aceea, comportamentul şcolarului necesită
supravegherea şi intervenţia părinţilor şi a
adulţilor din jur. Şcoala oferă posibilităţi imense
de dezvoltare multiplă, în cadrul căreia, copiii
supradotaţi se pot remarca. Posibilităţile sale de
comunicare cresc considerabil. Pentru a se dez-
volta armonios, legătura copilului şcolar cu
membrii familiei este esenţială.
În acest timp, tulburările la învăţătură încep
să creeze probleme atât copilului, cât şi familiei
şi profesorilor.
Bolile cronice îngreunează uneori viaţa
copilului şcolar, dar el poate fi îngrijit, pentru a
avea în continuare o dezvoltare şi un ritm de
viaţă aproape normale.
DEZVOLTAREA FIZICĂ
În primii ani de şcoală, copilul creşte mai
încet, în comparaţie cu perioada preşcolară sau
cu cea care va urma, în adolescenţă. Copilul
câştigă în greutate aproape trei kilograme pe
an, iar în înălţime aproximativ cinci centimetri
COPILUL ŞCOLAR
(vezi tabelul de creştere la Preşcolar). Atât
muşchii mari, cât şi mişcările fine se dezvoltă şi
sunt accentuate de exerciţiile fizice. La această
vârstă, băieţii şi fetele cresc diferit. Fetele tind să
fie mai înalte şi mai grele decât băieţii, la
începutul acestei perioade. Către 13 ani, băieţii
încep să câştige în înălţime şi să le depăşească
pe fete. Copiii au un ritm diferit de creştere, dar
– dacă copilul tău îţi pare deosebit de scund sau
de înalt – consultă medicul pediatru. Acesta va
face o radiografie a oaselor lungi, pentru a
determina vârsta osoasă, pe care o va corela cu
vârsta copilului.
Fetele sunt mai dezvoltate fizic decât băieţii
Etape
La vârsta de 7 ani:
- Îşi coordonează mai bine muşchii mari,
decât mişcările fine.
- Poate folosi bicicleta.
- Îi plac jocurile de competiţie.
- Alternează activităţile viguroase cu repausul.
- Este preocupat de dinţii săi.
La 8 ani:
- Îşi dezvoltă controlul asupra mişcărilor fine.
- Se accidentează uşor la joacă.
- Este plin de energie şi se îmbracă neglijent.
- Este preocupat de înălţimea şi de greutatea sa.
La 9 ani:
- Dexteritatea creşte.
- Nu ia mult în înălţime sau în greutate.
- Îi plac jocurile viguroase.
- Devine mai interesat de aspectul fizic şi de
îmbrăcăminte.
La 10 ani:
- Creşterea fizică variază mult de la un copil
la altul.
123
COPILUL NOSTRU
- Este energic şi plin de spirit.
- Face eforturi să-şi dezvolte condiţia fizică.
- Poate fi neîndemânatic.
- Poate încerca tutunul, alcoolul şi drogurile.
La 11 ani:
- Fetele pot creşte rapid în perioada prepu-
bertăţii.
- Băieţii încep să crească rapid ; perioada de
creştere rapidă are loc cu un an sau doi mai
târziu, decât cea a fetelor.
- Arată disproporţionaţi.
- Sunt preocupaţi de aspectul fizic.
- Obosesc uşor şi par leneşi, deoarece creş-
terea rapidă le drenează energia.
- Participă la sporturi de competiţie sau sunt
interesaţi de ele.
- Pofta de mâncare fluctuează.
- Este posibil să vrea, în continuare, să
încerce tutunul, alcoolul sau drogurile.
Durerile de creştere
Creşterea nu este niciodată dureroasă. Aşa
zisele „ dureri de creştere” nu pot fi suficient de
intense pentru a trezi copilul din somn sau a-l
opri de la joacă. Durerile de picioare nu apar din
cauza creşterii, nici chiar în fazele accelerate ale
acesteia. Par să fie produse de unele întinderi
musculare moderate, care apar când copilul
practică intens o anumită activitate fizică, fără a
se odihni pentru a permite refacerea muşchilor
afectaţi. O baie caldă, repaus, atenţia şi grija
părintelui îl pot pune pe picioare.
ALIMENTAŢIA
Nutriţia corectă are o mare influenţă asupra
sănătăţii copilului. O dietă variată şi echilibrată,
care conţine proteine, glucide, grăsimi, vitamine,
fitoelemente, antioxidanţi, minerale şi fibre
vegetale ajută creşterea, măreşte energia organis-
mului şi menţine sănătatea şcolarului. Preferinţele
alimentare se dezvoltă devreme la copilul mic şi
continuă la vârsta şcolară. Odată stabilite, sunt
greu de schimbat. Cu cât înveţi mai devreme
copilul să mănânce alimente sănătoase, cu atât
mai bine. Pentru aceasta, e bine să aibă un model,
deoarece copilului îi place să se ia după fraţii mai
mari şi după părinţi, în multe din obiceiurile lui,
124
inclusiv cele alimentare. Cu toate acestea, deseori
va fi tentat să mănânce şi diferite alimente, pe care
le vede la televizor sau la prieteni, dar care nu sunt
întotdeauna sănătoase; când sunt cu prietenii, mai
degrabă cumpără suc sau îngheţată, decât lapte
sau un fruct proaspăt. Pentru a compensa, oferă-i
acasă alimente nutritive variate.
Piramida alimentară
Conceptul de nutriţie intitulat „piramida
alimentară” este un ghid bun pentru alegerea
proporţionată a alimentelor.Alimentele sunt
împărţite în cinci grupe mari, fiecare grupă
având substanţe nutritive importante, inclusiv
vitamine şi minerale:
sucuri dulci, torturi,
îngheţate, pâine albă
carne de vită, de porc, grăsimi
saturate (unt, margarină solidă)
lapte şi produse lactate
leguminoase, nuci, peste,
oua, carne de pui
fructe, vegetale,
uleiuri vegetale
cereale, pâine din
făină integrală
efort fizic
Piramida alimentară
Grupa 1: la bază este grupa formată din
pâine, cereale, orez şi paste făinoase: 6 porţii pe
zi. O porţie este egală cu o felie mică de pâine, o
jumătate de cană (240 ml) de paste făinoase sau
de orez. Noua piramidă alimentară (2005)
recomandă consumul de pâine şi cereale
integrale şi – doar rareori – pâine albă, paste şi
orez alb, sau cartofi fără coajă.
Grupa 2: de zarzavaturi, consumate din
abundenţă, de 3 ori pe zi şi fructe – de 2 ori pe zi.
O porţie înseamnă un fruct: măr, pară, banană,
jumătate de cană cu fructe tăiate sau trei sferturi
de cană cu suc de fructe. Grăsimile sunt şi ele
necesare în hrana zilnică. De preferat grăsimile
sănătoase, din uleiuri vegetale (ulei de rapiţă, de
porumb, floarea soarelui, măsline) sau de peşte,
în locul grăsimilor solide, nesănătoase.
 COPILUL ŞCOLAR

necesare 2-3 porţii pe zi. Dacă nu le tolerează,

poate consuma preparate fără lactoză sau cu
Fier
unele suplimente nutritive de calciu.
vit B3
(Niacina)
vit B1
(Tiamina) Paharul cu lapte
vit B2
(Riboflavina) zilnic
Folat
vit B6
Grupa 5: ali-
Magneziu mentele care tre-
Zinc buie folosite mo-
derat sunt dulciu-
pâine integrală
Fibre
alimentare pâine albă rile, care nu aduc
de obicei decât
calorii goale, gră-
10 20 30 40 50 60 70 80 90 100
% substanţelor nutritive din pâinea albă comparativ cu pâinea integrală

Substanţele nutritive, comparativ, în pâinea integrală şi simile saturate

pâinea albă (de origine ani-
mală) şi trans (de
ex. margarina so-
lidă), pâinea albă,
Mirosul sărăcită de produsele nutritive din coajă, orezul alb,
pâinii decorticat şi pastele din făină rafinată.
proaspete Pentru a consuma substanţe nutritive cât mai
variate, alege fructe şi zarzavaturi puternic
colorate (ca de curcubeu) conform tabelului de
mai jos.
Tabel nr. 11 Curcubeul fructelor şi zarzavaturilor

Culoarea Substanţe nutritive Exemple

Albastru/ Antioxidanţi - cu rol în Mure, fragi, struguri
violet memorie şi prevenirea negri, prune, vinete,
Fructe infecţiilor urinare; varză roşie
proaspete fructele proaspete care
conţin vitamina C
Verde Fitoelemente de ex. Spanac, varză de Bru-
Luteina - cu rol în ve- xelles, linte, fasole ver-
dere; zarzavaturile cu de, ardei graşi verzi,
frunze verde închis varză verde, mazăre,
sunt foarte bogate în dovlecei, kiwi, mere
vitamine şi substanţe verzi, struguri verzi,
minerale broccoli
Grupa 3: leguminoase (fasole, mazăre, linte), Galben/ Beta caroten , vitami- Dovleac, pepene gal-
seminţe şi nuci – o dată pe zi. Sunt o sursă oranj na C şi antioxidanţi ben, ardei gras galben,
porumb, piersici, pru-
excelentă de proteine, fibre alimentare, vitamine, ne galbene, portocale
minerale şi fitoelemente. O bună sursă de
Roşu Carotenoizi de ex. li- Roşii, fasole roşie, pe-
proteine de calitate superioară, grăsimi copeni - cu rol posibil pene roşu, cireşe, vişi-
nesaturate şi vitamine sunt ouălele, carnea de în prevenirea cance- ne, mere roşii, căp-
pasăre şi peştele; se recomandă o porţie de 50-80 rului şuni, ardei gras roşu,
sfeclă, strugurei roşii,
de grame de carne slabă gătită, pui sau peşte, o zmeură, grepfruit roz
jumătate de cană de fasole uscată gătită, un ou
sau două linguri de cremă de alune, pe zi. Alb Vitamine şi antioxi- Ceapă, usturoi, praz,
danţi de ex. allicin din ridichi, conopidă, ră-
Grupa 4: produse lactate: lapte, iaurt şi ceapă - cu rol în stimu- dăcina de ţelină, ba-
brânză, degresate sau parţial degresate; sunt larea sistemului imun nane, pere

125
COPILUL NOSTRU
Recomandările de substanţe nutritive sunt,
în mare, ca şi cele pentru adult, cu suplimentele
necesare creşterii.
Substanţele nutritive
Proteinele
Sunt necesare pentru creştere şi multiple funcţii
ale organismului, inclusiv cele de formare a
anticorpilor care luptă împotriva infecţiilor.
Fasolea, mazărea, cerealele, seminţele şi nucile,
precum şi carnea, peştele, laptele, iaurtul, brânza şi
ouăle, sunt surse valoroase de proteine. Proteinele
din produsele animale conţin aminoacizi esenţiali
şi colesterol, dar sunt bogate în grăsimi saturate.
Pentru a evita excesul de grăsime, scoate grăsimea
cărnii de vită, înainte de a le găti.
Fibrele alimentare
Folosirea lor în alimentaţia copilului are ca
scop principal evitarea constipaţiei. Când acest
obicei se păstrează şi la adolescent şi adult,
poate contribui la scăderea tulburărilor cronice
gastrointestinale şi a celor cardiovasculare.
Grăsimile
Sunt necesare pentru alcătuirea şi funcţi-
onarea organismului, metabolism, absorbţia vi-
taminelor, coagularea sângelui şi pentru
producerea energiei. Ele formează o parte
importantă din alimentaţie.
Grăsimile sunt de trei feluri, în ordinea
descrescândă a valorii lor nutritive:
- grăsimi nesaturate, cele mai indicate pen-
tru a fi consumate de copii şi tineri, se împart în:
• polinesaturate, cum sunt acizii graşi esen-
ţiali omega-3 – din uleiuri vegetale (de porumb,
măsline, in, rapiţă), din nuci, soia, peşte, carnea de
pasăre; acizii graşi esenţiali omega-6 – din uleiul
de şofrănel, floarea soarelui, porumb, soia.
• mononesaturate, din măsline şi ulei de
măsline, nuci şi grăsime de pasăre.
Grăsimile nesaturate au rol în reglarea
coagulării sângelui, prevenirea bolilor de inimă,
a accidentelor cerebrovasculare şi – posibil – a
eczemei, artritei reumatoide, lupusului ş.a.
- grăsimi saturate, de consumat mai puţin:
lapte integral şi produse lactate integrale,
inclusiv îngheţată, carne de vită. Ele cresc
colesterolul rău, nesănătos (LDL) şi contribuie la
ateroscleroză. Plăci ateromatoase au fost găsite
până şi la arterele copilului de 3 ani.
126
- grăsimi trans, care trebuie evitate: mar-
garina din cutii, uleiurile parţial dehidrogenate,
cele mai multe produse alimentare gata
preparate, de ex. prăjituri, alimente tip fast food.
Ele sunt mai dăunătoare sănătăţii decât cele
saturate, deoarece cresc colesterolul rău (LDL),
dar scad mult şi colesterolul bun (HDL), cresc
factorii inflamatori din sânge şi măresc riscul
bolilor de inimă şi a diabetului de tip 2.
Grăsimile nu trebuie să depăşească 30% din
caloriile zilnice ale dietei unui copil şcolar. Cel
mult 1/3 trebuie să provină din grăsimi saturate,
iar restul din grăsimi lichide, la temperatura
corpului (poli- şi mono- nesaturate), din uleiuri
de floarea soarelui, porumb şi măsline. Pentru a
scădea grăsimea şi colesterolul din alimentaţie,
ţine pe masă fructe şi zarzavaturi proaspete.
Margarina este
grăsimea
alimentară a
copilului sărac
Zahărul
Dulciurile
furnizează, în
majoritatea lor,
calorii goale, cu
valoare nutri-
tivă scăzută. În
general, copiii au tendinţa să consume zahăr în
cantităţi mari, în detrimentul alimentelor sănă-
toase. Copilul trebuie obişnuit să evite băuturile
dulci. În unele şcoli din Statele Unite s-a interzis
vânzarea băuturilor dulci, tocmai din cauza
efectului dăunător asupra sănătăţii copiilor.
Sarea
Trebuie de asemenea limitată. Pe cât posibil,
serveşte-i copilului alimente sărace în sare şi ia
solniţa de pe masă. Alimentele conservate sunt
bogate în sare.
Vitaminele
Luate ca supliment, nu sunt necesare în mod
special pentru copiii cu o dietă echilibrată. Când
 COPILUL ŞCOLAR

acestea lipsesc, însă, ceea ce este frecvent, medicul Tabel nr. 12 Alimente bogate în antioxidanţi
pediatru sau nutriţionistul poate recomanda un
Alimente Efectul favorabil
plus de vitamine. În general, vitaminele nu
produc accidente, însă – luate în cantităţi mari – Mere Menţin colesterolul în limite normale,
cele solubile în grăsimi (A şi D), pot fi toxice. protejează împotriva astmului şi a
cancerului de plămân
Vitaminele nu sunt indicate în injecţii.
Struguri, în spe- Scad riscul de astm bronhic, boli de
cial cei coloraţi inimă şi cancer
Fierul
Portocale Cresc nivelul colesterolului bun
Este necesar în perioada creşterii, pentru (HDL)
dezvoltarea muşchilor şi a globulelor roşii. Când
Nuci Protejează inima şi previn accidentele
copilul are fier puţin în organism, poate prezenta vasculare cerebrale
simptome de nelinişte, iritabilitate, depresie şi
sensibilitate la bolile infecţioase. Fierul alimentar Coacăze, mure,
fragi negre
Protejează împotriva îmbătrânirii cre-
ierului
se găseşte în carne, ficat, spanac, fasole, prune,
linte, mazăre, făină de soia, nuci, alune, caise, Usturoi Protejează împotriva bolilor de ini-
mă, infecţiilor şi a unor cancere
smochine, mere. Mai nou în unele ţări, pâinea şi
cerealele sunt suplimentate cu fier. Roşii Protejează împotriva infecţiilor, mic-
şorează hipertrofia de prostată

Calciul Ceapa Protejează împotriva cancerului de

Este necesar pentru dezvoltarea oaselor şi a
dinţilor. Între 9 şi 10 ani, fetele absorb mai mult
calciu, decât înainte şi după aceste vârste. Lipsa
de calciu în copilărie încetineşte creşterea şi
contribuie, mai târziu, la dezvoltarea osteopo-
rozei. Calciul se găseşte în lapte, chiar şi în cel de-
gresat, în brânză, iaurt, unele specii de peşte, în
spanac şi broccoli, varză, făină de soia, fasole
albă, alune, smochine, nuci, caise, spanac, ţelină.
Absorbţia calciului din diferite alimente este
inegală. Astfel, din conopida şi varza de Bru-
xelles se absoarbe peste 50%, din lapte şi pro-
dusele lactate aproximativ 30%, din fasolea
neagră aproximativ 20%, iar din spanac se
absoarbe doar 5%. Calciul din sângele copilului poa-
te fi diminuat de unele băuturi carbogazoase dulci.
Ce sunt antioxidanţii
Sunt un grup de substanţe biologic active, care
cuprinde fitoelementele, carotenoizii (din
morcovi), împreună cu vitaminele A, C, E şi care
neutralizează oxidanţii (particulele de oxigen
rezultate în urma arderilor din organism).
Oxidanţii sunt dăunători organismului, deoarece
lezează membranele celulare şi materialul genetic,
contribuind la apariţia unor boli de inimă, a
cataractei, a cancerului şi a îmbătrânirii precoce.
Nivelul lor este crescut în condiţii de fum de
tutun, mediu toxic şi chiar de stres. Se găsesc în
fructe şi zarzavaturi colorate, naturale, unde sunt
echilibrate cu vitamine, minerale, fibre şi alte
fitoelemente. Suplimentele cu antioxidanţi, luate
în exces, pot fi dăunătoare.
plămân
Morcovi Protejează ochii şi plămânii.
Varza, conopida, Protejează împotriva bolilor de
broccoli inimă, previn accidentele vasculare
cerebrale şi cancerul
Fasole, mazăre şi
linte
Foarte bogate în antioxidanţi; unii
experţi le consideră alimente aproape
perfecte
Spanac şi alte zar- Protejează plămânii şi creierul
zavaturi intens
verzi
Ouăle Deşi sunt bogate în colesterol, sunt
foarte hrănitoare pentru copii;
consumul lor trebuie limitat la cei cu
colesterol crescut sau care provin din
familii cu hipercolesterolemie
Peşte şi ulei de Protejează inima şi creierul
peşte
Soia şi derivate Efect protector asupra inimii şi
oaselor la femei, iar - la bărbaţi -
împotriva unor cancere
Ceaiul verde şi Protejează împotriva cancerului şi
negru bolilor de inimă, ajută la menţinerea
greutăţii corporale şi previne oste-
oporoza
Ciocolata neagră Protejează împotriva bolilor de ini-
mă, a cancerului de plămân şi a for-
mării de cheaguri de sânge
Deşi alimentele conservate nu sunt tot atât de
nutritive, ca cele proaspete, sunt totuşi consumate
frecvent. Învaţă copilul să citească etichetele de pe
cutiile de conserve, pentru că acestea ar trebui să
conţină informaţii despre valoarea calorică şi
despre conţinutul în substanţe nutritive, în săruri,
vitamine şi diverse E-uri.

127
COPILUL NOSTRU
Sugestii practice
- Este bine să înveţi copilul să mănânce
alimente sănătoase: cartofi copţi, prăjituri
făcute în casă, cu puţine grăsimi şi fără
zahăr, eventual îndulcite cu fructe, pâine,
cereale, biscuiţi şi covrigi din făină integrală,
floricele fără unt sau margarină, iaurt degre-
sat, pui la grătar şi să consume mai rar car-
tofi prăjiţi, carne de porc, carne de vită grasă,
rântaşuri, pui prăjit, pâine albă, ciocolată,
îngheţată sau băuturi carbogazoase.
- Şcolarul are nevoie zilnic de o masă
dimineaţa (micul dejun) consistentă şi
nutritivă, pentru a-i furniza energie în
perioada de activitate maximă. Copilul nu
ar trebui să plece la şcoală niciodată cu
stomacul gol, iar la şcoală – într-o recreaţie
– să ia o gustare.
Ajutor la
bucătărie
- La această vârstă, copilul poate învăţa
unele tehnici simple de gătit şi să selecteze
alimentele sănătoase, de cele mai puţin
sănătoase.
- Învaţă-l să folosească aragazul, pentru a
evita accidentele casnice.
- În condiţii optime, copilul şcolar preado-
lescent ar trebui să mănânce trei mese prin-
cipale pe zi, bine echilibrate, şi două-trei
gustări. La începutul pubertăţii, pofta de
mâncare a copilului creşte foarte mult. O
alimentaţie echilibrată este de preferat în
fiecare zi, dar – când posibilităţile materiale
sunt limitate – este suficient dacă pe
parcursul unei săptămâni copilul primeşte
o raţie echilibrată.
- Din dieta obişnuită a şcolarului lipsesc cel
mai des: proteinele, calciul, fierul, vitamina
C şi A, acidul folic, piridoxina şi acizii graşi
esenţiali.
- Părinţii nu trebuie să exagereze, dându-i
copilului şcolar o dietă săracă în grăsimi,
deoarece acesta continuă să crească şi are
nevoie de o alimentaţie echilibrată, pentru
128
a atinge pe deplin potenţialul său fizic şi
intelectual. De aceea, este periculos să i se
impună şcolarului o dietă restrictivă.
- Nu folosi alimentele pentru a controla
comportamentul copilului, a-l disciplina,
a-l recompensa sau a-i arăta afecţiune.
Copilul poate şti cât de mult trebuie să
mănânce. El este responsabil de ce şi cât
mănâncă, dacă mănâncă şi cum i se dezvoltă
corpul. La rândul lor, părinţii răspund de:
- ce îi dau să mănânce,
- cum sunt preparate alimentele,
- cât îl învaţă să pregătească mâncarea,
- prezenţa copilului alături de ei la masă, cel
puţin o dată pe zi,
- felul în care se comportă la masă,
- alte măsuri de bun simţ şi de igienă ali-
mentară.
Masa de
dimineaţă
echilibrată
În general, copiii mănâncă cel mai bine când
părinţii nu-i controlează prea mult, dar nici nu
sunt prea indulgenţi.
Plante care cresc spontan în natură şi
care sunt folosite în alimentaţie
Numeroase plante alimentare care cresc
spontan, necultivate, pe meleagurile ţării, pot fi
folosite în alimentaţie, fiind deosebit de
nutritive. Dintre acestea se pot menţiona: urzica,
ştevia, loboda de grădină, păpădia, măcrişul,
untişorul, năsturelul şi leurda. Acestora li se
alătură unele plante de cultură (spanacul, salata
verde) şi petalele unor flori de grădină
(trandafir, nalbă mică, trifoi roşu, măr, vişin,
cais, piersic, păpădie, toporaş, iasomie, urzică
moartă, volbură, portulacă, gălbenele, prun ş. a.)
cu rol alimentar, dar şi decorativ, mai ales la
ornarea unor salate.
Urzica ( Folium urticae ) conţine numeroşi
aminoacizi, glucide, fitohormoni (hormoni
vegetali), uleiuri esenţiale, provitamina A (beta
caroten), vitaminele B1, B2, C, K, acid folic, acid
pantotenic, potasiu, calciu, magneziu, fosfaţi,

siliciu, fibre alimentare şi enzime. Substanţa
vezicantă pentru piele este inactivată prin
opărire, uscare sau frecarea plantei cu puţină
sare, la care se adaugă câte o linguriţă de oţet şi
de untdelemn. Se poate prepara prin fierberea
plantei, meticulos spălate în prealabil, sau
prăjirea în puţin untdelemn cu puţină sare şi
usturoi, la care se adaugă un sos alb, preparat
din lapte, cu o lingură de smântână şi una de
făină. Se fierbe la foc încet 10-15 minute şi se
condimentează după gust. De asemenea, din
urzici se pregătesc ciorbe gustoase.
Ştevia şi măcrişul (Rumex patientia) sunt
plante înrudite din flora spontană sau cultivate
în grădini. Conţin cantităţi mari de vitamina C,
calciu, potasiu, fier şi magneziu. Au acţiuni
antiscorbutice (combat boala denumită scorbut)
şi diuretice. Preparatele culinare sunt asemănă-
toare celor din spanac.
Loboda de grădină (Artiplex hortensis) conţine
substanţe nutritive asemănătoare spanacului şi
alte fitoelemente. Se prepară ca salată sau ciorbe
delicioase, cu hrişcă sau orez. Are valoare
alimentară prin vitamine, minerale. În afară de
valoarea alimentară au şi acţiune diuretică.
Untişorul (grâuşorul) (Ranunculus ficaria).
Frunzele conţin vitamina C în cantităţi mari,
proteine, săruri minerale şi cantităţi mici de
glucide. Atenţie: se folosesc doar frunzele tinere,
înainte de înflorire, sub formă de salată crudă
sau preparate culinare; după maturare – toate
părţile plantei devin toxice.
Năsturelul (Nasturtium officinale) denumit şi
hreniţă, brâncuţă de apă, frunza voinicului,
creson etc, creşte în jurul pâraielor limpezi. Are
un gust asemănător hreanului. Conţine concen-
traţii mari de substanţe minerale, mai ales fier,
iod, calciu, magneziu, zinc, fosfor, sulf şi cupru.
Este bogată în vitamina C, apoi vitaminele A, B1,
B2, B3 şi E. Se poate consuma crudă, dar foarte
bine spălată, pentru a
înlătura riscul de
parazitoze de la vitele
care pasc într-un
astfel de sol. Din el se
prepară salate şi su-
curi proaspete, dilu-
ate cu apă. La adult
are numeroase între-
buinţări terapeutice.
Urzica
COPILUL ŞCOLAR
Subnutriţia
Alimentaţia copiilor şcolari poate fi adeseori
neraţională şi dezechilibrată: cu supă de trei ori
pe zi, cu exces de cartofi prăjiţi sau de paste
făinoase timp de săptămâni la rând, sau
pacheţele de biscuiţi sau eugenii. Uneori copiii
veniţi la cabinetul medical cu dureri de stomac,
spun că nu au mâncat nimic în ziua respectivă.
Copiii proveniţi din medii mai sărace recurg
mai ales la o alimentaţie predominant vegetală
(cartofi, varză, pâine, mămăligă, zarzavaturi şi
legume). Sărăcia tinde să impună o alimentaţie
limitată şi monoto-
nă, compusă dintr-
un singur fel de
mâncare, de ex. car-
tofi. Din cauza im-
posibilităţii respec-
tării principiului de
bază al alimentaţiei
– varietatea – aceşti
copii devin malnu-
triţi.
Copil subnutrit
ÎNGRIJIREA ZILNICĂ
Curăţenia
Spălarea mâinilor
Este modul cel mai important în care poate fi
prevenită răspândirea bolilor infecţioase,
inclusiv răcelile. Cere-i copilului să-şi spele
mâinile, când intră în casă, după ce merge la
toaletă şi înainte de masă. Când este posibil,
şcolarul trebuie să se spele pe mâini cu apă caldă
şi să folosească săpun. Copilul trebuie să se
spele complet, adică atât pe palme, cât şi între
degete şi sub unghii, frecând mâinile cu spumă,
sub apă curgătoare.
Baia menţine curăţenia corpului, stimulează
circulaţia pielii şi calmează spiritul. Copiii trebuie
să facă baie zilnic, de obicei seara, înainte de
culcare. În condiţiile sociale actuale (noiembrie
2006), acest lucru nu este întotdeauna posibil; una
– două băi pe săptămână constituie un minim de
igienă corporală pentru copii, ca şi pentru părinţi.
129
COPILUL NOSTRU

Alternanţa la duş a apei calde-reci (uneori de
nevoie!) este un bun mijloc de învigorare a
organismului. Duşul nu este contraindicat în
perioada menstruaţiei. Spălarea părului este
necesară de câteva ori pe săptămână, iar cea a
picioarelor zilnic.
Igiena intimă
Fetele trebuie să evite să stea în cadă, în apă
cu şampon sau cu spumă de baie, deoarece
aceste substanţe favorizează iritarea vaginală,
urmată de prurit. Un efect calmant pentru vagin
îl are baia, într-o cadă cu apă, în care s-a dizolvat
¼ de cană de bicarbonat de sodiu.
de 6 ani sunt primii care se cariază, deoarece
mineralizarea lor începe în timpul naşterii şi
smalţul lor este foarte sensibil la carie. Orice carie
a lor trebuie tratată prompt. Din nefericire,
suprafaţa sa ocluzală (de muşcare) este locul cel
mai frecvent în care se formează caria. Pentru a
preveni asta, dentistul ar trebui să aplice întot-
deauna un strat protector de plastic pe suprafaţa
ocluzală a molarului de 6 ani. Aceşti dinţi nu
trebuie scoşi niciodată; o asemenea greşeală ar
produce tulburări permanente în poziţia şi în
muşcătura dinţilor, necesitând mai târziu corec-
turi ortodontice complexe.

Îmbrăcămintea
În sezonul rece, îmbrăcămintea trebuie să fie
alcătuită din mai multe straturi izolante, care
permit păstrarea unei părţi din căldura
corporală, fără a crea condiţiile unei sere
ambulante.
Bumbacul permite absorbţia transpiraţiei.
Pantalonii foarte strâmţi, purtaţi pe vreme caldă,
pot contribui la infertilitate la băieţi, prin
creşterea temperaturii testiculelor şi la vaginoză
(inflamaţia nespecifică a vaginului) la fete.
Lenjeria intimă trebuie schimbată zilnic. Hainele
de şcoală se schimbă la venirea acasă şi se
aerisesc.
Încălţămintea cu toc foarte înalt la fete
deformează coloana vertebrală şi provoacă
dureri de spate mai târziu.

Îngrijirea dinţilor

Dezvoltarea dinţilor: În clasa întâi, copilul Schiţa dentiţiei permanente

are câţiva dinţi care se clatină, iar cei din faţă pot
lipsi. În această perioadă, îi apar cam 4 dinţi
permanenţi pe an. Aceştia sunt mai mari decât
cei de lapte şi mai puţin albi.
La 6 ani, primii molari permanenţi s-au
dezvoltat deja şi ies în spatele molarilor primari,
neobservaţi, fără dureri.
Primii molari sunt cei mai importanţi dinţi din
gură. Dacă sunt aşezaţi corect, ei funcţionează ca
o fundaţie pentru arcul dentar şi menţin în
poziţie corectă ceilalţi dinţi. În timp ce dinţii din
faţă cad, cei patru molari de la 6 ani menţin falca
în poziţie şi îi ţin locul celui de-al doilea molar (de
12 ani) permanent, ce va ieşi în spatele lor. Aceşti
primi molari trebuie protejaţi cu sfinţenie. Molarii
Dinţii din faţă cresc acum sub gingii, iar cei
temporari cad; copilul este ştirb. La 6 ani, craniul
şi falca de sus (a maxilarului) au crescut aproape
complet, dar mandibula – nu. Faţa capătă
dimensiuni diferite, iar şcolarul pierde aspectul
de copilaş.
La 10 – 11 ani, au loc schimbări importante ale
dentiţiei. Incisivii permanenţi au apărut; molarii
de lapte cad pe rând, fiind înlocuiţi de premolari.
Rădăcina caninilor de lapte se resoarbe şi încep să
erupă caninii permanenţi. Al doilea molar
permanent este gata să erupă, iar măseaua de
minte (al treilea molar) se mineralizează. Spaţiile

130
 COPILUL ŞCOLAR

dintre dinţii din faţă nu se închid până ce nu au (smalţul) şi ajută la prevenirea cariilor dentare.
erupt caninii.
Perierea dinţilor
Se face după reguli pe care trebuie să le ştii –
Şcolăriţă ştirbă ca părinte – pentru a le transmite copiilor tăi:
- Foloseşte pastă de dinţi preferabil cu fluor şi
periuţă cu peri moi, din nailon, rotunjiţi la capăt.
Dinţii de lapte - Cercetează frecvent dinţii copilului. Den-
(temporari) slăbiţi tistul îi poate da să sugă o tabletă ce colorează
trebuie scoşi. Se părţile necurăţate din dinţi, unde persistă placa
prind între două dentară şi se formează mai des cariile. Astfel,
degete şi se trag veţi vedea amândoi locurile unde
brusc afară. Dacă
trebuie insistat mai mult cu
dintele nu e destul
periajul.
de slăbit, nu va ieşi.
Durerea este scurtă
şi apare din cauza Poziţia
ţesuturilor moi. oblică a
Pentru a evita du- periuţei la
rerea, se pot pune câteva picături de xilină inserţia
(anestezic local) pe dinte. Dacă sângerează, se gingiei
presează locul cu o bucată de vată sau tifon.
Dinţii înghiţiţi accidental trec prin tubul digestiv
nedigeraţi, ca un sâmbure de cireaşă.
Învaţă copilul să-şi perie dinţii după masă şi - Aşează capul periei de-a lungul0 dinţilor, cu
să-i cureţe cu aţa dentară, seara. Fără o îngrijire vârful perilor într-un unghi de 45 grade, pe
atentă, zilnică, copilul riscă să aibă carii, dureri sau marginea gingiei. Copilul trebuie să se privească
să-şi piardă dinţii. Un copil, care îşi îngrijeşte bine în oglindă, pe măsură ce se perie.
dinţii, nu ar trebui să aibă carii dentare. - Perie-ţi dinţii cu mişcări uşoare, de du-te –
vino, scurte, cât jumătate din lăţimea unui dinte.
Dinţii nu se freacă tare; apasă foarte uşor,
Suprafeţele dinţilor frecând unul sau doi dinţi deodată, apoi mişcă
rămase necurăţate, peria la următorii dinţi.
după perierea lor - Perie gura în mod sistematic. Începe cu
ultimul dinte, apoi du-te către dinţii din faţă,
periind suprafeţele din afară. Foloseşte aceleaşi
mişcări scurte, de du-te – vino, fără a apăsa tare
Până la 7-10 pe suprafeţele interne. Perie în întregime cele
ani, copilul tre- patru sferturi ale gurii.
buie ajutat să-şi - Pentru a curăţa feţele interne ale dinţilor
perie dinţii, de- din faţă, ţine
oarece – abia a- peria vertical,
cum – capătă oblică pe gin-
dexteritatea să gie şi foloseşte
şi-i cureţe bine. mişcări scurte,
După această de sus în jos.
vârstă, trebuie să
răspundă de îngrijirea propriilor săi dinţi. Dinţii
trebuie periaţi cel puţin de două ori pe zi, ideal la Poziţia periuţei
cinci-zece minute după masă. Periuţa trebuie să pentru faţa
internă a dinţilor
fie mică şi cu perii moi. Pasta de dinţi ce conţine
din faţă
fluor, poate întări porţiunea exterioară a dintelui

131
COPILUL NOSTRU

- Cu peria ţinută orizontal, freacă supra- Tabel nr. 13 Sugestii alimentare, pentru a
feţele de mestecare ale dinţilor. Nu neglija micşora pericolul cariilor dentare:
şanţurile şi gropiţele de pe suprafaţa molarilor,
care sunt mai greu de curăţat. Grupul Consumă frecvent: Consumă rareori:
- Curăţă chiar limba cu peria – gura va fi mai alimentar:
proaspătă, după aceea. Produse lapte, brânză, iaurt, ciocolată, îngheţată,
- Clăteşte dinţii cu forţă. Zâmbeşte! lactate: iaurt cu fructe, alimen-
te îndulcite
Folosirea aţei dentare Carne şi carne slabă de vită sirop sau suc, ge-
Pentru o bună îngrijire a gingiilor, este înlocuitori: sau de pasăre, peşte, muri, dulceţuri, mar-
necesară folosirea zilnică a aţei dentare, pentru a ouă; legume proaspe-
te sau conservate
meladă, conserve, bă-
uturi sau sucuri de
curăţa spaţiile dintre dinţi, a masa gingia şi a fructe
previni bolile gingiei (paradontoze) care provoacă
Zarzavaturi: salate verzi, morcovi, morcovi cu zahăr
mai târziu căderea dinţilor. ridichi, castraveţi,
Aţa dentară curăţă suprafeţele dintre dinţi şi
Pâine şi floricele, biscuiţi, pâi- prăjituri, plăcintă, ce-
masează gingia. cereale: ne prăjită, covrigi reale îndulcite, pizza

Altele: gumă de mestecat fă- băuturi dulci, bomboa-

Folosirea aţei ră zahăr ne, caramele, miere,
dentare siropuri, zahăr, gumă
de mestecat cu zahăr.

- A ţ a La câteva minute după consumul ali-

dentară
rotundă sau
lată, cerată
sau nu, se fo-
loseşte o da-
tă pe zi, du-
pă perierea
dinţilor, înainte de culcare.
- Lungimea aţei este de 35 – 40 de cm. Se
înfăşoară în jurul degetului mijlociu de la o
mână şi în jurul arătătorului mâinii celeilalte.
Aţa se desfăşoară de la un deget şi se înfăşoară
pe celălalt, pe măsură ce trece de la un dinte la
altul. Începe cu dinţii cei mai îndepărtaţi, de ex:
stânga sus, cu aţa de 5 cm între degete, aşezată
între dinţi, prin mişcări de du-te – vino.
- Când ai ajuns cu aţa la gingie, îndoaie-o în
jurul unui dinte, în formă de „C”, şi mişc-o de
sus în jos, fără a apăsa pe gingie.
- Îndoaie apoi aţa în jurul dintelui alăturat şi
mişc-o de sus în jos, de câteva ori.
- Scoate aţa dintre dinţi, cu mişcări de du-te
– vino.
- Fă aceleaşi mişcări, folosind degetele
arătătoare, pentru dinţii de jos.
- Mută-te de la un dinte la altul, până când
toţi au fost curăţaţi.
mentelor din cea de-a treia coloană, dinţii
trebuie curăţaţi neapărat. Du copilul periodic la
stomatolog, pentru a-i examina dinţii, chiar dacă
nu îl dor, sau ori de câte ori se plânge de durere
de dinţi; până când este văzut de medic, durerea
se poate trata cu paracetamol, luat pe gură.
Obiceiuri proaste ale copilului, care
influenţează igiena dinţilor:
- Îşi muşcă buzele: ambele par crăpate, iar
buza de jos pare mai mare, decât cea de sus;
- Îşi împinge limba: de fiecare dată când
copilul înghite, îşi împinge limba între dinţi,
chiar când gura este închisă. Copilul trebuie să
înveţe să înghită corect, când mănâncă sau bea,
observându-se în faţa oglinzii.
Deformarea
dinţilor prin
împingerea
limbii
- Îşi roade unghiile: unghiile nu mai au
nevoie să fie tăiate;

132

- Îşi muşcă degetele: apar bătături pe degete;
- Îşi suge degetele: degetele par curate;
- Îşi muşcă obrazul: faţa internă a obrazului
este umflată;
- Scrâşneşte din dinţi (bruxism): îşi strânge
dinţii cu zgomot, mai ales în somn. Nu provoacă
malocluzie (alinierea defectuoasă a dinţilor), nici
tulburări de vorbire. La copiii cu bruxism, este
foarte importantă prevenirea atentă a cariilor
dinţilor de lapte. Anunţă dentistul despre acest
obicei al copilului. Dentistul îi poate prescrie să
poarte, pe timpul nopţii, o proteză de plastic, care
să micşoreze frecarea şi uzura suprafeţei ocluzale
(masticatorie) a dinţilor. Nu există încă o metodă
eficace, pentru a trata acest obicei.
- Ţine obiecte în gură timp îndelungat: când
copiii sug diferite obiecte (colţul cearşafului,
creionul, jucăriile etc.) timp de câteva ore zilnic,
se produce malocluzie.
Aceste obiceiuri sunt o reacţie emoţională a
copilului. Pentru a renunţa la un obicei, copilul
trebuie făcut conştient că îl are. După ce copilul
înţelege că are un obicei prost, părinţii pot folosi
metode prin care să-i amintească de el: dacă îşi
suge degetele, îi poate pune în mână o mănuşă,
pe timpul nopţii. Obiceiul de a împinge limba
printre dinţi e mai greu de tratat şi pot trece
câţiva ani, până când copilul se dezobişnuieşte.
Cu toate acestea, e mai uşor să te chinui să-l
dezveţi de acest obicei, decât să-i faci tratament
ortodontic de corecţie.
Tabel nr..14 Controlul îngrijirii dinţilor la
vârsta de 9 ani :
Limba, buzele, gingiile şi obrajii
Este limba curată, neîncărcată?
Poate înghiţi cu gura închisă, adică fără a
împinge limba printre dinţi de fiecare dată?
Sunt buzele de aceeaşi mărime ?
Este buza de jos fără crăpături sau fisuri?
Este gingia dintre dinţi tare, şi de culoare roz?
Este o diferenţă clară între buza de jos şi pielea feţei?
Când priveşti în gura copilului, pe mucoasa
obrajilor, se văd orificiile glandelor parotide egale
şi neumflate ? (Glandele parotide, principalele
glande salivare, se deschid pe o mică ridicătură a
mucoasei, în spatele molarilor)
Culoarea gingiilor şi a mucoasei obrajilor este
aceeaşi peste tot?
Sunt gingiile netede şi neumflate? (La această
vârstă nu mai ies de obicei dinţi)
Dinţii
COPILUL ŞCOLAR
Numărul: Câţi dinţi are copilul? Are copilul cel
puţin 4 dinţi permanenţi în faţă, atât sus, cât şi
jos şi 4 molari permanenţi, 2 sus şi 2 jos?
Muşcătura
Când copilul închide gura, dinţii de sus muşcă
(sunt aşezaţi) în faţa celor de jos?
Vin toţi dinţii în contact când închide gura?
Sunt dinţii separaţi, neînghesuiţi?
Sunt molarii de lapte netociţi? Tocirea lor este un
semn de scrâşnire a dinţilor
Sunt dinţii simetrici egali?
Eşti mulţumită de aspectul dinţilor lui?
Culoarea
Sunt dinţii permanenţi mai închişi puţin la
culoare, decât cei de lapte?
Sunt dinţii permanenţi de culoarea fildeşului?
Ies uşor petele după spălarea dinţilor?
Sunt dinţii de aceeaşi culoare de la vârf la gingie,
pe ambele feţe ?
Igiena
Sunt dinţii curaţi ?
Are gura un miros curat, dulceag?
Îşi curăţă dinţii zilnic cu aţă dentară, pe lângă perie-
rea lor de două ori pe zi, cu periuţă şi pastă cu fluor?
Foloseşte tabletele necesare pentru colorarea
porţiunilor pe care nu şi le poate spăla cu periuţa?
Are două periuţe de dinţi ? (E nevoie de o zi
pentru a se usca)
A fost gura copilului văzută de un dentist, în
ultimele şase luni ?
Eşti mulţumită cu zâmbetul copilului ?
DA NU
Observă în gura copilului următoarele carac-
teristici normale; dacă răspunzi “Nu”, consultă
stomatologul
Modificat după Moss, 1993
SOMNUL
La şase ani, copilul are nevoie de 11 ore de
somn, iar la 12 ani, de mai mult de 9 ore.
Activitatea fizică şi temperamentul copilului pot
influenţa durata somnului.
Sugestii pentru un somn odihnitor :
- Viaţă organizată ;
- Activitate fizică normală;
- Aerisirea camerei înainte de culcare ;
- Îmbrăcăminte lejeră, în timpul somnului ;
- Evitarea luminii şi a zgomotului ;
133
COPILUL NOSTRU
- Evitarea lecturii şi a programelor TV care
creează tensiune, înainte de culcare.
Asigură-te că doarme suficient. Nu-l forţa să
adoarmă când nu este gata, cere-i – însă – să-şi
facă un obicei din a merge la culcare la ore
regulate.
Tulburările de somn (în afara celor
descrise la cap. « Preşcolarul » )
Insomnia (neputinţa de a adormi sau de a
avea un somn continuu)
Poate fi produsă de stres şi nelinişte. Dacă
şcolarului îi este teamă de întuneric şi îi este frică
să rămână singur noaptea, nu se poate relaxa şi
nici nu poate adormi.
Dificultăţi de a adormi
Uneori, există o întreagă luptă pentru a
trimite copilul la culcare. Ani de-a rândul,
acestuia îi va lua câteva ore bune să adoarmă.
Cauze:
- Probleme de comportament; copiii nu se
supun regulii de a merge la culcare;
- Agitaţia sau neliniştea din timpul zilei, de
la şcoală, poate continua şi seara, la culcare;
- Copilul vrea să-şi petreacă timpul singur,
netulburat de alţii;
- Tulburări ale ciclului de somn şi veghe:
unii copii adorm târziu noaptea şi se trezesc
târziu dimineaţa; alţii – dimpotrivă – adorm
devreme şi se trezesc foarte devreme. Aceste
„obiceiuri” sunt, de fapt, manifestări ale
bioritmului fiecăruia.
- Copiii cu sindrom hiperactiv şi deficit de
atenţie au nevoie de mai puţine ore de somn
decât ceilalţi; deseori adorm greu. Dacă un
asemenea obicei persistă, consultă pediatrul.
Mersul în somn (somnambulismul) şi
terorile nocturne ( vezi cap. Preşcolarul)
Vorbitul în somn
De multe ori, copilul vorbeşte în somn cam o
jumătate de minut, cu o voce monotonă şi de
neînţeles. Nu necesită nici un tratament.
Somnolenţa din timpul zilei
Unii copii sunt foarte somnoroşi în timpul
zilei, cel mai frecvent din cauză că nu au dormit
destul în timpul nopţii. Unele medicamente pot
da şi ele somnolenţă.
134
Apneea din somn
Pe parcursul nopţii, unii copii se opresc de
câteva ori din respiraţie, din cauza obstrucţiei
căilor respiratorii, provocată de amigdalele
mărite sau de obezitate. În mod instinctiv,
copilul se luptă să respire şi de aceea se trezeşte
câteva momente, până când respiraţia revine la
normal, apoi adoarme la loc, fără să-şi amin-
tească ce s-a întâmplat. Astfel de momente au
loc de mai multe ori în cursul nopţii. De aceea,
somnul poate fi insuficient, urmat a doua zi de
somnolenţă. Asemenea copii sforăie, uneori, în
timpul nopţii, ca rezultat al obstrucţiei căilor
respiratorii. Dacă va fi tratată cauza, copilul se
va bucura din nou de un somn normal.
Oboseala
Starea de oboseală se manifestă la copii prin:
tulburări de atenţie, de concentrare, scăderea
adaptării la efort şi iritabilitate, agitaţie, apatie,
depresie, lene, alte modificări de comportament,
tulburări de somn, scăderea funcţiei viziuale,
auditive şi motorii. Oboseala intensă se manifestă
prin dureri abdominale, dureri musculare şi de
cap, senzaţie de sufocare, palpitaţii, lipsa poftei
de mâncare şi pierderea în greutate.
Cauzele frecvente ale oboselii sunt: efort
intens, odihnă redusă, somn insuficient, anemie
şi condiţii precare de viaţă. Este mai frecventă la
sfârşitul săptămânii şi al trimestrelor.
Oboseala cronică şi surmenajul necesită între-
ruperea îndelungată a lucrului şi intervenţia
medicală.
VACCINAREA
Orice părinte trebuie să se asigure că
vaccinările sunt făcute corect şi la timp.
Vaccinurile de astăzi sunt sigure şi, în general,
produc doar efecte secundare minore, cum ar fi
febra sau roşeaţa locală. Reacţiile grave există,
dar sunt extrem de rare.
Tabel nr. 15 Schema vaccinărilor la şcolar:
Vârsta Vaccinul
recomandată
7 ani (clasa I ) DT, RRO În şcoală
9 ani (clasa III) VPO În şcoală

Legenda:
DT = vaccin diftero-tetanic (împotriva difteriei şi a
tetanosului)
VPO = vaccin polio-oral (împotriva poliomielitei sau a
paraliziei infantile)
RRO = vaccinuri împotriva rujeolei sau pojarului,
rubeolei şi a oreionului)
STILUL DE VIAŢĂ SĂNĂTOS
La vârsta şcolară, copilul devine tot mai
responsabil de propria sănătate şi începe să-şi
formeze un stil de viaţă sănătos. Acum este
momentul în care părinţii şi profesorii trebuie
să-l înveţe despre igienă, nutriţie sănătoasă,
sexualitate, prevenirea accidentelor şi a abu-
zului substanţelor periculoase.
Bolile cronice ca arteroscleroza, cancerul,
diabetul zaharat şi osteoporoza, care apar la
adult, pot fi prevenite începând din copilărie.
Prevenirea aterosclerozei
Bolile de inimă şi cele ale vaselor de sânge, care
apar din cauza îngroşării şi astupării arterelor, fac
ravagii în România. Nivelul mare al colesterolului
din sânge, hipertensiunea şi fumatul sunt
principalii factori care duc la apariţia cardiopatiei
ischemice (angină pectorală, apoi infarct de
miocard). Au fost găsite leziuni de ateroscleroză la
copii, începând de la vârsta de 3 ani! La 20 de ani,
tinerii pot avea deja leziuni clare de arteroscleroză
ale vaselor coronariene, care produc angină şi
infarct (cardiopatie ischemică). Nu-i de mirare că
unii oameni mor de infarct la vârsta de 40 de ani.
De aceea, prevenirea acestor boli trebuie să
înceapă de timpuriu, adică încă din copilărie.
Prevenirea se face prin activitate fizică
regulată, alimentaţie echilibrată, prin limitarea
grăsimilor saturate de origine animală şi a celor
hidrogenate – în favoarea uleiurilor, consumului
mare de fructe şi zarzavaturi proaspete, evitarea
fumatului, controlul hipertensiunii arteriale şi al
obezităţii şi prin consult medical periodic, in-
clusiv examen de laborator al colesterolului şi
trigliceridelor.
Activitatea fizică
Exerciţiile fizice sunt un mod sănătos de a
menţine copilul în formă, de a se distra, de a-şi
consolida respectul de sine şi de a se împrieteni
cu alţi copii.
COPILUL ŞCOLAR
Alege un sport care îi place copilului şi-l
avantajează :
- Atletismul – dezvoltă cutia toracică, res-
piraţia, supleţea şi rezistenţa. Constituie un
excelent stimulent al creşterii.
- Nataţia – dezvoltă mult respiraţia, întăreşte
muşchii coloanei vertebrale, ajută la creşterea în
înalţime, lărgeşte umerii, îngustează şoldurile la
băieţi şi formează un bust frumos, la fete.
- Canotajul – dezvoltă mult musculatura piep-
tului, umerilor şi spatelui, precum şi respiraţia.
- Gimnastica – dezvoltă supleţea şi agilitatea,
eleganţa şi siguranţa gesturilor; trebuie comple-
tată cu jocuri în aer liber.
- Ciclismul – dezvoltă muşchii bazinului,
coapselor şi gambelor; nu este recomandat la
copiii cu deformări ale coloanei vertebrale.
- Sporturile cu mingea (fotbal, volei, handbal,
basket etc) – dezvoltă îndemânarea şi spiritul de
echipă.
- Judo şi karate – dezvoltă uşurinţa miş-
cărilor, a disciplinei şi a stăpânirii de sine.
Trebuie evitate de copiii cu afecţiuni ale coloanei
vertebrale.
- Dansul – dezvoltă eleganţa, stăpânirea de
sine şi încrederea. Este foarte util pentru copiii
timizi sau nervoşi, permiţându-le să capete
încredere în ei şi să se dezvolte armonios.
- Schiatul – întăreşte organismul şi dezvoltă
curajul şi raţiunea.
- Patinajul – creşte capacitatea de coordo-
nare a mişcărilor şi îndemânarea; este deosebit
de util copiilor timizi şi celor cu scolioză.
- Boxul nu este recomandat, din cauza
riscului de a provoca leziuni ale creierului.
Toate sporturile duc la creşterea rezistenţei
inimii şi a plămânilor, a forţei şi a rezistenţei
musculare, dezvoltă armonios corpul, măresc
pofta de mâncare, rezistenţa la boli şi dezvoltă
încrederea în sine. Alte avantaje ale exerciţiilor
fizice: cresc flexibilitatea corpului, menţin o
greutate corporală normală şi controlează stresul.
Copiii trebuie să exerseze intens, cu un puls
peste nivelul lor de repaus, timp de 30 de
minute, cel puţin de trei ori pe săptămână. Fă-l
să i se pară interesantă activitatea ta în grădină
sau la câmp şi pune-l să te ajute sau să
muncească el singur.
135
COPILUL NOSTRU

Pentru aceasta, discută cu medicul pediatru, să

Activitate fizică vezi dacă restricţiile sunt absolut necesare. Dacă
plăcută şi utilă nu are voie să facă efort, explică-i clar copilului,
înainte de a-i impune restricţiile. Nu este ne-
apărat nevoie să facă un sport de performanţă,
dar aproape fiecare copil îşi poate găsi o
Pentru copil, activitate pe măsură, care să-i facă plăcere şi în
activitatea fizică acelaşi timp să-i dezvolte şi forţa.
trebuie să devină Cele mai multe boli cronice nu necesită, de
ceva obişnuit, ca fapt, nici o restricţie privind activitatea fizică. De
mâncatul sau exemplu, copiii cu astm bronşic, pot face diverse
dormitul. Să joci sporturi de performanţă, dar au nevoie să ia
fotbal, să sari
medicamente înainte de exerciţii. Există cam-
coarda, să alergi,
pioni care au participat la concursuri mondiale,
să te plimbi cu
chiar dacă sufereau de astm.
rolele, să te dai cu
Şi copiii care au convulsii, controlate prin
skateboard-ul, să
mergi pe bicicletă, medicamente, pot face sport. Aceştia trebuie să
să înoţi, să mergi evite însă exerciţiile care ar putea produce o
repede, să schiezi, convulsie, pentru că aceasta ar putea duce la
să joci baschet, să dansezi sau să faci exerciţii leziuni grave. Înotul trebuie supravegheat înde-
aerobice, este nu numai sănătos, dar şi distractiv. aproape. Copiii cu boli de inimă sau cu hiper-
tensiune arterială pot participa la cele mai multe
sporturi, cu recomandarea pediatrului sau a
Copil obez cardiologului, care stabileşte gradul de intensitate
a exerciţiului. Copiii cu sufluri funcţionale pot
face aproape orice sport. Cei cu scolioză sau
De multe ori, ac- artrită reumatoidă pot duce o viaţă activă, ca
tivitatea fizică a şco- ceilalţi; un program de exerciţii speciale le ajută
larului nu este sufi- recuperarea.
cientă. Orele de Copiii handicapaţi pot face şi ei diferite
sport de la şcoală activităţi fizice, uneori chiar competitive, spe-
sunt fie evitate, fie ciale pentru ei.
înlocuite cu ore de Fetele pot face aceleaşi sporturi ca băieţii,
studiu. De cele mai inclusiv să joace fotbal. Exerciţiile fizice
multe ori, însă – la o viguroase le dau un sentiment de egalitate cu
clasă de 30 de elevi – copiilor le vine rândul să băieţii şi de reuşită.
exerseze doar o dată sau de două ori, într-o oră În orice sport, preocuparea principală ar
de sport. Alteori, se pierde o bună parte din oră, trebui să fie aceea de a te bucura şi – mai puţin –
pentru a învăţa regulile jocului. Sunt zile în care de a învinge.
copiii sunt puşi să exerseze în clasa plină de Încurajează, în acelaşi timp, copilul să aibă şi
praf, cu ferestrele închise, în loc să fie scoşi în alte interese, în afara sportului. Copilul trebuie
curtea şcolii. Când ajung acasă, de multe ori, nu lăsat să facă sport, chiar dacă nu este foarte bun la
pot ieşi afară să se joace: au prea multe lecţii de învăţătură, deoarece toţi copiii au nevoie de
făcut sau nu au prieteni. La sfârşit de săptămână activitate fizică. Arată-i că sportul este distractiv;
şi de sărbători, pot sta în casă din cauza vremii, a ajută-l să-şi îmbunătăţească performanţele şi
fricii de accidente sau, pur şi simplu, din cauza evită antrenorii care bruschează copiii.
lipsei unui loc de joacă.
Cele mai bune exerciţii fizice sunt acelea la care
participă întreaga familie. Părinţii încurajează
Sportul la copiii cu boli cronice
astfel copiii şi le oferă un bun exemplu: plimbările
Dacă nu este riscant, copilul cu o boală pe jos sau cu bicicleta, mersul pe dealuri sau
cronică serioasă nu trebuie oprit să facă sport. munţi, înotul – sunt activităţi care se pot face
136

împreună. Pe lângă ameliorarea condiţiei fizice,
întăresc unitatea familiei şi formează obiceiuri
sănătoase pentru restul vieţii.
Accidentele sportive
Majoritatea accidentelor legate de sport apar
la ţesuturile moi; aproape 2/3 dintre ele sunt
întinderi musculare şi entorse la nivelul arti-
culaţiilor, cu separarea parţială a ligamentelor.
Multe din accidente se întâmplă din cauza
suprasolicitării (aşa-zisul sindrom “prea mult şi
prea repede”). Copilul trebuie sfătuit să se
oprească, atunci când simte că nu mai poate sau
are dureri. Lozinca potrivit căreia “fără durere,
nu progresezi” nu este adevărată ; mai degrabă
mai încet, dar mai sigur.
Tratamentul iniţial al unui accidentat sportiv
are ca scop:
- micşorarea edemului (umflăturii), prin
aplicarea timp de 15 minute a unei pungi cu
gheaţă; se repetă la interval de 2 ore.
- comprimarea zonei cu un bandaj elastic,
peste care se aplică punga cu gheaţă.
- ridicarea braţului lezat deasupra nivelului
inimii, pentru scăderea durerii şi a edemului.
Acest tratament se aplică înainte ca medicul
să pună diagnosticul. Trebuie evitată adminis-
trarea oricărui medicament, fără avizul medi-
cului sau fără imobilizarea extremităţii lezate.
Prevenirea accidentelor
Accidentele reprezintă cauza principală a
decesului la copiii de vârstă şcolară. De cele mai
multe ori, acestea pot fi prevenite. Cele mai
frecvente accidente mortale sunt cele auto,
urmate de intoxicaţii, înec, foc şi arsuri. Acci-
dentele uşoare apar la joacă, de ex. cele cu
bicicleta sunt mai frecvente la băieţi.
Copiii trebuie îndrumaţi – în mod repetat şi
cu multă stăruinţă – să folosească trecerile de
pietoni şi – pe cât posibil – să evite zonele cu
trafic intens.
Accidentele de maşină pot fi evitate, prin
folosirea centurii de siguranţă. Toţi copiii, cu o
greutate mai mare de 20 kg, ar trebui să poarte
centuri de siguranţă, ca adulţii.
Cei cu greutate mai mică trebuie să fie
transportaţi numai în scaunul special pentru copil,
care este prevăzut cu centuri de siguranţă. Dacă
copiii ar purta centuri de siguranţă, numărul
COPILUL ŞCOLAR
deceselor survenite în accidentele auto ar scădea cu
70-85%, iar traumatismele grave cu 50%.
Înainte de a porni automobilul, asigură-te că
toţi copiii şi-au pus centura de siguranţă, apoi
pune-ţi-o pe a ta, indiferent de distanţa pe care o
ai de parcurs. Majoritatea accidentelor se produc
pe o rază de 8 km în jurul casei. Deşi în România
nu toate automobilele sunt prevăzute cu centuri
de siguranţă pentru locurile din spate, acestea
pot fi instalate. Centura trebuie întinsă peste
pelvis, nu peste abdomen; într-un accident,
copilul poate scăpa de sub o centura neîntinsă.
Copiii destul de înalţi trebuie să folosească
centura diagonală, pe care şi-o aşează de-a
lungul umărului şi a porţiunii superioare a
pieptului, nu peste faţă sau peste gât, nici sub
braţ. Dacă automobilul nu are centuri de umăr
ajustabile pentru copiii mai mici de 1,38 m, pot
folosi numai centura inferioară, deşi acestea nu
oferă acelaşi grad de protecţie, ca centura
combinată “abdomen-umăr” .
Câteva precauţii în plus:
- condu cu uşile încuiate;
- nu permite copiilor să scoată capul,
mâinile sau picioarele pe fereastră;
- nu transporta obiecte grele, nelegate, în
interiorul maşinii: în caz de accident sau la o
frână bruscă, acestea pot fi proiectate peste
pasageri;
- nu lăsa niciodată copiii mici singuri în
maşină.
Copiilor nu ar trebui să li se permită să
conducă vehicule cu motor: motorete, moto-
ciclete, biciclete cu motor, pentru că nu prezintă
nici o protecţie în caz de accident (în afară de
cască, dacă există).
Accidentele de bicicletă sunt frecvente la
această vârstă. Ajută-ţi copilul să înveţe să o
conducă bine şi să respecte regulile de bază. O
bicicletă prea mare este periculoasă: când i-o
cumperi, aşează-l pe şa; pentru a-i fi bună ca
mărime, mâinile copilului trebuie să fie pe
ghidon, iar cu picioarele să atingă pământul.
Învaţă copilul să-şi menţină bicicleta în
condiţii bune (frânele, cauciucurile, şeaua şi
înălţimea ghidonului).
Reguli pentru mersul pe bicicletă, pe care
trebuie să le ştie şi copilul tău:
- Poartă întotdeauna pe cap o cască de
protecţie; folosirea căştii reduce cu 90% riscul de
137
COPILUL NOSTRU
leziuni ale creierului (traumatism cerebral), de
aceea folosirea lor ar trebui legiferată.
- Înainte de a traversa o intersecţie, opreşte-
te şi priveşte în ambele sensuri.
- Semnalizează cu mâna, înainte de a schim-
ba sensul sau de a te opri.
- Stai cât mai aproape de trotuar.
- Fii atent la gropi, nisip sau pietriş.
- Respectă toate semnele de circulaţie
(stopuri şi semafoare).
- Dă-le întâietate pietonilor.
- În grup, circulă în linie, pe banda de trafic
desemnată pentru biciclişti, atunci când există.
- Fii atent la maşinile care dau înapoi sau la
pietonii care ies în stradă.
- Nu te agăţa de alt vehicul.
- Foloseşte far şi lumini reflectorizante.
- Evită să mai duci încă o persoană pe
bicicletă.
- Nu merge pe întuneric.
- Circulă întotdeauna în acelaşi sens cu traficul.
- Nu purta pantaloni lungi care pot fi prinşi
în lanţul bicicletei.
- Pentru a ţine ambele mâini pe ghidon, cară
obiectele într-un rucsac sau într-un coş.
Joc periculos
Rolele şi
skate-board-
urile favori-
zează acci-
dentele, din
cauza vitezei mari şi a ridicării centrului de
greutate al copilului. Pentru a scădea riscul de
fracturi, sunt necesare perniţe protectoare la
nivelul încheieturilor mâinilor, a coatelor şi a
genunchilor.
Prevenirea electrocutării, se realizează prin:
- Izolarea prizelor nefolosite;
- Supravegherea copilului, în apropierea
cablurilor electrice;
- Instruirea celor mici asupra zonelor cu risc
de electrocutare.
În caz de accident, părinţii trebuie să între-
rupă imediat curentul şi apoi să acorde primul
ajutor, care constă în masaj cardiac şi respiraţie
artificială, începute imediat şi continuate până la
camera de gardă.
138
Prevenirea înecului:
- Învaţă copilul să înoate bine.
- Să înoate alături de cineva experimentat.
- Să evite saltul sau aruncarea cu capul
înainte, de pe mal.
- Să înoate acolo unde nu sunt valuri mari;
să nu înoate pe timp de furtună.
- Să nu se bazeze pe saltelele pneumatice,
tuburile de cauciuc sau alte obiecte care se pot
dezumfla.
Adulţii şi adolescenţii trebuie să înveţe să
acorde primul ajutor, prin resuscitarea cardio-
respiratorie.
În barcă, fără
colac de
salvare
Prevenirea arsurilor :
Accidentele provocate de foc au loc mai ales
în casă, iar decesele cele mai frecvente se produc
din cauza inhalării fumului.
- Interzice-le copiilor să se joace cu chi-
brituri, brichete sau alte substanţe inflamabile.
- Nu fuma în casă; ţigara aprinsă arde
mocnit un timp, după care flăcările pot izbucni
pe neaşteptate, în timp ce familia doarme sau
copilul e singur în casă.
- Discută cu toţi membrii familiei şi repetă
exerciţiile de evacuare imediată a casei, în caz de
incendiu.
- Păstrează la îndemână o lanternă care
funcţionează; învaţă copiii ce trebuie să facă,
cum să se oprească, să se arunce la pământ, să se
rostogolească şi să-şi scoată hainele, dacă aces-
tea au luat foc.
Dacă se pot instala, detectoarele de fum sunt
utile. Acestea trebuie verificate la fiecare 6 luni; de
asemenea, se pot procura stingătoare de incendii,
care trebuie folosite numai în cazul în care focul
este mic. Dacă focul s-a răspândit, membrii
familiei trebuie să părăsească imediat locuinţa,
deoarece focul se extinde repede, în câteva
secunde; când atinge stadiul critic, cuprinde totul.
 COPILUL ŞCOLAR

Cele mai multe arsuri la şcolari nu se Tabel nr.16 Etapele pubertăţii

datorează însă focului, ci lichidelor fierbinţi. Fete
Vasele uitate pe foc sau pe aragaz, cu mânerul în Etapa Prepubertate (preadoles-
afară, pot duce la asemenea accidente; fiind I- a centă): între 8 şi 11 ani -
lipseşte dezvoltarea sexu-
neîndemânatic sau nepriceput, copilul poate ală externă, însă ovarele se
agăţa vasul şi acesta se poate răsturna peste el.
măresc şi începe produce-
rea hormonilor.
Un alt tip de accident este cel produs prin Etapa Între 8 şi 14 ani
expunerea la radiaţii. Copiii expuşi riscă să facă a II-a Înmugurirea sânilor
mai târziu leucemie, cancer de tiroidă sau cancer Primii peri pubieni (rari,
uşor pigmentaţi, drepţi, pe
la sân. Alte probleme care apar după expunerea labiile mari).
la radiaţii masive sunt: deficienţele mintale,
Transpiraţie mirositoare
Creştere accelerată în înăl-
tulburările psihice şi cele de creştere. ţime şi greutate
Corpul capătă contur feminin
Până la vârsta de 11-12 ani, cei mai mulţi
copii nu pot face faţă situaţiilor de urgenţă care
Etapa Între 9-15 ani
a III-a Sânii şi areolele se măresc,
necesită luarea unei decizii imediate; de aceea, dar nu sunt încă proeminente
Băieţi
Prepubertate (preadoles-
cent): între 9 şi 12 ani - lip-
seşte dezvoltarea sexuală
externă; hormonii mascu-
lini devin activi şi testicu-
lele se maturizează
Între 9 şi 15 ani
Penisul uşor mărit
Testiculele mărite
Păr pubian drept şi subţire
Transpiraţie mirositoare
Creştere în înălţime; forma
corpului se schimbă; se
dezvoltă muşchii.
Între 11 şi 16 ani
Penisul şi scrotul se măresc
Părul pubian începe să

este bine să nu fie lăsaţi singuri în casă, până la

Părul pubian se înmulţeş- crească
te, se închide la culoare şi Apare prima ejaculare
această vârstă. Copilul are nevoie să se simtă în devine mai creţ
Vaginul se măreşte şi apare
(deseori
somnului).
în timpul

siguranţă acasă şi să fie pregătit să facă faţă unor o secreţie vaginală albicioasă Vocea se îngroaşă
situaţii neprevăzute: dacă bate la uşă un Prima menstruaţie (menarha) Apare mustăcioara

necunoscut sau se produce un accident (foc, (după J.M.Tanner, 1962)

inundaţie), să ştie ce trebuie să facă. El trebuie
să-şi cunoască numele întreg, adresa şi numărul
de telefon şi unde pot fi găsiţi părinţii.

PUBERTATEA

Pubertatea este perioada în care o persoană

devine capabilă de reproducere; înseamnă
maturizare sexuală şi modificări ale orga-
nismului, care includ organele de reproducere şi
forma corpului. Pubertatea începe la fete odată
cu dezvoltarea mugurilor sânilor, iar – la băieţi –
odată cu mărirea scrotului şi cu alungirea
penisului. Începutul pubertăţii este influenţat de
mai mulţi factori: genetic (dezvoltarea timpurie
sau târzie este un factor familial), starea de
nutriţie (alimentaţia insuficientă poate întârzia
creşterea şi dezvoltarea sexuală); nivelul de
igienă scăzut, epuizarea fizică şi stresul
emoţional. Toate acestea pot întârzia declan-
şarea pubertăţii. (Vezi şi vol. 3 Adolescenţii)
Maturizarea caracterelor sexuale se face
treptat, ceea ce permite împărţirea pubertăţii în
cinci etape, dintre care şcolarul se regăseşte în
primele trei:
Aspectul corpului la băieţi şi fete în etapele I-III ale
pubertăţii
Modificările hormonale
Pubertatea este iniţiată de centrii nervoşi,
situaţi într-o zonă de la baza creierului, numită
hipotalamus. Aceştia stimulează activitatea hor-
monală a glandelor endocrine: hipofiză, su-
prarenală şi a glandelor sexuale (ovare şi
testicule).
Glandele sexuale sau gonadele secretă hor-
moni sexuali; aici cresc şi se maturizează celulele
sexuale (spermatozoizi şi ovule).
Ovarele femeii secretă estrogeni, care stimulează
dezvoltarea caracterelor sexuale feminine: creşterea
139
COPILUL NOSTRU
sânilor, a părului pubian şi distribuţia grăsimii în
corp. În plus, hormonii estrogeni menţin funcţia
uterină, a vaginului, precum şi a mucoasei nazale şi
bucale (orale), influenţând şi alte aspecte ale sănătăţii
fizice şi mintale. Al doilea hormon feminin, numit
progesteron, este produs de corpul galben al ovarului
şi se formează la jumătatea ciclului ovarian.
La băieţi, testiculele – măresc producţia de
hormoni sexuali masculini (androgeni). Testo-
steronul, principalul hormon sexual masculin,
influenţează dezvoltarea organelor sexuale mas-
culine: veziculele seminale, epididimul, prostata,
penisul şi scrotul, precum şi pe cea a caracterelor
sexuale masculine secundare: părul de pe faţă şi
corp, dezvoltarea scheletică, musculatura şi
vocea. Testosteronul influenţează gradul de
ambiţie socială, atât la fete, cât şi la băieţi.
Hormonii estrogeni şi androgeni se găsesc
atât la băieţi, cât şi la fete, dar în cantităţi diferite.
În timpul copilăriei, sunt produşi de către
glandele suprarenale şi gonade în cantităţi mici,
dar cresc spectaculos în timpul pubertăţii.
Principala diferenţă dintre concentraţia de
hormoni masculini şi feminini este aceea că
nivelul de testosteron la bărbaţi este relativ
constant, pe când cel de estrogen şi progesteron
al femeilor este ciclic.
În afara creşterii corporale şi a dezvoltării
sexuale, producţia mare de hormoni la puber-
tate, provoacă variaţii emoţionale extreme,
schimbări de dispoziţie şi nestatornicie. Testo-
steronul produce masculinizarea băieţilor, iar
estradiolul (hormon estrogen) feminizarea fe-
telor. Ambii hormoni influenţează şi funcţiile
sistemului nervos central, inclusiv comporta-
mentul şi emoţiile. Scăderea estrogenului se
poate asocia cu o dispoziţie proastă, cum se
întâmplă în perioada pre-menstruală la unele
fete. La băieţii adolescenţi, nivelul de testosteron
este corelat cu libidoul (dorinţă sau apetitul
sexual) şi se manifestă prin impuls sexual,
masturbare şi potenţă. Apetitul sexual la fete este
determinat, aproape în întregime, de factori
psihosociali, hormonii având o influenţă mult
mai mică decât la băieţi.
Maturizarea organelor sexuale la băieţi
Toate organele sexuale ale băieţilor – testi-
culele, scrotul, epididimul, veziculele seminale,
prostata, glandele lui Cooper, vasele deferente,
penisul şi uretra – cresc la pubertate.
140
Dezvoltarea completă a penisului durează
între 2 şi 5 ani. Capul penisului, numit gland, este
acoperit de o cută a pielii numită prepuţ, care poate
fi uneori înlăturată chirurgical, prin circumcizie.
Circumcizia se practică din motive religioase şi nu
neapărat din motive de igienă, deşi recent s-a
demonstrat că protejează împotriva contactării
HIV. Retragerea prepuţului uşurează igiena
glandului. Dacă prepuţul nu se retrage, iar
glandul nu este spălat, se acumulează o secreţie
albicioasă, numită smegmă – care poate duce la
iritarea şi infectarea zonei. Când pielea glandului
nu se poate retracta, se numeşte fimoză. Când
fimoza este strânsă, poate necesita intervenţie
chirurgicală. Dacă – după retractare – pielea nu
poate fi împinsă înapoi, penisul se poate umfla şi
poate fi foarte dureros; aceasta se numeşte
parafimoză şi necesită ajutor medical imediat.
Testiculele sunt organele care produc
spermatozoizii. Cele două testicule sunt situate
în scrot.
Modificările de dispoziţie sexuală la băieţi nu
sunt influenţate de fluctuaţiile hormonale, ca la
fete, ci de alţi factori: starea de sănătate,
oboseala, mediul ambiant, vremea etc.
Băieţii sunt la fel de jenaţi, ca şi fetele, de
modificările corpului lor la pubertate. Aşa cum
prima menstruaţie este un semn pentru fată că
trece prin pubertate, la fel este şi prima ejaculare
pentru băieţi.
Apariţia părului pubian este prima indicaţie
clară a pubertăţii, deşi creşterea penisului şi
lărgirea testiculelor încep, de obicei, înainte.
Maturizarea fizică la băieţi se asociază cu un
sentiment de putere şi cu impulsul de a se
îndrăgosti.
Maturizarea organelor sexuale feminine
Maturizarea sexuală a fetei cuprinde atât
organele interne: ovarele, trompele, uterul şi
vaginul, cât şi pe cele externe denumite, împre-
ună, vulvă.
Cu un an – doi înainte de prima menstruaţie,
fetiţa poate observa o scurgere apoasă limpede
sau alb-lăptoasă, din vagin, care lasă o urmă
gălbuie pe chiloţi, când se usucă. Această
secreţie este normală, fiind un semn al
începutului pubertăţii. Dacă scurgerea are însă
un miros puternic, neplăcut sau provoacă
mâncărimi sau înroşirea vulvei, dacă este gri-
verzuie sau galbenă, este semnul unei infecţii a

vaginului şi trebuie consultat medicul, pentru
tratament.
Fetiţa se naşte cu aproape 400.000 de foliculi
în fiecare ovar. La pubertate, fata are cca 80.000
foliculi în fiecare ovar. De obicei, un folicul se
maturează într-un ovul la fiecare lună (28 zile).
Ciclul menstrual la fete variază între 20-40,
chiar 60 de zile, cu o medie de 28 zile. Durata
acestuia diferă în mod normal de la o fată la alta
şi chiar la aceeaşi persoană.
Prima menstruaţie (menarha) apare, de obicei,
după perioada în care fata creşte puternic în
înălţime şi greutate. Fetiţa poate rămâne
însărcinată, chiar înainte de menstruaţie, dacă
ovulaţia a început înainte. Dacă este activă
sexual de la această vârstă, ceea ce nu este
recomandat, trebuie găsite metode pentru a
preveni sarcina (anticoncepţionale).
Reacţiile emoţionale la prima menstruaţie
sunt diferite: cele mai multe fete sunt surprinse
sau jenate. Este important ca fetiţa să fi fost
pregătită pentru acest eveniment. Cu cât ştie
mai multe dinainte, cu atât va reacţiona mai
bine. Multe cred în mod greşit că aceasta va fi
însoţită de tulburări fizice şi emoţionale şi de
întreruperea activităţii zilnice. Dacă nu se
protejează, există riscul ca fetiţa să se mur-
dărească, să se păteze sau să miroasă. Sprijinul
mamei va scădea jena creată de ciclul menstrual.
Menstruaţia este un neajuns; totodată, este cel
mai bun indiciu de sănătate şi de funcţionare
normală a organismului.
Există fluctuaţii emoţionale puternice de-a
lungul ciclului menstrual: în prima jumatate a
ciclului menstrual creşte buna dispoziţie, iar fata
este mai bună la şcoală şi la teste. Cam la două
săptămâni înaintea menstruaţiei, fata poate fi
neliniştită, se concentrează mai greu, este
capricioasă, tăcută, are crize de supărare,
doarme prea mult sau prea puţin sau este lipsită
de energie. În faza de ovulaţie şi postovulaţie,
buna dispoziţie apare iarăşi, iar fata se simte în
formă. În ultimele zile ale ciclului, apar
manifestări de iritabilitate, supărare, tristeţe şi
un respect de sine redus. Fata este mai uitucă, se
ascunde în cameră, este îngrijorată, deprimată şi
simte nevoia să mănânce dulciuri.
În timpul menstruaţiei, exerciţiul fizic este nu
numai posibil, dar chiar indicat, dacă nu pro-
voacă tulburări.
COPILUL ŞCOLAR
Întrebări legate de menstruaţie:
Fetele întreabă, deseori, dacă în timpul
menstruaţiei pot să facă baie în cadă, să facă
exerciţii fizice, să bea băuturi reci etc. Răspunsul
este da, poţi face tot ceea ce faci şi în restul lunii.
Igiena menstruaţiei
Duşul sau baia zilnică cu apă şi săpun este
cea mai bună măsură de apărare împotriva
mirosurilor genitale neplăcute şi a infecţiilor.
Îmbrăcămintea poate favoriza transpiraţia
(blugi strâmţi, ciorapi cu chilot, dresuri, chiloţi
de nailon), dezvoltarea bacteriilor şi creşterea
mirosului. Lenjeria absorbantă, din bumbac,
permite ventilaţia, menţine igiena genitală, dacă
se asociază cu baia zilnică.
Tampoanele externe, din materiale absor-
bante, sunt mai puţin voluminoase şi mai
eficace, decât vata. Unele aderă la lenjerie,
pentru a împiedica scurgerea pe alături. Tam-
poanele interne sunt evitate de fetele virgine,
deoarece introducerea lor poate rupe sau dilata
himenul. În plus, dacă nu sunt schimbate des,
riscă să producă infecţii grave, numite sindrom
septico-toxic.
Fata nu are nevoie de spălături vaginale, nici
după menstruaţie, deoarece vaginul sănătos se
curăţă singur.
O secreţie vaginală albicioasă, clară şi nei-
ritantă este normală. Este formată din mucusul
secretat de glandele colului uterin, bacterii şi
celule vaginale descuamate. Prin expunerea la
aer, îşi schimbă culoarea în galben palid.
Secreţia vaginală este anormală, dacă
produce iritaţie, mâncărimi, miroase urât, are
altă culoare, decât cea normală sau este ames-
tecată cu sânge nemenstrual. Asemenea secreţii
anormale pot fi provocate de infecţii ale vagi-
nului (vaginite); în asemenea cazuri trebuie
consultat imediat medicul.
Pubertatea precoce la fete
Pubertatea apare mai devreme la fetele de azi,
decât la cele din generaţia trecută. Pubertatea
precoce, adică cea manifestată înainte de 8 ani, are
aceleaşi etape, ca cea normală: apar întâi mugurii
sânilor, apoi părul pubian şi axilar (la subsuoară),
mai târziu, apare prima menstruaţie (menarha), cu
ciclu neregulat şi fără ovulaţie. De cele mai multe
ori, nu se cunoaşte cauza; rareori, pubertatea
141
COPILUL NOSTRU
precoce apare din cauza unei tumori a ovarelor
sau a creierului, aşa că medicul trebuie să exami-
neze copilul, pentru a elimina aceste posibilităţi.
Pubertatea precoce este asociată cu o creştere
rapidă, care se opreşte mai devreme, fetiţa ră-
mânând mai mică de înălţime, decât celelalte fete
de vârsta ei. Iniţial, când copila se simte diferită de
celelalte colege, trebuie ajutată emoţional; după
vârsta de 10 ani, diferenţele dispar.
Menstruaţia şi dezvoltarea prematură a
sânilor pot fi stopate prin tratament.
Dacă sânii se dezvoltă prematur, înainte de 8
ani, iar această schimbare nu este urmată de alte
semne de maturizare sexuală (creşterea părului
în regiunea genitală), pubertatea prematură a
fetei este incompletă. Mugurii mamari apăruţi
precoce se micşorează într-un an, deşi – uneori –
pot rămâne aşa, până la instalarea pubertăţii.
Asta nu este o anomalie şi nu influenţează
creşterea fetei.
Deşi pare diferită ca aspect fizic, fetiţa
prematură sexual este un copil şi trebuie tratată
ca atare. Este important să o păzeşti de abuz
sexual şi de graviditate.
Uneori, ea este ridiculizată de băieţi, iar fetele
normale o invidiază, sau o judecă şi nu o
înţeleg. Mai mult, băieţii mai mari încearcă să o
pipăie şi să o atragă în activităţi sexuale. Ea are
nevoie de ajutor suplimentar, de dragoste şi
atenţie de la întreaga familie, mai ales de
înţelegere de la mamă şi respect de la tată.
Pubertatea precoce la băieţi
Mărirea testiculelor şi a penisului, apariţia
părului pubian, îngroşarea vocii şi accelerarea
creşterii la băieţi, înainte de 9 ani, pot fi semne
de pubertate precoce. Este necesară examinarea
medicală, pentru a elimina unele cauze, cum ar
fi tumori ale creierului, ale glandelor supra-
renale sau ale testiculelor, deşi jumătate din
cazuri nu prezintă nici un simptom de acest fel.
Tratamentele mai noi ale pubertăţii precoce
includ analogi ai hormonului lutenic; pentru
asta trebuie consultat medicul pediatru.
Pubertatea precoce este diferită de sexualitatea
precoce. Comportamentul sexual precoce şi preocu-
parea pentru sex, pot fi uneori semne că fetiţa ta a fost
victima unui abuz sexual. Este important să o susţii
moral, s-o încurajezi şi să-i faci educaţie sexuală,
pentru a rezista oricărei presiuni, din partea colegilor
sau a altor persoane mai mari.
142
Educaţia sexuală
Copiii au o mare curiozitate pentru sex; la
această vârstă, îşi şoptesc unul altuia cuvinte
despre părţile intime, îşi spun glume murdare,
pe care le înţeleg sau nu, sau caută în reviste
imagini erotice. În grupurile de băieţi sau de
fete, sexul este un subiect viu şi excitant. Acesta
este doar un mod de a explora sexualitatea.
Copiii învaţă de fapt despre sex, cu mulţi ani
înainte, pe măsură ce sunt capabili să observe, să
asculte şi să simtă lumea din jurul lor.
Scopul educaţiei sexuale este acela de a ajuta
copiii să înţeleagă sexualitatea, să-şi accepte şi
să-şi aprecieze propriul corp şi să stabilească pe
viitor relaţii sexuale normale, satisfăcătoare.
Sexualitatea înseamnă de fapt mai mult decât
actul sexual; înseamnă felul în care gândim
despre noi înşine, sentimentele noastre faţă de
intimitate şi tandreţe, ca şi modul de a le
exprima.
Copiii şcolari au o anumită curiozitate teh-
nică, care îi face să se intereseze cum funcţi-
onează orice mecanism – inclusiv corpul ome-
nesc.
La vârsta şcolară, copilul nostru ar trebui să ştie:
- Tot ceea ce au învăţat copiii mici şi
preşcolari despre educaţia sexuală, cu detaliile
de rigoare: penisul intră în vagin, pentru a duce
sperma la ovului femeii; operaţiunea durează
câteva minute sau câteva secunde;
- Schimbările corpului la pubertate;
- Cunoştinţele simple despre bolile cu
transmisie sexuală;
- Că revistele şi televiziunea prezintă o
imagine falsă, care se vrea perfectă, a corpului
omenesc;
- Că – în publicaţiile pornografice – sexu-
alitatea este deformată, partenerii nu îşi iau nici
un fel de precauţii pentru prevenirea bolilor
sexuale (SIDA face ravagii printre actorii
industriei pornografice şi prostituate);
- Faptul că eşti sănătos şi normal, dacă nu ai
activitate sexuală în adolescenţă.
Vârsta de 8-10 ani este potrivită pentru a
discuta aspecte legate de sexualitate, deoarece
acum copilul le poate înţelege într-un mod
realist. Ai ultima şansă de a-l învăţa despre
sănătatea sexuală. Dacă aştepţi mai mult, până
când copilul are vreo 11 ani sau intră în
pubertate, este deja prea târziu: va învăţa despre

reproducere şi sex, într-un mod greşit, de la alţi
copii, înainte de a-i explica tu.
Părinţii sunt cei mai indicaţi pentru a educa
copiii în privinţa sexului, deoarece o pot face într-
un mod cald şi iubitor, lipsit de tonul steril de la
şcoală sau de remarcile vulgare dintre colegi. În
plus, discuţia dintre părinte şi copil este intimă şi
are loc într-o atmosferă de încredere reciprocă.
Prin felul în care te porţi cu soţul sau soţia, prin
dragoste şi devotament (mângâieri, un sărut
înaintea plecării, îmbrăţişări) îi arăţi copilului ce
înseamnă pentru tine o relaţie de iubire. Cu cât
începi mai devreme educaţia sexuală a copiilor,
cu atât mai bine.
În primii ani de viaţă, copiii sunt curioşi să
cunoască diferenţele anatomice dintre băieţi şi
fete. Mai târziu, pun întrebări legate de
sexualitate. Pe la 8-9 ani au căpătat deja aceste
noţiuni, dar nu pot face legătura între ele. În
discuţia cu copilul, ţine seama de: vârsta,
experienţa, cunoştinţele, dezvoltarea fizică şi
maturitatea sa emoţională.
Dacă ai discutat cu el în perioada preşcolară,
este bine să continui conversaţiile pe subiecte
sexuale – în mod deschis şi plăcut – şi la vârsta
de 8 -10 ani, decât să începi să le consideri ceva
secret, nepermis, jenant şi stupid.
Încearcă să-i transmiţi câteva idei esenţiale:
- Sexul, sentimentele, modificările şi
atracţiile – ce vor veni la pubertate – sunt natu-
rale şi frumoase, chiar minunate.
- Sexul este natural şi bun, iar cerinţele lui
sunt foarte puternice şi creează viaţa, de aceea
trebuie asociat cu dragostea şi devotamentul;
este prea frumos pentru a-l transforma în ceva
josnic.
- Există un timp anume pentru actul
sexual.Trebuie mai întâi să cunoşti şi să iubeşti
persoana de care vrei să te apropii, pentru ca
mai târziu să o poţi cunoaşte şi intim.
- Un băiat trebuie să respecte sexualitatea
fetei. Corpul şi sexualitatea fetei în creştere îi pot
crea acesteia complexe; ea nu are nevoie să fie
batjocorită, ci trebuie respectată.
Ceea ce băiatul tău aude de la colegi şi din
media este incomplet şi deseori incorect. Aceste
informaţii trebuie completate de părinţi şi
educatori.
După ce ai revăzut termenii şi funcţiile
corpului, încearcă să-i explici simplu şi clar
noţiunile de bază ale sexualităţii:
COPILUL ŞCOLAR
- numele părţilor corpului;
- părţile corpului legate de sexualitate şi
funcţiile lor; foloseşte denumirile corecte;
- procesul prin care sperma fecundează un
ovul şi cum se dezvoltă embrionul: aşa vin pe
lume copiii;
- atracţia naturală dintre bărbaţi şi femei.
Învaţă-l că actul sexual este:
- un mod de exprimare a dragostei şi a
devotamentului,
- o unire profundă şi specială, ce se petrece
în intimitate, între bărbat şi femeie.
Încurajează copilul să pună întrebări şi
răspunde-i, dacă te întreabă:
“Cum se fac copiii?”
“Trebuie să te măriţi, ca să faci copii?”
“Când pot fetele să facă copii?”
“Ce este menstruaţia?”
“Ce se întâmplă dacă te masturbezi?”
“De ce au băieţii erecţie?”
“Ce este un act sexual?”
“Cum fac oamenii sex ?”.
Întreabă-l dacă înţelege şi asigură-l că te
poate întreba oricând ce nu a înţeles. Urmăreşte-
i expresia feţei, pentru a fi sigur, nu numai că a
înţeles, dar că apreciază ceea ce i se spune. La
câteva săptămâni sau luni după asta, găseşte o
ocazie pentru a discuta din nou.
Învaţă copilul că unele părţi ale corpului sunt
intime şi nimeni nu are dreptul să le vadă sau să
le atingă, iar dacă acest lucru se întâmplă, să nu-i
fie ruşine şi să-ţi spună. Lasă copilul să-şi spele
singur corpul, inclusiv organele genitale, chiar
dacă trebuie să-l supraveghezi. Învaţă-l să se
comporte decent, oferindu-i exemplul tău: nu te
plimba gol prin casă şi respectă-i intimitatea,
închizând uşa de la baie şi învăţându-l şi pe el să
facă la fel. Încurajează-l să se îmbrace decent.
Pe măsură ce copilul creşte, discută despre
pubertate, la ce să se aştepte: modificări ale cor-
pului, modificări emoţionale, capricii şi visuri
“ude” în cazul băieţilor. Încearcă să-ţi aminteşti
de propria ta pubertate, cum s-a întâmplat, ce ai
simţit şi ce ai fi dorit să ştii în plus.
Spune-i că, pentru a creşte, un copil are
nevoie de maternitate, mâncare, îmbrăcăminte,
părinţi care să-l iubească, o casă în care să se
simtă fericit, rude, prieteni şi profesori, medici,
actul sexual fiind doar primul pas. Învaţă-l că
143
COPILUL NOSTRU
oamenii care nu pot să-şi ofere unul altuia
dragoste şi cele necesare pentru creşterea unui
copil, nu ar trebui să facă sex.
Pe măsură ce se apropie de adolescenţă,
copiii încep să simtă că sexul este mult mai
frumos, dacă se bazează pe dragoste, decât dacă
e o simplă satisfacere personală. La această
vârstă, copiii acceptă mai uşor ideea că sexul –
care este frumos, miraculos şi creează vieţi noi –
trebuie folosit cu grijă, nu trebuie să se petreacă
la întâmplare, iar – după căsătorie – sexul este o
legătură şi un mod special de a exprima dra-
gostea.
Când priveşti un film romantic împreună cu
copiii, spune-le că sunt cel puţin şase motive
pentru care un bărbat şi o femeie fac dragoste:
- încearcă să vadă cum se simt (curiozitate),
- le face plăcere (satisfacţie),
- pentru a demonstra că o pot face (egoism,
mândrie),
- pentru a fi ca ceilalţi (frica de a fi respins),
- pentru că o iubeşte pe cealaltă persoană şi
vrea să-i facă plăcere (dragoste neîmpartăşită),
- pentru că îşi arată unul altuia nu numai
iubire, dar şi devotament, încredere, tandreţe şi
respect (iubire deplină).
Primele cinci motive nu sunt suficiente
pentru a face dragoste. Copilul trebuie să mai
ştie că una din consecinţele actului sexual este
sarcina sau boala; acestea duc la situaţii grave,
de care trebuie să se ferească.
Mulţi părinţi au ei însişi foarte puţină
educaţie sexuală; au învăţat ceva despre sex din
cărţi sau din filme, dar nu au o informaţie
corectă despre anatomia, funcţiile şi emoţiile
organismului uman, inclusiv funcţiile sexuale.
De aceea, părinţii au nevoie să se informeze din
cărţi sau de la personalul medical despre aceste
noţiuni, pentru a le putea transmite corect
copilului. Şcolile ar trebui să includă ore de
educaţie a sănătăţii şi lecţii de educaţie sexuală.
La unele dintre acestea, pot participa şi părinţii.
Dacă nu te simţi confortabil cu propria ta
sexualitate, fii atent să nu transmiţi această
atitudine copilului tău. El are nevoie să aibă o
impresie bună despre corpul, sexul şi capacitatea
lui de a lua decizii sexuale.
Pe măsură ce copiii devin conştienţi de
legăturile dintre persoanele de acelaşi sex,
observă şi dezaprobarea socială legată de asta:
“De ce unor bărbaţi le plac alţi bărbaţi?” sau “Ce
144
este homosexualitatea?”. Foloseşte această oca-
zie pentru a discuta opinia ta despre relaţiile
sexuale. Explică-i că nu depinde de sex, dacă îţi
place fizic o persoană şi vrei să faci dragoste cu
ea, dar aceasta nu este ceva comun între per-
soanele de acelaşi sex. Majoritatea oamenilor
sunt heterosexuali. A-ţi place sau a iubi o
persoană nu depinde de sexul acesteia, dar că
este diferit să-ţi placă cineva în mod sexual.
Trebuie să-l ajuţi să facă diferenţa între
curiozitatea sexuală normală, pentru un om
dezbrăcat, şi cea bolnăvicioasă, pentru mate-
rialele pornografice, în care femeile sunt pre-
zentate ca simple obiecte.
Mai târziu, valorile morale vor forma o parte
din comportamentul sexual al copilului. Ajută-l
să includă preocupările lui sexuale într-un
context sănătos, care-l va ajuta să-şi formeze
legături intime valoroase, ca adult.
Identificarea şi orientarea sexuală
Copilul se identifică cu unul dintre cele două
sexe, prin:
- jocuri, jucării ;
- treburi în casă şi rolul în familie;
- comportare socială ce reflectă diferite
grade de dominare, agresiune, blândeţe şi
dependenţă;
- gesturi, atitudini şi exprimări nonverbale,
identificate ca fiind feminine sau masculine;
- relaţii de prietenie, incluzând sexul prie-
tenilor pe care şi-i alege, sau al persoanelor pe
care le imită.
La vârsta şcolară, identificarea cu un anumit
sex se stabileşte mai ferm, nu numai în joc, dar şi
în felul în care se comportă, cum arată şi după
lucrurile pe care le posedă, asemănătoare cu cele
ale copiilor de acelaşi sex.
În şcoala primară, copiii continuă să se joace
cu alţii de acelaşi sex: băieţii cu băieţii, fetele cu
fetele. Fetele exprimă deseori antipatia pentru
băieţi şi viceversa, acesta fiind un mod de a-şi
întări identitatea sexuală. Această comportare,
de băiat sau de fată, este puternic influenţată de
identificarea cu femeile şi bărbaţii din viaţa lor.
Copiii împrumută caracteristici de la femeile şi
bărbaţii din jurul lor, pe care le încorporează în
propria lor personalitate. Ei mai sunt influenţaţi
şi de actorii din filme, de la televizor, de viaţa
unor sportivi şi a altor adulţi din jurul lor. Efectul

combinat al acestor influenţe multiple, alături de
moştenirea genetică, determină mai târziu
calităţile masculine şi feminine. Însă, mai mult
decât orice, legătura copilului cu tatăl şi mama
sa, atitudinea părinţilor faţă de el şi a unuia faţă
de celălalt, influenţează decisiv comportamentul
sexual de mai târziu.
Când atitudinea şi interesele copilului deviază
de la normele acceptate, el este discriminat şi ridi-
culizat. Părinţii trebuie să ştie dacă şcolarul este
acceptat sau nu de prieteni; ei trebuie să-l înveţe să
se comporte normal, astfel încât să funcţioneze
bine la şcoală, printre colegi şi în societate. Dacă, de
exemplu, un băiat nu este interesat de sport, el
poate avea alte domenii în care să exceleze. Fiecare
copil are propriile sale talente şi uneori ele nu se
potrivesc cu aşteptările părinţilor sau ale societăţii.
Datorită talentelor lui, copilul poate avea însă
succese şi satisfacţii pe viitor. Nu exista talente mai
bune decât altele, chiar dacă societatea tinde să le
claseze într-o ordine; stereotipurile sociale se
modifică de-a lungul vremii; în prezent, femeile
sunt mai active şi mai puţin timide, decât bunicile
lor, iar – de la bărbaţi – se aşteaptă să-şi exprime
mai mult partea mai blândă şi mai “feminină” a
personalităţii lor.
În loc să forţezi copilul să se conformeze unui
tipar de comportare tradiţională, conformă
sexului său, ajută-l să-şi atingă potenţialul, lasă-l
să evolueze în felul lui.
Deviaţii în orientarea sexuală
Copiii pot fi confuzi în orientarea lor către un
anumit sex, de exemplu unii băieţi tind să se
identifice cu fetele; ei îşi pot nega chiar propria lor
sexualitate, ajung să dispreţuiască partea lor de
fată sau de băiat. Un băiat efeminat poate avea
următoarele caracteristici: vrea să fie fată, iar –
când va fi mare – să fie femeie; arată un interes
deosebit pentru activităţile feminine: se joacă cu
păpuşi sau joacă rolul de fată; îi plac bijuteriile,
cosmeticele, îmbrăcămintea de fată, pe care o
poartă uneori cu plăcere; se împrieteneşte mai
ales cu fetele. Băieţii efeminaţi sunt deseori
ridiculizaţi, porecliţi “poponari” şi eliminaţi din
grup de către colegi. Ei devin neliniştiţi, nesiguri,
deprimaţi, se luptă să-şi facă prieteni şi să-şi
menţină încrederea în sine.
Băieţii efeminaţi au deseori relaţii foarte
distante cu taţii lor şi foarte strânse cu mamele,
care încurajează şi suportă activităţile feminine.
COPILUL ŞCOLAR
Pe de altă parte, fetele care se identifică cu
băieţii sunt considerate “băieţoi”. Ele sunt mai
puţin ridiculizate sau izolate de prietenele lor,
decât băieţii efeminaţi. Uneori, acest compor-
tament este doar un mod natural de a se
identifica cu sexul opus. Fetele prezintă rareori
una sau mai multe din aceste trăsături: doresc să
fie băiat, preferă să fie în grupuri de băieţi, iar în
jocurile de imaginaţie preferă roluri masculine,
ceea ce sugerează un conflict sau confuzie în
legăturile lor cu prietenele.
Nu asta este însă cauza homosexualităţii. Un
număr foarte mic de băieţi efeminaţi şi fete
băieţoase vor deveni bisexuali sau homosexuali.
Părinţii trebuie să discute cu copiii despre
comportarea lor masculină sau feminină.
Explică-i copilului de ce comportarea sa pro-
voacă o anumită reacţie a colegilor şi găsiţi
împreună atitudini mai apropiate sexului lor.
Când copilul refuză să-şi accepte sexul biologic,
se joacă numai cu copii de sexul opus, este lipsit
de prieteni la şcoală şi ridiculizat de colegii săi,
trebuie consultat pediatrul sau psihologul.
Atracţia fizică şi emoţională a unui individ
către un altul de sex opus sau de acelaşi sex este
un fenomen biologic. Cercetările recente arată că
unele zone ale hipotalamusului homosexualilor
diferă de cele ale heterosexualilor. Influenţa
experienţelor personale şi a mediului, în ori-
entarea sexuală, este mică.
Masturbarea
Este stimularea organelor genitale proprii.
Este normală la orice vârstă şi nu trebuie să te
îngrijoreze, dacă nu este excesivă sau dacă nu este
făcută în public. Este mai frecventă la preşcolari,
iar frecvenţa ei scade după vârsta de 6 ani, deşi
poate continua în intimitate. Odată cu începutul
pubertăţii şi cu tot ce se asociază: creşterea
secreţiei de hormoni, a curiozităţii şi a tensiunii
sexuale, preocuparea pentru propriul corp – şi
frecvenţa masturbării se intensifică. Adolescenţii
descoperă că această plăcere sexuală este un mod
de a-şi exprima propria sexualitate în dezvoltare.
Oamenii needucaţi continuă să aibă concepţii
greşite despre masturbare şi o descurajează, mai
ales pe considerente morale. Un copil care se
masturbează nu face ceva greşit, nu este
promiscuu sau deviat sexual; nu va orbi sau
înnebuni, nu-i vor ieşi coşuri şi nici nu va deveni
impotent sau steril.
145
COPILUL NOSTRU
Părinţii trebuie să fie îngrijoraţi atunci când
masturbarea este făcută din plictiseală, nervo-
zitate, ca răspuns la o iritaţie genitală sau dintr-o
preocupare sexuală prea intensă. În asemenea
situaţii, copilul nu se poate opri când i se cere, sau
când i se oferă o activitate diferită şi atrăgătoare.
Iritarea sau infecţia genitală porneşte de la
probleme de igienă, la fete, mai ales la cele grase.
Infecţia apare de cele mai multe ori din cauza
streptococului. Vaginul fetiţelor, ascuns de coap-
sele grase, este mai greu de curăţat; mirosul poate
persista chiar după baie. Un vagin iritat provoacă
mâncărimi. Masturbarea opreşte temporar
pruritul, dar creşte iritaţia şi apoi mâncărimea.
Pediatrul poate prescrie antibiotice.
Dacă îl surprinzi masturbându-se, evită să
reacţionezi excesiv, deşi poţi fi jenat, supărat sau
revoltat. Încearcă să te calmezi, nu-i spune că
este rău ceea ce face, dar spune-i că trebuie să o
facă în intimitate, când nu îl vede nimeni. Dacă
descoperi că copilul se masturbează împreună
cu altcineva, nu-l pedepsi, ci spune pur şi simplu
“Pentru că este ceva intim, nu este frumos să te
atingi de faţă cu alţii”, îndreptându-i atenţia
către altceva.
Masturbarea este folosită frecvent şi pentru a
micşora tensiunea sau stresul. Dacă acesta este
cazul copilului tău, învaţă-l alte moduri de a se
relaxa. Încearcă să descoperi dacă are alte
probleme sau griji care îl neliniştesc.
Sugestii pentru părinţii ai cărui copil se
masturbează frecvent în public:
- Spune-i că nu trebuie să-şi atingă părţile
intime, decât atunci când este în camera
lui; nu-l critica şi nu îl face de ruşine;
- Când masturbarea devine o obişnuinţă,
atrage-i atenţia asupra acestui fapt;
- Când masturbarea este folosită ca mijloc de
scădere a tensiunii nervoase, oferă-i un alt
obiect pe care să-l mângâie (o jucărie, o
bucată de blană etc.);
- Corectează-l: când copilul se atinge în
public, pune-l să strângă pumnul şi să-l
ţină aşa, un timp;
- Nu-i permite copilului să meargă în baie cu
un prieten sau nesupravegheat;
- Corectează-l: pune-l să-şi ceară scuze;
- Laudă-l, dacă nu se atinge în public timp
de câteva zile;
- Cere sfatul medicului pediatru, mai ales
dacă masturbarea se asociază cu alte mo-
146
dificări de comportament sau emoţionale:
izolarea de prieteni, agresiunea, tendinţa de
distrugere, tristeţea, udarea sau murdărirea
patului etc.
Jocuri sexuale
La această vârstă, copiii sunt ataşaţi de cei de
acelaşi sex şi, deseori, îşi explorează unii altora
organele genitale. Nu este o activitate homo-
sexuală, deşi părinţii pot fi îngrijoraţi de asta.
Jocul sexual, care este rezultatul unei curio-
zităţi normale, are următoarele caracteristici:
- diferenţele de vârstă între copii sunt mai
mici de 3 ani;
- toţi participă cu plăcere;
- jocul include privirea, atingerea şi discuţia
despre organele genitale;
- imitarea unui act sexual între doi copii sau
cu o păpuşă;
- jocul nu include introducerea degetelor
sau a unor obiecte în vagin sau în rect, luarea în
gură a organelor genitale sau orice fel de agre-
siune;
- nu este singurul scop pentru care copiii
sunt împreună, ci pot prefera alte activităţi;
- când sunt descoperiţi, copiii sunt jenaţi –
dar nu zdrobiţi de ruşine şi nici obraznici – şi
nimeni nu se plânge părinţilor despre acest fel
de jocuri.
Răspunsul potrivit al părinţilor este: sexul
este o activitate pentru adulţi, iar copiii se pot
juca în multe alte feluri; sexul este intim şi
personal, nu o activitate de împărţit cu persoane
întâlnite întâmplător şi, în sfârşit, sexul este o
forţă puternică şi importantă, căreia i se cuvine
respect. Mesajul variază în intensitate, în funcţie
de nivelul de cultură, convingerile personale şi
cele religioase ale părinţilor.
Când copiii şcolari de acelaşi sex sau de sex
diferit, sunt surprinşi în jocuri sexuale, părinţii şi
pediatrul trebuie să se întrebe dacă se joacă din
curiozitate şi plăcere sau au avut un traumatism
sexual ( de exemplu, molestare ).
Părinţii trebuie să aibă o atitudine fermă
împotriva acestor jocuri.
Dacă descoperi un joc sexual, care nu se
potriveşte cu profilul amintit mai sus, continuă
totuşi să-ţi controlezi reacţia. Într-un joc sexual
anormal, probabil unul dintre copii a fost
traumatizat sexual de către un adult.

VIOLENŢA ŞI SUBSTANŢELE PERI-
CULOASE LA COPIL
O societate modernă nu este neapărat o
societate paşnică. Televiziunea, filmele, ziarele şi
revistele expun copiii la acte violente şi crime.
Aceştia pot vedea manifestări violente şi în
familie, când unul sau ambii părinţi sunt
agresivi sau alcoolici. Toate acestea pot avea
urmări negative asupra copiilor.
Unii copii învaţă să-şi rezolve violent propriile
conflicte, alţii devin insensibili la cruzime şi la
durerea şi suferinţa altora. Mulţi copii se retrag în
ei înşişi, evitând pe cât posibil oamenii.
Copilul expus la un eveniment traumatic,
poate reacţiona în multe feluri: îi e frică să
părăsească casa, are dificultăţi în a se concentra
la şcoală, nu are poftă de mâncare, îl doare
capul, stomacul, are insomnie sau alte simptome
vagi. Toate aceste tulburări formează ceea ce
medicii numesc “sindromul de stres post-
traumatic”, care poate dura luni sau chiar ani.
Uneori copiii retrăiesc la nesfârşit evenimentul,
în mintea lor. Traumatismul îi poate marca şi
altfel: devin ei înşişi mai răi, mai agresivi, mai
violenţi sau auto-distructivi, iar aceste schimbări
pot afecta
întreaga
familie.
Nu rezolvaţi
neînţelegerile
prin
violenţă!
Sugestii:
- Încurajează-ţi copilul să discute despre
întâmplarea violentă; lasă-l să exprime ce
simte, fie că este frică, supărare sau nelinişte.
După un eveniment traumatic, asigură-te că
viaţa lui s-a reîntors la normal.
- Discută cu el despre situaţiile periculoase
care pot apărea (hoţi în casă) şi cum pot fi
evitate pe viitor. Dacă este nevoie, discută
problema şi cu alţi părinţi.
- Când copilul este înfricoşat de scene de
violenţă sau dezastre naturale, pe care le-a
văzut la televizor, încearcă să-l asiguri că el
şi familia sunt în siguranţă şi că toate acestea
se întâmplă la mii de km depărtare şi nu îl
vor afecta pe el direct. Discută cu el cât de
trist este pentru oamenii care trec prin asta
COPILUL ŞCOLAR
şi spune-i că speri ca aceştia să sufere cât
mai puţin.
- Copilul poate fi ameninţat cu bătaia de unii
mai violenţi, din cartier sau de diverse găşti
şi îi poate fi frică să mai meargă la şcoală sau
să se joace afară. Dacă suspectezi aşa ceva,
trebuie să iei măsuri de siguranţă.
- Învaţă copilul să nu răspundă la ameninţări
prin violenţă şi, pe cât posibil, să nu se lase
intimidat sau să înceapă să plângă. El
trebuie să-şi păstreze calmul şi să spună
“Stai puţin, să-ţi explic!” sau să se îndepăr-
teze. Dacă încercarea de a ignora adver-
sarul nu este eficace, copilul trebuie să îl
impresioneze şi să încerce, la rândul lui, să-l
sperie, să-l privească pe celălalt în ochi şi să-
l ameninţe cu ceva, pe un ton răspicat, sau
să-l oblige să se oprească. Un răspuns
puternic îl poate face pe cel care ameninţă
să nu mai găsească o victimă.
- Să ţipe, să încerce să atragă atenţia prin
gesturi sau să fugă, când se află într-o
situaţie periculoasă.
- Când copilul nu este obişnuit să acţioneze
curajos, arată-i acasă cum ar trebui să se
comporte, în cazul în care este ameninţat.
- Încurajează-l să lege prietenii strânse; un
copil care are prieteni buni, este puţin
probabil să fie atacat de colegi violenţi.
Maltratarea copilului
Înseamnă :
- abuz sau neglijare fizică intenţionată: adică
bătaia, privarea de hrană, îmbrăcăminte, adăpost,
supraveghere, educaţie şi îngrijire medicală;
- neglijare emoţională: adică nesatisfacerea
nevoilor de afecţiune, atenţie, suport emoţional
şi indiferenţă faţă de faptele antisociale;
- abuz emoţional: tendinţa deliberată de a-i
distruge copilului respectul faţă de sine; igno-
rarea, izolarea, rejectarea, insultarea, corupţia, te-
rorizarea;
- abuz sexual.
Neglijarea copilului este forma cea mai
frecventă de maltratare şi înseamnă neputinţa
părintelui (sau a tutorelui) de a satisface nevoile
de bază ale copilului.
Abuzul fizic
Copiii abuzaţi fizic pot fi întârziaţi în creştere
sau pot avea fracturi, hematoame sau vânătăi pe
147
COPILUL NOSTRU
piele, ceea ce arată că traumatismul a fost produs
de o persoană mai puternică. Factorii predis-
pozanţi sunt sărăcia şi alcoolismul, furia ne-
controlată. Agresivitatea este un comportament
învăţat, o reacţie emoţională de frustrare şi un
mijloc de apărare. La rândul lor, copiii abuzaţi au
tendinţa să devină adulţi violenţi şi să-şi maltra-
teze proprii copii. Culegem ceea ce am semănat.
Abuz fizic – copilul cu ochiul vânăt
În familiile cu asemenea trăsături, părinţii nu
satisfac nevoile emoţionale de bază ale copiilor
(iubire, tandreţe, de încurajare, nu îi acceptă aşa
cum sunt, nu îi stimulează şi nu îi sprijină).
Copiii neglijaţi, mai ales cei din leagăne, unde
personalul este insuficient sau necalificat sau cei
din familiile dezorganizate, sunt deprimaţi şi
neliniştiţi. Necesităţile copiilor se reduc, în
aceste cazuri, doar la hrănit şi îmbrăcat. Ei plâng
numai pentru a atrage atenţia părinţilor. Când
chemările lor rămân fără răspuns, compor-
tamentul acestor copii începe să se modifice.
Treptat, plânsul devine un scâncet sau un
geamăt, după care dispare.
Copiii neglijaţi cronic se resemnează şi se
retrag în ei înşişi. Privirea lor devine tristă, apatică,
mişcările rigide. Această suferinţă a neglijării trece
prin trei faze: de tristeţe, disperare şi apoi de
detaşare. Ei se adaptează, ignorând realitatea care
este prea greu de suportat.
Copiii neglijaţi fizic şi emoţional au o
dezvoltare întârziată, cresc insuficient în greu-
tate şi înălţime, au deficite în alimentaţie şi sunt
subdezvoltaţi emoţional pentru vârsta lor.
Copiii lăsaţi mult timp singuri nu ştiu să se
joace sau au stereotipuri.
Copiii care nu sunt iubiţi şi acceptaţi aşa cum
sunt nu au încredere nici în ei, nici în cei din jur,
148
au o părere proastă despre ei şi au complexe de
inferioritate. Lipsa de încredere se asociază cu
sentimentul de învinovăţire. Copilul începe să
creadă că acuzele care îi sunt aduse sunt
adevărate.
Nu toţi copiii abuzaţi se manifestă agresiv, ca
rezultat al neglijării. Unii refuză să mănânce
(anorexie) sau mănâncă tot timpul şi exagerat de
mult ( sunt bulimici), alţii au migrene, îi doare
burta sau nu pot dormi.
Copilul maltratat se izolează, îşi face greu
prieteni şi poate avea tulburări de învăţătură. În
acest fel, ei încearcă să se adapteze mediului ostil,
pentru a supravieţui. Strategiile de supravieţuire
sunt de cele mai multe ori distructive, în spatele
cărora se ascund sentimente de confuzie,
neajutorare, depresie, agresivitate şi nevoia de
acceptare şi apreciere. Modul în care aceştia se
adaptează depinde de dezvoltarea fizică şi
intelectuală, temperamentul şi personalitatea
fiecăruia. Unii încearcă să aibă un comportament
de om mare. Cei cu un potenţial cerebral superior
încearcă să se controleze şi să facă acelaşi lucru şi
cu ceilalţi. Alţii îşi îngrijesc şi îşi supraveghează
proprii părinţi imaturi.
Copiii resemnaţi trec neobservaţi, au puţine
resurse şi sunt introvertiţi.
Cei care sunt trataţi de părinţi ca fiind capul
răutăţilor au probleme la şcoală şi se retrag în
afara familiei, devenind copiii ai străzii. Aceştia
au un comportament antisocial, spirit de turmă,
paralel cu societatea. Locul unde dorm este gol,
fără persoane adulte care să-i iubească. Copilul,
ca orice fiinţă umană, nu poate trăi solitar. În
stradă, el se alipeşte unui grup structurat cu care
se identifică, care îi oferă încredere şi securitate.
Copiii care supravieţuiesc în acest mediu sunt de
cele mai multe ori malnutriţi, anemici, murdari,
infestaţi cu paraziţi şi excluşi oricărui examen
medical. Aceştia uzează de toată imaginaţia,
pentru a face faţă unei societăţi ostile dezvoltării
lor.
O societate care nu investeşte destul în
valorile umane de bază – bunăstare, hrană,
locuinţe, educaţie, sănătate, locuri de recreaţie –
se destramă.
Abuzul sexual
Abuzul sexual înseamnă orice fel de act sau
comportament sexual impus unui copil; nu
include doar penetrare, ci şi jocul cu organele

genitale ale copilului, forţarea lui de a se juca, a
avea contact oral cu organele genitale ale unui
adult, sau stimularea genitală a adultului de către
copil. Alte feluri de abuz sexual pot include:
expunerea organelor genitale ale adultului faţă
de un copil, arătarea unor fotografii şi imagini
video pornografice sau fotografierea unui copil,
în scopuri obscene.
Este o formă particulară de abuz asupra
copilului şi o problemă gravă de sănătate, care ia
mai multe forme :
- incest (activitate sexuală între membrii
familiei sau rudele de sânge).
- molestare (libertăţi indecente: atingere,
mângâiere, sărut în zonele intime; masturbare în
faţa copilului sau reciprocă, sex).
- exhibiţionism (expunerea organelor ge-
nitale – de către un bărbat sau o femeie – în zone
publice, în faţa copiilor).
- pornografie (expunerea, fotografierea şi
distribuirea, sub orice formă, a unor ilustraţii
sexuale, ce includ copii, adulţi sau animale, cu
sau fără consimţământul părinţilor).
- pedofilie (preferinţa unui adult pentru
copiii mici, ca mod de satisfacere sexuală).
Abuzul sexual este deseori ascuns, deoarece
copilul este prea înfricoşat să vorbească despre
această situaţie, familiile şi societatea ezită să-i
accepte existenţa şi prea puţine autorităţi şi
organizaţii se ocupă de asemenea cazuri.
Cele mai multe cazuri apar între 8-12 ani. În
cele mai multe cazuri (80 %), cei care abuzează de
cei mici sunt persoane cunoscute, în care copilul
are încredere (deşi şi străinii pot molesta copiii):
tatăl, un părinte vitreg, o rudă (frate, văr, unchi,
bunic), un prieten al familiei, un vecin, o persoană
care are grijă de el, un profesor, cineva din
personalul medical, antrenorul etc. În faţa atacului
unei persoane pe care o cunosc, o respectă şi vor
să o asculte, copiii se simt fără apărare.
Adultul manipulează copilul într-o activitate
sexuală, folosind diverse metode: ameninţări,
cadouri, agresivitate, sau făcându-l să creadă că
nu are nici o altă şansă. Cei mai susceptibili la
astfel de asalturi sunt copiii ascultători, supuşi şi
respectuoşi. De asemenea, cei diferiţi – cu semne
din naştere, handicapaţi, foarte înalţi, graşi, slabi,
frumoşi sau maturi sexual – nu se simt uneori
stăpâni pe corpul lor şi cred că acesta aparţine
altcuiva (adulţi, admiratori) şi pot cădea mai
uşor victime.
COPILUL ŞCOLAR
Copilul se poate supune din mai multe
motive: lipsa educaţiei sexuale, dorinţa de a fi
bun, nevoia de afecţiune.
Caracteristicile familiilor ai căror copii riscă
să fie abuzaţi sexual :
- sunt izolate de comunitate şi au puţini
prieteni,
- au multe secrete,
- au un comportament antisocial,
- folosesc violenţa împotriva copiilor,
- părinţii au fost, la rândul lor, abuzaţi fizic
sau sexual, când erau copii,
- limitele sunt rigide cu străinii, dar practic
inexistente în interiorul familiei,
- neagă orice problemă personală.
Mama:
- este pasivă şi uşor de manipulat,
- neagă şi refuză să vadă sau să creadă că
bărbatul, pe care îl iubeşte, poate face un
asemenea lucru copilului lor,
- este incapabilă să taie legătura cu bărbatul
implicat în abuz, de frica pierderii acestuia, a
suportului financiar, a vieţii sexuale sau chiar a
vieţii proprii,
- este ea însăşi bătută sau abuzată de cel
implicat în abuzul copilului,
- are o părere proastă despre ea însăşi,
- este deprimată, alcoolică sau bolnavă cronic.
Tatăl sau alt bărbat:
- este dominant şi atotputernic,
- alcoolic,
- îşi controlează cu greu impulsurile,
- a fost abuzat în copilărie,
- neagă că s-a întâmplat ceva,
- tinde să blameze copilul sau mama,
pentru ceea ce s-a întâmplat.
Semne de abuz sexual la copil:
- îi este teamă de un anumit loc, o anumită
persoană sau să fie lăsat singur cu ea,
- reacţionează dur la întrebarea dacă cineva
l-a pipăit,
- devine dintr-o dată mai preocupat de
aspectul şi descrierea organelor sexuale,
- comportamentul i se schimbă: poate
regresa până la udarea patului, sau îşi poate
murdări chiloţii; nu are poftă de mâncare; de-
vine deprimat, retras sau agresiv; la şcoală se
schimbă, îi scade plăcerea pentru studiu şi
concentrarea, la fel şi notele; pare fricos, se
agaţă de unul dintre părinţi sau, din contră,
poate evita intimitatea normală a unei familii,
devenind retras,
149
COPILUL NOSTRU
- este neobişnuit de agitat la examenul medical,
- se plânge de simptome fizice inexplicabile,
cum ar fi dureri de cap, de stomac,
- are dureri sau scurgeri în regiunea genitală,
- desenează figuri deosebit de triste sau
speriate, înfricoşătoare,
- se masturbează excesiv şi încearcă să-i facă
pe alţi copii să participe la acte sexuale.
Deseori, există mai multe incidente care pot
continua până către adolescenţă. Abuzul se
termină doar când copilul matur este capabil să
se retragă singur din această situaţie teribilă,
deseori raportând incidentul unui alt adult.
Chiar după ce a încetat abuzul, urmările emo-
ţionale pot persista o viaţă întreagă.
Când se produce un abuz sexual, victima, de
obicei o fetiţă, rămâne de cele mai multe ori
tăcută, deoarece se simte jenată, vinovată şi
neajutorată, nu-i spune nimic mamei sale sau
face doar unele aluzii, fără o descriere clară. În
sinea sa, însă, copila este devastată emoţional. Se
izolează de prieteni şi de familie, nu mai este
interesată de şcoală, este neliniştită, agresivă,
autodistructivă şi are insomnii.
La examenul genital, pediatrul poate găsi semne
de traumatism sau de infecţii transmise sexual, dar –
cel mai des – semnele unui abuz nu apar.
De multe ori, copiii nu sunt crezuţi, mai ales
dacă acuzatul este un membru al familiei. Dacă
abuzul include violul, este bine ca – la examinarea
medicală – să nu se insiste asupra aspectului
sexual, pentru a micşora trauma emoţională. Fata
violată trebuie să ştie că abuzul exercitat asupra ei
nu înseamnă că nu mai poate avea copii.
Sugestii :
- Ca mamă, trebuie să-ţi asculţi copilul, să-l
întrebi cu blândeţe, pentru a obţine mai
multe informaţii şi pentru a lua măsuri,
pentru a-l proteja. Orice se întâmplă,
copilul trebuie sprijinit; el trebuie să ştie că
ceea ce s-a întâmplat nu a fost din vina lui,
ci a agresorului.
- Explică-i că nu eşti supărată pe el. Copilul
trebuie asigurat, în astfel de momente, că el
valorează mai mult decât oricine pentru
părintele care îl iubeşte, mai mult decât un
soţ, prieten sau autoritate. Anunţă imediat
medicul pediatru, procuratura şi poliţia,
deoarece abuzul sexual este o violare a legii.
- Nu ţine secret abuzul, păstrându-l doar în
familie. Dacă nu intervii puternic, imediat,
abuzul poate continua luni şi ani de zile, iar
150
copilul va crede, în mod corect, că nu-l poţi
ajuta. Din această cauză, nu se va mai simţi
în siguranţă acasă. Bunăstarea şi chiar viaţa
copilului tău pot fi în pericol. Pentru
siguranţa copilului, nu trebuie să-i fie
permis agresorului să rămână în casă.
- Dacă părinţii nu îl ascultă şi nu acţionează,
copilul se simte trădat.
- Medicul pediatru te poate îndruma către un
psiholog pentru copii, pentru tratamentul
tulburărilor emoţionale. Fără rezolvarea
acestora, victima poate fugi de acasă, în
promiscuitate sexuală, sau poate suferi toată
viaţa, în relaţiile sale intime. Uneori, întrea-
ga familie poate beneficia de asemenea
consultaţii de specialitate.
Prevenirea abuzului sexual :
Este necesar să-i atragi atenţia copilului asu-
pra existenţei abuzului sexual, asigurându-l că
nu i se va întâmpla aşa ceva niciodată, dar că
trebuie să fie atent.
Cea mai bună protecţie a copilului este acea
de a fi mândru de corpul său şi de a fi capabil să
decidă pentru el, în orice situaţie. Acest sen-
timent este şi mai puternic, dacă are încredere în
el, este capabil şi este admirat de cel puţin un
adult care îl iubeşte.
Părinţii trebuie să-şi protejeze copilul de orice
rudă sau prieten adult, în care nu au încredere şi
să fie deschişi faţă de copii, pentru orice fel de
întrebări şi probleme.
Copilul trebuie învăţat că, indiferent cine îl
ameninţă sexual, chiar o persoană pe care o
cunoaşte, o respectă şi în care are încredere,
trebuie să-i spună clar şi puternic “NU! Te spun
mamei!” şi să fugă de acolo.
E bine să ştie să vină întotdeauna la tine,
dacă s-a produs un asemenea incident, indi-
ferent cine este răufăcătorul şi cu ce l-a ame-
ninţat. Copilul trebuie să înţeleagă că nu va păţi
nimic, dacă îţi spune.
Ascultă cu atenţie, când copilul încearcă să-ţi
spună ceva cu un caracter sexual, în special dacă
discută cu greu despre asta. Creează acasă o
atmosferă în care subiectele sexuale pot fi în
mod confortabil.
Copilul trebuie să ştie că nimeni nu are
dreptul să-i atingă părţile intime ale corpului
(care sunt în mod normal acoperite de un costum
de plajă), nici să-i ceară să şi le arate.

El trebuie să înţeleagă că unele atingeri sunt
bune, iar altele sunt rele. Explică-i că un adult,
care îl îmbrăţişează, este diferit de cel care-i
atinge partea internă a coapsei.
Copilul nu trebuie să plece cu necunoscuţi,
nici să intre în casele lor sau să le dea adresa şi
numărul de telefon. Dacă nu ştii cu cine îşi
petrece timpul, încearcă să afli.
Dacă în şcoală există un program de pre-
venire a abuzului sexual, încurajează-l să par-
ticipe la el.
Copiii din familiile nefericite sau dezmembrate
sunt mai uşor victimele unor răufăcători, deoarece
sunt mai dornici de atenţie şi de afecţiune.
Copiii abuzaţi sexual pot prezenta semne de
infecţie, care necesită consult ginecologic.
Abuzul de substanţe periculoase
Folosirea ţigărilor, alcoolului sau a altor
droguri de către copilul şcolar este o problemă
serioasă, care nu poate fi ignorată de părinţi şi
de profesori.
Părinţii nu trebuie să aştepte să crească
copilul, pentru a-i vorbi despre pericolul sub-
stanţelor toxice, luate “de plăcere”. Un număr
tot mai mare de copii iau aceste substanţe încă
de la vârsta şcolară.
Copilul trebuie făcut conştient de riscurile la
care se expune; dacă le încearcă, trebuie să
cunoască părerea clară a părinţilor despre folo-
sirea acestor substanţe şi, mai ales, să i se dea un
exemplu bun acasă, la şcoală şi în comunitate.
Efectul acestei educaţii va influenţa comportarea
sa ca adolescent. Folosirea tutunului, alcoolului şi
a altor droguri începe ocazional, ca o joacă între
prieteni sau – uneori – la presiunile lor. Ceea ce
începe însă ca o plăcere, ca o dorinţă a copilului de
a se da mare, de a arăta că este independent sau că
vrea să sfideze – se transformă treptat în
dependenţă. Cu cât aceste substanţe sunt folosite
mai mult timp, cu atât devin mai necesare şi riscă
să dea dependenţă.
Copiii nu sunt capabili să anticipeze urmările
comportamentului lor actual. La început, copilul
are iluzia că poate controla ţigările, alcoolul sau
drogurile şi ignoră faptul că ele dau dependenţă,
după câteva luni. Treptat, apare obişnuinţa, iar
necesitate faţă de aceste substanţe creşte.
Unii părinţi, în mod greşit, se simt liniştiţi
când copiii lor doar fumează şi nu folosesc alte
substanţe ilegale; acesta este însă un fals
sentiment de confort.
COPILUL ŞCOLAR
Băiat nesupravegheat
consumă bere la
grădina de vară
Copilul poate fi
tentat să folosească
substanţe nocive,
din mai multe mo-
tive :
Lipsă de supra-
veghere acasă, la
şcoală şi în soci-
etate; atitudine pa-
sivă a părinţilor fa-
ţă de folosirea acestor substanţe; lipsa suportului
emoţional; probleme de comportament; exem-
plele negative din familie şi din comunitate.
Dacă unul sau ambii părinţi fumează, beau
alcool sau folosesc droguri, copiii lor sunt mai
expuşi şi obţin mai uşor aceste substanţe toxice.
Pentru un copil este mai dificil să înţeleagă de ce
nu trebuie să folosească aceste substanţe, atât
timp cât se simte mai matur, dacă le foloseşte.
Filmele pot influenţa şi ele copiii: de multe ori,
actorii beau alcool sau fumează. Reclamele de pe
străzi nu sunt încă interzise în totalitate şi sunt
deseori direcţionate către copii şi adolescenţi, cu
scopul de a încuraja folosirea tutunului sau chiar
a alcoolului. Fumatul în şcoli este insuficient
supravegheat. Profesorii dau un exemplu
nefericit copiilor, pe care ar trebui să-i educe,
deoarece cancelariile sunt îmbâcsite de fum! În
şcoli, fumatul ar trebui interzis drastic!
Unii părinţi încurajează consumul de alcool
de la o vârstă fragedă, găsind că este distractiv
sau chiar “întăritor” pentru copil.
Influenţele prietenilor sau ale colegilor sunt
foarte importante. Dacă prietenii copilului au
droguri disponibile, el va fi încurajat sau chiar
constrâns să le încerce. Deşi educaţia primită ajută
copilul să reziste şi să-şi menţină convingerile,
presiunea prietenilor poate fi copleşitoare. Este
extrem de important să cunoşti prietenii copilului
tău şi chiar familiile acestora.
Copiii cu o părere proastă despre ei înşişi, sau
care simt nevoia de a fi acceptaţi într-un grup,
sunt mai slabi şi mai uşor de corupt, deoarece
doresc să câştige aprobarea prietenilor. Cei care
încearcă substanţe toxice autodistructive pot avea
probleme de comportament, pot fi deprimaţi,
151
COPILUL NOSTRU
nemulţumiţi, pot avea dificultăţi în familie şi pot
cauta un refugiu în asta. În plus, folosirea
drogurilor le poate da un sentiment de plăcere,
libertate sau independenţă, un mijloc de a se
revolta şi a se afirma într-o lume asupra căreia au
puţin control.
Cum să-ţi fereşti copilul de droguri
Un copil care are o părere bună despre el
însuşi, are relaţii bune cu familia, succese la
şcoală şi este bine văzut în societate, nu va avea
nevoie să folosească droguri sau alte substanţe
dăunătoare. Părinţii şi profesorii trebuie să
folosească orice ocazie pentru a mări încrederea
copilului în el însuşi şi a-l încuraja.
Sugestii:
- Creşte-ţi copilul, în aşa fel încât să simtă că-l
iubeşti şi să ştie că sentimentele şi
gândurile lui contează pentru tine.
- Respectă-i dorinţele şi încearcă să-i înţelegi
punctul de vedere.
- Fii interesat de ceea ce face la şcoală şi
participă la ceea ce îi face plăcere.
Joacă
supravegheată
- Petreceţi timp împreună, citiţi cărţi şi
jucaţi-vă cel puţin 15 minute pe zi.
- Fii sincer cu copilul. Recunoaşte, bucură-te
şi sărbătoreşte succesele şi realizările
copilului: aceasta îl ajută să-şi formeze un
sentiment de încredere personală.
- Spune-ţi părerea despre folosirea sub-
stanţelor toxice şi dă-i un bun exemplu.
- Ajută copilul să-şi dezvolte deprinderi
sociale (inteligenţa socială), pentru a face
faţă presiunii colegilor.
- Discută cu copilul despre pericolele asupra
sănătăţii, asociate cu folosirea tutunului şi a
altor substanţe. La copiii care încep să
fumeze înaintea vârstei de 15 ani, riscul de a
face cancer este de 19 ori mai mare decât la
nefumători. Deoarece copiii înţeleg mai greu
urmările, vorbeşte-i despre neajunsurile
152
imediate ale fumatului: colorează dinţii, dă
miros neplăcut gurii şi hainelor, dă o tuse
supărătoare, iar – dacă face sport – nu va
putea alerga sau înota tot atât de bine ca
nefumătorii. Spune-i direct că fumatul
produce boli de inimă, cancer la plămâni şi
îmbătrânire prematură şi că nu va putea fi
niciodată complet sănătos, dacă fumează.
- Îndrumă-l să facă altceva mai bun: să
meargă pe bicicletă, să înoate, să asculte
muzică, să danseze, să se joace sau să se
odihnească.
- Lasă-te tu însuţi de fumat! Dacă fumezi,
riscul copilului tau de a face astm, bronşită,
pneumonie şi infecţii ale urechii medii,
creşte. Dacă nu te poţi lăsa de ţigări, nu
fuma în casă, dar realizează că dai un
exemplu dezastruos copilului. Nimeni nu
ar trebui să fumeze într-un automobil în
care sunt copii.
Din cele peste 4000 de substanţe chimice,
găsite în fumul de tutun din locuinţe, cel puţin
40 produc diferite forme de cancer.
- Dacă descoperi că fiul tău foloseşte
substanţe dăunătoare (tutun sau alcool), nu-l
pedepsi. Pedeapsa la prima greşeală nu va fi
probabil folositoare, nici ameninţările. Foloseşte
– în schimb – influenţa de părinte şi încearcă să-i
prezinţi propria ta părere despre fumat şi băut;
în acelaşi timp, caută să afli de ce fumează sau
bea. Cei mai mulţi copii din această categorie nu
sunt supravegheaţi suficient de părinţi.
- Discută cu copilul despre presiunea exer-
citată de prieteni şi colegi şi găsiţi împreună
modul cel mai bun de a le face faţă, în mod
eficient. Dacă colegii săi fumează, probabil va
fuma şi copilul tău.
- Exprimă-te clar despre ce e rău şi ce e bine,
sănătos şi dăunător, prudent şi periculos. Învaţă
copilul să-şi folosească propria conştiinţă drept ghid.
- Dacă şcolarul foloseşte repetat asemenea
substanţe, are o problemă gravă. Asemenea
copil poate căpăta şi alte obiceiuri proaste.
Folosirea acestor substanţe are legătură cu ceea
ce se întâmplă în viaţa sa. Ajută-ţi copilul să-şi
aleagă prieteni buni şi limitează-i prietenia cu
cei care îl influenţează negativ; protejează-l şi
învaţă-l să ia decizii sănătoase.
- Dacă în şcoală există programe de educaţie
împotriva fumatului, alcoolului şi drogurilor,
participă împreună cu alţi părinţi, pentru a ajuta
profesorii să le aplice.

DEZVOLTAREA PERSONALITĂŢII
Personalitatea
Este modul distinct de a gândi, de a simţi şi
de a se comporta, al unei persoane (În greceşte
“persona” înseamnă mască). Este rezultanta
conştiinţei, temperamentului, caracterului şi a
intelectului unui om. Este felul unic al cuiva, de
a se adapta la o situaţie.
O bună parte din personalitatea copilului s-a
format în primii şapte ani de-acasă. După aceea,
unele trăsături se mai schimbă, altele ba.
Tipuri de personalitate
Vedeta clasei : Unii copii sunt apreciaţi şi bine
văzuţi, fără să facă mari eforturi. Ei sunt
consideraţi copii “de gaşcă”. Asemenea copii
sunt prietenoşi, săritori, atenţi, politicoşi,
frumoşi şi atletici; au prieteni de ambele sexe.
Suporter
precoce
Copiii fără succes sunt fie neglijaţi, fie con-
troversaţi – sunt iubiţi de unii, dar urâţi de alţii –
sau sunt ridiculizaţi, atacaţi şi chiar bătuţi. Un
copil poate să fie acceptat sau nu în grupul faimos
al clasei, din diverse motive: pubertate întârziată,
snobism, şovinism, o anumită reputaţie sau alte
motive misterioase şi neînsemnate.
Sugestii:
- Nu încerca să-l împingi în acel grup, nici să
denigrezi copiii foarte bine văzuţi din
clasă.
- Încearcă să apreciezi prietenii pe care îi are
copilul.
- Ajută-l să se bucure de realizările sale, să se
simtă puternic.
- Cel mai important. ajută-l să îşi facă un
prieten foarte bun.
Copiii singuratici nu fac parte din nici un
grup; se simt bine astfel şi nu trebuie forţaţi să se
alipească acestuia. Uneori, însă, copilul singu-
ratic poate avea o problemă.
COPILUL ŞCOLAR
Fetiţă singuratică
Copiii mulţumiţi,
deşi nu sunt popu-
lari, nu sunt nici
urâţi, nici respinşi de
colegii de clasă; ei nu
sunt prea deschişi,
dar nu sunt nesoci-
abili; nu fac eforturi
să intre în grup, ci
mai degrabă privesc;
copiii nu îi invită la
joacă. Când o fac, le
trebuie timp să se acomodeze, apoi se simt bine.
Asemenea copii sunt fericiţi, mulţumiţi şi adaptaţi,
deşi nu sunt lideri de grup. Ei au cel puţin un
prieten bun, cu care îşi împart secretele, fanteziile
şi grijile. Au interese şi – deseori – chiar pasiuni; se
consideră buni şi iubiţi de părinţi.
Copiii controversaţi sunt certăreţi, irascibili, dar
nu răi; sunt energici, aprinşi şi se iau uşor la
bătaie; intră în încurcături şi îi bagă şi pe alţii, dar
după aceea se scuză; se bat pentru că sunt
supăraţi, nu ca să facă rău cuiva; nu se leagă de
alţii, ci se bat ca să se apere. După ce criza a trecut,
se liniştesc. Nu terorizează alţi copii, nu le iau
banii sau alte posesiuni şi nici nu atacă un copil
fără apărare, care nu le-a făcut nimic; nu sunt
cruzi cu animalele. Dacă într-o clasă sunt
asemenea copii, ei formează un grup al lor, în care
ceilalţi nu încearcă să intre. Copiii controversaţi
nu se consideră neplăcuţi. Părinţii îi pot ajuta să-
şi stăpânească impulsivitatea. Mai târziu, nu vor
avea un comportament antisocial.
Copiii respinşi sunt cei cu care nimeni nu vrea
să se joace şi nu sunt plăcuţi de nimeni. Sunt
excluşi de toţi, nu numai de grupurile clasei; nu
au un prieten bun şi nici un alt prieten; sunt
diferiţi de restul clasei şi netoleraţi. Cu ei este
ceva în neregulă, din diferite motive.
Copiii handicapaţi, cu deformităţi, dintr-o mino-
ritate religioasă sau etnică, pot fi respinşi cu
cruzime. Asemenea copii pot fi plăcuţi; sunt
deseori curajoşi, amabili şi au interese lăudabile;
problema lor este că restul clasei îi consideră
altfel. Părinţii şi profesorii trebuie să-i prezinte
restului clasei cu tact, pentru a fi acceptaţi.
Acceptarea într-un grup nu este de importanţă
maximă pentru ei. Important este să aibă cel
153
COPILUL NOSTRU
puţin un prieten bun. Un copil respins de colegii
din clasă îşi face foarte greu un prieten bun.
Cei mai mulţi copii respinşi de restul clasei
au o trăsătură comună: le lipsesc deprinderile
sociale; ei nu ştiu cum să se apropie de grup aşa
încât să fie acceptaţi. Dacă pătrund într-un grup
(“gaşcă”), nu îşi dau seama că purtarea lor îi
îndepărtează de ceilalţi copii. Copilul respins nu
poate înţelege sentimentele celorlalţi; nu
recunoaşte când cineva este supărat, înspăi-
mântat sau surprins. El însuşi nu arată altora
ceea ce simte.
Asemenea copii respinşi sunt de mai multe
feluri: agresivi, supuşi, retraşi sau pseudoadulţi.
- Copiii agresivi, fără deprinderi sociale, sunt
tiranici; ei se bat, de obicei, cu acelaşi copil şi nu
se opresc după ce l-au învins. Distrug lucruri, nu
cooperează şi nu ascultă de alte persoane.
Asemenea copii au o părere bună despre ei şi nu
înţeleg de ce nimeni nu îi place. Ei au nevoie de
ajutor.
- Copiii supuşi nu au încredere în ei; se
supun comportării tiranice, zâmbind în semn de
scuză. Unii au fost abuzaţi fizic, emoţional sau
sexual şi au nevoie de ajutor.
- Copiii timizi se ascund întotdeauna după
cineva sau ceva, evitând să-i privească pe ceilalţi
în ochi. Când se apropie de copii necunoscuţi,
nu se simt în largul lor. Nu pot sau nu vor să facă
primul pas, preferând să scape ocazia unei
prietenii, decât să se avânte spre cineva cu care
nu sunt familiarizaţi. Se simt bine în familie sau
cu prietenii familiei şi evită restul lumii. Uneori,
părinţii lor nu observă problema, deoarece şi ei
sunt la fel. Copiii timizi, care nu sunt ajutaţi la
vârsta şcolară, vor avea dificultăţi mai târziu,
deoarece se retrag şi se izolează tot mai mult. La
vârsta şcolară, au nevoie de un prieten bun, nu
de un grup, nici de popularitate. Un prieten
ajută copilul retras să se bucure de o legătură
apropiată, dar nu intimă, şi formează o punte
între familie şi restul lumii.
- Pseudoadulţii sau adulţii falşi sunt copiii
care imită adulţii; par a fi adulţi într-un corp de
copil. Asemenea copii sunt serioşi, inteligenţi şi
organizaţi. Ei vor să se joace, dar jocul lor este
orientat către un scop şi este deseori intelectual.
Se simt bine printre adulţi, dar adulţii sunt mai
degrabă jenaţi de ei. Asemenea copii izolaţi pot
fi foarte fericiţi; îşi pot găsi tovarăşi neobişnuiţi –
un pensionar, bibliotecar – dar aceştia nu sunt
154
prietenii lui buni şi de aceea se simt în
continuare singuri. Copiii care imită adulţii au
mintea plină de gânduri, de vise şi de griji;
analizează intelectual orice problemă: fizică,
emoţională, financiară etc. Deseori, părinţii lor
sunt la fel, aceste caracteristici fiind, în mare
parte transmise genetic. Un astfel de copil se
poate ataşa de un grup organizat (de şah,
computere, artă etc), cu care are interese comune
şi care îi poate ţine loc de prieten. Alteori, îşi
găseşte un prieten bun, cu un temperament
asemănător. În caz contrar, părinţii pot consulta
pediatrul, pentru ajutor.
Copil cu rol
de adult
Temperamentul
Este una din componentele personalităţii, şi
reprezintă răspunsul emoţional caracteristic
unui om.
În cea mai mare parte, temperamentul este o
trăsătura înnăscută, modificată – mai ales în
primii ani de viaţă – de experienţa şi relaţiile
copilului cu alte persoane. Temperamentul cu
care copilul se naşte, nu se va schimba mult în
viitor şi nu are de-a face cu felul în care a fost
crescut de părinţi. Când a ajuns la vârsta şcolară,
temperamentul copilului este bine definit şi
evident pentru cei care îl cunosc.
Felul în care se înţelege copilul cu părinţii
depinde – în mare măsură – de temperamentul
ambilor. Nu există un temperament perfect; sunt
doar aspecte pozitive sau negative ale tem-
peramentului. Rolul părinţilor este de a ajuta
copilul să-şi dezvolte cât mai avantajos calităţile.
Temperamentul se manifestă prin: intensitate,
energie, regularitate, prima reacţie (primul impuls),
puterea de adaptare, dispoziţie, atenţie, receptivitate
şi sensibilitate.
Dacă îi cunoşti bine temperamentul şi com-
ponentele, îl înţelegi mai bine, îi apreciezi felul
de a fi şi faci faţă mai uşor problemelor de com-
portament.

Temperamente diferite
Copiii extrovertiţi: spun cu uşurinţă ceea ce
gândesc şi ce simt; le place să vorbească cu oamenii
şi să împartă ideile şi experienţele lor cu alţii; dacă
nu au ocazia să vorbească sunt nemulţumiţi. Copiii
extrovertiţi sunt buni să menţină conversaţia, au
multă energie, sunt impulsivi, entuziaşti şi plăcuţi,
pot lua repede decizii, îşi fac cunoscute părerile, îşi
exprimă părerile şi sentimentele cu uşurinţă, sunt
convingători şi au mulţi prieteni. Părinţii trebuie să
petreacă mult timp cu ei, pentru a-i ajuta să
gândească.
Copil extrovertit
Părinţii extrover-
tiţi au un răspuns i-
mediat pentru orice,
de aceea par uneori
superficiali; încep u-
şor o conversaţie; re-
zolvă o problemă dis-
cutând soluţia cu alt-
cineva; dezvăluie cu
uşurinţă aspecte intime; se acuză că vorbesc prea
mult şi ascultă puţin; repetă cu uşurinţă ceea ce
alţii au spus deja; împărtăşesc imediat şi cu
plăcere o idee sau o experienţă nouă, le place şi au
nevoie să fie printre oameni şi se simt epuizaţi,
dacă petrec mai mult timp singuri.
Copiii introvertiţi: au suficientă tărie pentru a se
simţi bine când sunt singuri; se ataşează doar de
câteva persoane. Se gândesc de două ori, înainte de
a vorbi şi nu-şi împărtăşesc uşor intimităţile. Se
simt bine când sunt singuri, nu se grăbesc când iau
decizii, învaţă
mai ales ascul-
tând. Introvertiţii
au legături pro-
funde şi durabile.
Copil introvertit
COPILUL ŞCOLAR
Părinţii introvertiţi obosesc dacă stau prea mult
printre oameni; se dezvăluie numai celor foarte
apropiaţi; se gândesc mult, înainte de a răspunde;
rezolvă o problemă analizând-o mai întâi, înainte
de a vorbi cu altcineva despre ea; îi laudă cu greu
pe alţii.
Copiii perfecţionişti: vor să-şi facă viaţa perfectă,
pentru a se simţi bine. Sunt autocritici şi se judecă
cu asprime. Învaţă bine şi iau note mari. Îşi
cizelează acţiunile, până la perfecţiune. Părinţii
sunt foarte severi cu ei, ceea ce contribuie la
perfecţionarea copilului. În familiile dezorga-
nizate, cu un părinte alcoolic, unul dintre copii,
de obicei cel mai mare, tinde să-şi ia respon-
sabilităţi în plus şi devine perfecţionist.
Sugestii:
- Nu te supăra pe el, dacă nu ia note foarte
bune.
- Arată-i că şi tu greşeşti şi că asta nu
înseamnă sfârşitul lumii.
- Nu-l lăuda doar pentru notele bune, ci şi
pentru alte lucruri, pe care le face bine.
- Nu-i spune că te dezamăgeşte: este o
tendinţă perfecţionistă.
- Nu te autocritica în faţa lui, pentru greşeli
minore.
Încrederea şi respectul de sine
Stima sau respectul de sine este ceea ce crede
un individ despre el: propriile sale gânduri şi
sentimente şi capacitatea sa de a realiza ceea ce
este important pentru el.
Respectul de sine joacă un rol esenţial în cât de
motivat este şi ce realizări are copilul: la şcoală, în
sport şi în relaţiile cu prietenii, în capacitatea sa
de adaptare. Existenţa respectului de sine
micşorează riscul de a folosi droguri, alcool şi
tutun sau de a avea o activitate sexuală precoce:
din această cauză este mai puţin influenţabil.
Respectul se bazează pe ceea ce crede el
despre sine şi părerea celor apropiaţi lui,
precum şi pe modul în care este educat şi tratat
de părinţi şi de profesori. Cu cât se apropie mai
mult de ceea ce şi-ar dori să fie, cu atât
încrederea în el însuşi este mai mare. Acest
respect pentru persoana lui se clădeşte pe
trăsăturile cu care s-a născut (temperamentul,
inteligenţa, aspectul fizic) şi influenţele me-
diului (modul de îngrijire al părinţilor, starea
economică, nivelul cultural, legăturile cu colegii
şi adulţii).
155
COPILUL NOSTRU
Pentru a reuşi la şcoală şi a avea succes,
copilul are nevoie să aibă o părere bună despre el.
Sentimentul de încredere în el are tendinţa să
rămână constant, deşi poate varia de la o zi la alta.
Un copil va căuta în permanenţă să sta-
bilească relaţii care îl fac să se simtă bine, să
simtă că are succes şi care să-l protejeze îm-
potriva stresului.
Un copil cu mare respect faţă de el îşi priveşte
succesele ca rezultat al propriilor sale eforturi şi
talente. El simte că se poate controla, atunci când
are un eşec şi este motivat să facă mai bine în
continuare; îşi acceptă greşelile, dar realizează că
trebuie să se schimbe, să muncească din greu şi să
evite să dea vina pe alţii.
Sunt copii obişnuiţi însă cu un sentiment de
inferioritate şi au ajuns să creadă că sunt incapabili
să realizeze sau să creeze ceva bun în viaţă.
Asemenea copii pot fi retraşi şi precauţi, nedorind
să fie evaluaţi de alţii sau să rişte să piardă.
Formarea încrederii şi a respectului de sine
se bazează pe următoarele sentimente şi calităţi:
- Siguranţă: copilul nostru trebuie să se simtă
sigur pe el însuşi şi pe viitorul său.
- Apartenenţă: copilul are nevoie să fie a-
cceptat şi iubit de membrii familiei, de colegii de
şcoală sau de echipă, de vecini şi de rude. Această
acceptare îi conferă o identitate de grup; fără ea,
copilul se simte singur, respins, lăsat în voia
soartei, fără o casă, familie sau un grup.
- Un scop în viaţă: copilul trebuie să simtă că
are ţeluri, care-i dau un sens în viaţă şi îi
canalizează energia, pentru a se realiza. În lipsa
acestui sentiment, el se poate simţi fără nici un
rost, plictisit şi nemulţumit.
- Competenţă şi mândrie personală: copilul
trebuie să fie încrezător, ca să poată face faţă
vieţii. Acest sentiment se dezvoltă din expe-
rienţele proprii, în momentele în care a avut
succes prin eforturile sale. Dacă-l protejezi prea
mult, devine prea dependent de tine, iar dacă
aşteptările sunt prea mari şi nu le va atinge,
copilul se va simţi neputincios şi incapabil.
- Încredere: copilul are nevoie să fie încre-
zător în el însuşi şi în părinţi. Pentru aceasta,
trebuie să-ţi păstrezi tu însuţi promisiunile, să-l
sprijini şi să-i dai posibilitatea să arate că este de
încredere. Asta înseamnă să crezi în copilul tău.
- Responsabilitate: dă-i ocazia să-ţi arate de ce
este capabil, fără să-l controlezi în permanenţă.
- Participare: lasă-l să participe la diverse
activităţi şi arată-i că ceea ce face este important.
156
- Posibilitatea de a alege şi a lua decizii: copilul
care poate lua decizii importante, se va simţi
puternic şi va avea stăpânire de sine. Deciziile şi
alegerile, trebuie să fie în concordanţă cu vârsta,
posibilităţile sale şi cu valorile morale ale familiei.
- Autodisciplina: pe măsură ce copilul câştigă
mai multă independenţă, are nevoie să simtă că
stă pe picioarele lui. După ce i-ai arătat ce poate
face, l-ai îndrumat şi i-ai oferit ocazii, în care să
se încerce pe el însuşi, copilul poate reflecta şi
evalua consecinţele faptelor sale.
- Încurajare, sprijin şi recompensă: copilul are
nevoie nu numai să reuşească în ceva anume, ci
şi să i se recunoască faptele. Încurajează-l, laudă-
l pentru eforturile sale, oricât de mici.
- Acceptarea greşelilor şi a eşecurilor: copilul nu
trebuie să se simtă învins, atunci când face
greşeli sau are un eşec. Explică-i că greutăţile şi
greşelile fac parte din viaţă şi că poate învăţa din
ele. Fă remarci specifice, nu vorbi în general.
Evită remarcile negative şi personale: “Nu vei
reuşi niciodată”.
Mândria etniei
- Mândria: res-
pectul de sine al co-
pilului se dezvoltă, ini-
ţial, în cadrul familiei şi
este puternic influenţat
de ceea ce membrii
familiei cred despre ei
înşişi. Copiii se iden-
tifică cu părinţii, cu
posesiunile şi profesiile
lor: “Bunicii mei erau
ciobani; mama este
doctoriţă; avem maşină etc.” Stima, faţă de familie şi
neamul din care se trage, este esenţială pentru
respectul de sine al copilului. Ea poate fi menţinută
în numeroase feluri: prin participarea la activităţi
comune, respectul pentru înaintaşi sau grija pentru
membrii mai îndepărtaţi ai familiei. O familie este
cu atât mai unită, cu cât membrii acesteia se
bazează mai mult unii pe ceilalţi şi evită critica
excesivă. Membrii familiei trebuie să aibă încredere
unii în alţii, să-şi respecte individualtatea, să fie
afectuoşi unii cu alţii, să-şi petreacă timpul

împreună de sărbători sau oricând se simt ei bine.
Felul în care se comportă copilul în diverse
situaţii, îi creează o anumită obişnuinţă, care îi
poate influenţa respectul faţă de sine. Dacă nu
învaţă bine, poate avea mai puţină încredere în
el. Lipsit de încredere, lucrează mai puţin şi
obţine rezultate şi mai proaste. Toate acestea
devin un cerc vicios, dacă nu sunt corectate, şi
determină copilul să se simtă, să gândească şi să
acţioneze ca un incapabil. Când însă copilul
învaţă bine la şcoală şi are succes, are încredere
mare în el şi se simte motivat să muncească şi să
realizeze mai mult, pentru a-şi da satisfacţie lui
şi celor din jur. În acest fel, pe viitor, el va
continua să încerce şi mai mult şi să reuşească,
consolidându-şi încrederea. Curând, copilul
simte, gândeşte şi acţionează în conformitate cu
imaginea, pe care şi-a format-o despre el însuşi.
Pentru a afla dacă copilul tău nu are o părere
bună despre el, urmăreşte-l dacă:
- Evită să încerce ceva, de teamă că nu va
reuşi;
- Renunţă repede la ce a început, de la
primele semne de nemulţumire;
- Înşeală sau minte, când crede că este gata
să piardă sau când ia note proaste;
- Regresează uneori, acţionând prosteşte, ca
un copil mic;
- Vrând să-şi ascundă nemulţumirea, devine
autoritar sau inflexibil;
- Găseşte scuze ( “Profesorul e prost” ) şi dă
vina pe alţii;
- Notele primite la şcoală sunt din ce în ce
mai proaste, iar interesul pentru activităţile
obişnuite scade. Un copil care nu se respectă se
va mulţumi cu realizări modeste, la şcoală şi
apoi în viaţă;
- Se izolează de prieteni;
- Are dispoziţii schimbătoare: este trist,
plânge, se supără, este nemulţumit sau calm;
- Este autocritic; se plânge că nu-l place
nimeni, că e urât, că niciodată nu face ceva bine;
- Acceptă cu greutate laudele sau critica;
- Îi pasă de părerea altora despre el şi o pune
la suflet;
- Este foarte influenţabil şi se ia după alţii;
are dispreţ pentru şcoală, lipsă de respect, fuge
de la ore, fură sau foloseşte tutun, alcool sau
droguri;
- Acasă, fie ajută foarte mult la treburile
casnice, fie nu ajută deloc;
COPILUL ŞCOLAR
- Îi este ruşine, este deprimat şi se simte
incapabil să realizeze lucrurile pe măsura po-
tenţialului său. Acest copil devine vulnerabil la
presiunea colegilor şi le preia uşor valorile şi
comportamentul, pentru a fi acceptat în grup.
Copiii cu greutăţi mari şi care trăiesc în ten-
siune, îşi dezvoltă mai greu respectul şi încre-
derea faţă de sine.
Aceştia au, în general, boli cronice, dificultăţi
la învăţătură sau deficit de atenţie, fraţi şi surori
cu care nu se înţeleg, părinţi dezinteresaţi sau
alcoolici, sunt discriminaţi pe criterii etnice sau
religioase sau sunt handicapaţi. Chiar şi aceşti
copii îşi pot dezvolta respectul faţă de sine, dar –
pentru ei – nevoia de succes, de acceptare şi apre-
ciere a părinţilor şi a celorlalţi este mult mai mare,
decât a copiilor normali.
Unii copii sunt foarte rezistenţi şi au o
atitudine mai optimistă, decât a colegilor lor.
Aceştia trec prin greutăţi, dar se ridică, iar
respectul nu le este ştirbit în nici un fel. În acest
fel, se călesc şi devin aproape invulnerabili.
Părintele recunoaşte – din comportamentul şi
cuvintele copilului – dacă acestuia îi scade
respectul faţă de sine. Dacă însă îi este greu să se
pună în locul copilului şi să vadă lumea prin
ochii lui, să-l înţeleagă, părintele trebuie să ceară
ajutorul profesorilor, antrenorilor, rudelor şi
prietenilor. Părintele rămâne însă persoana cu
cea mai mare influenţă asupra dezvoltării
mândriei şi a respectului faţă de sine al copilului.
Sugestii pentru a-ţi ajuta copilul să-şi dezvolte
încrederea în el:
- Încearcă să înţelegi nevoile copilului,
pentru a-ţi explica felul său de a se purta;
- Când îl ajuţi, foloseşte metode potrivite
fiecărei ocazii. Nu-l proteja în situaţiile
grele, ci mai degrabă ajută-l să le înfrunte;
- Ajută-l să facă faţă problemelor imediate,
la şcoală;
Un dascăl
competent
încurajează
dezvoltarea
încrederii
de sine
157
COPILUL NOSTRU
- Ajută-l să-şi descopere singur calităţile, să
înveţe cum să şi le dezvolte şi să-şi pro-
pună atingerea unor scopuri cât mai in-
teresante, dar realiste; dezvoltaţi împreună
un plan de acţiune;
- Învăţaţi-l că mai important decât rezultatul
este efortul; atunci nu îşi va ascunde
nereuşitele şi se va strădui – în continuare –
să performeze;
- Când te roagă, fă-ţi timp pentru a-l ajuta,
- Include alţi membri ai familiei, profesorii
sau un meditator, dacă este posibil, pentru
a-l ajuta. Nu face însă lecţiile, în locul lui;
- Oferă-i posibilităţi să facă lucruri la care se
pricepe,
Creaţia artistică
măreşte încrederea
de sine
- Pune-l să în-
cerce lucruri
noi, experien-
ţele îl vor mo-
tiva: în lipsa
lor devine plic-
tisit şi apatic;
- Observă felul
în care gân-
deşte despre el însuşi. Dacă ţi se pare că
există vreo problemă, repetă procedeele de
mai sus;
- Dacă nu face progrese, foloseşte altă
strategie, pentru a-i menţine încrederea în
capacitatea sa de a reuşi. Diminuează-i
pretenţiile, dacă sunt prea greu de atins;
- Asigură-l neîncetat că ai încredere în
puterile şi în capacitatea lui de a reuşi:
copilul se simte astfel încurajat şi motivat;
- Petrece-ţi timpul împreună cu el, făcând
diverse lucruri care-i fac plăcere, nu numai
activităţi în care excelează;
- Arată-i copilului că este o persoană impor-
tantă. Încurajează-l să se exprime, ascultă-l
fără să-l judeci, acceptă-i sentimentele şi
tratează-l cu respect;
- Arată-i că ai încredere în el;
- Permite-i să ia decizii şi să-şi asume res-
ponsabilitatea pentru ele;
158
- Menţine unitatea familiei;
- Nu expune copilul la dificultăţile şi
tensiunile căsniciei şi nu-l folosi drept
confident;
- Încurajează copilul să-i ajute pe alţii,
pentru a simţi că aparţine unei comunităţi
şi pentru a fi apreciat;
- Învaţă copilul să se autoaprecieze, să se
simtă mândru de realizările sale;
- Spune-i deseori copilului cât de mult îl
iubeşti şi cât este de bun şi de apreciat. El
are nevoie nu numai de fapte, ci şi să te
audă că-i spui “Te iubesc foarte mult!”.
DEZVOLTAREA SOCIALĂ
Etapele dezvoltării sociale:
La 7 ani:
- Băieţii se joacă împreună cu fetele.
- Şi-au făcut un prieten foarte bun, de acelaşi
sex.
- Vor să fie aprobaţi de colegi şi de adulţi.
- Sunt tot mai preocupaţi să iasă în evidenţă.
- Sunt destul de critici.
- Acceptă regulile jocului.
- Încearcă să-i imite pe cei luaţi drept model.
La 8 ani :
- Poate fi certăreţ şi autoritar.
- Poate fi plăcut şi loial.
- Îi plac secretele.
- Îşi caută prieteni apropiaţi.
- Vrea să aparţină unor grupuri conduse de
adulţi (tabere).
- Aparţine unui grup format din copii (găşti).
- Este destul de ostil faţă de sexul opus.
- Nu vrea să mai ajute la treburile casei.
La 9 ani:
- Vrea să se îmbrace, să vorbească şi să se
comporte ca prietenii săi.
- Are idei şi preocupări independente de
cele ale părinţilor.
- Face parte dintr-un grup mic de prieteni de
acelaşi sex.
La 10 ani:
- Vrea să fie aprobat de persoanele impor-
tante din viaţa lui.
- Ţine mult la părerea colegilor din grup şi se
supune deciziilor lor.
- Cedează mai repede la presiunea colegilor.
- Începe să fie preocupat de sexul opus.

- Îi face confidenţe celui mai bun prieten.
- Poate fi capricios.
La 11 ani:
- Îşi critică părinţii.
- Vrea ajutorul lor, dar îl refuză, când îi este
oferit.
- Vrea să fie văzut bine.
- Încearcă să aparţină unui grup şi să fie la
fel ca ceilalţi.
- Stă mai mult cu prietenii, decât cu părinţii.
- Se poate despărţi de cel mai bun prieten.
- Devine excentric.
- Este foarte conştient de sexul opus.
Dezvoltarea limbajului
Limbajul are un rol pragmatic; îl folosim în
relaţiile cu alţii din mai multe motive:
- să exprimăm ceea ce dorim;
- să controlăm acţiunile altora;
- să menţinem legătura cu alţii;
- să informăm pe alţii;
- să punem întrebări, pentru a obţine răspunsuri;
- să ne exprimăm imaginaţia.
Limbajul verbal este însoţit de cel neverbal:
expresia feţei, atitudinea corpului, mişcări
involuntare. Limbajul – ca inteligenţă umană –
se dezvoltă din gesturi, din manipularea
jucăriilor şi a diferitelor obiecte.
La vârsta şcolară, copilul poate să modeleze
conversaţia în funcţie de ascultător, să se
limiteze la un subiect, să folosescă limbajul
pentru subînţelesuri şi să înţeleagă regulile
sociale ale limbajului.
Maturarea limbajului se completează în
adolescenţă şi chiar mai târziu.
Sugestii:
- asociază vorbirea cu exprimări calde,
personale;
- un gest afectuos spune mai mult decât un
şir lung de cuvinte;
- ascultă-l când vorbeşte (ascultarea este
partea cea mai importantă a conversaţiei),
nu îl întrerupe şi exprimă-ţi încântarea
când vorbeşte corect;
- încurajează-l să spună ce doreşte, fără a fi
nevoie să se exprime prin gesturi, ţipete,
plâns, miorlăit;
- continuă să-i arăţi copilului cum să pri-
vească în ochii celui cu care vorbeşte; dacă
copilul – de regulă – evită să privescă în
ochi interlocutorul, consideră că are nevoie
COPILUL ŞCOLAR
de ajutor de specialitate;
- arată-i când nu se exprimă clar şi de ce,
reformulând expresiile sale pentru a-i
dezvolta limbajul,
- încurajează-l să participe la conversaţia din
familie, jocuri de cuvinte şi exprimarea
verbală a sentimentelor;
- nu impune păstrarea liniştii ca un criteriu
de bună purtare;
- cere copiilor mai mari să converseze cu cei
mici;
- încurajează contactul cu colegii şi prietenii
de familie;
- televiziunea nu poate înlocui conversaţia.
Comunicarea
Succesul în viaţă se datorează, de multe ori,
capacităţii de a comunica bine. Comunicarea
este mai mult decât un schimb de informaţii.
Cea între părinţi şi copii îi ajută să se înţeleagă
unii pe alţii şi să-şi împărtăşească gândurile şi
sentimentele.
Comunicarea nu înseamnă numai să îţi spui
părerea, ci să ştii să asculţi.
Felul în care comunici acum cu copilul se
aseamănă, probabil, cu cel pe care îl foloseau
părinţii tăi cu tine şi nu este cel mai bun. Învaţă
să comunici mai eficient decât ei şi renunţă la
critica dăunătoare.
Ca să comunicaţi bine, atât tu, cât şi copilul,
trebuie să vă dezvoltaţi această deprindere, să
puteţi exprima verbal şi nonverbal orice subiect sau
sentiment. Îţi ajuţi astfel copilul să negocieze, să-şi
rezolve problemele şi să înveţe. Comunicarea poate
fi folosită şi pentru a înţelege, a lăuda, a pedepsi, a
exprima sentimente sau a oferi înţelegere.
Felul în care comunici este o parte din ceea ce
spui. O comunicare bună este modul în care îţi arăţi
dragostea, respectul şi aprobarea pentru copilul
tău. Lauda sau dojana nu constau doar în cuvintele
spuse; este necesar să înţelegi ce gândeşte copilul,
despre el însuşi şi despre purtarea sa, şi să ştii în ce
fel te poţi exprima, pentru ca acesta să accepte cât
mai bine ceea ce îi spui.
O comunicare bună include două persoane,
nu una singură. Deseori, părinţii nu-şi exprimă
suficient iubirea şi aprobarea pentru faptele
copilului; ei cred că – spunându-i copilului lor că
este bine ceea ce face – nu-l vor motiva suficient
să muncească mai mult şi mai bine. Decât să
judeci şi să critici mereu copilul, arată-i că-l
159
COPILUL NOSTRU
accepţi şi-l iubeşti şi el va începe să se placă mai
mult, iar respectul faţă de sine va creşte. Fă un
efort de a comunica, atât prin cuvinte, cât şi prin
fapte. Arată-i ce simţi, prin expresia feţei, gesturi
şi îmbrăţişări; va fi nevoie desigur să i-o şi spui.
Cum să NU comunici cu copilul:
- Să-i comanzi: “Fă ce spun şi cu asta, basta!”.
Mesaj autoritar
- Să-i dai lecţii:
“Pe vremea mea,
copiii mergeau une-
ori cu pantofii rupţi
la şcoală” .
- Să ţii predici:
“Să nu mai faci aşa
ceva niciodată!” .
- Să-l critici: “Pe
orice pui mâna, strici!”.
- Să-l subapreci-
ezi:“Ţi-autrebuitşapte
ceasuri ca să termini treaba!”.
- Să-l ridiculizezi: “Ai rămas ca prostul, cu
gura căscată!”.
Ai încredere şi acceptă-ţi copilul, când vorbeşti
cu el; când îl lauzi, fă referire la ceva anume.
Arată-i cât de mult îl apreciezi aşa cum este, fără a-
i da de înţeles că tu ai vrea să fie altfel.
Comunicarea cuprinde tehnici de ascultare şi
de vorbire.
Tehnici de ascultare
Să asculţi cu răbdare este o deprindere care
se învaţă; învăţând să asculţi mai bine, tu însuţi
dai un bun exemplu copiilor. Mesajele primite
de la copil pot fi verbale (întrebări sau cereri) şi
nonverbale (fapte sau poziţia corpului).
Partea principală a comunicării este ascul-
tarea activă.
Sugestii pentru a deveni un ascultător activ:
- Ascultă copilul cu răbdare şi atenţie, pentru
a auzi şi a înţelege ceea ce are de spus;
- Lasă-ţi deoparte propriile gânduri şi puncte
de vedere şi pregăteşte-te să auzi ce îţi spune;
- Încearcă să te pui în locul lui, pentru a
înţelege mai bine ceea ce exprimă.
- Fă-l să simtă că îi apreciezi gândurile, că le
consideri importante şi că eşti sensibil la
punctul lui de vedere;
160
- Ascultă, rezumă şi retransmite copilului
mesajul pe care îl auzi; aceasta se numeşte
“ascultare reflexivă”. La momentul potrivit,
spune-i tu lui ceea ce încearcă el să exprime;
- Priveşte-l în ochi, în timp ce vorbeşti cu el.
Arată-i interes prin gesturi aprobatoare,
dând din cap, întrerupându-l ocazional sau
răspunzând neutru, ca: “Da”, “Văd”, “Oh!”,
“Ce zici de asta!”. Încurajează-l să continue
să vorbească;
- Acceptă şi arată respect faţă de ceea ce
spune copilul, chiar dacă nu corespunde
ideilor tale, fără a-l întrerupe;
- Oferă-i ocazii prin care să-şi rezolve
greutăţile de exprimare. Încurajează-l şi
ghidează-l;
- Dacă tu îl asculţi bine, te va asculta şi el pe
tine şi pe alţii;
- Încearcă să redai pe scurt, în cuvinte
proprii, ceea ce ai auzit că ţi s-a spus şi
invers: pune-l să repete ceea ce ai încercat
tu să-i spui.
Semne că nu asculţi activ:
- te plictiseşte conversaţia,
- pierzi firul ideilor,
- eşti distrat,
- te uiţi în jur,
- eşti grăbit,
- simţi că-ţi pierzi timpul.
Tehnici de vorbire
Când vorbeşti cu copilul, încearcă să realizezi
un dialog pozitiv, în loc să-l judeci sau să-l critici.
Foloseşte expresia “eu”, în loc de “tu”.
Expresii ca: “Să nu mai faci asta niciodată!”, “Mă
superi foc!”, “De ce nu eşti atent?” sunt centrate mai
ales pe copil şi provoacă o luptă între el şi părinte,
îl pune în defensivă şi încurajează contra-
argumentele, micşorând şansele unei comunicări
efective. În situaţii limită, copilul devine un rebel,
care nu ascultă nici un fel de autoritate.
Şi mai greşite sunt mesajele prin care îl judeci
sau îl critici, folosind epitete (“Prostule!”) sau
ridiculizându-l. Dacă-i spui copilului că este
prost, aşa se va vedea şi el, nu numai în
copilărie, dar încă mulţi ani după aceea.
Copiii devin mai responsabili, dacă li se
atrage atenţia asupra nevoilor şi sentimentelor
altora; în acest fel nici nu-i jigneşti. Pentru asta,

accentuează mesajul, construieşte-l pe înţelesul
lor: “Am nevoie de ajutor, pentru că sunt foarte
aglomerată şi vreau să ies şi eu la plimbare cu voi”;
cei mai mulţi copii de 10 ani înţeleg acest mesaj.
Fii atentă la tonul vocii – care trebuie să se
potrivească cu mesajul dat – şi nu lăsa emoţiile
să ascundă ideea pe care vrei să o transmiţi.
Adresează-te în acelaşi mod fiecărui copil,
pentru a nu părea că favorizezi pe unul din ei,
deşi temperamentul fiecăruia poate necesita
unele nuanţe. Alege locul şi momentul potrivit
pentru discuţie. Când se întoarce de la joacă
obosit, lasă-l puţin să se odihnească sau dă-i
ceva să mănânce, înainte de a-i comunica ceea ce
vrei să-i spui.
Cauzele comunicării defectuoase
- Modul tău de comunicare inhibă copilul;
controlează-te, pentru a observa dacă îl baţi la
cap, îl judeci sau vorbeşti despre el, dar nu cu el,
dacă faci un efort pentru a înţelege punctul lui
de vedere sau dacă îl întrerupi constant;
- Dificultăţi în interpretarea mesajului;
- Nepotrivire în modul de comunicare sau
de temperament între părinte şi copil;
- Copilul are probleme, de ex. deficit de
atenţie, fiindu-i greu să se concentreze pentru a
accepta o idee sau este prea impulsiv şi vorbeşte
înainte de a gândi. Dacă tu te porţi astfel, este
posibil ca copilul să fie la fel;
- Memorie insuficientă, din cauza deficitului
de atenţie: mesajele sunt primite superficial sau
răspunsul este prea lent;
- Dificultăţi de vorbire: îi este greu să
înţeleagă ce i se spune sau să-şi exprime ideile şi
gândurile în cuvinte;
- Griji şi preocupări ale unuia sau ale celuilalt;
- Momentul şi locul nepotrivit pentru a co-
munica.
Dacă asemenea dificultăţi de comunicare
persistă, consultă medicul pediatru.
Deprinderile sociale
Pe măsură ce şcolarul creşte, devine tot mai
priceput în relaţiile sale cu alte persoane.
Aceste abilităţi înnăscute sau învăţate,
folosite în activitatea zilnică, sunt:
- uşurinţa de a se alătura şi de a se integra
într-un grup,
COPILUL ŞCOLAR
- menţinerea unei prietenii,
- felul cum face faţă ironiilor şi provocărilor;
- rezolvarea cu succes a conflictelor;
- reacţia la eşecuri şi dezamăgiri;
- reacţia sa la succes;
- satisfacerea pretenţiilor părinţilor, colegilor
şi profesorilor;
- consideraţie pentru ceea ce gândesc şi simt
alţii (empatie).
Copilul învaţă aceste deprinderi, în primul
rând, în familie, al cărei rol rămâne esenţial
(primii şapte ani de acasă), apoi la şcoală, printre
prieteni şi în alte situaţii: pe stradă, la piaţă, la
biserică etc. Dezvoltarea acestor deprinderi
sociale ale copilului este influenţată de
transformările din zilele noastre ale familiei:
serviciul ambilor părinţi departe de casă,
greutăţile financiare, izolarea de rude şi de
prieteni, divorţul, boala. Nu toate schimbările
petrecute în modul de viaţă al unui copil de
astăzi, sunt negative: dacă petrece mai mult
timp la creşă şi la grădiniţă, cu alţi copii, are mai
multe ocazii să se împrietenească şi să se
dezvolte social.
Dacă şcolarul nu este carismatic, nici mul-
ţumit, dacă spune cu greu “Bună ziua” sau nu
poate să se alăture unui grup de colegi şi să le
spună: “Hai, salut! Vreţi să ne jucăm?”, să susţină o
conversaţie simplă, să rezolve neînţelegeri, fără a
fi violent verbal sau fizic, sau să termine o
activitate în mod plăcut şi corect, înseamnă că are
nevoie de ajutorul părinţilor.
Sugestii pentru a îmbunătăţi îndemânarea socială
a copilului nostru:
- Recunoaşte atât tu, cât şi copilul, că acesta
are dificultăţi în relaţiile sale cu alţii.
Întreabă-l calm şi încurajator, despre ceva
anume, de exemplu, despre dificultatea de
a se alătura altor colegi. Pentru a nu se
simţi jenaţi, copiii neagă de multe ori orice
problemă, oricât ar fi ea de evidentă. Pot fi
necesare mai multe încercări, pentru a-l
face să recunoască dificultatea şi a-şi
asuma răspunderea.
- Ajută-l să capete abilităţi sociale apropiate
vârstei lui.
- Ajută-l să se poarte mai acceptabil: în loc să
lovească alţi copii, trebuie să încerce să
rezolve neînţelegerile într-un mod mai puţin
161
COPILUL NOSTRU
agresiv (să se joace pe rând cu bicicleta, să se
retragă înainte de încăierare).
- Învaţă-l să prevadă situaţii la care va trebui
să facă faţă. Discută şi arată-i în mod
practic cum va trebui să reacţioneze.
- Aminteşte-i că lucrurile nu se întâmplă,
întotdeauna, după un plan dinainte stabilit
şi are nevoie de multă practică şi timp,
până ce această îndemânare va deveni
firească şi automată.
- Cere-i copilului să se uite cum fac ceilalţi
colegi, care au succes în relaţiile dintre ei.
- Încredinţează-ţi copilul unui prieten,
iscusit în deprinderi sociale, ca să-i fie
instructor.
- Ajută-l să-şi facă un prieten bun.
- Încurajează-ţi copilul să-şi dezvolte un
talent sau un interes, pentru a se integra
mai uşor în grupul de colegi.
- Numeşte talentele lui de care eşti mândru.
- Caută şi alte cauze ce pot contribui la
neîndemânarea socială a copilului: certuri
în familie, boli cronice, depresie, anxietate,
tulburări de vorbire sau deficit de atenţie şi
cere ajutorul medical de cuviinţă.
Bunele maniere (vezi vol. 3 – Adolescenţii)
Prietenii
Copiii au nevoie de prieteni. Prin ei, îşi
lărgesc orizontul, capătă experienţă de viaţă şi
îşi dezvoltă un sprijin social.
A învăţa să-ţi faci prieteni este unul dintre
cele mai importante roluri ale copilăriei şi
această abilitate socială îţi va fi de folos de-a
lungul vieţii.
Unii copii sunt mulţumiţi să-şi petreacă cea
mai mare parte a timpului singuri, în familie sau
cu un singur prieten, în timp ce alţii, mai sociabili,
îşi fac numeroşi prieteni. Şcolarul are în medie
cinci prieteni, pe care-i schimbă în fiecare an sau
chiar mai des. În familii izolate sau cu copii mulţi,
fraţii şi surorile se împrietenesc între ei, înlocuind
prietenii din afară.
Cel mai bun prieten
Pe la vârsta de 8 ani, copiii petrec mai tot
timpul cu un singur prieten bun, de acelaşi sex. Ei
162
se simt bine împreună, se potrivesc şi îşi satisfac
nevoia de tovărăşie, de aprobare şi de siguranţă.
Cel mai bun prieten îl apără în absenţă, râde la
glumele sale, îl protejează de ridicol, îi ştie
secretele şi îl ascultă tot timpul. Un prieten bun
este o protecţie împotriva restului lumii. Dacă e
norocos, cel mai bun prieten îl ajută să se
încadreze într-un grup şi – în acelaşi timp – să se
simtă bine cu el însuşi. Dacă alegerea celui mai
bun prieten a fost nefericită, copilul va fi afectat,
deoarece va fi obligat să renunţe la el, iar – dacă
este cu adevărat ghinionist – cel mai bun prieten îl
poate trăda, zdrobindu-i inima. (“Nu mai sunt
prietenă cu tine! Cea mai bună prietenă a mea este de
acum Ileana”.) Mai rău, prietenul cel mai bun poate
avea numeroase probleme acasă, care se răsfrâng
asupra celuilalt.
Colaborare
prietenească
Părinţii
care-şi aju-
tă copilul
să păstre-
ze un prie-
ten bun, contribuie la fericirea lui. A avea un
prieten bun este o asigurare că se va adapta
social, ca adult. La această vârstă, este uşor să ai
încredere în cineva, tot atât cât ai în tine însuţi;
dacă o poţi face acum, o faci pentru restul vieţii.
Dacă cei doi au o influenţă pozitivă reciprocă,
înseamnă că au o prietenie minunată, sănătoasă
şi de durată.
În următorii ani, prieteniile se dezvoltă în
grupuri, unde copiii se influenţează puternic unii
pe alţii. În asemenea cercuri, tinerii se simt mai
bine împreună, vorbesc şi arată cam la fel.
Presiunea grupului de prieteni se loveşte uneori
de influenţa şi de convingerile părinţilor.
Pe măsură ce se apropie de adolescenţă,
băieţii şi fetele petrec mai mult timp împreună,
fără a forma perechi, cum se va întâmpla câţiva
ani mai târziu.
Alegerea prietenilor este influenţată de asemă-
narea dintre ei sau de dorinţa de a poseda anumite
trăsături, pe care celălalt le are; pe unele dintre
acestea le va imita. Odată cu vârsta, pe măsură ce
preferinţele copilului se schimbă, îşi va face noi
prieteni, care-l satisfac şi se potrivesc imaginii sale.

Cele mai bune prietene
cu un interes comun
În primii ani de
şcoală, este bine să-i
oferi copilului ocazii
să-şi petreacă timpul
cu colegi pe care îi
alegi tu; în anii urmă-
tori, copilul îşi va
alege singur priete-
nii, iar datoria ta este
să ştii cu cine îşi pe-
trece timpul, supra-
veghindu-l activ.
Dacă are o părere bună despre el însuşi, este
iubit şi respectat de familie, copilul are mai multe
şanse să-şi aleagă prieteni buni. Legăturile
intime, pe care copilul le-a văzut şi le-a trăit în
familia sa, îi oferă exemple pozitive despre felul
în care se poartă oamenii între ei. El le va aplica
prietenilor, pe care îi va alege. Dacă însă familia
este dezorganizată, copilul riscă să-şi aleagă
prieteni cu greutăţi asemănătoare.
Dacă se împrieteneşte cu alţii care se bat între
ei, mint sau distrug bunurile altora şi adoptă o
comportare care te nelinişteşte, nu-i interzice
copilului tău să-i frecventeze. El îşi va apăra
prietenii şi va încerca să le scuze defectele.
În schimb, încurajează prieteniile pe care le
aprobi. Ajută copilul să invite acasă asemenea
copii, aranjează-le activităţi plăcute şi scurte,
împreună. În acelaşi timp, exprimă-ţi calm şi
raţional proasta impresie despre colegii de joc al
căror comportament lasă de dorit.
Discută despre o anumită comportare, în loc
să generalizezi sau să le critici caracterul. Fă-l să
înţeleagă consecinţele, dacă imită copiii din
grupul la care s-a alăturat, dar nu-i interzice în
mod absolut să se mai joace cu ei. În acest fel,
copilul învaţă să gândească mai logic, să-şi
asume responsabilitatea pentru faptele sale.
Sunt însă situaţii, când cel mai bun prieten
este înfricoşător: este un tiran, delincvent precoce,
implicat în găşti periculoase, în care se fumează,
se consumă alcool sau droguri, ai cărui părinţi
sunt de asemenea de temut, abuzivi, neglijenţi şi
antisociali. În asemenea cazuri, părinţii trebuie să
intervină pentru a-şi salva copilul, explicându-i
motivul şi interzicându-i orice contact.
COPILUL ŞCOLAR
Copiii fără prieteni
Celor mai mulţi copii le place să fie iubiţi,
deşi unii învaţă cu greu să-şi facă prieteni. Unii
pot fi excluşi din anumite grupuri, pentru că se
îmbracă diferit, sunt graşi, certăreţi sau bătăuşi.
Alţii se alătură unui grup, fără a fi băgaţi în
seamă. Asemenea copii neglijaţi tind să-şi
petreacă timpul singuri. Unii copii nu au ocazia
să-şi facă prieteni, deoarece au un program prea
încărcat, sau trăiesc într-un loc unde nu sunt
copii în jur.
Fetiţa timidă se
împrieteneşte mai greu
În aceste condiţii,
ai nevoie de îndemâ-
nare şi sensibilitate,
pentru a-ţi ajuta co-
pilul. Ca părinte, în-
cearcă să afli ce nu îi place şi de ce este evitat de
colegi. Deşi, din punctul tău de vedere, lucrurile
par simple, lumea copilului este complexă şi
necesită numeroase adaptări. De exemplu, în
curtea şcolii, la joacă, copilul trebuie să fie atent pe
mai multe planuri: să se alăture grupului, să
susţină conversaţii, să coordoneze jocul, să facă
faţă diferitelor provocări şi să rezolve conflictele
cu alţii. Dacă nu poate face faţă acestor solicitări, îi
va fi greu să participe la joacă şi să-şi facă sau să-şi
păstreze prietenii.
Cauzele pentru care copiii nu au prieteni, pot
fi legate de:
• copil:
- temperament timid sau dificil,
- probleme de atenţie sau hiperactivitate,
- agresivitate,
- dificultăţi la învăţătură sau – dimpotrivă –
prea bun la învăţătură,
- neştiinţă de se impune,
- greutăţi de comunicare,
- dezvoltare fizică, emoţională şi intelectuală
întârziată,
- boli cronice; absenţe de la şcoală, handicap
fizic,
- deficit muscular, care îl împiedică să
participe la joc,
- tulburări emoţionale (depresie, anxietate,
163
COPILUL NOSTRU
părere proastă despre el),
- sensibilitate exagerată,
- umblă murdar,
- aspect fizic neplăcut,
- preferă să fie singur sau cu membrii familiei,
- valori culturale diferite de cele ale cole-
gilor; sectă religioasă.
• părinţi:
- modul de a creşte copilul (prea autoritar,
prea tolerant),
- program de activitate prea încărcat pentru
copil,
- îi critică prietenii,
- nu dau un exemplu bun copilului lor,
- depresii sau alte boli mintale, alcoolism ,
abuz de droguri,
- stres, dezordine sau violenţă în familie,
- neputinţa de a se adapta la felul de a fi şi la
nevoile copilului.
• mediu:
- familia trăieşte într-o zonă izolată, cu
puţini copii în jur sau departe de şcoală,
- diferenţe culturale (secte religioase, mino-
rităţi),
- greutăţi financiare,
- diferenţe în îmbrăcăminte, comportare şi
valori.
Copiii neglijaţi, fără prieteni, sunt batjocoriţi şi
ignoraţi. Aceştia sunt singuratici, pasivi şi
nefericiţi în izolarea lor. Unii dintre ei preferă să fie
singuri sau să-şi petreacă timpul cu părinţii, fraţii
sau chiar cu un câine. Sunt prea liniştiţi, rezervaţi,
timizi sau lipsiţi de deprinderile sociale necesare,
pentru a se alătura unui grup.
Temperamentul, îndemânarea socială şi edu-
caţia primită, influenţează uşurinţa copilului de
a-şi face prieteni.
Dacă eşti un părinte foarte critic, agresiv, sau
îţi dezaprobi des copilul, el va avea tendinţa să te
imite şi să se comporte la fel cu colegii săi. Dacă –
însă – eşti generos, răbdător şi îţi accepţi copilul
aşa cum este, el va adopta aceste trăsături şi îşi va
face prieteni mult mai uşor.
Mulţi copii la vârsta aceasta nu sunt
conştienţi că au dificultăţi în relaţiile cu alţii;
dacă – însă – observi lipsa prietenilor, fă ceva cât
mai curând.
Sugestii:
- Încurajează copilul să discute în familie ce
greutăţi are cu prietenii. Ascultă-l cu atenţie,
deoarece uneori nu îţi poate spune mult,
164
pentru că şi el înţelege puţin. Dacă colegii îl
poreclesc, nu-l sfătui doar să nu îi ia în
seamă; arată-i acceptare şi multă simpatie.
- Lasă-l să înţeleagă că este capabil să-şi
rezolve singur problemele, fără intervenţia
ta. Dacă îl ajuţi prea des, va deveni depen-
dent de tine şi îl vei lipsi de posibilitatea de
a găsi el însuşi soluţii.
- Arată-i interes, fără a te amesteca prea
mult. Caută să afli cum se vede copilul tău.
Este simpatizat de gaşcă? Cine sunt cei
simpatizaţi? De ce? Care sunt copiii care îi
plac şi cu care ar vrea să vorbească ? Se
poreclesc unii pe alţii? Ce porecle folosesc?
Ce poreclă i-au pus? Îl supără ce gândesc
alţi copii despre el?
- Observă-ţi copilul în diferite ocazii, când
este împreună cu colegii. Discută după
aceea cu el despre cum s-a comportat şi
vedeţi împreună dacă sunt şi alte moduri
de a se purta cu prietenii.
- Întreabă învăţătoarea despre cum se poartă
cu colegii, dacă este retras, dacă îi pore-
cleşte sau îi bate pe alţii şi ascultă-i suges-
tiile.
- Fă-ţi un plan, pentru a-l ajuta într-o anumită
problemă, de exemplu să intre într-o acti-
vitate de grup, să menţină o conversaţie sau
să facă faţă conflictelor mici sau mari.
- Încurajează-l să invite un coleg să doarmă
cu el sau să mergeţi împreună la pădure.
Oferă-i ocazii să petreacă timp împreună
cu prietenii. Familiarizează-te cu ei şi chiar
cu părinţii lor.
- Încurajează-ţi copilul să-şi utilizeze calită-
ţile în diferite situaţii, în care poate fi
apreciat de colegi.
- Alege activităţi
în care se poate
remarca; evită-
le pe cele care îl
pun în inferi-
oritate şi pe c-
ele competiti-
ve, care nu fa-
vorizează îm-
prietenirea.
Îndrumare turistică

- Oferă-i posibilitatea să înveţe înot, muzică,
computere, pentru a-i întări încrederea în el
însuşi şi – prin aceasta – să câştige simpatia
colegilor.
- Cere ajutor profesional. Medicul pediatru
sau alţi specialişti pot îndruma copilul să-şi
dezvolte deprinderile sociale, tratând
uneori deficitul de atenţie, problemele
emoţionale sau cele la învăţătură.
Prejudecăţile sociale
Cu toată evoluţia şi dezvoltarea socială
recentă, prejudecăţile etnice, religioase, de sex
sau de aspect fizic sunt prezente în viaţa copiilor
şi a familiilor lor. Intoleranţa se accentuează în
adolescenţă, pe măsură ce pretenţiile se măresc.
Copiii suferă când cresc într-un climat plin
de prejudecăţi care pot duce – până la urmă – la
frică, nelinişte, ostilitate şi chiar violenţă.
Discriminarea
micului
cerşetor
Discriminarea unui copil, pe motive de
handicap, îi subminează încrederea în el.
Copilul ridiculizat se simte neacceptat şi fără
valoare, nu mai învaţă, devine deprimat, retras
şi nefericit.
Prejudecăţile sunt preluate de timpuriu, de la
părinţi, de la alţi copii, adulţi şi instituţii. La şase
ani, copiii sunt conştienţi de diferenţele dintre
oameni, în special cele privind aspectul fizic,
numele, modul de a vorbi şi de a se îmbrăca –
ulterior – cele de profesie. Pe măsură ce copilul
remarcă aceste diferenţe individuale, el aude şi
acceptă de la alţii categorisiri simplificate
(stereotipuri) despre cei din jur (şchiop, ţigan
etc). Îşi formează astfel puncte de vedere
deformate, despre cei pe care îi întâlneşte în
viaţa zilnică. Copilul începe să nege sau să
ignore elementele umane, universale, comune,
care apropie oamenii. Aceasta poate degenera în
intoleranţă.
COPILUL ŞCOLAR
Atenţia copilului este atrasă la început de
diferenţele fizice ( de exemplu, culoarea pielii ).
Sugestii:
- Discută cu el despre diversitatea umană,
arată-i – în acelaşi timp – asemănările dintre
toţi oamenii, cum ar fi nevoia de a iubi şi a fi
iubit, respectul de sine, sentimentele de
fericire şi tristeţe, supărare şi durere, pe care
le au toţi.
- Discută cu copilul despre prejudecăţi. Fă-l
să înţeleagă că ironizarea, insulta, ex-
cluderea, sau minimalizarea altei persone,
bazate pe sex, situaţie economică, aspect
fizic, religie, sau origine etnică, nu trebuie
tolerate. Explică-i că nu este nevoie să se
laude, numai pentru a-şi arăta dispreţul şi
desconsiderarea faţă de alţii. Aceasta poate
însemna lipsă de siguranţă sau nemul-
ţumire faţă de sine.
- Nu ignora copilul, când se poartă dis-
criminator. Discută cu el raţional şi în-
treabă-l de ce simte asta.
- Când îşi alege prietenii, ajută-l să aprecieze
diversitatea.
- Adu diversitate în viaţa copilului şi a
familiei tale. Fă-ţi prieteni printre familii de
maghiari, evrei, rromi ş.a. Mergi cu el la
bisericile sau sinagogile lor. Arată-i
copilului că între oameni sunt mult mai
multe asemănări, decât diferenţe.
- Mergeţi împreună la evenimente multi-
culturale.
DEZVOLTAREA EMOŢIONALĂ
Copiii încep să înţeleagă mai bine când merg
la şcoală ce rol are gândirea asupra emoţiilor,
deoarece interacţionează cu grupuri mari.
Din cauza colegilor, evită jena cu orice preţ şi
se feresc să atragă atenţia asupra lor, pentru a nu
fi batjocoriţi sau luaţi în zeflemea. Se
conformează atitudinii celorlalţi, prin felul în
care se îmbracă, ceea ce este normal.
La această vârstă, băieţii se hărţuiesc, iar
fetele se tachinează fără milă. Aşa se formează
normele de comportament în societate.
Copiii învaţă că modul cel mai bun de a
răspunde batjocurii este de a nu reacţiona
emoţional; de aceea, îşi inhibă de multe ori
emoţiile în relaţiile cu prietenii, ceea ce este un
mod de a şi le regla. Atitudinea “rece” îngre-
165
COPILUL NOSTRU
unează manifestarea sentimentelor menite să
aplaneze o stare de conflict, aşa cum ar fi făcut
preşcolarii; exprimarea emoţiilor e privită acum
ca o slăbiciune socială.
Manifestări emoţionale la diferite vârste :
La 7 ani:
- învaţă să-şi exprime supărarea prin vorbe,
- îi poate blama pe alţii, pentru greşelile
proprii.
La 8 ani:
- se jenează şi se descurajează cu uşurinţă,
- observă că şi alţii au sentimente asemă-
nătoare de frică, supărare sau de furie,
- nu este de acord uneori cu ceea ce face.
La 9 ani:
- tinde să fie autocritic,
- devine introspect şi preocupat de el însuşi,
- îi plac glumele nesărate.
Dezvoltarea
pasiunii muzicale
La 10 ani:
- devine tot mai
conştient de sine,
- fluctuează între
o atitudine de copil
dependent şi de ado-
lescent independent.
La 11 ani:
- tinde să-şi ascundă emoţiile,
- poate fi matur – la un moment dat – şi
imatur, imediat după aceea,
- suferă modificări emoţionale puternice,
asociate cu pubertatea,
- este extrem de sensibil la critici şi sever cu
el însuşi.
Pe la 10 ani, capacitatea sa de a gândi logic
creşte spectaculos; devine mai conştient că
gândirea are o putere mare. Îi place să răspundă,
ca şi cum mintea lui ar fi un computer. Dacă-i
ceri: “ridică-ţi pantofii de jos”, îi poate ridica pe
rând şi îi poate pune apoi la loc, explicându-ţi că
nu i-ai cerut să-i ia de acolo.
Este impertinent şi îi face plăcere să ia în râs
adulţii, deoarece vede lumea numai în alb şi
negru. Preadolescentul consideră adulţii
ipocriţi, iar batjocura şi dispreţul devin pentru el
emoţiile favorite, deoarece îşi dă seama că viaţa
166
are norme arbitrare şi ilogice. El îşi imaginează
o lume pură, ideală, în care toţi sunt egali şi în
care nu există tiranie.
Din aceste judecăţi şi evaluări, copilul îşi
formează propriile sale valori despre ceea ce este
moral şi just.
Copilul înţelege tot mai mult emoţiile altora
– devine mai empatic; capătă – deci – inteligenţă
emoţională.
Comportamentul şcolarului
Comportamentul este manifestarea exterioară a
vieţii psihice; constă în faptele, cuvintele şi gesturile
prin care copilul îşi exprimă gândurile,
sentimentele, nevoile şi impulsurile. Este judecat
după cum se încadrează sau nu în standardele
sociale şi culturale, în funcţie de vârsta şi dez-
voltarea copilului. Comportamentul este influenţat
de temperamentul, dorinţele şi capacitatea de
adaptare a copilului, dar şi de modul părinţilor de
a-l îngriji şi de situaţia familială.
Prin comportamentul său, copilul încearcă să
le transmită părinţilor diferite mesaje, ca: “Vreau
să mă joc cu tine...” ,”Vreau să-mi dai mai multă
atenţie...”, “Mi-e frică să rămân singur...”, “Mi-e
teamă că nu voi fi bun la şcoală...”, “Sunt obosit... “,
“Sunt izolat...”, “Sunt plictisit...”, “Te iubesc foarte
mult...”, “Nu e vina mea...”, “Nu mă lăsa...”
Toţi copiii au nevoie de recunoaştere, ac-
ceptare, succes şi dragoste necondiţionată.
Una din cele mai mari dorinţe a copiilor este
să aibă atenţia părinţilor. Ei învaţă de mici cum să
se comporte; dacă o faptă bună nu îi impresi-
onează, încearcă cu una rea, doar ca să le atragă
atenţia.
După vârsta de 10 ani, copiii vor tot mai mult
să fie acceptaţi de colegi şi alţi adulţi, nu numai de
părinţi. Pe măsură ce se îndepărtează fizic, social şi
emoţional de familie, au tot mai mare nevoie de
intimitate, independenţă. Acesta este un aspect
normal al creşterii şi are ca scop obţinerea
succesului şi în afara familiei. Pentru părinţi, aceste
schimbări de roluri sunt deseori neclare, dure-
roase, pot provoca tensiune şi conflicte.
În linii mari, există trei feluri de comportări:
- Purtare bună, dorită, aprobată şi lăudată:
copilul îşi face lecţiile, ajută în casă, este politicos
şi are un limbaj corespunzător. Excesele pot fi
însă dăunătoare. Copilul cu o purtare foarte
bună: dornic să facă plăcere, are întotdeauna
nevoie de atenţie, aprobare şi dragoste şi îi este
 COPILUL ŞCOLAR

teamă să nu fie respins. Poate fi foarte timid, Un comportament normal depinde de

precaut, protejat excesiv, nesigur şi nepriceput. gradul de dezvoltare a copilului. Acesta poate fi
Are puţini prieteni sau preocupări potrivite diferit la copiii de aceeaşi vârstă şi capacitate
vârstei lui. intelectuală. Un comportament “normal” mai
- Tolerate temporar: un copil bolnav este depinde şi de valorile şi speranţele familiei, de
plângăcios, nu-şi face lecţiile, se uită mult la nivelul cultural şi social. O comportare pe care
televizor unii părinţi o consideră acceptabilă, poate să nu
- Netolerate şi de neîncurajat: cele periculoase fie tolerată în altă familie. De aceea, de multe ori,
pentru sănătatea fizică, emoţională sau socială a diferenţa între o comportare normală şi una
copilului sau a celorlalţi; pot îngreuna dez- anormală nu este clară.
voltarea intelectuală a copilului, sau pot fi opri- La această vârstă, copiii tind să fie cicălitori,
te de lege, morală, religie, societate (agresivi- autoritari, să se bată între ei sau să se pârască.
tatea, distrugerea, furtul, chiulul, lipsa şcolari- Copiii cicălitori îşi sâcâie părinţii, fraţii şi
zării sau folosirea tutunului, alcoolului sau a prietenii cu lucruri care nu îi privesc. Părinţii
drogurilor). trebuie să intervină, deoarece fraţii acestuia nu se
pot apăra singuri. Copilul îşi poate bate la cap şi
părinţii, cicăleala devenind astfel o obişnuinţă.
Sfidarea Sugestii:
normelor sociale - Asigură-te că este ocupat şi că are succes;
- Rezervă-ţi timp special pentru el şi
Copilul prezintă-i problema. Dacă are un obicei
cu o purtare greşit – ca rosul unghiilor sau scobitul în
autodis- nas – datoria ta de părinte este să ajuţi
tructivă în- copilul să se oprească;
calcă reguli- - Când copilul spune că nu este cicălitor, nu-
le, nu vrea să înveţe sau alege situaţii nefa- l contrazice; spune-i că aceasta înseamnă
vorabile. Acest comportament poate porni din că nu va mai cicăli, dar – dacă repetă –
nevoia de a-şi exprima propria putere, de a-şi atrage-i atenţia şi disciplinează-l;
controla viaţa sau de a respinge autoritatea ori - Pedeapsa se aplică fără comentarii.
pretenţiile părinţilor. Un asemenea copil se teme
să nu dea greş şi mai degrabă renunţă, decât să Modificarea comportamentului
rişte nesiguranţa şi neliniştea de a încerca ceva Când copilul are un comportament dificil,
nou. Dă vina pe el însuşi pentru a-şi motiva părinţii sunt supăraţi sau se simt vinovaţi, ceea
nereuşita, când lucrurile nu merg bine sau când ce îngreunează legătura lor cu copilul.
se simte respins şi umilit. Aceste sentimente trebuie împărtăşite
Nu are mândrie şi încredere în el; gândeşte în soţului, unui prieten, unei rude sau medicului,
termeni absoluţi şi dar nu copilului. Acceptă supărarea provocată
fatalişti: dacă greu- de copii şi exprimă-ţi nemulţumirea, fără a-i
tăţile vieţii sunt ataca sau condamna, de exemplu: “Sunt supărată
mari acum, aşa vor când cheltuim toţi banii pe alimente şi copiii fac
fi tot restul vieţii. mofturi la masă”.
Asemenea copii nu Sugestii pentru modificarea comportamentului
pot vedea lumea copilului şcolar:
din perspectiva al- - Cere-i ceva specific, raţional şi exprimat
tora. clar, de exemplu: “Ridică-ţi prosopul din
baie” sau “Gina, termină-ţi compunerea până
la ora 5”.
- Fii selectiv; disciplinează-l numai în dome-
Cultivarea florilor niile în care nu se comportă adecvat.
dezvoltă respectul - Evită să:
pentru natură • recompensezi comportarea proastă (îi
dai ceea ce cere, ca să scapi de el),

167
COPILUL NOSTRU
• omiţi de a-l recompensa pentru o faptă
bună (după ce şi-a terminat lecţiile la ora 5,
copilul trebuie lăudat),
• pedepseşti o comportare bună, pentru
că nu a fost suficientă (dacă a obţinut un 8
şi tu îl întrebi de ce nu a luat 10),
• îi găseşti scuze pentru o comportare
proastă.
- Critică faptele, nu copilul (nu-i spune “Eşti
un prost”).
- Mai degrabă, laudă-l, decât să-l pedepseşti.
- Pedepseşte-l cât mai rar şi doar atunci când
îţi poţi controla emoţiile. Nu-l pedepsi
când eşti furioasă.
- Încearcă să elimini cauzele de stres din
viaţa copilului.
- Încearcă să înţelegi ce-ţi spune prin
comportarea sa; aceasta poate fi un semn
că suferă sau este stresat; poate fi un strigăt
de ajutor.
Tulburări emoţionale şi de comportament
Neascultarea
Cei mai mulţi copii ignoră cerinţele părin-
ţilor; aceasta face parte din procesul de creştere.
Copiii îşi pun la încercare părinţii şi îşi
evaluează astfel propriul control, pe măsură ce
devin mai independenţi. Alteori, însă, conflictele
devin frecvente şi dezechilibrate.
Neascultarea are mai multe cauze: cerinţele
neraţionale ale părinţilor, temperamentul intens
şi dificil al copilului, problemele şcolare, stresul
în familie sau conflictele dintre părinţi.
Copilul rezistă autorităţii părinţilor, este
încăpăţânat şi spune “Nu”, ori de câte ori i se
cere să facă ceva. De cele mai multe ori, aceasta
se întâmplă doar acasă, dar când această
atitudine se extinde şi la alte persoane cu
autoritate – bunici, învăţători – este mai grav.
Neascultarea şi lipsa de respect pot fi un semn
de stres în viaţa copilului. Această ostilitate este
un mod de a-şi exprima nemulţumirea.
Copiii care au o comportare necontrolată, pe
timp îndelungat, răspund obraznic frecvent, au
crize de furie, trăiesc – de obicei – într-o familie
dezorganizată şi cu numeroase conflicte. Rela-
ţiile nesănătoase din familie se reflectă şi în
modul sever în care sunt pedepsiţi copiii.
Aceştia încearcă să se protejeze de autoritatea
168
părinţilor, dezaprobându-le nu numai compor-
tamentul, dar şi pe ei, ca persoane. Aceşti copii
sunt nemulţumiţi de ei, suferă mult şi – cu
timpul – devin furioşi, agresivi şi ostili.
Mulţi copii neascultători nu sunt capabili să
înţeleagă ce simt şi ce vor şi nu pot exprima corect
motivele nemulţumirii lor. Uneori, comunicarea
defectuoasă apare din cauza atenţiei insuficiente
din partea părinţilor, care sunt preocupaţi de
propriile lor griji. Ostilitatea se accentuează în
adolescenţă şi se manifestă public: de ex. elevi,
care stau pe scaun în tramvai, fără a-l ceda unui
bătrân handicapat, chiar dacă acesta o cere.
Neascultarea şi agresivitatea sunt – pentru unii
copii – un răspuns la violenţa pe care o văd în
familie şi în societate. Mulţi părinţi cred că prin
bătaie îşi disciplinează copilul. Pedeapsa
corporală duce la un comportament şi mai agresiv
al copilului, instalându-se astfel un cerc vicios.
Copiii crescuţi în asemenea condiţii riscă să aibă
de-a lungul vieţii numeroase probleme în relaţiile
personale şi cu autorităţile. Multiplicate, aceste
cazuri contribuie la o societate agresivă.
La această vârstă, copilul este încă centrat pe
el însuşi şi de aceea, dacă sunt certuri în familie,
crede că el este cel care a fost rău şi şi-a supărat
părinţii.
Dacă şcolarul este neascultător timp în-
delungat, evaluează situaţia familiei:
- cât de mult respect arătaţi unul faţă de
celalălt,
- cum rezolvaţi conflictele din familie: prin
discuţii raţionale sau prin certuri şi violenţă,
- cum disciplinaţi copilul: stimulându-l sau
strigând la el şi lovindu-l?
- observaţi dacă personalitatea lui este
diferită de a voastră; dacă are probleme la şcoală
sau cu prietenii,
- dacă familia trece prin greutăţi mari.
Analizează modul în care îţi creşti copilul,
inclusiv felul tău de a fi. Dacă reacţionezi
exploziv şi îţi pierzi firea, copilul va reacţiona la
fel, fiind neascultător şi lipsit de respect. Dacă
rămâi calm, sunt mai multe şanse ca el să
asculte; va învăţa să fie respectuos, dacă la
rândul tău eşti respectuos.
Rezolvarea acestor probleme la vârsta
şcolară, poate preveni tulburări mai grave, în
adolescenţă.

Agresivitatea
Înseamnă atac, cu intenţia de a face rău.
Un copil agresiv nu îi lasă pe alţii în pace, îi
bate, îi muşcă, îi terorizează sau îi răneşte grav.
La vârsta şcolară, cei mai mulţi copii s-au
adaptat deja suficient pentru a rămâne calmi,
chiar în condiţii neplăcute sau stresante. Unii,
însă, nu au puterea necesară pentru a-şi stăpâni
agresivitatea.
La această vârstă, copiii se bat şi se insultă
între ei, fără intenţia de a-şi face rău.
Copiii imaturi social îşi exprimă sentimentele
negative în mod distructiv. Această comportare
este declanşată de supărare, umilinţă sau
frustrare. Unii au un comportament anti-social
grav, numit “comportament distructiv”: mint în
permanenţă, provoacă incendii, sunt cruzi cu
animalele, atacă şi rănesc fizic sau emoţional alţi
copii. Mai târziu, acest tip de comportament
poate degenera în vandalism, chiul de la şcoală,
abuz de tutun, alcool, droguri, promiscuitate
sexuală, fugă de acasă, criminalitate sau chiar
sinucidere. Anii dinaintea adolescenţei sunt cei
mai buni pentru a recunoaşte tulburările de
comportament şi de a oferi ajutor copilului.
Comportare agresivă
Cauzele unei
comportări agre-
sive:
- probleme fa-
miliale (certuri,
şomaj, dificultăţi
financiare, boli ale
părinţilor, divorţ);
- abuz fizic, emoţional sau sexual, neglijare
prelungită; agresivitatea copilului poate fi un
strigăt de ajutor;
- frustrare sau supărare, deoarece simte că
nu este la înălţimea aşteptărilor părinţilor;
- probleme medicale, cum ar fi hiperacti-
vitatea sau leziunile craniene;
- trăsături de personalitate moştenite;
- probleme medicale, de ex. hiperactivitatea.
Copiii cu temperamente dificile (impulsivi,
hiperactivi sau cu o voinţă puternică) învaţă mai
greu să-şi controleze agresivitatea. Mediul
înconjurător (familia, colegii, şcoala, societatea)
influenţează copilul în modul în care îşi exprimă
COPILUL ŞCOLAR
supărarea şi agresivitatea. Copilul învaţă să-şi
controleze impulsurile agresive, observând şi
copiindu-şi părinţii şi alţi adulţi.
Copiii care se controlează greu au, de cele
mai multe ori, părinţi îngăduitori, care-i lasă să
facă ce vor. Alţi părinţi, din contră, folosesc
pedepse fizice sau alte forme de abuz. În acest
mod îl învaţă de fapt să fie agresiv, când este
supărat.
Agresivitatea copilului se manifestă şi
verbal, prin: glume usturătoare, insulte, obsce-
nităţi, epitete şovine.
Copiii care nu au ştiut niciodată să-şi con-
troleze agresivitatea sunt mai dificil de tratat,
deoarece trebuie să înveţe deprinderi noi.
Agresivitatea faţă de colegi este mai greu de
controlat, decât cea din familie, unde părinţii pot
interveni imediat. Copilul devine o teroare
pentru cei din jur, pentru că îi bate sau îi
intimidează.
Unii părinţi îşi încurajează copiii să se bată,
pentru a-şi rezolva conflictele. Un răspuns
agresiv duce la probleme de comportare pentru
restul vieţii.
Părinţii trebuie să înveţe copiii cum să-şi
rezolve în mod adecvat conflictele cu colegii.
Sugestii:
- Arată-ţi dezaprobarea faţă de comporta-
mentul agresiv al copilului, fără să insinuezi
că el însuşi este rău. Discută situaţia şi dă-i
alte opţiuni, pentru rezolvarea conflictului.
- Ajută copilul să înţeleagă cum s-ar simţi el,
dacă ar fi terorizat de alţii.
- Dacă se bate des, învăţă-l să-şi rezolve
conflictele fără să recurgă la forţă. Acasă nu
permite rezolvarea conflictelor prin forţă;
foloseşte cuvintele, nu pumnii, pentru a
rezolva neînţelegerile dintre fraţi. Învaţă-l
să se oprească din luptă, să gândească mai
întâi la ce simte şi să-şi exprime sentimen-
tele prin cuvinte.
- Recompensează-l, când îşi rezolvă con-
flictele fără violenţă.
- Controlează furia copilului, pentru a-i
stăvili agresivitatea.
- Ajută-l să se controleze singur (dă-i sanc-
ţiuni apropiate vârstei).
- Când copilul a distrus un bun al altuia, din
afara familiei, fă-l responsabil pentru com-
pensarea pierderii şi pune-l să-şi ceară
scuze.
169
COPILUL NOSTRU
- Alcătuieşte un grafic, în care să notezi
comportările bune dintr-o săptămână; astfel
poţi observa când are un comportament
mai bun şi merită laude.
- Vezi dacă atitudinea ta influenţează com-
portarea copilului şi cât de mult.
- Examinează stilul de viaţă al familiei,
modul în care este exprimată supărarea şi
cum se rezolvă certurile.
- Află dacă în şcoală există clase, în care se
discută sau se învaţă despre rezolvarea
conflictelor între copii.
- Consultă medicul pediatru şi eventual
psihiatrul, pentru a şti dacă are o problemă
medicală. Copiii extrem de agresivi au
nevoie de psihoterapie, un program de
modificare a comportamentului şi eventual
medicamente.
Înjuratul
În dezvoltarea lor, copiii de şcoală trec printr-
o perioadă în care folosesc un vocabular murdar,
înjură şi spun, la tot pasul, cuvinte urâte sau
blesteme. La vârsta asta, este un comportament
aproape normal, deoarece – pentru ei – înjuratul
este un semn că sunt obişnuiţi cu lumea,
sofisticaţi şi că nu le este teamă să fie răutăcioşi.
Înjurăturile sunt folosite uneori, pentru a-şi
impresiona prietenii şi a arăta că fac parte dintr-
o gaşcă. De cele mai multe ori, copiii înjură când
sunt în afara casei.
Pe măsură ce copilul se maturizează, nu li se
mai pare foarte atractiv să înjure. Câţiva, însă,
continuă să vorbească urât; aceştia sunt aşa-zişii
“incorigibili”. În afară de vocabularul murdar, ei
au şi alte probleme personale şi sociale,
exprimându-şi astfel furia faţă de cei din jur.
Ca părinte, este bine să stabileşti o regulă
clară: “În această casă nu se înjură!”
Nu tolera, sub nici un motiv, înjurăturile
adresate cuiva. Părinţii care înjură de faţă cu
copiii îi învaţă pe aceştia să facă la fel. Nici n-ar
trebui să fie surprinşi, dacă copiii îi copiază. În
momentele de frustare şi tensiune maximă,
înjurătura minoră face parte dintr-o comportare
umană normală; deşi nepotrivită, este totuşi
frecventă în numeroase familii.
Dacă aşa ceva se întâmplă în casa ta, va fi greu
să înveţi copilul să facă altfel. Dacă îl auzi
înjurând, nu reacţiona excesiv, tot printr-o
înjurătură. Nici pedepsele extreme nu sunt
170
eficace, deoarece copilul înjură uneori numai ca
să te provoace şi să vadă cum reacţionezi. În
asemenea cazuri, nu-l lua în seamă. Recom-
pensează-ţi copilul atunci când îşi exprimă
nemulţumirea în mod corect, fără să înjure.
Fuga de acasă
Cei mai mulţi copii fug de acasă din cauza
unei crize familiale, sau când sunt în încurcătură
şi se tem de pedepse. Tensiunea care domneşte în
unele familii poate fi legată de tulburări în
căsnicie, alcoolism, abuz fizic sau sexual, de
situaţii de care copilul simte nevoia să scape.
Strigătul lui de ajutor către societate se
materializează în abandonarea căminului,
menită să îl scape de problemele existente.
Alteori, copiii simt că sunt o povară pentru
părinţi sau că le creează dificultăţi şi fug de
acasă, pentru a-i fi mai uşor familiei. În alte
cazuri, aceştia pleacă de acasă pentru a-şi
pedepsi familia. Sunt şi copii care vor doar să se
distreze şi fug în căutarea unei vieţi mai bune.
În afara familiei, ei se alătură unei lumi noi,
de vagabondaj, cerşetorie, chiul, bande orga-
nizate, comerţ cu droguri, prostituţie, malnutriţie
şi boli (inclusiv SIDA ). Sunt vulnerabili şi riscă
să folosească tutunul, alcoolul şi drogurile, să fie
exploataţi social sau sexual. Unii sfârşesc prin a
trăi pe străzi (copiii străzii) sau în puşcărie.
Vârsta la care se întâmplă asta cel mai des este
între 13-15 ani.
Copil al străzii
Când copilul ame-
ninţă că pleacă de
acasă, discută cu el;
întreabă-l despre gre-
utăţile sau neliniştile
pe care le are. Uneori,
aceste probleme vin
din teama de a-şi a-
suma responsabilităţi
– cum ar fi şcoala – din dorinţa de a scăpa de ceva,
de care îi este ruşine, ori vrea, pur şi simplu, să-şi
manipuleze părinţii. Ameninţările cu părăsirea
casei sunt un semn că tu şi copilul sunteţi în

conflict. Dacă ajungeţi în această situaţie, trebuie să-
l asculţi, să manifeşti mai multă simpatie faţă de el
şi să-ţi modifici atitudinea.
Dacă încerci să-i schimbi părerea şi să-l
convingi că greşeşte, nu e bine, pentru că aşa
recunoşti că eşti controlat de el. De fapt, copilul
nu doreşte să-i schimbi părerea, ci să-i dai
atenţie, să-l asculţi. Dacă te centrezi numai pe a-
i asculta ideea, îi ignori nevoile şi cauzele care
duc la ameninţări. Încearcă să înţelegi acţiunile
copilului şi să-i apreciezi punctul de vedere.
Dacă ameninţările cu fuga de acasă sunt
frecvente şi devin un mod de a rezolva
conflictele prin şantaj, atunci copilul şi uneori
întreaga familie sunt în criză şi au nevoie de
ajutor calificat de la pediatru, psiholog, psihiatru
de copii sau o asistentă socială.
Stresul
Pe parcursul anilor de şcoală, copilul este
supus la numeroase presiuni, care vin din
partea: părinţilor, colegilor, învăţatorilor etc.
Neliniştile îl fac să reacţioneze în consecinţă, dar
îl ajută şi să înveţe din ele.
Cele mai multe nelinişti din viaţa copilului
sunt medii ca intensitate şi fac parte dintr-o viaţă
normală.
Stresul cel mai mare pentru copii îl reprezintă
însăşi şcoala. Alte temeri sunt generate de:
- pot fi bolnavi,
- iau eventuale note proaste,
Stresul scoaterii la tablă
- nu se joacă destul,
- nu au prieteni,
- nu petrec destul
timp cu părinţii,
- nu şi-au făcut lec-
ţiile,
- ajung târziu la
şcoală,
- transformările
corpului lor,
- certurile între pă-
rinţi, de învăţători (profesori),
- sunt certaţi şi pedepsiţi.
Stresul intens sau prelungit, indiferent de
cauză, influenţează negativ copilul. Copiii care
COPILUL ŞCOLAR
se simt valoroşi, iubiţi şi sprijiniţi moral şi
material fac faţă mai bine stresului.
Reacţia la stres este influenţată de vârsta şi
nivelul de dezvoltare a copilului: greutatea sau
nasul mare constituie probleme minore la copilul
de 6 ani, dar devin o preocupare stresantă la
adolescent.
Deşi părinţii nici nu observă de multe ori,
copiii sunt foarte sensibili la modificările din jur,
în special la reacţiile şi necazurile familiei, chiar
dacă nu o spun. Dacă părinţii nu au de lucru,
copiii trebuie să se adapteze la situaţia financiară
a familiei şi la necazurile ei. Lipsa unei familii
mari, care să includă părinţi, bunici, unchi,
mătuşi şi veri, face copilăria mai stresantă. De
asemenea, când ambii părinţi lucrează, iar copiii
sunt nevoiţi să petreacă mai mult timp singuri,
sunt mai neliniştiţi. Expunerea la violenţă – prin
ziare, televizor, cinematograf, video – precum şi
la dificultăţile economice, îi face conştienţi că
trăiesc într-o lume nesigură, generatoare de stres.
Nu toată tensiunea din viaţa copilului este
dăunătoare: cea determinată de pretenţiile pro-
fesorilor de a-şi îmbunătăţi notele la şcoală sau
de a participa la competiţii sportive este
pozitivă. Satisfacerea acestor cerinţe măreşte
capacitatea copilului de a face faţă, cu succes,
dificultăţilor viitoare.
Dacă stresul este continuu sau intens, se
produc tulburări în corpul şi în mintea copilului.
Din această cauză, inima bate mai tare şi mai
repede, respiraţia creşte, apare constricţia
vaselor de sânge, creşte tensiunea arterială şi cea
musculară, durerile de cap sau de stomac îşi fac
simţită prezenţa, iar copilul este mai trist,
depresiv şi izolat. Dacă stresul persistă, copilul
este mai susceptibil la boli şi prezintă simptome
ca: oboseală, coşmaruri, scrâşnit din dinţi,
insomnie, crize nervoase, traumatisme şi note
proaste la şcoală.
În faţa stresului, copiii recurg la diferite
moduri de adaptare:
- regresează şi tind să se comporte ca un
copil mic,
- neagă realitatea, ignorând-o,
- îşi reprimă emoţiile, ascunzându-le.
Unii copii se simt presaţi de părinţi care, deşi
sunt bine intenţionaţi, le încarcă programul cu
activităţi extraşcolare: muzică, meditaţii, sport ş. a.
Mulţi simt că este stresant să “alerge” de la o ac-
tivitate la alta, fără să se odihnească sau să se joace.
Semne care arată că programul copilului este
supraîncărcat:
171
COPILUL NOSTRU
- are dureri de cap şi de stomac;
- pare obosit sau agitat, deprimat şi tăcut;
- este mai puţin interesat de activităţi care
înainte îi făceau plăcere;
- arată mai puţin interes pentru şcoală şi
lecţii, iar calificativele scad;
- prezintă comportări anti-sociale, ca min-
ciuna şi furtul;
- pare mai dependent de părinţi.
Sugestii pentru a-l ajuta să facă faţă stresului:
- Fii tolerant şi nu îl forţa; acceptă-i compor-
tamentul regresiv, dar ajută-l să-şi revină.
- Menţine un echilibru între activităţile orga-
nizate şi cele neorganizate. Copilul poate
beneficia şi de timp liber, pe care să-l petreacă
cum vrea el, folosindu-şi imaginaţia şi
interesele proprii (să-şi piardă timpul).
- Limitează-i activităţile programate la cele
în care excelează şi capătă deprinderi noi;
cere-i părerea când îi planifici activitatea,
nu-l obliga să facă ce nu-i place.
- Vorbeşte cu el despre ceea ce-l nelinişteşte;
dacă este foarte tensionat, încurajează-l să-
ţi pună întrebări; căutaţi soluţiile potrivite.
- Ajută-l să se pregătească pentru momen-
tele stresante.
- Modifică-i programul, astfel încât să se
poată juca, relaxa.
- Încurajează-l să-şi folosească imaginaţia şi
talentele, pentru a crea jocuri care-i fac
plăcere; oferă-i activităţi pentru a-i reduce
tensiunea şi agresivitatea.
- Nu-l ameninţa, când protestează.
- Încurajează-l să participe la luarea deciziilor.
- Ajută-l când îţi cere, nu-l ignora.
- Ascultă-i glumele, spuneţi-vă bancuri.
- Rezervă-ţi măcar un sfert de oră pe zi pentru
copilul tău şi petreceţi acest timp într-o
activitate aleasă de el; aşa te apropii de el,
oferindu-i în acelaşi timp o perioadă lipsită
de stres.
Disciplina
Disciplina înseamnă a educa, nu a pedepsi
sau a certa. Prin disciplină, copiii învaţă cum să
acţioneze şi să se poarte în societate.
Educarea copilului ocupă o mare parte din
timpul părinţilor.
Aceştia trebuie să corecteze anumite comportări
ale copilului, care intervin simultan la vârsta
172
şcolară: prea mult timp petrecut la televizor,
insuficient interes pentru studiu, dezinteres pentru
cererile formulate, prea multă independenţă etc.
Disciplinarea copilului, la aceasta vârstă,
include:
- exemple bune de comportare oferite de pă-
rinţi;
- stabilirea unor limite adecvate vârstei;
- comenzi specifice, clare;
- o exprimare calmă;
- ascultarea atentă a copilului şi încurajarea
negocierii în familie;
- ore puţine petrecute la televizor;
- discuţii ale întregii familii, pentru
rezolvarea problemelor disciplinare;
- consecinţe clare, care decurg din compor-
tamentul neadecvat al copilului;
- timp petrecut cu un singur copil, căruia
trebuie să-i dai o atenţie deosebită;
- umor, pentru a scădea intensitatea unei situaţii;
- timp liber, pentru ca părintele să-şi refacă
energia.
Pedeapsa
Poate fi o parte importantă a disciplinei. Ac-
centul trebuie pus însă pe recunoaşterea şi
aprecierea aspectelor pozitive ale purtării co-
pilului.
Pedepseşte doar fapta rea. Nu-l învinui sau
critica pe copil, spunându-i că e tâmpit.
Controlul asupra copiilor variază în funcţie de
vârsta şi gradul de dezvoltare ale acestuia; dis-
ciplina de la 6 ani nu va fi aceeaşi cu cea aplicată la
11 ani.
Pedepsit de a-şi curăţa
camera
Câteva feluri de pe-
depse :
- Urmarea firească:
„dacă nu te speli, vei
mirosi urât, iar copiii vor
râde de tine !”.
- Consecinţa logică:
în situaţii mai grave,
părinţii aplică o pe-
deapsă, care pare logică şi demonstrează legătura
dintre comportare şi urmarea ei: dacă şi-a spart
mingea, pentru că era curios să vadă cum se
desumflă, părinţii nu-i cumpără alta imediat.
 COPILUL ŞCOLAR

- Punerea la colţ: pentru o purtare inac-

ceptabilă, şcolarul din clasele primare este aşezat În noaptea Invierii
într-un loc liniştit şi ignorat pentru un timp. Acest
lucru le permite ambilor – părinte şi copil – să se
calmeze şi să revină repede la normal. Este eficace Rugăciunea lui
pentru copilul cu un comportament impulsiv, către Dumnezeu in-
agresiv sau ostil. clude dorinţe con-
- Dojana trebuie folosită rareori, imediat crete. După un timp,
după comiterea greşelii, numai când părintele copilul îşi dă seama
îşi poate controla emoţiile. Nu trebuie făcută în că nu toate rugă-
mod umilitor, sarcastic sau cinic. Nu-i spune minţile îi sunt înde-
copilului un lucru de o sută de ori. plinite, dar nu se
- Pedeapsa fizică este forma cea mai ine- supără şi continuă să
ficace de disciplină. Dacă îţi baţi copilul, te se roage.
răneşti şi pe tine şi pe el. În acest fel arăţi că nu Deşi îl poţi expu-
eşti în stare să comunici decât prin bătaie. Nu-ţi ne la diferite cre-
bate niciodată copilul! Dacă îi dai o palmă, dinţe şi practici, în final copilul va decide ce rol
explică-i calm de ce ai făcut-o, ce a provocat-o şi va juca religia în viaţa lui.
cât de supărat ai fost. Scuză-te faţă de copil Sugestii:
pentru lipsa de control. - citeşte-i copilului povestiri spirituale din
diferite religii, de la cea creştină la hindu;
Rolul părinţilor în educaţie - îndrumă copilul să folosească religia ca pe o
Ca părinte, este normal să te simţi preocupat busolă morală, ca un ajutor de a-şi reduce
de comportarea copilului tău. Nu încerca, însă, stresul zilnic, ca o alinare în momente grele.
să creşti un copil perfect – aşa ceva nu există;
după cum nu există nici părinţi perfecţi. Ai COPILUL LA ŞCOALĂ
încredere în tine şi în instinctele tale şi nu-ţi fie
teamă să faci greşeli. Copiii sunt destul de Vârsta la care copilul este pregătit să meargă
rezistenţi şi iertători şi, în general, învaţă din la şcoală depinde de personalitatea, tempera-
greşelile lor. mentul, dezvoltarea socială, pregătirea de la
Bucuriile părinţilor nu trebuie să vină doar grădiniţă şi de legislaţia în vigoare. Copilul
izolat şi retras se acomodează mai greu la
de la copii deoarece – în timp – ar putea fi
şcoală; dacă limbajul său nu este evoluat poate
dezamăgiţi. Ei au nevoie şi de alte activităţi şi să nu fie încă pregătit de şcoală; dacă merge
preocupări, pentru a-şi menţine echilibrul prea devreme şi nu are succes în clasa întâi,
sufletesc, precum şi de alte surse de dragoste şi poate să nu-i mai placă şcoala şi să aibă
dezvoltare. dificultăţi la învăţătură.
Există anumite teste pentru a evalua nivelul de
DEZVOLTAREA SPIRITUALĂ maturizare necesar, pentru
a intra în clasa întâi, care
La această vârstă, copiii gândesc în termeni măsoară: dezvoltarea muş-
concreţi, dar sunt interesaţi să afle ce este chilor mari (mers, alergat,
divinitatea. Şi-l imaginează pe Dumnezeu ca pe echilibru) şi a mişcărilor
o fiinţă umană din ceruri, care-i iubeşte şi are fine (folosirea creionului,
grijă de ei. Copiii cred în existenţa raiului şi a legarea şireturilor).
iadului şi ţin seama de asta în faptele lor. În La intrarea în şcoală,
materie de credinţă, influenţa familiei este mai un copil ar trebui:
puternică, decât cea a prietenilor şi a colegilor.
Încep să facă diferenţa între natural şi supra-
natural, deşi nu înţeleg în totalitate ideea de
dumnezeire. Prima zi de şcoală
Copilul de vârstă şcolară se linişteşte, dacă
spune o rugăciune sau merge la biserică.
173
COPILUL NOSTRU
- să îşi cunoască numele complet şi adresa,
- să numere până la zece,
- să repete un şir de cinci cifre,
- să denumească anotimpurile şi zilele săp-
tămânii,
- să povestească fluent ce vede într-un ta-
blou,
- să se joace cu alţi copii, fără să se lupte sau
să plângă,
- să poată manevra fermoarul şi nasturii,
- să folosească singur toaleta,
- să rămână atent şi liniştit, în timp ce i se
citeşte o poveste,
- să răspundă în mod plăcut la cererile
învăţătoarei.
Pentru a evalua potenţialul elevului la în-
ceputul clasei I-a, învăţătoarea poate folosi unele
teste, cum ar fi “Testul Kern”, care cuprinde cinci
probe: mâzgălirea unei scrisori imaginare,
desenarea unui omuleţ, copierea unei propoziţii
scurte şi a unei serii de 10 puncte, aşezate într-o
anumită ordine; testul durează 3 minute.
Copiii care au mers la grădiniţă sunt avan-
tajaţi. Programul multor grădiniţe echivalează,
acum, cu cel predat în trecut copiilor, în prima
clasă primară.
Poţi pregăti copilul pentru şcoală, chiar dacă
nu a fost la grădiniţă. Trebuie să-l înveţi tu
cifrele, litere şi culorile; să capete cunoştinţe
despre lume, plante, animale; să se joace cu alţi
copii din vecini şi să facă un sport.
Cum să evaluezi:
Programul şcolar: dacă lecţiile sunt diferen-
ţiate şi individualizate; copiii sunt grupaţi după
abilităţi, sau fac parte dintr-o singură clasă; dacă
învăţătoarea ia în considerare capacitatea şi
nevoile fiecărui copil sau, din contră, prezintă
întregii clase acelaşi material.
Atmosfera din şcoală: învăţătorii sunt prie-
tenoşi cu copiii şi îi respectă; le arată dragoste şi
entuziasm pentru studiu; este ordine, dar nu
atmosferă de rigidă; elevii se simt bine în şcoală;
lucrările şcolarilor sunt expuse la panoul de
perete; proporţia este de 25 de elevi la fiecare
învăţător, în clasele primare; învăţătorii ajută
elevii să înveţe cât mai mult.
Dotarea şcolii: bibliotecă, materiale video, com-
putere conectate la Internet, laboratoare pe
specialităţi (muzică, artă, chimie, biologie) şi
program de educaţie fizică. Educaţia fizică în
şcoală trebuie să dezvolte condiţia fizică şi
174
deprinderile motorii. Activitatea sportivă trebuie
să urmărească, mai degrabă, participarea şi
cooperarea, decât performanţele elevilor.
Măsurile igienice în şcoală: curăţenia, apa
potabilă, toaleta, încălzirea, iluminatul, gradul
de aglomeraţie, expunerea la zgomot şi alţi
factori poluanţi; interzicerea fumatului; măsuri
pentru prevenirea accidentelor; program de
educaţie a sănătăţii (cabinete medicale dotate
corespunzător) şi organizarea activităţilor
extraşcolare.
Este bine – la început – să duci tu copilul la
şcoală. Pe drum, arată-i zonele mai periculoase,
anumite intersecţii, semnele de circulaţie şi traficul.
Obişnuieşte-l să poarte corect ghiozdanul: purtat
incorect, poate determina sau accentua defor-
marea coloanei vertebrale (scolioza).
Sugestii pentru a reduce neliniştea copilului în
prima zi de şcoală:
- Arată-i aspectele plăcute ale şcolii: se va
juca, îşi va revedea colegii de grădiniţă şi
va lega noi prietenii.
- Va învăţa lucruri interesante.
- Pune-i în ghiozdan un bileţel sau un desen,
ca să-şi aducă aminte că te gândeşti la el.
- Ajută-l să întâlnească un coleg, înainte de
prima zi de şcoală şi să se joace împreună,
aşa încât să aibă un prieten încă de la în-
ceput.
- Găseşte alt copil din vecini, cu care să
meargă la şcoală, şi explică-le regulile de
circulaţie.
- Încurajează-l să-şi facă prieteni noi în clasă.
- Asigură-l că îl vei ajuta, indiferent ce
greutăţi ar avea la şcoală.
- După şcoală, arată-i o atenţie şi o afecţiune
deosebite: întreabă-l ce s-a întâmplat, pune-
l să-ţi povestească cum a fost.
- Discută cu el despre ce simte, ce îl în-
grijorează.
- Interesează-te ce alte activităţi există în
afara şcolii (program sportiv, artistic) şi
încurajează-l să participe.
Copiilor, cărora le-a plăcut la grădiniţă, le va
plăcea probabil şi la şcoală, deşi sunt diferenţe
mari între grădiniţă şi clasa întâi.
Ca să se simtă bine în clasa întâi, copilul
trebuie să fie la acelaşi nivel cu restul clasei la
citire şi matematică, să simtă că învăţătoarea îl
place şi că ceilalţi elevi, în special cei de acelaşi
sex, sunt prietenoşi şi îl respectă. Nu trebuie să

se simtă înfricoşat de criticile învăţătoarei, de
violenţa colegilor, de murdăria sau de atmosfera
de la toaletă şi din curtea şcolii, de felul cum
ajunge şi se înapoiază acasă sau de programul
care urmează.
Clasa întâi este importantă pentru că îl
formează şi îi dă primul impuls; după aceea este
foarte greu să schimbi atitudinea faţă de şcoală
şi evoluţia şcolarului.
Copiii sunt mulţumiţi când obţin singuri
succesul. Pentru a progresa, trebuie să se aştepte
să şi greşească câteodată : vorbeşte-i despre asta,
pentru a fi pregătit psihic.
Sugestii:
- Este necesar să cunoşti programul de
şcoală al copilului.
- Asigură-te din timp că înţelege indicaţiile
învăţătoarei.
- Participă cu interes la întâlnirile cu
învăţătoarea.
- Arată-i clar învăţătoarei, dacă şi ce
probleme are copilul la şcoală.
- Ascultă ce-ţi spune învăţătoarea, fii
flexibilă.
- Ia parte la activităţile organizate de şcoală,
la care participă copilul.
Ce ar trebui să afli din discuţia cu învăţătoarea:
- dacă şi la ce materii copilul nu face eforturi
pe măsura posibilităţilor;
- cum se înţelege cu colegii: este prea timid
sau prea agresiv;
- dacă are întârzieri sau absenţe nemotivate;
cum sunt făcute temele de acasă ;- ce poţi face
acasă, pentru a-l ajuta;
- la ce materii este bun şi cum poate fi
stimulat;
Înainte de întâlnirea ta cu ea, întreabă copilul dacă
există ceva ce ar dori să discuţi cu învăţătoarea.
După întrevedere, spune-i copilului ce ai aflat,
apoi trimite o notă de mulţumire învăţătoarei.
În primele clase, copilul învaţă cum să
studieze. Acum se dezvoltă partea din creier
care recunoaşte cuvintele citite şi memorarea;
începe să înţeleagă sensul cuvintelor.
Şcolarul începător are nevoie să fie lăsat să se
descurce singur, să fie stimulat să gândească şi
să i se acorde atenţie, când exprimă o idee –
chiar dacă e greşită. Trebuie să i se pună
întrebări pentru care există mai multe răs-
punsuri corecte. Este necesar ca părinţii să se
asigure că şcolarul capătă deprinderi pentru
învăţătură; cheia acestora este cititul.
COPILUL ŞCOLAR
Îndrumare afectuoasă a
scrisului de mână
Din clasa a doua,
şcolarul începe să
înţeleagă ce citeşte,
nu doar să decodifice
scrisul. Copilul înva-
ţă înţelesul cuvin-
telor, pe măsură ce le
recunoaşte şi le sila-
biseşte sau în timp ce
îi sunt citite. Puţini
descoperă prin ei
înşişi: cei mai mulţi
au nevoie de ajutor.
Ascultă-l în timp ce citeşte cu voce tare,
pentru a vedea dacă înţelege. Cel care înţelege,
se opreşte la virgule şi puncte, ori zâmbeşte
când citeşte ceva comic; dacă pronunţă un
cuvânt greşit, se miră, este nemulţumit şi
încearcă să se corecteze; îi place să citească şi ştie
să spună ce a citit. Copilul care doar recunoaşte
şi pronunţă cuvintele, citeşte monoton, fără
intonaţie şi punctuaţie; nu observă când a citit
greşit un cuvânt; nu poate să silabisească; nu
poate povesti ce a citit; nu ştie că trebuie să şi
înţeleagă, ceea ce citeşte; nu citeşte cu plăcere;
curând, cititul devine o tortură.
Sugestii:
- Pune-l să citească cu voce tare, pentru a
prinde ideea şi pentru a înţelege că fiecare
poveste are un început, un cuprins şi o
încheiere şi că instrucţiunile se dau în
ordine (de exemplu, o reţetă de bucătărie).
- Ajută-l să citească cu plăcere.
- Învaţă-l să comenteze în timp ce citeşte o
poveste.
- Citeşte-i, la rândul tău, mult şi stimulativ.
- Consultă învăţătoarea pentru ajutor.
În primele două clase, după ce înţelege ce
citeşte, copilul face alte trei salturi mari: înţelege
ce citeşte şi află lucruri noi; scrisul devine
automat şi e folosit pentru exprimarea gân-
durilor, în mod ordonat şi foloseşte cifrele
pentru a rezolva probleme.
Sugestii pentru a ajuta copilul să înveţe cu
plăcere:
- Ascultă-l şi fii atentă la problemele lui.
- Citiţi, recitaţi poezii şi cântaţi înpreună.
175
COPILUL NOSTRU
- Arată-i că îţi place să citeşti.
- Râzi cu hohote când citeşti ceva comic.
- Ţine în casă cărţi, hărţi, almanahuri, un glob
pământesc şi alte materiale de studiu.
- Împrumută o carte de la el şi citeşte-o, pen-
tru a te amuza.
- Aranjează-i în casă un loc liniştit, pentru
studiu.
- Căutaţi împreună cuvinte în dicţionar.
- Ia-l la bibliotecă, să împrumute cărţi : să şi
le aleagă singur.
- Limitează timpul de privit la televizor la 3
– 7 ore pe săptămână.
- Permite-i o jumătate de oră de citit în pat;
nu fă scandal, dacă citeşte în secret, sub
plapumă.
- Controlează-i temele.
- Lasă-l să citescă cu voce tare instrucţiunile
reţetelor de gătit, de circulaţie etc, ca un mod
direct de a aprecia însemnătatea cuvintelor.
- Încurajează-l să scrie bileţele prietenilor,
rudelor, iar – mai târziu – să ţină un jurnal
propriu.
- Ia-l la muzee şi manifestări culturale.
- Discută cu el ştirile zilnice.
- Exploraţi şi învăţaţi împreună despre
plante, animale şi geografie.
- Întâlneşte-te periodic cu învăţătoarea.
Copilul învaţă că scrisul este un mod de a
comunica o idee sau un sentiment; dacă nu ştie
să scrie bine, în loc să se concentreze cum să
exprime o idee, se concentrează pe fiecare literă
sau cuvânt. Cu cât şcolarul scrie mai mult, cu
atât este mai bine. Părinţii îi pot cere să le scrie
zilnic un bileţel.
Sugestii :
- Ajută-l să-şi întărească memoria, învăţân-
du-l cum să se concentreze pe un obiect,
diferite tehnici de aducere aminte (să-şi
aşeze cărţile în ghiozdan, să-şi înfăşoare un
fir de aţă pe deget pentru a-şi aminti, că
trebuie să-şi pună jucăriile la loc, să-şi
noteze ce are de făcut a doua zi etc.).
- Cere-i să te ajute la calculele din viaţa de zi
cu zi: ce mai rămâne din salariu – după
plata întreţinerii, a luminii şi a telefonului,
cât mai trebuie să economisească – pentru
a-şi cumpăra o jucărie sau cărţi; repetaţi
tabla înmulţirii, în timp ce vă plimbaţi.
176
Activitatea în clasă
În primii ani de şcoală, învăţătoarea remarcă
dificultăţile de studiu ale copiilor: impulsul de a fi
perfecţi, timiditatea sau neatenţia. Ei învaţă cum să
se comporte şi să se facă plăcuţi; se obişnuiesc să fie
acceptaţi astăzi şi respinşi a doua zi.
Învăţătoarele au tendinţa să dea mai multă
atenţie băieţilor, în timp ce fetele sunt forţate să
participe mai puţin. Există riscul de a se forma
un cerc vicios, în care băieţii sunt recompensaţi,
pentru că-i reţin atenţia învăţătoarei, iar fetele
sunt tot mai puţin înclinate să o solicite.
Învăţătoarele cu experienţă acordă un timp egal
atât fetelor, cât şi băieţilor şi pun şcolarii să
lucreze pe grupe.
Sugestii:
- Încurajează-ţi fata să răspundă în clasă.
- Cere-i părerea în probleme serioase.
- Ascult-o şi conversează cu fiica ta, de parcă
ar fi un adult.
Supravegherea lecţiilor
Începând din clasa
a IV-a, copiii citesc de
plăcere, pentru a
învăţa lucruri noi, fac
diferite experimente,
dintre care pe unele le
termină acasă.
După clasa a IV-a,
structura orelor şi
relaţiile cu profesorii
devin mai complexe
şi pot influenţa modul de a învăţa al copilului.
Modul în care iubeşte un profesor sau altul se
reflectă în cât de mult învaţă copilul, la materia
respectivă. Când era mic, copilul îşi iubea
învăţătoarea şi o înţelegea; acum vrea ca
profesorii să-l înţeleagă pe el. Când profesorul îl
înţelege, acesta îl iubeşte cu înflăcărare; uneori
întreaga clasă este îndrăgostită de un profesor.
Fetele continuă să fie recompensate pentru
drăgălăşenie, în timp ce băieţii cer să li se acorde
atenţie.
Copilul resimte profund felul în care este
privit de colegii săi. Fiecare are un loc şi o
reputaţie în structura clasei; trebuie să fie atent
tot timpul pentru a şi le menţine.

Copilul care învaţă bine este dezaprobat de
colegi, când:
- ia note mari la materia predată de un pro-
fesor neagreat,
- cei care domină în clasă nu învaţă bine; îl
poreclesc „tocilar”.
Modul de a învăţa începe să se diferenţieze.
Unii elevi pot gândi mai profund decât alţii.
Aceasta se datorează nu numai inteligenţei, ci şi
apropierii pubertăţii. Înainte de această perioa-
dă, copilul gândeşte mai ales în termeni concreţi:
încearcă o idee şi vede ce se întâmplă. Hormonii
pubertăţii par să maturizeze mintea. La puber-
tate, copiii încep să gândească abstract: emit o
teorie, pe care o pot verifica mintal, imaginându-
şi astfel, dinainte, ce se poate întâmpla. Fetele la
care pubertatea se instalează mai repede, par
mai isteţe, decât băieţii.
Complexitatea mintală la pubertate îngreu-
nează înţelegerea dintre părinţi şi copii.
În această perioadă pot apărea probleme la
învăţătură.
Pregătirea temelor
Învăţătorii cred că numărul de minute, pe
care un copil trebuie să-l acorde lecţiilor, este
echivalent cu anul de studiu, înmulţit cu zece.
Un copil de clasa a IV-a trebuie să-şi rezolve
temele pentru acasă în aproape 40 de minute.
Lasă-l să lucreze în acelaşi loc şi la aceeaşi oră,
în fiecare zi. Dacă nu are camera lui, masa din
bucătărie este la fel de bună. Are nevoie de
suficientă lumină şi linişte. Temperatura optimă a
camerei este de 18-20 grade C. Pentru fiecare şcolar
există un timp optim pentru rezolvarea temelor.
La început, unii elevi le cer părinţilor să stea
lângă ei, în timp ce-şi fac temele; chiar dacă accepţi,
nu trebuie să-i faci tu lecţiile. Uneori, are nevoie de
ajutor pentru a se concentra sau a începe lucrul;
alteori, este nevoie să-i explici o problemă; lasă-l pe
el să încerce înainte de a-i oferi ajutor.
Dacă îţi cere în mod repetat să-l ajuţi la lecţii,
atunci discută cu învăţătoarea; poate că are nevoie
de îndrumări mai precise în clasă, pentru a-şi face
singur lecţiile. Învăţătorii folosesc temele pentru
acasă şi pentru a ajuta elevii să-şi dezvolte
autodisciplina şi să se obişnuiască să fie organizaţi
şi să studieze. Când îi ceri ceva învăţătoarei,
încearcă să te pui în locul ei. Laudă orice merită
lăudat; trimite-i chiar o notă de mulţumire.
COPILUL ŞCOLAR
Baza învăţăturii –
cărţile
Nu uita să-ţi
lauzi copilul, pen-
tru eforturile şi
succesele sale în
rezolvarea temelor
pentru acasă. Fă
comentarii despre
cât este de com-
pletă şi curat scrisă
tema: în acest fel îl
lauzi, fără să-i pui
note, ca la şcoală. Spune altora, aşa încât copilul să
audă, cât de mândră eşti că îşi face lecţiile zilnic. O
mângâiere sau o îmbrăţişare sunt de asemenea o
bună recompensă.
Cauze pentru care copilului întârzie cu
lecţiile:
- este obosit, flămând, dornic să se joace sau
sătul de şcoală. Pune-l să-şi facă lecţiile la altă oră;
- este distras de: televizor, gătit, ţipetele
unui sugar, câine;
- are mai multe lecţii, decât poate face;
- nu a înţeles lecţia la şcoală şi nu vrea să-ţi
ceară ajutorul;
- se simte neapreciat şi încearcă să atragă
atenţia părinţilor;
- e răcit, constipat sau are tulburări de
vedere sau de auz;
- este îngrijorat de ceva de la şcoală (ex.
batjocura unor colegi) sau de acasă (are grijă de
un frăţior, mama este internată în spital sau
tatăl este alcoolic);
- se revoltă, când are impresia că părinţii
consideră că lecţiile sunt fără importanţă sau
uşoare;
- este dezorganizat, nu ştie unde îi sunt
cărţile, caietele, creioanele;
- nu vrea să meargă la culcare,
- nu se poate concentra, având deficit de
atenţie.
În clasele mai mari, temele pentru acasă sunt
fie neinteresante, fie plăcute. Cele neinteresante
sunt cele la care copilul trebuie să înveţe pe de
rost, ca tabla înmulţirii; ele pot deveni mai
interesante, dacă îi explici că au o anumită logică
(de exemplu, înmulţirea cu 7 este ca urcarea pe o
scară, câte 7 trepte deodată). Temele plăcute îi
177
COPILUL NOSTRU
solicită imaginaţia şi gândirea logică: probleme
de matematică, proiecte de ştiinţă, poezii, istorie
şi geografie.
Dezvoltarea competenţei
Părinţii trebuie să-i arate copilului un interes
real pentru ceea ce învaţă şi pentru progresele sale:
- Citeşte acasă, cu voce tare, împreună cu el.
Lasă-l şi pe el să-ţi citească şi discutaţi împreună
despre cărţi.
- Învaţă-ţi copilul să îndrăgescă farmecul
vorbirii şi al conversaţiei, povestindu-i despre
familie şi cultura neamului.
- Stabileşte un program zilnic, care include
un timp pentru rezolvarea temelor.
- Arată-i că te aştepţi să înveţe foarte bine,
că munca grea şi punerea minţii la contribuţie
sunt singurul mod de a te realiza în viaţă.
- Ajută copilul să-şi creeze formule
memotehnice, pentru a memora mai uşor, şi
îndeamnă-l să-şi facă temele în mod organizat;
arată-i că fiecare paragraf are o idee principală
şi – dacă le scoţi şi le legi una de alta – poţi
forma un rezumat al textului. Ajută-l să-şi
termine tema care, în final, trebuie să arate ca o
descriere, în care fiecare propoziţie are sens,
fiecare paragraf are o idee, iar cuvintele sunt
scrise corect şi îngrijit.
- Alt mod de a-l ajuta la lecţii este să-l pui pe
el să fie profesor şi să-ţi predea lecţia; astfel,
copilul îşi consolidează cunoştinţele, iar
părintele poate chiar afla câte neveste a avut
Ştefan cel Mare!
- Deşi trebuie să se obişnuiască cu studiul,
jocul este la fel de important pentru dezvoltarea
fizică, emoţională şi socială a şcolarului. După o
zi lungă la şcoală, are nevoie şi de timp liber.
Ajută-l să găsească activităţi care se potrivesc
mai bine temperamentului său: jocuri cu alţi
copii, mersul pe bicicletă, sporturi de echipă, o
limbă străină, lecţii de muzică sau combinaţii
între acestea.
- Discută cu copilul despre activitatea sa la
şcoală, dar nu-l întreba numai: „Ce ai făcut la
şcoală?”, pentru că rişti să-ţi răspundă invariabil:
„Nimic”. Uneori, este mai bine să vorbeşti cu el
mai târziu sau seara: la întoarcerea de la şcoală,
poate fi obosit şi vrea să se joace, să se
odihnească sau să mănânce. Întrebările pot fi
specifice şi neutre, de exemplu: „Ce aţi învăţat
nou astăzi la şcoală?”, „La ce întrebări ai răspuns?”,
„Ce lecţii v-a dat pentru astăzi?”.
178
După clasa a IV-a, lecţiile devin mai grele, iar
studiul mai organizat – necesitând mai multă
atenţie şi efort. În acelaşi timp, copilul vrea mai
multă autonomie şi responsabilitate şi mai puţin
amestec din partea părinţilor.
Presiunea exercitată asupra copilului de către
părinţii ambiţioşi sau anxioşi, prin meditaţii, ore
suplimentare, programe extraşcolare ş.a., poate
duce la nevroză de suprasolicitare, manifestată
prin epuizare nervoasă, somnolenţă sau insom-
nii, apatie sau indiferenţă faţă de şcoală, irita-
bilitate şi scădere a randamentului şcolar.
Sugestii pentru a ajuta copilul la lecţiile pentru acasă:
Citirea
Îndrumă copilul:
- Să împartă capitolele în subcapitole.
- Să găsească ideea principală din fiecare
paragraf.
- Să scrie un rezumat, să scoată ideile
principale; poate adăuga la ele notiţele
luate în clasă.
Compunerea
Pregăteşte copilul:
- Să facă mai multe ciorne.
- Să scrie la întâmplare multe idei legate de
subiectul compunerii; să le aranjeze într-o
ordine logică.
- Să scrie, la început, fără a da atenţie
caligrafiei sau punctuaţiei.
- Să revadă ultima ciornă, cu atenţie la
înţelesul lucrării, legătura logică dintre
fraze, exprimarea completă a unei idei,
alegerea cea mai potrivită a cuvintelor şi
uşurinţa de a fi citită.
- Să mai citească încă o dată lucrarea, pentru
a o corecta, din punct de vedere gramatical
şi al semnelor de punctuaţie.
Matematica
- Îndrumă-l să studieze pentru a stăpâni
operaţiile de bază: adunarea, scăderea,
înmulţirea şi împărţirea, până când devin
automatisme.
- Pune-l să facă suficiente exerciţii, până
când le înţelege bine.
- Foloseşte orice ocazie pentru a-l învăţa
zecimalele.
- Pentru fracţii, foloseşte-te de ceva concret
(tăierea unei bucăţi de pâine).
Educaţia fizică
- Încearcă să compensezi orele de educaţie
fizică de la şcoală, cu activităţi potrivite
pentru întreaga familie.

Gata de
start
- Mersul pe bicicletă, plimbările mai scurte
sau mai lungi, mersul pe munte, drumeţiile
montane, fotbalul, înotul şi schiul sunt
activităţi pe care copiii le pot îndrăgi şi
apoi practica toată viaţa.
- Mersul, în special, este o activitate fizică la
care poate participa întreaga familie, a-
proape oriunde, oricând şi cu puţine efor-
turi materiale.
Alte îndrumări :
- Încurajează-l să asculte muzică şi să se
exprime prin cântec; să participe la cor
pentru a-şi forma şi educa vocea şi simţul
muzical. Cântaţi împreună sau cu întreaga
familie de sărbători, în excursii, la plimbare
etc. Faceţi haz împreună: cântaţi „Mulţi ani
trăiască” de câte ori tăiaţi o prăjitură
pregătită în casă. Ascultaţi şi discutaţi
despre diferite genuri de muzică: populară,
clasică, jazz, house, instrumentală.
- Alege-ţi împreună un proiect comun:
aşează harta ţării în camera lui, pe un
perete şi referă-te în mod frecvent la ea:
„Ce traseu preferi pentru raliul României?”.
- Încurajează-l să viziteze şi să folosească
biblioteca şcolii; bibliotecile vor deveni
„centre de învăţătură”, fiind dotate cu
material audio-video şi computere conec-
tate la Internet. Dacă poţi, donează cărţi la
biblioteca şcolii, implicându-l şi pe el în
această acţiune.
- Asigură-te că ia zilnic o masă hrănitoare
de dimineaţă, că doarme şi se odihneşte
suficient.
- Laudă-l pentru rezultatele obţinute, dar –
mult mai important – laudă-l pentru efor-
tul depus.
Trişatul la şcoală
Dorinţa de a învinge cu orice preţ şi com-
petiţia care există între copii, în şcoală, îi pot
COPILUL ŞCOLAR
face să trişeze. Chiar copiii mai mici trişează,
când se joacă. Pe măsură ce cresc, în relaţiile
dintre colegi se pune bază pe noţiunile de
cinste şi dreptate, iar micile înşelătorii sunt mai
puţin tolerate.
Dacă copilul este forţat în permanenţă să
exceleze în tot ceea ce face, se apără trişând, iar
scopul devine mai important decât mijloacele.
Când afli că a copiat la şcoală, explică-i cât de
ruşinos este; încearcă să afli, dacă l-ai stresat sau
dacă presiunea din partea ta sau a profesorilor a
fost prea mare. Ajută-l să-şi îmbunătăţească
metodele de studiu; pedepsele sunt mai puţin
utile, în astfel de situaţii.
Tentaţia de a trişa este mai greu de stăpânit,
atunci când societatea o încurajează.
Fuga de la şcoală
Unii copii nu sunt prea entuziasmaţi să
meargă la şcoală. Ideea de a fi departe de părinţi
îi nelinişteşte. Alţii evită să meargă la şcoală, de
teamă că nu vor face faţă. “Frica de şcoală” apare
când copilul refuză pur şi simplu să se ducă la
ore, invocând diverse motive. Se plânge că nu se
simte bine şi acuză simptome vagi, inexplicabile.
Anxietatea le poate provoca dureri de cap, de
stomac, hiperventilaţie, greaţă, ameţeli sau – mai
rar – vărsături, diaree, febră ori scădere în
greutate. Aceste simptome apar, de obicei, în
zilele de şcoală şi dispar ca prin farmec de
sărbători sau la sfârşitul săptămânii; este necesar
consultul medical.
Prin aceste tulburări emoţionale, copilul
încearcă să le comunice părinţilor că îi este frică de
nereuşita la şcoală, că are probleme cu alţi copii
(de ex. este batjocorit pentru defecte fizice), că
toaleta murdară de la şcoală îi provoacă repulsie,
că se teme de confruntarea cu o învăţătoare
neînţelegătoare sau de ameninţări şi bătaie.
Chiulul de la şcoală este mult mai grav la
copilul mai mare şi la preadolescent.
Sugestii:
- Află de ce nu vrea să meargă la şcoală. Fii
înţelegător şi sprijină-l!
- Încearcă să rezolvi situaţiile stresante care-i
produc probleme; arată-i că îi înţelegi
grijile, dar insistă să se înapoieze imediat la
şcoală; cu cât stă acasă mai mult, cu atât îi
va fi mai greu să se întoarcă.
- Explică-i că este sănătos şi că simptomele
de care se plânge sunt legate de grijile lui
179
COPILUL NOSTRU
(note, lecţii, teama de profesori sau vio-
lenţa colegilor).
- Fă-l să înţeleagă că şcoala îi este necesară
pentru a realiza ceva în viaţă (educaţie,
profesie, situaţie materială, prestigiu moral).
- Nu-l întreba cum se simte; dacă se dă
singur jos din pat, atunci poate merge la
şcoală. Dacă se duce şi participă regulat la
lecţii, simptomele îi vor dispărea.
- Fă-l să se obişnuiască gradat cu ideea că
trebuie să se întoarcă: în prima zi se scoală
de dimineaţă, se îmbracă şi merge cu tine la
şcoală, fără a rămâne la ore, astfel încât să-i
simtă doar „prezenţa”; a doua zi merge la
şcoală doar pentru o jumătate de zi sau
doar la lecţiile favorite; a treia zi merge
pentru o zi întreagă ş.a.m.d.
- Consultă medicul pentru a elimina susp-
iciunea unei boli fizice (anemie). Dacă
examenul medical arată că nu este bolnav,
medicul pediatru îi spune personal că se
poate înapoia la şcoală.
- Cere ajutorul asistentei medicale de la
cabinetul şcolar (a cărui existenţă este de
dorit), astfel încât, dacă copilul se plânge
de ceva, să-l ducă înapoi în clasă.
- Cere sprijinul cadrelor didactice. Dacă
există vreun copil care-l terorizează, sau
sunt neînţelegeri cu învăţătoarea, discută-
le cu personalul şcolii.
Copilul nu trebuie să primească un trata-
ment special; simptomele trebuie privite cu
înţelegere, iar dacă stă în pat, ziua nu trebuie
transformată într-o sărbătoare: nu are voie să
primească vizitatori şi trebuie supravegheat.
Simptome necesare pentru a ţine copilul
acasă: febră peste 38º, vărsături, diaree, o erupţie
pe piele, dureri de stomac, de ureche, de dinţi
sau de spate.
Diferenţele la învăţătură dintre băieţi
şi fete
Din cauza diferenţelor biologice, felul cum
învaţă băieţii este diferit de cel al fetelor.
Creierul băieţilor e organizat pentru a obser-
va mai bine legăturile spaţiale. Corpul callos
(legătura dintre cele două jumătăţi ale creierului,
numite şi emisfere cerebrale) este mai mic decât
la fete, aşa încât cele două jumătăţi comunică mai
puţin între ele.
180
Diferenţele dintre organizarea anatomică a
creierului la băiat şi fată sunt exprimate şi prin
modul diferit de a citi şi a învăţa.
Comparativ cu creierul fetei, cel al băiatului
este activat mai puţin când citeşte, de aceea
băieţii tind mai mult să memoreze, deoarece nu
absorb aşa de multe date, ca fetele.
Când citesc, ei au nevoie de mai mult timp şi
atenţie, decât fetele, altfel învaţă prin memorizare.
La şcoală, fetele sunt ceva mai în urmă la
matematică şi ştiinţă, iar băieţii la citit. Fetele au
tendinţa de a se concentra asupra unui lucru mai
îndelung, în timp ce băieţii aruncă doar o privire
şi – astfel – par mai superficiali.
Creierul băieţilor este orientat spaţial, ceea ce
îi face mai buni la legăturile logice decât la cele
emoţionale. La aceasta se adaugă efectele
testosteronului.Testosteronul provoacă o
descărcare rapidă de tensiune şi un nivel ridicat
de agresiune, ca în sport. Băieţii sunt antrenaţi
astfel să devină competitivi.
Creierul fetelor secretă mai multă serotonină,
ceea ce le oferă un control mai mare al im-
pulsurilor. O fetiţă tinde să fie mai calmă, decât un
băiat de aceeaşi vârstă. De asemenea, secretă mai
multă oxitocină, hormon corelat cu dorinţa de
ocrotire a copiilor: aceasta explică predilecţia
fetelor pentru jocul cu păpuşi. Lobul occipital se
dezvoltă mai repede la fetiţe, ca urmare – creierul
acestora poate prelua mai multe date decât cel al
băieţilor; fetiţele disting mai uşor vocea părinţilor
şi sunt mai sensibile la zgomote, decât băieţii.
Fetele simt, aud şi au simţul mirosului mai
puternic, decât cel al băieţilor. La fete, simţurile
sunt mai dezvoltate, decât la băieţi.
Băieţii gândesc linear şi numesc asta logică,
fetele gândesc disparat şi numesc aceasta intuiţie.
Fata are nevoie de puţin spaţiu pentru joacă,
dar băiatul îşi întinde jucăriile prin toată casa.
Părinţii şi educatorii trebuie să ofere băieţilor
mai mult spaţiu, să le vorbească mai tare şi mai
poruncitor, decât fetelor.
Combinaţia de testosteron şi modul de orga-
nizare a creierului creează, la băieţi, un sistem
social agresiv. Băieţii au nevoie de limite mai
stricte. Aceste limite sunt trasate de tata, bunici şi
alţi bărbaţi din jur. Nu poţi să creşti bine băieţii,
dacă nu ai – în primul rând – o familie puternică.
Mass-media a preluat – în parte şi nu întotdeauna
în mod fericit – rolul educativ al familiei.
Băieţii sunt mai predispuşi la accidente, din

cauză că le plac activităţile riscante. Ei au nevoie
să înveţe cum să-şi canalizeze energia, aşa încât
să se poată dezvolta şi exprima în mod sănătos,
acceptabil social.
Copiii sunt crescuţi mai ales de mame. Fetele
se identifică cu mama. În lipsa tatălui, băieţii iau
uneori exemple de la cei din gască. Rolul mamei
este mai evident în prima decadă a vieţii, cel al
tatălui – în a doua. Mama este bună în insuflarea
judecăţii critice, mai ales în primii 10 ani de viaţă.
O dată cu pubertatea, însă, discernământul critic,
diferenţa dintre fantezie şi realitate, dintre show
şi viaţa reală, trebuie învăţate de la tată. La
pubertate, băiatul are nevoie de o atenţie
deosebită din partea tatălui. Prin exemplul lui,
acesta îl învaţă autodisciplina. Tatăl dă exemplu
băieţilor, prin felul în care are grija de familie şi
îşi iubeşte soţia. El îşi îngrijeşte copiii, în loc să îi
părăsească, să devină alcoolic sau să divorţeze.
Cei mai mulţi băieţi se dezvoltă normal, deve-
nind bărbaţi cu o viaţă spirituală şi emoţională
bogată. Cei care nu pot fi educaţi pot deveni,
însă, abuzivi şi distructivi.
Şcolarul şi familia sa
La vârsta şcolară, copilul este mai indepen-
dent, are grijă mai bine de el şi participă la
treburile casei. Continuă – însă – să aibă nevoie
de supraveghere şi de îndrumare părintească, în
special în ceea ce priveşte şcoala, activităţile din
timpul liber şi prieteniile.
Supra-
vegherea
lecţiei de
scris
După 7
ani, şcoala
joacă rolul principal în viaţa copilului. Acesta îşi
dezvoltă dragostea de a învăţa, este mândru de
realizările sale şi se îndepărtează tot mai mult de
părinţi. Învăţătorii şi profesorii devin o sursă de
sprijin şi un model de urmat. Pentru alţii – însă –
lipsa motivării, neînţelegerile cu învăţătorii,
obiceiurile proaste de studiu sau anxietatea,
provocată de separarea de familie, creează
nemulţumiri şi dificultăţi la învăţătură.
COPILUL ŞCOLAR
Sugestii pentru a-ţi ajuta copilul să studieze:
- Urmăreşte-i programul, vezi cum se adap-
tează şi care sunt progresele şcolare.
- Cunoaşte-i învăţătoarea şi discută cu ea.
- Încurajează-l să-ţi arate ce a învăţat nou.
- Supraveghează efectuarea temelor, dar nu
i le face tu.
- Limitează-i timpul petrecut în faţa televi-
zorului.
- Încurajează-l să citească, să scrie, să se
exprime, să cânte, să facă sport etc.
- Fii atent ce fel de prieteni îşi face şi la
activităţile lor de joc; încearcă să cunoşti
părinţii prietenilor copilului tău.
Prietenii devin tot mai importanţi în viaţa
copilului: el petrece acum mult timp cu colegii,
la şcoală sau în afara ei. Este preocupat să fie
acceptat de prieteni, simte nevoia să fie ca ceilalţi
şi să fie considerat valoros.
Familia este şi ea extrem de importantă,
deoarece îi oferă sentimentul apartenenţei şi al
identităţii. Este – sau ar trebui să fie – un suport
emoţional şi o sursă de confort, protecţie,
siguranţă şi educaţie; neamul din care te tragi
oferă o reţea de legături de sânge şi sociale. Aici
se formează sentimentul de reciprocitate, de a
da şi a primi dragoste, de empatie (înţelegerea
sentimentelor celuilalt).
Rolul familiei
- este locul unde copiii şi adulţii se simt iubiţi,
încurajaţi şi susţinuţi să-şi realizeze visurile.
- dezvoltă individualitatea; permite mem-
brilor să se exprime deschis, să-şi împărtăşească
gândurile şi sentimentele şi să fie ascultaţi cu
înţelegere.
- dă echilibru; dă curs veseliei, impune re-
guli flexibile, dă speranţe.
- permite comunicarea părerilor şi senti-
mentelor diferite şi negocierea. În orice familie
există, totuşi, dezacorduri şi conflicte.
- instruieşte copiii şi îi îndrumă în privinţa
principiilor morale, a disciplinei şi a compor-
tării în societate; este încurajată cunoaşterea.
- oferă copiilor un sentiment de continuitate
şi o bază de la care pornesc să crească şi să se
dezvolte.
Funcţiile familiei se dezvoltă treptat; este
nevoie de eforturi şi timp pentru a forma o
familie „bună”, eficientă, capabilă de adaptare şi
funcţională.
181
COPILUL NOSTRU
Părinţii deţin puterea şi autoritatea în familie:
familiile nu sunt democraţii. Pe măsură ce copiii
cresc, ei cer şi li se dă mai multă independenţă,
părerile lor sunt luate în considerare, dar părinţii
au ultimul cuvânt de spus.
Când copilul crede că are prea multe treburi
de făcut în casă, lasă-l să-şi exprime părerea, dar
ia tu decizia finală – ca părinte; explică-i de ce ai
luat această hotărâre, fără să îi laşi impresia că îţi
ceri scuze. Va continua să te iubească, deşi nu te
va place întotdeauna.
Prin tradiţie, taţii sunt figura autoritară a
familiei, principala sursă de venit şi ultimul
cuvânt le aparţine. Mama are grijă de copii,
răspunde de latura emoţională, păstrează familia
unită şi îi asigură o funcţionare armonioasă.
Familia tradiţională, în care tatăl este singurul
care munceşte şi întreţine gospodăria, iar mama
este casnică, a suferit mari schimbări în ultimele
decenii. În prezent, tot mai multe femei lucrează
în afara casei, o parte dintre ele fiind singure sau
divorţate. Familia tradiţională, care cuprindea mai
multe generaţii, cu bunicii care locuiau, adesea,
împreună cu copiii şi nepoţii, aproape a dispărut.
Structura familiei de modă veche s-a modificat,
datorită industrializării, urbanizării, schimbărilor
economice, a migrării către oraşe şi a emigrării.
Lipsa unei familii numeroase îşi pune am-
prenta pe dezvoltarea fizică şi emoţională a
copilului. Prea des şi fără discernământ, bătrânii
sunt îndepărtaţi din familiile cu copii, pentru ca
mai târziu să li se ducă lipsa. Ştiinţa modernă
confirmă înţelepciunea populară: “Cine nu are
bătrâni, să-i cumpere.”
Intimitate emoţională
cu bunica
Pe măsură ce copilul
creşte, legăturile dintre
membrii familiei se
schimbă. Distanţa emo-
ţională dintre părinte şi
copil se măreşte. Dacă,
în primul an de şcoală,
copilul abia aştepta să
vină acasă să-i povestească mamei cum a fost, la 9
ani devine mai reţinut şi încearcă să-şi ţină părinţii
mai la distanţă. Din clasa a II-a sau a III-a, copiii
preferă să petreacă mai mult timp vorbind şi
182
jucându-se cu prietenii, decât cu părinţii lor.
Această extindere a legăturilor copilului în afara
familiei trebuie respectată.
Sunt însă activităţi de care trebuie să ştii, care
nu fac parte din intimitatea copilului, aşa cum
dă el de înţeles. Dacă fumează, consumă alcool
sau ia droguri, dacă i s-au făcut avansuri sexuale
de către alt copil, adolescent sau adult, trebuie
să-i spui ferm: “Am dreptul să ştiu ce se întâmplă!”
şi să intervii imediat.
Fiecare membru al familiei are nevoie de o
anumită intimitate. Copiii învaţă acasă să
respecte intimitatea altora. Ori de câte ori este
posibil, bate la uşa copilului, când aceasta este
închisă. Învaţă copilul să respecte spaţiul şi
lucrurile celorlalţi.
Este bine să nu uiţi, totuşi, că un copil nu este
un adult; nu te aştepta să-ţi fie confident sau cel
mai bun prieten, copleşindu-l cu problemele şi
grijile tale. Pentru că este sensibil şi te cunoaşte
imediat când nu ţi-e bine, spune-i că ai unele
dificultăţi, care vor trece: o discuţie amănunţită nu
este necesară. Pentru copil poate fi o povară, dacă
îl încarci cu problemele tale şi încerci să obţii
sprijin emoţional de la el. Discutaţi ce poate face ca
să te ajute: dacă ţi-ai pierdut slujba şi ai dificultăţi
financiare, spune-i că te poate ajuta la unele
treburi casnice sau că va fi nevoie să renunţe la
câte ceva, cum ar fi convorbirile telefonice.
Conflictele nu trebuie lăsate nerezolvate.
Membrii familiei trebuie să înveţe cum să
negocieze între ei şi să le rezolve; când dez-
acordurile sunt rezolvate cu succes, unitatea
familiei se întăreşte.
Unele familii nu pot rezolva conflictele;
membrii lor neagă faptul că ar exista probleme
sau “apelează” la o a treia persoană, ca mediator.
Uneori, când nu sunt capabili să-şi rezolve
propriile conflicte, cei doi oponenţi se alătură,
îndreptându-şi atenţia către un alt membru al
familiei, pentru a evita problema reală. În fiecare
familie se formează alianţe, coaliţii şi rivalităţi.
Într-o familie sănătoasă, acestea nu durează mult
şi nu dăunează.
Caracteristicile familiilor, care au probleme şi
nu le pot rezolva:
- comunicare proastă: evită să discute unul
cu altul sau nu au învăţat cum să asculte ceea ce
încearcă alţii să spună.
- evită discutarea problemelor sau le neagă:
asemenea familii nu au capacitatea de a negocia
şi nu pot să treacă peste sentimentele lezate.

- proastă împărţire a responsabilităţilor: fie
nu sunt stabilite şi atunci viaţa în casă este
haotică, fie sunt prea rigide.
- sprijin emoţional insuficient: familia con-
stituie cel mai important suport emoţional
pentru copii şi adulţi; în lipsa acestuia, copiii
nu se dezvoltă corespunzător şi nu au rezultate
bune la şcoală.
- intoleranţă: dacă nu sunt preţuite trăsă-
turile fiecărui membru al familiei, acestea trebuie
cel puţin tolerate, dacă nu respectate. În familiile
în care nu există dragoste reciprocă, copiii îşi
dezvoltă cu greu o imagine bună despre ei înşişi,
respectul de sine lipseşte, iar deprinderile sociale
sunt deficitare.
- dependenţă exagerată: copiii au nevoie de
succes, pentru a se simţi capabili să facă faţă
dificultăţilor vieţii. Dacă a fost învăţat să depindă
de alţii, pentru a-şi rezolva problemele, atunci
are o iniţiativă limitată, având mai puţin succes
în viaţă.
În astfel de familii, survin frecvent crize în
care, chiar probleme relativ simple care rămân
nerezolvate, capătă dimensiunile unei catastrofe.
Din cauza capacităţii scăzute de a face faţă
situaţiilor dificile, merg din criză în criză. În acest
caz, este necesar ajutor de specialitate.
Activitatea zilnică
Familia cu copii necesită respectarea unui
program regulat şi consistent. Acesta nu trebuie
să fie foarte riguros, ci să impună un echilibru
între studiu şi joacă, ordine şi relaxare.
Dimineaţa, în timpul săptămânii, programul
va fi mai uşor, dacă ghiozdanul este pregătit de
cu seară; poate chiar şi hainele, deşi uneori copiii
se pot răzgândi.
Încearcă să rezolvi problema, fără să discuţi
prea mult; permite-i copilului să aleagă.
Până va putea să folosească un ceas deş-
teptător, trezeşte tu copilul, în fiecare dimineaţă.
Foloseşte un ton vesel, fii blândă, dar fermă şi
rămâi alături de el, până se ridică din pat. Dacă
opune rezistenţă, va trebui să fii mai fermă şi să-l
dezveleşti; dacă se scoală greu, poate fi un semn
că se culcă prea târziu şi – atunci – trebuie
schimbat orarul de seară.
Limitează spălatul de dimineaţă la 10
minute; asigură-te că-şi mănâncă micul dejun,
chiar dacă nu-i este foame. Încurajează-l să
meargă după aceea la toaletă şi asigură-te că se
spală corect pe mâini şi pe dinţi.
COPILUL ŞCOLAR
Mulţi copii se mişcă greu dimineaţa; notează
timpul de care are nevoie pentru a se îmbrăca,
mânca; eventual scoală-l mai devreme, ca să nu
întârzie. Unii au dificultăţi să-şi amintească ce
au de făcut, aşa încât trebuie să-i urmăreşti la tot
pasul, dându-le îndemnuri: “Mă bucur să văd că
ai mâncat. Spală-te şi pe dinţi şi fii vesel. Bravo ţie!”.
Dacă dimineţile sunt tensionate, analizaţi-vă
propriul comportament şi vedeţi dacă voi,
părinţii, contribuiţi cu ceva la această situaţie;
certurile inutile, ţipetele şi criticile nu-şi au rostul.
Spune-i “La revedere” copilului, îmbrăţişează-l
şi fă-i cu mâna la plecare; îi dai astfel un
sentiment plăcut, cu care începe ziua.
După şcoală, copilul are nevoie de suprave-
gherea unui adult. Acesta îi oferă siguranţă,
sprijin, confort şi reguli. Copiii care se înapoiază
într-o casă goală (cei “cu cheia de gât”) tind să
aibă un comportament rău sau să fie neliniştiţi.
Cei care petrec peste 11 ore singuri, riscă de două
ori mai mult să consume alcool sau să fumeze.
Ori de câte ori este posibil, copilul trebuie să
găsească acasă un părinte, alt adult sau un
adolescent responsabil. După şcoală, trebuie să
aibă un program stabilit: să mănânce, să facă
exerciţii fizice, să studieze şi să se relaxeze, în
ordinea cea mai potrivită pentru copil. După 5-6
ore de şcoală, copilul are nevoie de activitate
fizică, pentru a se înviora şi a se dezvolta. Uitatul
la televizor nu poate înlocui activitatea fizică.
Unii copii iau o gustare şi apoi merg afară să
se joace, iar lecţiile le lasă pe mai târziu, pe când
alţii îşi rezolvă temele imediat după ce vin de la
şcoală. Alţii au un program extraşcolar variat
(sport, muzică, limbi străine etc.).
Îngrijire
vestimentară
Seara: masa
de seară este un
moment impor-
tant al vieţii de
familie. Este tim-
pul în care se
discută activită-
ţile zilnice şi fie-
care trebuie încu-
rajat să ia parte la
conversaţie. Co-
183
COPILUL NOSTRU
mentariile negative şi critica trebuie descurajate.
Copiii trebuie să participe la pregătirea şi la
strângerea mesei. Când copiii mănâncă singuri,
părinţii trebuie să-şi aloce, seara, un alt interval de
20-30 minute, pe care să-l petreacă împreună cu
ei, de ex. citind. Seara este perioada de timp pe
care părinţii o dedică cu bucurie copiilor, mai ales
când aceştia sunt încă mici. Dacă se formează
această obişnuinţă, rezolvarea diferendelor sau a
conflictelor va fi mult uşurată în adolescenţă,
deoarece s-a creat deja o legătură puternică între
copil şi părinte. După terminarea lecţiilor, copiii se
pot relaxa jucându-se, citind sau discutând. În
unele familii, copiii au voie să se uite la televizor
numai la sfârşitul săptămânii; excepţie fac uneori
programele educative sau foarte interesante.
Joc de şah
cu tata
Ora de
culcare:
copiii au
nevoie de
un pro-
gram re-
gulat pentru a merge la culcare; acesta diferă de
la un copil la altul – unii au nevoie de 10 ore de
somn, pe când alţii se descurcă doar cu 8 ore.
Obiceiurile pe care şi le formaseră părinţii şi
copilul, după baia de seară (povestea, cântecelul,
lectura cu voce tare), încă îi fac plăcere şcolarului
şi îi întăresc sentimentul de intimitate în sânul
familiei. Dacă a existat un conflict în timpul zilei,
acesta este momentul în care poate fi aplanat;
copiii – ca şi adulţii – nu trebuie să meargă la
culcare, înainte de a-şi rezolva conflictele.
Sfârşitul săptămânii este o ocazie pentru
familie să-şi petreacă timpul împreună: la
cumpărături, în plimbări sau făcând treburi la
care să participe toţi. Treptat, însă, copilul
devine mai independent şi vrea să-şi petreacă
mai mult timp cu prietenii.
Când sunt lăsaţi să meargă la culcare mai
târziu, copiii pot fi obosiţi în ziua următoare; de
aceea e bine să fie lăsaţi să doarmă mai mult
sâmbăta şi duminica, deşi uneori această
schimbare de ritm nu este benefică. Găseşte un
echilibru între timpul petrecut în familie,
pregătirea lecţiilor şi alte priorităţi ale copilului;
rezervă-ţi timp şi pentru tine.
184
Soţii nu trebuie să-şi neglijeze căsnicia, din
cauza copilului. Din păcate, însă, se întâmplă
destul de des. Rezervaţi-vă o sâmbătă seara, cel
puţin o dată pe lună, numai pentru voi; în felul
acesta arătaţi copiilor că, deşi sunt iubiţi, ei nu
sunt „buricul pământului” şi că părinţii au viaţa
lor personală.
Fiecare familie ar trebui să aibă anumite
activităţi, la care toţi să participe cu plăcere:
- Conversaţiile dintre părinţi şi fiecare copil
în parte trebuie să aibă întâietate.
- Distracţiile, sporturile, jocurile, filmele sau
plimbările împreună, întăresc legăturile şi au
rolul de a micşora stresul în familie.
- Activităţile culturale lărgesc orizontul şi
întăresc aprecierea pentru artă.
- Cumpărăturile sunt o altă ocazie de a
petrece timpul împreună. Lasă copilul să facă
lista, să găsească şi să aleagă produsele, să
înveţe progresiv să evalueze calitatea şi preţul,
să te ajute la cărat.
Cu sacoşa de la piaţă
- Lectura şi
cântatul împreună
creează un senti-
ment de apropiere
şi de preţuire pen-
tru cărţi şi muzică.
Este extrem de
important ca fiecare
copil să se poată
exprima prin cân-
tec; lipsa vocii nu
este o scuză. Muzica
este un mod superb de a-ţi exprima sentimentele.
Cântatul şi fredonatul trebuie să dăinuie toată
viaţa; fluieratul este un alt mod de relaxare, permis
în unele case.
- Sărbătorile sunt ocazii plăcute, de a strânge
relaţiile în familie. Sărbătorirea împreună a zilelor
de naştere, a altor evenimente sau bucurii ale
unuia dintre membri, la care participă toată
familia, sărbătorile naţionale sau religioase,
colindele, sarmalele de Crăciun, noaptea de
Înviere şi ouăle roşii – toate acestea fac copiii să se
simtă implicaţi, îi învaţă să preţuiască tradiţiile şi
le creează amintiri pentru tot restul vieţii.

Excursie la
mănăstirea
Suceviţa
-Preocupările
spirituale: religia
are un rol im-
portant în dez-
voltarea unei
tradiţii morale,
deşi multe fami-
lii au o puternică
viaţă spirituală,
fără a participa
activ la viaţa
religioasă.
Fraţii şi surorile
Sunt diferiţi unii de alţii, în ceea ce priveşte:
temperamentul, interesele, încrederea, rezistenţa,
vulnerabilitatea, stilul social, aptitudinile,
sănătatea fizică şi mintală, nivelul de maturizare
fizică şi sexuală şi, desigur, aspectul fizic.
Personalitatea fiecărui copil este influenţată
de ereditate şi de experienţa dobândită. Şansele
ca un copil să semene leit cu unul dintre părinţi
(fizic, personalitate, inteligenţă, aptitudini sau
sănătate) sunt de numai 50% şi aceasta în grade
variabile. Fraţii moştenesc mai degrabă trăsături
fizice, decât aceleaşi boli genetice. Deşi
aptitudinile intelectuale şi caracterul sunt ase-
mănătoare la copiii mici, diferenţele devin mai
pronunţate la vârsta adultă. Influenţele ne-
ereditare asupra dezvoltării copilului includ:
factorii sociali (legătura cu părinţii, ceilalţi fraţi
şi adulţi); influenţele mediului (nutriţia, bolile,
factorii culturali) şi experienţa personală.
Copiii pot fi diferiţi, după ordinea în care s-
au născut.
Primii născuţi sunt, de obicei: dominanţi,
orientaţi către realizări, mai agresivi cu ceilalţi
fraţi, autodisciplinaţi, cu o conştiinţă mai pu-
ternică, mai conservatori, se identifică mai mult
cu părinţii, decât cu fraţii, mai dezvoltaţi
intelectual, mai riguroşi şi mai puţin frustraţi şi
mai doriţi. Părinţii îşi pun speranţe mai mari în ei.
Copiii mijlocii: sunt lăudaţi mai rar, li se acordă
mai puţin timp de către părinţi, sunt puşi la treabă
mai mult decât ceilalţi, învaţă să se adapteze şi sunt
mai puţin stimulaţi în a se realiza.
COPILUL ŞCOLAR
Mezinii: sunt mai independenţi, mai sensibili
şi mai buni la suflet, se identifică mai mult cu
prietenii şi sunt puşi să facă mai puţină treabă.
Copiii singuri la părinţi: se aseamănă în
atitudini cu primii născuţi, sunt mai maturi şi
mai cultivaţi, au un vocabular mai dezvoltat,
sunt supuşi unei presiuni mai mari din partea
părinţilor, au o viaţă imaginară bogată din cauza
izolării şi devin răsfăţaţi şi egoişti.
Pentru că sunt deosebiţi unul faţă de celălalt,
părinţii trebuie să se poarte diferit cu fiecare dintre
copii. Părinţii se poartă altfel cu acelaşi copil, la
vârste diferite: mama este mai afectuoasă cu
copilul de 2 ani, dar poate manifesta mai puţină
afecţiune, când acesta atinge vârsta şcolară. Unele
diferenţe dintre copii reflectă modul cum au fost
iubiţi, apreciaţi, respectaţi şi înţeleşi în familie.
Fraţii şi surorile sunt mereu în competiţie,
pentru a atrage atenţia şi afecţiunea părintească;
ei se compară unii cu alţii şi devin conştienţi de
tăria şi slăbiciunile fiecăruia dintre ei.
Dacă înveţi cum să-ţi asculţi şi să-ţi observi
copiii, vei constata că nevoile lor sunt diferite şi
le vei putea răspunde mai bine.
Pentru părinţi, diferenţele sau asemănările
între fraţi nu sunt atât de importante, cum este
dezvoltarea lor.
Conflictele între fraţi
Rivalitatea dintre fraţi şi surori este frecventă
şi normală; fraţii se bat între ei pentru jucării sau
alte bunuri, se bârfesc sau se pârăsc unul pe
altul, se ceartă, se necăjesc sau se critică. Această
rivalitate exprimă, în parte, competiţia pentru a
atrage atenţia şi dragostea părinţilor.
Cu toate acestea, aspectele plăcute predomină
în convieţuirea dintre fraţi. Ei îşi ţin unii altora
companie, se joacă împreună, îşi spun secrete, se
învaţă şi se apără unul pe altul. Toate acestea
formează între ei o legătură de nedezlegat pentru
tot restul vieţii.
Luptele minore dintre fraţi nu au întotdeauna
un aspect negativ: aşa învaţă ei să fie categorici, să
spună ce gândesc, ce simt, să se apere, să nego-
cieze şi să se impace. Dacă unul dintre copii devi-
ne agresiv şi depăşeşte limita, trebuie oprit.
Rivalitatea dintre copii este mai accentuată la
vârsta de 8-12 ani.
Pentru a aplana conflictele, explică-le clar că
ai reguli diferite pentru fiecare copil, în funcţie
de vârstă. În timp ce o fată de 12 ani se poate
185
COPILUL NOSTRU
culca mai târziu, un copil de 6 ani se culcă mult
mai devreme. Explică-i celui mai mic că va avea
aceleaşi privilegii, când va creşte mare.
Sugestii pentru rezolvarea rivalităţii dintre fraţi:
- Fii corect şi imparţial.
- Nu face comparaţii între un copil şi altul.
Arată-le tuturor că sunt iubiţi şi preţuiţi.
- Încurajează-ţi copiii să-şi rezolve neînţe-
legerile dintre ei prin discuţii, poate chiar
strigând, dar nu prin bătaie.
- Programează o întrunire familială, la care
copiii să-şi exprime dorinţele sau nemul-
ţumirile.
- Nu lăsa certurile sau luptele dintre fraţi să
scape de sub control; trebuie să intervii
atunci când se bat. Încurajează cooperarea
dintre copii.
Când se bat:
- Cere fiecărui copil să spună de ce se bate.
- Clarifică poziţia fiecăruia, până ce ambii
cad de acord asupra motivului luptei.
- Cere-i fiecăruia să se gândească la o
rezolvare, acceptată de celălalt, prin
compromis.
- Ajută copiii să găsească diferite variante
de a rezolva conflictul.
- Laudă-i, când s-au înţeles.
- Spune-le că aştepţi ca – pe viitor – să
urmeze aceste reguli.
Copiii vor învăţa, astfel, că există un standard
civilizat, pentru a-şi rezolva neînţelegerile.
Pârâtul, deşi uneori pare folositor, cu timpul
devine distructiv. Pârâciosul se ridică la poziţia
de “co-părinte”, când simte că informaţia sa este
primită cu mulţumire sau aprobată. Această
atitudine ştirbeşte autoritatea părintelui.
Sugestii:
- Informarea despre ceva, ce poate fi peri-
culos, nu este bârfă; un asemenea anunţ se
face cu voce tare, nu şoptit sau confidenţial.
- Dacă informaţia este serioasă (ex. sora cea
mare este gravidă), iar copilul o ţine
ascunsă, el trebuie să-ţi spună; relatarea
adevărului nu este pâră.
- Dacă a relatat o comportare îngrijorătoare
a fratelui său, el nu mai trebuie lăsat să se
amestece în această situaţie.
- Copilul trebuie descurajat, când îşi pârăşte
un părinte celuilalt. Dacă bârfeşte despre
micile greşeli ale celuilalt părinte, nu
trebuie să i se dea nici o atenţie.
186
- Dacă copilul spune despre o faptă gravă,
comisă de unul din părinţi, situaţia se
schimbă. Cel care a primit vestea trebuie s-
o verifice şi să evite orice participare a
copilului la conflict.
- Când copilul dezvăluie în mod repetat
asemenea fapte, înseamnă că ambii părinţi
au probleme grave şi necesită ajutor
profesional.
Înainte de a naşte un alt copil, este bine să îi
pregăteşti pe ceilalţi. În acest scop, foloseşte un
limbaj adecvat: explică-i că sosirea unei surioare
sau a unui frăţior nu va schimba nimic şi nu-l va
afecta pe el. Cere-i să te ajute să pregăteşti casa,
pentru sosirea micuţului. În primele săptămâni
după naştere, deşi eşti foarte ocupată şi obosită,
nu neglija copilul mai mare. Lasă-l să vorbească
despre orice sentiment neplăcut, pe care-l are
despre nou născutul care, după părerea lui, nu
face altceva toată ziua decât să plângă, să sugă şi
să ude scutecele. Spune-i că bebeluşul îţi dă mult
de muncă, dar – dacă el simte că nu petreci
suficient timp cu el – roagă-l să-ţi mărturisească,
pentru a-i putea arăta dragostea ta. Foloseşte
orice ocazie pentru a-ţi face copilul mai mare să
simtă că este o persoană importantă în viaţa ta.
Rolul tatălui în educaţia fetelor
- Tatăl influenţează mai intens viaţa fiicei
sale, pe măsură ce aceasta creşte.
- Tatal ajută fata să-şi înţeleagă feminitatea.
- Legăturile fetiţei cu tatăl ei vor influenţa
relaţiile ulterioare cu băieţii şi bărbaţii.
- Taţii ajută fiicele să-şi dezvolte o identitate
sexuală şi personală, care le va influenţa
realizările, căsnicia şi competenţa, ca mame.
- El autentifică visele şi dorinţele fetei.
- Tata ajută fiica să se simtă preţuită.
- Taţii dau ambiţie fetelor şi le ajută să-şi-o
construiască.
- Ei contribuie la dezvoltarea respectului şi
a încrederii fetelor.
- Fata îşi vede tatăl ca pe un erou protector,
care întruchipează ordinea şi autoritatea.
- Fetele adopta unele din credinţele şi
valorile tatălui.
Rolul tatălui în educaţia băieţilor
Vârsta de 10 – 12 ani este perioada de
strângere a legăturilor dintre tată şi fiu. E de
dorit ca această legătură să fie puternică atunci

când copilul ajunge la pubertate, aşa încât
sarcina de a creşte un adolescent să nu cadă în
întregime pe umerii mamei.
Tatăl îl învaţă cum să fie bărbat. Băiatul
învaţă aceasta, prin contactul repetat cu tatăl şi
prin obsevaţiile pe care le face când este în
preajma altor bărbaţi.
Băiatul trebuie să poată discuta cu tatăl său
despre morală, sex şi opţiuni de viaţă. El
participă la realizările fiului : băieţii de vârstă
şcolară au mare nevoie să fie admiraţi şi
respectaţi.
Băiatul are nevoie de tată şi alţi mentori,
pentru a învăţa regulile de viaţă, din punctul de
vedere al bărbaţilor.
Cum îşi privesc copiii tatăl, de-a-lungul vieţii:
La 4 ani : Tăticul poate face orice !
La 8 ani : Tata ştie o mulţime de lucruri !
La 12 ani : Taică-meu nu le ştie chiar pe toate.
La 14 ani : Nici Taică-meu nu ştie !
La 16 ani : Taică-meu e un înapoiat.
La 19 ani : Taică-meu e băiat bun, dar nu are nici
o idee despre ceea ce se întâmplă.
La 25 ani : Tata ar putea avea o idee...
La 35 ani: Înainte de a hotărî, hai să vedem ce zice
şi tata.
La 45 ani: Oare ce-ar fi spus Tata despre asta ?
La 65 de ani : Ce-aş vrea să mai pot vorbi o dată
cu Tata !
Responsabilităţi şi treburi casnice
Cu fiecare an care trece, copilul şcolar trebuie
să-şi asume mai multe responsabilităţi. Cei mai
mulţi pot ajuta la curăţenia în casă, îşi fac patul,
îşi strâng singuri jucăriile şi ajută la lucrul în
bucătărie sau în grădină. Dacă au un animal al
lor, trebuie să-l îngrijească. Aceste respon-
sabilităţi şi treburi casnice învaţă copilul că viaţa
înseamnă nu numai joacă, ci şi multă muncă.
Responsabilitatea şi iniţiativa se învaţă printr-un
proces gradat de îndrumare şi recompensare.
Copilul are, uneori, perioade când acţionează
iresponsabil, amână şi pierde timpul. În acest caz,
este nevoie de intervenţia părinţilor, care să-l
încurajeze şi să-l îndrume.
Unii părinţi cer prea mult de la copii, cum ar
fi îngrijirea unui adult sau a întregii familii, ore
excesive de muncă sau un program intens de
activităţi extraşcolare. În asemenea cazuri, copiii
se simt depăşiţi, copleşiţi şi nu-şi mai asumă nici
o responsabilitate.
COPILUL ŞCOLAR
În familiile dezorganizate sau în cele prea
îngăduitoare, simţul responsabilităţii şi iniţiativa
se dezvoltă greu sau deloc. Copiii crescuţi astfel
tărăgănează sau amână orice li se cere, deoarece
nu au învăţat să ducă o treabă la bun sfârşit.
Iniţiere în secretele
bucătăriei
Pe la 7- 8 ani, copiii
pot face aproape orice
treabă în casă, dacă li se
spune cum şi dacă le
place. Totuşi, mulţi din-
tre ei manifestă
neputinţă, dezgust şi se
împotrivesc să ajute la
treburile casei. Încep să
se plângă: “De ce să fac
numai eu?”, “Toată ziua să muncesc?”, etc. La 8 ani,
sunt suficient de isteţi pentru a realiza cine ar
trebui să muncească în casă. Când erau mici, se
mândreau că au crescut atât de mari, încât să poată
da un ajutor. La 8 ani, însă, consideră că treburile
casnice sunt în întregime responsabilitatea
adulţilor şi că nici un copil nu este obligat să le facă,
iar dacă le fac, o consideră o favoare. Gândind
astfel, ajung să nu aibă grijă nici de propriile lor
lucruri; mai mult, consideră curăţenia drept o
îndeletnicire înjositoare; cei care nu sunt nevoiţi să
ajute sau se fofilează, se cred mai şmecheri, mai
frumoşi şi mai deştepţi. Este important să li se
explice că îngrijirea casei este datoria fiecăruia, nu
numai a părinţilor; astfel se evită conflictele, care
sunt neplăcute şi obositoare.
Unii părinţi, copleşiţi de treburi şi nevoi,
apreciază un copil de 7- 8 ani, care face mai toate
treburile în casă: are grijă de fratele mai mic,
găteşte o masă simplă, curăţă pe jos. Părintele
este tentat să trateze copilul şcolar ca pe un
adult, mai ales dacă este divorţat sau singur şi
nu are o persoană matură căreia să i se
destăinuie. “Înlocuirea” părintelui absent obligă
copilul să acţioneze mai matur, decât îi permite
vârsta, diferenţiindu-se astfel de ceilalţi copii.
Aceasta îi răpeşte însă o parte din energia şi
bucuria copilăriei; sunt cazuri în care diferenţa
dintre copil şi adult se destramă, până la incest.
Unii şcolari îşi irosesc timpul, “cad în transă”
şi uită ce făceau, chiar în mijlocul activităţii;
187
COPILUL NOSTRU
privesc în gol, la patul nefăcut sau hainele de pe
jos, dar gândul lor e departe. Părintele nu
trebuie să termine el treaba, în locul copilului.
Dacă aşteaptă până la 9 ani, pentru a-l obişnui
cu munca, ar putea fi prea târziu. După 9 ani,
copilul are multe activităţi care i se par mai
importante decât curăţenia, de aceea se întreabă:
“Când să mai fac şi treabă în casă?!”.
Treburi casnice,
care pot fi făcute de
copilul de 7-8 ani:
Mica horticultoare
- să-şi facă patul,
- să aranjeze şi să
strângă masa,
- să şteargă praful,
- să ducă gunoiul,
- să măture în curte,
- să strângă frun-
zele,
- să cureţe zăpada,
dacă e puţină,
- să-şi facă un sandvici,
- să aibă grijă de un câine,
- să meargă la piaţă, împreună cu părinţii.
La 10-12 ani, copilul îşi ascultă părinţii,
îndeplinind diverse treburi în casă; evitarea lor
este un gest de rebeliune sau opoziţie faţă de ei.
Când au de ales între a asculta şi a se opune,
copiii preferă să se împotrivească. Opoziţia îi
face să se simtă mai maturi. Pe lângă faptul că nu
face ce i se cere, la această vârstă, copilul are tot
felul de pretenţii: să stea mult în baie, să aibă
mobil şi să i se dea atenţie. Aceste tendinţe devin
exagerate în pragul pubertăţii.
După 10 ani, copilul vrea să fie tratat ca un
om capabil şi de încredere; părinţii îl pot ajuta,
arătându-i că nu mai are nevoie să i se
reamintească sau să fie certat, pentru a lua parte
la treburile casnice. Treburile casnice nu mai sunt
impuse, ci se fac împreună şi se negociază. Fetele
tinere învaţă acum să-şi gătească mâncarea
preferată, sub îndrumarea mamei, apoi singure.
Nu accepta scuze, dacă copilul nu vrea să-şi
facă patul zilnic. Fii totuşi flexibilă; permite-i
câteodată, ca o îndatorire, care-i aparţine, să fie
îndeplinită de un alt membru al familiei.
Curăţirea camerei este deseori o bătălie, la
188
această vârstă. Dezordinea este legată de
judecata imatură a copilului. Important este
procesul de dezvoltare şi educare, nu camera
dezordonată, iar oferta părinţilor de a o curăţa ei
înşişi, nu este o soluţie.
Câteva reguli simple: fără mâncare în
cameră, fără animale sau insecte, nimic aruncat
pe jos şi curăţenie generală o dată pe lună.
Sugestii:
- Explică-i cu grijă ce are de făcut; asigură-
te că înţelege.
- Eventual, lasă-i un mesaj scris – lipit pe
frigider – pentru a şti ce are de făcut.
- Nu-i da de făcut ceva, care să-i ia mai mult
de jumătate de oră pe zi.
- Nu-l întreba dacă vrea să facă.
- Nu te scuza că îi dai ceva de făcut; nu-l
lăuda dacă o duce la îndeplinire.
- Dacă şcolarul nu a mai avut responsabi-
lităţi, dă-i să facă ceva, treptat, câte puţin;
dacă-i dai prea multe odată, nu va face nimic.
- Aminteşte-i să-şi respecte îndatoririle zilnice.
- Discută săptămânal ce trebuie făcut în casă
şi ascultă-i părerea. La nevoie, modifică
programul.
- Dacă nu face ceea ce i se spune, copilul
trebuie să suporte consecinţele (dinainte
stabilite); fără ameninţări sau comentarii.
Banii de buzunar
Banii de buzunar, oferiţi copiilor la această
vârstă, sunt un subiect controversat. Unii
părinţii nu îşi pot permite să le dea copiilor, în
mod regulat, bani; alţii consideră că nu sunt
necesari. Părinţii cedează de multe ori presiunii
copiilor, care cer bani pentru a-şi cumpăra o
gustare şi suc, de la chioşcurile din incinta
şcolii. Acestea sunt, de obicei, mai scumpe şi
mai puţin hrănitoare, decât pacheţelul pregătit
de acasă. Dacă copilului i se oferă săptămânal o
sumă de bani, el învaţă mai repede cum să aibă
grijă de ei, pentru că şi-i administrează singur.
Începând de la 7-8 ani, poţi să-i oferi bani de
buzunar.
Sugestii:
- Discută cu copilul despre valoarea şi
preţul lucrurilor, ordinea priorităţilor şi
despre reclamele de la televizor.
- Specifică ce anume poate cumpăra un
copil şi ce nu.

- Explică-i rolul banilor şi circuitul lor (salariu,
economii, datorii, bănci, dobânzi, bursă,
economie subterană etc.). Copiii învaţă că
adulţii muncesc greu, pentru a câştiga un
salariu care trebuie chivernisit cu grijă.
Animalul de casă
Copilul devine capabil să aibă grijă de un
animal de casă ( mai ales câini, pisici, păsări sau
peşti), pe măsură ce se apropie de adolescenţă.
La alegerea animalului asigură-te, printre altele,
că este sănătos; examinează-i – personal sau de
către un cunoscător – ochii, urechile, gura şi
dinţii, blana, fulgii şi pielea, chiar şi regiunea
uro-genitală. Pisicile şi, mai ales, câinii îşi iubesc
stăpânii şi îi fac fericiţi.
În compania animalelor, copilul îşi dezvoltă
sentimentele de milă, sacrificiu şi bunătate.
Grija faţă de animal revine aproape în
totalitate părinţilor, chiar dacă copilul a promis
că îl va îngriji în permanenţă.
Dezavantajele creşterii unui animal în casă sunt:
- poate declanşa boli (paraziţi intestinali,
boli de piele, toxoplasmoză, chiar turbare)
- poate produce răni, prin muşcături (câini,
cal), lovituri, împunsături, zgârieturi.
Sugestii:
- cere-i mereu copilului să-şi spele mâinile,
după contactul cu un animal; chiar şi
căţeluşii mici şi drăgălaşi pot fi periculoşi:
aceştia pot elimina ouă de toxocara-canis
(vierme intestinal, la câine).
- nu-l lăsa niciodată să mănânce din aceeaşi
farfurie cu animalul.
Televizorul
Televiziunea a fost acuzată că distruge viaţa
de familie, alterează conversaţia şi individua-
litatea copilului. Aceleaşi acuzaţii au fost aduse şi
automobilului şi radioului, progrese tehnologice
care sunt acum larg adoptate.
Televizorul, ca telefonul şi computerul, a
devenit fundamental în organizarea societăţii,
fiind dificil să te izolezi de valorile pe care le
exprimă. Trebuie să învăţăm să trăim cu el şi să-
l controlăm, aşa încât să nu ne controleze el pe
noi. Evitarea televizorului nu înseamnă elimi-
narea influenţei sale; la şcoală, copiii vorbesc
între ei, despre cele văzute la televizor. Dacă nu
COPILUL ŞCOLAR
urmăresc anumite programe, vor fi margi-
nalizaţi; chiar profesorii presupun că şcolarii au
anumite informaţii, pe care şi le pot lua de la
televizor.
Televizorul trebuie considerat mai degrabă
un accesoriu util şi folosit cât mai avantajos.
Mulţi copii petrec totuşi prea multe ore în
faţa televizorului. În aceşti ani de formare,
televiziunea influenţează modul de viaţă,
valorile, sănătatea, obiceiurile alimentare şi de
somn, relaţiile din familie şi alegerea eroilor.
Televiziunea înlocuieşte recreaţia activă;
copilul se joacă mai puţin cu colegii, are mai
puţin timp să gândească şi să viseze cu ochii
deschişi. Televizorul îl privează de activităţile
care-i dezvoltă calităţile: arta, sportul, îi limitează
timpul dedicat conversaţiilor cu familia şi
prietenii. Copiii care privesc la televizor peste 4
ore pe zi, au performanţe scăzute la şcoală; dacă
nu dorm suficient pentru că stau la televizor, nu
vor fi destul de odihniţi pentru a învăţa bine a
doua zi. Televizorul descurajează cititul, care
cere să-ţi pui mintea la contribuţie şi care
îmbogăţeşte vocabularul copilului. Aceasta duce
la un mod de viaţă sedentar, asociat cu o condiţie
fizică proastă; favorizează obezitatea.
Uitatul la televizor şi jocurile computerizate
scad creativitatea. Copilul este lipsit de posibilitatea
de a pune întrebări, a rezolva probleme, a fi creativ,
a practica deprinderi şi coordonări motorii, a arăta
iniţiativă, a gândi critic, logic şi analitic, a comunica,
a se juca cu alţii, a-şi dezvolta răbdarea, autocon-
trolul, cooperarea şi spiritul sportiv.
Televizorul are totuşi şi un rol pozitiv: ai
acces la programe din care să înveţi limbi
străine, îţi dă noţiuni despre alte culturi şi stiluri
de viaţă, despre natură şi istorie şi este o sursă
bună de distracţie.
Prea des, însă, televiziunea expune copiii la acte
de violenţă, crime şi promiscuitate sexuală, care
sunt prezentate, fără a lua în considerare impli-
caţiile morale şi medicale. Chiar şi desenele
animate pot fi de multe ori violente. Videoclipurile
muzicale prezintă aspecte sexuale dure, cazuri de
sinucidere, abuz de alcool şi droguri. Reclamele
prezintă produse pe care părinţii nu şi le pot
permite, nu le acceptă sau nu sunt sănătoase.
Violenţa de la televizor se reflectă în compor-
tamentul copiilor, provocând de la frică, până la
atitudini antisociale; aceştia devin mai puţin
sensibili la durerea altora şi mai agresivi în joc.
Copiii care se uită la filme sau la alte programe
189
COPILUL NOSTRU
violente pot avea: coşmaruri repetate, tulburări
de concentrare şi de învăţătură, amintiri înfri-
coşătoare.
Sub influenţa televiziunii, violenţa este
folosită mai des în rezolvarea conflictelor dintre
adulţi şi copii. Aşa cum vede la televizor, copilul
poate apela la violenţă ca primă armă, în loc să o
folosească în ultimă instanţă. În plus, televi-
ziunea deformează realitatea: prezintă alcoolul,
tutunul, sexualitatea, relaţiile familiale şi rolul
sexelor numai în culori roze.
Sugestii:
- Limitează-i clar timpul petrecut la tele-
vizor, de exemplu: copiii mici nu pot
deschide televizorul, iar şcolarii se pot uita
pe anumite canale, numai după terminarea
lecţiilor, a treburilor în casă sau doar la
sfârşit de săptămână (cu excepţia progra-
melor deosebit de instructive).
- Lecţiile şi treburile casei se fac înainte de a
deschide televizorul; când copilul are de
învăţat, televizorul este închis.
- Oferă-i recreaţii active: în familie, treburi
în casă, activităţi sportive, lecturi.
- Timpul petrecut la televizor nu trebuie să
depăşească o oră pe zi.
- Alege anumite programe educaţionale, de
care poate beneficia copilul. Uită-te împre-
ună cu el şi comentaţi.
- Discută diferenţa dintre realitate şi simu-
lare, pentru a realiza că ceea ce se vede la
televizor, nu se întâmplă neapărat şi în
viaţa reală.
- Foloseşte ca pretext ceea ce vezi la tele-
vizor, pentru a deschide discuţii despre
subiecte delicate cum ar fi alcoolul, dra-
gostea, sexul, conflictele în familie, drogu-
rile, violenţa.
- Interzice-i vizionarea programelor violente.
- Dacă şcolarul se uită la televizor, asta nu
înseamnă că şi fratele lui mai mic o poate
face; dacă nu se poate respecta asta, stinge
televizorul.
- Discută critic programul; explică-le că
reclamele sunt făcute pentru a convinge
oamenii să cumpere şi produse de care nu
au nevoie, sau care pot fi dăunătoare
pentru ei.
- Evită să te uiţi la televizor în timpul me-
selor.
- Nu lăsa televizorul deschis ca fundal
sonor; dacă doreşti, ascultă muzică.
190
- Nu-i permite să aibă un televizor în cameră.
- Foloseşte exemplul personal: nu privi mult
la televizor şi selectează cu grijă progra-
mele la care te uiţi.
- Dacă televizorul devine o sursă de
tensiune şi de certuri, scoate-l din priză
pentru un timp.
- Copiii devin mai creatori şi independenţi,
când televizorul nu le distrage atenţia.
Jocuri video
În special băieţii sunt atraşi de jocurile video,
din cauza dorinţei înnăscute de a se testa în
domenii agresive. Imaginile dure dau senzaţia
de ordine, alternând cu dezordinea şi plăcerea.
Jocurile video pot periclita dezvoltarea
creierului copilului şi – implicit – dezvoltarea sa
emoţională şi morală, deoarece:
- se bazează pe privirea aţintită, ca în stare
de transă, care se manifestă şi atunci când te uiţi
la televizor; aceeaşi privire este prezentă şi la
persoanele care se droghează;
- jocurile influenţează centrul agresiunii din
creier, ca amigdala, şi duce la creşterea violenţei
copilului; oferă acestuia soluţii agresive la situaţii
stresante, spre deosebire de o rezolvare pasivă,
bazată pe morală;
- jocurile duc la accentuarea reacţiilor meca-
nice, deoarece copilul este obişnuit doar să
manipuleze manete şi butoane, ceea ce este grav,
deoarece – la această vârstă – băieţii au mare
nevoie să înveţe mai ales cum să-şi exprime
emoţiile prin cuvinte;
- desensibilizează copilul, înnăbuşind
sentimentul de milă;
- dau dependenţă.
Jocurile video nu se recomandă până la 9 ani,
iar – după această vârstă – doar câte o oră, din
când în când.
Cultura pop
Reclamele TV, mass-media, muzica, filmele
influenţează dezvoltarea biologică şi socială a
copilului. Acestea abundă în cuvinte agresive şi
violenţă fizică şi dau deseori exemple imorale.
Imaginile care prezintă o sexualitate necontrolată
pot influenţa copiii să facă ceva pentru care
corpul lor nu este pregătit încă. O mare parte a
muzicii pop incită sexual şi duce la alterarea
minţii în dezvoltare a preadolescenţilor. Băieţii

tind să hărţuiască sexual fetele, iar pe acestea le
obligă să îşi caute parteneri, pentru care nu sunt
maturizate emoţional. Toate acestea riscă să
transforme copiii în adolescenţi biologici, cu
minte de copil.
Computerul
Cunoaşterea computerului şi a internetului
este o necesitate pentru copiii de azi şi trebuie
încurajată. Copiii români sunt competitivi în
informatică pe plan mondial. Părinţii, însă,
trebuie să supravegheze activitatea copiilor pe
Internet, deşi cei mai mulţi dintre ei nu sunt
cunoscători în acest domeniu.
Dezvoltarea
competenţei în
tehnologia
modernă
Sugestii:
- Merită să te sacrifici, pentru a-i cumpăra
un computer: orice profesie îşi va alege, va
avea nevoie de el.
- Îndrumă-l să-l folosească pentru educaţia
sa, nu doar pentru jocuri.
- Aşează computerul într-o cameră, în care
se adună şi ceilalţi, pentru a-l putea
supraveghea.
- Familiarizează-te şi tu cu tehnologia
folosirii calculatorului (internet etc.).
- Nu-i permite să-şi petreacă ore întregi în
faţa lui: computerul dă dependenţă.
DEZVOLTAREA CREIERULUI
La vârsta de 8 ani, începe dezvoltarea
hipocampusului, zona creierului care stochează
memoria şi modulează emoţiile, legându-le de
memorie. Acesta este mai mare la fete, decât la
băieţi. La fete, chiar şi legăturile neuronale sunt
mai numeroase. O fată de 8-9 ani are mai multă
memorie complexă, decât un băiat de aceeaşi
vârstă. Un băiat de 8-9 ani îşi aminteşte mai greu
că are de făcut trei lucruri legate între ele : să ia
laptele din frigider, să mănânce sandviciul şi să
spele paharul din care a băut laptele. Fata de
COPILUL ŞCOLAR
aceeaşi vârstă are mai puţină nevoie să i se
reamintească ceva, deoarece are mai multă
memorie localizată în hipocampus, mai multe
legături între sistemul limbic şi scoarţa cerebrală,
auz mai bun şi este mai puţin impulsivă ori
distrată. Încă de la această vârstă, fata observă că
sistemul său nervos, personalitatea şi corpul îi
sunt diferite de ale băieţilor. Pentru că au
hipocampusul mai puternic dezvoltat, fetele
păstrează în memorie mai multe sentimente,
decât băieţii. La diferenţa structurală a creierului,
existentă între băieţi şi fete, se adaugă – o dată cu
apariţia pubertăţii – efectul hormonilor, care
contribuie şi ei la această deosebire.
DEZVOLTAREA MINTALĂ
Fiecare copil se dezvoltă în felul său, de
aceea este greu să se precizeze exact la ce ne
putem aştepta în fiecare stadiu de dezvoltare.
Remarcile următoare arată doar progresul în
diferite stadii de dezvoltare, mai degrabă decât
ceea ce trebuie considerat normal la o anumită
vârstă. Un copil poate atinge unele etape mai
devreme, iar altele mai târziu. În asemenea
cazuri, părinţii nu trebuie să fie îngrijoraţi.
În mod normal, la 7 ani, un copil:
- îşi dezvoltă vorbirea rapid,
- foloseşte judecata logică în rezolvarea pro-
blemelor,
- vrea să fie perfect în toate, corect, primul
sau cel mai bun,
- e preocupat de ce e bine şi ce e rău,
- nu înţelege întotdeauna ce este cinstit şi ce nu,
- cooperează cu alţi copii la diverse jocuri,
- continuă să joace teatru.
La 8 ani:
- este interesat să colecţioneze diverse
lucruri şi să-şi facă proiecte,
- e mândru de realizările sale,
- se împotriveşte uneori îndrumărilor părinţilor.
La 9 ani:
- urmează instrucţiunile,
- este preocupat de un hobby, pe care îl
abandonează apoi cu uşurinţă,
- foloseşte cărţi din care se documentează,
- are un punct de vedere personal despre ce
e bine şi ce e rău,
- e preocupat de dreptate.
La 10 ani:
- vrea să înveţe lucruri noi,
- e mândru când face o treabă bună,
191
COPILUL NOSTRU
- este preocupat de ce e capabil să facă.
La 11 ani:
- începe să înţeleagă motivele comportării
celorlalţi,
- are opinii proprii, pe care şi le susţine cu
putere,
- este preocupat de succes.
Inteligenţa
Este capacitatea de a învăţa din experienţă;
este gradul în care o persoană îşi foloseşte
capacităţile şi ocaziile ivite, pentru a progresa în
viaţă şi a realiza ceva valoros în cadrul unei
culturi.
Inteligenţa a fost analizată prin:
- ceea ce pot face oamenii inteligenţi,
- cum se adaptează la situaţii noi,
- cum rezolvă dificultăţile,
- cum procesează informaţia sau modifică
mediul pentru a se adapta.
Se poate măsura prin:
- teste standard de limbaj şi cunoştinţe (IQ);
- întrebări libere, pentru a evalua gândirea
şi a vedea modul în care subiectul rezolvă
problemele;
- observaţii de laborator pentru evaluarea
memoriei;
- observarea nivelului de adaptare în
activitatea zilnică;
- felul în care face faţă problemelor sociale.
Coeficientul de inteligenţă (IQ) (vezi cap. SNC-
Întârzierea mintală).
Inteligenţele multiple
Inteligenţa nu este o singură calitate a minţii,
aşa cum se credea, ci fiecare om se naşte cu un
set de mai multe feluri de inteligenţe, care pot fi
cultivate şi îndrumate în mod specific.
O analiză mai cuprinzătoare asupra inteli-
genţei este prezentată de teoria inteligenţelor
multiple (H. Gardner, 1983, 1999). Aceasta arată
că, deşi un copil are o inteligenţă globală, ea
poate fi despărţită în opt inteligenţe, ce se pot
suprapune parţial, fiecare fiind o parte a
întregului. Toţi copiii sunt capabili să înveţe în
cel puţin opt moduri diferite, dintre care unul
este predominant.
Cele 8 inteligenţe sunt:
192
Schiţa
inteligenţelor
multiple
- Inteli-
genţa lingvis-
tică: stăpâni-
rea limbaju-
lui. Elevii
“lingvistici”
şi-au dez-
voltat cali-
tăţi auditive;
le place să
citească şi să
scrie, le plac
jocurile de cuvinte şi cuvintele încrucişate, sunt
interesaţi de limbi străine, au o memorie bună
pentru nume, locuri, date şi lucruri fără
importanţă. Au un vocabular bine dezvoltat,
vorbesc uşor, au o pronunţie corectă, povestesc
cursiv, glumesc şi le place să vorbească; sunt
buni oratori. Pot deveni scriitori, poeţi,
jurnalişti, avocaţi.
- Inteligenţa logico-matematică: manipulează
realitatea prin numărare şi ordonare. Au o
vedere raţională asupra vieţii. Elevii “logico-
matematici” preferă să exploreze modele,
categorii şi corelaţii şi să le aşeze în ordine
consecutivă; le place matematica, experimen-
tează lucruri pe care nu le înţeleg, le place să
rezolve probleme şi să gândească clar şi logic în
termeni de cauză şi efect (“Dacă fac asta, ce se va
întâmpla, care sunt consecinţele?”). Pot grupa şi
ordona datele, apoi fac ipoteze, analizează,
interpretează şi fac previziuni. Cei dezordonaţi
le provoacă frustrare. Joacă şah şi jocuri
strategice şi le place să câştige; le plac puzzle-ul
şi computerul. Pot deveni matematicieni,
programatori, contabili, cercetători ştiinţifici.
- Inteligenţa spaţială: capacitatea de a percepe
corect lumea şi de a recrea cele învăţate, într-un
mod vizual, chiar şi din memorie (pictura).
Elevii “spaţiali” au memorie vizuală, se exprimă
în imagini vizuale clare, citesc cu uşurinţă hărţi,
tabele şi diagrame, gândesc în imagini,
desenează cu acurateţe persoane sau lucruri, le
place să deseneze, să picteze, să sculpteze şi să
participe la activităţi artistice, visează cu ochii
deschişi. Pot deveni fotografi, pictori, arhitecţi.
 COPILUL ŞCOLAR

Pictura exprimă - Inteligenţa interpersonală, socială este ca-

inteligenţa spaţială pacitatea de a recunoaşte dispoziţiile, tempe-
ramentele, motivaţiile şi intenţiile altora. Elevii
“interpersonali” au mulţi prieteni şi sunt so-
- Inteligenţa mu- ciabili; le place să fie înconjuraţi de oameni; se
zicală: talent mu- împrietenesc uşor; comunică uşor şi uneori îi
zical (ureche muzi- manipulează pe alţii; învaţă sau lucrează cel
cală). Copiii “muzi- mai bine împreună cu cineva; manifestă multă
cali” sunt sensibili empatie pentru sentimentele altora; răspund
la sunetele din jurul bine la temperamentele şi dispoziţia altor
lor, le place muzica, persoane; servesc drept mediatori, când apar
adoră să cânte la un conflicte. Pot deveni profesori, asistenţi sociali,
instrument; ascultă administratori, lideri politici.
muzică, atunci când
studiază sau lucrea-
ză; apreciază tim- Activitatea în
brul, ritmul şi înălţimea sunetelor şi percep cu grup dezvoltă
uşurinţă dacă o notă muzicală este falsă; îşi inteligenţa
amintesc melodii şi cântă, fredonează sau fluieră interpersonală
singuri; colecţionează casete sau discuri. Pot
deveni instrumentişti, cântăreţi, poeţi, compozi-
tori. -Inteli-
genţa intra-
Lecţia de personală
pian este uşurinţa de a aborda propriile sentimente şi
senzaţii, ca plăcerea şi durerea.
- Inte- Elevii “intrapersonali” preferă lumea lor
ligenţa cor- interioară, personală; vor să fie singuri, să-şi
porală şi urmeze interesul personal, să facă ce le place;
kineste-
zică: au
darul de Perseverenţă de unul
a-şi folosi singur
corpul şi de a mânui obiecte (campioanele de
gimnastică). Elevii “corporal-kinestezici” învaţă
cel mai bine mişcându-se, atingând lucrurile sau sunt conştienţi de
acţionând asupra lor; se mişcă, se foiesc sau bat propriile slăbiciuni,
ritmul, în timp ce stau în bancă; le place să calităţi şi sentimen-
atingă persoanele cu care vorbesc; fac sport şi te; par independenţi,
participă la activităţi fizice; învaţă făcând sau au voinţă puternică
creând ceva cu mâinile; sunt foarte înde- şi o mare încredere
mânateci (croitorie, tâmplărie, sculptură); le plac în sine; se auto-
jocurile competitive şi poveştile cu acţiune. Pot motivează pentru a
deveni mese- studia în mod inde-
riaşi, mecanici,
pendent; reacţio-
chirurgi, atleţi.
nează prin opinii
puternice când se discută subiecte controversate;
se diferenţiază de alţii, prin modul cum se
Măiestrie
îmbracă, cum se comportă sau ca atitudine
kinestezică la nivel generală; sunt intuitivi, contemplativi, foarte
olimpic disciplinaţi. Pot deveni preoţi, psihologi, filozofi,
întreprinzători.

193
COPILUL NOSTRU
- Inteligenţa ecologică este capacitatea de a te
lega puternic de natură, de a înţelege legăturile
ecologice, de a deosebi şi categorisi diferite
obiecte din natură : câini, cai, copaci ş.a. Fiecare
poate face aceasta într-o oarecare măsură, dar
unii sunt foarte buni încă de la o vârstă fragedă :
de exemplu, există copii de 3-4 ani care recunosc
cu uşurinţă animalele exotice, mai bine decât
adulţii. Asemenea copii îşi petrec timpul în aer
liber, cred că problemele ecologice sunt
importante. Pot deveni agricultori, ecologi,
naturalişti.
Pasiunea pentru flori
denotă inteligenţă
ecologică
Avem cu toţii
inteligenţă ecolo-
gică din naştere,
dar copiii o mani-
festă mai mult de-
cât adulţii. Copiii
trăiesc şi simt me-
diul natural într-un
mod mai profund
şi mai direct, nu doar ca un decor pentru
evenimente. Pentru copiii mici, natura din jur este
percepută direct, cu toate simţurile. Această
legătură timpurie cu natura este esenţială pentru
dezvoltarea creierului şi a inteligenţei. Cu timpul,
aceasta are tendinţa să scadă. Mulţi adulţi devin
blazaţi şi nu nu mai simt mediul înconjurător.
Părinţii au de învăţat de la copiii lor.
Inteligenţa metafizică a fost descrisă ca un alt
mod de exprimare a inteligenţei, întâlnită la
filozofi, călugări şi alţii.
Şcoala urmăreşte, în general, doar calităţile
lingvistice şi logico-matematice. Examenele şi
metodele pedagogice sprijină inteligenţele
lingvistice şi logico-matematice şi ignoră de-
seori calităţile şi talentele multor elevi, care sunt
dotaţi cu celelalte şase inteligenţe.
Inteligenţele dominante par să se schimbe cu
vârsta: cea logico-matematică este mai pu-
ternică în clasele I-IV, apoi scade. Elevii intră la
şcoală cu inteligenţe lingvistice şi logico-
matematice puternice şi termină liceul cu cele
două în scădere, deşi acestea predomină în
194
sistemul de educaţie. Profesorii trebuie să le
prezinte şcolarilor informaţiile şi prin metode
vizuale şi de învăţământ activ.
Prejudecata că există doar un singur mod de
a preda în şcoli şi de a evalua inteligenţa unei
persoane devine tot mai depăşită. Pe viitor, vor
trebui găsite programe de a aplica diferite
metode de studiu pentru fiecare copil. Ţările cu
mai mulţi copii inteligenţi au şanse sporite de a
supravieţui istoric.
Inteligenţa în viaţa reală
Modul în care copilul nostru va rezolva
problemele vieţii reale este mai important decât
valoarea testului coeficientului de inteligenţă
(IQ).
S-a mai clasificat inteligenţa ca fiind formată
din: inteligenţa analitică, creatoare şi practică.
Inteligenţa analitică include competenţa,
deprinderile dezvoltate în programele şcolare.
Inteligenţa creatoare se exprimă prin activitate
originală sau talent într-un anumit domeniu sau
când trebuie date răspunsuri la probleme noi şi
neobişnuite. Această abilitate este deosebit de
importantă în lumea modernă rapid schimbă-
toare, deşi continuă să fie neglijată în multe şcoli.
Inteligenţa practică este capacitatea de a
funcţiona cu succes în lume. Această inteligenţă
de succes în viaţă se spijină pe calităţile
persoanei şi compensează slăbiciunile, de aceea
respectă – mai degrabă – felul în care copilul
învaţă, abordează problemele personale şi
relaţiile cu alţii şi nu te concentra doar pe notele
de la şcoală şi concursuri.
Motivarea pentru studiu
O anumită activitate cuprinde: legătura
emoţională, stimularea, recompensa. Satisfacţia
internă este mai eficace decât recompensa externă.
Sugestii:
- fii preocupat de dezvoltarea copilului şi
înţelege-i punctul de vedere;
- adaptează-te posibilităţilor actuale ale
copilului;
- evită pedepse, recompense externe şi lauda
nesinceră; mai eficace este satisfacţia proprie
a copilului şi creşterea stimei de sine;
- laudă efortul, nu atât rezultatul;
- încurajează copilul să se bucure chiar şi de
micile succese;

- dă-i timp copilului să se implice indepen-
dent în activităţile de studiu;
- oferă-i posibilităţi de exprimare diferită:
pictură, patinaj, fotografie, dans, artă;
- nu forţa copilul la studiu prin vorbe dure,
menţine un simţ al umorului.
Creativitatea
Este capacitatea de a-ţi folosi imaginaţia şi
dexterităţile pentru a inventa, a aborda pro-
blemele dintr-o perspectivă nouă, inovatoare.
Unii copii supradotaţi sunt : talentaţi, creativi sau
prodigioşi (copiii-minune).
Unii copii, în urma unei probe de inteligenţă,
se situează în primii 3% din clasă. Cei mai mulţi
elevi din acest grup sunt foarte pricepuţi la
probele şcolare, dar mulţi se dovedesc ulterior a
nu fi deosebit de creativi.
Dovadă de
creativitate
Copiii supra-
dotaţi se pot
dezvolta deplin
doar într-o at-
mosferă care-i
stimulează să
studieze şi în
care au posibi-
litatea să-şi îm-
bogăţească ima-
ginaţia. În cate-
goria copiilor
talentaţi intră şi cei deosebit de pricepuţi în arte,
care au o gândire vizual-spaţială, talent psiho-
motor şi social.
Copiii talentaţi tind:
- să fie deosebit de curioşi,
- să aloce mai mult timp strategiei şi
gândirii, decât rezolvării unei probleme,
- să vadă în ansamblu,
- să stabilească categorii mintale şi să conec-
teze ideile între ele (cunoaştere în reţea),
- să prefere complexitatea,
- să manifeste suficientă autodisciplină,
- să înveţe cu plăcere (văd învăţatul ca pe un
joc).
COPILUL ŞCOLAR
Copiii creativi pot fi talentaţi, deşi talentele
celor mai mulţi sunt neexplorate de testele de
inteligenţă uzuale. Foarte inventivi, ei pot fi
consideraţi ca având probleme la învăţătură,
talentele lor potenţiale nefiind scoase în evidenţă
la şcoală. Multe genii artistice sau excepţionali
programatori de computere au fugit de la şcoală.
În realitate, cei mai mulţi copii sunt potenţial
talentaţi şi inventivi, în felul lor. Depinde de
părinţi şi profesori să descopere aceste capacităţi
şi să-i ajute să şi le dezvolte la maxim.
Prodigios este copilul care arată o abilitate
deosebită într-un anumit domeniu, la o vârstă
neobişnuit de mică. O mare parte din talentul lui
(de exemplu la muzică sau la desen) este
înnăscut, dar dezvoltarea acestuia necesită să fie
descoperit şi încurajat. E nevoie de o voinţă
deosebită pentru a cultiva talentul nativ, iar calea
nu este uşoară. În timpul adolescenţei, copiii
prodigioşi trec printr-o perioadă de auto-
examinare intensă şi mulţi părăsesc domeniul
iniţial în care au manifestat talent.
Unii copii prodigioşi pot fi handicapaţi
mintal, de exemplu copiii autişti. Majoritatea
persoanelor creative nu sunt însă prodigioase.
Cei cu o creativitate scăzută sunt lipsiţi de
originalitate, flexibitate, curiozitate şi dorinţă de
a explora; se uită să vadă ce fac alţii şi îi copiază.
Copiii foarte creativi :
- manifestă originalitate; pot combina idei
sau lucruri într-un mod nou;
- iau decizii şi acţionează independent;
datorită diferenţei de opinii, au tendinţa să con-
teste ideile sau lucrurile cunoscute şi verificate;
- manifestă flexibilitate; pot trece uşor de la
o idee la alta; văd lucrurile într-un mod nou sau
neaşteptat: „Ce ar fi să conservăm soarele în borcan,
pentru iarnă?”
- doresc să exploreze şi să-şi asume riscuri;
- se dăruiesc în întregime unei activităţi;
- sunt persistenţi în joc şi la lucru;
- au o intuiţie puternică; văd îndată soluţia
unei probleme;
- fac observaţii sau pun întrebări profunde:
”Cum ar fi dacă oamenii ar avea un singur picior sau
ar vorbi aceeaşi limbă?”;
- au tendinţa să lanseze şi să verifice ipoteze;
- sunt interesaţi de idei noi: „Ce-ar fi dacă…”;
- sunt bucuroşi să gândească şi să lucreze
singuri.
195
COPILUL NOSTRU

Dezvoltarea creativităţii la diferite vârste

Bucuria premierii Copiii preşcolari sunt creativi din instinct,
amuzaţi de muzică, dramă şi au un limbaj
original.
La vârsta şcolară, imaginaţia tinde să scadă.
Pe măsură ce Nu mai desenează el însuşi, ci copiază sau
părinţii încura- colecţionează imagini. Spiritul creativ a fost
jează asemenea parţial afectat. Accentul se pune acum pe
calităţi, le dez- respectarea regulilor. De prea multe ori, şcoala
voltă puterea de
recompensează conformitatea, nu creativitatea.
a gândi şi a ac-
Între 8-10 ani: doreşte să înveţe, se con-
ţiona în mod cre-
centrează pe lecţii. Are nevoie să ia contact cu
ativ. Copilul poa-
diferite moduri de expresie a artei, a ştiinţelor şi
te fi creativ, inde-
a altor domenii, în care este interesat.
pendent de re-
La 10-12 ani: imaginaţia creativă începe să se
zultatele şcolare.
lărgească. Face evaluări artistice şi eforturi cre-
Copiii supradotaţi atoare. Apreciază diferite forme literare (povestiri
reale sau imaginare, ştiinţifico-fantastice etc). Are
Se deosebesc de ceilalţi, prin următoarele: nevoie de un profesor sau un mentor potrivit,
- îşi dezvoltă accelerat limbajul, pentru dezvoltarea talentelor potenţiale.
- înţeleg mai repede legătura între cauză şi efect,
- învaţă mai repede să generalizeze,
- sunt mai curioşi şi pun mai multe întrebări,
Dificultăţi la învăţătură
- rezolvă problemele uşor,
- învaţă teoretic la o vârstă mai mică, Dificultăţile întâmpinate la o materie sau alta
- insistă mai mult, pot fi corectate, prin ajutorul oferit copilului, de
- sunt mai creativi în gândire, către părinţi, învăţătoare sau medicul şcolar.
- au resurse mari, Dă-i posibilitatea învăţătoarei să-şi explice
- sunt mai inventivi, punctul de vedere şi să sugereze o soluţie. Nu
- au mai mult umor. reacţiona emotiv în faţa ei. Fii însă insistent şi
Identificarea copiilor supradotaţi nu trebuie rămâi obiectiv şi agreabil.
să se bazeze doar pe testul de inteligenţă sau pe Repetenţia nu este o soluţie bună. Elevii care
performanţele şcolare, care ignoră alte calităţi. nu învaţă bine sau care învaţă încet, tind să aibă
Copiii supradotaţi sunt deseori mai creativi, acelaşi ritm, fie că au promovat, fie că repetă clasa.
deşi aceste două calităţi nu merg totdeauna Promovarea sau repetenţia bazate pe exa-
împreună. O persoană poate fi foarte inte- mene sau teste rigide nu iau uneori în calcul
ligentă, dar nu foarte creativă şi viceversa. aspectele care nu sunt sub controlul elevului,
adică: slaba calitate a predării materiei, un mediu
inadecvat învăţăturii, dificultăţi la învăţătură,
probleme emoţionale sau greutăţi în familie.
Repetenţia nu-l ajută să înveţe şi contribuie la o
imagine proastă despre el însuşi, diminuându-i
respectul faţă de sine şi creându-i dificultăţi
emoţionale şi sociale. Dacă la o singură materie
nu învaţă bine, ar putea progresa, dacă i s-ar
acorda o atenţie specială, decât repetând clasa.
Folosirea unui meditator, poate fi o bună
alternativă. Pe de altă parte, dacă elevul promo-
vează fără să capete cunoştinţele necesare, nu
Copil supradotat, în concert la Tokio foloseşte nimănui.
Copilul poate avea uneori dificultăţi cu
colegii, mai ales când se simte respins de aceştia.
196

Dacă se întâmplă des, caută să-l ajuţi. Roagă-l să-
ţi dea cât mai multe detalii şi, la nevoie, consultă
învăţătoarea. Condiţiile vitrege de studiu (clădiri
neigienice, clase neîncălzite, şcoala situată la
mare distanţă de casă) pot afecta performanţele
elevilor. La acestea se adaugă influenţa nefastă a
sărăciei, a şomajului, a alcoolismului şi a scan-
dalurilor din familie. Asemenea factori sociali
atârnă greu în pregătirea viitoarelor generaţii.
Disciplina şcolară
Copilul este disciplinat când înţelege ce anu-
me se aşteaptă de la el, ce este acceptat sau nu şi
care sunt consecinţele comportării inacceptabile.
Învăţătorii trebuie să ţină cont de tempera-
mentul, gradul de atenţie şi posibilităţile de
studiu ale fiecărui copil.
Acţiunile disciplinare ar trebui să arate respect
pentru copil şi să ia în considerare capacitatea,
efortul şi posibilităţile sale de îmbunătăţire.
Copilul poate fi pedepsit, dacă nu este cu-
minte la şcoală, dându-i-se să facă lecţii în plus
acasă sau să-şi piardă un drept (vizionarea unui
program la televizor).
Pedeapsa fizică sau umilirea elevului în faţa
clasei nu trebuie folosite niciodată. Dacă eşti ne-
mulţumit de disciplina şcolară, încearcă să
discuţi cu învăţătoarea, dar nu da vina pe şcoa-
lă în faţa copilului.
Cauzele dificultăţilor la învăţătură sunt :
medicale, emoţionale, sociale sau de compor-
tament. Cu cât sunt descoperite şi corectate mai
devreme, cu atât şansele de a obţine un rezultat
bun sunt mai mari.
Cauzele medicale pot fi defecte de auz, de
vedere sau de întârziere mintală.
Defectele de auz: şcolarul are secreţii cronice
la urechi, infecţii repetate la nas şi gât, dă
răspunsuri greşite la întrebări puse din spatele
său, întoarce urechea spre cel care vorbeşte şi
urmăreşte atent buzele acestuia, pronunţă
greşit unele consoane (“s”, “ş” şi “f”), este
indiferent şi neatent în clasă.
Scăderea acuităţii vizuale (necorectată de
ochelari) se manifestă prin: ochi lipiţi, cu secreţii
şi înroşire, dureri de ochi, clipire frecventă,
dureri de cap, mai ales seara, copilul nu prea
vede la lumină slabă, apropie cartea sau caietul
de faţă, are grimase la citit şi nu este îndemâ-
natic la lucru manual.
Dificultăţile la învăţătură rezultă uneori
dintr-o modificare a funcţiilor creierului. Nu
COPILUL ŞCOLAR
înseamnă că are întârziere mintală sau creierul îi
este bolnav. De cele mai multe ori, asemenea
copii sunt predispuşi din naştere la dificultăţi de
învăţătură. Cauza este greu de găsit, iar copiii
acţionează şi arată normal. Aproape 50% dintre
ei au unul dintre părinţi, un frate sau o rudă
apropiată, care au avut greutăţi asemănătoare la
învăţătură.
Dificultăţile variază în gravitate: pot influ-
enţa un singur aspect (pronunţia) sau mai
multe: cititul, scrisul şi înţelegerea vorbirii.
Unele pot fi evidente înainte de şcoală, altele
apar treptat, mai târziu. Părinţii nu-şi dau
seama de existenţa lor, până când copilul nu
începe să rămână în urmă la şcoală. Cele mai
multe dificultăţi la învăţătură pot fi ameliorate
prin ajutor dat la timp.
Tulburările de comportament pot provoca
numeroase alte probleme emoţionale, tensiuni şi
certuri în familie, iar părinţii se învinuiesc unul
pe celălalt. În familiile dezechilibrate emoţional,
copilul este nemulţumit, trist şi dezamăgit; din
această cauză au loc certuri în familie, stresul este
mare, iar părinţii se învinuiesc unul pe celălalt. În
familiile dezechilibrate emoţional, 30-50% dintre
copii au dificultăţi la învăţătură.
Tulburările de vorbire, atenţie
şi hiperactivitate
Tulburarea de atenţie
Numită şi “sindrom de deficit de atenţie”,
generează problemele la învăţătură. Cam un
sfert din copiii cu dificultăţi la învăţătură au şi
deficit de atenţie, care le influenţează efortul la
şcoală, limbajul, vorbirea şi scrisul.
Cele mai frecvente probleme la învăţătură se
manifestă prin dificultăţi de vorbire, scris,
memorie vizuală şi alte aspecte ale gândirii,
precum şi deprinderi sociale inadecvate.
Elevii în cauză:
- au dificultăţi în terminarea temelor,
- trec de la o activitate la alta,
- îşi uită temele sau cărţile,
- pot fi uşor distraşi de ceva sau de propriile
lor gânduri,
- visează cu ochii deschişi,
- nu dau atenţie la detalii, de exemplu nu
observă diferenţele între “ +” şi “x” , “=” şi “-“
- fac greşeli de ortografie şi de punctuaţie.
Aceste manifestări apar, mai ales, când
197
COPILUL NOSTRU
studiul este neinteresant, familiar şi repetitiv.
Cauzele medicale ale deficitului de atenţie:
- anemie,
- subnutriţie,
- intoxicaţie cu plumb,
- vedere slăbită,
- scăderea auzului,
- tulburări emoţionale: anxietate şi depresie,
- tulburări de somn, din cauza măririi
amigdalelor şi a vegetaţiilor adenoide, care
provoacă tulburări de respiraţie; la fel se
întâmplă la copilul prea gras; lipsa de somn şi
scăderile scurte şi frecvente de oxigen pot
produce tulburări de comportament,
- alergii, ca rinita alergică,
- sinuzita cronică,
- constipaţia cronică,
- insuficienţa tiroidiană,
- efecte secundare ale medicamentelor: anti-
histaminice, anticonvulsivante, antiastmatice
(teofilină, albuterol, cortizon),
- crizele de “petit mal” (absenţe epileptice);
întreruperi scurte – dar frecvente – ale cunoş-
tinţei. Înregistrarea curenţilor electrici de la creier
(EEG) stabileşte diagnosticul; boala este tratabilă.
Sugestii:
- Foloseşte material de studiu interesant şi
multisenzorial: auditiv, vizual, tactil, în loc să
asculte pasiv lecţia sau să citească în gând.
- Supraveghează începerea lecţiilor.
- Profesorii trebuie să aşeze aceşti copii în
primele bănci şi să se uite în ochii lor, când
le explică, deşi unii pot privi profesorul în
faţă, fără să audă ce spune. E bine ca
profesorul să facă pauze dese, instruc-
ţiunile date să fie simple şi scurte şi să
avertizeze copilul că va fi întrebat sau că
are ceva important de comunicat.
- Încurajează copilul să studieze cu un
prieten şi să înveţe citind cu voce tare.
- Învaţă-l să sublinieze cu culori ideile sau
detaliile importante (de exemplu semnele
“+” şi “-“).
- Fă aprecieri pozitive şi laudă cât mai des
copilul, când face un lucru bine.
Sindromul de deficit de atenţie şi hiper-
activitate (Deficit de atenţie cu hiperkinezie)
Este un mănunchi de tulburări de compor-
tament asociate deseori cu hiperactivitatea. Un
copil poate avea tulburări de atenţie şi fără să fie
hiperactiv. Acesta poate fi, mai degrabă, ne-
atent. Nu este o boală.
198
Deficitul de atenţie poate să nu afecteze
vizibil inteligenţa sau dezvoltarea timpurie a
copilului; se manifestă mai târziu, pe măsură ce
are dificultăţi tot mai mari la învăţătură, în clasa
a II-a sau a III-a.
Diagnosticul sindromului de deficit de
atenţie se bazează pe întrebări despre copil şi
familia sa, examinarea copilului şi chestionare
tipice pentru părinţi şi profesori. Medicul poate
cere unele probe de laborator (de sânge, teste
psihologice şi pedagogice, electroencefalogra-
mă), pentru a exclude alte probleme.
Pentru a fi diagnosticat cu deficit de atenţie
şi hiperactivitate, copilul trebuie să prezinte cel
puţin 8 dintre manifestările descrise mai jos,
care au avut o durată de peste 6 luni şi au
început înaintea vârstei de 7 ani:
- nu poate sta liniştit într-un loc, chiar când i
se cere,
- îşi mişcă degetele şi picioarele, se trage de
păr şi de degete,
- este uşor distras,
- îi este greu să aştepte să-i vină rândul la
joacă,
- răspunde înainte ca întrebarea să fie
formulată,
- urmăreşte cu greu indicaţiile, chiar când se
străduieşte,
- nu se poate concentra la lecţii sau la joc; nu
îşi poate termina treaba,
- nu este insistent şi trece repede de la o
activitate la alta,
- nu se poate juca liniştit,
- vorbeşte prea mult, fără să sesizeze că îi
deranjează pe alţii,
- îi întrerupe pe alţii, intervine în toate şi nu-
şi vede de treaba lui,
- de multe ori, nu ascultă ce i s-a spus,
- îşi pierde lucrurile şi nu este organizat,
- este impulsiv: îşi asumă riscuri fără a se
gândi la consecinţe (aleargă în stradă, fără să se
uite în jur).
Deficitul de atenţie are o bază biochimică
(deficit de neurotransmiţători) şi genetică; poate
fi moştenit. Există şi alţi factori psihologici şi
sociali, care pot influenţa comportamentul
copilului. Un elev care este impulsiv din cauza
deficitului de atenţie (cauză biologică), poate fi şi
mai impulsiv dacă părinţii nu-l stăpânesc (factori
psihologici). Prietenii îi pot influenţa şi ei
comportamentul (factori sociali). Deficitul de
atenţie este o problemă de lungă durată, ce poate

continua în adolescenţă şi în viaţa adultă. Poate
leza încrederea copilului şi respectul de sine,
poate provoca ridiculizarea şi respingerea lui în
societate şi poate da tulburări de învăţătură.
Tratamentul îl poate ajuta să înveţe, să-şi
controleze comportamentul şi să-şi dezvolte
respectul de sine.
Evoluţia copiilor cu deficit de atenţie este
mai bună, când se asociază cu:
- stabilitate emoţională (mai puţin agresivi,
toleranţă mai bună la frustrări, mai puţine
izbucniri emoţionale),
- inteligenţă,
- hiperactivitate moderată, când era copil mic,
relaţii bune cu colegii,
- familie care îl sprijină,
- părinţi stabili emoţional (fără comporta-
ment infracţional, alcoolism sau boli mintale);
conflicte rare între părinte şi copil,
- nivel social şi economic stabil,
- educaţie bună.
Copilul cu deficit de atenţie şi părinţii aces-
tuia necesită, din când în când, intervenţia unui
psiholog sau psihiatru.
Tehnicile folosite privesc în primul rând
corectarea deficitului de atenţie, apoi modificarea
comportamentului, schimbarea programului acasă
şi la şcoală, evitarea suprastimulării şi aplicarea
acestor tehnici cu regularitate. Medicul poate
prescrie medicamente, pentru a ajuta menţinerea
atenţiei şi a scădea supraactivitatea. Rezultate bune
s-au obţinut recent prin suplimentare cu ulei de
peşte, care conţine acizi graşi omega 3; de folosit
doar sub supraveghere medicală, datorită riscului
de supradozare
cu vit. A şi D.
Hiperactivitate
riscantă...
Sugestii:
- Identifică
dificultăţile
la învăţă-
tură şi dă-i
ajutorul
necesar;
- Descrie
medicului
problemele
COPILUL ŞCOLAR
asociate: anxietate, depresie sau tulburări
de somn;
- Supraveghează-l îndeaproape;
- Antrenează-l în activităţi care îi plac,
culege informaţii despre deficitul de
atenţie şi formează un grup de sprijin cu
alţi părinţi;
- Supraveghează dozele de medicamente (de
ex, clonidina, atomoxetina, metilfenidatul
etc.) şi timpul optim de administrare, dacă
au fost prescrise;
- Implică-l în tratament, ca pe un partener.
Deficitul de înţelegere
Copilul înţelege cu greu ce i se spune, nu
reţine partea cea mai importantă a mesajului; este
confuz când i se cere ceva, mai ales dacă cererea
este lungă şi detaliată; nu se orientează în timp şi
spaţiu, învaţă greu o poezie sau limbi străine,
când metoda de predare este cea verbală; nu îi
place să înveţe, nu poate să ia notiţe şi să
urmărească profesorul în acelaşi timp.
Acest copil trebuie să înveţe cum să
studieze. Programul educativ trebuie adaptat
nevoilor sale. Se folosesc tehnici care îl ajută să
dezvolte legături între sunet şi simbol, să
înţeleagă numerele, să coordoneze ochii cu
mâna, articularea fonetică, să înţeleagă
noţiunile de timp şi să recunoască simbolurile.
Sugestii:
- Dă-i instrucţiuni scurte, simple şi clare;
- Pune-l să repete instrucţiunile date;
- Scrie-i instrucţiunile pe un bileţel;
- Atrage-i atenţia asupra ideii principale;
- Pune-l să împrumute notiţe de la un coleg
de clasă sau să înregistreze lecţiile pe
casetă.
Tulburările de limbaj şi vorbire
Sunt cele mai frecvente. Ele afectează pro-
nunţia, cititul, scrisul şi capacitatea de a înţelege
ce se vorbeşte. Nu se asociază întotdeauna cu
dificultăţile la învăţătură.
Manifestări:
- folosirea incorectă a sunetelor,
- stângăcii în pronunţarea unor sunete
simple (“f”, “g”, “h”, “j”, “r”, “s”, “ş” şi “ţ”) sau
complexe, ca în “cratiţă”, “floare”, “jgheab” sau
“ţânţar”,
- inversarea unor silabe din cuvânt (“lomo-
cotivă” în loc de “locomotivă”),
199
COPILUL NOSTRU
- vorbire greu de înţeles sau repezită,
- dezvoltarea târzie a vorbirii,
- bâlbâială.
Perioada cea mai importantă pentru dezvol-
tarea vorbirii este între 6 şi 24 de luni, deşi uneori
copilul poate pronunţa greşit cuvintele până la 7
ani. Este normal, dacă înţelegi ce spune.
Dificultăţile de articulare, bâlbâiala şi tulbu-
rările vocii nu au o cauză organică. Folosirea unei
litere în locul alteia sau sărirea începutului şi
sfârşitului cuvintelor sunt probleme de articulaţie.
Bâlbâiala este dificultatea de a forma cuvinte
într-un mod fluent. Tulburările vocii includ o voce
prea stinsă, nazală sau puternică, răsunătoare.
Tulburările de vorbire au şi cauze cunoscute, cum
ar fi scăderea auzului sau surditatea, buza de
iepure sau gura de lup, întârzierea mintală,
paralizia cerebrală, autismul.
Copilul poate fi normal fizic, intelectual şi
emoţional, dar poate avea tulburări de vorbire
din cauza dificultăţii de prelucrare mintală a
limbajului articulat. Aceste probleme se aso-
ciază cu dificultăţile la învăţătură.
Diagnosticul se face după discuţia cu învă-
ţătoarea şi pediatrul şi după consultarea unui
logoped. Este nevoie de un examen fizic general
şi neurologic; vorbirea copilului este testată,
folosind un joc cu căşti pentru a detecta scă-
derea auzului.
Tulburările de vorbire se ameliorează cu un
tratament specific corect. Terapia vorbirii se face
de două ori pe săptămână cu logopedul şi se
continuă acasă. Dacă tulburările de vorbire nu
sunt tratate, copilul îşi pierde încrederea în el şi
este respins de ceilalţi.
Dificultăţi de exprimare orală:
- îi este teamă să vorbească în faţa clasei;
- preferă să ia note mici, decât să vorbească
în faţa colegilor;
- nu ridică mâna şi nu răspunde la întrebări
(poate avea şi un deficit de memorie);
- nu-i cere profesorului să repete ce a spus,
de teamă că va părea stupid;
- este spontan în conversaţii, dar are difi-
cultăţi când este pus să răspundă la o întrebare
specifică, deoarece are nevoie de mai multă
organizare şi de o mai bună atenţie;
- nu poate da un răspuns clar şi bine ar-
ticulat;
- nu poate răspunde scurt şi clar. Are difi-
cultăţi în organizarea gândurilor şi exprimarea
lor într-o ordine logică. Acestea se pot manifesta
200
în două feluri: fie vorbeşte fără încetare, fie
gândeşte încet şi răspunde cu întârziere, mai ales
dacă este nervos;
- nu poate să aleagă ce este mai important: în
loc să exprime ideea principală, repetă fiecare
detaliu;
- aceste probleme îi afectează nu numai
învăţătura, dar şi prieteniile. Drept rezultat,
copilul este jenat, confuz, retras şi evitat; poate
avea un comportament dificil.
Sugestii:
- Informează profesorii de ce copilul nu este
activ în clasă;
- Profesorii îl pot ajuta, lăsându-i suficient
timp pentru a răspunde la întrebările lor
(încurajându-l să întrebe la rândul lui);
- Învaţă-l să se exprime mai clar; cere-i să
povestească în ordine: “Ce s-a întâmplat mai
întâi? Şi pe urmă? Dar după aceea?” etc;
- Dacă are de făcut o prezentare orală în faţa
clasei, învaţă-l să-şi scrie şi să-şi sublinieze
ideile principale;
- Oferă-i posibilitatea să vorbească în public,
în situaţii care nu-l sperie: la masă, de
sărbători, în familie, în grupuri de colegi
etc.
Dificultăţi la scris
Dificultatea de a se exprima în scris, într-un
mod coerent, se poate întâlni şi la copiii isteţi şi
creativi.
Scrisul este o activitate complexă, care necesită
folosirea simultană a mai multor tehnici:
pronunţie, mecanica scrisului, vocabularul, for-
marea literelor şi gramatica. Unii copii pot stăpâni
aceste funcţii în mod separat, dar aplicarea lor în
acelaşi timp este dificilă.
Copiii îşi scriu cu greu ideile pe hârtie sau nu
înţeleg scrisul altcuiva.
Le vine greu să scrie litere sau cifre, să
alinieze numerele pe coloane, pot inversa literele
şi cifrele, ceea ce le afectează nu numai scrisul,
dar şi rezultatele la matematică. Sunt ruşinaţi şi
încearcă să evite lecţiile sau nu fac eforturi
pentru a le termina cu bine.
Problemele de scris sunt complexe şi pot avea
cauze multiple: vizuale, coordonare insuficientă a
muşchilor fini, dificultăţi de limbaj sau de
memorie, procesare înceată a informaţiei, dif-
icultate în a se organiza, neatenţie, evitare a
treburilor neplăcute, concentrare slabă sau
copilul este cu capul în nori.

Sugestii:
- Pentru a se organiza mai bine, elevul poate
învăţa o formă standard de compunere, cu
trei puncte: introducere, cuprins şi înche-
iere; cuprinsul este subîmpărţit în idei
principale.
- Trebuie îndrumat să scoată ideile prin-
cipale dintr-o compunere, pe care apoi să
le aranjează în ordine, înainte de a scrie
tema.
- Este bine să i se dea de la şcoală instruc-
ţiuni în plus.
- Profesorul sau un alt elev pot citi cu voce
tare întrebările, lăsând elevul în cauză să
răspundă.
- Îşi poate prezenta tema oral sau înre-
gistrată pe o casetă.
- Când este posibil, foloseşte un computer la
şcoală sau acasă.
- Profesorii îi dau posibilitatea să evite
scrisul sau îi permit să sublinieze pe carte
ideile importante.
Dificultatea la citire (dislexia)
Manifestări: Elevul nu poate recunoaşte
literele şi cuvintele scrise şi învaţă cu greu să
citească.
Este cea mai frecventă dificultate la învă-
ţătură, chiar dacă cei care suferă de asta au
vederea şi inteligenţa normale. Este produsă de
funcţionarea anormală a unor zone din creier,
asociate cu limbajul. Se întâlneşte uneori în
aceeaşi familie şi este mai frecventă la băieţi.
Copiii au greutăţi în a pronunţa, interpreta,
citi şi a-şi reaminti cuvintele scrise, desenele,
tabelele, ilustraţiile şi hărţile. Elevii înţeleg greu
scrisul, mai ales pasajele lungi, sau nu îşi
amintesc uşor ce au citit, în special când citesc în
gând; inversează unele litere (« b » şi « d »);
uneori citesc de la dreapta la stânga; au tendinţa
să sară cuvinte şi chiar fraze sau rânduri; nu
sesizează deosebirea dintre litere şi cuvinte.
Cauzele sunt: neatenţia, lipsa de concentrare,
impulsivitatea şi problemele de memorie.
Dificultăţile vizuale se produc uneori împre-
ună cu altele (de exemplu împreună cu cele de
scris) şi influenţează scrisul de mână. În
asemenea cazuri, caligrafia elevului devine
indescifrabilă (unii medici scriu astfel!).
Diagnosticul de dislexie este pus, mai ales,
când copilul citeşte greu pentru vârsta lui.
Tratamentul şi urmărirea progresului co-
pilului trebuie să ţină seama de toţi factorii care
COPILUL ŞCOLAR
contribuie la dislexie. Se fac – în plus – examinări
ale vederii, ale auzului şi neurologice, pentru a
elimina alte cauze ale dificultăţii de citire.
Pediatrul sau psihologul şi logopedul efectuează
apoi câteva probe educaţionale, cum ar fi testul de
inteligenţă Wechsler pentru copii şi IQ.
Tehnicile de tratament folosesc concomitent
vederea, auzul şi pipăitul, pentru a ameliora
citirea. Progresul este încet şi dificil. Cei cu
forme uşoare învaţă să citească suficient pentru
a termina şcoala şi a citi ziarul; cei cu forme
grave nu vor putea citi niciodată şi trebuie să
înveţe meserii, care nu necesită această abilitate.
Netratată, dislexia scade respectul de sine al
copilului şi poate duce la tulburări de com-
portament, delincvenţă, agresivitate, izolare sau
înstrăinare de părinţi, prieteni şi profesori.
Sugestii:
- Pune copilul să urmărească cu degetul sau
cu o riglă, fiecare rând.
- Pune-l să-şi facă lecţiile într-un loc izolat.
- Dă-i indicaţii scurte şi simple.
- Pune-l să înveţe împreună cu un coleg,
care să-l ajute.
- Dă-i mai mult timp pentru a-şi face temele.
- Identifică modul său de studiu şi simţurile
care-l ajută să înveţe mai bine: vizual,
auditiv sau chiar tactil.
- Cere-i profesorului să se adapteze: să
lungească durata examinărilor, să-l lase să
folosească un calculator de buzunar, să-i
dea mai puţin de lucru acasă.
- Învaţă copilul să înceapă prin a citi rezu-
matul cărţii, pentru a înţelege conţinutul.
- Pune elevul să citească o carte, pe care o
ascultă în acelaşi timp la casetofon. Părinţii
îi pot înregistra pe casetă manualele şcolare
şi alte cărţi recomandate de profesori.
Copilul vede şi aude cuvintele în acelaşi
timp, fiind astfel mai puţin distrat. Metoda
poate fi utilă pentru elevii de toate vârstele.
În unele ţări, astfel de casete pot fi împru-
mutate de la organizaţiile pentru orbi, ale
căror servicii s-au extins, pentru a include şi
copiii cu dificultăţi la învăţătură. Toate
bibliotecile şcolare ar trebui să aibă cărţi
clasice înregistrate pe casete audio.
Există, de exemplu, Cititorul personal Kurzweil
– o maşină cu două funcţii concomitente: citeşte
o carte aşezată pe “scanner” şi o înregistrează pe
casetă audio. Se poate astfel înregistra un manual
întreg, un capitol sau doar o pagină.
201
COPILUL NOSTRU
Tulburările de memorie
Memoria înseamnă capacitatea de a obţine
informaţie, care este apoi clasificată, asociată cu
informaţia învăţată şi consolidată.
Pe măsură ce copiii cresc, li se cere să-şi
amintească şi să folosească repede tot mai multă
informaţie. Pentru aceasta, ei recurg la memoria
specifică – numită şi convergentă – folosită în
răspunsuri scurte, sau la gândirea analitică,
orientată asupra faptelor. În al doilea rând,
trebuie să-şi amintească şi să grupeze
informaţiile, într-un mod creativ şi deschis,
utilizând memoria numită generală sau diver-
gentă. Acest tip de memorie este folosit mai des
la compunere, povestire, analiza unei poezii sau
descrierea unui personaj.
Copiii cu tulburări de memorie înţeleg ceea
ce citesc sau li se explică, dar – mai târziu – nu-
şi amintesc sau îşi amintesc într-un context
diferit. Nu pot învăţa pe de rost la materii ca
algebra, istoria, limbile străine. Sunt slabi la
matematică, nu pot învăţa tabla înmulţirii, îşi
amintesc cu greu operaţiile de bază.
Localizarea gândirii
202
Dificultăţile de memorie sunt deseori subtile
şi greu de evaluat; profesorul trebuie să
bănuiască acest tip de dificultate, dacă şcolarul
nu are rezultate performante.
Unii copii au dificultăţi în a-şi aminti părţi
dintr-o informaţie cu mai multe secvenţe (în
cascadă): instrucţiuni multiple sau o serie de
cuvinte sau de cifre (ex. număr cu 5 cifre). Drept
rezultat, au greutăţi la problemele de matematică
cu mai multe etape (sar câte o etapă, fac calculele
în minte şi nu le scriu), în organizarea eve-
nimentelor, învăţarea alfabetului, în redarea
unor poveşti auzite anterior sau în memorarea
zilelor săptămânii sau a lunilor anului.
Dificultăţile de memorie pot fi agravate de:
date prea multe sau prea complexe, prezentate
concomitent sau prea rapid, probleme de atenţie,
tulburări emoţionale (nelinişte, deprimare),
plictiseală, lipsa motivaţiei şi oboseală, alimentaţie
proastă, somn insuficient sau oboseală mintală.
Dificultăţi de memorie abstractă
Unii copii nu pot sesiza înţelesul general al
unui anumit cuvânt sau simbol (la matematică);
de asemenea, ei nu pot trage concluzii,
mergând de la un fapt specific, concret, la un
mod mai general de gândire (clasificarea unei
plante). Alţii au dificultăţi în organizarea
informaţiei, pe care n-o pot aşeza într-o formă
utilă (avantajele şi dezavantajele reclamelor).
Deprinderea de a organiza bine noţiunile îi
ajută să asocieze informaţia nouă cu cea
existentă, astfel încât să fie mai uşor extrasă şi
utilizată (tabla înmulţirii se învaţă ştiind că este
o adunare repetată: 7x3 = 7+7+7).
Unii copii uită să-şi aducă acasă cărţile, uită
ce teme au de făcut, nu-şi găsesc penarul,
caietele etc. Sau uită să-şi ia la şcoală cele
necesare.
Sugestii:
- Elevii care nu îşi amintesc ce spune
profesorul, pot fi ajutaţi, dacă li se scrie pe
tablă sau subiectele sunt prezentate prin
alte metode vizuale, spre exemplu
folosirea culorilor, pentru a sublinia
informaţia care trebuie memorată;
- Folosirea asocierilor de cuvinte, pentru
memorarea cuvintelor noi;
- Folosirea formulelor mnemotehnice,
pentru a memora şi a-şi reaminti mai uşor;
- Fă-i un carneţel, în care să-şi noteze ce

teme are de făcut;
- Vorbeşte cu profesorii despre deficienţa
copilului şi faceţi împreună un plan;
- Controlează-i zilnic temele, până se
obişnuieşte;
- Cere unui coleg să i le reamintească;
- Fă-i un program pentru efectuarea temelor
pentru acasă;
- Pune-l să-şi aranjeze lucrurile pentru a
doua zi în acelaşi loc, în fiecare seară.
Impulsivitatea
Elevul acţionează sau vorbeşte impulsiv şi îi
este greu să se controleze. Când îşi face lecţiile,
nu este ordonat. Încalcă regulile impuse în clasă,
îi întrerupe pe alţii, răspunde obraznic părinţilor
şi profesorilor; acţionează înainte de a se gândi la
urmări; nu este potrivit pentru sistemul şcolar
care recompensează elevii mai târziu, nu imediat
(deşi el învăţă în fiecare zi, dar poate lua o notă
mare doar dacă e ascultat, iar lui îi este greu să-şi
amâne această plăcere de moment).
Comportamentul impulsiv le creează
dificultăţi la şcoală: refuză să facă ce li se cere,
ies din clasă fără aprobare, vorbesc neîntrebaţi,
au absenţe nemotivate, fumează sau se încaieră.
Au un mod impulsiv de a studia: încep fără să
citească enunţul, rezolvă în grabă problemele şi
nu verifică rezultatele.
Sugestii:
- Identifică dificultăţi pe care le are la şcoală;
- Menţine reguli simple acasă şi la şcoală şi
enunţă-le clar;
- Fă-ţi o copie a regulilor de la şcoală, dacă
există;
- Aminteşte-i copilului de consecinţele com-
portamentului său, înainte de a încălca
regulile;
- Anunţă dirigintele despre potenţialele
probleme;
- Controlează-i temele;
- Angajează un meditator.
Lipsa de organizare
Copilul nu este ordonat nici acasă, nici la
şcoală. Elevii dezorganizaţi par leneşi, încep şi
îşi termină lecţiile târziu, amână temele cât mai
mult (procrastinaţie), le ia mult până pleacă la
şcoală şi până la urmă ajung târziu, îşi pierd
lucrurile.
COPILUL ŞCOLAR
Sugestii:
- Stabileşte-i un orar clar, de ex.: lecţiile de
română se fac de 4 ori pe săptămână, cu
probe scrise la fiecare 2 săptămâni;
- Dă-i un carneţel, în care să-şi noteze lecţiile
pe care le are de făcut zilnic şi controlează-
l; fă-i ghiozdanul ordonat; foloseşte caiete
cu coperţi colorate diferit, pentru fiecare
materie;
- Găseşte condiţiile în care copilul învaţă cel
mai bine;
- Pune-i bileţele prin casă, pentru a-i aminti
ce are de făcut;
- Aminteşte-i că are lucrare de control şi
întreabă-l când vrea să se pregătească
pentru ea;
- Pune-i ceasul să sune, când are ceva im-
portant de făcut (plecarea la şcoală, luarea
unui medicament);
- Învaţă-l să devină conştient de trecerea
timpului;
- Scrie-i numele pe îmbrăcăminte şi pe
obiectele de şcoală;
- Ajută-l să ia notiţe ordonat.
Copiii cu dificultăţi în menţinerea atenţiei şi
controlul impulsurilor pot avea sindrom de
deficit de atenţie, cu sau fără hiperactivitate.
Dacă şcolarul pare lipsit de interes,
nemulţumit, plictisit, nu se poartă bine la şcoală
sau acasă sau dacă munceşte din greu, doar ca
să se menţină pe linia de plutire, înseamnă că
are dificultăţi la învăţătură. Dacă bănuieşti că e
ceva în neregulă, cercetează cauzele.
Sugestii pentru părinţii ai căror copii au
probleme la învăţătură:
- Cere-i sfatul învăţătoarei, ascultă-i părerea
şi bazează-te pe experienţa sa.
- Întreabă copilul dacă:
- Îi place să citească?
- Înţelege sau îşi aminteşte ce a citit?
- Pune-l să citească.
- Îi este greu să copieze de pe tablă sau din
carte?
- Ascultă uşor, înţelege şi îşi aminteşte, ce-i
spune învăţătoarea la şcoală? Pune-l să
gândească înainte de a spune ceva.
- Înţelege de ce împrumută sau pune de-o
parte, la adunare sau scădere?
- I se întâmplă să uite regulile de matematică
sau – la jumătatea unei probleme – uită ce
încearcă să facă?
203
COPILUL NOSTRU
Răspunsurile negative la asemenea întrebări
nu înseamnă neapărat că are dificultăţi la învă-
ţătură; sunt posibile şi alte cauze, de exemplu:
timp şi efort insuficient acordat învăţării, lipsă de
interes pentru studiu, pretenţiile familiei, dificul-
tăţi în relaţiile cu colegii sau tulburări în familie,
stres la şcoală. Din această cauză, copilul îşi pier-
de motivaţia şi încrederea, până la deznădejde
(“Oricât aş încerca, nu reuşesc”).
Copiii cu dificultăţi la învăţătură sunt deseori
neînţeleşi, fiind acuzaţi că sunt leneşi, întârziaţi
mintal sau că nu se străduiesc suficient. Deseori
sunt umiliţi sau li se aplică metode didactice
nepotrivite. În lipsa explicaţiilor unui specialist,
părinţii, profesorul şi copilul nu înţeleg că aceste
dificultăţi nu sunt din vina lor.
Multe din greutăţile la învăţătură apar în
familie, de la o generaţie la alta.
Află dacă există probleme emoţionale, soci-
ale sau de familie, care contribuie la dificultăţile
şcolare ale copilului şi – invers – în ce măsură
dificultăţile sale la învăţătură sunt cauza acestor
tulburări.
Elevul în cauză necesită sprijinul şcolii şi
supraveghere pe termen lung. Asigură-te că are
şi alte activităţi şi interese, care-i fac plăcere.
Discută cu alţi părinţi, care au avut probleme
asemănătoare, cu pediatrul şi psihologul.
Diagnosticul dificultăţilor la învăţătură este dat
de obicei de două probe: testul de inteligenţă
(coeficientul de inteligenţă IQ) şi o probă
standard de citire, scriere, aritmetică. Cei mai
mulţi copii, cu astfel de tulburări, au un
coeficient de inteligenţă normal sau peste, de
obicei 115, însă – la proba standard – punctajul
este mult mai mic (testul standard la proba de
scris are 92). Coeficientul de inteligenţă este dat
de raportul dintre inteligenţa copilului şi media
inteligenţei copiilor de vârsta sa.
O evaluare mai complexă a însuşirilor
psihice ale copilului, în afara coeficientului de
inteligenţă şi a testelor standard, necesită mai
mulţi specialişti, pentru evaluarea funcţiilor de
neuro-dezvoltare: vorbirea, memoria, atenţia,
voinţa şi deprinderile motorii. După aceste
evaluări, se întocmeşte un plan de educaţie
pentru copil.
Explică-i copilului în mod optimist şi amă-
nunţit părţile sale mai slabe şi pune accentul pe
calităţile sale, evitând să-l faci: “prost”, “idiot”,
“handicapat”, “hiperactiv”.
Tulburările la învăţătură nu influenţează doar
studiul. Unii dintre aceşti copii au şi dificultăţi
204
sociale, de comportament, emoţionale, de
încredere în sine şi greutăţi în familie. Tul-
burările se ameliorează după un tratament, care
înlătură critica părintelui, se adresează pro-
blemelor concrete şi motivează copilul, care-şi
recapătă astfel încrederea în el însuşi.
Ajutorul dat copilului cu greutăţi la învă-
ţătură se face prin:
- evitarea materiilor slabe sau găsirea unei
alternative la punctele sale slabe, de exemplu: dacă
scrie greu, poate încerca să folosească o maşină de
scris, pentru a-şi face lecţiile sau un computer.
Sprijinul familiei trebuie să includă:
- o atmosferă caldă acasă,
- părinţii disponibili pentru a-i da ajutor la
temele de acasă,
- angajarea unui meditator, care cunoaşte
dificultăţile specifice ale copilului,
- consultaţie cu psihologul, dacă şcolarul se
simte deprimat, neliniştit sau descurajat.
Uneori, întreaga familie ar putea beneficia de o
asemenea intervenţie.
Medicamente pentru deficit de atenţie şi trata-
rea tulburărilor de vedere şi auz: unele sunt con-
troversate şi nerecomandate, de ex. doze mari de
vitamine, ochelari speciali şi regim alimentar
special. Consultă medicul pediatru pentru orice
intenţie de tratament.
Tulburările la învăţătură se schimbă cu
timpul: uneori se ameliorează sau dispar odată
cu creşterea copilului, alteori pot apărea în
condiţii de stres sau persistă pentru tot restul
vieţii. Pe măsură ce se maturizează, învaţă să-şi
compenseze handicapul. Este necesară o re-
evaluare repetată a progreselor sale. Chiar şi aşa,
copilul nu ajunge la un nivel apropiat vârstei;
mulţi au însă succes, după terminarea şcolii
elementare, fie la studiu, fie într-o meserie.
VIZITA MEDICALĂ ŞI MENŢINEREA
SĂNĂTĂŢII
În cele mai multe şcoli, copiii sunt supuşi
vizitelor medicale de rutină, pentru a vedea
dacă au probleme de greutate, înălţime, de auz,
vedere şi de curburi anormale ale coloanei
vertebrale. Dacă sora medicală găseşte o ano-
malie, recomandă consultul medical. Nu tre-
buie totuşi să te bazezi doar pe examenul
medical de la şcoală; consultă medicul pediatru
cel puţin o dată pe an, când copilul este sănătos,
iar – dacă se îmbolnăveşte – mai des.
 COPILUL ŞCOLAR

Tabel nr. 17 Examinarea medicală în şcoală

Vizita medicală
în şcoală Fiziologici Psihologici Sociali
Înălţimea, greu- Performanţele şcola- Vaccinările
tatea, tensiunea re, progresul şi a- Măsurile de preve-
La vizitele medi- arterială daptarea nire a accidentelor
cale, pediatrul îi face Îngrijirea dinţi- Gradul de dezvolta- Responsabilităţile
copilului o exami- lor re a cunoaşterii şi a casnice, teme, ba-
nare completă, care vorbirii nii de buzunar
presupune mai mult Alimentaţia Stresul din viaţa co- Activităţile extra-
decât măsurarea gre- pilului şi modul său şcolare; Disciplina;
utăţii, înălţimii, a ten- de adaptare Folosirea televizo-
siunii şi cercetarea rului
vederii şi a auzului. Activitatea Îngrijirea, igiena Timp şi un loc al
Părinţii îi spun me- fizică personală lui
dicului ce îi dau să Somnul, udatul Fumatul, alcoolul şi
mănânce copilului, dacă acesta face exerciţii fizice patului (enurezis) drogurile
şi cum doarme. Medicul îi întreabă dacă copilul
are probleme emoţionale, dacă s-a adaptat la Examinarea Activitatea sexuală,
vederii şi abstinenţa, mastur-
şcoală, care sunt performanţele sale la învăţătură, auzului barea, jocurile
precum şi obiceiurile de igienă, inclusiv felul în homosexuale
care îşi îngrijeşte dinţii. Dacă medicul pediatru
crede că copilul are, de exemplu, probleme de
vedere, poate să-l trimită la un oftalmolog, pentru Cei mai mulţi copii şcolari nu trec prin
evaluare şi îngrijire suplimentară. probleme majore de boală. Ei cresc şi se
La începutul activităţii şcolare se depistează dezvoltă armonios şi trec în etapa tumultoasă a
cazurile de pediculoză, scabie, micoze, angine, cu sau adolescenţei.
fără exudat (recoltat pentru streptococ betahe-
molitic sau stafilococ auriu), alte afecţiuni infecto-
contagioase (paroditită epidemică, rubeolă ş.a.) şi
eventual copiii izolaţi la domiciliu sau în spital cu
scarlatină, hepatită virală acută sau varicelă.
Copiii între vârsta de un an şi 14 ani se îm-
bolnăvesc cel mai des, în ordine descrescândă, de:
varicelă, parodontită epidemică, boală diareică
acută, hepatită virală tip A, angină cu streptococ,
dizenterie şi tuberculoză.
Medicii şcolari se confruntă deseori cu
refuzul vaccinărilor şi o alimentaţie neraţională
sau dezechilibrată. Campaniile de vaccinare a
copiilor din clasa I-a cuprind: vaccinarea
antirujeolică şi antidiftero-tetanică; la clasa a III-
a: vaccinarea antihepatică B, doza 1, 2 şi 3 şi
antipoliomielită.
Unui copil de vârstă şcolară ar trebui să i se
facă cel puţin o vizită medicală la doi ani, cu rol
preventiv. Cei mai mulţi copii, care trăiesc în
sărăcie, nu au acces la îngrijirire medicală
dentară satisfăcătoare. Asemenea copii nu
beneficiază suficient de măsurile preventive şi
consultă medicul doar când sunt bolnavi.
La această vârstă, examinarea periodică de
către medic sau asistentă poate include urmă-
torii factori:

205
COPILUL NOSTRU
REŢETE ALIMENTARE (* )
Sugestii alimentare pentru gustările sau
mesele copiilor
- Sandvici cu brânză de vaci garnisit cu felii de
castravete verde sau cu bucăţi de ardei gras roşu
sau verde. Conţine: proteine, grăsimi saturate
şi nesaturate, colesterol, fibre alimentare, Ca,
Na, K, vit B12. Este de preferat ca pâinea
folosită la sandviciuri să fie preparată din
făină integrală.
- Sandvici cu brânză de vaci garnisit cu felii de
ardei gras roşu sau verde. Conţine: proteine,
grăsimi saturate şi nesaturate, colesterol, fibre
alimentare, Ca, Na, K, vit C, B6, caroten (din
ardeiul roşu), B12, antioxidanţi şi fitoelemente
(substanţe biologic active din legume şi fructe).
- Sandvici cu piept de pasăre cu frunze de
salată verde şi felii de roşii. Conţine: proteine,
glucide, grăsimi nesaturate şi saturate, coleste-
rol, Ca, Fe, Na, seleniu (Se), zinc (Zn), vit B1,
B3, B6, B12, C, folat (acid folic), antioxidanţi.
- Sandvici cu şuncă, roşii şi salată. Conţine:
proteine, grăsimi saturate şi nesaturate, cole-
sterol, Ca, Na, vit B1, B6, B12, C, antioxidanţi.
- Sandvici cu unt şi câteva felii de roşii.
Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate şi
nesaturate, colesterol, K, Se, Ca, Na, Fe, fibre
alimentare, vit B1, B6, B12, C, antioxidanţi.
- Sandvici cu brânză de vaci, cu banane sau
mere întinse pe 1-2 felii de pâine. Conţine:
proteine, glucide, grăsimi saturate şi nesa-
turate, colesterol, K, fibre alimentare, vit B6, C.
- Sandvici cu peşte. Peştele (din conservă
sau preparat acasă) se pasează şi se amestecă
cu o ceapă verde mărunţită, ardei, roşii şi cu
puţin iaurt, cât să se lege. Conţine: proteine,
glucide, grăsimi saturate şi nesaturate, K, Se,
vit A, B1, B3, B6, B12, C, antioxidanţi,
fitoelemente.
- Supă de fasole boabe cu o felie de pâine prăjită
sau biscuiţi de casă. Conţine: proteine, glucide,
fibre alimentare, K, Fe, Mg, Se, vit B1, B3,
folaţi.
- Macaroane cu brânză la cuptor, servite cu o
(*) A colaborat Dr. Mariana Ciobanu
206
salată de crudităţi. Conţine: proteine, glucide,
grăsimi saturate şi nesaturate, colesterol, Ca,
Na, K, vit B12, C, fitoelemente.
- Salată de paste făinoase amestecată cu
mazăre, porumb fiert şi ardei gras crud, tocat,
dreasă cu ulei vegetal (preferabil de rapiţă, de
in/cânepă sau de măsline) şi oţet sau zeamă de
lămâie. Se poate adăuga un ou fiert. Conţine:
proteine, glucide, grăsimi nesaturate cu acizi
graşi esenţiali omega 3, 6 şi 9, fibre alimentare,
Fe, K, Mg, Se, Zn, vit A, B1, B3, B6, C, folaţi,
antioxidanţi.
Preparate cu carne de pui
Mâncare de pui cu orez şi mere. Cantităţi: 1
piept de pui tăiat bucăţele sau 2 pulpe
dezosate, 1 pumn de orez, 2 mere tăiate în felii
subţiri. Puiul şi orezul se fierb separat, apoi se
scurg de apă si se amestecă cu feliile de mere
şi cu puţină zeamă de la puiul fiert. Conţine:
glucide, proteine, grăsime nesaturată, satura-
tă, colesterol, fibre alimentare, Na, Se, Zn, Fe,
vit B1, B3, B6, B12, antioxidanţi.
Carne de pui fiartă, amestecată cu paste
făinoase şi zarzavaturi. Cantităţi: ¼ pui, 200g
paste făinoase, o mână două de zarzavaturi,
dintre cele disponibile în sezon. Se fierbe puiul
într-un litru de apă, apoi se adaugă pastele şi
zarzavaturile. Se face o supă foarte groasă
(cremă), sau un fel de ostropel. Conţine:
glucide, proteine, grăsime nesaturată, satu-
rată, colesterol, fibre alimentare, Na, Se, Zn,
Fe, vit B1, B3, B6, B12, C, fitoelemente.
Pui cu orez, fasole boabe şi zarzavaturi fierte.
Cantităţi: un piept sau 1-2 pulpe dezosate de
pui sau 1 piept de pui, tăiate bucăţi, 1 pumn
de orez fiert, 1 cană de fasole boabe fiartă, 1
cană de zarzavaturi. Se amestecă şi pot fi
servite ca atare sau pot fi puse la cuptor.
Conţine: glucide, proteine, grăsime nesaturtă,
saturată, colesterol, fibre alimentare, Na, Se,
Zn, Fe, Mg, vit B1, B3, B6, B12, folaţi,
antioxidanţi.

Pui pane. Conţine: 1-2 piepţi de pui
dezosaţi, 2 ouă, 1-2 linguri de făină, 1 praf de
sare. Se taie pieptul de pui în felii relativ
subţiri, se usucă pe un prosop, apoi se sărează
uşor. Se bat uşor ouăle cu sarea şi făina, apoi
pieptul de pui dezosat, se scaldă în oul cu
făină şi se prăjesc în ulei încins. Se scurg bine
de untdelemn şi se servesc fiebinţi cu diferite
sosuri: de hrean, de roşii, de gălbenuş de ou,
de zarzavat. Ca garnitură se folosesc cartofi
piure //e cu accent ascuţit// şi o salată de
legume. Conţine: proteine, glucide, grăsimi
saturate, nesaturate, colesterol, K, Na, Se, Zn,
Fe , vit A, B1, B2, B3, B6, B12.
Sniţelele din carne de vită, de pui sau de porc. Se
taie carnea în felii subţiri, se spală bine, se
usucă şi se sărează uşor. Carnea se trece prin
compoziţia descrisă la prepararea puiului pane
sau prin pesmet şi ou, reţetă denumită şniţel
vienez. Se prăjesc în untdelemn. Se servesc cu
zeamă de lămâie pe deasupra sau cu unul din
sosurile descrise anterior.Conţine: proteine,
grăsime nesaturată, saturată, colesterol, K, Na,
Se, Zn, Fe, vit B1, B2, B3, B6, B12.
Pui cu diferite sosuri. Cantităţi: 1 pui de
mărime mijlocie, 2 linguri de smântână, 4
linguri de ulei (de rapiţă, de porumb, floarea
soarelui, de seminţe de dovleac sau de măsline),
2-3 linguri de făină, pătrunjel verde tocat. Se
spală bine puiul, se taie în bucăţi potrivite, se
pune un praf de sare peste tot puiul. Se pune
totul într-o cratiţă cu untdelemn, se acoperă cu
un capac şi se înăbuşeşte cu untdelemn încins,
la care se adaugă, treptat, câteva linguri de apă.
Se întoarce de pe o parte pe alta ca să nu se
prindă, iar când carnea e bine fiartă, se ia de pe
foc şi se dezosează. Separat se face un sos de
smântână cu 2-3 linguri de făină, la care se
adaugă mărar, pătrunjel verde tocat şi sos de
roşii. Totul se toarnă peste puiul ţinut la cald şi
se mai dă un clocot sau două. Conţine: proteine,
glucide, grăsime nesaturată, saturată, colesterol,
K, Na, Se, Zn, Fe, vit B1, B2, B3, B6, B12.
Ostropel de pui. Puiul se prepară la fel ca la
puiul preparat cu diferite sosuri. În plus se
adaugă 3 căţei de usturoi tăiaţi mărunt şi se
adaugă mai multă apă astfel ca puiul să fie
aproape acoperit cu apă. Se fierbe toată
compoziţia la foc mic şi se serveşte fierbinte.
Conţine: proteine, glucide, grăsime nesatu-
REŢETE ALIMENTARE
rată, saturată, colesterol, K, Na, Se, Zn, Fe, vit
B1, B2, B3, B6, B12.
Pilaf cu carne de pui sau viţel. Cantităţi: 1 pui
sau 300g carne de viţel, 1 cană de orez, 2
linguri ulei. După ce se fierbe găina sau puiul,
se scoate carnea, iar zeama se pune într-un
vas; se adaugă sare şi orez (proporţia fiind de
4 căni de zeamă la 1 cană de orez). După
dorinţă, orezul se poate căli în prealabil cu o
lingură de ulei, până ce orezul devine uşor
gălbui, dar nu maro-brun. Se introduce în
cuptor la foc moderat; nu se amestecă cu
lingura. Orezul se poate servi ca atare singur
sau cu bucăţi de pui (piept sau pulpe). De
asemenea se pot consuma măruntaiele de pui
(ficatul, pipota, inima) fierte sau prăjite şi apoi
tăiate mărunt. Conţine: glucide, proteine,
grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre
alimentare, K, Na, Zn, Fe,vit B1, B3, B6, B12.
Ouă jumări cu ficăţei de pasăre. Cantităţi:
200g ficat de pasăre, 2 ouă, 1 praf de sare.
Ficatul de pasăre se poate prăji sau fierbe. Se
bat separat ouăle cu puţină sare apoi se
răstoarnă într-o tavă unsă cu ulei. Când ouăle
încep să se prindă, se amestecă cu furculiţa,
peste care se adaugă ficatul tăiat bucăţele. Se
amestecă cu ouăle, se mai lasă puţin la foc şi
apoi se servesc fierbinţi. Conţine: proteine,
grăsime saturată, nesaturată, colesterol, K,
Na, Se, vit A, B2, B12.
Pateu de ficat de pasăre. Cantităţi: 4-5 ficaţi de
pasăre, 1 cană de apă, 2 cepe verzi tocate, 1-2
gălbenuşuri de ouă fierte, 1 lingură de smân-
tână, 1 praf de sare. Ficatul se taie în bucăţi
mici, se prăjeşte în untedelemn împreună cu
ceapa verde mărunţită. Se adaugă apă treptat şi
se fierbe înăbuşit. După ce a fiert, se lasă la răcit,
se pasează cu furculiţa şi se adaugă gălbe-
nuşurile, eventual o lingură de smântână.
Compoziţia se pune la frigider. Se serveşte pe
pâine. Conţine: proteine, glucide, grăsimi
saturate, nesaturate, colesterol, K, Z, Fe, vit A,
B6, B12, C, K, fitoelemente.
Găluşte din ficăţel de pasăre. Cantităţi: ficatul
de la un pui, miezul de la 1-2 felii de pâine
albă, 1 păhărel de lapte, 1 gălbenuş de ou,
pătrunjel şi mărar tocat. Ficatul de pasăre fiert
se pisează mărunt, se adaugă feliile de pâine,
înmuiate în lapte, gălbenuşul de ou, pătrun-
jelul şi mărarul tocate. Se amestecă bine, se fac
207
COPILUL NOSTRU
bulete de mărimea unei nuci, care se pun la
fiert în supa de pasăre sau separat fierte în apă
cu sare şi apoi adăugate la supa de pasăre. Se
pot servi şi cu o garnitură de piuree de cartofi
sau de legume. Conţine: proteine, glucide,
grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, fibre
alimentare, K, Na, Fe, Zn, Se, vit A, B2, B12, C,
D, folaţi, fitoelemente.
Preparate din carne de vită
Ardei umpluţi cu carne. Cantităţi: 4-5 ardei
graşi, 300g carne tocată slabă, 1 mână de orez,
2 ouă, pătrunjel tocat, 1 lingură ulei, 500ml de
bulion de tomate, 1 praf de sare. Se scot
cotoarele de la ardei, se aşează într-o cratiţă şi
se umplu cu următoarea compoziţie: carne
tocată de vită, porc sau pui sau o combinaţie
din toate, orez, pătrunjel tocat şi ouă. Se
frământă foarte bine, apoi se adaugă sare
după gust, untdelemn, bulion sau sos de roşii,
până la jumătate din înălţimea ardeilor.
Deasupra ardeilor, pe carne se poate pune un
căpăcel din felii de roşii. Se acoperă cu staniol
şi se pune la cuptor, la foc potrivit, cu grijă ca
să nu scadă sosul de roşii prea mult. Când
carnea şi ardeiul s-au înmuiat, se servesc
fierbinţi cu puţină smântână deasupra sau
natur. Conţine: proteine, glucide, grăsime
saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimen-
tare, K, Na, Zn, Fe, vit A, B1, B3, B6, B12, C,
antioxidanţi.
Chifteluţe marinate, dietetice şi chifteluţe tur-
ceşti. Cantităţi: 300g carne tocată slabă, 1
ceapă verde tocată, 2 felii de pâine, un praf de
sare, 2 ouă întregi, mărar. Carnea tocată de
vită se amestecă cu miezul de la feliile de
pâine umezite cu lapte sau apă, cu ceapa
verde tocată, cu un praf de sare şi ouăle crude.
Se amestecă cu mâna curată şi se fac
chifteluţe. Acestea se fierb într-un sos de roşii,
la care se adaugă o mână de mărar tocat bine.
Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate,
nesaturate, colesterol, K, Na, Fe, Zn, vit A, B1,
B2, B3, B6, B12, C, folaţi, antioxidanţi.
Budincă de macaroane cu carne tocată.
Cantităţi: 300g carne tocată de pasăre sau viţel,
1 ceapă, 200g de brânză, pătrunjel şi/sau mărar
tocat, 300g macaroane, o lingura de unt.
Carnea tocată se prăjeşte împreună cu ceapa,
208
pătrunjelul sau mărarul tocat. Macaroanele se
fierb, se scurg foarte bine apoi se aşează în
straturi împreună cu carnea tocată şi cu o
mână de brânză, într-o cratiţă unsă cu ulei.
Ultimul strat trebuie să fie cel din macaroane
şi peste care se pune o lingură de unt. Se pune
la cuptor apoi când sunt rumenite se servesc
cu un sos de roşii. Conţine: proteine, glucide,
grăsime saturată, nesaturată, colesterol, K, Na,
vit A, B6, C, fitoelemente, antioxidanţi.
Musaca de cartofi dietetică. Cantităţi: 6 cartofi
de mărime mijlocie, 300 g carne tocată, 2 ouă,
2-3 linguri de pastă de roşii, 2 roşii, 250 ml de
bulion de tomate, pătrunjel. Prepararea cărnii
tocate de vită: se prăjeşte într-o tigaie, în puţin
ulei, se adaugă sare şi pastă de roşii; se adaugă
în acelaşi timp şi câte puţină apă, aşa încât
carnea să nu fie doar prăjită, ci şi fiartă. Se dă
sosul de o parte pentru a se răci puţin, apoi se
adaugă ouăle crude şi pătrunjelul şi se
amestecă bine. Se fierb cartofii în coajă, se
răcesc, se taie apoi rondele şi se aşează într-o
cratiţă astfel: un rând de cartofi, peste care se
toarnă bulionul de tomate şi un rând de carne
tocată. Deasupra ultimului rând de cartofi se
pun roşiile tăiate felii rotunde. Cartofii
împreună cu carnea se pun la cuptor timp de
15-20 minute. Conţine: proteine, glucide,
grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, fibre
alimentare, K, Na, Zn, Fe, Se, vit B1, B2, B3, B6,
B12, antioxidanţi.
Musaca de vinete. Cantităţi: 2 vinete mijlocii,
300g carne tocată, 2 ouă, 50 ml ulei, 2-3 linguri
de pastă de roşii, 2 roşii, 250 ml de bulion,
pătrunjel. Se prepară asemănător cu musacaua
de cartofi. Vinetele se taie în rondele groase de
1 cm şi se prăjesc în ulei foarte puţin pe ambele
părţi. Se aşează apoi în straturi împreună cu
carnea tocată. Conţine: proteine, glucide,
grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, fibre
alimentare, K, Na, Zn, Fe , vit B1, B3, B6, B12.
Chiftele turceşti (ale lui Paşa). Cantităţi: 300-
500g carne tocată, 1 mână de orez, 4 ouă , o
ceapă, 1 praf de sare, boia dulce de ardei.
Carnea de vită tocată se amestecă cu orezul,
se drege din sare, se adaugă 2 ouă întregi şi
ceapa tocată călită. Compoziţia se lasă să se
aşeze aproximativ 1 oră. Se scurge apa rămasă
de la carne şi se fac chifteluţe mici. Celelalte
două ouă care se bat foarte bine cu puţină

sare. Chiftelele se dau apoi prin ou şi se
prăjesc în ulei încins. Untdelemnul rămas
după prăjire se combină cu apă şi boia de
ardei şi se pune peste chiftele, astfel încât să le
acopere. Se pun din nou la fiert, la foc foart
mic, până ce chiftelele se înmoaie. Se mănâncă
cu pâine. Conţine: proteine, glucide, grăsimi
saturate, nesaturate, colesterol, K, Na, Zn, Fe,
Se, fibre alimentare, vit A, B1, B2, B3, B6, B12,
C, antioxidanţi.
Preparate din peşte
Chifteluţe din peşte. Cantităţi: 2 peşti
mijlocii (şalău, mreană, clean, cod, merluciu,
crap, somon) atent dezosaţi sau 2 conserve de
peşte, 1 lingură de făină, 1 ou, 1 praf de sare, .
După ce peştele dezosat a fiert, se zdrobeşte şi
se adaugă făina, sarea şi un ou bătut. Se
prăjesc în ulei încins şi se servesc cu piure de
cartofi şi cu o mică salată de vegetale. Con-
ţine: proteine, grăsime saturată, nesaturată,
colesterol, K, Na, Se, vit A, B1, B2, B3, B6, B12,
fitoelemente.
Ghiveci din peşte, conopidă şi morcovi.
Cantităţi: 2 peşti de mărime mijlocie, 1/ 2
conopidă, 4 morcovi mijlocii. Peştele, conopida
şi morcovii se fierb separat, apoi se aşează într-
un vas uns cu puţin unt şi se pun la cuptor.
Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată,
nesaturată, fibre alimentare, K, Na, Se, vit A,
B1, B3, B6, B12, C, folaţi, antioxidanţi.
Rasol de peşte cu legume fierte sau cu piuree de
legume fierte. Cantitatea de peşte dorită se
fierbe în atâta cantitate de apă încât să îl
acopere, la care se adaugă sare, o lingură de
oţet, o frunză de dafin. Se lasă la răcit în apa
în care a fiert şi se serveşte cu piuree de
cartofi, de morcovi, de mazăre sau de cono-
pidă. Conţine: proteine, glucide, grăsime
saturată, nesaturată, fibre alimentare, K, Se,
vit B1, B3, B6, B12, folaţi, fitoelemente.
Preparate cu ouă şi legume
Salată de ouă. Se ia un ou fiert tare, se taie în
cubuleţe, se amestecă cu 2 cepe verzi, ardei
verde gras, o roşie, tocate mărunt. Se
amestecă cu iaurt sau smântână apoi se poate
servi pe pâine. Conţine: proteine, glucide,
REŢETE ALIMENTARE
grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, K, Na,
Se, vit A, B2, B6, B12, C, antioxidanţi, fito-
elemente.
Papară de ouă. Cantităţi: 2 ouă, 1-2 felii de
pâine. Ouăle se fierb 4-5 minute în apă
clocotindă. Ouălele cleioase se desfac de coajă
şi se pun într-o farfurie adâncă, cu puţină sare
şi cu feliile de pâine rupte în bucăţele mici. Se
amestecă bine compoziţia şi se serveşte caldă
copiilor de toate vârstele. Conţine: proteine,
glucide, grăsimi saturate, nesaturate, coles-
terol, K, Na, Fe, Se, vit A, B1, B2, B3, B12.
Frigănele cu usturoi şi ouă. Cantităţi: 2 felii
de pâine, 1 ou, 2 căţei de usturoi.Feliile de
pâine se prăjesc în untdelemn fierbinte, se
scurg de ulei pe un şervet de hârtie, iar când s-
au răcit puţin se freacă cu un căţel usturoi.
Deasupra se poate pune un ochi prăjit,
preparându-se astfel o mâncare consistentă
sau felii, ca o simplă gustare. Conţine:
proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate,
colesterol, K, Na, Fe, Se, vit A, B1, B2, B3, B12.
Ardei gras cu ou fiert şi brânză de vaci.
Cantităţi: 2 ardei graşi, 200g brânză de vaci, 1
ou fiert, 4 cepe verzi, 1 praf de boia dulce de
ardei, un praf de sare. Brânza de vaci se
amestecă cu oul fiert ras, boiaua cu sarea şi cu
ceapa verde tocată mărunt. Ardeii graşi, se
spală bine, se curăţă de seminţe şi se umplu
cu compoziţia de brânză. Se păstrează la
frigider pentru 1-2 ore, apoi se taie în felii care
se servesc la aperitiv. Conţine: proteine,
glucide, grasime saturată, nesaturată, coleste-
rol, fibre alimentare, K, Na, Ca, Se, Mg, Zn, vit
A, B2, B6, B12, C, D, probiotice (ingrediente
microbiene din alimente, de ex. iaurt, care
ajută sănătatea).
Budincă de ou cu legume. Cantităţi: 3 ouă, un
pahărel de lapte, 1 cană de legume. Ouăle se
bat şi se adaugă laptele. Totul se toarnă într-o
cartiţă unsă cu ulei şi se fierbe încet. Când
omleta începe să se umfle, se adaugă
legumele fierte în prealabil şi tăiate bucăţele
(dovlecei, mazăre, morcovi, ardei, roşii). Se
acoperă cu un capac pentru ca astfel oul să se
închege deasupra. Conţine: proteine, grăsimi
saturate, nesaturate, colesterol, fibre alimen-
tare, K, Na, Se, Ca, Mg, Zn, vit A, B12, B2, D,
fitoelemente, antioxidanţi.
Omletă cu legume. Cantităţi: 2 ouă, 1 lingură
de smântână, 1 lingură de brânză rasă, 1 ceaşcă
209
COPILUL NOSTRU
de legume. Se bat ouăle şi se pun în tigaie, se
adaugă un amestec din smântâna şi diverse
legume (ce aveţi la dispoziţie), tăiate bucăţele.
Se serveşte caldă cu brânză rasă deasupra.
Conţine: proteine, grăsime saturată, nesaturată,
colesterol, fibre alimentare, K, Na, Se, Ca, Mg,
Zn, vit A, B2, B12, D, fitoelemente, antioxidanţi.
Mâncăruri cu legume şi zarzavaruri
Mâncare de mazăre verde. Cantităţi: 400-500g
mazăre, 50 ml ulei vegetal, 1-2 roşii feliate, 2
cepe verzi , pătrunjel şi mărar toate tocate. Se
poate servi cu frigănele sau natur. Se foloseşte
de preferinţă mazăre proaspătă, din păstăi,
sau îngheţată. Se pune la foc moderat, cu o
cantitate de apă care să acopere mazărea, iar
când apa scade se completează cantitatea de
apă. La final se aduagă feliile de roşii şi se mai
fierb încâ puţin cu mazărea. Separat se poate
face un sos din ceapă verde, puţin călită în
ulei, felii de roşii, pătrunjel şi mărar tocat, care
se adaugă peste mazărea fiartă şi se mai dă
într-un clocot. Se serveşte ca atare sau cu
friganele. La rândul lor friganelele se pregătes
din felii de păine albă mai groase, înmuiate
bine în 2 ouă bătute cu smântână sau lapte,
care apoi se prăjesc în untelemn fierbinte; se
scurg apoi de ulei şi se aşează pe o farfurie
acoperită cu şerveţele de bucătărie, ca să
absoarbă bine grăsimea în exces. Conţine:
proteine, glucide, grăsime saturată, nesatu-
rată, colesterol, Fe, Zn, Mg, K, Na, Se, vit A,
B1, B2, B3, B6, B12, C, folaţi.
Cartofi cu brânză la cuptor. Cantităţi: 4 cartofi
mari, 4 ouă, 1 păhărel de lapte sau 1 lingură de
smântână, 300g brânză telemea rasă. (Cartofii
se consumă cu coajă sau descojiţi cât mai puţin
posibil. Coaja este partea cea mai hrănitoare a
cartofului; conţine cea mai mare parte de fier,
calciu şi fibre alimentare.) Se fierb cartofii în
apă cu sare , se taie în felii mai groase şi se
aşează într-o tavă unsă cu unt. Separat se face
o compoziţie din ouăle bătute cu lapte sau
smântână, la care se adaugă brănza. Se toarnă
peste cartofi, se acoperă cu staniol şi se pune la
cuptor. Spre sfârşit se scoate staniolul şi se
acoperă cu puţin caşcaval ras. Conţine: glu-
cide, proteine, grăsime saturată, nesaturată.,
210
colesterol, fibre alimentare, K, Fe, Ca, Na, vit
B1, B3, B6, B12, C.
Piure de zarzavat. Cantităţi: 2 căni cu legume
asortate, 1 păhărel de lapte sau 1 lingură de
smântână, cimbru, 2 cepe verzi, 2 foi de dafin.
Toate legumele disponibile în sezon, fasole
verde, dovlecei, conopidă, morcovi raşi,
cartofi tăiaţi mărunt se fierb la foc mic, în atâta
apă încât să acopere zarzavaturile. Se poate
adăuga verdeaţă tocată: cimbru sau ceapă
verde şi chiar foi de dafin. Când legumele sunt
fierte se pot pasa cu furculiţa sau trece printr-o
sită. La piureul respectiv se adăugă, în
momentul folosirii, laptele sau smântâna.
Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată,
nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Na,
Fe,vit A, B1, B6, C, folaţi, fitoelemente.
Salată grecească. Cantităţi: 2 roşii, 2 castra-
veciori verzi, 1 ardei gras, 2 ouă fierte, 15
măsline, 1 lingură de ulei de măsline sau alt
ulei vegetal, 100g brânză telemea, 50g nuci
pisate, o mână de grâu încolţit. Se taie roşiile,
castraveţii, ardeiul şi ouăle în felii subţiri,
măslinele se taie în jumătate, iar mărarel se
toacă mărunt. Se amestecă cu ulei şi oţet. Se
adaugă brănza rasă. Se pot adăuga nuci pisate
şi seminţe de cereale încolţite. Conţine:
proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată,
colesterol, fibre alimentare, K, Fe, Se, Mg, vit A,
B1, B2, B6, B12, C, antioxidanţi, fitoelemente.
Budincă de clătite cu spanac la cuptor.
Cantităţi: 500g spanac verde, 300g brânză
telemea sau caşcaval ras, 1 iaurt mare sau 4
linguri de smântână diluate cu 1 păhărel de
lapte, mărar tocat. Se fac clătite după reţetele
obişnuite. Spanacul se fierbe în apă cu sare,
apoi se scurge şi se taie mărunt. Se amestecă
apoi cu diferite brânzeturi (caşcaval ras,
brânză telemea, caş de casă). Se iau clătitele şi
se umplu cu spanac, apoi se pun la cuptor într-
o tavă unsă cu ulei. Se servesc cu un sos de
smântână sau iaurt cu mărar tocat. Conţine:
proteine, glucide, grăsime saturată, nesatu-
rată, colesterol, fibre alimentare, K, Na, Fe,
Mg, Ca, Zn, vit B1, B2, B6, C, folaţi, E.
Crochete de legume cu sos de roşii sau cu iaurt
/smântână. Cantităţi: 2 căni de legume asortate,
1 ou, 2 linguri de făină, 1 mână de caşcaval ras,
mărar sau pătrunjel tocat. Legumele de sezon,
fierte în prealabil şi scurse de apă, se strivesc

cu furculiţa, se adaugă oul, mărarul sau
pătrunjelul tocat şi făina. Se poate pune
opţional şi caşcaval. Se fac crochete, ca nişte
perişoare, se trec prin făină şi se prăjesc în
untdelemn fierbinte. Se scurg de grăsime şi se
servesc fierbinţi. Conţine: proteine, glucide,
grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, K, Na,
Se, Fe, vit A, B2, B12, C, folaţi, fibre alimentare,
antioxidanţi.
Salată orientală. Cantităţi: 4 cartofi mijlocii,
3 cepe verzi, 8 măsline, 2 roşii mai puţin
coapte, 1 ardei gras, 2 ouă fierte, pătrunjel
verde, 1 lingură ulei, 1 linguriţă de oţet, un
vârf cuţit cu sare. Se fierb cartofi în coajă, se
taie în rondele, se adaugă ceapa verde tocată,
măslinele, roşiile şi ardeiul gras tăiate în
bucăţele. Se adaugă ulei, sare şi oţet (după
gust), pătrunjel verde şi ouă fierte. Conţine:
proteine, glucide, grăsimi nesaturate, coleste-
rol, fibre alimentare, K, Fe , vit A, B1, B3, B6,
C, fitoelemente, antioxidanţi.
Plăcinte macedoneşti cu praz sau cu spanac.
Cantităţi: 500g spanac sau 5-6 bucăţi de praz,
2-3 ouă, 300g brânză telemea de oaie sau de
capră, 2 linguri de smântână, 1 mână de
caşcaval ras, sare şi foi de plăcintă făcute în
casă sau procurate din comerţ. Pregătirea
prazului: se spală foarte bine prazul, se taie în
bucăţele mici, se căleşte în untdelemn,
adăugându-se sare după gust. Împreună cu
untdelemnul rămas în tigaie, prazul se
amestecă cu brânza telemea şi cu ouăle.
Separat, foile de plăcintă se aşază una peste
alta 2-3 sau 4 foi, unse bine cu untdelemn. Se
adaugă prazul în mijloc şi se rulează ca un
ştrudel, apoi se coace. Există şi o altă
modalitate de a aranja plăcinta: se iau 2-3 foi
unse bine şi se aşează în tavă, se pune apoi
umplutura de praz, apoi alte foi, iarăşi praz şi
se termină cu o altă foaie deasupra. Se taie în
pătrate înainte de a o pune la cuptor. Se poate
pune smântână cu caşcaval ras pe deasupra.
Plăcinta cu spanac: se spală foarte bine
frunzele, se căleşte în tigaie cu untelemn şi se
taie foarte mărunt. Mai departe se procedează
ca la pregătirea plăcintei cu praz. Conţine:
proteine, glucide, grăsimi saturate, nesatura-
te, fibre alimentare, Na, K, Se, Fe, Mg, Ca, Zn,
vit B1, B2, B3, B6, C, E folaţi, fitoelemente.
REŢETE ALIMENTARE
Alte preparate culinare
Mămăliguţa. Cantităţi: 1 cană de mălai, 2
ouă, 150g brânză de vaci, de burduf sau
telemea, 1 lingură de unt şi alta de smântână.
Pentru copii este bine să fie mai moale.
Prepararea este foarte simplă: se pune la fiert
apă cu sare. Separat se pune mălaiul în apă
rece, ca să formeze un fel de terci, care se
toarnă cu o lingură în apa fiartă fără teamă că
se pot face cocoloaşe. Se amestecă cu telul la foc
mic, până când s-a facut o pastă ca un fel de
griş cu lapte. Se lasă la răcit uşor apoi se poate
servi caldă, cu brânza de vaci şi smântână; sau
se pune în straturi într-un vas împreună cu
brânză de burduf sau telemea, 2 ouă crude peste
mămăligă şi câteva bucăţele de unt pe margini
şi în mijloc, după care se introduce la cuptor.
Preparatul culinar astfel obţinut este deosebit de
gustos şi de hrănitor. Conţine: proteine, glucide,
grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre
alimentare, K, Mg, Ca, Na , vit B1.
Sufleuri. Cantităţi: 200g caşcaval ras sau
brânză telemea rasă, 2 linguri de unt, 3 linguri
de făină, un păhărel de lapte. Prepararea
diverselor sufleuri este în general asemă-
nătoare. Ele se pot prepara din brânză de vaci,
caşcaval ras sau telemea; cu brânză şi mazăre,
cu conopidă sau din griş cu zarzavaturi. Orice
sufleu include şi un sos alb, pregătit după
reţeta: făina se rumeneşte în unt, apoi se
adaugă treptat laptele. Se fierbe la un foc foarte
mic, până când compoziţia se îngroaşă. Pentru
pregătirea sufleului de brânză, se adaugă
brânza rasă la acest sos alb, care în prealabil a
fost amestecat, după ce s-a mai răcit puţin, cu 4
galbenuşuri de ou adăugate treptat. Între
timp, albuşurile se bat bine, iar spuma se
încorporează în compoziţie. Se pune într-o
formă pentru cuptor, unsă foarte bine cu unt,
cu grija ca amestecul să nu depăşească mijlocul
înălţimii tăvii. Se ţine la cuptor la foc mic timp
de o oră. În sufleul de brânză se pot adăuga
boabe de mazăre, cam un pumnişor, ceapă
verde, pătrunjel, mărar – toate tocate. Se
serveşte ca atare, cu smântână sau cu iaurt.
Conţine: glucide, proteine, grăsime saturată,
nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Se,
Fe, Ca, Na, Mg, Zn, vit A, B1, B2, B3, B12, D,
folaţi, fitoelemente.
211
COPILUL NOSTRU
Budincă de paste făinoase cu brânză şi sos de roşii
la cuptor. Cantităţi: 300g paste, 2 ouă, 200g brânză
telemea sau caşcaval ras. Se fierb pastele în apă
cu sare, se scurg, se amestecă cu brânză telemea
sau cu caşcaval ras şi cu ouăle crude, bătute.
Compoziţia se aşează într-o formă unsă cu unt şi
se pune la cuptor. După ce s-a rumenit, se scoate
de la cuptor şi se poate servi, cu sau fără un sos
de roşii. Conţine: proteine, glucide, grăsime
saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare,
K, Fe, vit B1, B6, C, antioxidanţi.
Supe şi ciorbe
Supă de zarzavaturi cu orez. Cantităţi: o ceaşcă
de orez, 2 căni cu vegetale asortate, 1 litru de apă,
o lingură smântână, o lingură de ulei, un ou, sare.
Vegetalele, de diferite culori, disponibile în
anotimpul respectiv, se spală bine şi se scurg de
apă, apoi se aşează într-o oală şi se călesc uşor cu
o lingură de ulei. Se adaugă apă şi se fierb, dar nu
prea mult, pentru a păstra cât mai mult din
vitaminele conţinute în ele. Când sunt aproxi-
mativ fierte se adaugă o mână de orez, spălat în
prealabil, şi se mai fierb încă aproximativ 10
minute, până ce şi orezul este fiert. Supa se lasă la
răcit puţin, iar zarzavaturile se pot scoate şi pisa
cu o furculiţă, iar apoi readăugate la supă. Supa
se poate drege cu o linguriţă de smântână, sau în
ea se poate bate un ou. Conţine: glucide, proteine,
grăsime saturată, nesaturată, fibre alimentare, Fe,
Se, Zn, K, vit B1, B3, B6, C, A, fitoelemente.
Ciorbă sau supă de carne de vită cu zarzavat.
Cantităţi: 500 g de carne de vită, 500 g zarza-
vaturi, o mână de orez sau paste făinoase, o
roşie, leuştean, zeamă de lămâie. Carnea de vită,
preferabil şi cu un os cu măduvă, se spală bine şi
se pune la fiert în apă rece, la foc mare. Se ridică
spuma, apoi se adaugă zarzavaturile (morcov,
ceapă, păstârnac, ţelină, mazăre, varză, păstăi
de fasole, conopidă, ardei) şi se lasă la fiert la foc
mic. După ce carnea a fiert, există două
posibilităţi: prima, se lasă supa dulce şi se mai
adaugă o mână de orez sau de paste făinoase şi
o roşie mărunţită; ce-a de a doua posibilitate ar
fi ca la supa gata fiartă să se adauge diverse
mirodenii (leuştean sau tarhon), puţin orez şi
câteva linguri de borş sau de lămâie. Această
ciorbă devine la culoare un roşu închis şi este
foarte nutritivă. Conţine: proteine, glucide,
212
grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre
alimentare, K, Na, Zn, Fe, Se, Mg, vit A, B1, B3,
B6, B12, C, E, fitoelemente, antioxidanţi.
Supă de pui. Cantităţi: un pui mic, 500 g de
zarzavat (morcov, pătrunjel, ţelină, ceapă).
Puiul întreg sau tăiat în bucăţi mici, se pune la
fiert, se potriveşte din sare şi se spumuieşte cu
grijă, pentru ca supa să fie limpede. Apoi se
adaugă diverse zarzavaturi de sezon, deşi astfel
supa va pierde din gustul de pui, însă va fi mai
nutritivă. Se fierbe la foc potrivit, cu capac,
pentru a se păstra aroma de pui. Dacă se
doreşte o supă pură de pui, se adaugă doar
morcov, rădăcină de pătrunjel, o ceapă întreagă,
care se scot ulterior. Când supa e gata, fie
zarzavaturile se servesc separat ca o garnitură
cu un rasol de carne de vită sau de pui, fie se
face din ele o salată de beuf. În supa rămasă se
poate adăuga orez, paste făinoase sau zdrenţe,
făcute acasă din făină şi ou. După dorinţe, supa
se poate acri uşor cu zeamă de lămâie sau cu
aguridă. Conţine: proteine, glucide, grăsime
nesaturată, saturată, colesterol, fibre
alimentare, Na, Se, Zn, Fe, Mg, vit B1, B3, B6,
B12, C, fitoelelemente.
Ciorbă de perişoare din carne. Cantităţi: 300g
carne tocată de vită, o mână de orez, un
morcov , un ou, 3 cepe verzi, pătrunjel tocat, 2-
3 roşii, zeamă de lămâie, un praf de sare. Se
pune într-o cratiţă cu apă morcovul ras şi o
ceapă verde tăiată mărunt. Separat, se fac
perişoarele în felul următor: carnea tocată se
amestecă cu orezul, cu 2 cepe verzi tăiate
foarte mărunt, cu un ou, cu pătrunjelul tocat
sau, după preferinţă, cu mărar tocat şi puţină
sare. Se fac perişoare din această compoziţie şi
se adaugă în apa clocotindă. Se acoperă parţial
oala cu un capac; când au fiert suficient,
perişoarele se ridică la suprafaţă. La sfârşit, se
adaugă borş, roşii tăiate felii sau bulion de
roşii, pătrunjel tocat şi zeama de lămâie, după
ce supa s-a mai răcit puţin. Conţine: proteine,
glucide, grăsime saturată, nesaturată, coles-
terol, fibre alimentare, K, Na, Zn, Fe, vit A, B1,
B3, B6, B12, C, fitoelemente, antioxidanţi.
Supă cremă de conopidă. Cantităţi: 1 litru apă,
½ conopidă de mărime medie, 2 linguri făină,
un păhărel de lapte, o linguriţă de unt, un
gălbenuş de ou, un praf de sare, pătrunjel verde
tocat. Făina se stinge în unt la foc mic, la care se

adaugă laptele. Se face un fel de sos alb care se
adaugă la apa clocotită cu sare. Apoi se adaugă
conopida bine spălată şi desfăcută în bucăţele
mici. Se lasă să fiarbă la aburi, până ce conopida
doar se înmoaie (atenţie, să nu se fiarbă prea
tare); se drege la sfârşit cu smântână şi se
adaugă pătrunjelul mărunţit. Conţine: proteine,
glucide, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol,
fibre alimentare, folaţi, K, Na, Se, Fe, Ca, Mg,
Zn, vit A, B1, B2, B3, B6, B12, C, D.
Supă de dovlecei. Cantităţi: 1 litru de apă, 5
dovlecei tineri, 2 linguri de untdelemn, o ceapă
mică, o roşie, 2 linguri smântână, pătrunjel,
zeamă de lămâie. Dovleceii se spală, se rad de
coajă şi se taie în felii subţiri. Se poate adăuga şi
o ceapă mică, tăiată mărunt. Se pun într-o
cratiţă mai înaltă, se adaugă uleiul, puţină sare,
pătrunjel şi se călesc, până la o culoare galben-
arămiu. Se adaugă apă şi se fierbe înăbuşit 5-7
minute, se adaugă roşia tăiată bucăţi, se
potriveşte de sare, iar – când s-a mai răcit – se
poate drege cu smântână şi zeamă de lămâie
sau se lasă ca o supă dulce, la care se mai
adaugă pătrunjel proaspăt. Conţine: proteine,
glucide, grăsime saturată, nesaturată, coleste-
rol, fibre alimentare, K, Fe, Ca, Mg, vit B1, B6, C,
D, fitoelemente, antioxidanţi.
Supă cremă de dovlecei. Cantităţi: 1 litru de
apă, 8 dovlecei tineri, un păhărel de lapte, o
lingură de făină, un praf de sare, 2 linguri de
smântână, mărar verde tocat. În apa clocotindă
cu sare, se adaugă dovleceii bine spălaţi, raşi de
coajă şi tăiaţi în felii. Când au fiert, dar atenţie
nu se fierb prea mult, se trece toată compoziţia
prin sită şi se pune sosul din nou la foc. Se
adaugă făina frecată cu laptele, se mai dă într-
un clocot, apoi se drege cu smântâna. Mărarul
tocat se presară la sfârşit sau în farfurie, când se
serveşte. Conţine: proteine, glucide, grăsime
saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimen-
tare, K, Fe, Ca, Mg, Se, Zn, vit A, B1, B2, B6, B12,
C, D, fitoelemente.
Supă de zarzavaturi pasate. Cantităţi: 1 litru
de apă, 2-3 morcovi, o ceapă mică, 2-3 cartofi,
1/4 conopidă, o mână de mazăre verde, o
lingură de unt, un păhărel mic de lapte, o
linguriţă de făină, un praf de sare, pătrunjel
verde. Apa se pune la fiert cu sare, iar – când
clocoteşte – se adaugă ceapa şi celelalte zar-
zavaturi în prealabil spălate şi tăiate în bucăţi.
REŢETE ALIMENTARE
După ce au fiert, se pasează printr-o sită. Se
adaugă laptele încălzit şi un sos alb făcut din
făină şi untul topit. Se amestecă toate şi se pun
înapoi în oala în care au fiert iniţial. Se adaugă
şi pătrunjelul mărunţit. Conţine: proteine,
glucide, grăsime saturată, nesaturată, coleste-
rol, fibre alimentare, K, Ca, Mg, Se, Zn, vit A,
B1, B2, B6, B12, C, D, fitoelemente, ant-
ioxidanţi.
Supă de cartofi, pasată. Cantităţi: 1 litru de
apă, 4 cartofi tăiaţi în cubuleţe, un păhărel de
lapte, un gălbenuş de ou, o linguriţă de unt, un
praf de sare. Se fierb cartofii în apa cu sare,
apoi se scot şi se pasează cu o furculiţă. Zeama
în care au fiert se amestecă cu cartofii pasaţi, se
adaugă laptele sau o linguriţă de smântână şi
gălbenuşul de ou amestecat cu unt. La sfârşit,
se poate adăuga puţină zeamă de lămâie.
Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată,
nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Ca,
Mg, Se, Zn, vit A, B1, B2, B6, B12, D.
Supă de roşii. Cantităţi: 1 litru de apă, 500 g
roşii, 2 cepe potrivite, 3 morcovi, un ardei gras
tocat, 3 linguri de orez, o linguriţă de unt,
pătrunjel verde tocat. În apa clocotită cu sare se
pun roşiile decojite, morcovii şi ardeiul gras
tocat. Când au fiert suficient, se strecoară supa,
iar zarzavaturile se pasează cu furculiţa. Se
răstoarnă legumele în supa strecurată şi se pun
din nou la fiert, împreună cu orezul. La final, se
adaugă untul şi pătrunjelul. Orezul se poate
înlocui cu tăieţei sau cu zdrenţe preparate
acasă dintr-un ou cu o lingură de făină sau gris.
Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată,
nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Fe,
vit A, B1, B6, C, antioxidanţi.
Ciorbă de miel. Cantităţi: ¼ miel, preferabil
coaste, cap, pulpe (la un litru de apă se pun 7-8
coaste sau capul cu 2-3 coaste sau o pulpă cu 2-
3 coaste), un praf de sare, 6 cepe verzi tocate
mărunt, un pumn de orez. Mielul se fierbe în
apa cu sare, se spumuieşte, se adaugă ceapa
verde tocată şi orezul. Se drege apoi ciorba cu
borş şi leuştean. Conţine: proteine, glucide,
grăsime saturată, nesaturată, colesterol, K, Fe,
Mg, Zn, Se, vit B1, B3, B6, C, fitoelemente,
antioxidanţi.
Bulionul de carne de vită sau de pasăre este un
produs separat care se poate folosi nu numai la
supă ca atare, dar se poate folosi ca zeamă de
213
COPILUL NOSTRU
adăugat la diferite mâncăruri. Bulionul de carne
este de fapt o supă în care s-a fiert numai carnea,
fără vegetale, spumuită foarte, foarte bine. La
bulionul de carne de vită se preferă carnea fără os,
deoarece măduva oaselor tulbură bulionul.
Conţine: proteine, grăsime saturată, nesaturată,
colesterol, K, Na, Zn, Fe, Mg vit. A, B1, B3, B6, B12.
Sosuri
Sos de hrean. Cantităţi: 2 pahare mici de
lapte, 4 linguri de smântână, o lingură de făină,
o lingură de hrean ras, o lingură de unt. Se
fierbe laptele, la care se adaugă o cremă făcută
din făină cu smântână şi se mai fierb câteva
minute. Se adaugă apoi un praf de sare,
hreanul şi untul. Se amestecă foarte bine şi se
serveşte peste rasol de carne de vită, de pui,
peşte sau peste vegetale fierte etc. Conţine:
proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată,
colesterol, K, Na, Ca, Fe, Mg, Se, Zn, vit A, B2,
B12, D, antioxidanţi.
Sos de ou. Cantităţi: 2 gălbenuşuri de ou, 3
linguri de unt, un praf de sare, o ceaşcă de apă,
zeama de la o lămâie. Jumătate din cantitatea
de unt se topeşte într-o crăticioară, apoi se
adaugă gălbenuşurile şi sarea. Se amestecă în
permanenţă, până ce sosul începe să se
îngroaşe, apoi se adaugă restul de unt şi
zeama de lămâie. Sosul se serveşte peste rasol
de vită, peşte, fiert sau prăjit, pui pane.
Conţine: proteine, grăsimi saturate, nesatu-
rate, colesterol, K, Na, Se, vit A, B2, B12, C.
Sos de roşii universal. Se taie o ceapă şi un
morcov, apoi se călesc uşor. Se adaugă 2 căţei
de usturoi, 1-2 roşii tăiate mărunt, pătrunjel,
mărar şi busuioc tocate. Se fierbe totul timp
îndelungat (40-60 minute) la foc mic. Se mai
adăugă apă la fierbere, dacă scade foarte mult.
Sosul se foloseşte la diferite feluri de mâncare.
Conţine: proteine, glucide, fibre alimentare, K,
Fe, vit A, B1, B6, C, fitoelemente, antioxidanţi.
Deserturi
Fructe proaspete cu coajă, după o suficientă
spălare la jet de apă. Conţine: glucide, K, vit B6,
C, fibre alimentare, fitoelemente.
Fructe uscate: caise, prune, mere, vişine,
struguri. Prin uscare şi deshidratare, fructele
214
păstrează substanţele minerale, antioxidanţii şi
fibrele alimentare; pierd o parte din vit. C şi
apă. Din ele se pot prepara ştrudele sau
umpluturi pentru plăcinte. Conţine: glucide, K,
fibre alimentare, antioxidanţi, vit B6, C.
Piuré de mere. Cantităţi: 2 mere curăţate de
coajă, 1 linguriţă zeamă de lămâie. Merele se
rad pe răzătoare şi se adaugă zeama de lămâie.
Dacă merele sunt foarte acre, se poate adăuga o
linguriţă de zahăr sau miere. Se serveşte
proaspăt. O altă variantă ar fi, prepararea so-
sului cald de mere. Merele rase împreună cu
zeama de lămâie se pun într-o crăticioară şi se
dau la un foc mic, fără a adăuga apă. Prin
fierbere, merele se îndulcesc şi deci nu mai este
nevoie adăugarea zahărului. La copilul mai
mare se poate adăuga în sosul de mere şi câteva
nuci pisate. Conţine: glucide, fibre alimentare,
K, vit C, antioxidanţi.
Dovleac copt, fiert sau prăjitură cu dovleac.
Conţine: glucide, proteine, K, Fe, vit A, B2, C, E ,
Fe, fibre alimentare.
Ciocolată neagră. Conţine: glucide, proteine,
grăsimi saturate, nesaturate, K, Cu, Fe, Zn,
antioxidanţi.
Clătite cu căpşuni, cu nuci, brânză de vaci şi
puţin zahăr. Conţine: glucide, proteine, grăsimi
saturate, nesaturate, colesterol, K, Ca, Na, vit
B6, C, antioxidanţi.
În unele deserturi şi salate se pot folosi şi
petale de flori comestibile (Vezi mai jos).
Salată de fructe. Se folosesc multe fructe de
sezon spălate (mere, pere, prune, piersici, caise,
afine, zmeură, nuci, banane, portocale). Se
secţioneză în cubuleţe, se amestecă între ele, se
stoarce zeama de la ½ lămâie şi se lasă la
frigider pentru câteva ore. Se poate servi cu
frişcă sau smântână. Conţine: proteine, glucide,
fibre alimentare, K, Fe, vit B1, B6, C, folaţi,
antioxidanţi, fitoelemente.
Cremă dulce din brânză de vaci. Cantităţi:
200g brânză de vaci, un păhărel de lapte, coaja
de la o lămâie rasă, un praf de zahăr vanilat. Se
amestecă brânza cu laptele, cu praful de zahăr
vanilat şi cu coaja de lămâie rasă. Se mixează
până se face o pastă, ce se întinde pe pâine sau
pe biscuiţi. Conţine: proteine, glucide, grăsimi
saturate, nesaturate, colesterol, K, Na, Mg, Zn,
Se, Ca, vit A, B1, B2, B3, B12, D.
Orez cu lapte. Cantităţi: 1litru de lapte, o
cană de orez, un praf de zahăr vanilat. Se fierbe

laptele, apoi se adaugă orezul (o cană de orez
la 4 căni de lapte), bine spălat, şi se lasă să
fiarbă la un foc foarte mic. Când orezul s-a fiert
şi a încorporat tot laptele, se adaugă zahăr
vanilat, după gust. Se serveşte fierbinte simplu
sau cu fructe din compot, nuci, coji de
portocală sau de lâmăie. Conţine: proteine,
glucide, grăsimi saturate, nesaturate,
colesterol, fibre alimentare, K, Na, Ca, Se, Mg,
Zn, vit A, B2, B12, D.
Sucuri din fructe şi legume. Se rad 2 morcovi,
4 mere şi se storc de zeamă. Se mai poate
adăuga zeamă de portocale, struguri, eventual
o banană pisată, suc de roşii. Se lasă la
sedimentat şi se serveşte rece. Conţine:glucide,
K, vit A, B6, C, antioxidanţi.
Mere la cuptor cu garnitură de pesmet.
Cantităţi: 5 mere, 200g pesmet, o linguriţă de
zahăr. Se iau mere mai mici, se taie la un capăt,
se scoate cotorul şi se pun la cuptor, într-o tavă
unsă cu unt. După ce merele s-au rumenit, se
scot de la cuptor şi se servesc cu pesmet (prăjit
în prealabil în unt) amestecat cu o linguriţă de
zahăr. Pesmetul se presară peste mere şi apoi
se mai introduce o dată la cuptor, cu mare
atenţie pentru a nu se arde pesmetul. Conţine:
proteine, glucide, fibre alimentare, K, Se, Fe ,
vit B1, B3, C.
Prăjitură cu fructe. Cantităţi: 200g făină, 100g
unt, 150g zahăr pudră, un vârf de cuţit de praf
de copt, 3 ouă. Fructele (caise, piersici, prune,
vişine sau cireşe) vor fi spălate, curăţate de
sâmburi şi tăiate în bucăţi mici. Prepararea
aluatului: se amestecă foarte bine untul cu
zahărul pudră, se adaugă gălbenuşurile, praful
de copt, făina şi – la sfârşit – albuşurile bătute
spumă. Compoziţia se pune într-o tavă unsă cu
ulei şi tapetată cu făină, iar deasupra aluatului
se pun fructele. Se coace la un foc potrivit.
Prăjitura se poate servi caldă sau rece. Conţine:
proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate,
colesterol, fibre alimentare, K, Se, Fe, vit A, B1,
B2, B3, B12, C, fitoelemente.
Papanaşi. Cantităţi: 300g brânză de vaci, 50g
caşcaval sau brânză telemea, 2 linguri de făină,
150g pesmet, 2 linguri de zahăr, 2 ouă.
Papanaşii se pot prepara fie prin fierbere, fie
prin prăjire. Pentru papanaşii prăjiţi se ames-
tecă brânza de vaci cu puţină brânză telemea
sau caşcaval ras şi se adaugă făina şi ouăle.
REŢETE ALIMENTARE
Compoziţia trebuie să fie consistentă (ca o
plastilină) şi din ea se fac chifteluţe, care se trec
prin făină şi se prăjesc în untdelemn fierbinte.
Se pot servi ca atare sau cu un sos de roşii pe
deasupra. Papanaşii fierţi se fac numai din
brânză de vaci, la care se adaugă ouăle bătute,
câteva linguri de făină, puţină sare şi zahăr. Se
fierb în apă clocotită cu sare, apoi se aşează pe
un platou şi se acoperă cu pesmet prăjit în unt.
Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate,
nesaturate, colesterol, K, Ca, Na, Se, Mg, Zn,
Fe, vit A, B2, B12, antioxidanţi.
Bezele cu nucă. Cantităţi: 200g nucă pisată, 3
albuşuri de ouă, 3 linguri de zahăr. Nuca
pisată foarte mărunt (ca o pulbere) se
amestecă cu zahărul şi cu albuşurile de ouă,
bine bătute. Această compoziţie ajunge la
consistenţa unei paste, care se lasă la rece.
După ce s-a răcit, se ia cu linguriţa şi se aşează
pe o tavă unsă cu unt, una lângă alta, ca nişte
cornuleţe. Se pune la cuptor la foc mic şi când
bezelele s-au rumenit se scot şi se lasă la răcit.
Sunt foarte friabile, dar foarte gustoase şi
nutritive. Conţine: proteine, glucide, grăsimi
nesaturate, Mg, K, Se, Na, vit A, B2, B12.
Ştrudel de mere. Cantităţi: 1kg de mere,
zeamă de lămâie, 4-5 linguri de zahăr. Se
foloseşte fie aluat de casă, fie foile de plăcintă
din comerţ. Umplutura de mere: merele se
curăţă de coajă, se rad, se amestecă cu câteva
linguri de zeamă de lămâie şi cu zahărul. Într-o
cratiţă, se pune o lingură de unt şi apoi se
adaugă merele; se lasă să fiarbă la foc potrivit,
timp în care merele îşi lasă zeama, care nu
trebuie scursă. După ce toată zeama merelor
scurse se evaporă prin fierbere, se gustă merele
şi – dacă sunt bine fierte – se lasă să se răcească.
Pentru o aromă deosebită, se poate adăuga
scorţişoară. Când s-a răcit umplutura, se iau
foile de plăcintă, se ung bine cu untdelemn, se
pun una peste alta, toate bine unse cu
untdelemn, cu excepţia foii de deasupra care se
lasă neunsă. Se adaugă umplutura de mere în
mijloc şi se rulează ca un ştrudel. Atenţie,
capetele ruloului să fie îndoite înăuntru, altfel
umplutura iese afară. Se pun câteva rulouri
într-o tavă şi se coc la cuptor. Se pot folosi şi alte
umpluturi pentru ştrudel, de exemplu brânză
sărată sau dulce, cu sau fără stafide. Conţine:
proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate,
K, vit B6, C, fibre alimentare.
215
COPILUL NOSTRU
Flori comestibile
Petalele de la aproape 100 plante, care cresc
spontan sau sunt cultivate pe meleagurile ţării,
sunt comestibile şi hrănitoare. După spălare
atentă sub apă curgătoare, se pot adăuga la
salate, supe sau piureuri, petalele crude de:
trandafir, nufăr galben, cicoare, cireş, con-
duraş, nalbă mică, trifoi roşu, castravete, măr,
vişin, soc, nalbă de grădină roşie sau roz,
salcâm, soia, cais, piersic, păpădie, toporaş,
iasomie, urzică moartă, bumbişor, volbură,
portulacă, gălbenele, şofran, flori roşii sau
violete de fasole, lumânărică, prun, trei fraţi
pătaţi. Conţin: vitamine, fitoelemente.
216
Boabe încolţite de gâu, trifoi/lucernă, fasole
roşie, mazăre, linte, soia, broccoli ş. a. sunt
folosite curând după germinare. Se pot cultiva
în casă. Se consumă crude sau gătite, au un gust
delicat şi sunt nutritive. Pot transmite însă
infecţii alimentare cu salmonella şi E. Coli şi
trebuie evitate la copiii mici şi la cei cu sistemul
imun scăzut. Pentru a reduce riscul contami-
nării bacteriene, mai întâi se înmoaie boabele,
timp de 10 minute, într-o soluţie diluată de apă
cu clor, apoi se limpezesc cu apă. Conţin: fibre
alimentare, glucide, K, Fe, Mg, vit. B1, B2, B6, C,
acid folic, niacină şi fitoelemente.

Partea a 2-a
COPILUL BOLNAV
Prevenirea bolilor
De-a lungul anilor, copilul nostru va fi uneori bol-
nav. Cele mai multe boli vor fi uşoare şi de neevitat,
răceli sau vânătăi. Altele – puţine – vor fi mai grave
şi-i pot pune uneori viaţa în pericol.
Deseori, părinţii nu pot diferenţia o boală uşoară
de una gravă. Duceţi copilul la pediatru de la primele
semne ale bolii. O faringită acută (angină) streptoco-
cică – netratată la timp – poate fi urmată de reuma-
tism, lezarea gravă a inimii şi chiar deces.
Pentru a fi pregătiţi la nevoie, citiţi şi învăţaţi!
Consultaţi periodic medicul pediatru, în scop pre-
ventiv, chiar şi atunci când copilul este sănătos.
Consultul copilului sănătos
Copilul nostru trebuie examinat periodic de către
medic, chiar dacă este perfect sănătos. Acesta trebuie
consultat mai des în primul şi al doilea an de viaţă şi
– anual – între 3 şi 18
ani.
Examen medical
Medicul va evalua
creşterea şi dezvolta-
rea fizică, emoţională,
mentală, socială şi spir-
ituală a copilului şi va
da indicaţii părinţilor
asupra condiţiilor de
igienă, prevenirea boli-
lor, a accidentelor şi
a vaccinărilor; acestea
trebuie notate în fişa de
sănătate.
În cadrul consultului, medicul evaluează modul
de viaţă al familiei, alimentaţia, climatul emoţional,
stilul de disciplină, semnele de neglijare a copilului şi
motivele de îngrijorare ale părinţilor.
Alegerea medicului pediatru
Medicul pediatru urmăreşte copilul de la naştere
până la adolescenţă, îl examinează periodic – când
este sănătos – şi îl tratează când este bolnav, acciden-
tat sau într-o urgenţă ce îi ameninţă viaţa.
Pediatrul dă sfaturi părinţilor despre modul în
care trebuie crescut copilul, despre dezvoltarea,
nutriţia şi comportamentul acestuia, despre pre-
venirea accidentelor; el prescrie medicamente şi
poate face mici intervenţii chirurgicale.
COPILUL BOLNAV
Unii pediatri au studii adiţionale într-o subspe-
cialitate, pot fi şi specialişti în nou născuţi sau cardio-
logi. Dacă nu sunt pregătiţi şi în alte domenii, aceştia
pot îndruma copilul către un specialist.
E bine ca părinţii să cunoască medicul şi asisten-
tele lui şi să se obişnuiască cu modul lor de practică.
Ca părinte, observă cum se poartă medicul cu
ceilalţi pacienţi, dacă sala de aşteptare a cabinetului
său este aglomerată, dacă există o zonă separată pen-
tru copiii contagioşi, dacă este curat şi dacă perso-
nalul este prietenos.
De asemenea, părinţii sunt datori să întrebe me-
dicul pediatru ce precauţii va lua pentru a evita
transmiterea hepatitei şi contaminarea cu HIV.
Este important ca părinţii să aibă încredere în per-
sonalul medical şi să-i urmeze sfaturile.
Sănătatea copilului, o parte esenţială a vieţii aces-
tuia, este foarte scumpă, de aceea nici îngrijirea medi-
cală nu poate fi ieftină. Oriunde, de-a lungul istoriei
omenirii, doctorii au fost apreciaţi. Acest lucru devine
însă dificil în condiţii de sărăcie în masă.
Dacă ai un medic competent, preţuieşte-l!
Îngrijirea copilului bolnav
Părinţii petrec ore şi zile în şir îngrijindu-şi copiii
acasă sau, mai rar, în spital.
Cei mai mulţi copii sunt mai puţin activi când au
o boală infecţioasă; când sunt treji, majoritatea nu vor
să stea în pat; ei preferă să se uite la televizor sau să
se joace cu jucăriile.
Repausul la pat nu mai este considerat obligatoriu
în tratamentul bolilor copilăriei; acesta nu scurtează
durata bolii, nici nu previne complicaţiile; copilul îşi
alege singur nivelul de activitate. Insuficienţa car-
diacă şi respiratorie sunt principalele boli în care
repausul la pat este folositor; copiii cu aceste boli
grave stau în pat, pentru că se simt foarte rău. Părinţii
nu trebuie să forţeze copilul bolnav să stea în pat!
Hrănirea copilului bolnav
Cele mai multe boli ale copilăriei sunt însoţite de
lipsa poftei de mâncare. În limita toleranţei digestive,
acesta trebuie însă hrănit. Ca regulă generală, copiii
bolnavi trebuie hrăniţi cât vor ei, fără a-i forţa. Deşi
copiii bolnavi pot refuza multe alimente, este impor-
tant să fie încurajaţi să bea frecvent lichide. Lichidele
se pot da sub formă de apă, ceaiuri, sucuri de fructe,
supe de zarzavat strecurate, zeamă de compot sau
fructe proaspete, pasate. Nevoile calorice ale copilu-
lui bolnav şi febril sunt ridicate; cum pofta sa de
mâncare este scăzută, pierde deseori în greutate.
217
COPILUL NOSTRU
Sugestii
- Dă-i să mănânce când este odihnit şi nu are dureri.
- Oferă-i alimentele care-i plac şi care sunt în
acelaşi timp nutritive: iaurt, macaroane cu brânză,
pâine cu unt şi cu gem etc.
- Serveşte-i mese mici şi dese şi gustări nutritive.
- Pentru calmarea durerilor în gât oferă-i apă
călduţă cu miere, suc de mere, iaurt, supă, gelatină
sau budincă. Când tolerează alimente mai solide,
oferă-i piuré de cartofi, orez bine fiert, compot de
fructe, sandviş cu unt.
- Lasă-l să participe în alegerea şi pregătirea
mesei când e posibil.
- Evită alimentele piperate, puternic mirositoare.
- Oferă-i băuturile răcoritoare favorite.
- Încurajează copilul febril să bea lichide multe.
- Prezintă-i mâncarea într-un mod atractiv.
- Laudă-l, pentru cât mănâncă.
- Nu pedepsi copilul, pentru că n-a mâncat destul.
Truse de prim ajutor
Se recomandă să ai într-un dulap, sub cheie, o
trusă de medicamente şi instrumentar simplu, care să
conţină:
• termometru
• leucoplast
• pară de cauciuc – pentru a curăţa nasul înfundat
• pensete – pentru a scoate ghimpii sau căpuşele
• pungi pentru gheaţă
• feşe şi vată, pansamente adezive şi comprese sterile
• paracetamol picături, tablete sau supozitoare
• ibuprofen
• algocalmin
• unguent cu antibiotice
• antiseptice sau dezinfectante de ex.: apă oxi-
genată 3%, pentru a curăţa rănile superficiale. Se
diluează pe jumătate cu apă fiartă şi răcită; Clorhexi-
din (Hibiscrub, Hibitame, Desmanol) şi soluţie sau
unguent de iod organic: Betadine (Iodosept, Polio-
dine), Cetaphil (emolient şi antimicrobian)
• vaselină
• supozitoare de glicerină
• cremă cu oxid de zinc 10g%
• picături sărate pentru nas (ser fiziologic – pen-
tru a subţia secreţiile nazale şi a le aspira mai uşor cu
para de cauciuc). Soluţia se poate pregăti în casă
dizolvând 1/2 linguriţă de sare într-o ceaşcă de apă.
• soluţie de rehidratare care conţine: apă, zahăr, clorură de
sodiu şi de potasiu. O formulă preparată în casă:
- 1 litru de apă fiartă şi răcită
- 1/4 linguriţă (2,5g) sare de bucătărie
- 4-8 linguriţe rase (20-40) de zahăr
• cremă de hidrocortizon, pentru a scădea infla-
maţia şi edemul iritaţiilor pielii sau alergiile, cum ar fi
eczema, înţepăturile de insecte etc., la recomandarea
medicului: abuzul poate provoca sensibilizarea şi
subţierea pielii; nu se aplică pe pielea infectată.
218
• difenilhidramină (Feniramin, Clorfeniramin)
antihistaminic, pentru a calma simptomele de reacţie
alergică şi de mâncărime, produse de înţepăturile de
insecte. Consultă medicul înainte de administrare.
• loţiune de calamină, pentru a micşora mâncă-
rimea produsă de înţepăturile de insecte, vărsat sau
de dermatita de contact.
• produse naturale, apicole, plante medicinale.
Aceste produse completează tratamentul clasic al
medicinei alopate şi nu trebuie să fie o alternativă.
Copilul – mai ales de vârstă fragedă – trebuie dus la
medic, de la primele semne ale bolii, pentru a-i preciza
diagnosticul şi a-i indica tratamentul clasic alopat.
• leacuri populare: ceaiuri, cataplasme, propolis etc.
În ciuda progreselor industriei medicamentoase,
tratamentul cu plante medicinale şi-a păstrat o oare-
care valoare terapeutică. Trebuie subliniat, însă, că
extractele sau ceaiurile cu plante trebuie bine cunos-
cute, deoarece nu sunt neapărat lipsite de efecte
secundare şi pot fi chiar toxice. Ceaiul de tei este – în
primul rând – un ceai tradiţional, pe când cel de cru-
şin este un medicament.
Un copil bolnav are un organism mai sensibil
decât unul sănătos şi poate răspunde la un produs
natural printr-o reacţie puternică. Dacă planta nu
este recoltată dintr-o zonă ecologică şi provine de pe
marginea şoselei care este o zonă poluată cu plumb
sau alte metale grele, pesticide sau iradiate, ea devine
un produs toxic. Aceste lucruri trebuie verificate de
părinţi, înainte de a administra plante copilului. Pe
cât posibil, produsele naturale trebuie procurate de la
magazine care garantează calitatea lor, de ex. de la
plafar sau de la farmacie.
Uneori, produselor medicamentoase de origine
vegetală li se atribuie efecte miraculoase, de exemplu
un sirop care poate vindeca 12 afecţiuni. Şi mai grav
este faptul că – uneori – se recomandă ca, pe parcur-
sul tratamentului cu acest sirop, să nu se mai ia nici
un alt medicament. Alteori, deşi există şansa de a vin-
deca copilul prin medicamente, părinţii folosesc tera-
pia alternativă sau naturală şi aduc copilul la medic
doar într-o fază avansată a bolii. Impostorii trebuie
evitaţi şi trebuie dată crezare profesioniştilor.
Cele mai frecvente intoxicaţii la copii sunt cele cu
medicamente.
Medicamente care trebuie păstrate încuiate:
- barbituricele şi alte somnifere
- diazepam-ul şi alte tranchilizante
- haloperidol-ul şi alte neuroleptice
- hipotensoarele de orice tip
- antispasticele
- antihistaminicele
- papaverină, beladonă şi derivaţi
- analgezice puternice şi derivaţi morfinici (opioizi)
- antiemetice: Torecan şi Emetiral
- antidiabetice orale

- preparate cu potasiu şi alte minerale
- Sintron, Trombostop şi alte coagulante orale
- antiaritmice – tablete, capsule
- orice drajeuri şi tablete colorate
- diuretice puternice
- vasodilatatoare periferice
- blocanţi de calciu
- inhibitori ai enzimei conversiei (Captopril,
Enalapril)
- antiseptice şi dezinfectante puternice, iritante,
concentrate
- hormoni de orice fel, în drajeuri sau comprimate
- antifungice, antibiotice
- antitusive
- antiepileptice (Fenobarbital, Fenitoină, Tegretol)
- antiparkinsoniene (Akineton, Credanil, Mado-
par, Parlodel, Sinemet ş.a.).
Plante medicinale toxice:
• tătăneasă, rostopască, lăcrămioare, arnică,
omag, mărul lupului, piperul lupului, rodul pămân-
tului, cucuta de apă, brânduşa de toamnă, iarba
fiarelor, cânepa codrului, hamei, vâsc, hribul dracu-
lui, ciuperci: amanita, muscaria şi faloides; laur,
mătrăgună, zârna, strigoaie.
• părţile aeriene din: nemţişorii de câmp, degeţel,
mixandre sălbatice, cetina de negi, brădişor, mac (cu
excepţia seminţelor mature care sunt comestibile),
pelin, ferigă, fructe de ienupăr
• rădăcini de spânz.
Când să ţii copilul acasă:
Ţine seama de simptomele copilului şi cât pare
acesta de bolnav.
Febra: copilul febril şi iritabil sau somnolent tre-
buie ţinut acasă. Un copil cu febră uşoară, care se
joacă şi mânâncă bine, poate merge la grădiniţă.
Răceala uşoară: nu trebuie să împiedice copilul să
meargă la şcoală, în afară de cazurile în care tusea
este persistentă.
Infecţii ale urechii: dureroase sau care drenează
puroi (în prima zi de tratament cu antibiotice, copilul
trebuie să stea în casă).
Faringita streptococică (angina): copiii cu dureri în
gât, din cauza infecţiei cu streptococ, trebuie să stea
acasă în prima zi de tratament cu antibiotice.
Varicela: copilul este contagios în primele 10 zile
de la apariţia erupţiei; trebuie ţinut acasă.
Infecţii digestive: copilul cu febră şi diaree trebuie
ţinut în casă, până când tolerează din nou alimentele.
Vărsături: copilul trebuie să stea în casă încă 24 de
ore, după oprirea lor.
Administrarea medicamentelor
Când îi dă un medicament copilului, părintele
trebuie să cunoască:
• numele şi concentraţia medicamentului
• alte denumiri ale acestuia
COPILUL BOLNAV
• acţiunea lui
• doza exactă care trebuie administrată
• de câte ori pe zi se ia
• dacă se dă pe stomacul gol sau după masă
• dacă se scutură sau se agită, înainte de a se ad-
ministra
• cum să recunoască efectele terapeutice ale
medicamentului
• care sunt riscurile şi efectele secundare frecvente
• condiţiile de păstrare
• dacă interacţionează cu alte medicamente.
De multe ori, copilul refuză să ia medicamente. În
acest caz, medicul le poate prescrie într-o formă
acceptată de copil, de ex. cu iaurt.
Sugestii pentru administrarea medicamentelor:
- citeşte eticheta înainte de administrare;
- administrează doza prescrisă şi nu mai mult;
- dă-i întreaga doză prescrisă, chiar când copilul
se simte mai bine, altfel boala poate reapărea sau se
poate înrăutăţi;
- copilul de 4-5 ani trebuie învăţat cum să înghită
o tabletă, având părintele ca model. Copilul aşează
tableta pe limbă, bea o înghiţitură de apă, dă capul
uşor pe spate şi înghite tableta, împreună cu lichidul;
- administrarea medicamentelor lichide este mai
exactă cu ajutorul unei seringi: vârful seringii, fără ac,
se plasează între marginea limbii şi obraz; se
injectează încet, în cantităţi mici, pentru a evita scur-
gerea medicamentului sau vărsătura; se scoate seriga
şi se lasă copilul să înghită, înainte de a continua
injectarea;
- anunţă medicul dacă apare o reacţie alergică
sau secundară la medicament;
- păstrează medicamentele într-un loc încuiat,
uscat şi răcoros, inaccesibil copiilor mici;
- nu păstra medicamente vechi şi expirate;
- nu-i da unui copil medicamentele prescrise altuia;
- copilul şcolar poate dori să bea din ceaşcă;
medicamentul trebuie măsurat, iar copilul trebuie
urmărit până termină fiecare doză;
- picăturile în nas se administrează astfel: se ţine
sugarul pe genunchi, cu faţa în sus, sau copilul mai
mare în pat, cu capul aplecat pe spate; se ţine capul
copilului cu o mână şi cu cealaltă se pun picăturile,
fără a atinge pielea cu picurătorul; se menţine copilul
în aceeaşi poziţie, înainte de a repeta operaţiunea la
cealaltă nară.
- picăturile în urechi se administrează astfel: se
încălzeşte soluţia într-o cană cu apă caldă, nu fierbinte,
se ţine copilul cu capul întors pe o parte, cu urechea
afectată în sus şi se picură în ureche, fără ca picură-
torul să atingă pielea, deoarece bacteriile ar putea fi
aspirate în picurător. Se menţine copilul în această
poziţie timp de câteva minute, pentru a permite
medicamentului să pătrundă în interiorul urechii. La
219
COPILUL NOSTRU
sfârşit, se pune un tampon de vată în canalul auditiv,
care opreşte scurgerea medicamentului în afară.
- picăturile de ochi conţin deseori un antibiotic a
cărui dată de expirare trebuie respectată. Deoarece
picurătorul se poate contamina, trebuie curăţat după
fiecare întrebuinţare.
Administrarea antibioticelor
Antibioticele sunt medicamente ce omoară bac-
teriile, care sunt organisme vii, formate dintr-o sin-
gură celulă. Antibioticele opresc creşterea şi înmul-
ţirea bacteriilor, în genere prin distrugerea stratului
lor protector. Deoarece viruşii nu sunt organisme vii,
nu au pereţi celulari, trăiesc şi se înmulţesc doar în
alte celule. Antibioticele nu sunt eficace împotriva
virusurilor, de aceea medicul trebuie să determine
mai întâi dacă infecţia copilului este bacteriană.
Unele infecţii, cum ar fi răceala, sunt produse
doar de virusuri, de aceea nu se tratează cu antibio-
tice. Alte infecţii (cum ar fi aceea produsă la o unghie
încarnată) sunt produse de microbi, iar pentru aces-
tea medicul prescrie antibiotice.
Numeroase infecţii ca: pneumonia, infecţia în gât
(faringita), cea a urechii (otita), pot fi produse fie de
virusuri, fie de bacterii (microbi). Pentru a determina
cauza infecţiei, medicul poate lua o cultură de
secreţie, din zona infectată. De ex: dacă aceasta este
recoltată din gât şi arată că este prezent un strepto-
coc, medicul prescrie antibiotice. Când secreţiile pen-
tru cultura microbiană sunt greu de obţinut, (cum ar
fi cele din urechea medie) medicul poate prescrie
antibiotice, chiar dacă unele otite medii nu sunt pro-
duse de microbi şi se vindecă de la sine.
Efectele nocive ale antibioticelor
Medicamentele – printre care şi antibioticele – pot
provoca reacţii adverse, chiar mortale. Uneori – e
drept, extrem de rar – leacurile pot fi mai nocive
decât boala. Medicul competent poate diagnostica o
suferinţă în care singurul mod de tratament rămâne
întruruperea medicaţiei.
Antibioticele trebuie administrate după indicaţia
medicului. Dozele şi durata tratamentului depind de
boala copilului, de antibioticul prescris şi de calea de
administrare. Copiii, ca şi adulţii, au nevoie de cel
puţin 7-10 zile de tratament cu antibiotice, pentru
infecţiile la gât, ureche, piele sau în caz de pneu-
monie. Chiar dacă copilul se simte bine, tratamentul
trebuie luat după cum a fost prescris. Dacă opreşti
medicamentul prea devreme sau dacă acesta nu este
luat în doză suficientă, infecţia (de exemplu cu strep-
tococ) poate reveni. O infecţie cu streptococ tratată
incorect poate duce la reumatism şi poate ataca inima
pentru restul vieţii.
220
Rezistenţa la antibiotice
Prescrierea inutilă a medicamentelor poate provo-
ca apariţia de microbi rezistenţi la antibiotice. Pentru
a avea efect, antibioticele trebuie să treacă mai întâi
prin peretele celulelor bacteriene. Unele bacterii dez-
voltă diverse modalităţi de a respinge antibioticele,
înainte ca acestea să-şi facă efectul; alte bacterii pro-
duc enzime care inactivează sau degradează antibio-
ticele, făcîndu-le ineficace.
Infecţiile produse de microbii rezistenţi la anti-
biotice sunt mai greu de tratat. În acest caz, poate fi
nevoie de un antibiotic mai scump sau de unul
administrat doar pe cale venoasă, ceea ce necesită
internarea copilului în spital.
Rezistenţa la antibiotice este mai frecventă când
se folosesc un număr mare de antibiotice şi mai gravă
în creşe, spitale şi în centrele de bolnavi cronici, unde
o mare parte din copii folosesc antibiotice. Când un
adolescent ia antibiotice pentru acnee, pot apărea
forme rezistente la antibiotice pe pielea altor membri
ai familiei.
Părinţii trebuie să evite să-i ceară medicului
antibiotice, când acesta nu le consideră necesare.
Antibioticele nu sunt un tratament miraculos pentru
orice infecţie!
Antibioticele nu sunt eficace împotriva guturaiului
(răcelii), care este o viroză şi nu sunt necesare pentru
multe în cazurile de sinuzită şi aproape toate cazurile
de bronşită. Aceste boli se vindecă, în timp, singure.
Pneumonia bacteriană necesită, totuşi, antibiotice.
Folosirea corectă a antibioticelor permite unor
bacterii rezistente să-şi recapete sensibilitatea.
Ce se poate face:
- evită folosirea antibioticelor pentru infecţiile
respiratorii obişnuite;
- asigură-te că durerea în gât este cauzată de un
streptococ; principalul tip de faringită (angină),
tratată cu antibiotice, este cea produsă de streptococ;
de aceea, medicul ar trebui să ia probe de laborator,
înainte de a prescrie antibiotice; nu forţa medicul să
prescrie antibiotice, chiar dacă în trecut medicamen-
tul a fost eficient pentru o boală asemănătoare;
- dacă tratamentul cu antibiotice este necesar,
urmează strict indicaţiile medicului; asta înseamnă
să-i dai copilului toată doza prescrisă, chiar dacă
începe să se simtă mai bine; nu sări dozele;
- dacă este tratat cu antibiotice pentru infecţie
(cum ar fi otita medie) ţine copilul acasă, nu-l trimite
la creşă; vaccinează-l ori de câte ori este posibil;
- evită săpunurile antimicrobiene care favorizează
rezistenţa; pentru piele, foloseşte soluţii diluate de
amoniac, apă oxigenată sau alcool. Un nou produs
antiseptic şi emolient – Cetaphil – conţine printre
altele glicerină şi alcool; este folosit mult în unităţile
sanitare americane.
Antibioticele au deseori efecte secundare neplă-
cute ca: diaree, greaţă şi vărsături; asemenea efecte

sunt de obicei uşoare; la un copil bolnav de viroză
pot agrava boala, fără a duce la vindecarea ei. Tetraci-
clina poate colora dinţii.
Antibioticele provoacă diaree, prin distrugerea
bacteriilor nepatogene din intestin şi din cauza
înmulţirii celor care produc boli, de ex. clostridium
dificile. Acest microb eliberează o toxină care irită
intestinul şi produce diaree. În asemenea cazuri,
copilul trebuie să bea apă multă şi trebuie consultat
medicul. Medicamentele antidiareice sunt pericu-
loase, fiindcă ajută organismul să reţină toxina.
După expuneri repetate, antibioticele pot provoca
reacţii alergice, uneori grave. Acestea se manifestă
prin erupţii urticariene pe piele. Erupţiile pot fi grave
când apar la gură, gât sau ochi. Pot apărea dificultăţi
în respiraţie şi, în cazuri rare, şoc anafilactic sau chiar
deces.Antibioticele – mai ales penicilina şi ampicilina
– pot provoca reacţii alergice, uneori grave. Aceasta
nu înseamnă că trebuie să eviţi să-i dai copilului
antibiotice, atunci când au fost prescrise de medic,
pentru o infecţie.
ÎNGRIJIREA COPILULUI ÎN SPITAL
Efectele spitalizării asupra copilului
Spitalizarea reprezintă un stres pentru toţi copiii.
Izolarea, lipsa de control, lezarea corpului şi durerea,
reprezintă principalele cauze de stres, pe durata spi-
talizării. Reacţia copilului este influenţată de vârstă,
experienţă, de timpul petrecut anterior departe de
părinţi, de posibilităţile de adaptare, de gravitatea
bolii şi de sprijinul echipei medicale. Lipsa părinţilor
este principala cauză de stres a copiilor între 6 luni şi
2 ani şi jumătate. Cât este departe de ei, copilul se
poate manifesta în trei feluri: protestează, este dis-
perat sau se detaşează.
Aspectul
trist al unui
salon de co-
pii din spital
La înce-
put, copilul
protestează
a g r e s i v,
când este separat de părinţi. Acesta plânge şi ţipă, se
agaţă de părinte, îl caută cu ochii, evită contactul cu
străinii şi este de neconsolat. Faza aceasta poate dura
de la câteva ore, la câteva zile.
În faza de disperare, plânsul se opreşte, iar depre-
sia este evidentă. Copilul este mai puţin activ, nu-i
place să mănânce sau să se joace, nu este interesat de
cele din jur, nu vorbeşte şi regresează în comportare:
îşi suge degetul, foloseşte suzeta, biberonul, face pipi
în pat etc. Copiii care au stat singuri în spital de mai
COPILUL BOLNAV
multe ori, sau un timp îndelungat, au tendinţa de a
întârzia în dezvoltare. Boala copilului se poate agrava
dacă nu mănâncă, nu bea sau nu se mişcă.
A treia fază este cea de detaşare, când deja s-a
adaptat cu lipsa părinţilor. Acesta devine mai intere-
sat de cele din jur, se joacă cu alţii, inclusiv cu surorile
din spital şi pare bucuros. Se ataşează mult de unele
obiecte. Această fază apare rar, doar după perioade
îndelungate de spitalizare.
Efectele bune ale spitalizării
Deşi spitalizarea este stresantă pentru copii, ea
poate avea şi efecte bune. În primul rând, copilul se
vindecă de boală, apoi învaţă să facă faţă stresului, să
se adapteze la noi condiţii şi să stabilească relaţii cu
alte persoane. Spitalizarea îi poate ajuta pe cei mai
mari să se maturizeze; cei singuratici au ocazia să se
împrietenească cu alţi copii sau adulţi, când există o
atmosferă prie-
tenoasă în spi-
tal.
Ambianţa pri-
etenoasă într-un
spital modern de
copii
Reacţia părinţilor la spitalizarea copilului
Reacţia părinţilor la spitalizare depinde de gravitatea
bolii copilului, de experienţa lor, de spitalizarea ante-
rioară, de tratamentul aplicat, de alte probleme, gradul
de educaţie şi modul în care pot face faţă stresului.
Majoritatea părinţilor răspund la boala şi spi-
talizarea copilului lor, cam în acelaşi fel. La început,
nu le vine să creadă, mai ales dacă boala apare pe
neaşteptate şi dacă este gravă. După ce se obişnuiesc
cu gândul, încep să se învinovăţească şi sunt
supăraţi. Dau vina pe ei pentru boala copilului şi nu
mai vorbesc nici cu alţii, despre care cred că au con-
tribuit la îmbolnăvire. Părinţii se întreabă dacă şi-au
îngrijit destul de bine copilul, ce-ar fi putut face pen-
tru a preveni boala sau prin ce anume au contribuit la
declanşarea ei. În plus, exprimă sentimente de frică,
nelinişte şi frustrare faţă de boala şi durerea provo-
cată copilului. Neliniştea părinţilor vine din cauza
necunoaşterii procedeelor de diagnostic şi tratament,
a funcţionării spitalului şi se poate amplifica din
cauza atitudinii neprietenoase din partea echipei
medicale şi din teama de a pune întrebări.
În timpul spitalizării, părinţii pot învăţa multe
lucruri noi despre creşterea, dezvoltarea şi boala copilu-
lui lor, dacă li se explică. În unele boli, acest lucru este
chiar necesar (de ex. îngrijirea copilului cu diabet).
221
COPILUL NOSTRU
Părinţii trec apoi printr-o stare de depresie, mani-
festată prin epuizare fizică şi nervoasă, grijă exage-
rată faţă de copiii de acasă şi faţă de evoluţia copilu-
lui bolnav, după ieşirea din spital; poate apărea şi din
cauza grijilor materiale, provocate de spitalizare.
Cu câteva zile înainte, părinţii trebuie să pregă-
tescă copilul pentru spitalizare, pentru a-i micşora
frica de necunoscut. Pentru aceasta îi pot citi poveşti,
se pot juca împreună cu păpuşi sau pot pune în scenă
piese de teatru etc.
Ori de câte ori este posibil, copilul va fi internat în
spital împreună cu unul dintre părinţi. Ceilalţi mem-
bri ai familiei trebuie încurajaţi să viziteze copilul.
Este de preferat ca vizitele să fie scurte şi dese, for-
mate din puţine persoane, care trebuie să intre pe
rând în salon. Copilul îşi poate aduce la spital un
obiect preferat. Părinţii sunt încurajaţi să participe la
îngrijirea copilului, sub supravegherea echipei medi-
cale şi să respecte regulile de igienă ale spitalului.
Copilul este încurajat să spună ceea ce simte şi să aibă
încredere în asistente.
Unele spitale moderne încep să dezvolte un sistem
de îngrijire axat pe familie. Prin aceasta, se recunoaşte
rolul familiei în viaţa copilului şi importanţa legăturii
dintre echipa medicală, copil şi familie. Părinţii nu mai
sunt priviţi drept simpli vizitatori în spital.
În lipsa părintelui, o asistentă medicală este de-
semnată pentru îngrijirea zilnică, de rutină. Aceasta
petrece o mare parte din timp împreună cu copilul; îl
ţine în braţe, îi spune poveşti, vorbeşte cu el, se joacă
împreună, îi prezintă ceilalţi copii din salon şi per-
sonalul medical, îi explică procedurile de tratament
şi îi alină durerea.
În spital, copilul şi familia sa trebuie să aibă drep-
tul la:
- respect şi demnitate personală,
- informaţie pe care o poate înţelege,
- îngrijire medicală de calitate,
- sprijin emoţional,
- grijă pentru nevoia de joc, învăţare şi dezvoltare,
- participare în luarea deciziilor.
Amenajarea salonului pentru copii (condiţii ide-
ale, comparativ cu realităţile din România) trebuie să
includă organizarea de activităţi apropiate vârstei.
Pentru a face faţă stresului, în spital copiii au nevoie
să se joace. Jocul este esenţial pentru bunăstarea men-
tală, emoţională şi socială a copiilor. Nevoia de joc nu se
opreşte când copiii sunt bolnavi sau spitalizaţi.
Rolul jocului în timpul spitalizării:
- oferă relaxare,
- distrage atenţia de la tratament şi spitalizare,
- copilul are un rol activ,
- îşi poate exprima ideile, interesele şi ceea ce simte,
- îi permite să se simtă mai bine într-un loc străin,
- diminuează dorul de părinţi şi de casă.
Copilul internat în salonul de terapie intensivă
Internarea la salonul de terapie intensivă este
deosebit de traumatizantă pentru copil şi familie.
222
Boala este foarte gravă, iar evoluţia este nesigură.
Copilul devine centrul preocupării părinţilor. Ei vor
să ştie dacă va fi tratat pentru durere, dacă sunt au-
ziţi, chiar dacă copilul nu este treaz, dacă acesta va
supravieţui şi dacă va fi la fel ca înainte. Sunt
numeroase cauze de stres pentru copilul din salonul
de terapie intensivă şi familia sa:
Salon de terapie
intensivă
- durere, produsă de
injecţii, aspiraţie, schim-
bări de pansament şi altele;
- lipsa somnului;
- neputinţa de a bea
şi a mânca;
- imobilizarea pre-
lungită;
- legarea mâinilor
şi a picioarelor cu feşe;
- zgomot de la echipa-
ment, personal, alţi copii;
- miros neplăcut şi
neobişnuit, de la medi-
camente şi pacienţi;
- iluminat constant, care tulbură bioritmul zi –
noapte;
- activitatea de urgenţă din jur, care pare de
neînţeles;
- lipsa intimităţii;
- îngrijorarea părinţilor din cauza gravităţii bolii;
- lipsa jocului şi a celor apropiaţi.
Pregătirea pentru operaţie
O parte din pregătirea pentru operaţie este făcută
de echipa medicală, adică sedarea cu medicamente sau
curăţirea pielii din regiunea operatorie. Părinţii pot
participa la pregătirea pentru operaţie, pentru a-i
micşora frica copilului, a-l face mai cooperant, a-l
învăţa cum să respire după operaţie sau cum să se
relaxeze, pentru a-şi micşora durerea. Explicaţiile date
de medic părinţilor trebuie să fie concrete (de ex.: după
scoaterea amigdalelor, copilul poate să vorbească).
Părinţii îi vor explica ceea ce vede, simte, miroase sau
atinge în timpul operaţiei. De exemplu: să stea liniştit,
să numere tare, să strângă mâna, să ţină o păpuşă; de
asemenea îi poate spune că merge apoi acasă şi altele.
În spitalele moderne, un părinte poate rămâne cu
copilul, în timp ce acestuia i se administrează anestezia
generală. După operaţie, părintele se alătură copilului
în salonul de trezire, aşa încât părintele, de obicei
mama, îşi poate linişti copilul, micşorând astfel nevoia
de medicamente care să-i calmeze durerea.

Durerea copilului în timpul spitalizării
După etapa de sugar, tuturor copiilor le este frică de
durere, mutilare, infirmitate şi moarte. Pregătirea copi-
ilor pentru intervenţii dureroase le diminuează această
frică. Explicaţiile preliminare date de asistente, medici şi
părinţi au un efect calmant. Copiii pot înţelege explicaţi-
ile doar dacă le sunt prezentate la nivelul lor de
cunoaştere. Intervenţiile trebuie descrise în termeni sim-
pli, iar denumirile explicate. Durerea copiilor trebuie
evaluată cât mai corect posibil. Din păcate, în general,
medicii şi surorile subestimează şi tratează sporadic
durerea copiilor. Comparativ cu adulţii, copiii primesc
mai puţine medicamente pentru calmarea durerii. Nou
născuţii şi sugarii simt durerea. Copiii nu tolerează mai
bine durerea, decât adulţii. După vârsta de 4 ani, copiii
pot arăta unde îi doare. De teama injecţiilor, unii dintre
ei evită să spună că au dureri. Copiii nu se obişnuiesc cu
durerea nici după intervenţii repetate. Manifestările lor
nu reflectă întotdeauna intensitatea durerii. Narcoticele
nu sunt mai periculoase la copii, decât la adulţi.
Copilul care spune că are dureri trebuie crezut.
Durerea se poate manifesta verbal, dar şi fără
cuvinte. Durerea provoacă: creşterea transpiraţiei, a
pulsului, a tensiunii arteriale şi a respiraţiei, înroşirea
pielii, agitaţia şi dilatarea pupilelor.
Intensitatea durerii după expresie
Pentru a evalua durerea copiilor, părinţii şi asis-
tentele trebuie să-l întrebe cum îl doare, să folosească
o descriere a intensităţii durerii şi să observe modi-
ficările corpului provocate de durere.
Există mai multe sisteme de a descrie intensitatea
durerii la copil. Unul dintre acestea – gradarea feţelor
dureroase – constă în 6 expresii ale feţei: de la o faţă
normală, la una plină de lacrimi – pentru cea mai
mare durere.
În unele dureri localizate, copiii se trag de ure-
chea dureroasă, întorc capul de pe o parte pe alta
(pentru dureri de cap sau de ureche), se aşează pe o
parte cu picioarele îndoite (pentru durerea abdomi-
nală), şchiopătează (pentru durerea de picior) şi
refuză să mişte mâna sau partea de corp dureroasă.
Copiii cu dureri repetate sau cronice au anumite
gesturi prin care învaţă singuri să se relaxeze: strâng
mâna, numără, vorbesc, se relaxează sau se gândesc
la ceva plăcut.
Tratamentul durerii
Este dreptul oricărui copil să beneficieze de trata-
ment pentru durere. Este de asemenea o nevoie de
bază a tuturora.
COPILUL BOLNAV
Metodele de scădere a durerii pot fi nemedicamen-
toase şi medicamentoase. Primele nu trebuie să în-
locuiască medicamentele, ci să le suplimenteze. Ori de
câte ori este posibil, acestea trebuie folosite împreună.
Îngrijirea durerii fără medicamente
Deoarece durerea este deseori asociată cu nelinişte,
frică şi stres, se folosesc numeroase tehnici de relaxare,
imaginaţie ghidată, stimulare a pielii şi distragere a
atenţiei, pentru a scădea şi a face mai tolerabilă dure-
rea şi neliniştea şi pentru a mări efectul medica-
mentelor. Asemenea metode nu fac rău, sunt ieftine şi
pot fi la îndemna părinţilor. Copiii trebuie învăţaţi să
folosească asemenea tehnici, înainte ca durerea să
devină prea severă.
Tratamentul medicamentos al durerii
Medicamentele folosite împotriva durerii se nu-
mesc „analgezice“. Pe cât posibil, medicamentul, doza,
calea şi momentul administrării trebuie să fie potrivite.
Pentru durerea uşoară sau moderată se folosesc
medicamente neopioide (nenarcotice) ca Paracetamol
(acetaminofen) şi antiinflamatorii nesteroide. Narco-
ticele sunt necesare pentru durerea intensă; se
eliberează doar cu prescripţie medicală. Combinarea
celor două feluri de analgezice calmează durerea la
două nivele: neopioizii acţionează mai ales asupra
sistemului nervos periferic, iar opioizii (substanţe
asemănătoare opiumului), la nivelul sistemului ner-
vos central. Această combinaţie creşte efectul îm-
potriva durerii, fără a mări efectele secundare; de ex.
acetaminofen cu codeină (narcotic).
Medicamente antiinflamatorii nesteroide (cu acţi-
une analgezică, antiinflamatorie şi antifebrilă) folo-
site la copii sunt:
- Paracetamol (acetaminofen) 10-15mg/Kg/doză, la
4-6 ore; doza maximă 25 mg/Kg/zi, pe gură. Paraceta-
molul are o acţiune antiinflamatorie mică.
- Ibuprofen, (Advil) – pentru copii peste 6 luni: 5-
10mg/kg/zi. Doza maximă: 40 mg/Kg/zi. Siropul
conţine 100 de mg/5 ml (o linguriţă), iar picăturile –
100 de mg în 2,5 ml.
- Naproxen (Naprosyn, Nycopren, Reuxen, Nopain,
Sanaprox) la copiii peste 2 ani: 5 mg/kg/zi de două ori
pe zi, în sirop sau tablete.
- Tolmetin, la copiii peste 2 ani: 20 de mg/kg/zi,
împărţit în 3-4 doze; tabletele au 200, 400, 600 de
miligrame.
- Trisalicilat de magneziu (Trilisate), la copiii de 11
ani, sub 37 de Kg, doza este de 25 mg/kg/zi, de două
ori pe zi. La copiii peste 37 de kg: 2250 de mg/zi,
împărţit în două doze. Siropul are 500 de mg/5 ml.
Trebuie evitat la copiii cu infecţii virale.
- Aspirina (acid acetilsalicilic, Aspirin Bayer, Cartia
Europirin, Upsarin,) este tot un antiinflamator neste-
roid, dar nu este recomandat pentru copii, deoarece
223
COPILUL NOSTRU
riscă să provoace sindromul Reye (encefalită şi
hepatită toxică).
Efectele secundare ale Ibuprofenului, Naproxenu-
lui şi Tolmetinei sunt greaţă, vărsături, diaree, consti-
paţie, ulceraţie gastrică, sângerare, nefrită şi edeme.
Paracetamolul şi Trisalicilatul sunt bine tolerate
de tubul digestiv şi nu provoacă sângerări.
Medicamentele de mai sus, cu excepţia Paraceta-
molului, trebuie evitate la copiii alergici la salicilaţi.
Medicamente opioide, folosite în spital pentru
calmarea durerii la copii, includ Morfina şi Fentanil,
în injecţie sau pe gură (Fentanil oralet), sub formă de
bomboană de supt şi Mialgin (meperidină).
Sedativele folosite la copil sunt: Midazolam
(Versed), 0,25-0,5/mg/Kg, iar – la copiii agitaţi, între 6
luni şi 6 ani, – 1mg/Kg. Doza maximă care poate fi
administrată este de 20 de mg pe gură, 10-20 de
minute înainte de operaţie şi Diazepam (Valium),
pentobarbital şi cloralhidrat; 50-75 de mg/kg/corp.
Doza maximă este de 100 de mg/kg/corp, sau 2,5
grame pe gură sau în clismă.
Căile de administrare a medicamenlor împotriva
durerii:
- Pe gură (oral): medicamentul este înghiţit; este
calea de preferat, datorită uşurinţei, a costului şi a efi-
cacităţii. Efectul maxim apare după o oră, două.
- Sub limbă sau bucal: tableta sau siropul sunt
aşezate sub limbă sau între obraz şi gingie. Efectul este
mai rapid decât a celor administrate pe gură, deoarece
astfel se absoarb prin mucoasă şi nu mai trec prin ficat
(unde sunt transformate), ca cele administrate oral, ast-
fel încât au un efect mai puternic. Sunt însă puţine
medicamente care există sub această formă: Fentanil
oralet şi Actiq.
- Intravenos (în venă) într-o singură injecţie, pen-
tru controlul rapid al durerii puternice: efectul apare
în 5 minute. Trebuie repetat frecvent.
- Intravenos continuu: oferă un control mai bun
asupra durerii, deoarece menţine o concentraţie sta-
bilă în sânge. Doza se poate ajusta uşor.
- Subcutanat continuu: când nu este posibil pe
gură sau intravenos.
- Analgezia controlată de pacient: înseamnă admi-
nistrarea medicamentului de către bolnavul însuşi,
de obicei, cu ajutorul unei pompe de perfuzie, pro-
gramată automat, pe cale intravenoasă sau subdu-
rală. Când are dureri, pacientul apasă pe un buton
pentru a declanşa pompa, care injectează o anumită
doză medie de medicament. Medicul programează o
anumită doză pe minut şi intervalul minim de timp
dintre doze. Pompa poate fi activată şi de părinte sau
de asistenta medicală. Trebuie respectate instrucţiu-
nile medicale.
- Intramuscular (IM). Nu se recomandă pentru
tratamentul durerii, deoarece injecţiile sunt dureroase,
unele medicamente, ca Demerolul, pot leza muşchii,
absorbţia este variabilă de la un muşchi la altul, durata
de acţiune este relativ scurtă, medicamentele sunt mai
scumpe decât cele luate pe gură, ca cele intravenoase
224
şi există riscul transmiterii hepatitei B şi HIV, risc care
există şi la celelalte tipuri de injecţii.
- Intranazal, pulverizat: de exemplu, pentru Mida-
zolam (Dormicum, Fulsed).
- Intradermică: folosită pentru anestezia pielii, de
exemplu Xilina.
- Local (transdermic): de exemplu, amestec eutec-
tic (echilibrat) de unguent compus din două aneste-
zice (Xilină şi Prilocaină), Fentanil transdermal
(Duracesic) sub formă de plasturi, pentru controlul
continuu al durerii de cancer, la copiii peste 12 ani.
- Spray răcitor: de exemplu clorură de etil, pul-
verizată pe piele, imediat înaintea injecţiei sau apli-
carea de gheaţă pe piele, timp de 30 de secunde.
- Rectală: sub formă de supozitoare sau clisme.
Viteza de absorbţie este variabilă. Este neplăcut pen-
tru copii.
- Blocarea nervoasă, regională: folosirea unui
anestezic local cu acţiune lungă, de exemplu Mar-
caină, injectat în jurul nervilor, pentru a bloca dure-
rea într-o anumită regiune. Poate fi folosit în timpul
operaţiei, ca anestezie locală sau după operaţie.
- Inhalaţie: sub formă de anestezie generală, pen-
tru intervenţii dureroase, de ex. Halothan.
- Peridurală şi subarahnoidiană: printr-o singură
injecţie sau continuă, cu ajutorul unui cateter, situat în
spaţiul epidural sau sub arahnoidă, se injectează anes-
tezic local (Marcaină sau Xilină) sau un opioid, de exem-
plu Fentanil, morfină sau Mialgin. Există riscul unei tul-
burări respiratorii, ca şi cum copilul ar uita să respire. De
aceea părinţii trebuie să urmărească respiraţia copilului.
Dacă respiraţia se opreşte sau încetineşte mult, părintele
poate stimula copilul (îl poate scutura uşor, îl poate stri-
ga pe nume şi să-i ceară să respire). Alte efecte secundare
sunt pruritul, retenţia urinară şi scăderea uşoară a tensi-
unii arteriale.
BOLILE INFECŢIOASE
Agenţii care produc infecţii la om sunt:
- prionii – particule proteice infecţioase, fără acizi
nucleici (aşa cum au alţi agenţi infecţioşi), care pot infecta
anumite celule, mai ales din creier, în care se înmulţesc şi
produc boala; de ex. boala vacii nebune.
Prioni
- virusurile – orga-
nisme mici, simple, fără
membrane proprii. Pot
fi văzute doar cu mi-
croscopul electronic.
Trăiesc în celulele unui
alt organism. În afara
celulei gazdă, virusurile
sunt destul de rezis-

tente şi sunt distruse doar cu ajutorul substanţelor
antiseptice şi dezinfectante. Medicamentele antivirale
sunt foarte puţine; antibioticele obişnuite nu omoară
virusurile. Se răspândesc de obicei prin contactul cu
altă persoană. Produc răceala, gripa, hepatita, SIDA.
- bacteriile – microorganisme vizibile la micro-
scopul optic, cu o alcătuire dintr-o singură celulă
completă; trăiesc în afara celulelor omului; sunt
răspândite pretutindeni (în apă, aer, alimente); au
forme diferite; de ex. sferice (coci – stafilococi), bas-
tonaşe (bacili) şi spiralate (spirocheta sifilisului).
Ciupercă microscopică
- chlamidia – este apropiată de mărimea viru-
surilor; trăieşte în interiorul celulelor (ca virusurile);
are unele proprietăţi asemănătoare bacteriilor. Pro-
duce pneumonie şi infecţii pelvine.
- mycoplasma – aproape tot aşa de mică ca viru-
surile; trăieşte în afara celulelor (ca bacteriile);
provoacă pneumonia.
- rickettsiile – trăiesc în interiorul celulelor, spre
deosebire de cele mai multe bacterii, provoacă boli
numite rickettsioze; (Rickettsia prowazeckii este
agentul tifosului).
- ciupercile microscopice (fungii) – paraziţi ce cresc
în afara celulei, mai mult pe piele şi pe mucoase; (de
ex. pe pielea capului, între degetele de la picioare
etc.)
- protozoarele – organisme cu o singură celulă;
unele sunt paraziţi în celulă (plasmodiul malariei)
sau în afara celulei (giardia, Trichomonas).
- viermii – paraziţi multicelulari mari, ca cei
intestinali (helminţi, tenii) sau mici (Trichinella spi-
ralis); tratamentul lor este dificil şi trebuie repetat,
din cauza reinfestării.
COPILUL BOLNAV
Cum se apără copilul de infecţiile bacteriene
Corpul copilului este atacat constant de milioane
de virusuri, bacterii şi ciuperci microscopice care pot
produce boli (patogene); cele mai multe dintre ele sunt
înlăturate prin barierele de protecţie ale organismului,
fizice şi chimice: pielea, saliva, mucusul, lacrimile şi
sucul gastric. Milioanele de bacterii nepatogene, care
trăiesc în mod normal pe pielea şi în mucoasele corpu-
lui, protejează şi ele împotriva invaziilor microbilor
producători de boală. Pielea este o puternică barieră
împotriva microbilor, dar aceştia pătrund uşor, dacă
pielea are leziuni.
Celulele care căptuşesc căile respiratorii opresc
microbii care trec dincolo de gură şi nas; aceştia sunt
expulzaţi prin tuse sau strănut. Microbii care în-
cearcă să intre prin ochi sunt spălaţi şi atacaţi de la-
crimi. Cei care trăiesc în apă şi alimente intră în
organism pe gură, dar sunt atacaţi de sucul gastric,
care este acid. Intestinele conţin colonii de bacterii
nepatogene care omoară microbii ce pătrund până
aici şi ar putea provoca boli. Alţi microbi pot intra în
vagin sau în penis. Vaginul se apără şi el, dar în mai
mică măsură, împotriva microbilor ce-l invadează.
Când un grup de microbi reuşeşte să străpungă
această apărare şi să intre în organism, este atacat de
îndată de diversele componente ale sistemului imunitar.
Cum luptă copilul împotriva infecţiilor virale
Virusul este o spirală de materie genetică (acid
nucleic), înconjurat de un strat proteic. Acesta nu
poate supravieţui sau înmulţi decât în interiorul unei
celule vii. Celulele albe B produc anticorpi care atacă
virusurile din sânge, ca bacteriile. Virusurile care nu
sunt distruse de anticorpi, intră în celule. Într-o
asemenea celulă infectată, virusul se ataşează de for-
maţiuni specifice din membrana celulei.
În interiorul celulei, virusul îşi desface învelişul
proteic. Părţi din virus se ataşează de membrana
celulei, unde rămân inactive sau se multiplică.
Celulele ucigaşe T atacă celulele infectate de virus;
ele recunoasc părţile virusului de pe suprafaţa celulei
ca fiind substanţe străine şi le atacă.
Celulele ajutătoare T stimulează multiplicarea
celulelor ucigaşe T şi le ajută să lupte contra viru-
surilor ce invadează celula.
Răspândirea bolilor infecţioase
Se face prin:
- secreţiile din nas, gât, gură şi ochi, care sunt
sursele cele mai frecvente de boli respiratorii. Ele
sunt răspândite prin mâinile contaminate, mai ales la
copiii mici şi – mai rar – prin sărut;
- picături de tuse şi strănut răspândite până la 2
metri distanţă: sunt o altă modalitate de transmitere a
infecţiilor respiratorii;
225
COPILUL NOSTRU
- contaminarea mâinilor şi a obiectelor cu materii
fecale: contribuie la răspândirea celor mai multe
cazuri de diaree şi a hepatitei A. O mare parte din
materiile fecale este formată din bacterii; urina este
de obicei sterilă;
- alimente şi apă contaminată: răspândesc bac-
terii care provoacă diaree; de ex. Salmonella poate
contamina 50% din carnea crudă de pasăre, dar
numai 1% din ouăle crude;
- veselă contaminată: poate fi uneori o sursă de
infecţii intestinale sau respiratorii;
- obiecte contaminate: perii, piepteni, şepci – pot
răspândi păduchii, ciupercile şi alte infecţii ale pielii;
- secreţii, din erupţiile de varicelă (vărsat de
vânt) şi herpes: pot fi contagioase. Cele mai multe
erupţii fără secreţii nu sunt, însă, contagioase.
Prevenirea bolilor infecţioase
Măsurile de igienă publică au cea mai mare
importanţă în prevenirea răspândirii bolilor infec-
ţioase. Sursele de apă potabilă şi canalizarea
deşeurilor au eliminat practic epidemiile de febră
tifoidă şi holeră. Vaccinarea este o altă contribuţie a
medicinei moderne în controlul bolilor infecţioase
(ex. poliomielita şi variola).
Întărirea sistemului imunitar creşte rezistenţa
organismului la infecţii. Pentru aceasta se folosesc
gamaglobuline, un concentrat de anticorpi obţinuţi
de la adulţii imunizaţi împotriva tusei convulsive,
rujeolei, varicelei, variolei, tetanosului şi hepatitei A
şi B. Nu sunt eficace împotriva infecţiilor respiratorii
curente, nici pentru întărirea organismului.
Măsurile igienice de acasă, de la creşă, grădiniţă şi
şcoală, reduc răspândirea bolilor gastro-intestinale.
Controlul răspândirii răcelilor sau a durerilor de
gât în cadrul unei familii nu este încă posibil.
Ce se poate face:
- Învaţă copilul să-şi spele mâinile. Spălarea
mâinilor ajută la prevenirea bolilor gastro-intestinale
mai mult decât toate celelalte metode la un loc; este
de asemenea metoda principală de prevenire a
bolilor respiratorii. Este importantă mai ales după
folosirea toaletei, la intrarea în casă, schimbarea
scutecelor, ştergerea sau chiar atingerea nasului.
Spălatul trebuie să fie viguros, amănunţit, când este
posibil cu apă călduţă de la robinet şi săpun sau fie
doar cu apă, timp de 15-20 secunde.
- Învaţă copilul să evite să-şi atingă nasul şi gura,
pentru a nu transmite infecţia altora; să nu-şi atingă
ochii după ce a pus mâna la nas, pentru că asta poate
provoca infecţii ale ochilor. Părinţii trebuie să se
obişnuiască să-şi spele mâinile înainte de a-şi atinge
faţa. (Dacă cineva crede că îşi atinge doar rareori faţa, se
înşeală şi îi recomandăm să-şi pună praf de cretă pe de-
gete şi să se privească în oglindă. După scurt timp se va
convinge de contrariul.)
226
Controlul
spălării mâinilor
Copilul mai
măricel trebuie
învăţat să-şi a-
copere faţa cu
cotul îndoit în
timp ce tuşeşte
sau stănută; alt-
fel, părintele tre-
buie să acopere
faţa copilului cu un serveţel de hârtie de unică folosinţă.
Acoperirea feţei cu
cotul îndoit în
timpul tusei sau
strănutului
- Nu fuma în
prezenţa copiilor;
fumatul pasiv creşte
frecvenţa şi gravi-
tatea răcelilor, a in-
fecţiilor la urechi, a
astmului bronşic şi a infecţiilor respiratorii grave.
- Învaţă copilul să nu pupe animalele, care pot
transmite viermi sau boli diareice; le poate însă mân-
gâia. Animalele de casă trebuie spălate săptămânal.
- Evită contactul cu adulţii care au TBC activ.
- Găteşte carnea complet; carnea de pasăre insu-
ficient gătită este o cauză frecventă de diaree. După
pregătire, spală-ţi bine mâinile şi orice obiect care a
venit în contact cu carnea crudă, înainte de a-l folosi
pentru alte alimente.
- Curăţă cu grijă tocătorul (fundul) de lemn,
bureţii şi şervetele de bucătarie; microbii nu pot fi
complet înlăturaţi de pe tocătorul de lemn; unul din
plastic este de preferat.
- Evită să mănânci ouă crude, carne crudă, stridii.
- Curăţă zonele contaminate cu dezinfectanţi:
aceştia omoară cele mai multe bacterii din zonele de
păstrare a scutecelor, patul, căruciorul, jucăriile,
obiectele de bucătărie; aceasta limitează răspândirea
bolilor intestinale în colectivităţi şi acasă.
- Vaccinează copilul, după program.
- Izolarea copilului are o valoare limitată. Când
simptomele de boală au apărut, germenii s-au
răspândit deja la membrii familiei.
- Copilul trebuie dus la doctor dacă a venit în con-
tact cu alţi copii bolnavi de hepatită sau meningită.
- Măreşte rezistenţa organismului copilului prin
nutriţie sănătoasă, exerciţii fizice, repaus adecvat şi
viaţă în aer liber.
 COPILUL BOLNAV

- produc un număr mare de complicaţii grave:

poliomielita produce paralizie şi ulterior poate pro-
duce handicap permanent; rujeola poate produce
pierderea văzului şi a auzului, convulsii şi întârziere
mentală; hepatita B poate fi fatală la adulţii tineri, la
mulţi ani după o infecţie fără simptome, care trece
neobservată.
- unele din ele pot produce chiar deces.
Vaccinurile sunt suspensii de microorganisme
atenuate sau omorâte, din antigenii sau toxinele lor,
administrate copilului pentru a preveni sau ameliora
o boală infecţioasă.
Microorganismele sunt inactivate prin căldură sau
chimic. Injectate unei persoane, vaccinurile provoacă
Excursie în aer liber dezvoltarea de anticorpi, ca în caz de boală, pregătind
organismul pentru apărare. Aceşti anticorpi vor recu-
- Creşte imunitatea organismului, prin trata- noaşte microorganismele producătoare de boală – dacă
mente naturale. Echinaceea şi Gheara pisicii acţio- organismul va fi atacat în viitor – şi le va distruge.
nează ca interferonul, crescând rezistenţa împotriva
bolilor infecţioase, în special a celor virale. Alte pro-
duse: coenzima Q10, ginsengul siberan, golden yacca,
complexe antioxidante, imunostim CPR, produse api-
cole (lăptişor de matcă, prolenapin, meltoni), ribo-
munyl, septilin ş.a
- Precauţii standard în spital (soluţie antiseptică şi
emolientă pe mâini, mănuşi, halate, mască şi ochelari
protectori), pentru a preveni transmiterea bolilor prin
sânge, excreţii sau secreţii (cu excepţia transpiraţiei).
- Când ai posibilităţi, creşte-ţi copilul acasă, în
loc să-l duci la creşă.

Prevenirea complicaţiilor
Se face – în general – prin izolarea copiilor cu dia-
ree acută, boli infecţioase eruptive, infecţii ale căilor
respiratorii, infecţii ale pielii (herpes, impetigo, abces
deschis, furunculoză stafilococică), difterie, infecţii
urinare şi infecţii cu microbi rezistenţi la antibiotice.
Cei mai mulţi copii se vindecă, după boli infec-
ţioase contagioase, fără complicaţii. Unele categorii de
copii prezintă însă un risc mare la complicaţii, în spe-
cial după varicelă şi eritem infecţios. Aceştia sunt co-
piii cu imunitate scăzută: cei sub tratament cu steroizi, Schiţa etapelor de pregătire a unui vaccin
cu leucemie sau SIDA.
Prevenirea complicaţiilor în boli specifice se face: Alături de vaccinuri, medicii mai folosesc toxoizi
- în scarlatină şi difterie, prin doza completă de – pentru imunizare activă, imunoglobulină şi anti-
antibiotice, toxine – pentru imunizare pasivă.
- în varicelă şi zona zoster: imunoglobulină la - Toxoizi – toxină bacteriană inactivată, care
copii cu risc crescut; se poate adaugă un medicament stimulează formarea de antitoxine – pentru tetanos şi
antiviral – acyclovir (Zovirax). difterie;
- Imunoglobuline pentru varicelă, zona zoster,
hepatita A şi B, turbare, citomegalovirus, virusul sin-
Vaccinările (imunizările)
ciţial respirator;
Bolile împotriva cărora copilul trebuie vaccinat: - Antitoxine – anticorpi specifici, care oferă imu-
- cele care sunt extrem de contagioase, nitate pasivă pentru tetanos.
- care nu stimulează producerea de anticorpi la Imunizarea salvează astăzi milioane de vieţi
nou născut, iar cei primiţi de la mamă scad rapid anual, dar nu este perfectă.
după naştere,

227
COPILUL NOSTRU
Experţii organizaţiei mondiale a sănătăţii (OMS)
şi alţi cercetători din numeroase ţări, inclusiv din
România, lucrează pentru îmbunătăţirea vaccinurilor
existente, prepararea altora noi şi obţinerea unui vac-
cin ideal (folosind ingineria genetică şi tehnicile
moleculare) cu eficienţă totală şi fără reacţii adverse.
Institutul
Cantacuzino,
Bucureşti
Vaccinurile
nu îmbolnă-
vesc copilul, iar
accidentele
produse de ele
sunt extrem de
rare. Majoritatea copiilor au doar o reacţie minoră la
vaccinare; câţiva se îmbolnăvesc, dar foarte puţini în
mod grav. La unele tipuri de vaccin există un risc, deşi
extrem de mic, de leziune gravă sau permanentă, sau
chiar de deces. Copilul trebuie să fie sănătos, când este
programat la vaccinare, iar mama trebuie să respecte
programul vaccinărilor, să observe şi să raporteze
medicului eventualele reacţii secundare.
Contraindicaţiile vaccinărilor sunt – în general –
puţine:
• reacţie anafilactică anterioară la un vaccin;
• boală gravă sau moderată, cu sau fără febră.
Vaccinările sunt indicate şi nu trebuie evitate în
caz de:
• reacţie locală uşoară sau moderată (roşeaţă,
edem, durere) la acel vaccin;
• febră uşoară sau moderată, după vaccinarea
anterioară;
• boală acută uşoară, fără febră sau boală, cu dia-
ree uşoară, la un copil cu stare generală bună;
• tratament cu antibiotice;
• fază de convalescenţă a unei boli;
• prematuritatea;
• malnutriţie;
• contact recent cu o boală infecţioasă;
• alergie la medicamente, inclusiv penicilină, la
copil sau la membrii de familie;
• alimentaţie la sân.
În România, vaccinările includ şi vaccinarea anti-
tuberculoasă, cu vaccin BCG, care nu se mai practică
în alte ţări. În schimb, nu se efectuează vaccinarea
contra oreionului, varicelei, haemophilus influenzae
şi meningococului.
Imunitatea la copil
Sistemul imunitar este apărarea naturală a orga-
nismului împotriva infecţiei. El combate substanţele
228
străine cum ar fi: microbii sau virusurile, celulele can-
ceroase, sângele incompatibil sau organele transplan-
tate în organism. Funcţia sistemului imunitar este de a
diferenţia ceea ce aparţine organismului de ceea ce e
străin şi de a declanşa reacţii, spre a elimina substanţele
străine, numite antigeni.
Corpul are mai multe bariere de protecţie:
- Pielea şi membranele (mucoasele) intacte;
- Celulele sistemului imunitar, care atacă agenţii
patogeni;
- Neutrofilele, monocitele şi – probabil – eozi-
nofilele; acestea sunt fagocite, care înglobează, digeră
şi distrug substanţele străine;
- Limfocitele (celulele T şi B) se pot transforma în
alt fel de celule (monocite) şi produc anticorpi.
- Formarea de Anticorpii specifici care se for-
mează la un antigen.
- Secreţiile din corp, ca mucusul, saliva, transpi-
raţia şi lacrimile, conţin substanţe chimice care ucid
numeroase microrganisme. Cele care se află în
mucusul din nas şi gură pot fi eliminate prin tuse şi
strănut (de aici zicala: să fii sănătos!). Dacă substan-
ţele străine au străpuns aceste bariere ale organismu-
lui, sunt mobilizate celule speciale, care oferă pro-
tecţie adiţională.
Sistemul imunitar este format din: timus, măduva
osoasă, amigdalele, vegetaţiile adenoide, ganglionii şi
vasele limfatice, splina şi ţesutul limfatic din intestin şi
din alte organe, plus fagocitele, limfocitele T şi B,
imunoglobulinele şi sistemul complementar. Organele
sistemului imun sunt răspândite în tot corpul.
Funcţiile sistemului imunitar sunt nespecifice şi
specifice. Apărarea imunitară nespecifică este acti-
vată prin expunerea la o substanţă străină, fără a o
identifica, ca antigen: aceasta recunoaşte doar că sub-
stanţa respectivă nu face parte din organism. Se
manifestă mai ales prin fagocitoză, adică ingestia şi
digestia substanţelor străine. Celulele fagocitare in-
clud neutrofilele şi monocitele (macrofagele).
Sistemul de apărare specific poate recunoaşte anti-
genul şi răspunde în mod selectiv, prin două compo-
nente: imunitatea umorală – cu anticorpii sub forma de
imunoglobulină, care dau primul răspuns la antigenii
străini şi imunitatea celulară – care oferă protecţie
împotriva microorganismelor celor mai invadante.
Fiecare parte a sistemului imunitar contribuie la
activarea şi dezvoltarea celulelor albe din sânge, care
luptă împotriva infecţiei. Unele celule albe, ca lim-
focitele, circulă la timus, unde se specializează în
lupta împotriva infecţiei şi sunt cunoscute ca limfocite
T sau celule T. Ele atacă şi distrug agenţii infecţioşi,
care invadează organismul, unele celule canceroase şi
alte substanţe străine.
Alte limfocite, numite celule B, luptă împotriva
infecţiei, formând anticorpi sau imunoglobuline, care
atacă bacteriile şi virusurile invadatoare. Anticorpii
rămân în corp gata să atace particulele (antigenii)
care invadează ulterior organismul.

În cursul unei reacţii imune, antigenele străine
(de ex. microbi) sunt înglobate şi parţial digerate de
macrofage (celule albe), sub acţiunea unor globuline
(imunoglobuline) din sânge, într-un lanţ de reacţii
celulare complexe.
Organismul se apără împotriva microbilor pato-
geni în primul rând prin imunitatea nespecifică, for-
mată de: acţiunea de barieră a pielii şi a mucoaselor, a
unor substanţe chimice din sucul gastric şi lacrimi, a
celulelor albe şi a altor proteine din sânge, ca interfe-
ronul şi complementul.
Sistemul imunitar al copilului este imatur la naştere.
Sugarul îşi formează imunoglubulina proprie începând
din luna a 2-a. Nou născutul primeşte anticorpi de la
mamă, prin laptele de sân. Ei sunt protejaţi în primele 3
luni contra principalelor boli infecţioase ale copilăriei
(difteria, poliomielita, pojarul şi rubeola), dacă mama şi-a
dezvoltat aceşti anticorpi prin vaccinare sau dacă a avut
boala în copilărie. Pe măsură ce copilul este expus la
infecţii, corpul dezvoltă un sistem imunitar tot mai pu-
ternic şi cu mai mulţi anticorpi, mărindu-şi capacitatea
proprie de a lupta împotriva bolilor.
Dereglarea sistemului imunitar poate împiedica orga-
nismul să facă faţă substanţelor străine (antigenii), rezul-
tând o stare de imunodeficienţă. La cealaltă extremă, poate
permite organismului să reacţioneze anormal la propriile
lui ţesuturi, ca şi cum ar fi substanţe străine, rezultând o
boala autoimună (de ex. lupus, artrita reumatoidă, anemia
hemolitică autoimună).
Atacul microbilor de către globulele albe
COPILUL BOLNAV
Sindromul de imunodeficienţă
Copiii cu tulburări ale sistemului imunitar nu pot lupta
suficient împotriva microorganismelor care invadează cor-
pul şi de aceea fac infecţii repetate, deseori grave.
Imunodeficienţele pot fi congenitale sau căpătate.
Acestea se manifestă printr-o sensibilitate crescută la
infecţii, diaree, malabsorbţie şi creştere întârziată.
Imunodeficienţa trebuie suspectată la orice copil cu
două sau mai multe pneumonii pe an, cinci sau mai
multe episoade de otită medie, sinuzită cronică sau alte
boli pulmonare sau infecţii grave, neobişnuite.
Exemple de imunodeficienţă căpătată:
- infecţie HIV,
- cancere, boli de ficat, diabet,
- scăderea rezistenţei organismului, după viroze
sau stres,
- medicamente şi tratamente: corticoizi, chimio-
terapie, radioterapie.
Complicaţii la un copil cu sistem imunitar deficient:
- infecţii respiratorii repetate,
- diaree cronică,
- creştere întârziată,
- bronşită sau pneumonie cronică sau repetată,
bronşiectazie,
- boli bacteriene invazive grave.
Tratamentul acestor copii în stare gravă trebuie
făcut sub îndrumarea unui imunolog pediatru.
Plantele medicinale, cu rol ajutător în stimularea
sistemului imunitar, sunt: rădăcina de genţiană (sub
formă de ceai), preparatul nutritiv Golden Yacca, iar
– dintre legume – fasolea şi lintea.
Boli autoimune la copil
În bolile autoimune, organismul reacţioneză împotri-
va propriilor lui ţesuturi. Exemple de boli autoimune:
- Boala Addison,
- Artrita reumatoidă juvenilă,
- Dermatomiozite,
- Diabet zaharat tip 1 (juvenil),
- Hiper/Hipotiroidism,
- Tiroidita autoimună (Hashimoto),
- Lupus eritematos diseminat,
- Anemia hemolitică autoimună.
Alte boli cu mecanism autoimun includ: reuma-
tismul articular acut, purpura trombocitopenică şi
encefalomielita postvirală.
Bolile autoimune sunt tratate cu corticosteroizi –
pentru efectul antiinflamator, şi salicilaţi – pentru
ameliorarea simptomelor.
Febra
Temperatura normală a copilului variază între
anumite limite, în funcţie de:
- vârstă (sugarii au o temperatură mai mare);
- momentul zilei (mai scăzută dimineaţa şi mai
mare seara);
- activitate;
229
COPILUL NOSTRU

- locul unde este măsurată (mai mică în axilă şi - termometru – plăcuţă, pentru aplicat pe frunte
mai mare orală şi rectală). şi termometru – suzetă: îşi schimbă culoarea, ca
Fiecare copil are propria sa temperatură normală. răspuns la modificările de temperatură; nu sunt
Pentru a cunoaşte temperatura normală a copilului destul de exacte.
tău: ia-i temperatura rectală dimineaţa la trezire şi – Mama poate simţi febra şi prin atingerea frunţii
din nou – târziu după amiază, când e liniştit şi sănă- sau a abdomenului cu mâna, pe lângă alte semne:
tos; acestea sunt temperaturile sale medii. obraji roşii, respiraţie mai rapidă şi caldă, bătăi repezi
ale inimii şi transpiraţie.
Tabel nr. 18 - Temperaturile medii normale la copii La sugar şi la copilul mic este preferată măsu-
La 3 ani, limita supe- rarea rectală a temperaturii; la copilul de peste 5 ani,
Vârsta / ani 0
C
rioară a temperaturii nor- cea timpanică (în ureche), orală (în gură), sau în axilă
male rectale este de 38°C, ( subsuoară) – mai puţin exactă.
Cum se măsoară temperatura:
1 37,7
iar cea orală de 37,5°C.
- rectal: se scutură termometrul, până când mercu-
Febra se produce când o
3 37,2
rul scade sub 36° C; se aşează copilul în poală, cu faţa
boală, nu neapărat infecţia,
5 37,0
în jos, pe spate sau lateral; se pune un pic de unguent
7 36,8
stimulează globulele albe pe termometru şi pe deschiderea anusului; se intro-
9 36,7 din corp să producă anu- duce termometrul cu grijă, îndreptat către ombilic,
11 36,7 mite proteine, numite piro- cam 2 cm, fără a-l forţa, pentru a evita lezarea rectului;
geni. Acestea ajung la o se apropie apoi fesele, pentru a-l stabiliza; ter-
zonă a creierului numită hipotalamus, cu rol de ter- mometrul se ţine cu două degete, iar mâna se sprijină
mostat, care ajustează temperatura corpului la un pe fese; copilul se menţine liniştit cu termometrul
nivel mai ridicat. Arderile din organism cresc, până înăuntru, timp de 2 minute; se citeşte mişcând uşor
ce ating un nou nivel. termometrul, pentru a vedea coloana de mercur. Nu se
Temperaturi considerate ridicate sunt: peste 38°C lasă niciodată copilul singur cu termometrul în rect.
– rectal; peste 37,5°C – în gură sau la ureche ; peste Există riscul de perforare a rectului şi de peritonită!
37°C – axilar. Febra măsurată rectal se consideră ast- - axilar: vârful termometrului se aşează la sub-
fel: sub 38,9°C – moderată; peste 40°C – ridicată. suoara uscată; se apropie cotul de piept, timp de 5-6
minute. Dacă se scoate termometrul prea repede,
Febra nu este o boală, ci un semn normal, care citirea nu este corectă.
arată că organismul luptă împotriva infecţiei produse - oral (în gură): se poate folosi după vârsta de 5
de virusuri, bacterii sau ciuperci. Febra nu ajută ani; copilul nu trebuie să bea lichide calde sau reci, cu
copilul să scape de boală; nu este nici prieten, nici 10 minute înainte. Vârful termometrului se aşează
duşman. Face parte mai degrabă din manifestarea sub o latură a limbii, către spate, nu în faţa limbii.
normală a infecţiei. Copilul fixează termometrul cu buzele şi cu degetele,
Febra se măsoară cu termometrul. Sunt mai nu cu dinţii, deoarece se poate sparge. Copilul respiră
multe feluri de termometre: pe nas şi ţine gura închisă; nasul trebuie desfundat
- de sticlă, cu mercur: sunt ieftine, lente şi greu înainte. Se lasă termometrul în gură 3 minute.
de citit; au vârful ascuţit sau rotunjit, dar ambele pot Febra se asociază cu creşterea pulsului. Un puls
fi folosite pentru luarea temperaturii rectale. Se pot relativ rar la copilul febril sugerează febră medica-
sparge şi pot leza mucoasa rectală; mentoasă, reumatism articular acut cu prinderea
- electronice: folosesc un senzor termic; se pot inimii, miocardită virală, endocardită infecţioasă,
folosi oral, rectal sau axilar; sunt foarte exacte şi rapide; febră tifoidă ş.a.
- cu infraroşii: citesc radiaţia termică din ureche Cei mai mulţi părinţi ştiu când copilul lor este
sau din axilă; sunt foarte exacte şi rapide, chiar dacă bolnav, pentru că nu mănâncă, nu doarme şi nu se
joacă normal.
există dop de ceară sau infecţii ale urechii. Pentru un
Copilul poate plânge, se poate agăţa de părinţi,
rezultat mai exact, la copilul mai mare de un an se trage
urechea în sus spre poate avea un comportament de copil mic sau poate
a îndrepta canalul deveni liniştit şi retras.
şi a măsura tem- În afara febrei, copilul poate prezenta alte simp-
peratura timpanu- tome de boală, cum ar fi: iritabilitate, insomnie,
lui, nu a canalului. pierderea apetitului sau vărsături.
O febră mare nu înseamnă întotdeauna un copil
mai bolnav; unele boli virale minore produc febra cea
Poziţia copilului mai ridicată (40 – 40,5°C). Unii copii mici fac febră
pentru măsurarea ridicată la infecţii mici, în timp ce alţii fac febră
temperaturii rectale moderată, în boli foarte grave. Sub 41,7°C, timp de
câteva ore, febra nu lezează copilul. Mai important
este cât de bolnav arată copilul.

230

Febra care apare brusc are – cel mai frecvent – o
cauză virală. Cea produsă de infecţii nu depăşeşte
41,2°C. Cauzele temperaturilor foarte mari, peste
41°C, sunt de natură nervoasă sau şoc termic. Tem-
peraturi anormale (sub 36°C) apar la expunerea la
frig, la abuzul de antipiretice, în infecţie gravă şi
rapidă şi în hipotiroidism.
Febra care creşte treptat, însoţită de o înrăutăţire
continuă a stării copilului, este mai îngrijorătoare.
Răspunsul febrei la medicamente antitermice nu
este un indicator al gravităţii bolii; mai important decât
nivelul febrei este cum se comportă copilul: dacă pare
bolnav, chiar când febra scade, este îngrijorător.
Cu cât copilul este mai mic, cu atât îngrijorarea
este mai mare. Febra la un sugar de 2 luni este mai
îngrijorătoare decât la un copil de 4 ani.
Cere ajutor medical de urgenţă, dacă te îngrijo-
rează febra copilului, spune acest lucru medicului,
menţionând următoarele:
- când şi cum a început febra: de câte ore sau zile,
rapid sau gradat;
- valorile febrei – scrise pe hârtie;
- cum a progresat boala: copilul este mai bolnav,
mai puţin, sau la fel;
- ce alte simptome are: plâns dureros, vărsături,
diaree, îşi freacă urechea etc.
Febra peste 41,7°C nu prezintă un beneficiu pentru
organism; în acest caz, răspunsul imunologic este inver-
sat şi trebuie să apelezi imediat la ajutorul medical.
Consultă medicul, atunci când:
- copilul este mai mic de 3 luni şi are o tempe-
ratură de peste 38,9°C; febra, chiar moderată, la suga-
rii mici, poate fi singurul semn precoce al unei infecţii
periculoase. (Vezi şi vol. 1)
- Nu-i da paracetamol sau alte medicamente
unui copil mic, pentru a-i scădea febra, până când nu
a fost văzut de un pediatru sau ţi s-a spus să faci acest
lucru. În unele cazuri, sugarul poate fi doar încălzit,
pentru că a fost îmbrăcat prea gros într-o cameră
încălzită; dacă arată normal, dezbracă-l şi ia-i tempe-
ratura din nou după 15 minute; când febra persistă,
ai nevoie de ajutor medical;
- copilul – de orice vârstă – are febră de peste
40°C şi pare bolnav; deseori febra apare din cauza
unei infecţii virale obişnuite şi – foarte rar – din cauza
unei infecţii bacteriene grave, cum ar fi meningita sau
septicemia.
- copilul mic are simptome de gripă;
- febra durează de peste 24 de ore, fără o cauză
clară de boală;
- urinează foarte frecvent sau dureros;
- copilul a avut convulsii în trecut;
- febra nu a scăzut deloc, după administrarea
medicamentelor;
- după un guturai (răceală) sau gripă, atunci
când febra indică o complicaţie, cum ar fi infecţia
urechii medii sau faringita streptococică;
COPILUL BOLNAV
- copilul plânge când este atins sau mişcat, ca
cum ar avea dureri şi geme sau suspină;
- are dificultăţi de respiraţie, chiar după curăţirea
nasului;
- nu poate înghiţi şi nu-şi poate înghiţi saliva,
care îi curge din gură;
- nu tolerează lichidele pe gură;
- pare să aibă dureri abdominale;
- ceafa este rigidă (copilul nu-şi poate pune
capul în piept): poate avea meningită;
- are semne de deshidratare: gură uscată, ochi
înfundaţi, nu a udat scutecul timp de 6-8 ore sau
plânge fără lacrimi: necesită lichide imediat;
- are respiraţie grea şi rapidă;
- are o erupţie roşiatică;
- are dureri în gât;
- arată tot mai bolnav, pielea este palidă sau cenuşie;
- temperatura este de 40,5°C şi nu scade după
tratament (aceasta este o urgenţă majoră!)
- copilul nu se simte mai bine, deşi febra i-a scăzut;
- plânge sau geme neîncetat sau tot mai slab;
- are un comportament neobişnuit: plânge încon-
tinuu, nu poate fi liniştit, este foarte somnolent (letargic),
are insomnii, este sensibil la lumină sau se trage de ure-
chi, iar – la vârste mai mari – delirează (este înspăimân-
tat, vede obiecte inexistente sau vorbeşte ciudat);
- copilul este moale şi nu reacţionează;
- febra este însoţită de convulsii.
Cele mai frecvente boli febrile sunt cele produse
de infecţii cu virusuri şi bacterii: gripă, pojar,
varicelă, rubeolă, parotidită epidemică, meningite,
poliomielită, febră tifoidă sau paratifoidă ş.a.
Febra poate apărea şi în boli care produc infla-
maţii ca: artrita reumatoidă juvenilă, lupus, cancer,
boala Kawasaki.
Tratamentul febrei
Pentru a linişti copilul, febra trebuie tratată. După ce
s-a liniştit, părinţii trebuie să-i urmărească comportamen-
tul şi trebuie să prevină agravarea simptomelor. Trata-
mentul febrei nu vindecă boala asociată. Gravitatea bolii
nu este indicată întotdeauna de evoluţia febrei.
Decizia şi urgenţa cu care un părinte cere ajutor
medicului ţine seama de vârsta copilului, cât de bolnav
pare şi de simptomele asociate febrei.
Măsuri utile până la consultul medicului şi după
– dacă doctorul nu a recomandat altceva:
- dă-i copilului să bea multe lichide, des şi în can-
tităţi mici, fără a-l forţa (lapte de sân sau lapte praf
adaptat pentru sugari, apă, sucuri de fructe, inclusiv
citrice diluate, zeamă de la supă, ceaiuri din plante
sau din fructe). Nu întrerupe alăptatul la sugar, pen-
tru a preveni deshidratarea. Oferă-i alimente uşor de
digerat (orez, biscuiţi, supe, iaurt) de mai multe ori
pe zi şi lasă-l pe el să decidă, în funcţie de pofta de
231
COPILUL NOSTRU

mâncare, ce şi cât mănâncă. Copiilor mai mari le mandă pentru scăderea febrei la copii. Acţionează
place să sugă cuburi de gheaţă. Ei au nevoie de multe prin restabilirea termostatului din creier. Se adminis-
lichide, chiar dacă nu au poftă de mâncare. trează sub formă de sirop sau supozitoare la sugari şi
- acoperă-l cu o pătură uşoară şi îmbracă-l subţire, tablete de mestecat pentru copiii mai mari de 2 ani.
dacă are frisoane, pentru a permite căldurii să se elimine; Supozitoarele se recomandă copiilor care vomită.
temperatura camerei trebuie să fie de 20-21°C, chiar pe Paracetamolul începe să scadă temperatura la ˝ oră de
timp călduros. Se poate folosi un ventilator pentru a la administrare şi are efect maxim de scădere a tem-
menţine această temperatură, care să nu fie îndreptat peraturilor mari: cu 1,7°C, între 2 şi 4 ore; rareori
însă către copil. Poţi deschide fereastra sau poţi scoate poate coborî o temperatură ridicată, până la normal.
copilul febril afară: aerul proaspăt îi face bine. Ca toate celelalte medicamente, paracetamolul poate
- ajută copilul să stea liniştit; febra consumă fi periculos în doze mai mari, provocând intoxicaţie.
energie. Stai cu copilul şi arată-i dragoste; citeşte-i Intoxicaţia acută cu paracetamol trece prin 4 stadii:
poveşti când este treaz şi nu lăsa televizorul să te - între 1/2 de oră – 24 de ore de la ingestie, apar:
înlocuiască; muzica îl poate linişti. anorexie (lipsa poftei de mâncare), greaţă, vărsături,
- când febra este mare, copilul nu poate dormi, stare generală proastă, paloare şi transpiraţie;
are dureri sau este agitat, medicul poate recomanda - după 1-2 zile: semnele de mai sus dispar; apare
paracetamol. Întreabă întotdeauna medicul, înainte durere în partea dreaptă a abdomenului superior;
de a-i administra medicamente copilului; el îţi va scade urina; cresc enzimele hepatice şi bilirubina;
spune şi ce să faci când copilul are febră în mijlocul - între 3-4 zile: probele funcţionale hepatice sunt
nopţii. Respectă dozele recomandate. foarte alterate, reapar greaţa, vărsăturile şi starea proastă;
- între 4 zile şi 2 săptămâni: fie se îmbunătăţeşte
Tabel nr. 19 - Dozele de paracetamol pe zi, în funcţia hepatică, fie evoluează către insuficienţă hepati-
funcţie de vârsta şi greutatea copilului că gravă. Accidentele de supradozare sunt totuşi rare,
deoarece doza toxică este de
Vârsta 0-3 luni 4-11 luni 12-23 luni 2-3 ani 4-5 ani 6-8 ani 9-10 ani 11 ani 12 ani 10-15 ori mai mare decât cea
recomandată. Cei mai mulţi
Greutatea 3-5 kg 5,5 kg 8- 10,5 – 16,3 – 21,5 – 27,2 – 32,5 – 43 kg părinţi îi dau de obicei
10,5 kg 16 kg 21 kg 27 kg 32,2 kg 41kg
copilului o doză mai mică,
Doza 40-80 mg 80- 120- 160- decât cea prescrisă. Copilu-
120 mg 160 mg 240 mg
lui i se poate da iniţial o
Picături- 1/
2
1 1 1/2 2 doză dublă, dacă este agitat
pipete (80mg)
de la febră mare sau are
Sirop-lin- 1/
2
3/4 11/2 2 2 3 dureri, dar numai la indi-
guriţe caţia medicului.
(160mg/5ml)
- Umezeşte copilul cu
Tablete 1 1/2 2 3 5 6 1 buretele sau cu prosopul
(80 mg)
ud, doar în cazuri de ur-
Tablete 2 21/2 3 4 genţă; cînd febra este peste
(160 mg) 41°C, apar convulsii sau
Supozitoare 1/ 1 1 1 2 delir, asociate cu febră şi şoc
caloric. Metoda este mai efi-
2
(80 mg)
Supozitoare 1 1 1 1/2 2 cace după administrarea
(325 mg) paracetamolului.
- Culcă copilul pe pat,
- Dozele vor fi date la fiecare 4-6 ore, fără să se pe un prosop sau pe genunchii tăi. Dezbracă-l şi acop-
depăşească însă 5 doze sau 75 de miligrame paraceta- eră-l cu un cearceaf subţire; udă un prosop cu apă căl-
mol/Kg de greutate corporală, în 24 de ore. duţă (29-30° C), stoarce-l, astfel încât să nu curgă din
- Supozitoarele se taie pe jumătate, în lungime. el şi pune-l pe fruntea copilului; udă-l din nou, când
- Nu-i da copilului febril aspirină. La copiii cu începe să se usuce. Cu alt prosop ud, freacă uşor
viroze (gripă sau varicelă) poate produce, sau se poate pielea copilului, mai ales pe zonele care au vase mari
asocia cu „Sindromul Reye” (inflamaţia gravă a creieru- de sânge sub piele: gâtul, faţa, abdomenul, încheietu-
lui şi ficatului, uneori fatală). Aspirina mai are şi alte ra cotului şi a genunchilor, sub braţ şi în regiunea
efecte secundare: tulburări de stomac, sângerare pre- inghinală. Pe măsură ce apa se va evapora de pe piele,
lungită şi reacţii alergice, în special la copiii astmatici. sângele adus la suprafaţa corpului se va răci. Contin-
- Paracetamolul (acetaminofenul), poate produce uă să îi umezeşti pielea timp de 20-30 de minute.
leziuni hepatice şi poate declanşa reacţii alergice; - Altă metodă: foloseste şosete umede, pe care le
acestea sunt extrem de rare şi de aceea medicii îl reco- schimbi periodic.

232

- Nu pune niciodată alcool în apă; nu-l freca cu
alcool sau ţuică. Alcoolul se poate absorbi prin piele
şi poate produce accidente grave (frisoane, scăderea
zahărului din sânge, convulsii, sau chiar comă ).
- Nu pune în apă copilul care a avut convulsii!
- Evită să-l îmbraci gros; linişteşte-l, nu-l lăsa să
plângă; nu-i face clismă, dacă nu a recomandat
medicul; dă-i copilului să mănânce atât cât poate el,
nu-l forţa, nu-i da alimente grase, greu de digerat;
evită să-i dai paracetamol, dacă bănuieşti că are şoc
caloric; nu recurge la tratamente homeopatice sau la
acupunctură, despre care nu sunt suficiente dovezi
ştiinţifice că ar fi eficiente în asemenea cazuri.
Copilul poate avea o temperatură ridicată, fără a
fi febril. Temperatura corpului poate fi mare şi din
alte cauze: activitate fizică, emoţii, după mese, din
cauza îmbrăcăminţii groase, prin expunere la tem-
peraturi ridicate sau umiditate crescută.
Febra este privită ca un simptom al bolii de bază.
Medicul va încerca să vadă dacă există o boală
infecţioasă gravă şi să găsească cauza.
Felul în care evaluează medicul un copil febril
depinde de vârstă.
Sugarii sub trei luni: febra este deosebit de îngri-
jorătoare, din cauza frecvenţei mari a infecţiilor bacte-
riene grave. Sugarii mici sunt susceptibili la infecţii
grave, din cauza sistemului lor imunitar imatur. La
începutul bolii, pot fi febrili, dar pot arăta bine. Trata-
mentul început în această etapă este foarte eficace. Fără
tratament, însă, starea sugarilor se agravează brusc. Ei
devin letargici, moi, palizi şi prea slăbiţi ca să mai poată
plânge. Asemenea copii trebuie trataţi cât mai curând
posibil. Sugarii trebuie internaţi pentru stabilirea diag-
nosticului şi pentru tratament cu antibiotice: Ampicili-
nă-Unasyn, Cefotaxinimină sau Gentamicină.
Copiii între trei luni şi doi ani, cu stare generală
bună, fără semne de infecţie, cu o temperatură de
39,3°C au nevoie de paracetamol şi de urmărire medi-
cală, spre a evita agravarea bolii. La această vârstă, un
copil cu o temperatură rectală de peste 39,4°C, dar fără
o sursă evidentă de infecţie, prezintă un risc de 3% de
a avea bacteriemie (microbi în sânge). Când globulele
albe sunt ridicate, riscul de bacteriemie este de 10%.
După câteva zile, unii dintre ei pot face meningită.
Unii medici administrează preventiv amoxicilină pe
gură sau ceftriaxone intramuscular, alţii urmăresc cli-
nic copilul, prin probe de laborator (culturi ale sân-
gelui prin care se urmăresc şi sunt căutate bacteriile).
Copiii de peste 2 ani, cu febră şi stare generală
bună, pot avea o infecţie. Cea mai frecventă este
viroza (infecţia virală), de care copilul se vindecă fără
nici un tratament. Cele mai multe viroze dau febră
timp de 3-5 zile. Cu cât febra durează mai mult, cu
atât scade posibilitatea de avea o viroză. Medicul
pediatru va urmări copiii care păreau la început să
aibă o viroză, pentru că aceştia pot face – de fapt –
pneumonie, infecţie la ureche, la sinusuri, la vezica
urinară sau la rinichi.
COPILUL BOLNAV
Şocul termic
Febra este diferită de şocul termic, care se pro-
duce prin tulburări de reglare a temperaturii corpu-
lui şi se manifestă prin temperaturi foarte mari. Aces-
tea apar când corpul produce prea multă căldură sau
nu se poate răci suficient din cauze interne sau
externe, de ex. staţionarea într-un automobil parcat
în soare, cu ferestrele închise; când temperatura de
afară atinge 30°C, înăuntru ajunge la 45°C; la fel
într–o baie fierbinte sau pe plajă, în miezul verii sau
atunci când copilul este gros îmbrăcat şi se agită pe o
vreme caldă şi umedă.
Dacă a fost expus la căldură mare şi pare bolnav,
mută copilul imediat într-un loc răcoros, ventilează-l
şi pune-i comprese cu apă rece, pe rând, la fiecare
extremitate; nu folosi alcool.
Convulsiile febrile
Apar la copii din cauza creşterii rapide a
temperaturii corpului şi nu reflectă amploarea febrei.
Convulsiile se manifestă astfel: ochii sunt daţi peste
cap, iar corpul este înţepenit, braţele şi picioarele pre-
zintă tremurături şi spasme, copilul se învineţeşte, face
spume la gură, respiraţia pare să se oprească; poate
pierde urină sau fecale; copilul nu răspunde şi nu-şi dă
seama de ceea ce se întâmplă în jur.
Convulsiile febrile nu influenţează inteligenţa co-
pilului şi nici nu reprezintă cauza crizelor de epilepsie.
Convulsiile febrile sunt date de imaturitatea
creierului şi mai puţin de cauze ereditare. Pe măsură ce
creierul creşte, convulsiile dispar. Convulsiile febrile se
pot repeta la sugar în următorii câţiva ani. Cei mai
mulţi copii au convulsii febrile doar o singură dată.
Convulsiile febrile durează în jur de 5 minute,
după care copilul plânge sau adoarme; nu trebuie con-
fundate cu mişcările tremurate sau spastice în somn.
Îngrijirea copilului cu convulsii: rămâi calmă;
aşează copilul pe o suprafaţă moale, pe o parte, cu capul
uşor întors, astfel încât saliva să se poată scurge din
gură; nu încerca să-l imobilizezi sau să-i pui o lingură în
gură: nu îşi poate înghiţi limba. Desfă-i îmbrăcămintea
strâmtă. Încearcă să notezi durata convulsiilor.
După terminarea convulsiilor, aşează copilul pe o
parte, în poziţie de somn şi consultă medicul.
Între timp, încercă să-i reduci temperatura,
aplicându-i comprese cu apă călduţă sau un supozitor
de Paracetamol pentru copii. Nu aşeza copilul în cada
cu apă, pentru că există riscul de a se sufoca, dacă
apare o nouă convulsie. Dacă copilul nu respiră nor-
mal după convulsii, practică reanimarea respiratorie.
Febra de origine necunoscută
Este o stare febrilă de 38,5°C, cu durata de peste 10
zile, fără o cauză evidentă după examinări repetate.
De cele mai multe ori, aceasta este o prezentare neo-
bişnuită a unei boli comune (obişnuite). Uneori, cauza
nu poate fi găsită.
233
COPILUL NOSTRU
Cauze posibile:
- infecţii bacteriene: sinuzite, infecţii urinare, ab-
cese, tbc, osteomielită, endocardită, salmoneloză ş.a.;
- infecţii virale: citomegalovirus, hepatite virale;
- alte infecţii: toxoplasmoză;
- boli de colagen: reumatism acut, artrită reuma-
toidă juvenilă, lupus eritematos, boala serului;
- cancere: leucemie şi limfom, neuroblastom;
- altele: febră provocată, febră medicamentoasă
şi inflamaţii intestinale.
Părinţii pot fi întrebaţi de medic dacă micul pacient:
- a intrat recent în contact cu animale – posibil
bruceloză, leptospiroză, tularemie;
- a fost într-o călătorie – posibil infecţie, ciuperci,
malarie;
- a consumat carne, peşte nepreparat, lapte ne-
fiert sau apă contaminată – posibil giardia, hepatită,
trichinoză, TBC;
- mănâncă pământ, noroi şi altele – posibil infec-
ţie cu ciuperci;
- a băut apă nefiartă de fântână – posibil infecţie
cu giardia;
- au apărut modificări ale comportamentului sau
a activităţii curente – posibil TBC, virusul E-barr,
tumoră cerebrală;
- tolerează greu căldura;
- a luat medicamente care pot creşte temperatu-
ra, de ex. atropină ş.a.
La examinarea copilului, medicul va nota dacă
acesta prezintă:
- sensibilitatea sinusurilor şi a secreţiilor nazale:
posibil sinusită;
- faringită – posibil boala Kawasaki;
- respiraţie frecventă şi sufluri la inimă – posibil
endocardită bacteriană subacută;
- splină şi ficat mărite: posibil hepatită, virus
Epstein-Barr;
- anomalii la examenul rectal – posibil abces pel-
vian; inflamaţii intestinale;
- artrită – posibil artrită reumatică juvenilă;
- dureri osoase – posibil osteomielită, leucemie,
artrită juvenilă reumatică.
Când se bănuieşte o boală de colagen, se pot
administra antipiretice. Trebuie evitată folosirea em-
pirică a antibioticelor, din cauza riscului de a întârzia
stabilirea diagnosticului corect.
Febra de origine inflamatorie, dar neinfecţioasă
Există boli care produc inflamaţia diferitelor organe,
dar care nu sunt rezultatul unei infecţiei, de ex. boala
Crohn, artrita juvenilă reumatoidă şi boala Kawasaki.
Boala Kawasaki
Este o boală febrilă, de cauză necunoscută, la
copiii sub 5 ani, caracterizată prin inflamaţia vaselor
de sânge mici şi mijlocii.
234
Cum se manifestă:
- febră mare, cel puţin 5 zile (durata medie este
între 10 şi 14 zile); după tratamentul cu aspirină sau
gamaglobulină, febra scade după o zi – două;
- ochii roşii: iritaţie conjunctivală a pleoapelor,
fără secreţii;
- erupţie cutanată variabilă, mai ales pe corp,
fără vezicule;
- lezarea mucoasei gurii (căilor respiratorii supe-
rioare), roşeaţă, crăpături ale buzelor, uscăciune,
cruste pe buze şi în gură, limbă cu aspect de zmeură;
- edem sau înroşirea mâinilor şi a picioarelor;
descuamarea degetelor; după o lună – două, apar
şanţuri transversale pe unghii; copiii refuză să ţină
ceva în mână sau să stea în picioare;
- ganglioni cervicali măriţi unilateral; nu cedează
la tratament cu antibiotice;
- boala pare să fie infecţioasă, posibil virală.
Boala se poate asocia cu: boală de inimă, iritabili-
tate crescută – mai ales la sugari, meningită aseptică,
otită medie, pneumonie, dureri de articulaţii şi
artrită, tulburări hepatice şi diaree.
Boala trece prin trei faze:
Aspectul limbii, în boala
Kawasaki
• acută, de 1–2 săptă-
mâni, cu febră mare, iritabi-
litate, aspect toxic, erupţie a
pielii şi modificări ale
mucoasei bucale. Picioarele
sunt dureroase şi se înro-
şesc.
Descuamare
pielii de pe
talpă, în
boala
Kawasaki
• subacută, de la a 2-a săptămână de la izbucnire,
la a 8-a: febra scade, palmele şi tălpile se cojesc (des-
cuamează). Pot apărea dureri de articulaţii şi semne
de infarct miocardic.
• convalescenţă, durează luni sau ani de zile.
Simptomele dispar treptat, iar analizele de laborator
revin la normal. Anevrismele şi tulburările inimii
scad sau – mai rar – persistă pentru restul vieţii.
Fără tratament, 15-20% din copii dezvoltă
anevrisme (dilatarea pereţilor arterelor) coronare;
anevrismele se pot tromboza, ducând la infarct de

miocard şi deces. La alţii, se produce inflamaţia
muşchiului inimii (miocardită) sau a sacului fibros ce
înconjoară inima (pericardită).
Ce se poate face:
- imunoglobulină intravenos, în primele 10 zile
de boală.
- Aspirină în doze mari, timp de 2 săptămâni.
- Repaus la pat timp de trei săptămâni şi evitarea
eforturilor, câteva luni după aceea.
Tusea convulsivă (măgărească)
Este o infecţie bacteriană contagioasă a căilor res-
piratorii şi a plămânilor. Numele bolii vine de la
crizele de tuse şi zgomotul pe care îl face copilul,
care trage aer prin glota îngustată. Se mai numeşte
pertusis (tuse intensă). Boala se transmite prin con-
tactul direct cu o persoană bolnavă sau prin contact
indirect (prin respirarea aerului care conţine picături
microscopice infectate sau prin diverse obiecte con-
taminate de secreţii, atinse cu mâna). Cea mai
frecventă sursă de infecţie la copiii mici o reprezintă
adolescenţii sau adulţii care au simptome uşoare de
boală. Bolnavul este contagios în primele 6 săp-
tămâni de boală.
Microbul atacă laringele, bronhiile şi plămânii.
Incubaţia (perioada de la infectarea cu microbi,
până la apariţia semnelor de boală) este lungă, de 1-2
săptămâni.
În evoluţia bolii se recunosc trei faze:
- precoce, de invazie sau catarală, de 1-2 săp-
tămâni; se manifestă ca o infecţie a nasului şi gâtului:
copilul are febră uşoară, îi curge nasul, tuşeşte uscat,
din ce în ce mai des, nu răspunde imediat la tratament;
- convulsivă, paroxistică, durează 2-4 săptămâni
şi se manifestă prin tuse caracteristică, în accese;
copilul tuşeşte frecvent, de 10-20 de ori, se înroşeşte
sau chiar se învineţeşte din cauza lipsei de oxigen; la
sfârşitul fiecărei reprize de tuse trage aer în piept,
puternic, şuierător, producând un sunet ca de măgar
care rage. Asemenea crize pot fi declanşate de un
strănut, căscat, băutură sau mâncare, schimbare de
temperatură. La sfârşitul accesului, copilul expecto-
rează o spută albicioasă, vâscoasă şi vomită. Accesele
de tuse sunt epuizante, iar – după ele – copilul este
obosit, apatic; începe să piardă în greutate.
- de convalescenţă, durează 1-2 săptămâni, cri-
zele de tuse se răresc şi scad în intensitate, dar pot
persista câteva luni; copilul nu mai varsă. În lunile
care urmează bolii, unii copii pot continua să
tuşească, iar în cazul unei infecţii respiratorii, tusea
poate recăpăta aspectul convulsiv.
Complicaţiile apar din cauza efortului de tuse
(sângerări nazale, sângerări în conjunctive sau în
creier, rupturi ale alveolelor pulmonare şi ale diafrag-
mului, hernie înghinală), a lipsei de oxigen, a febrei
(convulsii), a suprainfecţiei cu alţi microbi (pneumo-
nia, otita medie, sinuzita). Cea mai frecventă compli-
COPILUL BOLNAV
caţie este pneumonia, dată de bacilul tusei convulsive
sau de alţi microbi – cum ar fi pneumococul, H.
influenzae, stafilococul auriu. Pneumonia este cea
mai gravă complicaţie, mai ales dacă apare la sugar.
Ce se poate face:
Scopul tratamentului este de a limita numărul
crizelor de tuse, a ajuta copilul, a-i asigura o nutriţie
adecvată, repaus şi o recuperare fără sechele.
Tratamentul tusei convulsive se face cu antibio-
tice (Eritromicină sau Claritromicină- Klacid) timp de
8-14 zile; este eficace, dacă este început în prima fază
a bolii. Medicamentele pentru calmarea tusei nu sunt
eficiente. În cazuri grave, se pot administra aerosoli
cu salbutamol (albuterol). Când copilul este treaz şi
şi-a recăpătat forţa, după o criză de tuse, el trebuie
hrănit imediat după aceea.
Prevenirea tusei convulsive se face prin vac-
cinarea tuturor copiilor cu vaccinul combinat
DiTePer (împotriva difteriei, tetanosului şi tusei con-
vulsive), în cadrul schemei obligatorii de vaccinări, la
indicaţia medicului de familie. Este prudent să se
revaccineze şi părinţii copilului.
Pentru a preveni contaminarea altora, copilul bol-
nav trebuie izolat timp de 5 zile, după începerea trata-
mentului cu eritromicină. Se poate da profilactic eritro-
micină (50 mg/kg/zi, timp de 14 zile) la ceilalţi membri
ai familiei şi copiilor de la grădiniţă. Contacţii sub 7 ani
trebuie revaccinaţi. Cadrele sanitare care prezintă
simptome de tuse trebuie testate pentru pertusis şi tbc,
chiar dacă nu au fost expuse la tuse convulsivă.
Scarlatina
Scarlatina este o boală care se manifestă prin
febră, faringită, limfadenită cervicală şi o erupţie
tipică, produsă de streptococul beta-hemolitic de tip
A; acesta secretă toxine care provoacă erupţia pielii.
Nu toate persoanele sunt sensibile la toxina strepto-
cocică, astfel că – într-o familie – un copil poate face
scarlatină, altul faringită (angină) şi al treilea poate
doar să poarte microbul, fără să fie bolnav, dar îl
poate transmite la alţii.
Boala se transmite direct sau prin picături de
salivă, în timpul tusei, vorbitului şi strănutului sau
prin contaminarea obiectelor sau alimentelor. Foarte
rar poate urma unei plăgi chirurgicale infectate, unei
arsuri sau unei infecţii streptococice a pielii. Apare
deseori în colectivităţi de copii. E mai frecventă în
primii ani de şcoală.
La vârsta de 10 ani, 80% din copii au dezvoltat
imunitate specifică la toxina streptococică.
Modul de transmitere, simptomele, complicaţiile
şi tratamentul scarlatinei sunt aceleaşi ca ale farin-
gitei streptococice. Scarlatina este o faringită strepto-
cocică cu erupţie toxică.
Perioada de incubaţie durează 2-7 zile, în medie 3
zile, după care boala se declanşează brusc, cu febră
mare şi faringită acută.
235
COPILUL NOSTRU
Boala începe ca o faringită acută. Dacă e lăsată să
progreseze, bacteriile produc o toxină ce se răspân-
deşte repede în corp, producând febră ridicată,
erupţie cutanată şi limbă ca zmeura.
Aspectul de zmeură
roşie al limbii, în
scarlatină
Copilul are du-
reri în gât, dificultăţi
la înghiţire, dureri
de cap, agitaţie, sta-
re generală proastă,
uneori delir. Gâtul
este roşu aprins, a-
migdalele sunt mă-
rite, roşii, uneori
acoperite cu puncte albe-cenuşii, cu puroi; vălul
palatin şi omuşorul sunt umflate şi roşii. Limba este
acoperită cu un depozit albicios, prin care apar papile
roşii edemaţiate (limba ca zmeura albă); după câteva
zile, stratul alb se descuamează şi limba rămâne roşie
şi cu papilele persistente (limba de zmeură roşie).
La 1-2 zile după faringită, apare erupţia, care este
roşie, punctată, fină; pielea pare aspră ca pielea de
găină; erupţia dispare la apăsarea cu degetul.
Erupţia
cutanată în
scarlatină
Apare mai
întâi la cute,
unde pielea
este mai subţire (axile, gât, regiunea înghinală) şi se gen-
eralizează în 24 de ore, fiind mai intensă pe torace şi
abdomen.
În formele grave, erupţia are aspect hemoragic.
Este mai intensă în axile, pliurile coatelor, genun-
chilor şi abdomenului, sub formă de dungi roşii-vio-
lacee, care nu dispar la presiune (liniile lui Pastia).
Erupţia cuprinde şi faţa; obrajii sunt roşu aprins, cu
benzi stacojii (aspect de faţă pălmuită), iar pielea din
jurul nasului şi gurii rămâne palidă. Erupţia începe să
dispară după 3-4 zile, după care pielea se des-
cuamează, la început pe faţă şi pe corp, în scuame mici
ca mătreaţa, apoi pe palme şi tălpi, în fâşii mai mari.
Febra este mare în perioada eruptivă şi scade de
obicei după a 5-a zi.
Pe baza erupţiei, a aspectului limbii, a faringelui
inflamat şi a culturii din gât, medicul pune diagnos-
ticul de scarlatină. Când un copil a fost expus la o
infecţie streptococică de la alt membru din familie,
236
medicul ia o cultură a secreţiei din gât, chiar dacă nu
au apărut simptome. Dacă rezultatul este pozitiv,
tratamentul prompt cu antibiotice poate preveni
declanşarea scarlatinei.
Formele uşoare de boală se manifestă doar prin
erupţie, care cuprinde şaua nasului, obrajii, umerii şi
partea superioară a pieptului, fără secreţii în gât.
Medicul poate întreaba părinţii, dacă:
- boala a început brusc cu febră mare (40,5°C ),
dureri în gât, greaţă, vărsături şi stare toxică – aspect
de boală cu streptococ A;
- când a apărut erupţia – de obicei apare la 12- 48
de ore, după instalarea febrei;
- erupţia este aspră – senzaţia la pipăit e mai
importantă decât aspectul;
- a avut dureri abdominale sau musculare înainte
de apariţia erupţiei – dacă da, poate fi scarlatină;
- alte persoane apropiate au infecţie streptococi-
că – ajută stabilirea diagnosticului.
Complicaţiile apar mai ales în formele nediagnos-
ticate şi netratate la timp. Acestea pot fi: otită medie
acută, abces amigdalian şi retrofaringian, sinuzită,
infecţia ganglionilor cervicali (limfadenită cervicală),
pneumonie, reumatism poliarticular acut, glomeru-
lo-nefrită acută postinfecţioasă, meningită, abces
cerebral, tromboza sinusurilor venoase ale creierului,
hepatită, osteomielită şi artrită septică.
Complicaţiile neinfecţioase cuprind reumatismul
care poate fi: scarlatinos – în timpul erupţiei, sau tar-
div – după 2-3 săptămâni de la începutul bolii, care
este numit reumatism articular acut.
Gravitatea deosebit de mare a reumatismului con-
stă în lezarea inimii (endocardită şi miocardită reumat-
ică); din această cauză, tratamentul prompt al faringitei
streptococice şi al scarlatinei este extrem de important.
Infecţia streptococică nu conferă imunitate; dacă
bolnavul se înapoiază în familia în care există un
purtător de streptococ, boala poate reapărea. De aceea,
tuturor membrilor familiei unui copil cu faringită
streptococică sau scarlatină trebuie să li se ia cultură
din gât (exudat), pentru a depista purtătorii de strep-
tococ şi a urma tratamentul preventiv cu penicilină.
Complicaţia renală (glomerulonefrita), este rară şi
nu poate fi prevenită prin tratamentul cu antibiotice.
Ce poţi face:
Consultă medicul imediat dacă:
• copilul are simptome de faringită sau de scar-
latină
• în timpul tratamentului, febra reapare (după
două zile de temperatură normală) sau alte simp-
tome ca: dureri de urechi, greaţă, vărsături, tuse,
secreţii nazale purulente, dureri în piept sau respi-
raţie dificilă
• dacă înghite greu şi îi curge salivă din gură
• urina devine roşie sau maronie
• copilul pare foarte bolnav.
Baza tratamentului scarlatinei, ca a celorlalte
infecţii streptococice, o reprezintă administrarea de

Penicilină V (Clacil, Megacilin, Novo Pen, Ospen, Pen-
hexal), timp de 10 zile. La cei alergici la peniciline, se
poate folosi Eritromicină sau Clindamicin. După 2 zile
de tratament, bolnavul nu mai este contagios. Trata-
mentul cu antibiotice reduce riscul de complicaţii şi
vindecă boala; trebuie început imediat, făcut în
întregime, după indicaţia medicului şi nu trebuie între-
rupt înainte de vreme, chiar dacă copilul se simte bine.
Tratamentul preventiv se face cu Penicilină V,
administrată zilnic pe cale bucală sau lunar – injec-
tabil – cu Penicilina G (depozit). Este necesar repausul
la pat, până la dispariţia semnelor de boală, după care
copilul poate începe să iasă afară. Alimentaţia trebuie
să includă fructe şi zarzavaturi proaspete (când sunt
tolerate) şi lichide din abundenţă, în perioada febrilă.
Copiii afebrili se pot înapoia la şcoală, după 24 de ore
de tratament.
Reumatismul articular acut
Reumatismul articular acut este o inflamaţie
difuză a mai multor organe, după o infecţie (deseori
o faringită cu streptococ A). Este o boală a copilăriei,
cu dureri articulare multiple şi lezare gravă a inimii.
Se întâlneşte mai frecvent între 5 şi 15 ani, la copiii
săraci, deşi poate apărea atât la sugari cât şi la adulţi.
Se produce printr-o reacţie imună, influenţată
genetic, la infecţia – netratată – cu streptococ beta-
hemolitic grup A.
Cum se manifestă:
Boala se manifestă foarte diferit, fiind deseori greu
de diagnosticat. Manifestările clinice apar de obicei la 2-
6 săptămâni, după o durere în gât (faringită), netratată.
Principalele manifestări sunt localizate la:
Manifestări ale
reumatismului
articular acut
• Inimă (în 40
-80% din cazuri):
frecvenţă crescută
a inimii (tahicar-
die) disproporţio-
nată cu febra; ini-
mă mărită; sufluri
noi sau diferite;
bătăi puternice
ale inimii; durere
precordială şi
modificări EKG.
• Articulaţii
(în 70% din ca-
zuri): artrita reu-
matică se manifestă în faza acută; prinde două sau mai
multe articulaţii mari (genunchi, coate, şolduri, umeri
COPILUL BOLNAV
şi pumni), mai rar pe cele mici sau în vertebre; încheie-
turile sunt umflate, înroşite, foarte dureroase, cu
mişcări limitate. Este asimetrică şi se mută de la o
încheietură la alta, după o zi – două; durează mai
puţin de o lună.
Se ameliorează repede cu aspirină. De obicei, nu
persistă după faza acută.
• Piele: erupţie roşie, maculară, trecătoare, fără
mâncărimi, pe corp şi pe faţa internă a extremităţilor;
umflături (noduli) sub piele, nedureroase, peste
proeminenţele osoase (eritem marginat reumatic).
• Sistem nervos (în 15% din cazuri): Coreea Sy-
denham (Dansul Sfântului Vicenţiu)
Mişcări involuntare, necoordonate, fără scop,
asociate cu oboseală musculară şi comportament
anormal. Apar târziu, până la 6 luni de la declanşarea
bolii, la 15 % dintre bolnavi şi pot dura de la câteva
săptămâni la câţiva ani.
• Alte manifestări: febră, VSH crescută, cultură
pozitivă din gât pentru Streptococ A şi nivel crescut
de anticorpi streptococici (proba ASLO).
Medicul poate căuta şi alte semne la un copil cu o
infecţie streptococică recentă (faringită streptococică),
scarlatină sau anticorpi antistreptococici în număr mai
mare (probă numită şi ASLO –AntiStreptoLizin-O).
Aceste semne pot fi: pete roşietice nepruriginoase pe
corp şi la baza membrelor (eritem marginat) sau
noduli subcutanaţi nedureroşi la încheietura braţelor,
între degete, la încheieturile picioarelor şi la glezne sau
pe scalp şi pe şira spinării. Viteza de sedimentare a
hematiilor (VSH-ul) poate fi mărită. EKG-ul poate
arăta modificări. Cultura din gât poate fi negativă la
două treimi din copiii cu reumatism acut.
Complicaţiile cardiace sunt cele mai grave:
- Inima poate fi prinsă în întregime (pancardită),
cuprinzând pericardul (pericardită cu lichid),
muşchiul (miocardită) şi valvele (endocardită);
- Apar tulburări de ritm (aritmii sau disritmii);
- Leziuni ale valvelor inimii; cel mai des valva
mitrală, apoi cea aortică. Inflamaţia valvei duce la
insuficienţă. Reacţia imună prelungită duce la
fibroză, calcifiere şi la stenoza valvei;
- Insuficienţă cardiacă progresivă, la adult.
Evoluţie:
Copiii cu un episod anterior de reumatism acut
au un risc mare de a face din nou boala, după o farin-
gită streptococică, dacă nu urmează un tratament
profilactic secundar.
Leziunile inimii se pot vindeca în timp sau pot
progresa.
Reumatismul la inimă (cardita reumatică) se vin-
decă la 70-80% dintre copiii care urmează tratamen-
tul profilactic.
Nu există în prezent un vaccin împotriva reuma-
tismului.
Ce se poate face:
- Tratamentul urmăreşte distrugerea strepto-
cocilor hemolitici;
237
COPILUL NOSTRU
- Prevenirea leziunilor cardiace permanente;
- Calmarea celorlalte simptome;
- Prevenirea reapariţiei reumatismului acut.
Tratamentul reumatismului articular acut este
nespecific: repaus la pat, aspirină – pentru durerile
articulare şi penicilină, pentru a elimina streptococul
beta-hemolitic. Steroizii nu sunt eficienţi în reducerea
leziunilor valvulare, dar medicul îi poate folosi la
copiii cu boli de inimă extrem de grave.
După stabilirea diagnosticului, medicul poate
prescrie un tratament profilactic permanent cu Peni-
cilina, fie că inima este afectată, fie că nu. Penicilina G
– injectată lunar, în muşchi – este mai sigură decât
dozele mici date pe gură, de 2 ori pe zi. După un
asemenea tratament urmat timp de 10 ani, boala se
ameliorează simţitor. Doar 1/3 din pacienţii care au
avut un suflu de insuficienţă mitrală în copilărie, îl
vor avea după anii de tratament. Foarte puţini
pacienţi trataţi fac mai târziu stenoză mitrală; trata-
mentul incomplet se asociază frecvent cu dezvoltarea
stenozei mitrale. Tratamentul prelungit cu penicilină
previne repetarea atacurilor de reumatism şi înlătură
majoritatea leziunilor cardiace cronice.
Prevenirea:
- Primară: tratamentul complet al faringitei
streptococice, cu penicilina V, benzatin penicilină-
moldamin sau eritromicină (eritroteva, ilosone, por-
phirocin), sub control medical.
- După apariţia simptomelor: antibiotice (ben-
zatin, penicilină, penicilină V, sulfadiazine (der-
mazine, flamazine) sau eritromicină).
Durata tratamentului cu antibiotice depinde de
gradul de atingere a inimii. Copiii care nu au inima
atinsă necesită profilaxie timp de cel puţin 10 ani sau
până la vârsta adultă (care este cea mai îndelungată
dintre ele). Copiii cu boală de inimă reumatică tre-
buie să urmeze tratamentul profilactic cel puţin 10
ani sau cel puţin până la vârsta de 40 de ani.
Tratamentul inflamaţiei se face cu Aspirină (6-8
săptămâni) şi Prednison (3-4 săpt.)
În faza acută, leziunile inimii se îngrijesc prin
repaus la pat, cu Digoxină (Corlan, Lanicor, Lanoxin,
Novodigal) sau alte medicamente de întărire a inimii
şi – mai târziu – cu tratament chirurgical. Copiii com-
plet vindecaţi pot avea o activitate fizică normală. Cei
cu inima mărită trebuie să se limiteze la activităţi mai
puţin intense.
Părinţii nu trebuie să neglijeze durerile în gât ale
copilului, ce se pot asocia cu faringite streptococice şi
pot avea urmări foarte grave.
Difteria
Difteria este o infecţie bacteriană gravă ce prinde
mucoasa căilor respiratorii superioare şi formează
membrane false alb-gălbui. În prezent este extrem de
rară, datorită vaccinării. Bacilul difteric produce o
238
toxină puternică, ce agravează starea copilului, cu
efecte asupra inimii (miocardită), nervilor (demi-
elinizare) şi rinichilor (necroza tubilor renali).
Se răspândeşte prin tuse şi strănut de la o per-
soană la alta, prin obiecte contaminate sau prin
purtători. Boala apare mai ales la populaţia dezavan-
tajată social şi economic, ce trăieşte în aglomeraţie.
Incubaţia durează 2-5 zile.
Cum se manifestă:
Nasul şi gâtul se inflamează şi se acoperă cu o
membrană cenuşie, care îngreunează respiraţia şi
înghiţitul. La început apare ca o răceală, dar scurgeri-
le din nas sunt muco-purulente, cu sânge. Locali-
zarea la gât provoacă dureri spontane la înghiţire,
lipsa poftei de mâncare, stare generală proastă, febră
scăzută cu un puls ridicat, ganglionii gâtului umflaţi;
în gât sunt prezente membrane aderente albicioase
sau cenuşii. În cazuri grave, apare starea toxică,
şocul, paralizia, pneumonia, miocardita şi chiar dece-
sul. Localizarea la laringe produce răguşeală, tuse,
obstrucţia căilor respiratorii şi învineţirea. Alte locali-
zări rare: vulvo-vaginal, conjunctivă şi ureche.
Bacili difterici
Ce se poate face:
Prevenire: i-
munizarea activă
antidifterică este
factorul principal.
Se face – repetat –
la vârsta 2, 4, 6, 12 şi
30-35 de luni, apoi la 7,
14 şi 24 de ani.
Tratamentul bolii trebuie făcut, de urgenţă, în spi-
tal. Copilului i se administrează antitoxină difterică şi
antibiotice.
Tuberculoza
Este produsă de Mycobacterium tuberculosis sau
bacilul Koch. Copiii sunt susceptibili la bacilul tuber-
culos uman şi la cel bovin.
Din cauza condiţiilor economice grele, a apariţiei
germenilor rezistenţi la tratamentul clasic şi a
scăderii fondurilor pentru sănătate publică, frecvenţa
tuberculozei a crescut. Se întâlneşte mai des la copiii
săraci, din familii numeroase, care au intrat în contact
cu adulţi şi – în special – bătrâni, cu tuberculoză pul-
monară activă.
Infecţia la copii se produce după inhalarea picături-
lor contaminate, transmise prin tuse sau strănut, din
secreţiile infectate ale tractului respirator. Se produce
mai ales prin contactul apropiat şi prelungit, într-un
loc slab ventilat, cu persoane care au o formă cavitară
activă şi netratată, cu spută pozitivă. Sursa de infecţie

la copil este de obicei un adolescent sau adult din fam-
ilie, mai rar un vizitator. Plămânul este de regulă poar-
ta de intrare. Perioada de incubaţie de la infectare,
până la producerea unei reacţii cutanate pozitive la
tuberculina, este de 2-6 săptămâni.
Sărăcia
favorizează apariţia
tuberculozei
După intrarea în
plămâni, microbul tu-
berculozei este înglobat
de celulele albe din
alveolele pulmonare.
Microbii se înmulţesc în
aceste celule, se formea-
ză noduli (granulom
pulmonar), apoi se în-
tind la ganglionii lim-
fatici regionali şi se pot răspândi, prin limfă şi sânge, la
alte organe.
Când puterea de apărare a organismului scade,
boala nu se limitează la granulom în plămân, ci este
mult mai gravă. Cauzele care predispun la înrău-
tăţirea bolii sunt: vârsta sub 3 ani sau pubertatea (mai
ales la fete), scăderea puterii de apărare (malnutriţie,
tratament cu steroizi, tuse convulsivă, pojar, SIDA),
sarcina şi boala în familie.
Când copilul neimunizat inhalează microbi, dez-
voltă o leziune în plămân şi în ganglionii limfatici
sateliţi. Această leziune este numită de medici „com-
plexul primar”.
Tuberculoza pulmonară; complexul primar
Microbii sunt apoi răspândiţi în alte părţi ale cor-
pului (restul plămânului, pericard, peritoneu, rinichi,
meninge, creier sau oase).
COPILUL BOLNAV
Medicii consideră că tuberculoza are trei stadii:
expunere, infecţie şi boală.
Expunerea: înseamnă că un copil a intrat în contact
cu un adolescent sau un adult cu tuberculoză pul-
monară contagioasă. Pentru a constata dacă la acel
copil există infecţie sau nu, trebuie făcută proba la
tuberculină. Aceasta se efectuează atât în cazul con-
tactului cu o persoană cu tuberculoză confirmată, cât
şi în cazul suspiciunii de TBC. Pentru copiii în vârstă
de până la 6 ani, atitudinea Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii (OMS) este următoarea: dacă pacientul
index are bacili în spută, iar copilul nu prezintă semne
de boală, indiferent de rezultatul testului la tuber-
culină (pentru o perioadă de până la 3 luni de la con-
tact, testul la tuberculină poate fi negativ) se indică
efectuarea chimioprofilaxiei cu izoniazidă (INH), zil-
nic, timp de 6 luni. Dacă pacientul index are bacilo-
scopie negativă, copilul este testat la tuberculină.
Dacă testul este pozitiv, dar nu există semne de boală,
se procedează la chimioprofilaxie cu INH, timp de 6
luni zilnic. Dacă testul este negativ şi nu există semne
de boală, se începe chimioprofilaxia cu INH timp de 3
luni, după care se repetă testul la tuberculină. Dacă
acesta se menţine negativ, se întrerupe chimioprofi-
laxia şi se vaccinează BCG. Dacă acesta a devenit poz-
itiv, se continuă chimioprofilaxia, până la 6 luni. Dacă
asemenea măsuri sunt neglijate, la copiii sub 6 ani şi -
mai ales – la sugari poate apărea o tuberculoză gravă,
în mai puţin de 3 luni, cu manifestări pulmonare, ner-
voase (meningeale) sau generalizate. La aceşti copii
mici tuberculoza se poate dezvolta înainte ca proba la
tuberculină să devină pozitivă. De aceea este extrem
de important să se stabilească rapid (5-7 zile) pentru
toate persoanele care vin în contact cu copilul, dacă
sunt sau nu purtătoare de leziuni TBC active, pentru a
începe la timp tratamentul.
Infecţia: se produce când copilul inhalează pică-
turi ce conţin bacili TBC, care se localizează în
plămâni şi în ganglionii limfatici din jur. În faza de
infecţie, proba la tuberculină este pozitivă, copilul nu
are semne sau simptome de tuberculoză, iar radio-
grafia toracică este normală sau arată doar calcifieri
în plămân sau în ganglionii din mediastin (spaţiul
dintre cei doi plămâni). Practic, toţi copiii cu infecţie
tuberculoasă trebuie să primească tratament, pentru
a preveni dezvoltarea bolii, în viitorul imediat sau
îndepărtat. Acest tratament e numit uneori preventiv
sau chimioprofilaxie.
Boala: apare când manifestările clinice sau radio-
logice produse de bacilul tuberculos devin aparente; i
se spune – pe scurt – tuberculoză; persoanele infectate
au un risc diferit de a face boala. Până la 40% din sug-
arii cu infecţie tuberculoasă netratată fac boala în
următorii 1-2 ani, cu riscul unor complicaţii grave, ca
meningită şi infecţie generalizată; pe de altă parte,
adulţii anterior sănătoşi, cu infecţie tuberculoasă
netratată, au un risc de 5-10 % de a se îmbolnăvi de
tuberculoză de-a lungul vieţii. Adulţii cu SIDA, infec-
239
COPILUL NOSTRU
taţi cu bacilul tuberculozei, au un risc anual de îmbol-
năvire de 5-10%.
La copii, infecţia tuberculoasă şi boala sunt mai
puţin distincte decât la adult, deoarece semnele radio-
logice pot fi minime, iar simptomele pot lipsi la jumă-
tate din copiii şi adolescenţii cu tuberculoză pulmonară.
Cum se manifestă:
Tuberculoza pulmonară primară la copii este de obicei
asimptomatică, în faza incipientă; este diagnosticată
doar prin reacţia cutanată pozitivă la tuberculină şi de
modificări minime ale radiografiei pulmonare (infil-
trat cu ganglioni hilari vizibili). Când apar simp-
tomele, copilul prezintă oboseală, febră mică, eritem
nodos (erupţie cutanată cu noduli roşiatici), conjunc-
tivită cu flictene şi, eventual, alte simptome care apar
din cauza ganglionilor limfatici măriţi.
La copiii mai mari şi la adolescenţi, diagnosticul se
face prin examinare, istoric al bolii, reacţia la probele de
tuberculină, examene radiologice şi culturi de microbi.
În plus, se determină dacă leziunea este în faza activă,
latentă sau este vindecată. La această vârstă, tubercu-
loza primară se prezintă ca un infiltrat în lobul superi-
or, care se goleşte formând o cavitate, fără calcifiere.
Sub vârsta de 3 ani, infecţia este progresivă, producând
tuberculoza miliară sau meningita tuberculoasă.
Tuberculoza pulmonară progresivă rezultă când
infecţia primară nu este limitată şi se manifestă ca bron-
hopneumonie sau pneumonie în lobul mijlociu sau
inferior, cu formare de cavităţi. Se asociază cu febră,
transpiraţii în timpul nopţii, stare generală rea, pierdere
în greutate, tuse cu spută sau cu sânge (hemoptizie).
La copilul sănătos, imunitatea dobândită limitează,
de obicei, infecţia la focarele inactive din plămâni, gan-
glionii limfatici şi viscere, care se calcifiază după 1-2
ani. Leziunea aparent vindecată conţine microbi în
stare inactivă, dar viabili. Când rezistenţa copilului
scade, boala progresează la zone mai întinse din
plămâni sau în afara lor. Scăderea rezistenţei organis-
mului şi favorizarea reactivării tuberculozei se produce
dacă copilul este malnutrit, suferă de oboseală cronică,
după modificările hormonale de la pubertate, în tim-
pul sarcinii, în caz de diabet, insuficienţă renală cron-
ică, unele infecţii, ca rujeola, tusea convulsivă, SIDA,
varicela sau alte viroze şi tratament cu steroizi.
Tuberculoza pulmonară reactivată este mai frecventă
la adolescente şi apare mai ales în partea superioară a
plămânilor. Tinerii fac febră, transpiră noaptea, pierd
în greutate şi sunt obosiţi. În plămân, leziunea
cuprinde bronhiile şi formează cavităţi (tuberculoza
cavitară); aceasta se manifestă prin tuse cu spută şi
hemoptizie; este foarte contagioasă.
Tuberculoza poate ataca laringele – provocând
dureri în gat, răguşeală şi tuse înecăcioasă, sau ure-
chea medie – producând scăderea sau pierderea
auzului, perforarea timpanului şi scurgeri din ureche.
Exudatul pleural este acumularea de lichid în cavi-
tatea pleurală (pleurezie), produs frecvent printr-un
mecanism alergic. Leziunea este de obicei de o sin-
240
gură parte şi se asociază cu acumulare de lichid în
pericard (pericardită) şi peritoneu (peritonită).
Lichidul dispare treptat, în timpul tratamentului.
Tuberculoza miliară este diseminarea prin sânge a
infecţiei, în numeroase alte organe. Leziunile sunt de
mărimea unui bob de mei. Boala se caracterizează
prin apariţia bruscă a febrei, oboseală, stare generală
rea, lipsa poftei de mâncare, pierdere în greutate,
transpiraţii nocturne, mărirea ganglionilor limfatici, a
splinei şi a ficatului. Sunt afectaţi întotdeauna ambii
plămâni, iar meningita este prezentă la 1/3 din copii.
Tuberculoza ganglionară: din afara toracelui (scrofu-
loza), include mai ales ganglionii din regiunea gâtu-
lui, de deasupra claviculei şi de sub mandibulă.
Evoluează lent, mai mult de o parte, iar ganglionii
sunt tari şi nedureroşi. La radiografie, pot apărea
semne de tuberculoză pulmonară, cu ganglioni hilari
măriţi. În lipsa tratamentului, ganglionii pot supura şi
pot drena prin fistule, la suprafaţa pielii.
Meningita tuberculoasă apare în primele 6 luni de la
infecţia primară, de obicei la copiii sub 5 ani. Este
forma cea mai gravă de TBC. Ruperea nodulilor tuber-
culoşi din creier, formaţi în timpul infecţiei primare,
provoacă inflamarea meningelor de la baza creierului.
Boala progresează încet, în etape. Începe cu o stare
care aminteşte de gripă şi care durează 1-2 săptămâni.
Febra scăzută se asociază cu tulburări de comporta-
ment. În etapa următoare, copilul prezintă dureri de
cap, rigiditate a gâtului, nu vorbeşte (afazie), este
dezorientat, are un mers nesigur (ataxie), paralizează
de o parte (hemiplegie) şi are convulsii. Într-o fază şi
mai avansată, creşterea presiunii în craniu produce
stupoare, comă, rigiditate a corpului; în lipsa trata-
mentului, decesul survine în câteva săptămâni de la
apariţia simptomelor. Medicul va face o puncţie în şira
spinării – pentru analize – şi va lua culturi din lichidul
cefalorahidian, a cărui presiune este ridicată. Cu un
tratament precoce, copiii recuperează, dar pot rămâne
cu sechele grave ca: surditate, paralizie musculară,
hidrocefalie şi întârziere mentală.
Tuberculoza abdominală se produce după înghiţirea
laptelui sau a sputei infectate. Se manifestă prin tul-
burări la înghiţit, dureri în abdomen, semne de
ocluzie sau de perforare a intestinului, hemoragie
digestivă, colită sau prin formarea de fistule. Răs-
pândirea infecţiei la peritoneu (peritonita) provoacă
febră, dureri abdominale şi lipsa poftei de mâncare.
Prevenirea se face prin inspectarea vacilor pentru
tuberculoză şi prin consumarea de lapte pasteurizat
sau suficient fiert.
Tuberculoza osoasă este mai frecventă la şira
spinării (boala lui Pott) şi mai puţin la şold, sau la
degete. La nivelul vertebrelor produce necroza aces-
tora, prăbuşirea lor şi apariţia cocoaşei (cifozei).
Diagnosticul bolii este dificil, deoarece tubercu-
loza primară este deseori ocultă. Semnele obişnuite
de tuberculoză activă ca: febra, lipsa poftei de mân-

care, starea generală rea, transpiraţiile nocturne,
tusea, scăderea în greutate sau oprirea creşterii –
lipsesc deseori la copilul mic. Când sunt prezente,
aceste simptome arată o tuberculoză progresivă, dar
nu sunt indicii de gravitate a bolii.
Copiii sub 3 ani au un risc mai mare de a se infec-
ta, decât cei mari. De aceea, este important să se
cerceteze toţi copiii care au venit în contact cu adulţi
cu TBC activ şi să li se facă testul cutanat la tuber-
culină. O reacţie pozitivă la tuberculină indică
prezenţa infecţiei TBC la sugar şi copil, putând fi sin-
gura metodă de diagnostic. Proba cutanată la tuber-
culină se citeşte după 72 de ore de către personalul
medical şi se consideră pozitivă când zona de
induraţie este de 15 mm sau mai mare. Dacă însă
copilul a intrat în contact cu persoane cu TBC activ,
chiar un test la tuberculină, (PPD- Purified protein
derivative) cu diametru de 5 mm – este considerat
pozitiv. Testul la tuberculină se face la copiii bănuiţi
de TBC, la cei evaluaţi pentru revaccinare BCG,
înainte de a intra la grădiniţă şi la clasele 1-a şi a 7-a,
precum şi la copiii până la 10 ani, în a căror familie s-a
descoperit un caz de TBC. Deoarece obţinerea unei
culturi pozitive de bacili este foarte dificilă, boala are
semne necaracteristice şi 95% din TBC-ul primar e
localizat în plămâni, diagnosticul TBC se bazează pe
interpretarea radiografiei toracice.
Ce se poate face:
Tratamentul se face iniţial în spital, în secţii spe-
ciale. Medicamentele antituberculoase se folosesc în
combinaţii de 3 – 4, deoarece – deseori – microbii sunt
rezistenţi la medicamente. În zonele cu peste 4 % TBC
multi-rezistent, se începe cu 4 medicamente. De obi-
cei, tratamentul se începe cu: izoniazidă (INH),
rifampicină (RMP), pirazinamidă (PZM). Dacă este
cazul, se adaugă streptomicină (SM) sau etambutol
(EMB). La copiii sub 6 ani nu se indică asocierea EMB,
din cauza tulburărilor de vedere, care pot apărea la
copilul mic, fără a fi sesizate. În unele cazuri, în care
viaţa este periclitată, cum ar fi tuberculoza miliară şi
poliserozita TB, se asociază corticoterapia.
Tratamentul multimedicamentos vindecă boala şi
previne rezistenţa la antibiotice. Vindecarea este
lentă şi durează cam un an de zile. Bacilul Koch nu
este distrus, ci este închistat în organism, unde
rămâne toată viaţa, ca reacţia la tuberculină, care
rămâne pozitivă. OMS a stabilit scheme-standard de
tratament pentru cazurile noi şi pentru reîmbol-
năviri, care trebuie urmate.
Medicamentele anti-TB pot avea efecte secundare
neplăcute şi pot da reacţii adverse sau toxice, pe care
părinţii trebuie să le recunoască, pentru a i le spune
medicului.
Mulţi pacienţi cu tuberculoză nu respectă indicaţiile
de tratament ale medicului; aceştia iau medicamentele
neregulat şi incomplet. Cauzele care contribuie la nere-
spectarea tratamentului sunt: ignoranţa, îmbunătăţirea
COPILUL BOLNAV
stării generale (mai ales la adolescenţi), efectele secun-
dare, numărul mare de medicamente, durata îndelun-
gată a tratamentului sau indicaţii insuficiente.
Prevenirea tuberculozei se face prin:
- menţinerea unei stări de sănătate optimă,
- nutriţie adecvată,
- evitarea oboselii şi a infecţiilor debilitante, pen-
tru a creşte rezistenţa naturală,
- condiţii de trai igienice,
- evitarea contactului cu persoanele infectate şi
cu cei care suferă de tuse cronică,
- aerisirea locuinţei,
- diagnosticul precoce al bolii,
- vaccinarea BCG,
- profilaxia cu izoniazidă la copiii cu reacţie ne-
gativă la tuberculină, din mame tuberculoase,
- diagnosticul şi tratamentul bolii la gravide.
Vaccinul BCG (Bacilul lui Calmette – Guerin) este
fabricat din bacili vii cu virulenţă scăzută. BCG scade
riscul de tuberculoză generalizată (miliară), menin-
geală şi de tuberculoză osoasă, când este administrat la
nou născuţii ce sunt expuşi sau infectaţi cu tubercu-
loză, în primii 4 ani de viaţă. În România, sunt vaccinaţi
obligatoriu toţi nou născuţii, în primele 5 zile de viaţă.
Efectul protector al vaccinului BCG apare după două
luni de la vaccinare. Dacă părinţii unui nou născut au
fost scoşi în trecut din evidenţa TBC, aceştia trebuie să
se prezinte la dispensar pentru un nou control TBC.
Sifilisul
Este o infecţie generalizată produsă de spirocheta
Treponema pallidum. În prezent, incidenţa bolii este
în creştere şi în România.
Spirocheta
sifilisului
Are mai multe forme:
Sifilisul congenital
Transmis de la mamă
la făt înainte de naştere
sau la nou născut. Cam în
jumătate din cazuri rezul-
tă moartea fătului în uter,
avort spontan, deces la naştere, naştere prematură.
Numărul copiilor sifilitici născuţi în România a crescut
dramatic în ultimii ani, deoarece boala a devenit mult
mai frecventă la adulţi, iar gravidele sifilitice nu-şi fac
întotdeauna cele două serologii obligatorii, în cadrul
depistării prenatale.
În forma precoce, simptomele apar în primii doi
ani de viaţă:
• greutate mică la naştere,
• lipsa părului şi a spâncenelor,
• crăpături (fisuri) la gură, nări şi anus,
• rinită cu secreţii cu sânge sau puroi,
241
COPILUL NOSTRU
• ganglioni limfatici măriţi,
• anemie,
• fontanele proeminente (dacă există neuro-sifilis),
• erupţie buloasă (pemfigus sifilitic) pe palme,
tălpi şi alte părţi ale pielii,
• falsă paralizie,
• ficat şi splină mărite, cu sau fără icter,
• pneumonie şi miocardită.
Sifilisul congenital tardiv este rar când mani-
festările sifilisului precoce se tratează; se manifestă
mai târziu în copilărie, prin:
• deformaţii osoase: maxilar scurt, protuberanţă
a mandibulei, tibie arcuită,
• nas turtit în formă de şa,
• cerul gurii arcuit,
• deformări ale dinţilor: incisivii centrali supe-
riori sunt crestaţi, ciobiţi, conici sau helicoidali,
• întârziere mentală.
Sifilisul dobândit este transmis pe cale sexuală de
la o persoană infectată la alta, neinfectată. La copil,
poate fi rezultatul abuzului sexual, mai rar prin
transfuzii de sânge. Favorizează infectarea cu HIV.
Are trei stadii:
• Primar:
- ulcer nedureros plin cu spirochete, cu marginile
ridicate, îndurate (şancru) la locul inoculării, cel mai
frecvent pe organele genitale; durează 1- 6 săptămâni;
- ganglioni inghinali măriţi, nedureroşi.
• Secundar: apare la 2-10 săptămâni după leziunea
primară netratată şi durează alte 2-10 săptămâni:
- stare gripală cu febră, dureri de cap şi în gât,
secreţii nazale, dureri în toţi muşchii şi încheieturile,
ganglioni măriţi, dureroşi şi stare generală proastă;
- erupţie generalizată, fără mâncărime, cu
forme diferite, mai ales macule şi papule pe palme
(puternic infecţioase), tălpi şi mucoase;
- căderea părului;
- splină şi ficat mărite;
- semne de meningită, hepatită, nefrită şi leziuni
oculare.
Faza latentă: pacienţii nu au simptome, sunt
necontagioşi, dar pot transmite infecţia prin trans-
fuzie de sânge sau prin placentă.
• Terţiar: la 1- 40 de ani după infecţie.
- leziuni distructive progresive ale sistemului
nervos central: neurosifilis;
- aortită;
- leziuni cutanate (gome);
- leziuni osoase.
Diagnosticul de sifilis se pune pe baza:
- semnelor clinice şi radiologice de boală,
- examenului de sânge (serologic) şi a lichidului
cefalo – rahidian cu proba VDRL ş.a.
Toate persoanele, inclusiv adolescenţii diagnosti-
caţi cu sifilis, trebuie testate pentru alte boli cu trans-
mitere sexuală precum chlamidia, gonoreea şi HIV.
Tratamentul se face cu penicilină G, în spital. Indicaţi-
242
ile medicale în ce priveşte tratamentul şi suprave-
gherea pacientului sunt esenţiale.
Prevenirea:
- Toate femeile gravide sunt examinate serologic
pentru sifilis.
- Toate cazurile trebuie raportate la secţia regiona-
lă de sănătate.
- Toţi contacţii sexuali trebuie examinaţi.
- Se iau măsuri de protecţie tip drenaj – al secre-
ţiilor la sugarii cu sifilis congenital netratat, încă din
primele 24 ore de tratament.
Tifosul
Este o infecţie produsă de microorganismul (Rick-
ettsia prowazekii) transmis de păduchii de corp şi de
păr. În prezent, cel mai răspândit este un tifos cu mani-
festări şi tratament asemănător, transmis de la şobolani.
Păduche de corp
Şobolanii pot transmite tifos
Rickettsiile sunt eliminate în fecalele păduchilor,
care ajung la om, prin zgârieturile pielii, conjunctive
şi – mai rar – prin inhalarea prafului de pe haine sau
mobilă. Boala apare mai frecvent iarna şi primăvara,
în condiţii proaste de igienă, asociate cu aglomeraţie,
mizerie socială, foamete şi război. Tifosul (exante-
matic) este diferit de febra tifoidă, care este o infecţie
intestinală, produsă de Salmonella typhi.
Cum se manifestă:
Tifosul – numit şi „exantematic“ sau „epidemic“ –
apare brusc, cu febră, delir, frisoane, dureri de cap
severe, dureri abdominale, stare generală proastă şi
erupţie sub formă de macule şi papule (vezi capitolul
„Pielea”) de culoare roz-roşiatică, care se albesc la
presiunea degetului.
Erupţia devine hemoragică după 4-7 zile şi se
răspândeşte de la trunchi spre extremităţi; cuprinde
palmele şi tălpile. Se asociază cu dureri ale muşchilor
şi încheieturilor, lipsa poftei de mâncare, tuse seacă,
ameţeli, greaţă, jenă la lumină (fotofobie), constipaţie
şi, mai rar, vărsături.
Complicaţii: pneumonie, pericardită, miocardită,
insuficienţă cardiacă.
Ce se poate face:
Tratamentul: tetraciclină, doxiciclină sau cloram-
fenicol – timp de 5-10 zile.
Copilul trebuie izolat, până la dezinsecţia
(despăducherea) întregii familii. Rufele, lenjeria şi

obiectele personale, trebuie dezinfectate periodic şi
spălate cu apă fiartă.
Prevenirea:
- aerisirea locuinţelor, deoarece inhalarea prafu-
lui ce conţine excremente de păduchi infectaţi poate
transmite tifosul;
- deratizarea trebuie asociată cu măsuri de igienă
comunală şi distrugerea vectorilor, cu substanţe con-
tra muştelor, păduchilor, căpuşelor, a altor insecte
din casă (acarieni) şi a şobolanilor. Altfel, muştele vor
căuta gazde umane – dacă nu mai sunt şobolani – şi
vor agrava epidemia.
Pojarul
Pojarul (rujeola) este o boală virală extrem de con-
tagioasă la persoanele neimunizate, care se manifestă
prin febră mare, tuse, secreţii la nas şi ochi şi o
erupţie tipică pe piele şi mucoasa gurii.
Pojarul a fost una dintre bolile caracteristice
copilăriei, până la introducerea vaccinării. În prezent,
poate apare la copiii mari, adolescenţi sau adulţii care
nu au fost vaccinaţi sau la care imunitatea dată de
vaccin s-a epuizat; la sugarii încă nevaccinaţi apare
rareori, pentru că ei sunt protejaţi de anticorpii prim-
iţi de la mamă. Majoritatea cazurilor au o evoluţie
uşoară sau medie.
Virusul pojarului se găseşte în sângele, urina şi
secreţiile nazale ale persoanelor infectate. Bolnavul
este contagios cu 1-2 zile înainte şi 5 zile după apariţia
erupţiei. Perioada cea mai contagioasă este la înce-
putul bolii. Virusul din picăturile de salivă şi secreţiile
nazale se transmite la nasul şi ochii (conjunctivele)
copilului sănătos. Spitalele şi sălile de aşteptare de la
cabinetele medicale pot fi surse de contaminare.
Incubaţia durează 7-10 zile de la contactul cu o
persoană bolnavă.
Cum se manifestă:
Erupţie de pojar
la faţă
• Pojarul începe
cu simptome de
răceală: febră – înso-
ţită uneori de frisoa-
ne, tuse uscată, răgu-
şeală, strănut, secreţii
nazale şi oculare;
pleoapele sunt roşii şi
uşor umflate, con-
junctivele roşii; pe
copil îl supără lumina
şi nu are poftă de mâncare; este somnolent şi obosit;
poate avea dureri de cap, abdominale, musculare,
COPILUL BOLNAV
vărsături şi diaree. Ganglionii de la gât sunt măriţi, la fel
şi cei abdominali care dau dureri abdominale. Cu o zi
înainte de erupţie, în gura copilului apare un semn car-
acteristic (semnul lui Koplick): pe mucoasa obrajilor, în
dreptul molarilor inferiori, apar pete roşiatice centrate
cu un punct alb ca un bob de griş; durează 12-24 de ore.
• Febra creşte treptat la 39 – 40,50C. La 2 zile de la
primele simptome, apare erupţia: începe pe faţă, după
urechi şi pe cap, apoi se întinde la trunchi şi – în 2-3 zile
– la membre, cuprinzând tot corpul. Apar pete roşii de
diferite forme şi dimensiuni, cu margini neregulate, cu
porţiuni de piele sănătoasă între ele, catifelate la atin-
gere. Petele se albesc, dacă sunt apăsate şi – uneori –
copilul are şi o uşoară mâncărime.
Erupţie pe
mucoasa
obrazului în
pojar
• După
3-4 zile, fe-
bra începe
să scadă şi
erupţia dis-
pare treptat,
în aceeaşi ordine în care a apărut: de la cap spre pi-
cioare. La o săptămână de la începutul bolii, începe
convalescena, când în locul erupţiei apar pete
maronii care se descuamează, timp de încă o săptă-
mână. Dacă nu sunt complicaţii, copilul începe să se
simtă bine, devine mai vioi şi îi reapare pofta de
mâncare. Boala se vindecă în aproximativ 10 zile.
Forme atipice de pojar apar la adulţii tineri, care
fac o boală gravă, cu febră mare, acută, dureri de
cap, tulburări respiratorii cu pneumonie şi – uneori –
lichid în pleură (pleurezie). Erupţia este atipică,
adică apare la început pe extremităţi şi progresează
în sus, pe trunchi şi la cap.
Pojarul poate da numeroase complicaţii, mai
frecvente la copiii sub 2 ani şi la cei subnutriţi. Rujeo-
la scade mult rezistenţa organismului, infecţiile
microbiene concomitente sunt foarte grave, chiar
mortale; slăbirea puterii de apărare a organismului
poate reactiva o tuberculoză latentă.
Apariţia complicaţiilor se manifestă prin: febră per-
sistentă sau reapariţia ei la 2-3 zile după revenirea la
normal şi înrăutăţirea stării generale, după scăderea
erupţiei. Copilul devine somnolent şi nu mănâncă;
tusea se agravează, respiră greu, cu gemete; are dureri
de urechi sau de cap.
Cele mai frecvente complicaţii sunt diareea,
deshidratarea, otita medie şi pneumonia interstiţială.
Alte complicaţii: stomatita, laringita obstructivă
(crupul rujeolic), ce poate duce la asfixie, miocardită
şi – foarte rar – encefalită.
243
COPILUL NOSTRU
Ce se poate face:
Consultă medicul, dacă:
• respiraţia este dificilă, chiar şi după curăţirea
nasului;
• copilul este confuz, delirează sau este greu de trezit;
• are dureri mari la cap şi gâtul înţepenit;
• are dureri de ureche sau secreţii galbene la nas
şi ochi;
• febra persistă după 4 zile de erupţie sau revine
– după ce a fost normală timp de 24 de ore.
Tratamentul pojarului este simptomatic. Spi-
talizarea este necesară pentru complicaţii, sau când
nu sunt condiţii de îngrijire acasă. Câteva sugestii
pentru îngrijirea copilului acasă:
- Acasă, trebuie evitat contactul cu persoanele
răcite, cu gripă sau infecţii ale pielii.
- Dieta trebuie să fie uşoară: copilul nu are poftă
de mâncare şi refuză alimentele solide.
- Este important să bea suficiente lichide, în spe-
cial dacă are febră.
- Copilul va sta cât mai liniştit, nu neapărat în
pat, dacă nu este foarte bolnav.
- Camera trebuie să fie aerisită şi să aibă o tempe-
ratură optimă, să fie umidificată, pentru a scădea tusea.
- Copilul va fi îmbrăcat subţire, ferit de curenţi
(curentul este aerul care răceşte pielea), iar – dacă are
febră mare – i se pot pune comprese reci, dar cu grijă
pentru a nu-i irita pielea; se poate folosi paracetamol.
- Când pe copil îl ustură ochii şi îl supără lumina,
poate fi ţinut într-o cameră mai întunecoasă şi nu va
fi lăsat să citească sau să se uite la TV.
- Ochii trebuie şterşi frecvent de secreţii şi se pot
pune comprese calde pe ochi şi frunte, timp de 15-20
de minute.
- Compresele calde se pot pune şi pe piept, pen-
tru calmarea tusei, în special noaptea.
- Medicamentele pentru tuse nu sunt eficace; mai
bine dă-i copilului să bea apă, după fiecare episod de tuse.
- Vitamina A în trei doze luate pe gură poate fi
recomandată de medic la copiii cu vârsta între 6 luni
şi 2 ani.
- Mierea; gargara cu apă sărată uşurează durerea
de gât.
- Durerile de cap pot fi tratate cu băi fierbinţi la
picioare şi comprese calde şi reci pe frunte.
- Nu se va da copilului aspirină pentru combat-
erea febrei, din pricina riscului de sindrom Reye.
Antibioticele nu sunt indicate în tratamentul pojaru-
lui. Erupţia nu necesită nici un tratament.
Prevenirea:
Vaccinul previne infecţia şi este administrat obliga-
toriu copiilor la vârsta de 9-11 luni şi 7 ani. Este con-
traindicat la femeia gravidă, în timpul unei boli febrile,
dacă s-au administrat gamaglobuline cu 3 luni înainte
şi la cei cu SIDA. Unui copil neimunizat sau celor bol-
navi cronici, care sunt expuşi la boală, li se poate
administra gamaglobulină în primele 5 zile, pentru
scăderea gravităţii bolii.
244
Măsuri de control a infecţiei:
Un copil aflat în spital, suspect de pojar, trebuie
izolat timp de 5 zile de la apariţia erupţiei, sau pe
toată durata bolii – la copilul cu imunitatea
scăzută.Tot personalul sanitar ce participă la îngri-
jirea lui, trebuie să poarte mască, halat şi mănuşi.
Rubeola
Rubeola (pojărelul, pojarul german, boala a 3-a)
este o viroză contagioasă cu evoluţie scurtă şi – de
obicei – uşoară la copil.
Se răspândeşte pe cale respiratorie, prin picături
de salivă de la persoana bolnavă. Incubaţia (perioada
de la expunerea la virus şi apariţia simptomelor)
durează între 14-21 de zile. Este mai frecventă la co-
piii între 5 şi 15 ani; dă imunitate pentru restul vieţii.
Apare în epidemii, în special primăvara.
Cum se manifestă:
Boala începe cu febră moderată, dureri de cap şi
uşoare secreţii nazale şi oculare. Erupţia este redusă,
discretă, uneori necaracteristică sau poate chiar lipsi;
când apare, este sub formă de pete roz palide, care se u-
nesc, mai întâi pe faţă, apoi pe gât, trunchi şi membre;
durează 1-2 zile.
Rubeola în prima
şi a doua zi
Uneori, erupţia de
pe piele poate fi prece-
dată de o erupţie sub
formă de pete roz în
gât (palatul moale),
dureri de gât, de înche-
ieturi şi musculare, ri-
giditatea gâtului şi oboseală.
Boala se vindecă într-o săptămână – la copii şi în
ceva mai mult timp – la adulţi.
Caracteristic rubeolei sunt ganglionii limfatici infla-
maţi, în special cei de la ceafă (occipitali), din spatele ure-
chilor şi pe laturile gâtului.
Ce se poate face:
Cheamă doctorul dacă: erupţia devine purpurie, fe-
bra durează peste 3 zile sau copilul pare foarte bolnav.
Medicamentele nu sunt în genere necesare.
Copilul va sta cât mai liniştit; are nevoie de o dietă
uşoară, cu lichide multe, fără grăsimi sau zahăr. Se
pot folosi: apa sărată pentru gargară, comprese cu ser
fiziologic pe ochi, inhalaţii cu aburi, pentru tuse.
Copilul este contagios şi va fi izolat încă o săptămână
după dispariţia erupţiei.
Deşi rubeola e o boală în general uşoară, există
riscul unor complicaţii ca: pneumonie, infecţii de ure-
che şi encefalită. Semnele de complicaţie includ
durere în ochi de la lumina puternică, somnolenţă,
durere de cap puternică şi convulsii. Riscul e mai
mare la sugari, copiii cu diabet, astm sau alte boli

cronice. Copilul nu trebuie ţinut într-o cameră întu-
necoasă, pentru a-i proteja ochii.
Rubeola congenitală
Infecţia rubeolică la începutul sarcinii poate duce
la moartea fătului, defecte congenitale sau moarte
prematură. Malformaţiile sunt cu atât mai grave cu
cât infecţia apare mai devreme. În primul trimestru
de sarcină sunt afectaţi 85% din fetuşi. Malformaţiile
mai frecvente: surditate; oculare: cataractă, glaucom,
ochi mici; cardiace: canal arterial, defect de sept ven-
tricular, stenoză pulmonară, coarctaţie de aortă; neu-
rologice: întârziere mentală, microcefalie (capul mic);
complicaţii tardive: diabet zaharat, degenerarea pro-
gresivă a creierului.
Femeile gravide care nu au avut boala în copilărie
trebuie să evite contactul cu copiii bolnavi de rubeolă.
Dacă o femeie gravidă a fost contaminată şi
refuză avortul, i se poate administra gamaglobulină.
Femeile expuse la rubeolă trebuie să evite să rămână
însărcinate în următoarele trei luni de la expunere. În
unele ţări, există vaccin antirubeolic, administrat
tuturor copiilor preşcolari; în altele, numai fetelor la
pubertate; imunitatea apare în 95% din vaccinări şi
durează tot restul vieţii. O femeie căreia i s-a admi-
nistrat acest vaccin nu trebuie să rămână însărcinată
timp de trei luni.
Rozeola (exantemul subit)
Este o boală produsă de virusul herpetic uman-6.
Boli asemănătoare rozeolei sunt produse de nume-
roase alte virusuri.
Cum se manifestă:
Prin febră mare şi erupţie discretă, de pete roşietice.
Apare sporadic, între vârsta de 6 luni şi 3 ani. Febra
apare brusc, până la 410C – rareori asociată cu convulsii
– şi scade în a treia sau a patra zi de boală. Erupţia apare
când febra dispare şi durează o zi – două. În timpul
febrei, copilul arată surprinzător de bine.
Erupţie la faţă
în rozeolă
Complicaţii
posibile: convul-
sii asociate febrei
mari, dar care nu
produc leziuni la
creier; otită me-
die şi – extrem de
rar – infecţie la
creier (encefalită
virală). Vindeca-
rea de la sine se
produce, de regulă, după o săptămână.
COPILUL BOLNAV
Ce se poate face:
Nu este nevoie de tratament specific (pentru
febră, vezi capitolul respectiv). Se menţine o dietă
normală. Când febra a scăzut, copilul se poate îna-
poia la grădiniţă.
Prevenire
Virusul rozeolei se transmite prin secreţii respira-
torii sau mâini murdare. Uneori, boala se poate contac-
ta din spital, în lipsa măsurilor de control a infecţiilor.
Eritemul infecţios (boala a cincea)
Este o boală infecţioasă virală uşoară, cu erupţie
şi uneori cu febră. Se mai numeşte şi „boala a cincea”
pentru că este a cincea erupţie infecţioasă descrisă de
medici; celelalte patru sunt pojarul (rujeola), rubeola
(pojărelul), scarlatina şi rozeola (exantemul subit).
Este produsă de parvovirusul uman B-19, iar con-
taminarea se face prin aer. Incubaţia durează 4-14
zile, iar – după apariţia erupţiei – copilul nu mai este
contagios şi nu mai trebuie izolat. Sunt afectaţi mai
ales copii între 5 şi 14 ani.
Cum se manifestă:
Boala începe cu erupţie, fără febră sau cu febră
uşoară şi uneori faringită şi conjunctivită. Erupţia roz
sau roşie apare pe ambii obraji, pentru 1-3 zile, dând
aspectul de obraji pălmuiţi sau de aripi de fluture mare;
se răspândeşte apoi pe trunchi, fese şi extremităţi, cu as-
pect de reţea sau dantelă.
Erupţia vine şi trece timp de 1-3 săptămâni, în spe-
cial după baie caldă, efort fizic, expunere la soare, fre-
care şi stres.
Nu apar complicaţii la copiii sănătoşi; la cei cu
imunitatea scăzută sau cu tipuri rare de anemie (cu
hematii în formă de seceră), boala poate produce o
reacţie anemică gravă.
Aspectul feţei în
eritemul infecţios
Ce se poate face:
Boala se vin-
decă fără nici un
tratament. Pentru
dureri, se poate
administra ibu-
profen (Nuro-
fen). Băi cu făină
de ovăz – pentru
mâncărimi.
Oreionul (Parotidita epidemică)
Oreionul este o boală virală contagioasă, ce pro-
duce umflarea dureroasă a glandelor salivare. Cel mai
des sunt afectate glandele parotide (glande salivare
situate în partea din spate a obrazului, între ureche şi
mandibulă). Mai rar, atacă şi alte organe: celelalte
245
COPILUL NOSTRU
glande salivare (submandibulare şi sublinguale), tes-
ticulele, ovarele, pancreasul, sânii, nervii, măduva
spinării, creierul şi meningele (membranele ce acoperă
creierul), tiroida, rinichii, ochii şi articulaţiile.
Boala se răspândeşte prin contact direct cu omul bol-
nav, picături de salivă şi secreţii respiratorii, sau obiecte
contaminate. Incubaţia este de 12 – 22 de zile. Virusul se
poate transmite cu două până la şase zile înainte de
apariţia bolii şi timp de 1-2 săptămâni, după umflarea
feţei. Virusul poate fi găsit în urina persoanelor infectate
încă 2-3 săptămâni de la apariţia bolii. După acest inter-
val, copiii se pot înapoia la şcoală.
Cum se manifestă:
Glandele parotide se umflă şi devin dureroase
timp de 1-3 zile; pielea de deasupra nu se înroşeşte;
durerea iradiază spre urechi şi se accentuează când
copilul înghite, vorbeşte, mestecă sau bea sucuri
acide. Urechea este deplasată în sus şi în afară.
Copilul poate avea febră (până la 400C), frisoane,
dureri de cap, lipsa poftei de mâncare şi – uneori –
greaţă şi vărsături. Umflarea atinge maximul în a 3-a
zi. În 2/3 din cazuri, sunt afectate ambele glande, a
doua umflându-se după 4-5 zile.
Aspectul feţei în
oreion
La 3-7 zile după
începutul bolii, pot
apărea simptome
de meningoence-
falită: febră mare
apărută brusc, gât
rigid, dureri de cap
foarte severe, grea-
ţă, vărsături, som-
nolenţă, convulsii
şi semne neurolo-
gice de focar. Se poate produce uneori inflamaţia unui
nerv (neurită), cu surditate temporară sau perma-
nentă; 65% din persoanele cu parotidită au modi-
ficări ale lichidului cefalorahidian şi peste 10% au
manifestări clinice de meningoencefalită.
Durerea abdominală transversală (în bară) poate
indica cuprinderea pancreasului sau a ovarelor.
Un sfert din persoane pot avea oreion fără nici un
simptom; alteori, simptomele sunt atât de vagi, încât
nimeni nu bănuieşte diagnosticul.
Ce se poate face:
Cheamă medicul când copilul:
- are gâtul ţeapăn sau febră mare;
- vomită repetat;
- umflătura durează peste 8 zile;
- pielea de deasupra glandei parotide se înroşeşte;
- la adolescenţi, testiculele devin dureroase;
- copilul pare foarte bolnav.
246
Nu există un tratament specific pentru oreion.
Tratamentul se adresează simptomelor:
- febră (vezi cap. respectiv);
- dieta va fi compusă din lichide (fără sucuri
acide) şi alimente moi, va fi scăzută în grăsimi pentru
a nu afecta pancreasul;
- comprese reci sau calde – după cum tolerează
copilul – pe zonele inflamate; un fular în jurul gâtu-
lui, pentru a menţine căldura;
- copilul va fi izolat în familie; nu trebuie să stea
în pat, dar nici să se agite; îşi poate relua activitatea
normală după dezumflarea completă;
- gura va fi curăţită cu apă sărată, deoarece mă-
reşte confortul şi scade riscul de infecţii în gură;
- comprese reci locale şi folosirea unui suspen-
sor; acetaminofen, pentru durerile testiculare.
Nu folosi aspirină!
Prevenirea: vaccinarea la vârsta de 12-15 luni,
repetată la 4-6 ani este eficientă în 75-95% din cazuri.
Nu se administrează la sugari, gravide sau persoane
cu imunitatea scăzută.
Boala conferă imunitate pentru restul vieţii. Mai
sunt şi alte cauze, în afara oreionului, care pot pro-
duce umflarea glandei parotide: astuparea canalului
cu seminţe de susan, calculi, reacţie după medica-
mente cu antihistaminice şi substanţe de contrast,
cum ar fi iodul;
Poliomielita (paralizia infantilă)
Aproape a dispărut, după introducerea vaccinului
antipolio. Poate apărea mai ales în creşe sau leagăne,
atunci când vaccinarea nu a fost corect aplicată. Riscul
de boală rămâne, de aceea toţi copiii trebuie vaccinaţi.
Este produsă de un enterovirus, care rezistă bine la frig
şi în apele poluate, dar este sensibil la căldură. În ali-
mente, rezistă în laptele nefiert şi produsele lactate, dar
este distrus prin pasteurizare sau fierbere. Se transmite
prin contact direct şi indirect, prin praf, apă şi alimente
neacoperite, contaminate de fecale.
Incubaţia durează între 3-30 zile.
Cum se manifestă:
La 95% din copiii infectaţi nu apare nici un simptom.
Perioada de început (de invazie, prodromală sau
boală minoră) se manifestă ca o viroză respiratorie
sau digestivă, cu febră uşoară, indispoziţie, congestia
căilor respiratorii sau lipsa poftei de mâncare,
greţuri, dureri abdominale şi diaree.
Urmează o perioadă de 2-5 zile, în care simp-
tomele scad, iar copilul pare sănătos.
Boala majoră cuprinde doar 2-5% din cazuri şi se
manifestă la început cu febră peste 39 de grade, dureri
de cap şi musculare, indispoziţie, stare generală proastă,
nevralgii şi furnicături. Medicul care examinează copilul
poate remarca o rigiditate a cefei, ca în meningită.
După 2-4 zile apar brusc, dimineaţa, paralizii la
diferite grupe musculare. Paraliziile încep la încheietu-
ra membrelor, care devin moi şi flasce, lipsite de

reflexe. Paraliziile nu apar după o anumită ordine, sunt
asimetrice şi prind un singur grup muscular, de ex. cei
care produc flexie sau extensie. Pot să dispară după 10-
14 zile de la apariţie. Primii muşchi care se recuperează
sunt ultimii paralizaţi. Recuperarea este rareori totală.
De obicei, unii muşchi rămân afectaţi. Paralizia este
însoţită de transpiraţie şi vasodilataţie în zona respec-
tivă. După instalarea paraliziilor, starea generală se
îmbunătăţeşte şi febra scade. Acest aspect bifazic al
curbei febrile, mai mică la început şi mai înaltă la insta-
larea paraliziilor, seamănă cu cocoaşa unui dromader.
Forme uşoare, scurte, nespecifice se manifestă prin
stare generală proastă, febră, lipsa poftei de mâncare,
greaţă şi vărsături, dureri de gât, cap şi de abdomen.
Forma neparalitică: numită şi meningita aseptică,
este asemănătoare cu cea de mai sus, la care se adaugă:
ceafa dureroasă la îndoire, dureri ale muşchilor
spatelui, vărsături puternice, bombarea fontanelelor la
sugar şi intoleranţa la lumină.
Forma paralitică: la cele de mai sus se asociază
slăbiciunea muşchilor scheletici. Apar în plus: durere,
înţepenirea muşchilor, tulburări ale respiraţiei, pulsu-
lui şi tensiunii arteriale, tulburări intestinale şi ale
vezicii urinare. Cel mai caracteristic semn este apariţia
paraliziei flasce, de o singură parte a corpului.
Medicii deosebesc:
• poliomielita măduvei spinării, care cuprinde
muşchii extremităţilor, trunchiului, muşchii intercostali
şi diafragma; pot apărea tulburări respiratorii grave.
• forma bulbară atacă nervii cranieni, cu paralizie la
nivelul muşchilor capului şi gâtului, centrii respiratori şi
cardiaci; vocea devine nazonată sau se pierde, copilul se
îneacă cu salivă, nu poate tuşi, iar pielea apare mar-
morată; tulburările respiratorii şi cardiace pot fi mortale.
• forma encefalitică produce dezorientare, som-
nolenţă, iritabilitate şi tremurături.
Sugarii fac forme grave, cu insuficienţă respirato-
rie, sechele majore şi mortalitate ridicată. Copiii mai
mari sunt afectaţi la nivelul măduvei spinării. Gravi-
tatea constă în sechelele care produc deformări ale
corpului, greu de corectat. Adolescenţii – ca adulţii –
fac în general forme mai uşoare. La gravide, infecţia
provoacă avort. Copiii vaccinaţi pe cale bucală pot
face rareori boala la vârsta adultă, chiar cu paralizie.
Cei vaccinaţi prin injecţie sunt de obicei protejaţi
împotriva paraliziilor ulterioare.
Ce se poate face:
Tratamentul împotriva virusului nu se cunoaşte.
Copiii cu poliomielită sunt internaţi în spital.
Repausul la pat este obligatoriu în perioada în care
există riscul de instalare a paraliziilor. În formele
grave, cu paralizia muşchilor respiratori, se face res-
piraţie artificială cu un ventilator mecanic, printr-o
sondă de plastic introdusă pe gură în trahee, în
salonul de terapie intensivă. Plămânii de oţel nu se
mai folosesc, nefiind eficace.
Recuperarea în spital începe imediat după
retragerea paraliziilor, prin mişcări pasive în pat sau în
cadă, căldură aplicată local, vitamine şi altele. Ulterior,
COPILUL BOLNAV
se aplică raze ultraviolete sau infraroşii şi gimnastică
de recuperare. Nu se administrează corticosteroizi.
Poliomielita a fost practic eradicată, prin vac-
cinarea generalizată. Vaccinarea antipoliomielitică
este obligatorie. Se administrează copiilor de la vârs-
ta de 6 săptămâni, prin două doze, la interval de 6-9
săptămâni. O altă doză se administrează la 10-15 luni
după cea de-a doua doză, apoi la vârsta de 6-9 ani.
Deşi, aparent, poliomielita a dispărut, părinţii trebuie
să-şi vaccineze totuşi copiii.
Virozele intestinale
Infecţiile virale intestinale (nepoliomielitice) sunt
frecvente, deoarece lipseşte un vaccin împotriva lor.
Transmiterea se face de asemenea de la gură la gură
sau prin contactul oral cu fecalele (cale fecal-orală).
Incubaţia este de la 3 la 6 zile. Mai mult de jumătate
din aceste viroze nu au nici un simptom.
Cum se manifestă:
Ca o boală febrilă nespecifică, care durează cam 3
zile şi se asociază cu stare generală proastă, dureri de
cap şi de muşchi şi faringită. La nou născuţi pot
apărea simptome gastrointestinale.
Virusurile intestinale produc numeroase boli ale
aparatului respirator: conjunctivita, faringita, her-
pangina, stomatita (infecţia gurii), parotidita, crupul,
bronşita, pneumonia şi pleurodinia (viroză manifes-
tată printr-un atac de durere severă în piept, însoţită
de febră).
Faringita se asociază cu gât roşu şi uneori cu secreţii.
Herpangina apare mai ales la sugari şi copiii mici,
singură sau asociată cu alte boli. Nu este produsă de
virusul herpetic, ci mai ales de enteroviruşi, de exem-
plu coxsackie. Se manifestă prin câteva vezicule albi-
cioase sau alb-cenuşii în spatele cavităţii bucale şi
gâtului, care se umflă şi ulcerează. Veziculele sunt li-
mitate la gât; nu se întind la restul mucoasei bucale.
Apar dureri în gât şi febră 38-410C, rareori convulsii.
Înghiţirea poate fi dureroasă, uneori apar: vărsături,
diaree, pierderea poftei de mâncare, dureri abdomi-
nale şi somnolenţă. Durează 3-6 zile, deşi vindecarea
completă necesită 2-3 săptămâni.
Virusurile intestinale (enterovirusuri) pot provo-
ca numeroase boli, localizate în afara aparatului res-
pirator:
• boli febrile uşoare
• boli febrile cu erupţie a pielii
• boala mână-picior-gură
• conjunctivita hemoragică
• stomatita aftoasă
• miocardita virală (interstiţială)
• pericardită
• meningită
• encefalită
• poliomielită
• paralizii de nervi cranieni, inclusiv de nerv facial
• inflamaţii ale nervilor (poliradiculonevrite)
247
COPILUL NOSTRU

• enterocolită de vară
• pancreatită
• hepatită acută
• nefrită acută hemoragică
• posibil diabet zaharat juvenil, dependent de
insulină.
Ce se poate face:
Nu există vaccinare pentru celelalte virusuri
intestinale. În epidemiile cu enterovirusuri din creşe,
imunoglobulina umană poate proteja sugarii neinfec-
taţi. După apariţia acestor viroze intestinale în spital,
sunt necesare măsuri igienice speciale de prevenire a
contaminării fecal-orale a celorlalţi copii.
Tratamentul se adresează simptomelor: lichide
dulci, controlul durerii şi afecţiune. Tratamentul cu
steroizi nu este eficace. Dieta cu alimente moi este
bine tolerată.
Consultă medicul pentru a confirma diagnosti-
cul. Transportă copilul de urgenţă la camera de
gardă, dacă apar convulsii.
Prevenirea include o bună igienă personală, care
începe cu spălarea minuţioasă a mâinilor.
Boala mână-picior-gură
Cum se manifestă:
Este o viroză caracterizată prin erupţie de vezi-
cule şi papule pe mâini şi picioare, stomatită cu vezi-
cule şi ulceraţii mici pe limbă şi mucoasa gurii şi
semne generale de boală uşoare, ca indispoziţie,
febră, dureri în gură, secreţia nazală, lipsa poftei de
mâncare, diaree şi dureri abdominale.
Erupţie pe palmă în
boala mână-picior-
gură
Virusul este răs-
pândit prin fecale,
cu contaminare pe
gură sau pe cale respiratorie. Virusul atacă mai
frecvent copiii sub 5 ani, dar poate afecta şi adulţii.
Erupţia din gură (numită de medici „enantem”, adică
în interior) este formată din 2-10 ridicături mici roşie-
tice, ce se umplu cu lichid, formând vezicule, după
care ulcerează. Cu-
prinde gura şi farin-
gele şi durează cam o
săptămână.
Erupţie pe limbă în
boala mână-picior-gură
Erupţia pe piele
(exantem) se în-
tâlneşte mai rar, apare mai ales pe dosul mâinilor şi
degetelor, dar poate cuprinde şi alte regiuni ale mem-
brelor. Ganglionii limfatici de la gât sunt uneori măriţi.
Este de obicei o boală uşoară, ce se rezolvă în 10
zile, fără complicaţii. Cea mai frecventă complicaţie
este deshidratarea copilului. Deşi rar, pot apărea
totuşi complicaţii: neurologice (menigită, encefalită şi
paralizii, asemănătoare poliomielitei), pneumonie,
prinderea miocardului (miocardită), iar – la femei –
poate fi o cauză de avort.
Erupţie pe
picior în boala
mână-picior-
gură
Ce se poate
face:
Tratamentul constă în badijonarea leziunilor cu
un beţişor cu vată, înmuiată în soluţie de hidroxid de
aluminiu şi de magneziu şi difenilhidramină. Se reco-
mandă izolarea copilului de la şcoală sau creşă.
Prevenire: spălarea frecventă a mâinilor, mai ales
după schimbarea scutecelor şi o igienă personală
riguroasă.
Varicela (vărsatul de vânt)
Este o boală virală deosebit de contagioasă, în care
erupţia cuprinde pielea şi mucoasele. Virusul herpetic,
numit „varicelo-zosterian”, produce o infecţie primară
(vărsatul de vânt) şi o infecţie latentă reactivată repetat
(zona Zoster). În varicelă, virusul intră în organism
prin conjunctivă sau căile respiratorii superioare, se
înmulţeşte în ganglionii limfatici regionali, se răspân-
deşte în sânge, apoi în ficat şi splină, după care apare
erupţia cutanată. Se transmite de la bolnav prin tuse,
strănut şi contactul cu conţinutul elementelor erup-
tive. Copilul este contagios pe toată durata bolii, până
la căderea crustelor (2-3 săptămâni).
Se întâlneşte la toate vârstele, dar varicela este mai
frecventă la copiii între 2 şi 15 ani. Apare mai des
iarna şi primăvara. Incubaţia este de 11-20 de zile.
Cum se manifestă:
Simptomele de început sunt: febră, dureri de cap,
roşeaţă în gât, lipsa poftei de mâncare şi durează în
general o zi. Erupţia caracteristică apare la început
sub formă de pete roşii, care în câteva ore se umflă,
formând papule; acestea se umplu apoi cu un lichid
clar, formând vezicule ca picături de rouă, cu baza
roşie, ca nişte coşuri mici; în 2-3 zile, lichidul din
vezicule se tulbură, formând pustule, care apoi se
sparg (ulcerează), se usucă în câteva ore şi formează
cruste maronii, care se vindecă şi cad în 7-10 zile.
Dacă nu au fost rupte de copil sau infectate,
crustele nu lasă semne (cicatrice), altfel rămân semne

248

pentru tot restul vieţii. Erupţia continuă să apară în
valuri, timp de 3-4 zile, mai întâi pe trunchi, apoi pe
cap, pe faţă şi mai puţin pe membre. Copilul poate
avea între 100 şi 300 leziuni eruptive, de toate vârstele
(de la macule până la cruste). Erupţia se însoţeşte de
mâncărimi intense şi apare şi pe mucoase (conjunc-
tive, gură, rect, vagin, uretră).
Erupţie
cutanată
în vărsat
de vânt
Ganglionii limfatici sunt măriţi, iar febra poate fi
mai mare la copilul cu erupţie masivă, în a 3-a şi a 4-
a zi de boală. Unii copii au doar câteva leziuni erup-
tive şi febră uşoară.
După căderea crustelor, rămân pe piele pete albe
care pot persista până la un an, după boală.
Varicela se poate manifesta ca o boală gravă, cu
complicaţii respiratorii. La femeia gravidă, poate
provoca avort sau infecţia fătului, care se caracteri-
zează prin: greutate scăzută la naştere, atrofie a
scoarţei cerebrale, cap mic (microcefalie), convulsii,
întârziere mentală, inflamaţia retinei, cataractă, calci-
ficări în craniu, cicatrice pe corp şi membre.
Pentru cei mai mulţi copii, vărsatul de vânt este o
boala uşoară ce durează 6-8 zile; se poate însă compli-
ca deseori. Este mai gravă la nou născuţi, adolescenţi,
adulţi, astmatici şi persoane cu imunitate scăzută.
Boala se poate termina prin vindecare completă, iar
imunitatea dată este pentru toată viaţa; alteori însă,
după dispariţia simptomelor, virusul poate rămâne în
corp, inactiv, la rădăcina nervilor măduvei spinării.
Acest virus poate provoca mai târziu zona Zoster, de-a
lungul unuia sau a două dermatoame (zonă cutanată
inervată de un nerv al măduvei spinării).
Complicaţiile pot fi grave şi apar chiar dacă se
foloseşte acyclovir.
Cea mai frecventă complicaţie este infecţia secun-
dară a erupţiei cutanate, cu streptococi şi stafilococi,
uneori rezisteţi la antibiotice, favorizată de scărpinat
şi lipsa de igienă a pielii. Erupţia infectată provoacă
piodermită, abcese, flegmoane, conjunctivită şi sto-
matită (inflamaţia gurii). În cazurile grave, infecţia se
poate generaliza (septicemie).
Pot apărea leziuni hemoragice, prin scăderea pla-
chetelor (trombocitelor) din sânge.
Pneumonia este rară la copii, dar apare la 15-20%
dintre adulţi.
Complicaţii mai rare sunt: miocardita (prinderea
miocardului), pericardita, inflamaţia testiculelor (orhi-
ta), hepatita, gastrita ulcerativă, pancreatita, apendici-
ta, glomerulonefrita şi artrita. O formă de encefalită
COPILUL BOLNAV
(sindromul Reye) poate complica vărsatul de vânt, de
aceea aspirina trebuie evitată în timpul bolii.
Complicaţiile neurologice sunt deosebit de rare şi
includ meningoencefalita (inflamaţia creierului şi a
învelişurilor lui), tulburări de echilibru (ataxie cere-
beloasă), nistagmus şi tremurături.
La copiii cu SIDA, varicela poate fi fatală, datorită
răspândirii în organe, encefalitei sau pneumoniei.
Anunţă medicul dacă copilul are:
• erupţie pe piele, roşie şi dureroasă,
• o erupţie ca de scarlatină,
• dificultăţi la mers,
• ceafa înţepenită,
• sensibilitate la lumină,
• respiraţia rapidă şi dificilă,
• vărsături de 3 sau mai multe ori,
• sângerări de orice fel,
• confuzie, e greu de trezit sau pare foarte bolnav,
• o erupţie cu vezicule şi pustule ce drenează
puroi (se poate folosi un unguent cu antibiotic până e
văzut de medic),
• febră mai mult de 3 zile,
• un ganglion mai mare şi dureros,
• dureri mari la urinat,
• mâncărime puternică ce nu răspunde la tratament.
Prevenire:
Varicela poate fi prevenită prin vaccinare. Vac-
cinarea anti varicelă-zona Zoster, este eficace în 84-
98% din cazuri. Imunitatea după vaccinare durează
cel puţin 10-20 de ani.
Tratamentul este – de obicei – simptomatic. Simp-
tomul cel mai supărător este pruritul (mâncărimea).
Copiii nu trebuie lăsaţi să se scarpine, deoarece se pot
infecta şi rămân cu cicatrici. Unghiile trebuie tăiate
scurt, mâinile spălate des cu apă şi săpun, iar copilul
supravegheat să nu se scarpine. Lenjeria de corp şi
pat trebuie schimbată zilnic, pentru prevenirea
suprainfecţiilor pielii. Pentru a nu lăsa copilul mic să
se scarpine, mai ales noaptea, i se pot pune pe mâini
şosete de bumbac.
Pentru reducerea mâncărimii: copilul trebuie
ţinut liniştit şi răcorit (căldura şi transpiraţia accen-
tuează pruritul). Se pot folosi comprese cu apă rece,
sau băi cu apă rece în care se dizolvă ˝ cană de ami-
don, bicarbonat de sodiu sau oţet de mere; băile se
pot face la fiecare 4 ore, în primele câteva zile. Nu se
freacă pielea, ci se usucă prin tamponare, pentru a
scade riscul de infecţie. Băile nu răspândesc vărsatul.
O loţiune cu calamină pe zonele pruriginoase poate
reduce mâncărimile; loţiunile cu mentol sau camfor
trebuie folosite cu grijă, deoarece cantităţi mari
absorbite în sânge pot fi toxice.
Medicul poate prescrie: paracetamol, împotriva
febrei mari (nu folosi aspirină sau salicilaţi!); unguent
cu xilină (crema Emla), pentru leziunile dureroase din
regiunea genitală; acyclovir intravenos la pacienţii cu
imunitate scăzută; medicamente antivirale, de ex:
acyclovir (euvirox, zovirax, medovir, felvir), vidara-
bine, famvir şi foscarnet ş.a. pe cale bucală, scad dura-
249
COPILUL NOSTRU
ta bolii la copiii normali. Antibioticele nu ajută. Anti-
inflamatoarele nesteroide pot creşte complicaţiile
datorită suprainfecţiei bacteriene, de ex. ibuprofen.
Din cauza erupţiei din gură, se recomandă ca ali-
mentele date copilului să fie moi şi reci, nu sărate sau
condimentate; se evită citricele. Se poate face gargară
cu o soluţie antiacidă după fiecare masă (1/2 linguriţă
de sare de masă la un pahar cu apă). Copilul trebuie
să bea multe lichide, mai ales dacă are febră. Ochii
pot fi spălaţi cu ser fiziologic.
Pentru a evita contaminarea altor copii, este bine
să nu duci copilul cu varicelă la cabinetul medicului,
ci să chemi medicul acasă.
Zona Zoster
La copil este mai puţin gravă decât la adult, iar
durerile nevralgice sunt mai rare.
Cea mai frecventă complicaţie constă în durere
prelungită în zona cutanată afectată, uneori pe
perioade lungi,
luni sau chiar
ani.
Erupţie de zona
zoster pe corp
Erupţie de zona zoster
la faţă
Herpesul
Sunt două subtipuri de
virus herpetic simplu (HSV)
1 şi 2, ce produc un spectru
mare de boli, de la câteva
băşici pe buze, până la encefalită virală fatală.
Herpesul nou născutului este de obicei grav;
provine de la leziunile vulvare ale mamei cu HSV-2,
care uneori nu sunt vizibile. În plus, orice adult cu
leziuni active pe buze îi poate transmite HSV-1. Se
manifestă printr-o erupţie veziculară la naştere sau în
primele câteva zile.
În unele cazuri, infecţia este generalizată şi
cuprinde ficatul, plămânii, glandele suprarenale şi
creierul. În alte cazuri, infecţia e localizată la creier si
se manifestă prin bombarea fontanelelor, iritabilitate
şi convulsii. Alteori, herpesul e localizat la piele
(erupţie), gură şi ochi.
250
Erupţie de herpes la faţă
Herpesul oral sim-
plu (al gurii sau gingi-
vo-stomatita) este o
boală virală frecventă
la copil, localizată la
gură, buze, gingii şi
pielea din jur, uneori
putându-se întinde la
nervul facial şi la ochi.
Este produsă de viru-
sul herpetic simplu
oral tip 1 (HSV-1).
Transmiterea se face de la persoană la persoană, prin
contact direct cu secreţiile din gură, ochi sau de la le-
ziuni. Incubaţia durează între 2 si 12 zile.
Cum se manifestă:
Prima dată infecţia, numită „herpes primar”, pro-
duce durere, înroşirea gingiilor şi creşterea salivaţiei.
După o zi-două, apar băşici dureroase pe gingii, în
gură sau pe obraji, însoţite de febră. Febra poate
apărea înaintea leziunilor orale. Băşicile se sparg de
la sine şi formează ulceraţii galbene, care se vindecă
după câteva zile. Copilul poate avea dureri de cap,
iritabilitate, pierderea poftei de mâncare şi ganglionii
măriţi timp de o săptămână. Uneori, simptomele
imită pe cele asociate cu ieşirea dinţilor; alteori, sunt
atât de uşoare, încât nu sunt observate.
Odată ce copilul s-a infectat cu herpes, îl are pe
viaţă. După ce infecţia iniţială a dispărut, virusul
rămâne în stare latentă (inactivă) în organism; copilul
rămânând – deci – purtător de virus. Infecţia reapare
la copilul mare sau adult, în condiţii de stres (răceală,
gripă, febră, oboseală, emoţii puternice, expunerea
prelungită şi neprotejată a buzelor la soare etc.). Aces-
te erupţii secundare în jurul buzelor formează băşici
dureroase, cu secreţie. Cojile formate pot produce
usturimi şi mâncărimi, pe o durată de până la trei săp-
tămâni. Se poate asocia cu dureri de cap şi infecţii ale
ochilor de tip „conjunctivită” sau chiar mai grave;
degetele de asemenea se pot infecta.
Complicaţii:
O complicaţie rară, dar gravă, este encefalita her-
petică; meningita herpetică este de obicei uşoară.
Encefalita herpetică începe cu febră şi iritabilitate
timp de 1-7 zile ce progresează la alterarea stării men-
tale, convulsii şi comă. Pot să apară paralizii şi tul-
burări de vedere. Lipsesc erupţiile orale sau genitale.
Vulvo-vaginita începe cu febră, stare generală
proastă şi dureri musculare. Simptomele genitale
locale cuprind durere, mâncărimi, usturime la urinat,
scurgere vaginală şi jenă în regiunea ganglionilor
inghinali. Leziunile genitale durează 2-3 săptămâni;
ele încep ca vezicule ce se ulcerează şi se acoperă apoi
cu cruste. Virusul rămâne latent şi provoacă erupţii

repetate. Se poate asocia cu meningită aseptică
(febră, dureri de cap, jenă la lumină şi semne de iri-
taţie meningeală).
Herpesul este foarte contagios şi se poate trans-
mite de la un copil infectat, chiar dacă nu are simp-
tome de boală. Cele mai multe persoane contractă
virusul fără a se îmbolnăvi, dar se imunizează.
Întrucât nu există vaccin antiherpetic, iar boala este
mai gravă la persoanele în vârstă, se consideră că
expunerea timpurie a copilului mic, sănătos, la virus
este favorabilă, dar nu în primele 6 luni de viaţă. Cam
jumătate din copiii la vârsta de 5 ani sunt seropozitivi
pentru virusul herpetic de tip I, iar 20% din ado-
lescenţi, pentru virusul de tip II. Herpesul nou născu-
tului este luat de la mamă şi – în 80% din cazuri – este
produs de tipul II.
Ce se poate face:
Nu trebuie să laşi pe nimeni cu herpes să-ţi sărute
copilul şi nici să folosească tacâmurile altor copii.
Copilul cu herpes trebuie ţinut acasă, pentru a pre-
veni transmiterea infecţiei la alte persoane.Oricine
trebuie să-şi spele bine mâinile, după contactul cu un
copil cu herpes, înainte de atingerea propriilor
mucoase (ochi, gură, nas, organe genitale).
Tratament: comprese reci, până la o oră, la primul
semn de mâncărime; consultă pediatrul; între timp se
recomandă repaus la pat, multe lichide reci, alimente
moi, dar nutritive, neacide; paracetamol pentru
dureri, tablete cu „bacil acidofilic” de supt sau pisate
şi amestecate în iaurt sau în lapte.
Când copilul pare bolnav sau dacă are un sistem
imunitar deficitar datorită altei boli, medicul poate
prescrie un medicament antiviral local (acyclovir)
care scade durata băşicilor, dar nu are efect asupra
simptomelor de boală. Pentru infecţii ale ochilor se
prescriu picături de ochi antivirale. Puţină vaselină
aplicată pe buze poate micşora frecarea şi durerea.
Vulvo-vaginita primară şi cea repetată (recurentă)
se tratează cu acyclovir pe gură; tratamentul local nu
este eficace. Faringita şi meningita herpetică trebuie
tratate cu acyclovir pe cale intravenoasă. Nu folosi
creme sau unguente care conţin steroizi (cortizon),
deoarece aceste preparate pot răspândi infecţia virală.
Septicemia
Septicemia este o infecţie generalizată, cu microbi
sau toxine în sânge şi ţesuturi şi reacţia organismului
la acestea – prin febră mare, creşterea circulaţiei şi a
respiraţiei. Simpla prezenţă a microbilor în sânge este
numită „bacteremie”. Se mai vorbeşte – de asemenea
– de sindrom septic produs de numeroase infecţii, cu
semne generale, de ex. alterarea stării mentale,
scăderea oxigenului din sânge şi scăderea urinei.
Când infecţia generalizată provoacă scăderea tensiu-
nii arteriale, rezultă şocul septic.
Septicemia este o infecţie gravă, necontrolată de
mijloacele de apărare ale organismului, progresivă,
asociată cu numeroase complicaţii şi cu risc de deces.
Numeroşi microbi pot provoca septicemie, mai ales
la copiii cu o rezistenţă scăzută.
COPILUL BOLNAV
Cum se manifestă:
• copilul cu septicemie are de obicei febră ridi-
cată, respiraţia este rapidă şi dificilă, inima bate
repede, pielea poate fi marmorată, cu purpură sau
echimoze, iar copilul poate fi confuz sau agitat.
Este necesară internarea de urgenţă în spital, în
salonul de terapie intensivă. Acolo i se administrează
oxigen, la nevoie pe sondă traheală, lichide pe cale
intravenoasă, prin perfuzie, în care se introduc antibi-
otice selectate în funcţie de vârstă, prezenţa menin-
gitei, antibiogramă şi starea generală a copilului. În
stările de şoc, se administrează în perfuzie medica-
mente de susţinere a circulaţiei (de ex., dopamina).
Medicii vor căuta poarta de intrare a infecţiei şi
drenajul eventualelor zone infectate.
Ce se poate face:
Prevenirea: vaccinarea împotriva microbului H.
influenzae şi a S. pneumoniae la copiii cu risc crescut.
Consultul medical prompt al copilului febril.
Profilaxia cu antibiotice a copiilor ce au venit în
contact cu bolnavi de H. influenzae şi meningită bacte-
riană. Orice rană sau infecţie a pielii sau mucoaselor,
cât de mică ar fi, trebuie tratată corect, pentru a pre-
veni septicemia, mai ales la sugar. Părinţii trebuie să
ceară ajutor medical de la primele semne de infecţie
locală la copiii mici, să evite stoarcerea colecţiilor
purulente şi aplicarea de leacuri naturale (“naturiste”)
neverificate şi hazardate. Trebuie evitată întreruperea
prematură a tratamentului medicamentos antiin-
fecţios. Copiii care-şi administrează singuri medica-
mentul, de ex. diabeticii, trebuie să facă injectarea în
condiţii aseptice. Intervenţiile sângerânde, cu risc de
răspândire a microbului în sânge (bacteriemie), de ex.
cele dentare, chiuretaj uterin la adolescentele cu lezi-
uni ale valvei mitrale, trebuie făcute după adminis-
trarea prealabilă de antibiotice.
Malaria
Deşi cazuri de malarie (friguri de baltă) nu au mai
fost raportate recent în Romania, o prezentăm aici pe
larg, deoarece poate fi contactată de copiii familiilor ce
lucrează sau călătoresc în unele ţări tropicale.
Este o boală febrilă provocată de un parazit cu
organism simplu (protozoar) numit „plasmodium”,
transmis prin înţepătura femelei ţânţarului anofel.
Malaria a fost eradicată în ţara noastră, cât şi în
restul Europei. Pot apărea însă cazuri de import, de la
muncitorii sau turiştii din zonele tropicale. Se observă
în plus o creştere a rezistenţei ţânţarilor la insecticide
şi a parazitului la medicamentele antimalarice.
Speciile de plasmodium care infectează omul pot
fi: P. vivax, P. malariae, P. falciparum şi P.ovale.
Parazitul se multiplică şi trăieşte în insectă şi sân-
gele omului, după înţepătură. La om se dezvoltă în
interiorul şi în afara globulelor roşii, pe care le dis-
truge, provocând anemie.
251
COPILUL NOSTRU
Cum se manifestă: febră mare, frisoane, transpi-
raţie şi dureri de cap. Se poate asocia cu: vărsături,
dureri abdominale, dureri de spate sau articulaţii,
tuse şi lipsa poftei de mâncare. La copil, curba febrilă
este mai puţin periodică, decât la adult. În formele
cronice, ficatul şi splina sunt mărite.
Formele cele mai grave sunt produse de P. falci-
parum, care provoacă astuparea vaselor mici de la
creier prin hematii (globule roşii), infectate (malarie
cerebrală). Ţânţarii pot transmite boli virotice, ca
meningoencefalite.
Ce se poate face:
- Asanarea apelor stagnante din subsolurile
blocurilor inundate sau chiar apa din vasele de curte,
folosite pentru animale, precum şi cea din mlaştină.
- După muşcătură, se va spăla imediat locul cu
apă şi săpun şi se va aplica un antiseptic şi – eventual –
o loţiune calmantă. Trebuie folosite spray-uri de alun-
garea ţânţarilor, autorizate de Ministerul Sănătăţii şi a
Familiei (ex: Mobil gel-Elidor şi Antan Bayer), spre a
evita pe cele dăunătoare.
Tratamentul antimalaric are ca medicament de
bază chloroquine (clorochin), cu excepţia P. falci-
parum, care poate fi rezistent şi care se tratează cu
chinină plus tetraciclină. În formele rezistente la
medicamentele obişnuite, se folosesc antimalarice
mai noi: mefloquine, fansidar sau clindamicină.
Prevenirea: controlul ţânţarilor şi măsuri de pro-
tecţie individuală împotriva lor. Soluţiile împotriva
ţânţarilor pot fi toxice pentru copiii mai mici de 2 ani,
la care trebuie folosite concentraţii mai scăzute.
Pentru cei ce călătoresc în regiuni endemice, se reco-
mandă chimio-profilaxia antimalarică (cu clorochine
sau mefloquine), cu o săptămână înainte de sosire, o
dată pe săptămână în perioada de expunere şi o lună
după părăsirea regiunii endemice. Dacă – în asemenea
zone – un individ face o boală febrilă, în timp ce ia
chloroquine şi nu poate consulta imediat medicul, va
trebui să se trateze cu fansidar (antimalaric combinat).
Antraxul
Antraxul, cărbunele, buba neagră, sau dalacul,
este o formă rară de infecţie, produsă de bacillus
anthracis. Bacilul formează spori, ce pot infecta pielea,
prin contact direct, pot fi consumaţi cu carne infectată,
sau pot fi inhalaţi în plămâni. Boala este contagioasă.
Cum se manifestă:
La început, simptomele antraxului sunt deosebite de
a altor boli infecţioase mai uşoare. Formele cele mai
grave de antrax sunt mortale. Antraxul este – mai
degrabă – o boală a vitelor din jurul casei. Riscul cel mai
mare de infecţie este al persoanelor ce lucrează în aba-
toare, sau la cei ce tăbăcesc pieile. Sporii produşi ca armă
bacteorologică pot fi răspândiţi în scop terorist.
Sunt trei forme de antrax, după locul unde sporii
au pătruns în organism:
252
Antraxul cutanat (Pustula maligna, buba neagră) este
forma cea mai frecventă şi mai uşoară. Produce o lezi-
une cutanată, rareori dureroasă. Contaminarea se face
de la animale bolnave ( oi, vaci, capre, cai). Boala
debutează cu o veziculă pe părţile descoperite şi poate fi
confundată cu o pişcătură de insectă. În 24/48 de ore, lez-
iunea devine hemoragică şi – în centrul ei – apar cruste
negre, iar ganglionii limfatici din zona respectivă se
măresc rapid şi devin dureroşi. Apar în plus: febră,
dureri de cap, uneori greaţă şi vărsături. Netratată, boala
evoluează extrem de rapid. Leziunea se întinde, ajunge
la sânge şi produce deces, în unul din 20 de cazuri.
Antraxul intestinal, produs prin consumul de carne
contaminată, provoacă simptome de felul intoxicaţiei ali-
mentare acute, cu febra şi septicemie. E deseori mortală.
Antraxul respirator apare când sporii sunt inspiraţi de
copil şi sunt adăpostiţi în plămâni. Simptomele bolii
încep ca o gripă cu febră moderată, indispoziţie, obo-
seală, dureri musculare, tuse seacă şi uneori dureri sau
presiune în piept. Această fază a bolii poate dura una sau
mai multe zile şi este urmată de o perioadă fară simp-
tome. O radiografie toracică, luată în acest interval, arată
însă lărgirea ganglionilor limfatici din mediastin. În acest
stadiu, boala este vindecabilă. A doua fază începe brusc,
cu tulburări grave de respiraţie şi învineţirea pielii
(ceanoză), respiraţia devine zgomotoasă, însoţită de tran-
spiraţii intense, hipotensiune şi şoc. Decesul apare în 24
de ore, datorită toxinelor produse de microbi.
Ce se poate face:
- Este necesară prezentarea la medic de la primele
simptome ale bolii. Antraxul este o boala vindecabilă
cu antibiotice, cu excepţia formelor pulmonare supraa-
cute. Copilul trebuie internat în secţia de boli conta-
gioase ale spitalului.
- Controlul veterinar al animalelor tăiate pentru
consum. Carnea şi produsele animalelor suspecte de
antrax (sânge de culoare neagră, ce nu se coagulează,
cu splina mult mărită şi la care nu se instalează rigidi-
tatea cadaverică) vor fi stocate în condiţii de securi-
tate maximă.
- Campanii epidemiologice de vaccinare a ani-
malelor sau – eventual – a unei părţi din populaţie în
condiţii de terorism biologic.
Tratament
Bacilul este sensibil la antibiotice din familia
penicilinei. Penicilina G i.v., combinată cu strep-
tomicină i.m. sau eritromicină, plus vancomicină i.m.
(injecţia este dureroasă). Vancomicina poate fi
înlocuită cu oxacilina, methicilina sau nafcilina, cu
rezultate mai puţin eficace.
Tetanosul
Este o boală infecţioasă acută, evitabilă, uneori
fatală, provocată de o toxină produsă de bacteria
clostridium tetani.

Bacilul tetanic
C. tetani este un
microb care se gă-
seşte în pământ, mai
ales în zonele agri-
cole contaminate cu
fecale animale sau
umane. Sporii aces-
tuia pot supravieţui
luni şi ani de zile –
dacă nu sunt expuşi
la soare – şi se găsesc în flora intestinală a unor ani-
male domestice, şobolani şi chiar oameni. Sporii pot
contamina rănile, prin pământ sau praf. Aceştia se
dezvoltă în lipsa oxigenului (anaerob) în rănile
necrozate, supurate sau necurăţate, care conţin corpi
străini. Rănile care favorizează apariţia tetanosului
sunt înţepăturile adânci, zdrobiri care produc
necrozarea ţesuturilor şi cele vizibil contaminate cu
pământ sau fecale. Toate rănile, inclusiv cele mici,
cum ar fi jupuiri sau arsuri mici ale pielii, înţepături
de insecte, scărpinături sau zgârieturi la ochi, pot fi
inoculate cu spori şi pot duce la apariţia tetanosului.
Toxina produsă de microbi se transmite, prin nervi,
la sistemul nervos central.
Cum se manifestă:
• se întâlneşte la copiii nevaccinaţi sau parţial
imunizaţi, care au avut o rană pe piele;
• primele simptome: durere uşoară la locul
rănii, urmată de creşterea tonusului şi spasmul
muşchilor locali;
• rigiditatea crescândă a muşchilor cefei şi max-
ilarelor;
• dificultatea de a deschide gura (trismus); aces-
ta este un semn caracteristic;
• spasmul muşchilor feţei provoacă o grimasă
care imită râsul (zâmbet sardonic);
• dificultatea înghiţirii (chiar lichide) şi convul-
siile sunt declanşate de stimuli mici ca sunet,
lumină sau mişcare;
• spasmele se pot repeta de câteva ori pe oră sau
pot fi aproape continue;
• spasmul muşchilor laringelui şi a muşchilor
respiratori provoacă acumularea secreţiilor, pneu-
monie şi oprirea respiraţiei;
• pacienţii sunt complet conştienţi şi lucizi;
• în zilele următoare, tensiunea arterială poate
creşte, inima bate mult mai repede şi neregulat,
acestea fiind semne clare de agravare a bolii.
Complicaţii:
- fracturi ale coloanei vertebrale din cauza spas-
mului muscular;
- insuficienţă şi stop respirator;
- neputinţa de a înghiţi şi retenţie urinară, pneu-
monie.
Ce se poate face:
- prezentarea de urgenţă la spital;
COPILUL BOLNAV
- tratamentul trebuie început cât mai repede, tre-
buie să fie complex şi să prevină complicaţiile;
- primele măsuri de tratament urmăresc întreru-
perea formării şi absorbţiei toxinei tetanice; asta se
face prin imunoglobulină umană antitetanică. În
lipsa acesteia, se administrează ser antitetanic de la
cai, care poate provoca însă reacţii anafilactice grave;
de aceea, în alte ţări nu mai este folosit;
- simultan, copilul poate fi vaccinat, pentru a sti-
mula apariţia propriilor anticorpi tetanici;
- plaga este curăţată larg, chirurgical;
- antibiotice, ca penicilină G, sub formă de injec-
ţii intravenoase, sau tetraciclină oral; unii medici
preferă metronidazol;
- copilul este internat la terapie intensivă, într-o
cameră liniştită, cu stimulare minimă; pentru controlul
spasmelor şi prevenirea perioadelor de asfixie se
foloseşte diazepam intravenos, uneori în doze mari;
- în cazuri grave, este necesară ventilarea meca-
nică a copilului.
Tratamentul intensiv a redus enorm mortalitatea
în tetanos.
Prevenire:
- toate rănile trebuie curăţate cu mare grijă, cu
săpun şi apă, iar corpii străini trebuie căutaţi cu grijă
şi înlăturaţi;
- evitarea contaminării rănilor, prin aplicare de
pământ, urină, frunze de patlagină şi altele;
- vaccinarea şi revaccinarea antitetanică.
Turbarea (Rabia)
Este o infecţie acută a sistemului nervos, provocată
de virusul rabic. Se transmite prin saliva animalelor
infectate, care este introdusă în corp prin muşcătură
sau zgârierea pielei. După intrarea în organism,
virusul se răspândeste prin nervi, fără a declanşa un
răspuns de protecţie al organismului. Animalele săl-
batice care transmit turbarea sunt: vulpile, lupii, jderii,
dihorii, bursucii; cele domestice sunt pisicile, câinii,
vacile şi caii.
Animalele sălbatice turbate ies la vânat în cursul zilei
(sau invers) şi atacă oamenii, de care, în mod normal, se
feresc. Vulpea turbată intră în sate, pare blândă, dar
muşcă pe neaşteptate. Lupul turbat hoinăreşte sute de
kilometri, atacă mulţi oameni şi-i muşcă mai ales la cap
şi gât. Câinele turbat devine agitat, nu doarme, se agită,
are ochii injectaţi, nu mănâncă hrana obişnuită, ci muşcă
din lemne, cărămizi, bea însă apă în mod normal, fuge
de acasă, este agresiv, muşcă pe oricine, chiar şi pe
stăpân. (Şi un câine sănătos îşi poate muşca stăpânul,
dar se întâmplă în situaţii în care predomină instinctele:
mănâncă, are pui, se apără sau nu-l recunoaşte, ori dacă
stăpânul miroase a alcool). După 2-3 zile de agitaţie,
câinele paralizează, începând cu labele posterioare şi
moare după câteva zile. Pisica turbată pleacă şi ea de
acasă, este agitată şi agresivă, muşcă şi zgârie persoane
cunoscute, paralizeză rapid şi moare. Caii şi boii devin
de asemenea agitaţi şi agresivi.
253
COPILUL NOSTRU
Boala poate apărea între 5 zile şi doi ani, după
muşcătură; media este de una, două luni; apare mai
repede după muşcăturile la cap şi gât.
Perioada lungă de incubaţie permite imunizarea
(vaccinarea), înaintea declanşării bolii.
Cum se manifestă:
În primele 2-4 zile, copilul poate simţi furnicături,
amorţeli sau durere la locul muşcăturii; de multe ori,
copiii uită că au fost muşcaţi. Pielea devine tot mai
sensibilă, zgomotele sunt supărătoare; copilul are
febră timp de 2 – 10 zile, care se asociază cu o stare
generală proastă, durere în gât, anorexie, depresie sau
vărsături. Semnele caracteristice ale omului turbat
sunt: frica de a înghiţi lichide (chiar şi auzul apei
curgătoare) şi de suflul unui curent de aer peste faţă,
care îi provoacă accese de agitaţie şi violenţă; devine
agresiv cu persoanele din jur. După aceste accese, se
calmează brusc şi îşi păstrează conştiinţa.
În faza a doua, neurologică, copiii pot fi furioşi (în
80% din cazuri) sau pot paraliza (în 20 % din cazuri).
Apar manifestări nervoase, agitaţie, copilul vorbeşte
tot timpul, este răguşit, are spasm al muşchilor deglu-
tiţiei, astfel saliva curge din gură, neputând fi înghiţită,
insomnie, auz exagerat, rigiditatea cefii, delir şi frica
de a bea lichide (hidrofobie); urmează paralizii, con-
vulsii, cianoză (învineţirea pielii), oprirea respiraţiei şi
a inimii. Bolnavul devine inconştient şi moare.
Ce se poate face:
Prevenirea:
- evitarea contactului inutil cu animalele; copiii
nu trebuie să atingă animalele străine, necunoscute,
mai ales dacă sunt bolnave, accidentate sau hăituite.
- protecţia împotriva intrării în gospodărie a ani-
malelor sălbatice.
- vaccinarea animalelor de casă; vaccinul cultivat
pe ou de raţă clocit, practicat în prezent, nu oferă secu-
ritate completă şi permite infecţia rabică. Vaccinarea pe
gură a animalelor sălbatice se practică în alte ţări.
- solicitarea medicului veterinar, la cea mai mică
suspiciune privind animalul domestic.
- stârpirea câinilor vagabonzi.
- vaccinarea preventivă a persoanelor cu risc
mare de infecţie rabică (îngrijitori la crescătorii, per-
sonal veterinar, pădurari ş.a.).
- evitarea omorârii animalului care a muşcat
copilul, pentru a permite o diagnosticare exactă şi
rapidă, pentru că examinarea creierului animalului
în laborator necesită trei săptămâni.
Turbarea poate fi prevenită, prin vaccinarea ani-
malelor domestice şi evitarea contactelor cu ani-
malele care poartă riscul de infecţie.
Prevenirea după accident:
- Supravegherea timp de 10-14 zile a animalului
care a muşcat copilul. Dacă animalul prezintă semne
suspecte de boală, dispare sau moare, se începe trata-
mentul antirabic.
- Plaga muşcată se spală din abundenţă cu apă şi
săpun; plaga curăţată amănunţit se lasă să sângereze
254
până se opreşte spontan, dacă sângerarea nu este
masivă. Plaga se acoperă cu un pansament steril; se
aplică alcool sau iod, dar nu se suturează.
- Se administrează antibiotice, pentru comba-
terea altor infecţii în afară de turbare.
Orice copil muşcat de un animal sălbatic sau de un
animal domestic, fără a fi provocat, este expus la tur-
bare şi trebuie tratat. Tratamentul profilactic specific se
face cu vaccin antirabic şi cu ser antirabic. Tratamentul
trebuie aplicat de urgenţă şi constă din imunizare
pasivă cu globulină imună antirabică; concomitent, se
injectează prima doză de vaccin antirabic, care se con-
tinuă la 3,7,14 şi 28 de zile.
Vaccinul poate da reacţii alergice: de la roşeaţă la
locul injecţiei, la şoc anafilactic. Prin folosirea vaccinu-
lui preparat pe creier, după cel pregătit pe culturi de
ţesuturi, reacţiile s-au redus şi au dispărut în totalitate.
SIDA
SIDA (Sindromul Imuno Deficienţei Achiziţio-
nate) este o boală provocată de virusul imunodefi-
cienţei umane (HIV). HIV se integrează în materialul
genetic al organismului pe care îl infectează, trăieşte
în nucleul celulei, fapt ce îi permite să reziste trata-
mentului antiviral. HIV invadează principalele sis-
teme ale organismului (creier, inimă, plămâni, rinichi
şi tub digestiv).
Virusul se înmulţeşte înăuntrul limfocitelor – de
care se ataşează – şi pe care le distruge în procesul de
multiplicare. Această înmulţire continuă după
infectare, chiar şi în perioada în care copilul nu pare
bolnav. Cu timpul, sistemul imunitar al organismului
nu mai poate limita înmulţirea virusului şi nici înlocui
celulele CD4 pierdute. În acest proces de multiplicare
virală, în organism iau naştere numeroase forme noi
de virus. HIV trece cu uşurinţă de la o formă virală la
alta, proces numit „mutaţie”; se ajunge astfel la mii de
variante virale în organismul copilului infectat.
Această explică – în parte – de ce nu s-a obţinut până
acum un vaccin anti-HIV, în ciuda numeroaselor
cercetări ştiinţifice.
În urma prăbuşirii imunităţii, apar foarte uşor
infecţii (numite „oportuniste”), cu virusuri, ciuperci,
bacterii, paraziţi şi unele forme de cancere. O infecţie
oportunistă este produsă de un microorganism care
„profită” de starea precară a apărării imunitare, pentru
a se dezvolta (ex. Bacilul Koch – pentru tuberculoză).
SIDA apare mai repede la un copil infectat cu
HIV, deoarece anticorpii sunt mai puţin dezvoltaţi la
naştere; de aceea copii cu HIV sunt mai sensibili la
infecţiile bacteriene, decât adulţii. Evoluţia bolii este
mai gravă.
Transmiterea infecţiei cu HIV
La mamă şi copil, HIV se transmite prin:
• sarcină, de la mama infectată la făt, naştere şi
alăptare. În prezent, este cea mai frecventă cale de
transmitere la nou născut.

• sânge şi alte lichide organice, infectate cu HIV:
- transfuzii de sânge sau produse de sânge
(cum ar fi cele pentru tratamentul copiilor hemofili-
ci), fără control HIV,
- contactul involuntar cu sângele altei per-
soane: în spital sau în caz de acordare de prim ajutor
unei persoane rănite,
- injecţii cu ace şi seringi reutilizate, fără o steri-
lizare corectă (vaccinări, injecţii cu medicamente în
spital sau – mai rar – injectări de droguri),
- intervenţii cu instrumente tăioase (bisturiu
sau alte instrumente) care au fost murdărite cu sânge
infectat cu HIV ( ace de tatuaj, acupunctură, lamă de
ras, brici, trusă de unghii, periuţă de dinţi),
- transplant de organe,
- fertilizare in-vitro cu spermă de la donatori
infectaţi.
• contact sexual neprotejat pe cale vaginală,
anală sau orală – este calea cea mai frecventă în
prezent la femeia gravidă. Actul sexual anal este cam
de 20 de ori mai riscant în transmiterea infecţiei HIV,
decât calea vaginală.
HIV nu se transmite prin: aer (tuse, strănut), atin-
gere, îmbrăţişare, sărut „uscat” (pe obraz), jucării, ali-
mente, tacâmuri, apa din băi şi bazine de înot, înţepă-
turi de insecte. Un elev sau un profesor, purtător de
virus HIV, nu constituie un pericol pentru ceilalţi
elevi din clasă, în condiţii igienice şi sociale normale.
Nu există un risc de infectare cu HIV pentru
donatorul de sânge, deoarece instrumetarul folosit la
recoltare este de unică folosinţă.
Cum se manifestă:
Nou născuţii pot arăta normal. Mai târziu, boala
se manifestă – la toţii copii infectaţi şi netrataţi –
prin: întârzierea creşterii, ficat şi splină mărită,
pneumonie cronică.
La sugari apar, în plus, infecţii ale gurii cu candi-
da, iar – la copiii mici – mărirea ganglionilor limfatici,
inflamaţia glandei parotide (parotidită), anomalii de
dezvoltare, infecţii bacteriene repetate şi tulburări
neurologice.
La vârsta de 2 ani, 90 la sută din copii infectaţi şi
netrataţi au semne de boală.
SIDA atacă întreg organismul: inima, plămânii,
rinichii, intestinele (diaree persistentă sau repetată),
ficatul şi favorizează apariţia unor cancere (de exem-
plu sarcomul Kaposi – la piele). Pe piele, se manifestă
– în plus – prin infecţii bacteriene, virale sau fungice,
eczemă, scabie şi erupţie pruriginoasă (mâncărimi).
Copiii infectaţi, par la început sănătoşi; ei se
joacă, se simt bine şi nu ştiu că sunt bolnavi. Copilul
este însă contagios şi poate răspândi infecţia cu HIV.
În această fază latentă, doar analizele de laborator
indică prezenţa infecţiei.
Întârzierea în creştere poate fi primul simptom de
infecţie cu HIV. Pe măsură ce boala progresează,
copilul slăbeşte tot mai mult, devine anemic, îi scad
COPILUL BOLNAV
globulele albe şi trombocitele. Infecţia HIV poate
dura peste 10 ani.
Copil cu SIDA,
spitalizat
Semnele ma-
jore asociate cu
SIDA sunt: creş-
tere încetinită în
greutate sau o
scădere a greutăţii mai mare de 10 %, febră prelungită,
diaree cronică de peste o lună, infecţii pulmonare grave.
Semne minore: mărirea generalizată a ganglionilor
limfatici, infecţii cutanate generalizate, infecţii multi-
ple sau repetate, infecţia gurii şi a gâtului cu candida,
infecţii cronice cu herpes, zona zoster extinsă, infecţia
cronică a glandei parotide (glandă salivare aşezată la
nivelul feţei), mărirea ficatului şi a splinei.
Boli asociate: limfoame (cancer al ţesutului limfat-
ic), sarcom Kaposi (cancer al pielii), infecţia creierului
cu HIV şi tulburări neurologice, până la demenţă,
slăbirea accentuată, tuberculoză, pneumonie, infecţii
oportuniste, care apar din cauza scăderii imunităţii,
inclusiv a limfocitelor CD4.
Diagnosticul infecţiei cu HIV se face prin probe
de laborator; cea mai frecventă este ELISA.
Diagnosticul de SIDA este evidenţiat de
agravarea infecţiei HIV şi modificări imunologice,
cum ar fi scăderea limfocitelor T4 (sub 400 – 200; în
mod normal numărul lor este peste 800) şi semne
clinice majore, minore şi boli asociate.
Probele de laborator obişnuite sunt indirecte, pen-
tru că evidenţiază anticorpii împotriva HIV şi nu
virusul propriu-zis. Din momentul infectării, până la
apariţia în sânge a anticorpilor HIV, trece un interval
de 6 săptămâni până la 6 luni, după care proba devine
pozitivă. De aceea, pentru a fi siguri că o probă de
HIV este negativă, ea trebuie repetată după 6 luni.
Probele copiilor născuţi din mame infectate cu HIV
ies pozitive în primul an şi jumătate, din cauza anti-
corpilor transmişi de la mamă. Anticorpii împotriva
HIV dispar cu timpul, astfel încât – la vârsta de 18 luni
– proba devine negativă, dacă copilul nu este infectat.
Când proba rămâne pozitivă şi după această vârstă,
înseamnă că virusul a infectat şi copilul, care a
început să-şi producă anticorpi proprii şi se va îmbol-
năvi de SIDA. În tot acest timp, copilul este contagios.
Ce se poate face:
• Prevenirea infecţiei HIV la copil începe cu pre-
venirea infecţiei la mamă:
- evitarea sarcinii la femeile infectate cu HIV,
- depistarea infecţiei HIV în timpul sarcinii,
prin control periodic,
- evitarea infectării accidentale cu HIV a
copilului sănătos,
255
COPILUL NOSTRU
- tratamentul cu medicamente (Zidovudină – la
mamă, în ultimele două trimestre de sarcină şi în tim-
pul naşterii şi în primele şase săptămâni – la sugar)
- naşterea prin cezariană,
- evitarea alăptării de către mama infectată cu HIV.
• Tratamentul anti-HIV:
- este necesar pentru tot restul vieţii şi nu vin-
decă boala; se fac eforturi imense în toată lumea pen-
tru găsirea unui vaccin anti-HIV;
- micşorează riscul de complicaţii şi măreşte
durata de viaţă ;
- tratamentul este mai eficient când se combină
două – patru medicamente anti-HIV, care acţionează
asupra virusului, la diferite niveluri;
- măsuri preventive de verificare a produselor
sangvine şi sterilizarea produselor transfuzate la
copiii hemofilici;
- medicamentele anti-HIV (Zidovudină – Novo
Azt, Retrovir – Didanozină – Videx, Zalcitabină –
Hivid, Lamivudină, Stavudină – Zerit, Nevirapin –
Viramune, Delavirdin, Indinavir ş.a.) sunt – din
păcate – foarte scumpe şi nu orice familie cu un copil
infectat cu HIV poate dispune de ele.
• Profilaxia şi tratamentul infecţiilor asociate
(oportuniste)
Îngrijirea copilului cu SIDA
Se face în centre specializate de către personal
medical devotat îngrijirii acestor copii.
Se recomandă păstrarea unei igiene riguroase,
pentru a nu-i contamina pe alţii şi a nu se reconta-
mina.Contaminările repetate cu HIV agravează
evoluţia bolii.
Îngrijirea
copilului cu
SIDA
Igiena copilului care suferă de SIDA include
curăţenie, odihnă, o alimentaţie corectă, evitarea
medicamentelor sau drogurilor care duc la scăderea
imunitaţii, eliminarea activităţilor cu risc de rănire şi
o educaţie sexuală serioasă.
Dieta trebuie să fie echilibrată şi suficientă, pen-
tru a menţine creşterea în greutate şi dezvoltarea.
Poate fi necesară o suplimentare nutritivă cu vita-
mine şi concentrate lichide.
Imunizarea la copii cu SIDA urmează – în mare –
aceleaşi reguli a celorlalţi copii. Cu unele excepţii, de
ex. vaccinarea cu BCG; se folosesc aceleaşi vaccinuri.
În îngrijirea copilului infectat cu HIV sau care are
SIDA, acasă sau în colectivităţi, trebuie respectate anu-
mite precauţii standard (numite, în trecut, „universale!”),
pentru a evita transmiterea bolii prin contact direct cu
lichidele corpului, în special sângele şi secreţiile.
256
Prevenirea transmiterii infecţiei HIV în comu-
nităţi de copii.
Precauţii standard:
- mâinile trebuie spălate înainte şi după contact
cu lichidele corpului (sânge, secreţii, lichid din
pleură, peritoneu sau o rană deschisă;
- la creşă şi grădiniţă, copiii trebuie să se spele
sau să fie spălaţi pe mâini: când ajung, înainte şi după
masă, după folosirea toaletei, după contactul cu ani-
malele de casă, după ce se joacă afară, ori de câte ori
mâinile sunt murdare şi înainte de a se înapoia acasă;
- personalul de creşă trebuie să-şi spele mâinile: la
sosirea la serviciu; înaintea atingerii alimentelor,
pregătirea biberoanelor sau hrănirea copiilor; după
atingerea secreţiilor nazale, salivei, vărsăturii, scute-
celor murdare; după curăţirea copilului, a băii, jucări-
ilor, camerei de joacă, camerelor sau când mâinile sunt
murdare; după scoaterea mănuşilor, dacă aceastea au
fost folosite; folosirea mănuşilor nu trebuie să
înlocuiască spălarea mâinilor; înainte de a i se da
medicamente copilului şi înainte de a merge acasă;
- se recomandă apă caldă, curgătoare şi un săpun
neiritant, de preferat lichid; săpunul anti-bacterian nu
este necesar; şerveţelele umezite, preambalate, nu
curăţă suficient şi nu pot înlocui spălarea mâinilor;
- freacă mâinile viguros, cu spumă, cel puţin 20
de secunde;
- freacă bine între degete, sub unghii, pe palme şi
pe dosul mâinii;
- limpezeşte şi usucă mâinile cu hârtie de unică
folosinţă şi evită să atingi robinetul cu mâna curată, ci
doar cu şerveţelul;
- aruncă hârtia folosită, în pungi de plastic;
- spală-te pe mâini, după ce ai ajutat copilul să-şi
spele mâinile;
- îmbrăcămintea pătată de sânge sau secreţii tre-
buie introdusă într-un sac de plastic şi dusă la spălă-
torie. Spălarea cu apă fiartă (peste 71 grade C), clor şi
detergent este suficientă, dar trebuie să fie mai lungă
de jumătate de oră. Când spălarea se face cu apă rece,
trebuie folosite dezinfectante chimice, dintre care:
cloramina, hipocloritul, fenolii, sărurile de amoniu şi
apa oxigenată.
- trebuie folosite – de asemenea – mănuşi, halat,
mască şi ochelari de protecţie, atunci când există riscul
de a se stropi cu sânge sau secreţii, ca în sala de operaţii;
- după injectare, acele şi seringile folosite trebuie
puse imediat într-un recipient special şi nu aruncate
la coşul de gunoi. Pentru a evita înţepăturile acciden-
tale, acul nu trebuie îndoit, nici rupt şi nici pus în
teaca lui, ci aruncat direct, imediat după folosire;
- nu trebuie folosite în comun: periuţa de dinţi,
lama de ras şi forfecuţa de unghii.
Colegul sau profesorul care a îngrijit rana (tăietură,
zgârietură) unui copil trebuie să se spele pe mâini ime-
diat după aceea. HIV nu pătrunde prin pielea intactă.
Când pielea mâinii celui care acordă ajutor este lezată,
el trebuie să poarte mănuşi de cauciuc.

Când este posibil, fiecare copil cu HIV trebuie învăţat
să-şi îngrijească singur rănile mici de pe piele şi să-şi apese
nasul timp de 10 minute, ţinând gura deschisă în caz de
epistaxis ( când îi curge sânge din nas).
Muşcăturile între copiii infectaţi cu HIV sunt
extrem de rare; când acestea provoacă sângerare,
rana trebuie spălată imediat şi din abundenţă cu apă
şi săpun, apoi dezinfectată cu cloramină, alcool la 70
de grade sau apă oxigenată.
Fiecare şcoală sau teren de sport trebuie să aibă
apă curentă, săpun, şerveţele de hârtie, cloramină,
mănuşi chirurgicale (nesterile) şi saci din plastic.
Pentru a micşora riscul transmiterii HIV prin con-
taminarea cu sânge:
- este preferat tratamentul cu tablete sau siro-
puri, în loc de injecţii, ori de câte ori este posibil;
- injecţiile trebuie efectuate doar de către perso-
nal medical competent;
- părinţii să fie atenţi dacă personalul foloseşte ac
şi seringă sterile, scoase din ambalaj în faţa lor;
- personalul trebuie să fie atent, pentru a nu se
înţepa, iar dacă se înţeapă – înainte de a face injecţia –
trebuie să arunce acul;
- dacă se înţeapă cu un ac contaminat, riscul de
infectare este de 1 la 100 – 1 la 300; trebuie consultat
specialistul, pentru începerea imediată a trata-
mentului profilactic anti-HIV şi urmărirea probelor
de laborator;
- la găurirea urechilor pentru cercei se folosesc
ace sterile, de unică folosinţă;
- circumcizia trebuie considerată o intervenţie chirur-
gicală şi făcută doar în spital, de medici competenţi;
- tatuajul trebuie făcut doar cu ace sterile de
unică folosinţă, în condiţii chirurgicale;
- la frizerie, părul nu trebuie tuns cu briciul sau
lama: în afară de virusul HIV, clientul se poate conta-
mina cu virusul hepatitei B, care este mai rezistent în
afara organismului;
- instrumentarul dentar şi cel pentru manichiură
şi pedichiură trebuie sterilizat atent, înaintea fiecărei
utilizări ;
- folosirea de droguri injectabile, cu seringi
împrumutate, creşte enorm riscul de infecţie cu HIV.
Declararea infecţiei HIV, deşi nu este obligatorie,
dar fiind o boală infecţioasă, părinţii trebuie să
anunţe educatoarea, învăţătorul, directorul şi medi-
cul şcolii, pentru protecţia copilului şi luarea precau-
ţiilor necesare.
E bine ca părinţii să-i spună copilului de ce boală
suferă, că din această cauză se poate îmbolnăvi mai uşor
decât alţii şi că trebuie să fie mai atent să nu se rănească
şi ce anume trebuie să facă în asemenea cazuri.
Copilul infectat cu HIV nu trebuie exclus de la
şcoală sau grădiniţă. Educatorii nu trebuie să divulge
starea copilului, din cauza prejudecăţilor sociale.
Odată descoperit, copilul cu HIV este izolat social şi
umilit. Trauma lui emoţională este intensă şi se răs-
frânge asupra întregii familii, care este izolată şi
COPILUL BOLNAV
stigmatizată de prieteni şi vecini. În realitate, mai sunt
şi alţi copii sau adulţi despre care nu s-a aflat că sunt
infectaţi. Pentru că aproape oricine poate avea SIDA,
societatea trebuie educată în privinţa bolii.
Un şcolar nu se află în pericol, dacă un coleg sau
un profesor este infectat cu HIV.
Dacă se respectă normele de igienă, folosirea în
comun de rechizite, jucării, tacâmuri, WC-uri, aparate
de sport, locuri de joacă sau bazine de înot – nu este
periculoasă; la fel şi convieţuirea în familie sau în
comunităţile de copii.
APARATUL RESPIRATOR
Alcătuire
Aparatul respirator începe la nas şi gură şi se ter-
mină în plămâni, la alveole. Aerul circulă prin nas,
faringe, laringe, trahee şi bronhii, care sunt tuburi
mari de aer ce duc la plămâni.
Căile aeriene superioare includ nasul, faringele şi
laringele; cele inferioare includ traheea, bronhiile,
bronhiolele (o reţea de tuburi mici în plămâni) şi
alveolele (săculeţi mici la capătul fiecarei bronhiole,
prin pereţii cărora oxigenul trece în sânge).
Transportul
gazelor, la nivelul
alveolelor
pulmonare
Respiraţia este
un act automat,
controlat de centrul
respirator din cre-
ier. În inhalaţie (ins-
piraţie), aerul intră
în corp prin nas
sau gură şi este umezit şi încălzit. Acesta trece apoi prin
faringe, laringe şi trahee, la plămâni. Un cartilagiu numit
„epiglotă” acoperă deschiderea laringelui, numită „glotă”,
în timpul înghiţirii şi previne alimentele sau lichidele
ingerate să intre în căile aeriene. Glota este mărginită de
corzile vocale, care produc vorbirea. Sunetele sunt formate
când aerul din plămâni trece prin corzile vocale, parţial
închise şi le face să vibreze.
Din aparatul respirator, părinţii pot observa
următoarele:
La nas:
• prezenţa şi aspectul secreţiilor nazale,
• nările nasului care se zbat – la copilul care
respiră din greu,
• prin ridicarea vârfului nasului, se observă
aspectul mucoasei nazale, în caz de edem, secreţii,
uscăciune sau sângerare,
257
COPILUL NOSTRU
• deviaţia septului: provoacă astuparea unei
părţi a nasului,
• pentru a testa simţul mirosului, i se cere copilu-
lui să identifice, cu ochii închişi, mirosuri diferite:
cafea, ceapă etc.
Schiţa aparatului respirator
Gura şi partea corespunzătoare din faringe (gât):
• cere copilului să deschidă gura larg, să spună:
aaa... – ceea ce coboară limba, pentru a vedea în gât:
palatul moale, amigdalele, arcurile palatine, uvula şi
orofaringele;
Părţile anatomice ale gurii
• dacă se foloseşti o coadă de linguriţă ca depăr-
tător, aceasta se aşează pe marginea limbii, nu în cen-
tru, unde ar provoca reflexul de vomă.
La mucoasa gurii se notează: culoarea, pete albe
sau ulceraţii, umezeala, sensibilitatea şi sângerarea.
258
Mucoasa normală este roză, umedă, strălucitoare, net-
edă şi uniformă. Dinţii sunt analizaţi, pentru a se
vedea eventualele erupţii, ocluzii şi pentru igienă.
Decolorarea smalţului e un semn clar de depunere a
plăcii şi necesită o îngrijire mai atentă.
Amigdalele sunt situate lateral; de abia se văd între
cele două arcuri palatine; normal, au aceeaşi culoare ca
mucoasa din jur, dar nu sunt netede, ci glandulare.
Funcţii:
În afară de miros, nasul contribuie la încălzirea şi
umidificarea aerului respirat, precum şi la fonaţie, ca o
cameră de rezonanţă. Sunt filtrate particulele mai mari
de 6 milimicroni. Nasul contribuie cu 50% la rezistenţa
aerului respirat. Secreţiile nazale conţin imunoglobu-
line şi lizozomi, cu activitate antimicrobiană.
Stratul de secreţii este înlocuit la fiecare 10-20 de
minute.
La copilul bolnav, medicul va examina aparatul
respirator şi va întreba părinţii ce simptome au
remarcat. Una din cele mai frecvente manifestări a
bolilor respiratorii este tusea.
Tusea
Este un reflex care elimină brusc aerul din plămâni,
cu un zgomot puternic. Reflexul porneşte din căile res-
piratorii mari şi medii (nu din cele mici), faringe,
sinusuri, canalul auditiv extern şi din stomac. Expiraţia
cu viteză mare înlătură secreţiile din căile respiratorii.
Tusea poate fi uscată (cea produsă de alergii,
astm, substanţe iritante sau corpi străini) sau umedă
şi productivă ( în căile aeriene există secreţii, care tre-
buie eliminate). Tusea este un mod natural al orga-
nismului de a curăţa căile aeriene. Orice irită sau
blochează căile aeriene, stimulează reflexul de tuse.
Tusea nu trebuie suprimată, până când nu ştii ce
anume a produs-o şi dacă este folositoare.
Cauzele tusei acute:
- infecţii: de cele mai multe ori, tusea la copil este
din cauza răcelii şi se ameliorează după câteva zile.
Unele virusuri, ca cel al gripei şi al tusei convulsive, pro-
duc tuse ce durează săptămâni sau chiar luni de zile.
Alte infecţii ce produc tuse sunt: laringita (crup), sinuzi-
ta, bronşita, pneumonia şi tuberculoza pulmonară;
- boli reactive ale căilor aeriene, de ex. Astmul;
- aspiraţia de corpi străini (apare când o bucată
mică de mâncare ia calea greşită, spre plămâni);
- sinuzita: durere localizată la sinusuri, secreţii în
fundul gâtului (faringele posterior), edem în jurul
ochiului, miros greu al gurii (halistoză);
- aerul rece;
- alergică; sezonieră, eczemă, rinită, conjunctive
înroşite.
Cauze de tuse cronică:
- infecţii;
- sinuzită: se manifestă noaptea şi dis-de-dimineaţă;
- refluxul gastro-esofagian (apare când conţinu-
tul stomacului copilului vine înapoi în esofag şi o

parte mică este aspirată în căile aeriene, producând
iritaţie şi tuse)
- alergii;
- fum de tutun şi alte substanţe iritante din aer;
- astmul bronşic;
- după infecţii ale căilor respiratorii;
- anomalii anatomice: polipi nazali, fistule, tumori;
- insuficienţă cardiacă: se adună lichid în plămâni;
- reflexe: iritarea sau gâdilarea urechii;
- nervoasă: tusea este zgomotoasă, metalică;
- ticuri: după o boală în care, din cauza tusei, copi-
lului i s-a dat o atenţie deosebită;
- fibroză chistică; se asociează întârziere în creştere;
- imunodeficienţe: HIV, deficit de fagocite şi de
imunoglobuline.
Tusea nu este produsă de vaccinări.
Cei mai mulţi copii sub 8 ani nu ştiu să scuipe
ceea ce expectorează şi înghit mucusul, care trece în
stomac, fără urmări; dacă însă este înghiţit în cantităţi
mari, poate irita stomacul, producând greaţă sau
chiar vărsături.
Diagnosticul tusei se face prin: simptome, exame-
nul copilului, radiografii şi alte probe de laborator.
De cele mai multe ori, cauza tusei poate fi deter-
minată după caracteristicile acesteia, cum ar fi alte
simptome asociate: febră şi respiraţie şuierătoare şi
după examinarea copilului.
Ce se poate face:
Scopul este acela de a trata cauza tusei, nu tusea
însăşi (simptomul).
Suprimarea tusei productive (umede) este dăunătoare.
La copiii sub 5 ani, oprirea tusei nu este avanta-
joasă, din contră.
Tusea care are drept cauză pneumonia bacteri-
ană, se ameliorează după câteva zile de antibiotice;
pe de altă parte, virozele pot leza mucoasa căilor
aeriene, lăsând plămânii copilului slăbiţi, săptămâni
sau luni. Sugarii cu tuse sau pneumonii repetate, mai
ales cei care nu cresc bine, trebuie cercetaţi pentru
fibroza chistică. Uneori, radiografia plămânilor sau a
sinusurilor poate fi utilă.
O reacţie dermică (numită de medici „IDR”), un
examen de spută pentru tuberculoză sau o probă de
sânge pentru globulele albe, poate fi necesară.
Prevenirea tusei:
• evitarea fumului de ţigară, mai ales în casă sau
în automobil. Fumul irită căile aeriene şi provoacă
tuse, chiar la copiii sănătoşi;
• vaccinarea împotriva tusei convulsive; pro-
tecţia scade de-a lungul anilor. La vârsta de 20 de ani,
90% dintre cei imunizaţi pe când erau copii, se pot
îmbolnăvi din nou de tuse convulsivă; la aceştia,
boala este uşoară (pot să nu meargă la medic, dar pot
transmite boala copiilor neimunizaţi;
• tratarea cauzei bolii, cum ar fi astmul bronşic
sau alergiile;
COPILUL BOLNAV
• evitarea contactului cu alţi copii bolnavi. Cu cât
grădiniţa este mai aglomerată, cu atât copiii sunt mai
expuşi la infecţii.
Tratamentul tusei trebuie făcut spre a vindeca
boala de bază, mai degrabă decât de a opri tusea.
Aceasta poate indica o problemă gravă, care trebuie
tratată: pneumonie, astm bronşic sau tuberculoză.
Tusea poate fi cea mai bună apărare a organismului
împotriva pneumoniei virale.
Tusea poate împiedica – însă – copilul să doarmă.
Medicamentele pentru tuse sunt de trei feluri:
- de suprimare a tusei,
- expectorante (fluidifică secreţiile),
- picături de tuse care stimulează secreţia de salivă.
1. lnhibitoarele de tuse nu sunt folositoare.
Prin tuse, organismul înlătură excesul de secreţii,
substanţele iritante şi corpii străini din căile aeriene.
Tusea are un rol protector şi de vindecare şi nu tre-
buie oprită artificial, prin medicamente. La copiii sub
12 ani, nu sunt mai eficace decât o substanţă inactivă
(“placebo”) şi pot avea efecte secundare grave ca: iri-
tabilitate, letargie şi creşterea tensiunii arteriale. Nu
sunt recomandate pentru copii.
2. Expectorantele fluidifică secreţiile, uşurând
eliminarea lor prin tuse:
- Trecidul (guaifenezin) sau Robitusin – nu sunt
mai folositoare decât „placebo” în scăderea frec-
venţei sau gravităţii tusei. Nu se recomandă pentru
tratamentul copiilor cu tuse.
3. Picăturile de tuse cu mentol sau eucalipt ac-
ţionează prin creşterea salivaţiei, umezirea şi cal-
marea gâtului iritat şi decongestionează nasul înfun-
dat; o simplă bomboană are acelaşi efect. Nu se dau
picături de tuse sau bomboane tari copiilor sub 4 ani,
din cauza riscului de aspiraţie. Ceaiul cald cu miere
linişteşte gâtul iritat.
Când copilul tuşeşte din cauza crupului, astmului
bronşic sau a alergiei, trebuie folosit tratamentul reco-
mandat de medic (sau altul pe care l-ai găsit util); în
crup, de exemplu, epinefrina racemică pulverizată în
spray poate salva viaţa copilului, producând uşurarea
respiraţiei în câteva minute; se asociază cu corticos-
teroizii, care scad inflamaţia şi edemul. Antibioticele nu
au nici un rol în tratamentul tusei produse de virusuri.
Dacă tusea este produsă de pneumonie, bronşită sau
infecţie a sinusurilor de origine bacteriană, sunt nece-
sare antibiotice. La fel, pentru tuberculoză.
Nutriţia: dă-i copilului să bea lichide multe, pen-
tru a menţine fluide mucusul şi flegma, spre a fi mai
uşor de eliminat; menţine o alimentaţie echilibrată şi
hrănitoare.
Activitatea fizică: încurajează copilul să se odih-
nească. Pentru a drena flegma din plămânii copilului
cu tuse umedă, pune-l să stea cu capul şi pieptul în
jos, la marginea patului, timp de 5-10 minute; pune-l
apoi să tuşească tare, pentru a elimina flegma.
259
COPILUL NOSTRU
Încearcă să măreşti umiditatea camerei: aceasta ajută
mult copiii cu crup. Tusea este mai frecventă la copiii
care trăiesc în case cu igrasie.
Dacă copilul tuşeşte din cauza secreţiei nazale
sau este prea mic pentru a-şi sufla nasul, încearcă să-i
aspiri secreţiile nazale cu o pară de cauciuc, la fiecare
câteva ore. Dacă secreţiile sunt prea groase, pune
câteva picături de soluţie salină în fiecare nară,
înainte de aspirare.
Remedii populare pentru tuse:
- 5 căţei de usturoi pisaţi, amestecaţi cu 100 g
miere – au proprietăţi antibacteriene, nu sunt dăună-
tori, dar nu există studii ştiinţifice pentru a evalua
efectul lor în tratamentul tusei. Se dă copilului câte o
linguriţă, de mai multe ori pe zi. Nu se administrează
la sugari.
- sirop de tuse din ceapă şi miere: se combină 2-3
căni de ceapă tocată, cu o jumătate de cană de miere şi
se fierb – la foc mic – 2-3 ore; se dă câte o linguriţă la 1-
2 ore. Nici acest tratament nu a fost testat ştiinţific.
- miere şi lămâie: formează o combinaţie, cu gust
mai bun, pentru tusea uscată. Se poate da ca sirop sau
se poate adăuga în apă caldă sau în ceaiul de plante.
- ardeiul iute creşte secreţia de lacrimi şi – prin
aceasta – fluidifică secreţiile din nas. Când copilul
suportă, încearcă alimente picante, pentru a-i subţia
flegma din piept.
- pentru diferite feluri de tuse sunt folosite
diferite feluri de plante, dar nu sunt studii ştiintifice
pentru a evalua efectul lor. Sunt folosite de obicei sub
formă de ceaiuri, iar dozele variază în funcţie de
vârstă: la copiii de 1 an – o linguriţă de 3-4 ori pe zi,
iar – la adolescenţi -100ml, la 4-6 ore. Ceaiurile calde
măresc circulaţia în gât, grăbind astfel vindecarea.
- plante cu efect antiinfecţios: eucalipt, usturoi,
cimbru;
- plante care stimulează sistemul imun: echi-
naceea, ginseng;
- expectorante: flori de lumânărică, tei, nalbă,
pătlagină;
- calmante ale tusei uscate, stimularea şi
încălzirea copilului: cuişoară, anason, cimbru;
- efect relaxant pentru tusea din timpul nopţii:
ceai de muşeţel, de lămâie.
Unele ceaiuri pentru tuse pot fi dăunătoare, de
ex, florile de potbal, care sunt toxice pentru ficat şi
pot produce cancer. Supradozarea cu ceai de liqui-
ritzia poate tulbura echilibrul de apă şi sare al orga-
nismului.
Cataplasmele pentru tuse – cu usturoi, ceapă,
seminţe de muştar, camfor – cresc circulaţia în piept,
dând o senzaţie liniştitoare, de căldură.
Nici unul dintre aceste remedii populare nu a fost
supus unei evaluări ştiinţifice riguroase.
Dacă starea copilului nu se ameliorează într-o zi –
două, consultă medicul, spre a te asigura că nu este
vorba despre o boală gravă, care provoacă tuse.
260
Consultă medicul când:
• sugarul între 1 şi 3 luni tuşeşte timp de 3 zile,
• copilul are febră mare (peste 38° C),
• respiraţia grea nu se ameliorează după
curăţirea nasului,
• tusea nu răspunde la tratament,
• copilul nu tuşeşte, dar are respiraţie rapidă şi
dificilă,
• copilul a leşinat sau după un acces de tuse
spasmodică (tuse continuă care durează mai mult de
5 minute), i s-au învineţit buzele,
• scuipă spută cu sânge (hemoptizie),
• suspectezi că i s-a oprit în gât un corp străin sau
un aliment, mai ales dacă tusea începe brusc, după o
perioadă de sufocare,
• tusea durează peste trei săptămâni,
• copilul are sinusurile congestionate,
• tusea a produs 3 sau mai multe reprize de
vărsături, dureri în piept sau copilul nu poate dormi;
cauza ar putea fi o alergie (cum este cea la polen),
• din cauza tusei copilul a pierdut cel puţin 3 zile
de şcoală.
Consultă de urgenţă medicul, când tusea este
asociată cu dificultăţi de respiraţie.
Respiraţia grea
Senzaţia de respiraţie dificilă se numeşte „disp-
nee”. La copil, cauzele pot fi numeroase:
• Congenitale: limbă mare, paralizie a corzilor
vocale etc.
• Infecţii ale căilor respiratorii superioare: crup,
epiglotită, abces amigdalian; inferioare: bronşiolită,
pneumonie, tuse convulsivă, TBC,
• Toxice: corp străin sau lichid aspirat, fum
inhalat, intoxicaţie cu oxid de carbon,
• Tumori sau chisturi,
• Reacţie alergică gravă (anafilaxie),
• Edem pulmonar,
• Insuficienţă renală cu retenţie de lichid,
• Anemie,
• Distrofie musculară,
• Exerciţiu intens, altitudine mare, anxietate. De
cele mai multe ori, cauza este una pulmonară: infecţie,
corp străin sau astm.
Cum se manifestă:
- La copilul mic, dispneea care se declanşează
brusc poate fi provocată de aspiraţia unui corp străin
sau a unui lichid. Dacă se instalează în câteva zile, se pot
suspecta alte cauze: respiratorii, cardiace sau renale;
- Asocierea cu febră, tuse, secreţii în nas şi dureri în
piept sau existenţa altor bolnavi în casă, sugerează infecţie;
- Respiraţie şuierătoare la un copil care a suferit
în trecut de astm: posibil criză de astm;
- Prezenţa unui suflu la inimă, învineţirea buzelor
şi a unghiilor (cianoză), arată o cauză cardiacă.

- Copilul care respiră greu, pare bolnav şi-i curge
saliva din gură, necesită tratament de urgenţă: posi-
bil epiglotă.
Ce se poate face:
Consultă medicul pentru a găsi cauza şi pentru
tratament. Medicul va examina copilul în întregime.
Uneori e nevoie de o radiografie pulmonară, de
numărarea globulelor albe sau de intra-dermoreacţie.
Fumatul pasiv
Copiii expuşi la fumul de tutun au un număr mai
mare de boli respiratorii şi o funcţie pulmonară
scăzută. Părinţii care fumează măresc riscul de îmbol-
năvire al copiiilor lor. Fumatul mamei în timpul
sarcinii se asociază cu naşterea unui copil mic în greu-
tate, naştere prematură, copii născuţi morţi, o frecvenţă
mai mare a sindromului de moarte subită la sugar şi o
frecvenţă ridicată a bolilor respiratorii (bronşită, astm,
otită medie). Fumul de ţigară complică astmul, măreşte
numărul consultaţiilor la camera de urgenţă şi întârzie
recuperarea, după spitalizarea de astm acut. Fumatul
pasiv, în copilărie, contribuie la dezvoltarea bolilor pul-
monare cronice în adolescenţă şi mai târziu. Intensi-
tatea expunerii la fumul de ţigară creşte proporţional
cu numărul de fumători din casă.
Recomandări pentru părinţii care refuză să re-
nunţe la ţigări:
- menţineţi casa fără fum de ţigară;
- nu fuma în preajma copiilor;
- nu fuma în camerele folosite de copii;
- nu permite vizitatorilor să fumeze în casă;
- limitează fumatul la o zonă izolată, în afara casei;
- nu fuma în automobil cu copiii;
- fiţi conştienţi că daţi un exemplu rău copilului nostru.
Nasul
Nările (intrarea în nas) sunt înguste la noul năs-
cut şi la copilul mic. Când copilul mic respiră greu,
aripile nasului se mişcă, pentru a dilata nările. În
interior, nasul este faringe format din două fose, se-
parate de septul nazal.
Septul prezintă deseori deviaţii în partea carti-
laginoasă, în urma traumatismelor căpătate încă din
primii ani de viaţă.
Pereţii din afară ai nasului au trei ridicături, ca nişte
trepte, numite „cornete”; „meatele” sunt spaţiile de sub
ele. În meatul de sus şi în cel mijlociu, se deschid cav-
ităţile oaselor din jur, numite „sinusuri paranazale”;
Sunt trei perechi de sinusuri: maxilare, frontale si
etmoidale şi unul sfenoidal, profund. În meatul de jos,
se deschide canalul prin care se scurg lacrimile.
Funcţiile nasului sunt de a permite aerului să cir-
cule în căile respiratorii, a-l încălzi, a-l purifica de
particole, de a mirosi şi a contribui la rezonanţa vocii.
În plus, nasul apără împotriva infecţiilor, înlăturând
COPILUL BOLNAV
o parte din microbii şi virusurile din aerul inspirat.
Este organul mirosului.
Malformaţiile congenitale ale nasului sunt relativ
rare. Uneori, oasele nazale sunt malformate, îngustând
trecerea aerului. Canalul nazolacrimal poate fi astupat,
blocând scurgerea lacrimilor în nas. Anomaliile nasului
pot fi asociate cu altele, ale feţei.
Localizare vegetaţi-
ilor adenoide şi a
amigdalelor în
faringe
Perforaţia şi
deviaţia septului
nazal
Septul nazal
este format, în spa-
te, din oase şi din cartilagii, către vârf. Perforaţia sep-
tului apare mai curând după infecţie, sub formă de
tuberculoză sau sifilis sau după un traumatism. Devi-
aţia poate apărea din cauza traumatismului la naştere
sau poate fi căpătată mai târziu.
Cum se manifestă:
Dacă este moderată, de obicei nu provoacă simp-
tome. Uneori, copilul are nasul strâmb şi respiră greu,
deoarece deviaţia astupă parţial fluxul de aer. Acestu-
ia îi curge deseori nasul, mai ales când este răcit, vocea
poate fi nazală şi e predispus la sinuzită. Deviaţia
provoacă un flux de aer turbulent, ce usucă nasul.
Ce se poate face:
Dacă este recunoscută imediat, poate fi reparată
uşor, prin menţinerea unor comprese în nas. Deviaţia
septului care nu provoacă simptome, nu necesită nici
un tratament. Când copilul are dificultaţi de respi-
raţie, medicul poate recomanda corectarea chirurgi-
cală, la vârsta adolescenţei.
Corpii străini în nas
Copiii introduc deseori în nas seminţe, pietre, ali-
mente, creioane, hârtie, jucării şi alţi corpi străini.
Cum se manifestă:
Simptomele de început sunt: astupare locală,
strănut şi rareori durere. Iritarea provoacă edemul
mucoasei. Unii corpi străini absorb apa din secreţii,
cresc în volum şi provoacă obstrucţie progresivă. Se
asociază cu infecţia, cu secreţii purulente, mirositoare
sau sângerânde. Există riscul necrozei locale şi a
aspirării acestora în plămâni. Încercarea neîndemâ-
natică de a scoate corpul străin, îl poate împinge mai
adânc în nas. Medicul îl poate extrage cu penseta.
261
COPILUL NOSTRU
Sângerarea din nas (epistaxis)
Epistaxisul este sângerarea din una sau din ambele
nări ale nasului. Sângele curge dintr-o venă mică din
nas; se scurge în faţă sau în spate, în faringe. Este pro-
dus prin uscarea mucoasei nasului, frecarea şi băgarea
frecventă a degetelor în nas, ca de suflarea puternică a
nasului, de infecţii virale sau bacteriene, alergii,
infecţii ale sinusurilor sau după fracturi ale nasului.
Mai rar, apare în tulburări de coagulare, tumori în nas,
hipertensiune sau prizare de cocaină, la adolescenţii
drogaţi. Apare mai frecvent între vârsta de 2 şi 10 ani.
Ce se poate face:
• pune copilul în şezut, cu capul aplecat înainte
(nu pe spate), aşa încât să nu înghită sângele; sângele
înghiţit irită stomacul, producând vărsături de
culoare închisă. Acesta se poate scurge într-un
lighean sau în chiuvetă. Suflă-i nasul de cheaguri;
• strânge-i uşor partea moale a nasului, timp de 10
minute, după ceas; în acest interval nu desprinde dege-
tele.
Pensarea nasului în
epistaxis
Cere-i copilului
să respire pe gură în
acest timp şi să nu
înghită, doar să
scuipe. Dacă sânge-
rarea nu se opreşte
sau reîncepe, pre-
sează-i din nou
nasul şi – în acelaşi timp – pune-i comprese reci cu gheaţă
sau cu apă rece, la rădăcina nasului. Se poate folosi, cu
avizul medicului, un tampon cu picături de vasoconstric-
tor de ex: neosinefrina, oximetazolin, afrin sau vaselină.
Strânge-i din nou nasul, timp de 10-15 minute şi cere-i
copilului să nu-şi sufle nasul, timp de 24 ore,
• asigură copilul că sângerarea se va opri curând;
• rareori, când sângerarea persistă, copilul tre-
buie văzut de medic; copilul sângerează deoarece
vena respectivă este mai sus decât locul unde se com-
primă nasul;
• sângerările repetate din nas, de 1-2 ori pe săp-
tămână, necesită controlul medical. Medicul ORL-ist
va examina nasul copilului şi va plasa o meşa cu
unguent şi antibiotice în nara sângerandă; ulterior,
poate cauteriza vena care sângerează. Dacă copilul
este examinat în timpul sângerării sau curând după
sângerarea din nas, medicul găşeşte uşor vena.
Complicaţiile posibile sunt rare: pierderi mari de
sânge, anemie, aspiraţie în plămâni, astuparea căilor
aeriene şi vărsături.
Ce se poate face:
Prevenire:
- Învaţă copilul să-şi sufle nasul corect. De obicei,
un nas care curge, se şterge cu manşeta. Înainte de a
262
începe şcoala, învaţă copilul să-şi sufle nasul eficient
şi discret;
- Arată-i cum să-şi astupe o nară cu un deget şi
apoi să şi-o sufle pe cealaltă;
- Ţine-i o batistă de bumbac sau de hârtie, pentru
a colecta secreţiile. Curând, copilul va învăţa să-şi
adune singur secreţiile în batistă. Când copilul
încearcă să-şi sufle nasul incorect, cu ambele nări astu-
pate, mucusul poate fi forţat în „trompele lui Eus-
tache” şi poate provoca infecţii ale urechii mijlocii.
Batista de hârtie trebuie aruncată după folosire. Batista
de bumbac este neigienică, deoarece se foloseşte de
mai multe ori şi de aceea contribuie la răspândirea
răcelii (guturaiului);
- Aplicarea unei picături de vaselină, de 2 ori pe
zi, pe septul central, micşorează uscăciunea şi iritaţia,
- Prevenirea uscării mucoasei nazale: 2-3 picături
de apă călduţă în fiecare nară, înaintea suflării nasu-
lui, fluidifică secreţiile groase; la fel aspirarea pe
fiecare nară, pe rând, a apei calde, sub duş. Evită
aspirina pentru că poate prelungi sângerarea;
- Dezvăţarea copilului de a se scobi în nas.
- Taie-i unghiile scurt săptămânal şi pune-i un leu-
coplast pe deget, pentru a-i reaminti să nu-l bage în nas.
Uneori, sângerarea din nas poate fi semnul unei
boli a întregului organism: alergie, leucemie, scăderea
trombocitelor din sânge, hemofilie, anemie aplastică.
Copilul trebuie dus la medic dacă:
- are vânătăi pe piele fără a se fi lovit;
- îi sângerează gura sau gingiile;
- a pierdut o cantitate mare de sânge;
- ameţeşte când stă în picioare;
- arată bolnav;
- sângerarea se repetă şi este greu de oprit;
- alţi membri din familie au avut sângerări;
- are vârsta sub un an.
Greşeli frecvente în îngrijirea sângerării din nas:
- înghiţirea sângelui, ce provoacă apoi vărsături;
- apăsarea pe partea osoasă a nasului;
- întreruperea apăsării înainte de 10 minute;
- comprese reci pe frunte, la ceafă sau pe buza
superioară, care nu ajută;
- lăsarea de către părinţi a unui tampon în nas,
care provoacă resângerare, când este scos.
Furunculul nazal
Este o infecţie a foliculului de păr, în nară.
Este favorizat de scobirea în nas sau de smulgerea
părului. Microbul cel mai frecvent este stafilococul
aureus.
Cum se manifestă:
- umflătură dureroasă, roşie, fermă, în nară.
Ce se poate face:
- dicloxacilină sau cefalexină, pe gură, timp de 3
zile, pentru a preveni răspândirea la sinusul cavenos
din creier;
 COPILUL BOLNAV

- se poate adăuga unguent local cu bacitracin; Rinita alergică

- medicul poate drena puroiul din furuncul cu
un ac, cînd a apărut un punct galben;
- medicul va urmări copilul până la vindecarea completă;
- internarea în spital şi antibiotice intravenos,
dacă infecţia s-a răspândit în jur.
Părinţii nu trebuie să stoarcă sau să scobească un
furuncul în acest loc, deoarece infecţia se poate propa-
ga la creier.
Polipii nazali
Sunt tumori benigne (necanceroase) pedunculate, for-
mate de mucoasa nazală edemaţiată şi inflamată cronic.
Cei mai mulţi polipi nazali pornesc din sinusul etmoidal
şi apar în meatul mijlociu de pe peretele lateral al nasului.
Polipul pare moale, neted, palid, rotund sau are formă de
pară, este mobil, nedureros şi nu sângerează.
Polip nazal
Cauza cea
mai frecventă
de polipi na-
zali la copii
este fibroza
chistică. Se
poate asocia
şi cu rinita alergică,
sinuzita cronică, ast-
mul sau cu alergia la
aspirină. Polipii apar mai frecvent la copiii mai mari
de 10 ani.
Cum se manifestă:
- obstrucţie nazală,
- secreţii apoase,
- scăderea simţului mirosului şi ulterior a gustului,
- voce nazală,
- strănut,
- sforăit,
- secreţii faringiene,
- rareori deformarea nasului.
Ce se poate face:
- tratamentul bolii asociate;
- pulverizare (spray) în nas cu steroizi (becnase,
vancenase, funisolide);
- steroizii administraţi pe gură, deşi eficace, se
folosesc rareori şi pentru scurtă durată, deoarece au
efecte secundare grave (tulburări de creştere, supri-
marea secreţiilor hipotalamice -hipofizare- suprarenale
şi apariţia de cataractă). Sunt contraindicaţi la copiii cu
hipertensiune, diabet zaharat, ulcer gastric, herpes;
- chirurgical, operaţie minoră sub anestezie locală.
În ciuda operaţiei meticuloase, polipii pot reapărea.
Atenţie: Nu da niciodată aspirină copilului cu polipi,
deoarece poate avea o reacţie alergică gravă.
Este o reacţie alergică ce provoacă iritaţia mem-
branei nazale şi a sinusurilor. Poate fi declanşată de
polen produs de iarbă, copaci, flori, de praf, particule
mici din aer sau de mucegaiuri. Este frecventă la copi-
ii alergici. Poate fi sezonieră – cu simptome produse
de polen sau de-a lungul întregului an – din cauza
alergiilor sezoniere multiple sau a expunerii continue
la alergeni (cum ar fi praful din locuinţă).
Cauze:
- alergeni din locuinţă,
- praf de purici de casă (acarieni),
- păr de animale, mătreaţă (particole microsco-
pice din pielea descuamată),
- fum de ţigară,
- mucegaiuri,
- vopsele.
Cum se manifestă:
- congestie nazală sau nas înfundat;
- strănut;
- secreţii şi mâncărimi în nas;
- copilul îşi freacă deseori nasul cu mâna (salutul
alergic).
Salutul alergic
- respiraţie zgo-
motoasă;
- sforăit;
- lăcrimare, us-
turimi şi roşeaţa
ochilor;
- tuse – de la
secreţiile nazale ce se scurg în faringe;
- dureri de cap, de ureche şi scăderea auzului;
- respiraţie pe gură şi scăderea temporară a
simţului mirosului şi a gustului.
Copilul cu rinită alergică prezintă, deseori:
- urticarie,
- eczemă,
- astm,
- polipi nazali,
- vegetaţii adenoide,
- conjunctivită alergică,
- vorbire întârziată.
Frecvenţa este mai mare în familiile cu afecţiuni
alergice.
Diagnosticul se bazează pe semne şi simptome;
mai rar, medicul poate face un test cutanat, prin
injectarea unei cantităţi foarte mici din iritantul sus-
pect şi poate observa ulterior cum reacţionează pielea
la această substanţă. O altă probă, de sânge, poate
detecta anticorpii la anumite substanţe.
Complicaţii posibile: răguşeală, scăderea auzului
şi a mirosului, sinuzită cronică, otită medie repetată.

263
COPILUL NOSTRU
Ce se poate face:
Prevenire:
- evitarea expunerii la praful din casă, polen şi
mucegai;
- scoaterea covoarelor, mobilei acoperite cu pluş
şi a perdelelor;
- închiderea geamurilor, în sezonul cu polen;
- scoaterea florilor din dormitor;
- păstrarea umiditaţii între 35-50%;
- evitarea pivniţelor;
- spălarea frecventă, în apă fierbinte, a lenjeriei;
- limitarea contactului cu animalele;
- şamponarea frecventă a animalelor, dacă nu
pot fi înlăturate din casă;
- acoperirea pernelor şi a saltelei, cu material
izolant, special;
- folosirea de soluţii anti-fungice, ce conţin ben-
zoat de benzil;
- evitarea substanţelor ce provoacă alergii, ceea
ce este uneori dificil.
Tratament:
- fluidificante ale secreţiilor nazale care includ
inhalarea de aburi, picături cu ser fiziologic, spray cu
bicarbonat, acetilcisteină – pe gură sau inhalată.
- antihistaminice ( nu sunt eficace împotriva con-
gestiei nazale):
•cele mai vechi, de ex. benadril (difenil-hidra-
mină) are efecte secundare: somnolenţă şi agitaţie.
•modeme: hismanal (astemizole), nu produce
somnolenţă.
- decongestionanţi locali: neosinefrină, cu acţi-
une scurtă şi afrin, cu acţiune de lungă durată. Efecte
secundare: uscarea mucoasei şi usturimi. Se folosesc
doar pentru o zi – două. După 3-4 zile de folosire,
provoacă vasodilataţie şi congestie (numită rinită
medicamentoasă).
- tablete ce conţin decongestionante şi anhista-
minice combinante.
- steroizi locali (sunt eficace după câteva zile de
tratament): beconase, nasaliede, rhinocort, nasacort etc.
- imunoterapie: injecţii cu alergeni specifici, la
copiii ce nu au răspuns la tratament medicamentos.
- aparatul Salin – purificator de aer cu plăci
saline; reduce prin aero-ionizare încărcătura cu bac-
terii şi cu alergeni (praf, mucegai, fum de ţigară,
polen), îmbunătăţind calitatea aerului respirat
- propolis – pentru stimularea sistemului imun.
Infecţii acute ale căilor respiratorii superioare
Reprezintă cele mai frecvente cauze de boală şi
deces la copil. În general, copiii au 7-9 infecţii respira-
torii pe an, majoritatea în forme uşoare.
Răceala (guturaiul, coriza acută sau rinofaringi-
ta acută)
Este o infecţie a căilor respiratorii superioare (nas,
gură, gât-faringe şi laringe), produsă de virusuri sau –
264
mai rar – de bacterii. Unele răceli se localizează mai
ales la nasul copilului, altele coboară în piept. Conges-
tia nazală, strănutul şi fornăiala nu sunt întotdeauna
răceli. Ele pot fi iritaţii provocate de fumul de ţigară,
fumul de sobă sau de aerul uscat, ca de alergii.
Răcelile sunt mai frecvente în intervalul noiem-
brie – februarie, nu atât din cauza vremii reci, cât mai
ales a aerului uscat din casă. Răceala nu se produce
din cauze precum: copilul merge iarna cu capul
descoperit, cu picioarele ude sau este expus la curent
de aer rece.
Cauza cea mai frecventă a răcelii o reprezintă
virusurile. Sunt peste 200 de virusuri care produc ră-
celi, printre care virusul sinciţial respirator, rinovirusul,
gripal, para-gripal, herpetic, adeno- şi entero-virusuri.
Deoarece viruşii răcelii sunt numeroşi, iar anticorpii
specifici produşi nu oferă protecţie îndelungată, nu
există un vaccin care să îi combată pe toţi.
Copiii fac 5-8 răceli pe an, mai uşor în primii doi
ani de viată; cei din creşe şi cei malnutriţi se îmbol-
năvesc mai repede. Copiii mici au avut puţine ocazii
să-şi creeze imunitate la toţi aceşti viruşi, prin infecţii
anterioare, de aceea ei sunt mai expuşi la răceală.
După vârsta de doi ani şi după ce au făcut 6-8 răceli,
copiii devin mai rezistenţi. Un copil de 3 ani – care
face mai puţin de 5 răceli pe an – înseamnă că este
protejat excesiv şi – din această cauză – nu-şi va dez-
volta îndeajuns sistemul imun împotriva virusurilor.
Mod de transmitere: prin picăturile de salivă
răspândite, prin strănut sau tuse şi prin contactul
mâinilor: când copilul îşi şterge nasul cu mâna şi apoi
se ţine de mână cu un prieten la joacă, acesta se freacă
la ochi şi – astfel – se transmite virusul. Răceala se
transmite mai rar prin contactul cu jucării, doar atât
timp cât picăturile răspândite prin tuse rămân pe
obiecte. Sugarii, care vin în contact cu copiii mai
mari, fac 5-6 răceli pe an; uneori le curge nasul toată
iarna. Răcelile sunt mai frecvente la copiii ai căror
părinţi fumează şi la cei din creşe şi grădiniţe.
Cum se manifestă:
Incubaţia (perioada dintre contactul cu persoana
bolnavă şi apariţia simptomelor bolii) durează între
1-4 zile. Răceala începe de obicei brusc, dezvoltându-se,
de la un strănut dimineaţa – la o fază deplină seara.
După ce secreţiile nu mai curg, răceala devine mai
puţin contagioasă. Aceasta durează între 7-10 zile
(primele 3 zile sunt mai grele), dar tusea din timpul
nopţii poate dura mai mult.
Răceala nu este o boală gravă, dar se poate agra-
va, în special la sugar. O „răceală simplă” poate
îmbolnăvi foarte grav noul născut. Dacă mama sus-
pectează o răceală, iar nou născutul se comportă
anormal, trebuie consultat de îndată medicul,
indiferent de temperatura copilului. La sugar, febra
mare poate produce vărsături, întreruperea suptului
şi deshidratare. Deoarece căile respiratorii ale aces-

tuia sunt foarte strâmte, excesul de secreţii produse
de răceală îl tulbură mult mai mult decât pe copilul
mare; are dificultăţi de respiraţie; deoarece nasul îi
este înfundat, nu poate respira când suge la sân,
biberon sau suzetă şi se agită, plângând.
Simptomele includ:
- secreţii nazale, care la început sunt apoase şi
apoi se îngroaşă şi devin opace, uneori gălbui sau
chiar verzui; după câteva zile, devin din nou apoase;
- congestie nazală sau nasul înfundat: răceala
este mai ales o infecţie virală a căilor nazale;
- strănut, deoarece secreţiile irită căile aeriene;
- deseori, febră 38-38,9o C, în special la copilul mic;
- uscăciunea mucoasei din nas şi faringe;
- dureri la înghiţire şi răguşeală, laringită – dacă
infecţia se întinde la laringe;
- supt dificil, deoarece nu poate respira pe nas;
- ochii uşor înroşiţi şi plini de lacrimi;
- tuse uscată (mai rău în cursul nopţii);
- dureri de cap;
- poftă de mâncare scăzută;
- oboseală.
Răceala este mai gravă la copiii mici. Între 3 luni
şi 3 ani, răceala începe cu febră, agitaţie, iritabilitate şi
strănut. După câteva ore, secreţiile nasului predo-
mină şi acesta este înfundat. Copilul mănâncă greu,
respiraţia este zgomotoasă; uneori are vărsături şi
diaree. Urechea medie este congestionată. Febra
durează între câteva ore şi 3 zile; o febră de lungă du-
rată arată complicaţii.
Răceala trebuie deosebită de numeroase alte boli.
Boli care imită răceala:
Tabel nr. 20 Boli care imită răceala
Cauze/Infecţii Caracteristici
Sinuzită Vârsta peste 2 ani, durata peste 10
zile, febră, durere de cap sau de faţă,
secreţii nazale
Faringită Secreţii, puncte hemoragice, ganglioni
streptococică cervicali sensibili, congestie minimă
Pneumonie virală Semne respiratorii
sau bacteriană
Gripă Febră, tuse, cefalee, oboseală, dureri
musculare
Rinită alergică Alergii asociate, prurit la ochi şi
lăcrimare, faţă alergică
Corpi străini Pe o parte, urât mirositori
Polipi Cronici, unilaterali
Fibroză chistică Întârziere în creştere, durată de peste
2 luni, diaree
Complicaţiile posibile ale răcelii sunt: infecţii
secundare ale urechilor, sinusurilor şi – mai rar –
COPILUL BOLNAV
pneumonie, prin invazie cu microbi. Leziunile pro-
duse de viruşi uşurează invazia cu microbi a căilor
respiratorii, urechilor şi sinusurilor. Semne că răceala
simplă s-a complicat cu infecţie secundară sunt:
• Starea copilului se înrăutăţeşte în loc să se
îmbunătăţească,
• Dureri de urechi, mai ales cu febră,
• Dureri de cap, mai ales cu febră: posibil sinuzită,
• Dureri în gât şi febră: posibil amigdalită,
• Tusea se intensifică şi copilul respiră mai greu:
posibil infecţii respiratorii.
Dacă suspectezi o infecţie secundară, du copilul
la medic. Nu trata singură copilul cu câteva doze de
antibiotice rămase în casă.
Nu se cunoaşte încă un tratament care să vindece
răceala; antibioticele nu vindecă, nu previn şi nu
scurtează evoluţia unei răceli.
Semne că situaţia copilului se agravează şi trebuie
consultat medicul:
- Copilul respiră greu, respiraţia devine zgomo-
toasă, nările se dilată cu fiecare respiraţie sau se
învineţeşte în jurul buzelor şi a gurii;
- Este letargic, nu mănâncă sau nu doarme sau
este agitat în somn;
- Este deshidratat, nu udă scutecele şi nu vrea să bea;
- Are tuse severă, care nu dispare după o săp-
tămână; când tuşeşte i se învineţeşte pielea;
- Are secreţii cu sânge;
- Are febră de peste 38oC, timp de 3 zile;
- Are ceafa înţepenită sau are dureri de spate,
- Este răcit de mai mult de o săptămână;
- Tusea se asociază cu vărsături;
- Secreţiile din nas sau din spută devin groase,
verzi sau galbene, rău mirositoare şi durează de peste
o săptămână;
- Are o erupţie cu coji sub nas sau gură (posibil
impetigo);
- Se plânge de dureri în piept,
- Se plânge de dureri în gât; are dificultăţi la
înghiţit, gâtul este roşu sau sunt vizibile puncte albe
sau gălbui;
- Are secreţii la ochi, mai tot timpul zilei;
- Are ganglionii măriţi;
- Se trage de urechi zi şi noapte sau este foarte
agitat şi se trezeşte din somn, ţipă în mijlocul nopţii;
copilul mai mare se plânge de dureri de urechi.
Simptomele ce persistă mai mult de 10 zile, pot
indica o infecţie secundară.
Răcelile îndelungate şi repetate sunt produse mai
degrabă de alergii.
Ce se poate face:
Prevenirea se bazează pe menţinerea unei igiene
stricte:
• evită fumatul şi fumul de sobă, care scad rezis-
tenţa la răceală. Fumul de tutun paralizează cilii, care
au rolul de a da afară virusurile din nas şi din gât.
• ţine copilul departe de persoanele infectate, în
265
COPILUL NOSTRU
special dacă este un sugar sub 3 luni. Spală-i mâinile,
după ce a atins o persoană răcită.
• spală-ţi frecvent mâinile, atât ale tale cât şi ale
copilului .
• învaţă copilul cum să-şi sufle nasul şi să-şi
spele mâinile, după ce şi l-a suflat.
• învaţă copilul să-şi acopere gura şi nasul, când
tuşeşte sau strănută. O alternativă a strănutului şi
tuşitului în palme sau în batistă, care aparent răspân-
deşte mai puţin germenii, este tehnica cotului.
Copilul îşi întoarce capul către un umăr, în timp ce îşi
ridică braţul îndoit, cu cotul în faţa nasului şi a gurii.
Adică tuşeşte în cot.
• suprafaţa obiectelor care au fost contaminate se
poate dezinfecta cu spirt medicinal, însă nimic nu va
proteja în totalitate copilul de viruşi. Răcelile repetate
nu sunt îngrijorătoare, atât timp cât copilul creşte şi
se dezvoltă bine.
Simptomele răcelii pot fi ameliorate prin:
- administrare de lichide din abundenţă, mai ales
calde: supa de pasăre este într-adevăr eficace; dă-i
copilului să bea încet supă, pentru a inhala aburii
calzi. Efectul durează cam o jumătate de oră, de aceea
trebuie băută des. Lichidele calde, aburinde, care sunt
băute la trezire, ajută desfundarea nasului şi uneori a
ochilor lipiţi de secreţii. Sugarul hrănit la sân trebuie
alăptat suplimentar, iar cel alimentat la biberon tre-
buie să bea apă în plus. Un copil are destule lichide
atunci când urinează la fiecare 2-3 ore, când este treaz.
- alimentaţie hrănitoare la copiii mai mari, cu 2-3
porţii de vitamina C zilnic; mese mici şi repetate.
Copiii nu trebuie forţaţi să mănânce – dacă nu au
poftă de mâncare sau să fie opriţi – dacă vor să
mănânce mai mult. Oferă-i des alimente uşor digera-
bile ca: supe, fructe, morcovi, iaurt, brânză de vaci,
piure de cartofi.
- nu este necesar să se limiteze consumul de lapte:
lichidele fluidifică secreţiile, uşurând eliminarea lor.
- copilul este ţinut în casă o zi-două, deşi nu este
indicat să i se limiteze activitatea; exerciţiile, de fapt,
stimulează producerea adrenalinei, care este un
decongestionant natural
- încurajează copilul să-şi sufle nasul. Un copil,
care-şi elimină mucusul din nas, nu va tuşi atât de
mult ca atunci când secreţiile se scurg în faringe.
Dacă merge la culcare cu nasul curăţat are şansa să
nu mai fie trezit curând de tuse. Unii copii nu vor
să-şi sufle nasul inflamat, fiindcă îi doare.
- ţine copilul în braţe; părinţii trebuie să-l asigure
că îl iubesc şi că se va vindeca, pentru a-i micşora
stresul şi a-l ajuta să doarmă.
- copilul doarme ridicat pe perne; sugarului i se
pune o pernă sub saltea şi este încurajat să doarmă pe
o parte. Aceasta ajută scurgerea în afară a secreţiilor
din nas.
- obstrucţia respiratorie se combate prin aspi-
rarea şi drenarea secreţiilor şi prin picături în nas.
266
- picături nazale cu soluţie sărată; picăturile
calde, dar nu fierbinţi, cu apă potabilă sunt, de aseme-
nea, utile: câte 1- 3 picături în fiecare nară de 2-3 ori pe
zi – până când secreţiile devin mai clare; picăturile se
pun înainte de masă sau înainte de somn.
De evitat:
- picăturile care conţin alcool şi au tendinţa să
ardă mucoasele,
- picăturile uleioase, care pot fi aspirate în
plămâni,
- soluţiile de medicamente în picături, care pot
produce intoxicaţii,
- baghete cu tampoane mici de vată,
- administrarea picăturilor mai mult de 4- 5 zile.
Cum se pun picăturile în nas:
- ţine copilul ridicat şi picură 1-2 picături în
fiecare nară;
- aşează-l apoi cu capul mai jos decât corpul,
pentru un minut, permiţând apei sărate să subţieze
secreţiile şi să stimuleze copilul să strănute; prin
strănut, secreţiile sunt aduse la vârful nasului, de
unde pot fi aspirate cu pompiţa de cauciuc.
Folosirea pompiţei de cauciuc: strânge para şi
introdu cu grijă vârful acesteia într-o nară a copilului,
apoi desfă mâna încet; para se umflă astfel, aspirând
mucusul din nas. Scoate para din nară şi goleşte-i
conţinutul pe un tifon sau într-un vas cu apă, com-
primând-o rapid de câteva ori. Repetă la cealaltă
nară; curăţă para de cauciuc cu săpun şi apă caldă,
după ce ai terminat. Nu folosi para de cauciuc şi la
alţi copii, deoarece poate transmite infecţia.
Picăturile nazale din comerţ sunt mai bine tole-
rate de mucoasa nazală. În lipsa serului fiziologic de
la farmacie, se poate pregăti în casă o soluţie de pică-
turi pentru nas, dintr-un sfert de linguriţă de sare de
bucătărie (cât se ia între două degete) dizolvată într-
un pahar cu apă (250ml). Nu folosi picături de nas
care conţin medicamente; ar putea fi absorbite în can-
tităţi excesive. Foloseşte doar picături cu sare.
Umidificarea aerului din cameră previne uscarea
mucoaselor şi ajută la desfundarea nasului. Umidi-
tatea ideală a camerei se situează între 30-50% apă în
aer. Se poate realiza punând un vas cu apă pe per-
vazul ferestrei sau rufe puse la uscat pe sobă sau pe
calorifer. Jocul într-o baie cu aburi sau chiar spălarea
feţei cu un prosop cald au un efect similar.
Vaselina protejează pielea din jurul nărilor; nu se
pune în nări.
Substanţele decongestionante şi antihistaminice
sunt ineficace la copii. Antihistaminicele pot fi utile
în tratamentul alergiei, dar nu ajută copilul căruia îi
curge nasul din cauza răcelii. Decongestionantele
nazale de tipul pseudoefedrinei (Claritine) şi fenil-
propanolaminei, scad congestia nazală şi strănutul
doar la adulţi, dar nu sunt eficiente în tratarea răcelii
la copii. Ambele categorii de medicamente pot avea
efecte secundare, unele grave.

Antihistaminicele dau somnolenţă, iritabilitate,
gură uscată, sete.
Decongestionantele: tulburări ale ritmului inimii,
creşterea tensiunii arteriale, ameţeli, halucinaţii, scă-
derea poftei de mâncare.
Medicamentele pentru răceală sau tuse nu tre-
buie date niciodată copilului sub trei ani, dacă nu au
fost prescrise special de medicul pediatru. Tusea este
un mecanism protector care curăţă secreţiile din
partea de jos a tractului respirator şi, de regulă, nu
este nici un motiv să fie suprimată.
Tratează febra – în primele două zile – cu Parace-
tamol sau mai rar cu Ibuprofen, dacă este ridicată
(vezi cap. febra); consultă medicul sau sora, pentru
indicaţii. Nu-i da copilului aspirină, care poate
provoca sindromul Reye.
Antibioticele sunt ineficace şi se administrează
numai în cazul unor infecţii secundare, ca aceea a
urechii medii sau în cazul pneumoniei.
Nu încerca să încălzeşti copilul cu ajutorul îm-
brăcăminţii groase sau prin supraîncălzirea camerei;
acestea îi produc disconfort şi nu combat virusul.
Nu trata copilul cu medicamente de răceală pen-
tru adulţi; sunt ineficiente sau chiar periculoase.
Nu cere medicului să-ţi prescrie medicamente
pentru răceală, dacă el nu consideră necesar. De obi-
cei, picăturile sărate pentru nas, lichidele, repausul şi
timpul, sunt suficiente pentru vindecarea răcelii.
Nu încerca să-i suprimi tusea. Tusea previne ca
secreţiile (şi viruşii) să coboare în plămâni. În plus, cele
mai multe medicamente contra tusei sunt ineficace.
Nu-l freca pe piept cu unsori; nu au efect terapeutic.
Ceaiuri pe care poţi să i le dai copilului răcit: flori
de muşeţel, tei, lumânărică, nalbă şi ciuboţica cucului
– sunt calmante; rădăcină de liquiriţia – uşurează
durerea de gât şi creşte nivelul de interferon (sub-
stanţa care luptă împotriva virusurilor).
Pentru dureri şi iritaţii sau usturimi în gât, încearcă:
- zeamă de lămâie, cu o linguriţă de miere, la o
cană de ceai fiebinte.
- oţet şi miere în părţi egale, în apă fierbinte.
Unele mame folosesc remedii de tip vechi ca: ceapă
sau tătăneasă, sub formă de cataplasme (nu ca
ceaiuri). Dacă ele fac parte din tradiţia familiei, me-
rită să fie încercate, dar numai extern.
Suplimentarea cu vitamina A nu este necesară, în
schimb, vitamina C în doze mari poate uşura simp-
tomele răcelii, deoarece stimulează apărarea organis-
mului, deşi nu o poate preveni. Propolisul stimulează
apărarea organismului împotriva virusurilor, pe lângă
efectul împotriva unor bacterii, micoze şi paraziţi, dar
este contraindicat copiilor alergici la polen.
Gripa
Gripa este o boală febrilă acută, caracterizată prin
simptome respiratorii, gastro-intestinale şi generale.
Spre deosebire de răceală, gripa se dezvoltă mai
COPILUL BOLNAV
repede, e mai debilitantă, afectează căile respiratorii
superioare şi inferioare, poate duce la pneumonie,
poate fi însoţită de diaree, vărsături şi oboseală accen-
tuată. Se asociază cu febră şi frisoane, uneori cu tuse
spastică. Copilul pare bolnav şi zace în pat.
Gripa cuprinde multe forme de boală virală,
manifestate prin febră, dureri de cap, simptome de
răceală şi uneori oboseală severă şi depresie. Uneori,
când copilul are o viroză fără un simptom specific
pentru alt diagnostic, se presupune că are gripă. De
multe ori, boala diferă de la un copil la altul.
Virusurile gripale sunt diferite de la un sezon la
altul şi de la un grup la altul, de aceea protecţia dată
de un vaccin durează cam un an, necesitând reimu-
nizare. Vaccinarea este – de obicei- rezervată pentru
cei cu risc mare de a se îmbolnăvi: copiii cu boli de
inimă, boli pulmonare cronice, imunodeficienţă,
bătrâni, personal medical etc.
Gripa este foarte contagioasă; se transmite prin
picături de salivă infectate şi prin contact direct sau
indirect, de la o persoană la alta.
Cum se manifestă:
Simptomele seamănă cu cele ale unei răceli, dar
apar mai brusc, sunt mai severe şi mai îndelungate.
Perioada de incubaţie este de 1-2 zile. La început,
apare congestia nasului şi a faringelui, infecţia fiind
localizată; concomitent, apare febră, durere de cap
severă, stare generală proastă, iritabilitate, lipsa poftei
de mâncare, dureri în gât şi musculare. Tulburările
respiratorii diferă – de la tuse uşoară, până la tulbu-
rare respiratorie gravă, la sugari. Copii mici prezintă
vărsături, diaree şi dureri abdominale severe. Se pot
asocia dureri de spate, de membre şi frisoane.
Simptomele din prima zi sunt cele mai puternice;
de cele mai multe ori, infecţia durează 3-4 zile şi este
urmată de o tuse supărătoare. Nou născuţii pot avea
un aspect septic, cu erupţii pe piele, scăderea tensiu-
nii arteriale şi oprirea respiraţiei. Convalescenţa – la
cei mai mulţi copii şi tineri sănătoşi – este rapidă, ei
putându-şi relua activităţile normale la 2-3 zile, după
dispariţia febrei. Oboseala sau depresia prelungită
este frecventă mai ales la bătrâni.
Gripa este o infecţie a căilor aeriene superioare,
mult mai gravă decât răceala.
Complicaţiile cele mai frecvente rezultă din
răspândirea virusului la căile respiratorii inferioare,
producând:
- pneumonie virală gravă,
- infecţii bacteriene secundare – de ex. pneu-
monie stafilococică sau pneumococică,
- infecţii ale urechii mijlocii sau ale sinusurilor,
- unele forme de virus gripal pot ataca creierul sau
meningele, producând encefalită şi meningită virală,
- miozită acută, în perioada de convalescenţă, cu
dureri musculare, mai ales la gambe, lezarea fibrelor
musculare şi eliminarea în urină a pigmentului respi-
rator din muşchi (mioglobină),
267
COPILUL NOSTRU
- convulsii febrile,
- sindromul Reye: degenerarea grasă a ficatului
şi encefalopatie difuză acută; poate apărea după
folosirea aspirinei, în timpul unei boli acute,
- rareori, miocardită difuză, edem cerebral,
meningită, encefalită, necroza ganglionilor limfatici
mediastinali şi moarte bruscă.
Gripa este mai gravă la copii cu astm bronşic şi
alte boli pulmonare cronice, la cei cu boli de inimă
accentuate, diabet, boli renale cronice şi la cei cu imu-
nitate scăzută.
Persoanele care transmit mai frecvent gripa sunt
copiii din creşă şi orfelinate, personalul din spital şi
contacţii din familiile copiilor cu gripă severă.
Ce se poate face:
- Tratament preventiv;
- Vaccinarea anuală împotriva gripei previne
boala în peste 70% şi decesul în peste 90% din cazuri.
Când un copil are gripă, are nevoie de îngrijirea
simptomelor, dacă nu prezintă tulburări mai speci-
fice. Repausul la pat, lichide multe în faza febrilă şi
evitarea aspirinei – sunt cele mai importante. Cei mai
mulţi copii cu gripă au nevoie de hidratare pe gură,
antitermice şi tratament decongestionant nemedica-
mentos.
Dacă un copil pare să aibă doar o simplă gripă,
părinţii tot trebuie să consulte medicul, care va cer-
ceta dacă nu este ceva mai grav.
- Medicamentele contra tusei nu sunt în general
indicate. Pentru a uşura tusea se poate folosi un sirop
de miere cu lămâie care se prepară astfel: o lămâie
fiartă 10 minute, până se înmoaie coaja, se taie în două
şi se stoarce într-un pahar; se adaugă două linguri de
glicerină, se amestecă, apoi se umple paharul cu
miere. Se iau 1-3 linguriţe de sirop pe zi.
Cu excepţia sugarilor, copiii sănătoşi care fac
gripă necesită rareori tratament de urgenţă. Umidifi-
carea aerului, la nevoie cu adaos de oxigen, ajută
copiii cu simptome respiratorii.
Copiii cu tensiune arterială scăzută şi semne de
suferinţă respiratorie gravă trebuie trataţi în saloanele
de terapie intensivă pediatrică.
Medicamentele antivirale (Amantadine si
Ribavirin) sunt recomandate la copiii cu forme severe
sau la cei cu risc mare de complicaţii.
Sugarii şi copiii mici trebuie să stea acasă timp de
10-14 zile, după gripă; copii mai mari se pot înapoia
la şcoală, după dispariţia simptomelor.
Sinuzita
Sinusurile sunt patru perechi de cavităţi cu aer,
căptuşite de mucoasă, aşezate în oasele feţei, având
legătură cu nasul. Sinusurile maxilare şi etmoidale
sunt vizibile pe radiografie, după vârsta de 5-6 ani.
268
Sinusurile
din jurul
nasului
Infla-
marea lor se
numeste
„sinuzită”.
Când e iri-
tată, mem-
brana sinu-
surilor se
umflă (ede-
matiază) şi
blochează
orificiile de scurgere a secreţiilor mucoase. Creşterea presiunii
provoacă dureri de cap şi congestie nazală.
Sinuzita acută urmează deseori după o răceală
sau gripă şi durează 7-10 zile; cea cronică se referă la
episoade persistente ori repetate, de obicei mai
uşoare decât cele acute; pot dura 3 luni sau mai mult.
Sinusurile maxilare sunt cele mai des afectate.
Cauzele frecvente sunt: infecţie virală, bacteriană,
mai rar micotică, ce se răspândeşte de la nas la sinus,
alergii, iritaţii de la fumul de tutun, praf, poluanţi
atmosferici, aerul uscat, înotul în apă contaminată,
septul deviat, polipii nazali şi infecţia transmisă de la
abcese ale dinţilor superiori.
Cum se manifestă:
• presiune în cap şi la zonele din jurul nasului,
• congestie nazală care determină respiraţia pe
gură,
• secreţie nazală sau în gât (faringe) galben verzuie,
• durere de cap pulsatilă şi presiune deasupra
unuia sau a ambilor ochi (sinuzita frontală), mai
accentuată dimineaţa,
• sensibilitate la presiune pe sinusurile afectate,
• dureri în obraji, asemănătoare durerii de dinţi
(sinuzita maxilară),
• umflarea pleoapelor superioare (sinuzita
etmoidaIă),
• durere de cap mai severă dimineaţa sau la aple-
carea înainte a capului,
• febră şi frisoane,
• respiraţie greu mirositoare,
• tuse seacă persistentă,
• o răceala care nu se vindecă.
Diagnosticul este dat de medic, după istoricul
pacientului şi după examinarea acestuia. Uneori, sunt
necesare radiografii pentru localizarea sinusului blocat.
Complicaţii posibile:
- cronicizarea infecţiei,
- propagarea infecţiei la ochi (celulită, abces,
nevrită), os (osteomielită), meninge (meningită) şi
creier (abces, tromboza sinusurilor creierului).
Ce se poate face:
Prevenirea se face prin: îngrijirea alergiei, picături
nazale sărate zilnice, creşterea umidităţii ambiante,

inhalarea de aburi, limitarea expunerii la substanţele
iritante şi ridicarea capului în timpul somnului, pen-
tru a uşura drenajul.
Consultă medicul de urgenţă, când copilul prez-
intă: roşeaţă, durere sau umflătură a unui ochi, pa-
ralizia mişcărilor ochiului sau greaţă şi vărsături, aso-
ciate cu alte semne de sinuzită.
Tratament:
- inhalarea de vapori dintr-un vas cu apă fierbinte
sau duş fierbinte, pentru a micşora congestia sinusală;
- comprese calde sau reci pentru a micşora dure-
rea pe sinusuri şi nas;
- consum crescut de lichide pentru a fluidifica
secreţiile nazale. Picăturile nazale de soluţie sărată,
pot fi tot atât de eficace ca cele medicamentoase şi
sunt mai sigure. Picăturile sau spray-urile cu medica-
mente, pot tulbura funcţia nasului şi a sinusurilor;
- decongestionantele nazale prescrise de medic
nu trebuie folosite mai mult de trei zile, pentru a
evita congestia de reacţie, care apare când medica-
mentul este întrerupt;
- steroizii – cum sunt picăturile sau spray-ul, la
cei cu rinită alergică;
- antihistaminicele sunt ineficace pentru sinuzită
şi ar trebui evitate;
- medicul poate prescrie paracetamol – pentru
durere, spray nazal – pentru a micşora inflamaţia şi
durerea şi antibiotice – pentru infecţiile bacteriene; tre-
buie luate timp de 10-14 zile, deşi copilul se poate simţi
bine după patru zile. Antibioticele obişnuite (ampicil-
ină-unasyn, eritromicina sau cefalexin) sunt deseori
ineficace pentru combaterea bacteriilor rezistente, din
infecţiile sinuzale de azi. De aceea, medicul poate alege
un antibiotic mai nou, ca amoxicilina clavulanate
(Augmentin), cefprozil (Cefzil), cepodoxime proxetil
(Vantin), azithromycin (Zithromax), levoflaxacin
(Levaquin) sau loracarbef (Lorabid) şi – uneori – amox-
icilina (Amoxil). Alegerea antibioticului depinde de
felul bacteriilor care predomină în regiunea respectivă.
Sinuzita şi congestia nazală acută:
• cu durată sub 10 zile: posibil infecţie respirato-
rie acută, cu sinuzită virală.
Tratament: umidificarea aerului, picături cu sare
în nas; medicamente pentru durere.
• cu durată peste 10 zile, fără ameliorare sau aso-
ciată cu febră, edem în jurul ochilor şi durere de cap
severă: posibil sinuzită bacteriană.
Mai recent se foloseşte endoscopia cu fibre
optice, flexibile, pentru a examina şi a înlătura blo-
cajul sinusurilor.
Pentru sinuzitele bacteriene grave se face
internarea în spital, pentru administrarea intra-
venoasă de antibiotice. Drenarea cu acul a lichidului
din sinusul maxilar poate fi necesară, pentru a deter-
mina felul infecţiei şi a o trata. Rareori, operaţia
chirurgicală poate fi necesară, pentru a drena
sinusurile, a scoate ţesuturile inflamate şi a crea noi
căi de drenaj pentru secreţii.
COPILUL BOLNAV
Disfagia (durerea la înghiţire)
Durerile la înghiţire sunt o cauză frecventă de
suferinţă a copilului. Durerea provine de la inflamaţia
mucoasei din gât (a faringelui). Majoritatea durerilor
sunt produse de infecţii, iar – dintre acestea – 80%
sunt virale.
Gâtul copilului este roşu cu sau fără secreţii.
Majoritatea durerilor în gât se fac din cauza infecţiei,
iar 80% dintre ele sunt de origine virală.
Medicul va cerceta mai întîi dacă infecţia este din
cauza streptococului hemolitic, care trebuie tratată cu
antibiotice.
Faringita produsă de microbi, nu se poate deose-
bi de cea virală doar după aspect.
Pentru a le diferenţia, medicul ia, cu un tampon,
secreţie din gât pentru cultură sau antigen de streptococi.
Diagnosticul şi tratamentul corect al durerii în gât
este important, deoarece unele infecţii, ca aceea cu
streptococ, pot provoca complicaţii grave, ca reuma-
tism şi boli de inimă.
Cauzele:
• infecţii în nas şi gât (rinofaringite),
• faringite,
• amigdalite,
• abcese amigdaliene,
• laringite,
• epiglotite,
• crup (laringotraheobronşită),
• otită medie (durerea radiază de la ureche),
• abcese dentare,
• ganglioni cervicali infIamaţi,
• scarlatină (faringită streptococică, cu erupţie a pielii),
• difterie,
• mononucleoza infecţioasă, produsă de un
virus, se manifestă prin amigdalită, ganglioni limfa-
tici şi splină mărite şi alterarea stării generale.
Medicul va cere părinţilor să-i spună care sunt
caracteristicile bolii copilului, deoarece acestea îl pot
ajuta în stabilirea diagnosticului:
- durerea de gât, însoţită de febră, de cap şi de
abdomen se întâlneşte în faringita cu streptococ;
- durerea în gât, asociată cu febră, simptome de
infecţie a căilor respiratorii superioare (tuse, secreţii
în nas şi conjunctivită) sugerează mai degrabă farin-
gită virală;
- schimbarea vocii, scurgerea salivei din gură,
arată o infecţie mai gravă, ca epiglotită sau abces
amigdalian;
- înghiţirea unui os provoacă iritaţie sau leziuni,
uneori vizibile;
- expunerea la aerul cald şi uscat provoacă
uscarea parţială a mucoasei din gât;
- contactul cu copiii bolnavi de difterie poate
sugera această boală;
- abuzul sexual poate provoca faringita gonococică.
Ganglionii cervicali pot fi măriţi şi dureroşi, în
caz de infecţie.
269
COPILUL NOSTRU
Obstrucţia căilor aeriene se asociază cu o stare
gravă de boală, febră, scurgerea salivei din gură,
schimbarea vocii şi poziţia ridicată, pentru a uşura
respiraţia. Asemenea stări se întâlnesc în boli, ca:
- amigdale mărite mult (hipertrofie amigdaliană),
- epiglotită,
- difterie.
Gâtul mai puţin înroşit, cu aspect marmorat, su-
gerează o cauză alergică. Aspectul de vezicule sau mici
ulceraţii poate fi produs de herpes sau de alte virusuri.
Diagnosticul şi tratamentul greşit al unor dureri
în gât produse de unii microbi, de ex. streptococi
hemolitici, pot provoca complicaţii grave.
Tratamentul cu antibiotice, în faringita cu strepto-
coci A, trebuie început în primele 9 zile de la apariţia
simptomelor, pentru a preveni reumatismul (poliar-
ticular) acut.
Faringita virală
Majoritatea infecţiilor în gât apar din cauza
infecţiilor, numite de medic „virale”. Se asociază cu:
tuse, curgerea nasului (rinoree), conjunctivită, ulce-
raţii în gât şi răguşeală (când infecţia se întinde la
corzile vocale).
În general, medicul nu poate deosebi, doar prin
examinarea gâtului, o faringită virală, de una produsă
de streptococ. Deşi infecţiile virale sunt deseori uşoare,
iar cele streptococice, mai grave – sunt prea multe
excepţii pentru a generaliza diagnosticul. Infecţiile strep-
tococice în gât sunt foarte rare la sugar şi – mai frecvente
– după vârsta de 2 ani. Deoarece nu există probe de lab-
orator pentru a diagnostica infecţia virală, medicul pune
un diagnostic, eliminând alte cauze, în special infecţia cu
streptococ, care poate lăsa urme grave. El face aceasta
prin recoltarea şi cultura secreţiilor din gât sau – eventu-
al – prin detectarea antigenului streptococic. O dată
eliminată posibilitatea infecţiei cu streptococ, se pre-
supune că infecţia este datorată unui virus.
Se manifestă deseori ca o faringo-amigdalită cu
secreţii (exudat) şi puncte albe în gât. Când se asociază
cu înroşirea ochilor şi lăcrimare (conjunctivită), este
numită „febră faringo-conjunctivală”; în acest caz,
copilul poate avea şi adenopatie latero – cervicală.
Faringita produsă de gripă produce manifestări
grave în tot organismul.
Numeroase virusuri pot produce faringită la copil:
adenovirusurile, gripa, enterovirusurile, pojarul, her-
pesul, rinovirusurile şi HIV.
De obicei, faringita virală nu produce complicaţii
grave îndelungate.
Ce se poate face:
• tratamentul simptomelor şi măsuri generale de
îngrijire;
• nu se administrează antibiotice, spre deosebire
de faringita streptococică;
270
• uşurarea simptomelor la copilul mai mare, prin
gargară cu apă sărată, călduţă;
• badijonări cu produsul „miere de trandafiri”
sau cu Aftolizol;
• gargară cu infuzie din flori de muşeţel sau din
frunze de salvie sau din frunze şi flori de nalbă, la care
se adaugă o jumătate de linguriţă de sare de bucătărie;
• gargară preparată dintr-un pahar cu apă, la
care se adaugă o jumătate de lingură de sare, sucul
unei lămâi şi o linguriţă de miere;
• gargară cu „Ceai pentru gargară” produs de
Plafar, decoct din coajă de salcie şi rizomi de cerenţel
(Rhizoma Gei) sau cu tinctură de propolis: 5-10 pică-
turi la o cană de ceai de muşeţel sau de gălbenele;
• cei prea mici pentru a putea face gargară, se li-
niştesc după ce beau lichide calde sau reci. Unii copii
preferă lapte cald sau laptele cu cacao, pe când alţii –
sucurile reci.
Farinigita (angina) streptococică
Este o formă destul de periculoasă, care trebuie
diagnosticată şi tratată la timp şi cu seriozitate.
Microbul care o
cauzează (strepto-
cocul grup A)
Streptococi
produce o toxină
care atacă rinichii
(glomerulonefrita),
articulaţiile (reu-
matism articular –
prin mecanism au-
to imun) şi inima (endocardita sau pancardita), con-
secinţele infecţiei streptococice fiind – din această
cauză -deosebit de grave (“streptococul linge articu-
laţiile şi muşcă inima” ).
Cum se manifestă:
Faringita streptococică se manifestă în funcţie de
vârsta copilului: sugarii au doar febră scăzută, copiii
mici pot avea dureri uşoare în gât, febră mică,
scăderea poftei de mâncare şi ganglioni umflaţi la
gât, pe când copiii mai mari par mai bolnavi, durerea
în gât poate fi extrem de puternică, pot avea febră de
39° C şi puroi pe amigdale.
Diagnosticul de faringită cu streptococ se pune pe
baza culturii recoltate din gâtul copilului (exudat
faringian); secreţiile se recoltează cu ajutorul unui
beţisor steril cu vată în vârf, apoi se însămânţează pe
medii de cultură speciale. Pentru mai multă exacti-
tate, este bine ca recoltarea să se facă dimineaţa,
înainte de a da copilului să bea sau să mănânce şi
înainte de a-l spăla pe dinţi; de asemenea, exudatul
va fi prelevat înaintea începerii tratamentului cu
antibiotice. Există şi teste rapide de diagnostic, dar
 COPILUL BOLNAV

rezultatele nu sunt 12 ani, apoi se mic-

tot atât de exacte, ca şorează, ca ganglionii.
acelea date de cul-
tură. Amigdalita

Examinarea Cum se manifestă:

medicală a faringelui Amigdalele pot fi
mari, dar nu bolnave
(unii copii le au în
Ce se poate face: mod normal mai
Dacă rezultatele de laborator indică prezenţa mari); când însă îşi
streptococului, medicul va recomanda tratament cu măresc volumul, din
Penicilină sau Eritromicină, timp de 10 zile. Este cauza unor alergii
important ca tratamentul să se facă în întregime, chiar sau răceli frecvente,
dacă simptomele dispar după 2- 3 zile. Nerespectarea pot produce dureri
în gât şi dificultăţi de
dozelor şi a duratei prescrise favorizează apariţa com-
înghiţire şi respiraţie.
plicaţiilor, cu toate consecinţele lor nefaste asupra
Dacă examinezi
sănătăţii copilului.
gâtul copilului, pu-
Anunţă medicul când copilul prezintă:
nându-l să deschidă
- febră peste 38,3°C,
gura mare şi să
- semne ale unor dureri de ureche,
spună „AAAAA”, vei vedea amigdalele mărite, roşii
- respiraţii frecvente, peste 50 pe minut,
şi – uneori – cu depozite de puroi, albe sau gălbui;
- iritabilitate,
Când există şi puroi, copilului îi miroase urât gura,
- agitaţie,
acesta putând fi – uneori – primul semn de boală.
- plâns prelungit,
- respiraţie şuierătoare,
- refuzul mâncării,
Amigdalită
- refuzul de a dormi sau are insomnii.
cu puroi
Atât faringita virală cât şi cea streptococică sunt
contagioase şi se transmit ca răceala: prin aer şi pică-
turile de salivă. Singurul mod de a preveni îmbol-
Alte boli
năvirea copilului este izolarea lui de persoanele bol-
asemănătoa-
nave şi evitarea aglomeraţiilor, în special în sezonul
re amigda-
rece. Cele mai multe persoane sunt contagioase încă
litei sunt dif-
dinaintea apariţiei simptomelor de boală, astfel că
teria – care
prevenirea contaminării este relativă.
acoperă amigdala cu o secreţie cenuşie, groasă, ce sân-
Durerile în gât mai pot avea şi alte cauze:
gerează, dacă e dezlipită şi mononucleoza infecţioasă –
- neinfecţioase: strigătul sau cântatul excesiv,
însoţită de obicei de oboseală şi alte simptome, cum ar fi
alergii, fumul şi alţi iritanţi din mediu sau cancer;
adenopatia (mărirea ganglionilor limfatici).
- infecţioase: pojar, difterie, parotidită epidemică
Ce se poate face:
şi herpes;
Dacă este produsă de bacterii, amigdalita benefi-
- pot fi transmise sexual ca: gonoreea şi chlamidia
ciază de tratament cu antibiotice; dacă este vorba de
– prin sex oro-genital.
un virus – se tratează numai simptomele.
Dacă amigdalele şi vegetaţiile adenoide sunt
Amigdalita deosebit de mari şi nu se micşorează de la sine, după
Amigdalele şi vegetaţiile adenoide (polipii) sunt tratamentul cu antibiotice sau după diagnosticarea şi
formaţiuni normale aflate în gâtul copilului, cu rol tratarea alergiilor, atunci medicul poate recomanda
de apărare a organismului împotriva infectii lor. tratament cu autovaccin din secreţiile din gât sau
Amigdalita este infecţia amigdalelor, care apare de scoaterea lor, prin operaţie (amigdalectomie). Aceas-
obicei împreună cu infecţia faringelui, având ace- ta nu se mai face atât de frecvent ca în trecut, când se
leaşi cauze. considera că scoaterea amigdalelor reduce riscul
Ele produc anticorpi, limitând infecţia la nivelul infecţiilor respiratorii.
gâtului şi împiedicând astfel răspândirea ei în organism. Indicaţiile de amigdalectomie sunt următoarele:
Sunt deosebit de utile sugarului şi copilului până la vârs- - blocarea severă a respiraţiei, până la oprirea ei,
ta de 3 ani. Amigdalele ating mărimea maximă între 8 şi în timpul somnului (apnee de somn) şi sforăit puter-

271
COPILUL NOSTRU

nic în timpul nopţii, asociat cu retragerea spaţiilor • otită medie cronică,

dintre coaste. • respiraţia îndelungată pe gură poate predispune
- amigdale foarte mari, care produc dificultăţi la la un arc palatin îngust şi o mandibulă prelungită cu o
înghiţire şi tulburări la inimă şi plămâni, numite muşcătură caracteristică (copil de tip adenoidian).
„cord pulmonar”. Dacă amigdalele sunt foarte mari, copiii au tul-
- modificarea gravă a vorbirii, din cauza vege- burări respiratorii. Respiraţia se poate opri pentru scurt
taţiilor adenoide mărite. Medicul ORL-ist va consulta timp în timpul somnului, cu scăderea concentraţiei de
copilul, pentru a elimina alte cauze posibile de modi- oxigen, creşterea dioxidului de carbon şi acidoză. Se
ficare a vorbirii. adaugă creşterea presiunii în arterele pulmonare.
- copilul a avut infecţii repetate cu streptococ în Ce se poate face:
Extirparea chirurgicală a adenoidelor, poate fi
gât, incluzând: febră 38,3 grade Celsius sau mai
indicată în:
mare, ganglioni măriţi, puroi în gât sau pe amigdale
- respiraţie prelungită pe gură,
şi faringite cu streptococ, repetate (7 pe an, 5 la doi - faţă adenoidiană,
ani sau 3 la trei ani). - otită medie – repetată sau cronică – cu secreţie,
- dacă infecţia a produs un abces (o colecţie de - nazofaringită repetată.
puroi) în jurul sau în spatele amigdalelor. Tonsilectomia (extirparea amigdalelor faringiene)
- inflamaţia amigdalelor şi vegetaţiilor adenoide nu este indicată în asemenea cazuri, dacă nu sunt
nu se ameliorează complet după 6 luni de tratament indicaţii specifice. Extirparea amigdalelor şi ade-
corect cu antibiotice, iar ganglionii cervicaIi rămân noidelor (tonsiladenoidectomie) de rutină nu se mai
măriţi şi sensibili. Amigdalele inflamate cronic pot să practică şi nici nu este recomandată.
nu fie mărite; zona din jurul lor este însă înroşită, iar
ganglionii de la unghiul mandibulei sunt măriţi. Aspectul feţei la
- infecţii repetate ale urechii, în ciuda tratamen- un copil cu vege-
tului medical şi chirurgical. taţii adenoide şi
Operaţia nu este indicată dacă amigdalele sunt amigdale mărite
mărite, dar fără simptome de obstrucţie sau infecţie.
Uneori, amigdalele sunt atât de mari, încât aproape
se unesc pe linia mijlocie, fără a produce tulburări. Contraindi-
Amigdalectomia nu este indicată pentru a pre- caţii:
veni sau trata sinuzita acută sau cronică, otita medie - amigdalită
cronică şi surzenia căpătată din cauza urechii medii, acută,
răcelilor repetate sau infecţiilor pulmonare. - tulburări
În general, operaţia se face după vârsta de 3 ani şi de sângerare cro-
nu este lipsită de riscuri. nice,
- văl palatin
scurt: datorită ris-
Polipii (Hipertrofia vegetaţiilor adenoide) cului de agravare
Adenoida este amigdala faringiană, situată în după operaţie, cu
spatele nasului, la baza faringelui numită popular şi vorbire suprana-
„polip” (polipi nazali). zală şi regurgitare pe nas, când copilul înghite.
Hipertrofia şi infecţia vegetaţiilor adenoide tinde
să se producă împreună cu acelea ale amigdalelor din Abcesul faringian
faringe. Hipertrofia lor umple bolta faringelui, îngre-
Este o complicaţie infecţioasă a amigdalitei sau a
unează trecerea aerului prin nas, astupă trompele lui
faringitei, care rezultă din acumularea de puroi în
Eustache şi împiedică eliminarea mucusului nazal. spatele faringelui sau în jurul amigdalelor. Apare la
Cum se manifestă: copiii cu faringite repetate, după amigdalită, aspi-
• respiraţie pe gură, uneori doar în somn, mai raţia unui corp străin şi după infecţii dentare.
ales când copilul doarme pe spate. Se poate asocia cu Se manifestă prin:
sforăitul. Când hipertrofia este avansată, copilul ţine - febră ridicată,
gura deschisă şi în timpul zilei. - durere în gât,
• rinită repetată, - schimbarea vocii,
• secreţii nazale, - dificultăţi de înghiţire, cu scurgerea salivei din gură,
• vocea este nazonată, - refuzul de a mânca,
• gustul şi mirosul diminuat, - ganglioni cervicali dureroşi,
• tuse cronică, - limitarea mişcărilor gâtului.
• tuse persistentă, mai ales noaptea,

272

Dacă abcesul nu este tratat, se poate rupe spontan şi
puroiul poate fi aspirat în plămâni, unde produce o
infecţie extrem de gravă. Alteori, abcesul se extinde prin
ţesuturi până la mediastin (spaţiul dintre plămâni).
Este necesar tratament de urgenţă, cu antibiotice
injectabil (Clindacin) şi – eventual – incizie chirurgicală
pentru drenaj, realizată de un medic specialist ORL.
Laringita
Este inflamaţia laringelui, organul vocal şi uneori
a traheei de dedesubt. Inflamaţia e produsă – de obi-
cei – de virusul răcelii şi – mai rar – de microbi.
Faringele şi
organele vecine
Copiii mari
cu laringită au o
voce groasă, sau
absentă, o tuse
iritantă şi –
poate – uşoară
durere în gât. La
sugari şi copiii
mici, căile respi-
ratorii sunt foarte strâmte, iar inflamaţia şi edemul
lor le micşorează, până la astupare. Un edem mic,
suficient pentru a îngreuna respiraţia, se poate agra-
va repede, dacă nu se iau măsurile necesare.
Crupul viral sau spastic (laringita acută spastică)
apare mai frecvent la copiii cu alergii între vârsta de 6
luni şi 3 ani şi durează mai puţin de 5 zile.
Cum se manifestă:
La 2-3 zile după o răceală, copilul se plânge de
durere în gât, iar vocea îi devine mai groasă.
Când merge la culcare, copilul este bine sau are
simptome respiratorii uşoare, dar se trezeşte brusc,
cu tuse metalică, lătrătoare, un zgomot ascuţit când
inspiră (stridor), răguşeală şi agitaţie.
Pe măsura ce boala progresează şi infecţia coboară
mai jos în plămâni, respiraţia devine mai grea, nările
se dilată cu fiecare respiraţie şi copilul prezintă
retracţia spaţiilor dintre şi de sub coaste. Copilul
devine agitat, înfricoşat, arată palid cenuşiu, extrem-
ităţile i se învineţesc şi respiră mai greu când stă cul-
cat. Agitaţia agravează şi mai mult dificultăţile respi-
ratorii; atacul durează câteva ore, iar în ziua urmă-
toare copilul arată bine.
Stridorul respirator apare de obicei noaptea (crupul
de la miezul nopţii), timp de câteva ore şi se repetă în
următoarele câteva nopţi. Copilul de obicei nu pare bol-
nav sau are doar simptome respiratorii superioare
uşoare. Cele mai multe cazuri de crup sunt uşoare şi
simptomele se ameliorează în 3-5 zile. Copilul va avea o
tuse uşoară încă o săptămână – două.
COPILUL BOLNAV
Ce se poate face:
- Copii cu crup spastic pot fi trataţi acasă, deşi
diferenţierea de alte forme de crup o poate face doar
medicul şi acesta – uneori – cu dificultate.
- Aburi reci în camera copilului.
- Aburi calzi în camera de baie, pentru 15-20 de
minute. În lipsa băii, aşează-l deasupra unui vas cu
apă caldă, învelit cu un prosop.
- Expunerea la aer rece. Deschide fereastra şi lasă
copilul să respire aerul rece, mai ales dacă plouă afară.
- Copilul trebuie să doarmă spijinit pe perne în
aer umidificat, pentru a preveni episoadele ulterioare.
- Dacă crupul reapare, reia măsurile de trata-
ment, dar este nevoie de doctor. Cheamă ambulanţa.
- Medicul trebuie consultat imediat, dacă starea
copilului nu s-a ameliorat după inhalarea de aburi în
baie, febra este de peste 39,4 grade Celsius, copilul
devine somnoros sau inactiv, îi curge salivă din gură
sau nu poate înghiţi, nu poate dormi, nu bea sufi-
cient, timp de 24 de ore, se învineţeşte, iar starea ge-
nerală se agravează.
- Formele mai grave pot fi tratate în spital, cu
aerosoli de aer rece şi adrenalină, pentru scăderea
edemului, precum şi lichide din abundenţă pe gură.
Copilul poate să nu aibă poftă de mâncare, dar tre-
buie alimentat des, cu cantităţi mici. Fumul şi alte
substanţe iritante agravează starea copilului. Medica-
mentele de tuse nu ameliorează crupul viral.
Medicul poate adăuga un corticosteroid la trata-
ment, ca pentru laringo-traheo-bronşită.
Mai rar, crupul poate fi consecinţa unei infecţii bac-
teriene a căilor respiratorii de sub laringe, cu strepto-
coc, stafilococ, sau pneumococ; medicii o numesc “tra-
heită bacteriană”. Stridorul este la fel de intens ca şi
crupul viral, iar starea copilului se agravează treptat.
Spitalizarea este de lungă durată.
Extrem de rar, crupul se manifestă din cauza dif-
teriei, la copiii nevaccinaţi.
Predispoziţia de a face crup nu înseamnă că e ceva
rău cu aparatul respirator al copilului. Pe la vârsta de
cinci ani, această tendinţă va dispărea deoarece –
odată cu creşterea – laringele se lărgeşte.
Epiglotita
Este o infecţie bacteriană acută a epiglotei, ce se întinde
la întregul laringe şi poate ameninţa viaţa copilului.
Epiglota este cartilagiul în formă de limbă, care acoperă
laringele. Epiglota previne inhalarea lichidelor şi ali-
mentelor în laringe, în timpul înghiţirii (deglutiţiei). Boala
este produsă de o bacterie – numită “hemofilus influenzae
B” – în 90% din cazuri şi poate ameninţa viaţa copilului,
deoarece epiglota umflată poate bloca deschiderea
laringelui (glota: spaţiul dintre corzile vocale) şi împiedică
respiraţia normală. Boala este mai frecventă iarna, la copiii
între 2-4 ani. Transmiterea se face prin contact direct, de la
persoană la persoană sau prin picături de salivă, în timpul
strănutului sau tusei.
273
COPILUL NOSTRU

lut necesar. Copilul trebuie dus la spital imediat,

Epiglota deoarece epiglotita progresează atât de rapid şi are
normală şi urmări atât de grave, încât trebuie evitată orice încer-
inflamată care de a-l trata la domiciliu.
Încearcă doar să calmezi copilul: ţine-l în poziţia
aşezat, uşor aplecat înainte, cu limba uşor în afară. Nu
Cum se insista să-i examinezi gâtul sau să se culce; nu-i oferi
manifestă: apă sau mâncare, care pot produce vărsături şi pot
Boala îngreuna şi mai mult respiraţia. Nu ezita să mergi
durează înapoi la medic, dacă durerea din gât se înrăutăţeşte
între 4 şi 7 sau copilului începe să-i curgă salivă din gură din nou
zile. Simp- sau respiră zgomotos, când ai ajuns acasă.
tomele încep brusc, cu dureri în gât şi febră mare, Epiglotita şi alte infecţii produse de H. influenzae
răguşeală, tuse puternică, ca un lătrat, respiraţie au fost reduse cu 90% după vaccinare, în ţările în care
rară, aspră, zgomotoasă la inspiraţie, dificultăţi de aceasta se practică (la 2, 4 şi 6 luni).
înghiţire, astfel încât saliva se scurge din gură. Une- Dacă medicul suspectează epiglotita, va interna
ori limba este scoasă afară; pielea dintre coaste şi de copilul în spital. În cazurile grave, rezistente la trata-
sub marginea coastelor şi a stemului se înfundă, cu mentul medicamentos, pentru a ajuta respiraţia,
fiecare respiraţie, buzele şi degetele se pot învineţi. copilul poate fi intubat. Este o manevră care se face
Simptomele se înrăutăţesc rapid; copilul este bolnav, numai în sala de operaţie, de o echipă de urgenţă,
agitat, irascibil, speriat, refuză să stea culcat şi se care include un anestezist, ORL-ist şi un pediatru.
simte mai confortabil dacă stă aplecat în faţă, cu gura Oxigenul este suflat cu masca pe faţa copilului, în
deschisă, pentru a putea respira. timp ce mama îl ţine în braţe. Este nevoie de mamă,
Epiglotita este greu de diagnosticat şi trebuie pentru a calma copilul. Copilul este adormit
diferenţiată de alte boli cu simptome asemănătoare (anesteziat) profund, cu un anestezic (halotan) dat pe
(vezi tabelul 21): mască. Se intubează traheea cu o sondă subţire, pen-
tru a menţine libere căile aeriene şi a preveni asfixia.
Tabel nr. 21 Comparaţie între sindroamele de crup Tubul se scoate după 1-2 zile, când edemul laringelui
s-a micşorat. Se adaugă tratament cu
Epiglotită acută Traheită acută Laringotraheo- Laringită spas- antibiotice (cefuroxim, ampicilină-
(supraglotită) bronşită acută tică acută unasyn sau cloramfenicol). Corti-
(L TB) (crupul spastic) costeroizii par să nu fie eficienţi.
Grup de 1-8 ani 1 lună-6 ani 3 luni-8 ani 3 luni-3 ani Căile aeriene inferioare sunt situ-
vîrstă ate de la laringe în jos, până la alve-
olele pulmonare.
Agentul bacterii, de obi- bacterii de obicei virusuri virusuri cu
cauzal cei H. Influen- stafilococ componentă Infecţii ale căilor respiratorii
zae alergică inferioare
Debut rapid progresiv moderat încet progresiv brusc, noaptea
progresiv

Simp- - disfagie, - semne de IRS -IRS

tome -stridor agravat - tuse lătrată, - stridor
în poziţie cul- spartă - tuse persis-
cată scurgerea - stridor tentă
salivei - secreţii puru- - răguşeală
-febră mare lente - dipsnee
-aspect toxic -febră mare - agitaţie
-puls şi respi- - iritabilitate
raţie rapidă – - febră scăzută
stare gravă - aspect netoxic
Trata- - antibiotice - antibiotice - umiditate - umiditate
ment - menţinerea adrenalină în
căilor aeriene aerosoli
libere

Ce se poate face:
Întrucât căile aeriene se astupă progresiv şi Aparatul respirator
copilul se asfixiază, tratamentul de urgenţă este abso-

274

Traheita acută este o infecţie bacteriană a mucoasei
traheei. Se întâlneşte la copiii între o lună şi 6 ani şi poate
provoca obstrucţia gravă a căilor respiratorii, până la o-
prirea respiraţiei. Microbul cel mai frecvent este stafilo-
cocul auriu, mai rar – streptococul A beta-hemolitic sau
H influenzae.
Traheita acută
Cum se manifestă:
Simptomele sunt asemănătoare cu ale laringo-tra-
heo-bronşitei acute, dar nu răspund la tratamentul
acesteia. În forma acută, simptomele progresează la
un interval de 8-10 ore, cu febră, tuse, dispnee,
răguşeală, stridor, respiraţii zgomotoase, letargie şi
stare generală gravă. În forma subacută, progresul
este mai lent, copilul are treptat nevoie de aer, respiră
greu, cu retracţia părţilor moi de la baza gâtului. Tra-
heita seamănă, de asemenea, cu faringita acută, mai
ales la început, dar se deosebeşte prin prezenţa stri-
dorului şi aspectului grav, toxic.
Copilul cu traheită bacteriană a avut mai înainte
infecţii ale căilor superioare cu tuse lătrătoare, stridor
(inspiraţie zgomotoasă) neinfluenţat de poziţie, stare
gravă toxică şi febră ridicată. Secreţiile sunt groase,
purulente şi provoacă respiraţie dificilă.
Ce se poate face:
Tratamentul se face în spital, de urgenţă şi cuprinde:
oxigen umidificat, antipiretice (împotriva febrei) şi
antibiotice: Penicilină semisintetică (Oxacilină). Poate fi
necesară intubaţia de urgenţă a traheei, pentru a pre-
veni obstrucţia respiratorie. După vindecare, traheea
poate rămâne strâmtă, copilul nu are simptome, până la
o nouă infecţie respiratorie. La cei nevaccinaţi contra H
influenzae se dau cefalosporine (cefuroxim).
Prevenire:
- Vaccinare anti Haemophilus influenzae B (HIB)
– la toţi copiii;
- Vaccinare antigripală.
Laringo- Traheo-Bronşita Acută (LTB)
Este o infecţie virală acută caracterizată prin 3
simptome: tuse puternică, ca un lătrat, stridor la
inspiraţie şi răguşeală; toate rezultă din stenoză sub
nivelul glotei. Este forma cea mai frecventă de crup şi
apare la copiii sub vârsta de 5 ani. Apare mai frecvent
la sfârşitul toamnei şi iarna.
Inflamaţia mucoasei laringelui şi traheei strâm-
torează căile respiratorii.
Cum se manifestă:
Copilul se luptă să inspire aer, producând un stri-
dor (inspiraţie zgomotoasă) respirator caracteristic şi
retracţia părţilor moi de deasupra sternului. De cele
mai multe ori e vorba de un copil mic, care dezvoltă o
tuse lătrătoare şi face zgomot la inspiraţie, câteva zile
după răceală. Când nu poate inspira suficient aer,
apar simptome de lipsă de oxigen (hipoxie). Când
expiraţia este şi ea îngreunată, se acumulează bioxid
COPILUL BOLNAV
de carbon, care provoacă acidoză şi insuficienţă res-
piratorie. La început, copilul este speriat, răguşit, are
tuse spartă şi un stridor respirator, când se agită.
În faza a 2-a, stridorul respirator este continuu, coast-
ele inferioare şi părţile moi de la baza gâtului se retractă,
odată cu inspiraţia. Respiraţia este dificilă; se observă
contracţia muşchilor gâtului cu fiecare respiraţie.
În faza a 3-a, copilul este agitat, anxios, transpirat,
palid, iar respiraţiile sunt rapide.
În ultima fază, copilul se învineţeşte mai întâi
intermitent, apoi permanent şi – în final – respiraţia
se opreşte.
Ce se poate face:
- Cei mai mulţi copii evoluează bine, după un tra-
tament scurt la camera de gardă, continuat apoi acasă.
- Umidificarea aerului se face prin deschiderea
duşului fierbinte în baie (când există apă caldă la
bloc) sau la băi de aburi, cu un prosop pe cap.
- Iarna, o plimbare afară în aerul rece, amelio-
rează deseori simptomele. În spital, aerul umidificat
se poate administra pe mască sau sub cort de oxigen.
- Adrenalină racemică, dată cu nebulizator
(aparat de mână de aerosoli): oferă scăderea rapidă a
edemului laringian şi ameliorare. Acţiunea este
rapidă, în doar 10-15 minute, deşi simptomele pot
reapărea după 2 ore, necesitând o nouă doză. Se
foloseşte la copiii cu tulburări respiratorii grave sau
la cei la care aerul umidificat nu îmbunătăţeşte stri-
dorul. Se repetă după jumătate de oră.
- Steroizi folosiţi intramuscular în camera de
gardă sau spital, de ex. dexametazon. Efectul apare
după 6 ore. Steroizii scad gravitatea bolii, dar nu şi
durata. Budesonid, un steroid administrat ca aerosol,
este un medicament modern şi foarte eficace în trata-
mentul crupului. Este uşor de administrat şi are acţi-
une rapidă.
- Lichide: Copiii cu forme uşoare de crup, tre-
buie încurajaţi să bea lichidele care le plac. Altfel
poate fi necesară perfuzie intravenoasă.
- Părinţii vor încerca să liniştească copilul cât pot
mai bine, de ex. poate fi ţinut în braţe, legănat, plimbat.
Corpi străini în laringe, trahee şi bronhii
Aspiraţia corpilor străini în laringe, trahee şi
bronhii, este posibilă când copiii sunt insuficient
supravegheaţi. Este mai frecventă la copiii sub 3 ani.
Cei mai mulţi corpi străini aspiraţi în căile respira-
torii, sunt eliminaţi imediat, prin tuse şi nu necesită
îngrijiri medicale. Când corpul străin este prea mare
pentru a fi eliminat prin tuse, poate astupa căile res-
piratorii şi pune viaţa în pericol.
Cum se manifestă:
Semnele depind de obstrucţie şi de natura corpului
străin. O sămânţă, de ex. fasole, alune, sâmburi de
fructe, nu se dizolvă, ci se poate umfla, agravând
obstrucţia. Deseori, alimentele (bucăţi de carne, câmaţi,
275
COPILUL NOSTRU
pâine, bomboane tari, nuci, boabe de struguri, biscuiţi,
morcovi, măr etc.) produc leziunile cele mai grave.
Fragmentele de baloane sunt deosebit de grave, fiind
greu de eliminat. Alte obiecte sunt: jucării mici, mon-
ede, pietricele etc.
La început, un corp străin aspirat în căile respira-
torii, poate provoca tuse, senzaţie de sufocare şi res-
piraţie mai zgomotoasă. Urmează o perioadă de ore,
până la câteva săptămâni, fără simptome. Apar apoi
simptome, în funcţie de zona în care obiectul este
fixat şi de infecţia respiratorie, dincolo de locul
obstrucţiei. Rareori, aspiraţia de corpi străini poate
astupa complet căile respiratorii, ameninţând viaţa
copilului, mai ales la sugar.
Ce se poate face:
Prevenire:
- Nu lăsa copiii să meargă, să alerge sau să sară
cu mâncarea sau cu alte obiecte în gură.
- Nu lăsa copilul mic nesupravegheat, când
mănâncă.
- Taie-i copilului alimentele în bucăţi mici, aşa
încât să le poată înghiţi uşor.
- Învaţă-l să muşte câte puţin şi să mestece bine
alimentele.
- Învaţă copilul să nu vorbească cu alimente în gură.
- Nu-i da copilului mai mic de 4 ani alimente ca:
floricele, bomboane tari, struguri, ţelină, seminţe,
morcovi întregi, nuci. Până la această vârstă, copiii nu
pot mesteca suficient, pentru a le înghiţi fără pericol.
- Nu-i permite copilului să mănânce sau să
mestece gumă, în timp ce se află în automobil,
deoarece nu este întotdeauna posibil să opreşti repede,
pentru a-i acorda primul ajutor, dacă se sufocă.
- Aranjează casa în aşa fel încât obiectele pericu-
loase, ce pot fi aspirate, să nu fie la îndemâna copilului.
- Apleacă-te la înălţimea copilului şi caută
obiecte la care ar putea ajunge şi pe care le-ar putea
băga în gură.
- Înlătură jucăriile care conţin piese mici, sub 3
cm diametru, ce pot fi aspirate şi înghiţite.
- Cere-i medicului să te înveţe manevra Heimlich
(vezi capitolul Resuscitarea Cardio-Respiratorie).
Tratamentul de urgenţă al copilului sufocat in-
clude: compresie în porţiunea abdominală, sub stern,
făcută cu mâinele pumn (manevra Heimlich) pentru
sugari, la care se adaugă lovituri pe spate, pentru copi-
ii mai mari.
Manevra
Heimlich
Tratamen-
tul în spital
poate include
extragerea
276
corpului străin cu ajutorul bronhoscopului, sub
anestezie generală. Bronhoscopia pulmonară este difi-
cilă şi riscantă.
Bronhoscopie pul-
monară
Bronşita acută
Bronşita este infec-
ţia care produce infla-
marea şi creşterea se-
creţiilor de mucus din
bronhii – tuburile care
transportă aerul de la
trahee la plămâni.
Cum se manifestă:
Bronşita apare la
copilul care are deja o răceală sau o altă infecţie a căilor
aeriene superioare; starea lui se înrăutăţeşte şi apar
alte semne ca: tuse umedă, care o poate înlocui pe cea
uscată; copilul care ştie să expectoreze şi nu înghite,
elimină o spută groasă, galben-verzuie; mucusul
înghiţit poate provoca vărsături; febră uşoară; lipsa
poftei de mâncare; copilul nu se simte bine; respiraţia
este sonoră, umedă, din cauza mucusului care
vibrează în bronhii.
Sugarul cu episoade repetate de bronşită poate
avea tendinţa să capete astm bronşic şi trebuie con-
sultat de medic.
Bronşiolita acută
Apare când infecţia a ajuns la bronhiile mici
(bronhiole), care se umflă şi se umplu cu mucus, astfel
că aerul ajunge tot mai greu la alveole.
Este de obicei produsă de un virus; cel mai frecvent
este virusul sinciţial respirator (VSR). Această infecţie
pulmonară rară, dar care poate fi gravă, afectează copiii
sub 2 ani, putând apărea în epidemii, în timpul sezonului
de răceală şi gripă, la adulţi. Apare mai frecvent la sugarii
între 3 si 6 luni, din familiile ce trăiesc în sărăcie, aglomer-
aţie, expuşi la fum de ţigară, alimentaţi cu biberonul şi
nevaccinaţi. Boala este mai gravă la sugar, decât la adult.
Cum se manifestă:
La început, copilului îi curge nasul şi are gâtul
roşu. Tuşeşte sau strănută, iar respiraţia este uşor şu-
ierătoare. Are febră uşoară. Se poate asocia cu o
infecţie a urechii sau cu o secreţie a ochilor.
Pe măsură ce boala avansează, creşte tusea, bă-
tăile aripilor nasului, iar respiraţia devine tot mai
dificilă, mai zgomotoasă şi mai rapidă. Respiraţia
provoacă retracţia părţilor moi de la baza gâtului,
dintre coaste şi de sub coaste. Inima bate rapid (tahi-
cardie), iar unghiile şi buzele se învineţesc.
În forma gravă a bolii, respiraţia este superficială
şi foarte rapidă, până la 70 pe minut, cu pauze respi-
ratorii interpuse. Copilul este agitat, din cauza lipsei
de oxigen.

Bronhiole şi alve-
ole pulmonare
De obicei, co-
pilul afectat are
deja semnele unei
răceli mai grave
şi începe să stră-
nute şi să tuse-
ască, să respire
şuierator şi să
„lupte cu respi-
raţia”; se poate
observa învineţi-
rea în jurul gurii
şi sub unghii, aceasta arătând că nu ajunge suficient oxi-
gen la sângele din plămâni, datorită bronhiolelor astu-
pate. Boala are în general o evoluţie bună, atunci când
nu survin complicaţii la copiii debilitaţi sau cu boli ante-
rioare la inimă şi plămâni. Boala durează între 3-10 zile.
O parte din copiii cu bronşiolită prezintă după aceea res-
piraţie şuierătoare.
Ce se poate face:
Copilul necesită îngrijire medicală imediată, dese-
ori prin internarea în spital.
Tratamentul bronhiolitei include umidificarea
camerei sau inhalaţie de aerosoli, administrarea de
lichide şi repaus cu capul şi toracele ridicate la 30-40o,
cu gâtul uşor întins. Când copilul este prea slăbit şi nu
poate suge, mama trebuie să-şi stoarcă sânii şi să-l ali-
menteze cu lapte de sân, după indicaţiile medicului.
Pot fi necesare perfuzii intravenoase cu lichide. Pen-
tru durere şi febră, se poate da Paracetamol.
La copiii cu bronşiolită şi respiraţie şuierătoare,
medicul va recomanda oxigen umidificat şi rece,
medicamente bronho-dilatatoare (beta-adrenergice de
ex. albuterol-Proventil, terbutalină-Bricanyl sau meto-
proterenol-Alupent) cum ar fi aerosolii, pentru a vedea
dacă ameliorează starea bolnavului. Când cianoza
(învineţirea copilului) nu se corectează sub oxigen, este
necesară ajutarea respiraţiei cu un aparat special (venti-
lator pentru respiraţie artificială).
Antibioticele nu sunt eficace la această boală
virală, afară doar de cazul în care copilul are o infecţie
bacteriană suprapusă. În formele grave, se recomandă
medicamentul antiviral numit Ribavirin, ca aerosol.
Preparatul profilactic ce conţine anticorpi mono-
clonali (Palivizumab) şi gamaglobulină hiperimună
scade gravitatea infecţiei cu virusul sinciţial respirator.
Pneumonia şi bronhopneumonia
Pneumonia este o inflamaţie acută a alveolelor,
care sunt invadate de lichid, ce împiedică oxigenul să
COPILUL BOLNAV
treacă prin pereţii lor, în sânge. Pneumonia poate fi
produsă mai ales de virusuri (VSR), apoi de bacterii
sau ciuperci, de inhalarea unor substanţe iritante sau
a vărsăturii. Gravitatea ei depinde de cauza şi de pro-
porţia afectată din plămân. Bronhopneumoina este o
formă de pneumonie care începe în bronhiolele termi-
nale, care se astupă cu secreţii purulente şi se întinde
în zonele pulmonare (alveolele) vecine.
Cum se manifestă:
- febră mare,
- tuse cu sau fără spută albicioasă,
- respiraţie rapidă,
- bătăi ale aripilor nasului,
- dureri în piept,
- paloare sau învineţire (cianoză),
- retracţia părţilor moi de la baza gâtului şi dintre
coaste, cu fiecare respiraţie,
- lipsa poftei de mâncare, dureri abdominale,
vărsături şi diaree,
- copilul este iritabil, agitat sau somnolent.
“Pneumonia interstiţială” este numele medical
pentru inflamaţia ce cuprinde mai ales pereţii alveo-
lelor (interstiţiul) şi ţesutul din jurul bronhiilor.
Dacă sunt cuprinsi ambii plămâni, (pneumonie
dublă), respiraţia este mult mai grea, decât în pneumo-
nia care afectează un segment sau un lob din plămân.
Cum se manifestă:
Pneumonia virală poate începe brusc sau treptat. În
formele uşoare, copilul are febră moderată, tuşeşte
puţin şi este indispus. În formele grave, febra este
mare, tusea este intensă, iar copilul arată bolnav. Tusea
este uscată la începutul bolii.
Pneumonia lobară (afectează un singur plămân)
începe de obicei brusc, cu febră mare, pe când bron-
hopneumonia, care afectează ambii plămâni, începe
gradat, ca o agravare a unei boli existente, iar febra
poate lipsi. Absenţa febrei nu înseamnă însă şi absenţa
bolii. Copilul peste 10 ani poate tuşi cu o flegmă galben
– verzuie, uneori cu şuviţe de sânge.
Este de origine bacteriană de la început – la copilul
care: respiră foarte rapid (disproporţionat cu febra,
dacă o are), geme şi nările i se dilată cu fiecare respi-
raţie; la ascultarea pieptului se pot identifica zonele
afectate din plămâni. O radiografie pulmonară confir-
mă diagnosticul şi arată întinderea pneumoniei în
zonele profunde, care sunt greu de ascultat.
Cazurile grave se pot complica prin acumularea de
lichid în pleură (pleurezie) şi insuficienţă respiratorie.
Ce se poate face:
Tratamentul pneumoniei depinde de vârsta copilu-
lui, felul şi gravitatea bolii. Internarea în spital permite,
în plus, tratamentul cu oxigen. Tratamentul cuprinde
antibiotice, când pneumonia este bacteriană sau când o
infecţie bacteriană se suprapune peste una virală. Unii
medici i-au probe de spută înainte de începerea trata-
mentului, pentru a face culturi şi a modifica apoi trata-
mentul, dacă este nevoie. La copiii mici care înghit
sputa, recoltarea se face prin spălătura stomacului.
277
COPILUL NOSTRU
Când copilul este îngrijit acasă, medicul va da
instrucţiuni specifice: dacă – de exemplu – copilul
vomită des, va recomanda lichide bogate în calorii, câte
puţin şi frecvent; dacă are dureri de piept – medica-
mente pentru calmarea lor şi va învaţa părinţii cum să
facă fizioterapie toracică. Orice infecţie a plămânilor
produce acumularea de secreţii în bronhii, bronhiole şi
alveole; antibioticele luptă cu infecţia bacteriană, nu şi
cu cea virală; ele nu pot îndeparta însă secreţiile; pentru
aceasta, copilul trebuie să bea lichide multe şi să
tuşească, pentru a le aduce până în faringe, de unde pot
fi eliminate în afară sau pot fi înghiţite. Secreţiile pot fi
aspirate din nările copilului mic, cu o pară de cauciuc.
„Drenajul postural şi percuţia” – sunt termeni
medicali pentru aşezarea copilului într-o poziţie cu
capul în jos şi lovirea toracelui cu palmele; prin aceas-
ta se curaţă pieptul, când tusea nu este eficientă.
Manevra este deosebit de importantă nu numai în
infecţii ca pneumonia, dar şi pentru prevenirea lor, la
copiii cu astm bronşic. Învăţarea şi practicarea acestei
tehnici este una din cele mai importante contribuţii pe
care părinţii o pot avea la însănătoşirea copilului lor.
Mucoviscidoza (Fibroza chistică)
Este o boală genetică moştenită, ce provoacă astu-
parea şi infecţia căilor respiratorii, tulburări de
digestie şi de creştere.
Copilul moşteneşte câte o genă anormală, situată
pe cromozomul 7, de la ambii părinţi. Aceştia sunt
purtători, fără a avea simptome de fibroză chistică.
Dacă părinţii sunt purtători, un copil din patru, riscă
să facă fibroză chistică şi unul din doi va fi purtător,
fără a fi – însă – bolnav.
Fibroza chistică provoacă:
- deficit de enzime pancreatice, prin blocarea
pancreasului cu secreţii vâscoase;
- boală pulmonară cronică progresivă, prin astu-
parea căilor respiratorii cu mucus aderent şi dis-
trugerea ulterioară a bronhiilor şi a plămânilor;
- tulburarea glandelor sudoripare, cu transpiraţie
mai sărată decît în mod normal.
Cum se manifestă:
- Ileus intestinal – la nou născut, din cauza
astupării cu meconiu.
- Malabsorbţie intestinală şi întârzierea creşterii.
- Infecţii respiratorii cronice.
- Secreţiile bronşice sunt crescute, vâscoase şi
aderente. Acestea astupă bronhiile şi favorizează
infecţiile cronice pulmonare.
Mecanismul tulburărilor pulmonare în fibroza
chistică:
- Secreţii groase, aderente şi alterarea funcţiei
cililor vibratili;
- Secreţiile mucoase nu pot fi eliminate;
- Dopuri de secreţii, în care cresc bacterii şi ciuperci;
- Aerul blocat în alveole; infecţie cronică;
278
- Inflamarea şi îngroşarea peretelui bronhiilor;
- Toxine produse de bacterii;
- Scăderea rezistenţei la infecţii;
- Dilatarea progresivă a bronhiilor (bronşiectazie);
- Lezarea plămânilor.
Secreţii bronşice
Semnele bolii sunt de obicei progresive.
La început, tusea este uscată, spartă, fără a pro-
duce secreţii, respiraţia este mai frecventă, iar copilul
mai puţin activ.
Într-o fază ulterioară, tusea este mai frecventă,
copilul face infecţii respiratorii repetate, pieptul
copilului devine mai bombat, pofta de mâncare
scade, câştigă mai puţin sau chiar pierde din greutate
şi oboseşte tot mai uşor.
Formele avansate de fibroză chistică se manifestă
prin tuse cronică cu secreţii, în crize repetate. Copilul
respiră tot mai greu, mai rapid, preferă să stea în
şezut spre a respira mai uşor şi se învineţeşte la efor-
turi din ce în ce mai mici. Respiraţia este zgomotoasă,
din cauza secreţiilor din bronhii. Expectoraţia poate
conţine sânge (hemoptizie). Copilul este febril, tahi-
cardic şi arată bolnav. Vârful degetelor şi unghiile
devin bombate.
Scaunele sunt decolorate şi rău mirositoare.
Copilul nu absoarbe destule substanţe nutritive din
intestin (malabsorbţie), din cauza lipsei enzimelor,
provocate de blocajul căilor pancreasului sau a fibrozei
pancreatice. Grăsimile şi proteinele nedigerate sunt
eliminate în scaunele abundente şi rău mirositoare.
Complicaţiile cele mai grave sunt cele pulmonare şi apar
de cele mai multe ori înainte de vârsta de un an. Copilul
nu poate expectora secreţiile şi respiră tot mai greu; se
asociază cu lipsa de oxigen (hipoxie), retenţie de bioxid
de carbon (hipercapnie) şi acidoză. Tulburările pul-
monare se manifestă la început prin respiraţie şuieră-
toare şi tuse uscată, fără secreţii, iar - mai târziu - prin
crize de tuse, respiraţie grea, învineţirea extremităţilor şi
prin unghii bombate.
Complicaţiile fibrozei chistice sunt numeroase:
• respiratorii:
- bronşite şi pneumonii repetate;
- polipi nazali;
- sinuzită cronică;
 COPILUL BOLNAV

- pneumotorax; - antibiotice prescrise de medic, pot fi admi-

- tuse cu sânge (hemoptizie). nistrate pe gură, inhalate ca aerosoli, sau - mai rar -
• gastrointestinale: intravenos.
- insuficienţă pancreatică: scaune cu grăsimi nedi- - hidratarea copilului cu soluţii sărate, recoman-
gerate, (steatoree), scăderea vitaminelor solubile în date de medic.
grăsimi (A, D, E şi K), malnutriţie, încetinirea creşterii; - bronhodilatatoare, administrate înaintea folo-
- boli hepato-biliare; sirii tehnicilor de mobilizare a secreţiilor.
- prolaps rectal; - activitatea fizică stimulează eliminarea secreţi-
- obstrucţie (ocluzie) intestinală; ile bronhice şi ajută la revigorarea copilului. Orice
- sterilitate la bărbaţi şi infertilitate la femei; formă de activitate fizică trebuie încurajată.
- diabet zaharat. - tulburările gastrointestinale se tratează prin
Majoritatea copiilor cu fibroză chistică, care pot preparate de enzime pancreatice, luate în timpul
supravieţui, ating vârsta de 20-30 de ani, iar bărbaţii mesei. Copiii cu fibroză chistică au nevoie de o dieta
sunt infertili; cei care ating vârsta de 40 de ani prezintă echilibrată, bogată în calorii şi proteine; la care se pot
handicap de diferite grade. Diagnosticul este stabilit adăuga şi multivitamine.
de medic, prin apariţia bolii în familie, gustul sărat al În ciuda numeroaselor progrese în tratament,
transpiraţiei copilului când e sărutat de părinţi, lipsa fibroza chistică rămâne o boală progresivă şi incu-
enzimelor din pancreas, infecţii pulmonare repetate şi rabilă. Asemenea copii sunt handicapaţi şi au nevoie
alte analize anormale de laborator. de sprijin, pentru a se adapta la condiţiile şcolii. Vor
Ce se poate face: avea dificultăţi în privinţa alegerii unei cariere, a
Tratamentul urmăreşte scăderea complicaţiilor căsătoriei şi în relaţiile sociale.
pulmonare, asigurarea unei nutriţii suficiente pentru Sfatul genetic este necesar; 95% dintre bărbaţii cu
creştere şi îndrumarea familiei pentru a se adapta la o această boală sunt sterili, dar nu neapărat impotenţi.
boală cronică.
Pentru prevenirea şi tratamentul infecţiilor pul- Astmul bronşic
monare, medicul va explica părinţilor şi copilului Astmul bronşic (Astmul) este o inflamaţie cronică
următoarele: a bronhiilor mici (căile aeriene din plămâni) care
- tehnici de drenaj postural al bronhiilor, prin reacţionează excesiv de puternic la substanţe sau
aşezarea copilului cu capul în jos, în aşa fel încât situaţii care - în mod normal - nu sunt vătămătoare.
gravitaţia să împingă secreţiile către faringe şi să Bronhiolele, inflamate cronic, sunt foarte sensibile şi
provoace tusea, pentru a fi eliminate. se astupă, iar fluxul de aer scade din cauza bronho-
constricţiei, a mucusului excesiv şi a edemului gene-
rat de anumiţi stimuli.
Drenaj postural Stimulii care declanşează astmul includ: infecţiile
respiratorii, în special cele virale, ca răceala şi bronşi-
ta, sinuzitele bacteriene, alergenii (cauzate de sub-
- părinţii stanţe care produc reacţii alergice, ca praful din casă,
iniţiază jocuri animalele cu blană, gândacii, polenul şi mucegaiul),
de drenaj, de poluarea atmosferică, efortul fizic în aer rece, emo-
ex. jocul “de-a ţiile puternice şi unii iritanţi chimici.
roaba”, în
care copilul -
sprijinit pe mâini - este ţinut de picioare de către părinţi,
capul fiind aplecat în jos sau, un alt joc - cum ar fi cel prin
care părinţii cronometrează
cât de mult poate sta copilul
cu capul în jos.
- tapotarea – lovirea
pieptului cu palma făcută
cupă provoacă vibraţia
plămânului şi mobilizarea
secreţiilor acumulate în
bronhii, ce devin mai uşor Bronhiile în plămânul normal şi în cel astmatic
de expectorat.
Apare mai devreme la băieţi, decât la fete (media
Tapotare vârstei fiind de 3 ani - la băieţi, faţă de 8 ani - la fete).
Frecvenţa astmului a crescut în ultimele decenii, una

279
COPILUL NOSTRU
din principalele cauze fiind creşterea poluării atmos-
ferice. Este mai frecvent la copiii din familiile
numeroase, sărace, în care se fumează, familii în care
există cazuri de alergii şi eczeme, la cei născuţi pre-
matur. De multe ori, simptomele se ameliorează în
adolescenţă, deşi - la unii - primele simptome pot
apărea abia atunci.
Aspectul plămânului normal şi cel astmatic
Astmul nu poate fi vindecat; poate fi însă pre-
venit, tratat şi controlat.
La sugarii cu manifestări de eczemă sau astm în
familie, prevenirea se face prin evitarea fumatului în
casă şi a alergenilor din mediu (praful din casă, ani-
male cu păr şi altele).
Controlul şi tratamentul astmului permite copiilor
să aibă o activitate fizică normală, o funcţie respirato-
rie aproape normală, să evite simptomele supărătoare
ale astmului, să micşoreze cantitatea de medicamente
administrată şi să prevină crizele grave.
Cum se manifestă:
Simptomele de astm sunt:
- tuse uscată, în special noaptea;
- respiraţie accelerată şi şuierătoare, în timpul
expiraţiei (numită medical “wheezing”): expiraţia
este prelungită;
- senzaţie de constricţie în piept;
- înfundarea (retracţia) pielii pieptului (la baza
gâtului, între coaste şi sub coaste) în timpul inspiraţiei.
Uneori copiii au un singur simptom (de ex. tuse),
alteori au simptome doar o dată sau de două ori în
viaţă. Simptomele astmului sunt date de trei modi-
ficări produse în căile aeriene mici (bronhiole): edemul
şi inflamarea pereţilor, creşterea producerii de mucus,
care le blochează reversibil şi bronhospasmul (con-
stricţia muşchilor care înconjoară bronhiolele). În tim-
pul unei alergii sau infecţii, căile aeriene se inflamează,
pereţii se umflă (edemaţiază) şi blochează fluxul de
280
aer către alveole care sunt situate la capătul bronhi-
olelor. Iritaţia declanşează tusea, iar mucusul, care în
mod normal curăţă căile aeriene, blochează bronhi-
olele, fiind prea abundent. lritaţia duce la constricţia
muşchilor bronhiolelor, pe care le strâmtează,
reducând şi mai mult fluxul de aer. Rezultă astfel o
respiraţie şuierătoare - deoarece aerul trece cu zgomot
prin tuburile strâmtate - şi o senzaţie de constricţie în
piept. Cei mai mulţi copii cu astm au simptome doar
ocazional. Uneori, simptomele se declanşează brusc,
de ex. când copilul iese afară într-o zi de vară cu polen,
începe imediat să respire şuierător; alteori, simp-
tomele apar mai târziu (copilul este expus la alergeni
ziua, dar simptomele apar abia seara la culcare).
Boli asemănătoare astmului:
Alte boli care produc tuse şi respiraţie şuieră-
toare, ce trebuie diferenţiate de astm, sunt: infecţiile
virale, aspiraţia de alimente sau alţi corpi străini în
plămâni şi bolile genetice, ca fibroza chistică, para-
ziţii intestinali care ajung în plămâni, malformaţiile
congenitale ale inimii, insuficienţă cardiacă (astmul
cardiac) şi altele.
Pe de altă parte, astmul poate fi diagnosticat greşit
la copii mici, ca bronşită sau pneumonie, care se man-
ifestă mai ales prin tuse sau respiraţie şuierătoare. În
asemenea cazuri, tratamentul cu antibiotice sau anti-
tusive nu este eficace; copii necesită medicamente
anti-astmatice.
Diagnosticul de astm - pus de medic - se bazează în
mare parte pe o examinare amănunţită. Acesta poate
cere anumite analize în plus: probe de sânge, radio-
grafie toracică şi o probă a funcţiei respiratorii, numită
“spirometrie”. Dacă copilul are simptome în timpul
vizitei, medicul îi poate da un medicament anti-astmat-
ic, ameliorarea simptomelor confirmă diagnosticul de
astm. Medicul va întreba cât de des şi când apar simp-
tomele copilului şi dacă par să fie declanşate, agravate
sau uşurate de ceva anume. Părintele trebuie să fie
pregătit să descrie condiţiile de mediu în care trăieşte
copilul (acasă, la şcoală, la joacă).
Clasificarea astmului în funcţie de gravitate, în
patru categorii:
1. Astm uşor intermitent:
- simptomele sunt rare, mai puţin de două ori pe
săptămînă;
- durează de la cîteva ore - la cîteva zile;
- simptomele din timpul nopţii apar cam o dată
pe lună;
- între episoadele de astm, funcţia plămânului
este normală, iar probele respiratorii (fluxul respira-
tor maxim şi volumul expirator forţat) sunt mai mari
de 80 la sută din normal;
- între crize, copilul pare normal;
- se administrează la nevoie inhalaţii cu acţiune
scurtă.
2.Astm uşor şi persistent:
- simptomele apar o dată sau de două ori pe săp-
tămînă;

- crizele pot tulbura somnul şi activitatea în tim-
pul zilei;
- simptomele din timpul nopţii apar mai dese de
două pe lună;
- probele respiratorii sunt peste 80% din volu-
mul normal;
- medicamentele sunt necesare zilnic şi includ
inhalante cu acţiune lungă;
- copilul are activitate normală, lipseşte rareori
de la şcoală.
3. Astm persistent – moderat:
- simptomele sunt zilnice, iar crizele pot tulbura
activitatea copilului;
- simptomele din timpul nopţii sunt mai
frecvente decât o dată pe săptămînă;
- probele respiratorii sunt între 60 şi 80% din
volumul normal;
- medicamentele sunt administrate zilnic, sub
formă de inhalaţii: corticosteroizi, bronhodilatatoare
cu acţiune lungă şi beta-2 agonişti.
4. Astm persistent sever:
- simptomele sunt continue, frecvente, în timpul
zilei şi al nopţii şi limitează activitatea zilnică;
- probele respiratorii sunt sub 60% din normal;
- sunt necesare medicamente multiple, sub
formă de corticosteroizi inhalatori, în doze mari şi –
eventual pe cale bucală - bronhodilatatoare cu acţiu-
ne lungă;
- copilul se trezeşte frecvent din somn, cu con-
stricţie toracică şi dificultăţi de respiraţie.
Criza de astm - semne preliminarii:
- copilul se comportă diferit: poate deveni prea
liniştit sau agresiv, obosit sau hiperactiv, nervos,
supărăcios sau trist;
- se schimbă la faţă: aceasta poate deveni palidă,
roşie sau umflată, cu cearcăne sub ochi sau traspirată;
- are modificări ale respiraţiei, cu tuse, respiraţie
pe gură sau respiraţie greoaie;
- copilul se poate plânge de dureri sau strân-
soare în piept sau are senzaţia că pieptul e umflat,
gura e uscată sau are dureri de cap; poate spune că
nu se simte bine sau se simte altfel decât de obicei;
alţi copii au obiceiul să se scarpine la gât; fiecare copil
are semnele lui preliminare, pe care părinţii vor
învăţa cu timpul să le recunoască.
Factorii care declanşează astmul:
• Infecţiile virale: răceli, sinuzite, bronşite şi
bronşiolite - sunt cele mai frecvente cauze care
declanşează astmul. Copilul astmatic nu trebuie ţinut
acasă, pentru a preveni expunerea la virusuri. Se
recomandă, însă, vaccinarea antigripală şi evitarea
contactului cu copii care au infecţii respiratorii acute.
Tratamentul cu antibiotice nu duce la vindecarea
infecţiilor virale. Când copilul are atacuri frecvente
de astm, tuşeşte mult noaptea sau are răceli repetate,
care durează peste 10 zile, trebuie dus la medic, pen-
tru eventualitatea unei infecţii a sinusurilor.
COPILUL BOLNAV
• Exerciţiul fizic, în special în aer rece şi uscat,
declanşează simptome cam la 80% dintre astmatici.
Astmul provocat de exerciţiu este cel în care simp-
tomele apar în primele 5 minute de efort intens. Ast-
mul declanşat de exerciţiu poate fi prevenit şi tratat.
Apariţia simptomelor în timpul activităţii fizice arată
însă că astmul nu este bine controlat. Nu există nici
un motiv de evitare a exerciţiului fizic din cauza ast-
mului; copiii astmatici, sub un tratament corect, pot
performa la fel de bine ca cei fără astm. Mulţi schiori
de fond, patinatori de viteză, de performanţă şi unii
campioni olimpici au avut astm. Copilul astmatic tre-
buie să-şi aleagă sportul preferat, nu medicul; totuşi
cel mai recomandat sport este înotul.
Pentru a preveni astmul provocat de exerciţiu,
sunt necesare:
- încălzirea aerului, prin respiraţie pe nas sau
purtarea unui fular pe vreme rece;
- folosirea unui medicament adrenergic sau
inhalator cu cromolin - 15 minute înainte de exerciţiu
- sau o doză de teofilină - cu o oră înainte.
• substanţele iritante ale căilor aeriene: fumul de
ţigară, mirosuri puternice, parfumuri, aerul poluat,
fumul de lemne, substanţele chimice din casă (din gaze,
propan, monoxid şi bioxid de carbon, fixativ de păr,
insecticide, deodorante) oxizi de metal, gaze sulfuroase,
praf de cereale, hormoni estrogeni, reflux de acid gas-
tric. Fumul de ţigară este cel mai frecvent factor care
declanşează astmul. Copiii ai căror mame au fumat în
timpul sarcinii au un risc mai mare de a avea mai târziu
astm. Trebuie evitat fumatul în prezenţa copilului, în
casă sau în maşină, mai ales dacă este astmatic.
Nu fuma şi nu permite altora să fumeze în jurul
copilului.
• Alergeni alimentari (albuşul de ou, peştele, soia,
făina şi laptele de vacă), băuturile reci şi cele răcori-
toare artificiale, iar pentru adolescenţi, berea şi vinul,
bomboanele, portocalele, conservanţii alimentari din
fructele uscate, brânzeturile, margarina, cremele de
prăjituri, alimentele mai vechi de o zi. Evită vasele de
plastic şi pungile de plastic pentru alimente; foloseşte
celofan şi hârtie cerată - pentru împachetat şi vase din
ceramică, sticlă, lemn sau metal - pentru a servi şi a
depozita alimentele.
• Modificări endocrine, menstruaţie, sarcină, tul-
burări tiroidiene.
• Medicamente ca: aspirina, ibuprofenul şi
naproxenul, beta-blocantele ca propranololul. Para-
cetamolul nu declanşează astm.
• Stresul emoţional, frica, râsul şi plânsul.
Factorii care cresc poluarea aerului şi favorizează
apariţia astmului sunt: praful din casă, igrasia, dru-
murile aglomerate, fabricile din apropiere, termocen-
tralele. Copiii care trăiesc la ţară au alte surse de
poluare: fumul sobelor, praful, părul de animale şi
substanţele chimice din agricultură, fulgii păsărilor
281
COPILUL NOSTRU

de curte, fânul. Agravarea poluării aerului poate fi Pentru a identifica numărul respiraţiilor pe minut,
responsabilă pentru creşterea frecvenţei şi gravităţii părintele poate ţine o mână pe abdomenul copilului,
astmului la copii. timp în care se uită la ceas. Frecvenţa normală a res-
Praful din casă poate fi iritant şi alergen. Parti- piraţiei pe minut este:
culele invizibile de praf, provenite din dezintegrarea - la sugar de 25-60,
covoarelor, mochetelor, saltelelor, jucăriilor din pluş, - 1-4 ani: 20-30,
pielea omului şi a animalelor din casă, precum şi a - 5-13 ani: 15-25,
excrementelor insectelor din casă (acarieni şi gân- - adolescenţi: 11-23.
daci) plutesc în aer. Praful de insecte este cel mai pu-
ternic alergen din casă. Tabel nr. 22 - Jurnalul unui copil astmatic
Astmul grav poate fi mortal. Copilul trebuie dus la
medic, dacă prezintă unul din
Data Resp. Tuse Acti- Noap Adre- Teofi Pred- Cro- Spiro Comen Protere
următoarele simptome: şuieră- vitate tea nergice lină nison molin metrie tarii nol
- respiră greu sau mai rapid toare lnhala- Meta
decât de obicei; torii
- respiraţia grea se asociază cu 1/5 1 2 2 2 ++ ++ Somn
oboseală sau agitaţie; dificil
- geme când expiră; Nu se
- buzele şi unghiile i se în- joacă
vineţesc; 0 1 I 0 0 ++ Se simte
- spaţiile dintre coaste se retrag mai bine
cu fiecare respiraţie; 0 0 0 0 0 ++ Normal
- simptomele îl impiedică să
doarmă sau de la alte activităţi;
- are febră mare şi nu are poftă de mâncare; Explicaţia însemnărilor din tabelul nr. 22
- respiraţia copilului nu s-a
ameliorat, după tratamentul la
Respiraţie Zero 0 Câteva 1 Moderate 2 Severe 3
domiciliu. şuierătoare
Părinţii pot urmări 4 semne
importante care arată că astmul Tuse Fără 0 Câteva 1 Moderată 2 Gravă 3
se agravează: Activitate Normală 0 Distanţă mică 1 Poate doar 2 Stă î n casă. Nu poate 3
1. Respiraţia şuierătoare – este merge merge la şcoală
un sunet ascuţit ce apare când Noaptea Bună 0 Doarme bine 1 Se trezeşte de 2-3 2 Treaz, cea mai mare 3
aerul trece prin bronhiolele îngus- şuierături u- ori cu respiraţie parte din noapte
tate; la începutul atacului astmatic, şoare şuierătoare
se aude doar cum copilul dă aerul
afară (expiraţie); în formele mai uşoare, acelaşi lucru se Jurnalul copilului astmatic
poate auzi dacă urechea este lipită de torace, ca şi cum Este bine ca părinţii să ţină un jurnal al simp-
ai asculta cu stetoscopul. Pe măsură ce atacul se tomelor copilului. În acest jurnal, aceştia (mai târziu,
agravează, respiraţia şuierătoare se aude şi când copilul) notează cauzele care par să declanşeze ast-
copilul trage aer în piept. Când sunt blocate din ce în ce mul, semnele preliminarii (tuse, strănut, iritaţie în
mai multe bronhiole, şuierul respiraţiei scade; acesta gât, indispoziţie şi altele). La fiecare consultaţie sau
este un semn foarte grav, dacă se asociază cu expiraţia în cazurile de urgenţă, la camera de gardă, jurnalul
prelungită şi retracţia pielii, la nivelul pieptului. Când trebuie arătat cadrelor medicale.
starea copilului se îmbunătăţeşte cu tratament, bronhi- Un asemenea jurnal permite părinţilor şi – ulteri-
olele se redeschid, iar respiraţia şuierătoare reapare. or – copilului să:
- urmărească zilnic simptomele, valorile spiro-
2. Retracţia pielii de pe piept, la baza gâtului, dintre
metrii, efectele medicamentelor;
coaste şi sub coaste: pielea este trasă înăuntru cu
- comunice mai uşor cu medicul;
fiecare respiraţie; este un semn precoce, mai evident
- ştie când să înceapă şi când să reducă doza de
la copiii slabi. medicamente.
3. Expiraţia este mai lungă decât inspiraţia (copilului Supravegherea (monitorizarea) astmului:
îi ia până la de 2 ori mai mult să dea aerul afară din Funcţia plămânului copilului se poate măsura în
plămâni, decât să inspire). Părinţii trebuie să se spital şi acasă, cu ajutorul unui fluxometru (instrument
obişnuiască cu felul de a respira al copilului, spre a foarte util şi nu prea scump), care măsoară cât de tare
nota aceste diferenţe. poate expira copilul, (să sufle afară aerul din plămâni).
4. Respiraţia este mai rapidă, decât în mod normal. Scăderea fluxului expirator, măsurat prin fluxo-

282

metru, apare înaintea simptomelor clinice de astm.
Citirea fluxometrului (Peak Flow Meter) oferă - din
timp - un indiciu că simptomele se pot agrava curând.
Până şi copiii de 6 ani pot învaţa să folosească acest
instrument. Este util în controlul tratamentului ast-
mului grav.
Măsurarea forţei
expiratorii
- Copiilor cu
simptome frecvente
ar trebui să li se
măsoare fluxul expi-
rator cel puţin dimi-
neaţa şi seara şi să fie înregistrat într-un jurnal, împre-
ună cu simptomele şi factorii care le-au declanşat.
Această informaţie este utilă medicului, care trebuie
vizitat trimestrial, pentru a monitoriza creşterea
copilului, răspunsul la tratament şi modificarea aces-
tuia. Medicul trebuie să cunoască valorile optime ale
măsurătorilor cu fluxometrul, obţinute de copil. Pen-
tru aceasta, trebuie făcută cel puţin o probă, o dată pe
zi, la aceeaşi oră, timp de 2-3 săptămâni, într-o
perioadă când copilul nu are simptome sau când ast-
mul este sub control.
- Cum se măsoară aerul expirat: în poziţie ridi-
cată, aşează indicatorul la 0, trage adânc aer în piept,
prinde aparatul cu buzele fără a-l astupa cu limba,
suflă o dată, cât de repede şi de puternic poţi. Repetă
de două ori şi notează cea mai mare valoare obţinută.
Această valoare optimă trebuie cunoscută de părinţi,
copil şi medic: cu aceasta se vor compara valorile
obţinute zilnic. Acestea se împart în trei categorii,
după culorile de pe aparat:
- verde: între 80% – 100% din capacitatea optimă
a copilului; aceasta înseamnă că doza de medica-
mente nu trebuie modificată, iar copilul îşi poate con-
tinua activitatea din plin.
- galben înseamnă atenţie: fluxul este între 50% –
80% din măsurătorile anterioare ale copilului, con-
siderate normale pentru el; asta înseamnă că trebuie
începute medicamentele antiastmatice sau trebuie
luate în doze mai mari.
- roşu înseamnă pericol: fluxul este sub 50% din
valorile normale ale copilului; copilul trebuie să ia
imediat un bronhodilatator, iar – dacă valorile rămân
sub 50%, – să consulte medicul.
Ce se poate face:
Tratamentul astmului bronşic are ca scop: pre-
venirea crizelor, controlul lor cât mai devreme şi o
activitate fizică normală. Prevenirea îi învaţă pe micii
pacienţi cum să-şi controleze astmul cu medica-
mente, ce fel de schimbări să facă în stilul de viaţă şi
ce fel de tratament alternativ există.
COPILUL BOLNAV
Medicamentele se folosesc în scop preventiv sau
în crizele de astm. În atacul de astm, acestea pot salva
viaţa copilului.
Preventive: cromolin (taleum), nedocromyl, beta 2
agonişti cu durată lungă, corticosteroizi inhalatori şi
teofilină, cu acţiune lentă (aminofilină).
Cu acţiune rapidă: beta 2 agonişti cu acţiune scurtă,
adrenalină, teofilină (theo, teotard, unidur) şi antico-
linergice: ipatropium (atrovent, ipravent).
Alegerea medicamentelor depinde de vârsta
copilului, durata astmului, factorii declanşanţi,
rapiditatea instalării, durata şi gravitatea crizelor,
efectele secundare şi costul.
Tratamentul antiastmatic poate fi privit ca o scară
sau o piramidă: cu cât astmul este mai grav, cu atât se
dau mai multe medicamente. Când boala se ame-
liorează, tratamentul „coboară”, iar în perioadele de
criză „urcă”.
Pentru astmul cu simptome rare, care nu necesită
un tratament zilnic, alegerea medicamentelor se face
între: adrenergice inhalatorii sau - pe gură - teofilină
şi prednison. Adrenergicele administrate prin
inhalaţie au avantajul că îşi fac efectul în câteva
minute. Se folosesc în doze mici, iar efectele generale
sunt minore. Dezavantajul este că, dacă nu sunt
administrate corect, nu-şi fac efectul. Acţiunea lor
durează 4-6 ore. Adrenergicele sub formă de tablete
sau sirop sunt uşor de administrat, dar efectul lor
durează doar 6-8 ore. Dozele necesare sunt mai mari
şi pot avea efecte secundare.
Teofilina se administrează uşor şi are efect
îndelungat, de 8-12 ore. Efectele secundare constau în
dureri de cap şi de stomac şi agitaţie. Teofilina ca
medicament de început: ameliorarea trebuie să sur-
vină în primele două ore, după a doua doză. Starea
copilului nu trebuie să se înrăutăţească sub tratament.
Dacă se întâmplă asta, se adaugă un adrenergic
inhalator. Dacă simptomele nu dispar în primul sfert
de oră după luarea adrenergicului inhalator, consultă
medicul.
Prednisonul se foloseşte împreună cu un medica-
ment adrenergic sau cu teofilină, niciodată singur. Se
administrează în cazurile mai grave, dacă teofilina
sau medicamentul adrenergic nu au adus nici o ame-
liorare sau dacă astmul se agravează sub tratament.
Pentru a evita spitalizarea şi consultul la camera
de gardă, medicul şi părinţii vor institui un
tratament, bazat pe specificul astmului copilului.
Părinţii trebuie să urmărească durata de acţiune a
diferitelor medicamente. Reapariţia simptomelor
înainte de următoarea doză, înseamnă că orarul
medicamentos nu este potrivit.
Adrenergicele inhalatarii folosite singure, la
începutul bolii: albuterol (proventil), metaproterenol
(alupent, osmopent) şi terbutalin (bricanyl). La
primele semne de astm, copilul poate lua două doze,
dintr-un inhalator simplu sau o singură doză dintr-un
inhalator cu rezervor sau nebulizator, ambele la
intervale de 2 minute. Dacă copilul se linişteşte într-un
283
COPILUL NOSTRU
sfert de oră cu acest tratament, îl poate continua la
fiecare 4-6 ore, când este treaz sau dacă este trezit în
cursul nopţii. Dacă simptomele reapar în primele 4
ore, tratamentul este insuficient, iar medicul îi va pre-
scrie în plus teofilină. Ameliorarea survine la 2-4 ore
după a doua doză de teofilină.
Tratament început cu teofilină şi adrenergic
inhalator: pentru copiii care au trecut recent printr-o
criză gravă de astm. Când atacul astmatic nu a putut
fi oprit cu primele două medicamente, se adaugă
prednison pe gură (la adrenergicul inhalator şi teofil-
ină), pentru o perioadă scurtă (3-7 zile).
În timpul spitalizării copilului, părinţii trebuie să
înveţe cum să folosească acasă, cel puţin două
medicamente antiastmatice. Aceste medicamente tre-
buie păstrate în casă şi purtate cu copilul în deplasări.
Cu avizul medicului, părinţii pot opri treptat medica-
mentele, după ce copilul nu a mai avut simptome (tuse,
respiraţie rapidă şi şuierătoare) timp de două zile.
Antiinflamatorii - cromolin (taleum) sau nedocro-
mil - scad secreţia de histamină, declanşată de factorii
iritanţi (virusurile răcelii sau fumul de ţigară) şi reduc
simptomele de astm; acţionează doar când sunt luaţi
înainte ca plămânul să fie iritat; nu sunt eficace în
tratamentul astmului acut; sunt deosebit de utili la
copiii care au simptome 3-4 zile pe săptămână. Simp-
tomele se ameliorează, după un tratament de 2-3 săp-
tămâni. Sunt medicamente bine tolerate.
Beta-2 agoniştii - salmeterol, formoterol - bron-
hodilatatoare cu durată lungă de acţiune, previn
simptomele astmatice provocate de efort (inhalate cu
20-30 de minute înainte) şi tratează simptomele de
astm, relaxând muşchii căilor aeriene. Sunt folosite
de atleţi, înainte de competiţii. Durata acţiunii lor
este de 4-6 ore. Se administrează sub formă de spray
(pulverizatoare) la copiii mai mari; la sugari şi copiii
mai mici, se dau pe gură, deşi provoacă mai multe
efecte secundare. Efectele secundare ale beta-ago-
niştilor seamănă cu cele produse de excesul de cafea:
creşterea frecvenţei bătăilor inimii, tensiunii arteriale
şi a zahărului din sânge, scăderea poftei de mâncare
şi uşoară agitaţie. Cu timpul, plămânii se obişnuiesc,
necesitând doze tot mai mari de beta-agonişti.
Alte medicamente: teofilină (miofilin /aminifilin,
eufilin), ipratropium, adrenalină şi terbutalină.
Teofilina şi aminofilina se folosesc tot mai puţin pen-
tru tratarea astmului la copii. Ele dilată bronhiile şi
scad inflamaţia. Teofilina trebuie luată la intervale
regulate, în dozele prescrise de medic. Teofilina pro-
duce numeroase efecte secundare: hiperactivitate,
scăderea atenţiei şi a poftei de mâncare, creşterea
riscului de convulsii. Pentru a scădea efectele secun-
dare, trebuie măsurat frecvent nivelul medicamentu-
lui în sânge. Copiii care iau albuterol, nu mai au
nevoie de teofilina. Ipratropium (atrovent) – spray –
se foloseşte în urgenţă, la copiii cu atac grav de astm.
Adrenalina injectată este un tratament rapid în atacul
284
acut şi grav de astm; efectul ei este însă de scurtă
durată. Terbutalina injectată - în loc de adrenalină -
are un efect mai lung. Se foloseşte mai ales în secţiile
de terapie intensivă.
Steroizii sub formă de spray sau pe gură: sub formă
de spray (aerobid, azmacort, beconase, decadron,
vanceril) se folosesc pentru a preveni şi a trata astmul
moderat sau grav. Substanţele generice (fără marca
fabricii) includ prednison, prednisolon şi melilpred-
nisolon. Constituie modul cel mai ieftin de a trata asmul
cronic la copil. Asemenea preparate sunt eficace, sigure
şi ieftine. Steroizii scad inflamaţia, secreţiile şi edemul
căilor aeriene; administraţi imediat în criză, pot preveni
internarea în spital; luaţi când fluxometrul începe să
scadă, pot preveni izbucnirea unei crize. Administraţi
pe cale inhalatorie, aceşti steroizi merg direct la
plămâni; sunt resorbiţi foarte puţin în sânge, de aceea
efectele secundare sunt foarte mici. Steroizii, sub formă
de spray, nu împiedică creşterea; pot produce însă iri-
taţie a gâtului, răguşeală şi infecţii cu ciuperci ale gurii.
Aceste efecte secundare pot fi reduse prin gargară cu
apă, făcută după administrare. Copiii cu astm grav pot
lua steroizi pe gură timp de 3-5 zile, ceea ce poate pre-
veni internarea în spital. Se recomandă administrarea
lor prin injecţii la copiii cu tuse severă, care îi impiedică
să înghită. O singură injecţie cu steroizi are efectul a 3
zile de terapie pe gură. Administraţi timp îndelungat,
steroizii pe cale bucală pot avea efecte secundare
(întârziere a creşterii, scădere a imunităţii, pierderi
osoase, variaţii ale zahărului în sânge).
La copiii cu astm grav este indicată vaccinarea
antigripală în fiecare toamnă.
Folosirea nebulizatorului (aparat care pulverizează
medicamentul), sau a inhalatorului cu doza măsurată:
medicamentele administrate prin inhalaţie trec
direct în căile aeriene, acţionează mai repede decât
cele pe gură şi au mai puţine efecte secundare.
Sunt mai multe feluri de aparate de inhalat:
- inhalator cu doze măsurate, declanşat prin apăsare;
- inhalator cu doze măsurate declanşat de respiraţie;
- inhalator cu doze măsurate şi rezervor; rezer-
vorul (spacer) uşurează folosirea, măreşte cantitatea
de medicamente ajunsă în plămâni şi - prin aceasta -
efectul medicamentului.
Rezervorul pentru inhalator poate fi confecţionat
din cartonul interior al unei role de hârtie igienică,
ataşat de inhalator cu o bandă de scotch, sau dintr-o
coală de hârtie.
- inhalator cu pudră uscată
- nebulizator – acţionat de un compresor, forţează
aerul să treacă printr-o soluţie ce conţine medicamen-
tul, producând un nor fin (aerosoli). Copilul îl
inhalează printr-o mască, respirând normal, dar îşi ţine
respiraţia o secundă, două, după fiecare inhalaţie. Se
foloseşte mai ales în spital, dar pentru cei ce-şi pot per-
mite, poate fi folosit şi acasă, evitând tratamentul de
urgenţă la camera de gardă.
 COPILUL BOLNAV

- la inhalatorul cu pulbere uscată, se trage aer în

Folosirea inhala- piept repede şi nu se ţine respiraţia.
torului cu rezer- Pentru a evita greşelile de întrebuinţare, copilul trebuie:
vor - să dea aerul afară înainte de a apăsa pe inhalator,
- să respire pe gură, nu pe nas,
- să apese pe inhalator la începutul inhalaţiei,
- să inspire încet, în timp ce apasă pe inhalator;
dacă respiră prea repede, medicamentul se depune
pe gură şi faringe, în loc să ajungă la bronşiole,
- să apese o singură dată pe inhalator cu fiecare
respiraţie,
- să respire adânc, egal şi continuu,
- să-şi ţină respiraţia cât numără cel puţin până la 10,
- să cureţe aparatura des şi să înveţe cum să vadă
Folosirea nebulizatorului cât medicament a mai rămas în inhalator.
Gimnastica respiratorie urmăreşte să-l înveţe pe
copil să respire corect: să tragă aer (să inspire) pe nas
Pentru a folosi acasă şi să-l dea afară (expire) pe nas sau pe gură.
compresorul, părinţii tre- Copilul astmatic trebuie să înveţe să inspire pe nas
buie să înveţe cum să-l şi nu cu gura deschisă, pentru a evita ca aerul rece şi
folosească, în timp ce uscat să ajungă la bronhii pe care le poate irita,
copilul este în spital. Aceş- provocând tuse şi crize de astm. El trebuie să înveţe -
tia trebuie să aibă un plan prin exerciţii repetate - toate fazele respiraţiei, pentru
scris de întrebuinţare, să a surprinde de la început micile semne de alarmă şi a-
cunoască semnele de şi stăpâni respiraţia în ritmul crizei de astm.
agravare a astmului, să Exerciţiile de respiraţie profundă antrenează muscu-
poată folosi fluxometrul, latura respiratorie accesorie, care oboseşte mai repede în
să ţină un jurnal de astm şi crizele de astm şi duce la agravarea respiraţiei.
să înţeleagă efectele Exemple:
medicamentelor folosite. - se trage aer adânc în piept şi se dă afară lent,
Aparatul este destul de scump. pronunţând sunetul „ş”;
Cum se foloseşte inhalatorul: - cu palmele pe partea de jos a pieptului, se
inspiră profund. Se lasă aerul să iasă lent;
- cu mâinile pe şolduri, se inspiră lent, apoi se dă
Poziţia corectă a aerul afară lent, pronunţând sunetul „m” în timp ce
inhalatorului trunchiul se apleacă în faţă;
- culcat pe spate cu un săculeţ cu nisip sau sticlă cu
apă de 1-2 kg se trage încet aer în plămâni. Apoi, se
- se scoate expiră lent, pronunţând sunetul ş”. În timpul crizelor de
capacul, se scu- astm, mama poate ajuta eliminarea aerului din plămâni,
tură inhala- apăsând uşor cu palmele pe laturile cutiei toracice;
torul şi se ţine - umflarea unui balon colorat este un bun exer-
în poziţie ver- ciţiu de expiraţie profundă forţată: se
ticală; urmăreşte progresul umflării balonului;
- - se stinge o lumânare aşezată la o distanţă care
copilul ţine capul puţin pe spate şi dă aerul uşor afară se va mări progresiv. În altă variantă, lumânarea este
din plămâni; ţinută de mamă, deasupra capului copilului, care
- inhalatorul simplu se prinde cu buzele sau se suflă în ea în timp ce sare.
aşează în faţa gurii deschise, iar inhalatorul cu rezervor Tratamentele complementare cele mai utile sunt
sau cel cu pulbere uscată se prinde strâns cu buzele; cele bazate pe relaxare, exerciţii respiratorii sau pe
- se apasă inhalatorul, pentru a elibera medica- creşterea rezistenţei fizice: biofeedback, hipnoză şi
mentul şi se trage aer în piept încet, numărând în vizualizare; meditaţie şi yoga; homeopatie (dacă
gând până la 3 sau 5; asmul nu se ameliorează în câteva minute, se va
- se ţine respiraţia timp de 10 secunde, pentru a folosi un medicament obişnuit); înot şi masaj. Rugă-
permite medicamentului să ajungă la plămâni şi să ciunea poate scădea uneori simptomele astmaticilor,
fie absorbit; având un efect calmant.
- intervalul dintre două doze inhalatorii trebuie Dintre speciile de plante cu acţiune antispastică
să fie de cel puţin 2 minute; se recomandă: cimbrişorul (herba serpylli), cimbrul

285
COPILUL NOSTRU
de cultură (herba thymi), unguraşul (herba marrubii)
- sub formă de infuzie. O infuzie calmantă ajutătoare
în crizele de astm se prepară dintr-un amestec de
părţi egale de isop (herba hyssopi), sovârv (herba ori-
gani), din frunze de pătlagină (folium plantaginis)
sau frunze de podbal (folium farfarae); o linguriţă de
amestec de plante la o cană cu apă. Se bea 1-2 căni pe
zi îndulcite cu miere.
Nu limita activitatea fizică a copilului astmatic;
simptomele de astm pot fi controlate chiar în timpul
exerciţiilor viguroase. Cel mai bun exerciţiu pentru
copiii astmatici este înotul. Învaţă copilul să facă
încălzire înainte de exerciţii, să respire pe nas, nu pe
gură şi să-şi acopere nasul şi gura cu fularul, când
exersează pe vreme foarte rece. Poate încerca yoga
(exerciţii de respiraţie speciale) sau chiar autohipnoza.
Ceilalţi adulţi din casă, profesorii şi rudele trebuie să
cunoască simptomele copilului, ce măsuri trebuie să ia
şi unde să transporte copilul, în caz de urgenţă.
Alimentaţia: oferă-i copilului alimente bogate în
vitamina C şi magneziu, include peştele în alimentaţie,
suplimente nutriţionale (multivitamine, extract glan-
dular de timus) şi evită conservanţii (sulfitul, acid ben-
zoic, MCG). Ceapa şi ardeiul roşu pot uneori să ajute,
prin eliberarea de histamină. Un dietetician poate
ajuta la identificarea alimentelor care declanşează ast-
mul şi poate recomanda o dietă echilibrată.
Pentru reducerea prafului din casă se recomandă:
- Păstrarea în camera copilului a unui minim de
căţi, jucării, haine şi alte obiecte ce colectează praf.
- Înlocuirea mochetelor cu linoleum, duşumea,
parchet sau gresie.
- Folosirea unor covoare ce se pot spăla des.
- Acoperirea saltelelor şi a pernelor copilului cu
plastic sau vinil, prin care nu trece praful; acestea se
spală o dată pe săptămână. Când copilul este alergic la
plastic, se foloseşte o saltea şi o pernă din bumbac 100%.
- Folosirea unor jaluzele din plastic sau alu-
miniu, în loc de perdele sau draperii textile.
- Folosirea purificatoarelor de aer în cât mai
multe camere. Se recomandă aparatul românesc pu-
rificator de aer cu plăci saline numit „Salin”, care
micşorează concentraţia de praf, mucegai, polen şi
fum de ţigară şi bacteriile din aer.
- Înlocuirea canapelelor şi scaunelor pluşate cu
altele din lemn.
- Curăţirea prafului cât mai des, cu o cârpă
umedă, nu cu mătura, care ridică praful în aer;
foloseşte aspiratorul când copilul nu este acasă.
- Spălarea regulată a jucăriilor de pluş; nu lăsa
copilul să doarmă cu ele.
- Spălarea lenjeriei copilului săptămânal, în apă fiartă.
- Curăţirea frecventă a casei, folosind substanţe
netoxice.
- Evitarea parfumurilor, a săpunurilor parfu-
mate, vopselelor - dacă i-au provocat dificultaţi de
respiraţie în trecut.
286
Pentru a scădea igrasia din casă:
- Curăţă des zonele predispuse la igrasie; fo-
loseşte oţet cu apă, sub formă de spray, Borax sau un
preparat comercial.
- Menţine baia cât mai uscată.
- Şterge igrasia de sub covoare şi de sub tapetul
dezlipit.
- Aeriseşte pivniţa sau - dacă stai la bloc - par-
ticipă activ la curăţirea subsolului blocului.
- Pune cărbune în rafturile de cărţi, pentru a pre-
veni mucegăirea acestora.
- Curăţă periodic nebulizatorul, aparatul de
inhalat şi rezervorul de aer care este ataşat.
- Evită să ţii plantele în camera copilului.
- Nu lăsa copilul să se joace prea des cu frunze,
fân sau iarbă.
- Când lucrează în grădină sau mătură, pune-l să
poarte o mască pe faţă, pentru a-i micşora expunerea
la substanţe iritante şi alergeni.
Pentru a limita expunerea copilului la polen:
- Ţine-l în casă, pe cât posibil, în perioada în care
concentraţia polenului este ridicată, adică
până la 10 dimineaţa.
- Foloseşte un purificator de aer, de ex. Salin,
care creează în cameră aerul din minele saline, cu
efect bun pentru astmatici.
- Ţine aerul condiţionat deschis (când există), în
loc să deschizi fereastra.
- Nu usca lenjeria de corp şi de pat afară, în sezo-
nul cu polen.
- Cere-i copilului să se spele pe mâini şi pe faţă, după
ce a fost afară, pentru a înlătura polenul care se depune pe
păr, pe restul corpului şi pe îmbrăcăminte; acesta se poate
lua pe perne şi poate fi respirat în cursul nopţii.
- Plantează în grădină copaci şi flori care nu dau
de obicei reacţii alergice (brad, păr, prun, oleandru,
orz, azalee, camelie, begonie, lalele, irişi).
- Evită - când e posibil - copacii care dau reacţii
alergice: ulm, stejar, plop, salcie.
Pentru a micşora reacţiile alergice la animalele de
casă:
- Dacă ai un animal de casă, ţine-l afară cât mai mult
timp; dacă nu ai, nu îţi cumpăra decât peşti de acvariu.
- Spală-ţi câinele sau pisica cel puţin o dată pe
săptămână şi perie-i des, pentru nu se scărpina sin-
guri şi a împrăştia alergeni, prin salivă.
- Nu folosi perne cu fulgi.
- Evită să ai gândaci în casă.
Pentru a preveni şi trata infecţiile:
- Încurajează-ţi copilul să-şi spele mâinile des şi
să nu ducă mâna nespălată la faţă.
- Ajută-l să-şi întărească sistemul imunitar, prin
alimentaţie sănătoasă şi suplimente nutritive (multi-
vitamine, minerale, antioxidanţi, usturoi).
- Ajută-l să facă faţă stresului.
Autotratamentul este cheia controlării astmului.
În primul rând, trebuie identificată cauza care

declanşează atacul şi trebuie făcute eforturi pentru a
o evita. Dacă nu poate fi găsită, i se va da copilului
cromolin (taleum).
Alte măsuri de autoîngrijire:
- nu fuma şi nu permite altora să fumeze în jurul
copilului;
- evită pe cât posibil fumul sobelor de lemn sau
cărbuni; în condiţii ideale, se poate ataşa un conver-
tizor catalitic, care micşorează fumul sobei şi scade
poluarea camerei;
- învaţă-l să ia medicamentele anti-astmatice corect;
- ţine o evidenţă a simptomelor care preced un
atac de astm; de ex. nelinişte, respiraţie rapidă, tuse
uscată. Când simţi asta, fă exerciţii de respiraţie şi bea
un pahar cu apă pentru a subţia secreţiile; copilul
mare poate practica vizualizarea (imaginarea unei
scene plăcute, liniştitoare) pentru a preveni un atac;
- practică tapotarea toracelui – drenajul postural,
pentru a elimina secreţiile din căile respiratorii;
- cere cât mai devreme sfatul medicului pentru
tratamentul răcelii şi a altor infecţii respiratorii;
- evită să respiri aer rece şi uscat; dacă trebuie să
ieşi afară pe frig, acoperă-ţi faţa şi inspiră pe nas;
- stai în interior când aerul este foarte poluat;
- menţine o umiditate a casei între 25 şi 40 grade
Celsius: o umiditate mai mare poate fi iritantă şi
poate favoriza creşterea igrasiei şi a gândacilor;
Îngrijirea copilului astmatic la diferite vârste:
Copilul mic, semnele apariţiei crizei de astm:
- schimbări bruşte în timpul somnului,
- mucus galben sau verde la nas,
- paloare a pielii,
- cearcăne sub ochi,
- bale mai abundente decât de obicei,
- tuse uşoară,
- iritabilitate.
Agravarea poate apărea rapid, deoarece plămânii
copilului sunt mici şi se astupă uşor cu secreţii.
La copilul preşcolar astmul poate influenţa dez-
voltarea fizică, socială şi intelectuală. Părinţii îi pot expli-
ca copilului boala de care suferă, în termeni simpli:
- astmul face respiraţia grea, dar se tratează cu
medicamente;
- nu este contagios;
- nu apare din vina lui;
- se întâlneşte şi la alţi copii şi oameni mari şi se
poate ameliora cu timpul;
- învaţă copilul să recunoască primele semne ale
unei crize de astm şi să spună când apar;
- explică-i ce anume declanşează crizele şi
învaţă-l cum să le recunoască şi să le evite;
- învaţă-l cum să facă exerciţii respiratorii simple
şi să bea apă, când simte că apar crizele;
- învaţă-l să folosească instrumentele: nebuliza-
torul şi - mai târziu - spirometrul;
- dă-i să facă treburi în casă, pentru a nu se simţi
COPILUL BOLNAV
diferit de ceilalţi copii;
- când refuză un medicament, dă-i câteva alter-
native între care poate alege: de exemplu, cu ce fel de
sirop să amestece medicamentul;
Cu timpul, asemenea copii învaţă foarte bine să-şi
controleze boala.
Copilului de vârstă şcolară:
- explică-i mai detaliat ce este astmul şi cum
poate fi controlat;
- cere-i să-ţi pună întrebări şi să-ţi explice ce simte;
- insistă asupra schimbărilor din viaţa de zi cu zi
şi din alimentaţie;
- asigură-te că înţelege ce anume trebuie să facă
pentru a-şi controla astmul, treptat, de unul singur,
micşorând dependenţa de personalul medical, de
camerele de gardă sau de internările în spital;
- încurajează-l să devină tot mai independent şi
să facă sport;
- discută cu personalul de la cabinetul medical,
profesorii, antrenorii şi alţi adulţi implicaţi în îngri-
jirea copilului, pentru a cunoaşte felul în care este
tratat copilul astmatic;
- ajută-l să devină cât mai responsabil, pentru a
observa ce-i declanşează astmul, să noteze când îşi ia
medicamentele şi cum se simte;
- învaţă-l să caute pe internet informaţii supli-
mentare despre astm, alţi copii astmatici etc.
Pleurezia
Este inflamarea pleurei, cu acumulare de lichid în
cavitatea pleurală. În mod normal, există 10-15 ml de
lichid pleural.
Pneumonia bacteriană (stafilococ, streptococ, H.
influenzae şi TBC) şi bolile de inimă, reumatice şi
neoplasme (leucemie şi limfom) sunt cauzele cele
mai frecvente care declanşează pleurezia la copil.
Cum se manifestă:
Se întâlneşte la copiii mai mari şi la adulţi, împreună
sau după o boală respiratorie. Durerea în pleurezie se
produce în timpul respiraţiei profunde şi poate fi
simţită nu numai în piept, ci uneori şi pe o parte sau în
spate, sub coaste. Când durerea pleurală se asociază cu
pneumonia, copilul respiră superficial, ceea ce poate
întârzia vindecarea şi poate fi chiar periculos. În acest
caz, medicul va prescrie medicamente pentru combate-
rea durerii, pentru a-i permite copilului să respire adânc
şi să tuşească. Scăderea durerii în pleurezie, nu înseam-
nă ameliorarea bolii; poate apărea din cauza lichidului
în pleură. Radiografic, anteroposterior în poziţie
şezândă, se pot detecta 400 ml de lichid în pleură, iar - la
proiecţia laterală - 200 ml. Radiografia toracelui poate
necesita 6 luni, pentru a se normaliza.
Complicaţii: fibroza pleurală, o formă de vinde-
care cu îngroşarea pleurei şi abces în pleură.
287
COPILUL NOSTRU

APARATUL CIRCULATOR (Cardiovascular)

Complicaţiile pleureziei Alcătuire
Cuprinde inima şi vasele de sânge. Inima este un
organ musculos, situat în piept, uşor în stânga.
Ce se poate face:
Inima normală este o pompă puternică ce lucrează
- internare în spital,
din greu, este formată din ţesut muscular şi are
- antibiotice, după iden-
mărimea pumnului fiecărei persoane în parte. Are 4
tificarea microorganismului,
camere: cele două de sus se numesc “atrii”, iar - cele de
- drenajul lichidului
jos - “ventricule”. Sângele este pompat prin aceste
din pleură,
camere într-un singur sens, cu ajutorul a 4 valve: pul-
- deschiderea pleurei
monară, aortică (la originea arterelor respective), iar -
printr-un tub cu vizor (to-
între atrii şi ventricule - valva tricuspidă la dreapta şi
racoscopie),
cea mitrală la stânga. Sângele scăzut în oxigen (de
- deschiderea torace-
culoare închisă) se înapoiază la inimă, în atriul drept,
lui (toracotomie) cu rezec-
după ce a circulat prin corp. Acest atriu îşi goleşte sân-
ţie de coaste.
gele prin valva tricuspidă, în ventricolul drept, de unde
sângele este pompat sub presiune scăzută, prin valva
Pneumotoraxul pulmonară, în artera pulmonară. Sângele merge la
Este prezenţa anormală de aer în spaţiul pleural. Aerul plămâni, unde se îmbogăţeşte în oxigen, (devenind
intră aici prin peretele toracic, ca după un traumatism pene- roşu aprins), apoi se întoarce - prin venele pulmonare -
trant sau vine din plămâni, prin ruperea alveolelor; în acest la atriul stâng. De aici trece prin valva mitrală în ventri-
caz aerul din pleură împinge plămânul înăuntru şi produce colul stâng; acesta pompează sângele bogat în oxigen,
colapsul lui parţial sau total. roşu aprins, prin valva aortică în aortă, care duce sân-
Pneumotorax-ul poate apărea la copiii cu astm, gele în circulaţia generală a corpului.
după infecţii pulmonare, aspiraţii de corpi străini,
fibroză chistică, fracturi costale sau chiar spontan.
Cum se manifestă:
Simptomele depind de mărimea pneumotoraxului şi
de starea sănătăţii copilului. Copilul are o durere ascuţită
în piept, ce se întinde la umăr şi abdomen, tuse uscată şi
respiraţie dificilă şi se poate învineţi la buze şi la degete.
Când pneumotoraxul este mic, poate să nu provoace nici
un simptom. Asocierea cu sânge în cavitatea pleurală este
numită de medici “hemopneumotorax”.
Diagnosticul se pune după ascultarea plămânului
şi prin examen radiologic.
Ce se poate face: Alcătuirea inimii
Pneumotoraxul mic, la un copil anterior sănătos,
poate să nu necesite tratament, deoarece se vindecă de la Contracţia ventricolelor, de 70-110 ori pe minut în
sine, în câteva zile. Formele mai grave necesită internarea repaus, pompează sângele afară din inimă. Viteza de
în spital, administrarea de oxigen şi scoaterea aerului din contracţie a inimii se numeşte “ritm cardiac” şi se
pleură, printr-un tub plasat prin peretele toracic între măsoară în bătăi pe minut. Cu fiecare bătaie, unda
coaste, timp de câteva zile. Când această metodă este inefi- presiunii se propagă de-a lungul arterelor, formând
cace, poate fi necesară pulsul, ce poate fi simţit la nivelul pumnului (artera
intervenţia chirurgi- radiaIă), pe partea laterală a gâtului (artera carotidă)
cală. Concomitent, sau în faţa urechii (artera temporală superficială).
medicii tratează boa- Arterele mari şi cele mici (arteriole) transportă
la asociată (astmul, sângele oxigenat în tot corpul. Arteriolele se ramifică
infecţia pulmonară). în capilare, vase cu pereţii foarte subţiri, prin care trec
gazele (oxigen şi bioxid de carbon), substanţele nutri-
tive (glucoză, aminoacizi) şi substanţele de eliminare
Pneumotorax sim- (uree, săruri minerale).
plu sau asociat cu Sângele care a trecut prin capilare, scăzut în oxi-
sânge în cavitatea gen, de culoare mai închisă şi bogat în bioxid de car-
pleurală bon, se înapoiază în partea dreaptă a inimii, prin
venele cave superioare şi inferioare.

288

Sângele, îmbogăţit cu oxigen şi substanţe nutri-
tive, este necesar pentru creştere, dezvoltare şi activi-
tatea normală a copilului.
Examinare
Examinarea inimii copilului de către medic
cuprinde de regulă cercetarea pulsului, ascultarea
inimii şi măsurarea tensiunii arteriale, iar uneori
folosirea unei aparaturi complexe, moderne.
(Vezi tabelul nr. 23) Frecvenţa pulsului variază cu vârsta.
Tabel nr. 23 Frecvenţa pulsului la sugari şi copii
Frecvenţa (bătăi pe minut)
Vârsta În repaus În repaus
(treaz) (adormit)
3 luni – 2 ani 80 – 150 70 – 120 Până la 200
2 ani- 10 ani 70 – 110 60 – 90 Până la 200
10 ani – adult 55 – 90 50 – 90 Până la 200
Medicul va asculta cu atenţie sunetele inimii copilu-
lui, modificarea lor, respiraţia şi eventualele sufluri.
Cele mai multe murmure la inimă, descoperite de
medic la copil, nu sunt asociate cu anomalii importante
ale inimii. Ele sunt numite “murmure inocente,
funcţionale, fiziologice sau normale”. Peste 30% din
copii au un murmur funcţional la inimă, pe o anumită
perioadă, între 2 ani şi adolescenţă; acest procentaj
creşte când inima bate mai repede din cauza febrei,
infecţiei sau anxietăţii. Murmurul funcţional pare a fi
produs de scurgerea turbulentă a sângelui în ventri-
colul stâng.
Medicul va explica părinţilor că acest murmur
inocent este doar un zgomot şi nu arată o boală cardiacă
importantă. Asemenea murmure se intensifică în cursul
bolilor febrile; majoritatea lor dispar cu timpul. Uneori,
sunt necesare examinări suplimentare, pentru a elimina
o boală congenitală de inimă. Trebuie evitate exam-
inările EKG, radiografiile toracice şi ecogramele, la copi-
ii care se simt bine şi au doar un murmur inocent la
inimă.
Măsurarea tensiunii arteriale
Presiunea sângelui în artere este creată de scurge-
rea sângelui, când inima pompează în vase. Valorile
tensiunii arteriale arată cât de tare împinge sângele în
pereţii vaselor. Cu un stetoscop şi o manşetă care se
umflă, doctorul sau asistenta măsoară presiunea sân-
gelui copilului, la fel ca la adult. (Vezi capitolul
hipertensiunea arteriaIă).
COPILUL BOLNAV
Tabel nr. 24 Examinarea inimii cu aparatură
modernă
EXAMEN INDICAŢlI
Radiografie toraci- Arată dimensiunile inimii şi circulaţia sân-
că gelui în plămâni
Electrocardiografie Măsurarea grafică a activităţii electrice a
(EKG) inimii
Monitorizare Înregistrarea EKG continuă timp de 24 de
Holter ore pentru a evalua aritmiile
Ecocardiografia Folosirea undelor sonore de înaltă frecvenţă
(Ecograma inimii) aplicate printr-un (senzor) transducer, pen-
tru a produce o imagine a structurii inimii
Eco- Transtoracică Făcută cu un senzor aşezat pe torace
Eco M-mode Reprezentarea grafică într-o singură dimen-
siune pentru a evalua mărimea şi funcţia
ventriculară
Bidimensional Vedere secţională a inimii în timp real, pentru a
(2D) observa structurile cardiace şi anatomia inimii
Eco Fetală Imaginea inimii fătului în uter, permite diag-
nosticarea anomaliilor cardiace majore, încă
din luna a patra; oferă părinţilor opţiunea
unui avort
Eco Transesofa- Senzorul, plasat în esofag, în spatele inimii,
giană obţine imagini din partea posterioară a ini-
mii; este folosită în timpul operaţiei
Doppler Identifică modul de scurgere a sângelui şi
diferenţele de presiune din inimă şi vasele mari
Cateterizare car- Studierea imaginilor cu ajutorul sondelor radio-
diacă opace (vizibile la razele X) introduse în vasele
periferice de sânge (ex. femurale) şi avansate în
inimă, pentru a măsura presiunea şi nivelul de
oxigen din camerele inimii, pt. a vedea struc-
turile inimii şi modul de circulaţie al sângelui
Studii de hemodi- Măsoară presiunile şi saturaţia de oxigen din
namică camerele inimii
Angiografie Foloseşte substanţe de contrast pentru a evi-
denţia structurile inimii şi modul de circu-
laţie al sângelui
Biopsie Foloseşte un cateter special pentru a scoate
probe mici din muşchiul inimii, pentru exam-
inare microscopică; se foloseşte în diagnostic-
ul infecţiilor, inflamaţiilor sau tulburări ale
funcţiei musculare. De asemenea, pentru a
evidenţia respingerea inimii după transplant.
Electrofiziologie Catetere speciale cu electrozi folosiţi pentru
a înregistra activitatea electrică din interiorul
inimii şi a diagnostica tulburările de ritm
Proba de efort Supravegherea sau înregistrarea frecvenţei
inimii tensiunii arteriale, EKG-ului şi a con-
sumului de oxigen în repaus şi în timpul efor-
tului progresiv, la bicicletă sau bandă rulantă
Imagine de rezo- Tehnică nouă de obţinere a imaginilor mag-
nanţă (Tomografia netică cardiacă neinvazive (fară injecţii);
computerizată car- folosite pentru evaluarea anatomiei vaselor
diacă) din afara inimii
289
COPILUL NOSTRU
Sincopa
Sincopa (leşinul) este o pierdere bruscă şi de
scurtă durată (câteva secunde) a conştienţei, asociată
cu o pierdere a tonusului muscular.
Cum se manifestă:
Copilul devine moale, poate cădea jos, ameţeşte,
vederea i se tulbură, urechile îi ţiuie, transpiră intens;
îşi revine în poziţia culcat. Când se trezeşte, este com-
plet conştient şi orientat.
Cauzele cele mai frecvente sunt: reacţii vaso-
vagale, schimbări bruşte de poziţie (sincopă ortosta-
tică), hiperventilaţie, crize de oprire a respiraţiei şi
isterie (numită şi “sindrom bipolar”).
Dacă perioada de pierdere a conştienţei durează
câteva minute, nu secunde, dacă apar mişcări spastice
ale mâinilor şi ale picioarelor sau copilul este confuz la
trezire, atunci cauza poate fi alta, decât leşinul.
Reacţia vaso-vagală: copilul leşină, deoarece cor-
pul lui reacţionează la unele situaţii printr-o relaxare
bruscă a pereţilor venelor. Aceasta face ca sângele să
stagneze în partea de jos a corpului. Presiunea şi cir-
culaţia acestuia la creier scad, iar copilul leşină. După
ce copilul leşină, venele se contractă, tensiunea arteri-
ală se reface, fluxul de sânge la creier creşte, iar
copilul se trezeşte. Copiii leşină când văd că li se ia
sânge, când stau mult timp în picioare în căldură şi în
aglomeraţie, atunci când le e frică sau la durere şi
supărare.
Ce se poate face:
• evitarea situaţiilor care provoacă aceste stări
• o alimentaţie mai sărată şi un consum mare de
lichide.
Hipotensiunea ortostatică
Este mai rară la copii, decât la adulţi. În mod normal,
când o persoană se ridică în picioare, vasele de sânge se
contractă pentru a menţine presiunea sangvină. La unii
copii, vasele de sânge reacţionează încet, tensiunea arteri-
ală scade brusc, iar cantitatea de sânge care circulă la
creier este redusă, producând leşinul. Asemenea copii
învaţă să se ridice încet din poziţia culcată.
Ameţeala prin hiperventilaţie
Se întâlneşte la unii adolescenţi anxioşi, când
respiră adânc şi repede. Astfel, bioxidul de carbon
scade în sânge, reacţie ce contractă vasele din creier.
Copilul simte furnicături în degete, ameţeală, spasme
musculare şi eventual leşin.
Se corectează prin respiraţie într-o pungă de hâr-
tie. Aceasta permite reinhalarea bioxidului de carbon
care a fost eliminat.
Crize de oprire a respiraţiei (Spasmul hoho-
tului de plâns)
Se observă între vârsta de 6 luni şi 6 ani. Când
copilul cade, are crize de furie sau i se face o injecţie,
290
uneori nu ţipă imediat, ci deschide gura, dar nu respiră
timp de 10-15 secunde, timp în care începe să se
înroşească, iar părinţii se neliniştesc, până când copilul
scoate un ţipăt puternic. Uneori, copilul îşi ţine respi-
raţia până ce devine moale şi leşină. Imediat după
aceea, copilul respiră din nou şi se trezeşte. Asemenea
crize nu sunt periculoase şi nu lezează creierul; copilul
nu le poate controla. De obicei, copiii mici plâng când
sunt supăraţi sau înfricoşaţi. Când însă glota se închide,
aerul nu poate ieşi, pentru a ţipa; e nevoie ca glota să se
relaxeze, pentru a respira.
Ce se poate face:
• observă de aproape copilul.
• prinde-l când cade.
• dacă rămâne inconştient (nu reacţionează) şi se
învineţeşte, începe imediat reanimarea respiratorie,
cu respiraţie gură la gură.
• stabileşte limite de disciplină la copilul mic cu
crize de furie repetate.
• nu ţipa la el, nu-l pedepsi sau răsfăţa inutil; nu-i
da medicamente, pentru că nu ajută.
Isteria, numită şi “sindrom bipolar”, se observă la
adolescenţii tulburaţi emoţional. Nu produce pier-
derea conştienţei; leşinul este simulat.
Cauze rare de leşin:
• boli congenitale de inimă, ca îngustarea aortei
sau a arterei pulmonare,
• unele boli cianogene,
• tulburări de ritm (aritmii); asemenea sincope
pot ameninţa viaţa, mai ales când apar după palpi-
taţii sau exerciţii viguroase. Copilul trebuie examinat
de cardiolog.
• scăderea glucozei din sânge (hipoglicemie)
• crize de tuse convulsivă.
Durerea în piept
Este mai rară decât durerea de cap sau de abdo-
men. Frecvenţa maximă este în jurul vârstei de 12 ani.
Copiii mici nu descriu bine durerea. Intensitatea şi
frecvenţa durerii nu sunt paralele cu gravitatea bolii.
Cauzele frecvente ale durerii în piept:
- necunoscută; durerea nu este provocată de o
boală patologică, nici de exerciţiu sau traumatism. Este
o durere cronică, cu durată de peste 6 luni la copiii şi
adolescenţii perfect sănătoşi, cărora durerea le produce
stres şi anxietate. Se calmează, după atenţia acordată
de părinţi. Drept tratament, medicul va asigura părinţii
şi copilul că nu este nimic grav.
- musculo-scheletică, prin traumatisme, întinderi
ale muşchilor peretelui toracic sau inflamaţia coastelor
şi a cartilagiilor lor (costocondrită); peretele toracic şi
zona de unire dintre coaste şi cartilagii sunt dureroase
la palpare. Muşchii dintre coaste, precum şi oasele şi
articulaţiile toracelui, pot fi întinse, lovite şi dureroase
– este durerea musculo-scheletică. Tratamentul constă
în repaus, căldură, tehnici de relaxare şi paracetamol.

Cauze mai rare de dureri în piept:
- traumatism: prezintă echimoze;
- tulburări respiratorii: fumat, tuse, astm, pneu-
monie (febră, tuse, starea generală alterată), pleurită
(inflamaţia pleurei), pneumotorax (aer în cavitatea
pleurală), embolie pulmonară;
- sânii măriţi: dezvoltare normală la adolescente;
se va lua în considerare sarcina;
- tulburări gastrointestinale;
- esofagită (arsuri după mâncăruri picante, cal-
mate de medicamente antiacide);
- corp străin în esofag;
- durere iradiată, în boli abdominale (gastrită,
duodenită, ulcer gastroduodenal);
- boli de inimă;
- pericardită: inflamaţie a sacului fibros ce încon-
joară inima - provoacă durere acută, ca un cuţit, care
scade în poziţia şezândă (ridicată);
- suflu la inimă, aritmie: posibil boală congenitală,
infecţie la inimă (miocardită), boala Kawasaki (lezează
arterele coronare la copii), sindromul Marfan (copil
înalt şi slab, cu picioare şi braţe foarte lungi, articulaţii
laxe, dilataţia aortei şi pneumotorace);
- boli de colagen: artrită reumatoidă juvenilă, lupus
eritematos şi dermatomiozită (vezi mai jos). Articulaţi-
ile din corp, inclusiv cele ale coastelor, sunt umflate şi
dureroase, iar durerea nu cedează la repaus;
- prolaps al valvei mitrale: o anomalie a valvei
dintre atriul şi ventricolul stâng, în care valva se
umflă (prolabează), atunci când ventricolul stâng se
contractă. De obicei nu are simptome, dar unii copii
au aritmie sau dureri de piept. Nu are un tratament
specific. Nu este gravă, dar necesită profilaxia cu
antibiotice, înainte de intervenţii dentare sau chirur-
gicale, pentru a evita endocardita infecţioasă.
Deoarece la adult durerea în piept este asociată
cu bolile de inimă, tinerii care au dureri în piept sunt
îngrijoraţi că suferă de inimă, ceea ce de obicei nu
este adevărat. Dacă însă se asociază cu un puls nere-
gulat sau rapid, durerea în piept apare din cauza
scăderii sângelui din inimă; aceasta se întâmplă ex-
trem de rar, dar poate fi periculos.
La copilul febril, medicul va suspecta pneumonie
sau miocardită virală.
La copilul cu durere cronică în piept, care are o
stare generală bună, este normal la examinarea clinică
şi nu are un istoric de boală, medicul va evita anali-
zele costisitoare de laborator. Acesta se va asigura,
însă, că micuţul se poate înapoia la activitatea lui nor-
mală, într-un interval adecvat de timp, iar dacă nu, va
urmări semnele unui astm provocat de efort sau de
tulburări emoţionale (care nu erau evidente iniţial).
Consultă medicul de urgenţă, în caz de:
- Tulburare acută,
- Traumatism major,
- Istoric de boală a inimii sau probleme medicale
severe,
- Durere la exerciţii, palpare, ameţeli sau sincopa,
- Corp străin în esofag, ingestie de substanţă caustică ,
COPILUL BOLNAV
- Pneumotorax (aer în pleură), lichid în pleură,
- Tulburare emoţională gravă.
Copilul cu boli congenitale de inimă
Bolile congenitale de inimă rezultă din dez-
voltarea anormală a inimii sau a vaselor mari. Apar
cam la 0,8% din copiii născuţi vii.
Cauzele sunt multiple. Există o predispoziţie gene-
tică, asociată cu un factor de mediu, de ex. un virus,
tutunul, mai ales la tată, consumul de alcool de către
mamă, hormoni sexuali, acid retinoic etc. Unele boli
congenitale se asociază frecvent cu boli de inimă, de ex.
40% din copii cu sindrom Down au acest defect.
Sunt prezente la naştere, chiar dacă nu se mani-
festă întotdeauna.
Bolile congenitale sunt categorisite de medici ca
cianogene sau necianogene, depinzând de modi-
ficările circulaţiei, care rezultă din anomalia inimii. În
bolile necianogene, circulaţia generală nu este expusă
la sânge neoxigenat. În bolile de inimă cianogene, sân-
gele neoxigenat se amestecă în circulaţia generală.
Defectele, aşa zise necianogene, survin din cauza
unor comunicări anormale a părţii stângi cu cea
dreaptă a inimii (de ex.: persistenţa canalului arterial;
defect de sept - atrial sau ventricular) sau îngreunări
ale fluxului de sânge (coarctaţia aortei, stenoză aortică
sau pulmonară).
Persistenţa canalului arterial
Canalul arterial este o legătură vasculară, care la
făt scurtcircuitează circulaţia din plămân şi îndreaptă
sângele din artera pulmonară în aortă.
Închiderea funcţională a ductului se produce în
mod normal, curând după naştere. Dacă rămâne
deschis, direcţia curgerii sângelui în canalul arterial,
este inversată, din cauza presiunii sangvine, care este
mai mare din aortă, spre artera pulmonară. Apar
greutăţi în respiraţie, de la nivel mediu la grav. Când
canalul arterial este larg, copilul oboseşte repede, creşte
încet, respiră repede şi se îmbolnăveşte des de pneu-
monie. Simptomele pot apărea în primele săptămâni
sau luni de viaţă. Nou născuţii cu un canal arterial mic,
par normali. La prematuri, canalul se închide - în mod
spontan - la circa 4 săptămâni. La nou născuţii la termen
cu acest defect la care canalul nu dispare în câteva zile,
închiderea ulterioară spontană este rară.
Tratamentul medicamentos se face, la prematuri,
cu inhibitori de prostglandină de tip Indometacin,
mai ales la cei cu suferinţă respiratorie. Ocluzia
canalului arterial persistent se poate face prin sondă
introdusă prin piele (percutan) sau prin intervenţie
chirurgicală, la vîrsta de l – 2 ani.
Defectul de sept atrial
Este o deschidere anormală între atriul drept şi cel
stâng. Rezultă un şunt (scurtcircuitare) al sângelui de la
atriul stâng la cel drept. Cei mai mulţi copii cu acest
291
COPILUL NOSTRU
defect au simptome puţine, sau de loc; toleranţa la efort
este excelentă, iar dezvoltarea fizică nu este influenţată.
Tratamentul chirurgical se face prin deschiderea
inimii şi închiderea orificiului cu un petec de dacron,
teflon sau gortex. Prin tratament modern, defectul este
închis mecanic, ajungându-se la inimă (fără a o
deschide) prin artere; se foloseşte un ocluzor, format
din două umbrele, care se plasează de o parte şi de alta
a defectului septal. Aceste umbrele sunt acoperite
spontan - după o lună - cu ţesuturi din inimă.
Defectul de sept ventricular
Este o deschidere anormală între ventricolul
drept şi stâng. Din cauza presiunii mari, sângele din
ventricolul stâng este scurtcircuitat în cel drept, în
timpul contracţiei inimii (sistola).
Sângele este trimis înapoi la plămâni, în loc să fie
pompat în restul corpului. Ca rezultat, creşte canti-
tatea de sânge din vasele pulmonare, ceea ce duce la
respiraţie grea, dificultăţi în alimentare, transpiraţie
excesivă şi lipsa creşterii normale în greutate; mărirea
volumului ficatului arată instalarea insuficienţei car-
diace. Presiunea în vasele de sânge din plămâni
creşte, producând leziuni permanente în pereţii
vaselor. Simptomele pot apărea după câteva săp-
tămâni de la naştere. Operaţia la copilul mic previne
aceste complicaţii. Dacă deschiderea dintre ventricule
este mică, inima nu suferă, singura manifestare fiind
un suflu puternic.
Aceste defecte au tendinţa de cele mai multe ori de
a se închide de la sine. Tratamentul cu medicamente
încearcă să prevină insuficienţa cardiacă; se folosesc
diuretice, digitală şi vasodilatatoare. Tratamentul
chirurgical se face prin cateterism venos şi prin
plasarea unei umbrele duble ocluzante.
În stenoza pulmonară şi aortică, inima trebuie să
pompeze mai tare, se îngroaşă şi oboseşte, ducând la
insuficienţă.
Stenoza pulmonară
Este o îngustare a valvei pulmonare, care se
deschide pentru a lăsa sângele să treacă din ventri-
colul drept, în plămâni.
Tratamentul formelor grave constă în lărgirea
valvei pulmonare cu un balonaş care se poate umfla,
situat la vârful unui cateter introdus - prin venă - în
inima; aceasta se numeşte “valvuloplastie pulmonară
percutană cu balonaş gonflabil”. Se practică sub con-
trol radioscopic.
Stenoza aortică (subaortică)
Este o îngustare a valvei aortice, valvă ce se
deschide pentru a lăsa sângele să treacă din ventri-
colul stâng în aortă şi de aici în corp.
Cei mai mulţi copii cu stenoză aortică nu au nici
un simptom. Când stenoza este severă, apar dureri
de piept, oboseală neobişnuită, ameţeli şi leşin.
292
Sugarul cu acest defect, care supravieţuieşte, va
prezenta, după vîrsta de 10 ani, tulburări la effort, iar
- în al treilea deceniu de viaţă - degradarea progre-
sivă a funcţiei inimii.
Tratamentul medical se adresează insuficienţei
cardiace. Cateterul cu balonaş, pentru valvulotomie,
se introduce în inimă, prin arteră. Tratamentul
chirurgical la copilul sub 10 ani urmăreşte păstrarea
valvelor aortice. După 16 ani, asemenea operaţii con-
servatoare nu mai dau rezultate bune, iar valvele aor-
tice sunt înlocuite cu proteze valvulare. (Pionierul
metodei de folosire a valvelor de porc a fost Dr. B.
Ionescu de la Spitalul Fundeni).
Coarctaţia aortei (stenoza istmului aortic)
Este o îngustare a aortei.
Coarctaţia reduce aportul de sânge în jumătatea
inferioară a corpului, de aceea pulsul şi tensiunea
arterială sunt mai scăzute, decât în mod normal, la
picioare şi mai mari, la braţe. Cei mai mulţi sugari nu
au simptome. Unii copii au dureri de cap, le curge
sânge din nas din cauza presiunii crescute în partea
de sus a corpului, precum şi a durerii de picioare, din
cauza tensiunii scăzute. Este diagnosticată, la exame-
nul medical, prin diferenţele de puls şi tensiune arte-
rială şi confirmată prin EKG, radiografie şi ecocardio-
gramă. Necesită operaţie la copilul de vârstă preşco-
lară. Leziunea poate fi bine tolerată până la ado-
lescenţă, dar - dacă nu se intervine chirurgical - un
sfert din bolnavi mor înaintea vârstei de 20 de ani, iar
jumătate dintre ei înainte de 32 de ani, prin insufi-
cienţă cardiacă, endocardită bacteriană, insuficienţă a
aortei sau, mai rar, hemoragie la creier. În absenţa
pulsului la artera femurală, vârsta optimă pentru
operaţie este între 2 şi 4 ani. La sugari şi copiii mici se
face angioplastie cu balon gonflabil introdus prin
arteră. Intervenţia chirurgicală presupune rezecţia
zonei stenozate şi anastomoza cap la cap a seg-
mentelor. Intervenţia este complexă şi necesită circu-
laţie extracorporeală.
Tetralogia Fallot
Malformaţia cuprinde patru anomalii: strămutarea
(stenoza sau atrezia) arterei pulmonare; comunicarea
între ventricolul drept şi cel stâng (comunicare inter-
ventriculară); deplasarea aortei către ventricolul drept,
în loc să pornească normal din ventricolul stâng (dex-
tropoziţia aortei); lărgirea şi îngroşarea peretelui
(hipertrofia) ventricolului drept.
Defectul produce învineţire (cianoza) care se
instalează progresiv, curând după naştere sau - mai
târziu - în copilărie, deoarece sângele care circulă
prin corp, nu este suficient de oxigenat. Apare întâi la
buze şi la unghii şi devine apoi permanentă; copilul
mare are frecvent vârfurile degetelor îngroşate
(degete hipocratice).
 COPILUL BOLNAV

Unii sugari rămân stabili, cu un grad moderat de
cianoză, permiţând operaţia în jurul vârstei de 2 ani,
deşi în unele centre se operează mult mai devreme.
Alţi copii prezintă simptome mai grave, care influen-
ţează creşterea şi dezvoltarea lor normală. Ei pot avea
crize de cianoză, după plâns sau scaun; sugarul
devine foarte vânăt, respiră foarte greu şi îşi poate
pierde conştienţa sau are convulsii. Propranololul
poate fi folosit pentru a preveni aceste atacuri. Un
asemenea copil necesită operaţie pe cord deschis, cu
circulaţie extracorporeală. Fără operaţie, evoluţia este
gravă; complicaţiile pot fi neurologice (tromboza
vaselor din creier, abces la creier), endocardita bacte-
riană sau moarte subită în timpul crizelor.
Îngrijirea copilului cardiac
Copilul cu simptome de boli congenitale cardiace
suferă întârzieri în dezvoltare, în greutate şi înălţime.
Corectarea chirurgicală ameliorează creşterea. Dez-
voltarea intelectuală nu este întârziată în mod evident.
Pot apărea însă modificări neurologice. Sugarii, cu astfel
de simptome, plâng mult mai mult decât cei sănătoşi,
ceea ce îngrijorează inutil părinţii. Alimentaţia copilului
poate fi dificilă, deoarece necesită un număr mai mare
de calorii, iar copilul nu are poftă de mâncare.
Digoxina (o forma concentrată de digitală) tre-
buie păstrată într-un loc sigur, pentru a evita ingestia
accidentală şi intoxicaţia copilului. Părinţii trebuie să
înveţe metodele de resuscitare cardio-pulmonare,
care pot fi necesare la copilul cu crize de cianoză.
Vaccinările trebuie respectate, la fel ca pentru un
copil normal. La cei cu forme grave, se recomandă şi
vaccinul antigripal.
Igiena dentară trebuie respectată cu atenţie.
Tabel nr. 25 - Metode de cateterizare a inimii
PROCEDEUL DIAGNOSTICUL
Secţionarea septului atrial cu Transpoziţia marilor artere
balonul – la nou născuţi se face Defect congenital de inimă cu
sub control ecografic un singur ventricul
Dilatarea cu balonul; tratament Stenoza congenitală a valvelor
preferat pulmonare, a arterei pulmonare,
a arcului aortic, reumatică şi
congenitală a valvei mitrale
Coarctaţia aortei
Ocluzia cu arc metalic (poate Persistenţa canalului arterial
înlocui operaţia)
Închiderea instrumentală cu Defect septal atrial (persistenţa
sonda orificiului atrial)
Plasarea unui arc metalic Stenoza arterei pulmonare
Secţionarea unor căi nervoase Pentru unele tahiaritmii prin
sonde de radiofrecvenţă
*După: Allen HD and others
Orice intervenţie dentară cu sângerare cât de
mică, trebuie precedată de profilaxia endocarditei.
Endocardita infecţioasă se manifestă prin simptome
vagi: febră, lipsa poftei de mâncare, indispoziţie, trans-
piraţie nocturnă, mărirea splinei. Pentru orice suspici-
une, trebuie consultat cardiologul. Infecţiile respira-
torii sunt mai frecvente şi mai grave.
Simptomele gastrointestinale pot apărea la copilul
cu insuficienţă cardiacă sau intoxicaţie cu digoxină.
Pierderile mari de lichide sunt periculoase la copiii
cianotici. Simptome neurologice: o febră neexplicată,
durere de cap, convulsii, pot indica un abces cerebral.
Medicamentele: administrarea corectă a digoxinei este
foarte importantă. Nu se recomandă decongestionante la
copii cu hipertensiune sau cu tulburări de ritm cardiac.
Somnul copiilor cardiaci, poate fi dificil, din cauza
respiraţiei frecvente sau a foamei. Copiii care urmează
tratament cu diuretice învată mai greu să facă la oliţă.
Disciplina normală trebuie însă aplicată, în ciuda
bolii cardiace. Deseori, părinţii protejează şi răsfaţă
excesiv asemenea copii. Copiii trebuie să cunoască
medicamentele şi să recunoască simptomele bolii,
atunci când apar; la fel şi educatorii, care trebuie să ştie
să aplice metode de resuscitare de urgenţă. Părinţii
subestimează de obicei toleranţa copilului cardiac la
efort. În general, copiii se limitează singuri.
Cei mai mulţi copii cu defect congenital de inimă
pot duce o viaţă activă; nu trebuie să li se impună
restricţii; de fapt pediatrii încurajează copiii să facă
activitate fizică, care îi ajută să-şi menţină inima
puternică şi să se bucure de viaţă.
Activităţile sănătoase includ alergarea, săritul
corzii, mersul pe bicicletă, înotul, tenisul. Trebuie evi-
tate activităţile fizice obositoare, cum ar fi sporturile
de competiţie.
Tulburări de ritm (aritmii sau disritmii)
În mod normal, inima copilului bate cu un ritm de
90-120 de bătăi pe minut, în mod regulat şi ordonat.
Frecvenţa bătăilor inimii la copil depinde de vârstă.
Tabel nr. 26 - Frecvenţa inimii la copil
Frecvenţa Inimii Bătăi/min.
Vârsta Media Limite
Prima zi 126 95-155
1-7 zile 135 100-180
8-30 zile 160 120-190
1-3 luni 147 95-200
3-6 luni 139 114-170
6-12 luni 130 95-170
1-3 ani 121 95-150
3-5 ani 98 70-130
5-16 ani 86 65-120
*Adaptat după Scwartz Mw. 2000

293
COPILUL NOSTRU
Fiecare bătaie normală a inimii începe printr-un
impuls electric, generat într-un grup mic de celule
musculare specializate, numit “nodul sinoatrial” (SA).
Nodul sinoatrial este situat în atriul drept. Acesta bate
automat, dar primeşte ordine şi de la creier (când
copilul este speriat, inima bate mai repede). Semnalul
de la nodul SA se răspândeşte repede la pereţii atriu-
lui, pe care îi contractă. Semnalul electric ajunge apoi
la alt mănunchi de celule specializate, nodul atrio-ven-
tricular (AV) şi apoi la ventriculi, pe căi speciale,
numite “fascicolul lui Hiss”, ramura dreaptă şi stângă.
Semnalele electrice ajung astfel într-o fracţiune de
secundă la ventriculi, după contracţia atriilor (timp în
care s-a umplut cu sânge) şi se contractă. Din ventri-
cule, sângele este pompat în restul corpului.
Componentele
sistemului de
conducere a
impulsurilor elec-
trice din inimă
Activitatea
electrică a inimii
creează o serie
de curenţi ritmici
care pot fi înreg-
istraţi sub nu-
mele de electro-
cardiogramă (EKG). EKG-ul poate fi urmărit şi la
pacientul ambulator, care poartă ataşat la brâu, un mic
monitor, numit Holter, ataşat de electrozii lipiţi pe piele.
Se pot observa astfel anomaliile de ritm, pe parcursul a
una - două zile şi împrejurările care le-au declanşat.
În mod normal, inima bate mai repede, în timpul
activităţii fizice sau la emoţii. Ea răspunde astfel
nevoilor crescute de oxigen şi necesităţii ridicate de a
elimina produsele rezultate din arderile organismu-
lui. Inima bate mai repede decât în mod normal, când
copilul are febră, anemie, în cazul activităţii crescute
a glandei tiroide, după cofeină sau după medica-
mente, ca decongestionantele nazale.
Anomalii ale frecvenţei şi ritmului inimii: apar
când există o disfuncţie a sistemului electric al inimii.
Anomaliile de ritm (aritmii sau disritmii) variază de
la cele uşoare, care nu necesită nici un tratament, la
cele grave, care pun viaţa în pericol.
Clasificarea aritmiilor:
- Bradicardie – frecvenţă anormal de scăzută,
- Tahicardie – frecvenţă crescută,
- Tulburări de conducere – ritm neregulat.
Bradicardia sinusală: este o frecvenţă a inimii sub
limita normală (60 de bătăi pe minut, până la 6 ani; 45
de bătăi pe minut între 7- 11 ani şi 40 de bătăi pe minut,
peste 12 ani). La copiii grav bolnavi, cauzele frecvente
294
sunt: scăderea oxigenului din sânge (hipoxie), leziuni
ale sistemului nervos central şi efectele secundare ale
medicamentelor. Se asociază cu o creştere a tonusului
nervului vag (a 10-a pereche de nervi cranieni).
Nu toate bradicardiile necesită tratament (cu
atropină sau stimulator electric artificial, numit “pace
maker”), ci doar cele care provoacă simptome (sincopă
cu pierderea conştienţei sau intoleranţa la efort fizic).
Tahicardia sinusală: inima bate mai repede, ca răspuns
la febră, anemie, deshidratare sau insuficienţă cardiacă.
Aritmia sinusală: este o variaţie normală a ritmu-
lui inimii cu respiraţia, denumită “aritmie respirato-
rie” (creşte când inspiri şi scade când expiri). Variaţii
exagerate se întâlnesc la copiii normali şi la cei cu tul-
burări respiratorii sau în cazul creşterii presiunii
intracraniene.
Tulburări de conducere: blocarea completă a transmi-
terii impulsului electric de la nodul atrioventricular, la
ventricule, este numită de medici “bloc-complet al
inimii”. În această situaţie, ventriculele se contractă
autonom, independent de atrii. Se poate întâlni după
operaţii pe inimă sau pot fi congenitale. Drept trata-
ment, inima poate fi stimulată, temporar, prin electrozi
plasaţi pe învelişul ei (epicard) şi conectaţi la un stimu-
lator automat, numit “pace maker extern”.
Extrasistole sau contracţii ventriculare premature
(CVP): pot porni din ventricolul drept sau stâng şi
provoacă ritm neregulat, cu modificări caracteristice
ale EKG. Cele mai multe CVP care pornesc din acelaşi
loc nu sunt grave. Cele care pornesc din diferite zone
ale ventricolului (multifocale) sunt anormale şi pericu-
loase; pot apărea în supradozarea cu digitală sau
digoxin (un derivat din digitaIă), în tulburări de elec-
troliţi, de ex. creşterea potasiului sau în cazul hipoxiei.
Când CVP se repetă după fiecare a doua bătaie, se
numeşte bigeminism şi este o formă gravă de aritmie.
Lezarea inimii în reumatismul articular acut
În reumatismul articular acut, inima este aproape
întotdeauna atinsă în totalitatea sa (pancardită):
valvele, mai ales cea mitrală şi aortică, muşchiul
inimii (miocardul) şi învelişul inimii (pericardul).
Inima bate mai repede (tahicardie) decât s-ar putea
explica în cazul febrei; apar sufluri la inimă şi chiar
insuficienţă cardiacă.
Traseul electric al inimii (EKG) se modifică, iar
viteza de sedimentare a hematiilor (VSH) creşte.
Febra este 38-39OC.
Boala de inimă (cardiopatia) reumatică cronică,
provoacă leziuni specifice: insuficienţă mitrală,
stenoză mitrală, care apar de unele singure sau asoci-
ate; insuficienţă aortică sau insuficienţă aortică cu
stenoză aortică.
Prevenirea efectelor dezastruoase ale bolilor de
inimă la copil se face prin tratamentul viguros cu
antibiotice al amigdalitei streptococice şi al reuma-
tismului acut (vezi şi capitolul respectiv).
 COPILUL BOLNAV

Endocardita infecţioasă
Numită şi endocardită bacteriană subacută, este o
infecţie a valvelor şi stratului interior al inimii, provo-
cată de bacterii (streptococ viridans, mai rar stafilo-
coc aureus sau ciuperci – candida).
Se întâlneşte mai frecvent la copiii cu malformaţii
congenitale la inimă şi cardiopatie reumatică dobân-
dită, boli ale valvelor inimii, operaţii recente pe inimă.
Poarta de intrare poate fi: tratamentul dentar,
infecţia urinară sau perfuziile intravenoase prelun-
gite. Microbii se răspândesc în sânge (bacteriemie) şi
se localizează la valvele şi învelişul intern al inimii
(endocard). Se formează cheaguri infectate, care se
rup apoi şi se răspândesc la creier, plămâni, rinichi
sau splină (embolii septice).
Endocardita netratată lezează permanent inima,
creierul şi alte organe majore, provocând moartea.
Cum se manifestă:
Semnele şi simptomele sunt la început uşoare şi
nespecifice. Apare febra uşoară, intermitentă şi fără
explicaţie, lipsa poftei de mâncare, oboseală, scădere
în greutate şi stare generală proastă; dureri de cap, de
muşchi, transpiraţii nocturne, frisoane, durere în
articulaţii şi respiraţie dificilă. Medicul va căuta alte
semne caracteristice, produse de embolia septică:
linii negre, subţiri sub unghii, noduli dureroşi roşie-
tici pe degete, puncte hemoragice pe mucoasa gurii
sau pe retină şi semne de embolie cerebrală.
La inimă pot apărea sufluri, tulburări de ritm,
puls rapid, iar picioarele se umflă din cauza insufi-
cienţei cardiace. Diagnosticul este pus pe baza simp-
tomelor şi confirmat prin culturi de sânge repetate.
Modul de producere al reumatismului la inimă

- Copiii reumatici, fără leziuni la inimă, necesită

tratament profilactic cu antibiotice, timp de 5 ani sau
până la vârsta de 21 de ani.
- Copiii cu istoric de reumatism la inimă, dar fără
semne la examenul clinic sau ecografic, necesită profilax-
ie timp de cel puţin 10 ani sau până târziu în viaţa adultă.
- Copiii cu boli de inimă reumatice trebuie să
facă antibiotice preventiv, cel puţin 10 ani sau până la
vârsta de 40 de ani, cel puţin.
Tratamentul bolilor valvulare cuprinde:
- valvulotomie cu balon,
- înlocuirea valvei,
- profilaxie antimicrobiană, pentru a preveni
endocardita bacteriană infecţioasă. Aspectul valvei mitrale normale şi în endocardita
Plante medicinale în tratamentul simptomelor: infecţioasă
- decoct din scoarţă de salcie, muguri de pin sau
Ce se poate face:
cimbru de grădină;
Îngrijire generală: repaus, antitermice (paraceta-
- ceai medicinal, compus din coajă de salcie, rizom mol), nutriţie optimă, hidratare şi igiena dinţilor.
de pir, rădăcină de brusture şi fructe de ienupar; Trebuie început imediat tratamentul, care durează
- comprese sau băi cu făină de muştar negru; timp de 4-8 săptămâni. Acesta constă în doze mari de
- unguent cu arnica oil produs de „Plant Extract” - Cluj.

295
COPILUL NOSTRU
antibiotice intravenos, la care sunt sensibili microbii
respectivi, obţinuţi prin hemocultură.
Îngrijirea corectă a dinţilor şi a gurii este foarte
importantă pentru reducerea riscului de endocardită
infecţioasă la copiii susceptibili. Tratamentul serios al
infecţiilor locale şi generale scade frecvenţa acestora.
Tratamentul preventiv, la copiii susceptibili de
endocardită bacteriană, se face cu antibiotice (amoxi-
cilină, ampicilină-unasyn, clindamicină sau van-
comicină – vancocin, plus gentamicină), înaintea
intervenţiilor chirurgicale, care cresc riscul intrării
microbilor în organism şi anume:
- toate intervenţiile stomatologice ce produc
sângerare a gingiilor, inclusiv curăţarea dinţilor de
către dentist;
- amigdalectomie;
- operaţii, biopsii sau endoscopii pe aparatul res-
pirator, gastrointestinal şi genito-urinar;
- incizie şi drenaj de abcese.
Profilaxia endocarditei subacute nu este indicată
la copiii cu sufluri funcţionale (inocente) la inimă.
Cardiomiopatii
Bolile miocardului (muşchiul inimii) sunt numite
de medici “cardiomiopatii”. Au cauze multiple:
- infecţii: virusul coxsackie, adenoviruşi, bacterii
meningococ, difterie, streptococ, paraziţi, toxoplas-
moză, trichinoză, ciuperci (histoplasmoză);
- ereditare: distrofie musculară şi miopatii con-
genitale;
- nutritive: deficit de vitamine şi proteine, mal-
nutriţie, copii din mame diabetice;
- hormonale: tiroidă, reumatism, artrită reumatoidă;
- boli de ţesut conjunctiv: lupus;
- medicamente şi factori toxici: adriamycin, alcool,
iradieri, ierburi toxice;
- anomalii congenitale ale arterelor coronare:
boala Kawasaki, anemie, ischemie, hipoxie şi tahi-
cardie cronică.
Cum se manifestă:
- puls rapid şi slab, inimă mărită (cardiome-
galie), respiraţie rapidă, dificilă, ficatul mărit, lichid
în abdomen (ascită), în cazuri avansate - edem peri-
feric (la picioare): arată o insuficienţă cardiacă.
- inima poate fi mărită în totalitate sau doar ventri-
colul stâng (cardiomiopatie dilatativă, hipertrofică);
poate fi de mărime normală (cardiomiopatie restrictivă:
muşchiul inimii devine tot mai rigid; boala poate fi aso-
ciată cu miopatii scheletice şi are o evoluţie gravă).
Ecocardiograma permite măsurarea contracţiei
ventricolilor şi o poate diferenţia de hipertrofia
inimii, la atletul normal.
Ce se poate face:
Tratamentul medical, complex şi dificil, se face în
saloane de terapie intensivă cu dotare modernă.
Nu există posibilităţi de prevenire directă.
296
Miocardita
Este inflamaţia miocardului (muşchiului inimii)
cu distrugerea (necroza) celulară. Se poate asocia cu
inflamarea şi lezarea stratului intern, numit “endo-
card” (endocardită), sau a celui extern, numit “peri-
card” (pericardită).
Cauza cea mai frecventă o constituie infecţiile
virale (enterovirusuri - coxsackie, echo; de aici
importanţa igienei, mai ales a spălării mâinilor).
Cum se manifestă:
Insuficienţă cardiacă uşoară sau moderată, în
majoritatea cazurilor. Copilul este obosit, arată bolnav,
nu are poftă de mâncare, respiră frecvent, cu greutate,
pulsul este slab şi rapid chiar şi în repaus, venele de la
gât (jugulare) sunt dilatate, ficatul este mărit, extremi-
tăţile reci, iar medicul aude un suflu la inimă.
Cei mai mulţi copii se refac repede. Un mic pro-
centaj prezintă necroze de miocard şi inimă mărită.
Cam 25% din cazurile de miocardite încep cu
stare gravă, de şoc. Doar o treime din aceşti copii se
vindecă; restul fac boli de inimă cronice sau mor. La o
parte din ei se încearcă transplantul de inimă.
Miocarditele virale sunt deseori uşoare şi trec
neobservate. Manifestările formelor grave depind de
vârstă. La sugar, apare ca o boală virală acută, cu
febră, tulburări respiratorii, învineţire (cianoză), puls
foarte ridicat şi neregulat, insuficienţă cardiacă gravă
şi şoc. Se poate asocia cu erupţii pe piele şi semne de
meningită. La radiografie, inima apare foarte dilatată
şi plămânii încărcaţi cu edem. În cazurile grave, dece-
sul poate apărea în 1-7 zile.
La copii mai mari, semnele de insuficienţă ale
inimii apar treptat, după ce viroza acută s-a vindecat.
Ritmul este neregulat, iar inima mărită. Ecograma
poate arăta contracţii slăbite ale inimii, mărite mult,
lichid în pericard şi anomalii ale valvelor.
Ce se poate face:
- Repaus la pat în faza acută.
- Tratamentul urmăreşte suportul general al orga-
nismului, pentru a compensa insuficienţa cardiacă.
- Medicamente ce întăresc contracţiile inimii
(inotrope), ca: dobutamina, dopamina şi digoxina
(extract de digitală), diuretice şi gama globulină.
Efectul corticosteroizilor este neclar.
Copilul este internat la secţia de terapie intensivă.
Cu tot tratamentul, mortalitatea miocarditei acute
virale grave este foarte ridicată.
Pericardita
Este inflamaţia pericardului - sacul fibros ce
înconjoară inima; produce acumularea de lichid
seros, fibrinos, purulent, hemoragic sau limfatic.
Cauze:
- infecţii: virale (coxsakie, gripă, HIV), bacteriene
(strepto-, stafilo-, meningo-coci), TBC, fungi (ciuperci
microscopice), paraziţi (toxoplasmoză);
- reumatice: reumatism acut, artrită reumatoidă,
lupus, sarcoidoză;

- endocrine şi metabolice: hipotiroidism, uremie;
- neoplasme: limfom, leucemie, metastaze;
- postoperator: chirurgia inimii;
- altele: medicamente (izoniazida, hidralazina,
procainamida), traumatism, cauze necunoscute.
Cum se manifestă:
Febră, tuse, durere în regiunea inimii (precor-
dială) şi în umăr, agravată prin schimbarea de poziţie
şi micşorată când copilul se apleacă înainte. Poate
apărea după o viroză respiratorie sau gastroenterită.
Alteori, poate produce edeme la picioare, dilatarea
venelor de la gât şi ficat mărit. Când acumularea de
lichid se face încet, copilul poate să nu aibă nici un
simptom.
Medicul poate asculta cu stetoscopul frecături ale
pericardului sau alte semne.
Analize de laborator:
- radiografia arată o inimă mărită;
- ecocardiografia este cel mai sensibil examen
pentru pericardită; uneori, inima pare să înoate în
sacul pericardic;
- EKG-ul prezintă voltaj scăzut;
- puncţia pericardului (pericardocenteza), cu ac
şi seringă, permite recoltarea de lichid ce este trimis
pentru analiza celulelor şi cultură (bacterii, virusuri,
M. tbc şi fungi – ciuperci). Tratamentul depinde de
cauza bolii.
Insuficienţa cardiacă
Insuficienţa cardiacă (congestivă) este o boală în
care inima copilului nu poate pompa suficient sânge
în corp, pentru a-i satisface nevoile (metabolice).
Inima devine prea slabă pentru a pompa destul sânge
prin corpul copilului; drept rezultat, sângele se adună
în alte organe, în special în plămâni şi ficat.
Cauzele insuficienţei cardiace, după vârstă:
• copilul mic
- malformaţii congenitale (defect septal ventricular),
- cardiomiopatii,
- insuficienţă renală acută.
• copil şcolar şi adolescent
- reumatism acut,
- glomerulonefrită cu hipertensiune arterială,
- miocardite virale, pericardite, endocardite,
- boli congenitale de inimă, necorectate chirugical,
- hipertensiune arterială,
- hipertiroidism,
- iradiere pentru cancer, chimioterapie,
- fibroză chistică.
Cum se manifestă:
Copiii mai mari cu insuficienţă cardiacă pot avea
numeroase semne care ţin de tulburarea miocardu-
lui: puls rapid, scăderea urinei, oboseală, slăbiciune,
transpiraţie excesivă a capului, agitaţie, extremităţi
palide şi reci, puls slab, tensiunea arterială scăzută,
lipsa poftei de mâncare şi inimă mărită. Stagnarea
sângelui în plămâni se manifestă prin respiraţie difi-
COPILUL BOLNAV
cilă, frecventă, şuierătoare (astm cardiac), respiraţie
mai uşoară în poziţie ridicată (ortopnee), bătăi ale
aripilor nasului, tuse, respiraţie şuierătoare, gemete,
cianoză, intoleranţă la efort fizic. Stagnarea sângelui
în vene provoacă mărirea ficatului, edeme ale ochilor
şi picioarelor, în abdomen (ascită), umflarea de la gât
şi mărirea ficatului.
Manifestările insuficienţei cardiace
Diagnosticul este pus de medic, pe baza simp-
tomelor de mai sus, dublate eventual de radiografie
de torace, ecocardiogramă şi eventual EKG.
Rareori, copilul este transferat la un cardiolog pedi-
atru, care poate efectua un cateterism cardiac, în care o
sondă subţire se introduce printr-o venă de la picior la
inimă, pentru a o cerceta. Prin sondă se introduce o sub-
stanţă de contrast, urmărită radiologic, pentru a evalua
defectele inimii. Procedura se face sub anestezie locală,
este puţin dureroasă, dar necesită dotare cu echipament
performant şi personal competent.
Ce se poate face:
Tratamentul urmăreşte găsirea şi înlăturarea
cauzei, când este posibil. Multe anomalii congenitale
ale inimii beneficiază de intervenţii chirurgicale, pre-
cedate şi urmate de tratament medical. Dacă insufi-
cieţa cardiacă este produsă de o infecţie, copilul v-a
primi antibiotice intravenos, în timp ce este internat
în spital. Unele cardiomiopatii vor beneficia - în
viitor - de transplant de inimă.
Îngrijirea copilului cu insuficienţă cardiacă inclu-
de repaus la pat, somn suficient, cu partea de sus a
corpului sprijinită pe perne.
Medicamentele prescrise de medic includ: digitală,
diuretice (pentru a elimina excesul de lichide) şi alte
medicamente pentru a îmbunătăţi ritmul şi funcţia
inimii. În cazuri severe i se administrează copilului şi
oxigen.
Semnele intoxicaţiei cu digitală:
- lipsa poftei de mâncare,
297
COPILUL NOSTRU

- greaţă şi vărsături, hipertensivi (bunici, părinţi sau fraţi). Este mai frecven-
- diaree, tă la copiii obezi şi la cei cu nivel de colesterol ridicat.
- intoleranţă la alimente, Bolile cele mai frecvente care provoacă hiperten-
- puls rar (bradicardie) sau neregulat (aritmie), siune secundară la copii sunt:
- letargie, - boli renale: glomerulonefrita acută, insuficienţa
- depresie, renală cronică;
- ameţeli, - cardiace: insuficienţa aortică, stenoza mitrală;
- vedere înceţoşată, - endocrine: hipertiroidism, feocromocitom (tu-
- vedere dublă, moră a glandei suprarenale, asociată cu crize de
- fotofobie, hipertensiune);
- vedere colorată în galben sau verde. Prevenirea - medicamente: corticosteroizi, anticoncepţionale;
este dificilă; cauzele sunt numeroase, iar tratamentul nu - droguri: cocaină, fenciclidină ş.a.
este întotdeauna posibil. Exemple: prevenirea endo- - obezitate, arsuri, lupus.
carditei infecţioase, tratamentul cu imunoglobulină
pentru miocardite şi controlul aritmiilor cu medica- Tabel nr. 27 - Valorile normale ale tensiunii arte-
mente, ablaţia cu radiofrecvenţe sau pace-maker. riale la băieţii cu vârsta cuprinsă între 1- 13 ani
Hipertensiunea arterială Vârsta Valorile medii Limita supe- Limita supe-
ale TA rioară a TAS rioară a TAD
În hipertensiunea arterială, presiunea sangvină a
copilului în repaus este mai mare decât cea normală, 1 80-89/34-39 98-106 55-59
pentru vârsta, sexul şi înălţimea sa. Se iau cel puţin 2 84-92/39-44 101-110 59-63
trei măsurători diferite.
Tensiunea arterială (presiunea sangvină) este forţa 3 86-95/44-48 104-113 63-67
creată de scurgerea sângelui în artere, prin pomparea 4 88-97/47-52 106-115 66-71
inimii. Ea arată cât de tare împinge sângele pe pereţii
90-98/50-55 108-116 69-74
vaselor. Pentru a o măsura, medicul sau asistenta folos- 5
esc o manşetă umflată cu aer şi un stetoscop. Există în 6 91-100/53-57 109-117 72-76
comerţ şi aparate cu citire numerică automată, ce pot fi 7 92-101/55-59 110-119 74-78
folosite acasă. Lăţimea manşetei trebuie să fie puţin mai
mare decât diametrul braţului, acoperind cam 75% din 8 94-102/56-61 111-120 75-80
braţ. O manşetă prea largă arată cifre mai scăzute, decât 9 95-104/57-62 113-121 76-81
cele reale şi invers.
Tensiunea arterială (TA) are 2 măsurători: numărul 10 97-106/58-63 114-123 77-82
mai mare este numit “presiune sistolică” sau maximă
(este cea din vase, atunci când inima pompează sân- 11 99-107/59-63 116-125 78-83
gele); al doilea număr, mai mic, reprezintă “presiunea 12 101-110/59-64 119-127 79-83
diastolică” sau minimă (arată presiunea din vase, când
inima se relaxează între bătăi). Pentru mai multă exac- 13 104-112/60-64 121-130 79-84
titate, tensiunea arterială se măsoară în mm de mercur.
Tensiunea arterială optimă este aceea destul de
mare încât copilul să nu aibă ameţeli datorită hipoten- Tabel nr. 28 - Valorile normale ale tensiunii arte-
siunii, dar destul de scăzută ca să nu depăşească limi- riale la fetiţele cu vârsta cuprinsă între 1- 13 ani
ta superioară, bazată pe vîrstă şi înălţime. Copiii
mărunţi au TA mai scăzută, decât cei înalţi. Vârsta Valorile medii Limita supe- Limita supe-
Presiunea sangvină normală se modifică din ale TA rioară a TAS rioară a TAD
minut în minut şi este influenţată de efort şi repaos,
temperatură, emoţii, poziţie şi de unele medica- 1 83-90/38-42 101-107 57-60
mente. TA trebuie controlată la fiecare vizită medi- 2 85-91/43-47 102-109 61-65
cală, începând de la vârsta de 3 ani.
Hipertensiunea este fie primară, fie secundară. 3 86-93/47-51 104-110 65-68
Hipertensiunea primară este o boală ce durează 4 88-94/50-54 105-111 67-71
de-a lungul vieţii, iar cauza nu se cunoaşte. Este 5 89-96/52-56 107-113 69-73
forma cea mai frecventă la adolescenţi şi adulţi.
Hipertensiunea primară sau esenţială, apare la fete 6 91-98/54-58 108-114 71-75
după vârsta de 9 ani, iar - la băieţi - după 12 ani. Există 7 93-99/55-59 110-116 73-76
o predispoziţie genetică pentru această boală. Se întâl-
neşte mai frecvent în familiile în care sunt şi alţi

298

8 95-101/57-60 112-118 74-78
9 96-103/58-61 114-120 75-79
10 98-105/59-62 116-122 77-80
11 100-107/60-63 118-124 78-81
12 102-109/61-64 120-126 79-82
13 104-110/62-65 121-128 80-84
Legendă: TA- tensiunea arterială; TAS- tensiunea arterială
sistolică (maximă); TAD- tesiunea arterială diastolică
(minimă).
Cum se manifestă:
Semnele sau simptomele hipertensiunii lipsesc de
obicei; de aceea tensiunea arterială trebuie măsurată
periodic. O metodă modernă de măsurare a TA este
monitorizarea ambulatorie a presiunii sangvine, în
care copilul poartă o manşetă de tensiune toată ziua:
este mai exactă decât cea controlată în cabinet, fiind
mai puţin influenţată de emoţii.
Tensiometru simplu
Semnele de hipertensiune gravă
cuprind: dureri de cap, ameţeală,
tulburări de vedere, respiraţie grea,
oboseală şi convulsii. La copiii mici
se poate manifesta prin iritabilitate,
trezire şi plâns în timpul nopţii, pre-
cum şi frecarea sau lovirea capului.
Deşi hipertensiunea gravă este rară
la copii, chiar hipertensiunea uşoară
sau moderată poate cu timpul să
lezeze inima, rinichii şi vasele de
sânge. Mulţi dintre aceşti copii con-
tinuă să aibă hipertensiune ca adulţi.
Ce se poate face:
Prevenirea hipertensiunii se aseamănă cu pre-
venirea bolilor de inimă, în privinţa vieţii sedentare,
consumului ridicat de sare, obezităţii şi a colesterolu-
lui ridicat. Începând cu vârsta şcolară şi continuând în
adolescenţă, părinţii trebuie să descurajeze fumatul,
oferind în primul rând exemplul propriu.
Componentele din fumul de ţigară cresc rigiditatea
arterelor şi vâscozitatea sângelui, provocând hipertensi-
unea. În şcoală, educaţia de sănătate trebuie să includă
dezvoltarea interesului pentru activitatea fizică de-a
lungul vieţii şi scăderea consumului de sare.
- Tratamentul hipertensiunii secundare se adre-
sează cauzei.
Tratamentul general cuprinde modificări ale
dietei şi ale modului de viaţă a copilului.
- Limitarea sării la copiii hipertensivi. chiar dacă
nu are o mare influenţă în toate cazurile, este o
măsură prudentă.
- Adaosul de potasiu, calciu şi magneziu în ali-
mentaţie este important, deoarece aceste substanţe
COPILUL BOLNAV
minerale duc la scăderea hipertensiunii arteriale. Pota-
siul se găseşte în cartofi, prune, struguri, caise, roşii,
pepene galben, tărâţe, fasole şi banane. Alimentele
bogate în magneziu sunt: zarzavaturile verzi şi făina
integrală, iar în calciu: produsele lactate şi peştele.
- Activitate fizică regulată: mers, alergat, ciclism şi
înot, cel puţin o oră, de 4 ori pe săptămână. Scăderea în
greutate pentru copiii supraponderali, chiar şi numai
5-10%, poate scădea presiunea sangvină.
Cei mai mulţi medici preferă să nu prescrie medi-
camente la copiii hipertensivi. Dacă, însă, modi-
ficările de mai sus nu sunt eficiente, medicul poate
recomanda:
- diuretice: furosemid, hidroclorotiazidă, spirono-
lactonă;
- vasodilatatoare: hidralazină, minoxidil, nifedipin
(nifedipin, corinfar);
- beta-adrenergic-antagonişti: propranolol, ate-
nolol (vascoten), labetalol;
- alfa-adrenergic-antagonişti: clonidină;
- inhibitori de enzime: captopril (capoten, falco-
pril), enalapril (enap, renitec, enareal).
Scopul tratamentului hipertensiunii la copil este
să coboare, treptat, tensiunea arterială sub limita
superioră a normalului, să evite efectele secundare
ale medicamentelor şi să prevină complicaţiile.
Majoritatea copiilor hipertensivi reacţionează bine
după reducerea sării din alimentaţie şi a obezităţii,
exerciţii fizice şi – eventual - un diuretic, de tip tiazidă.
Tratamentul hipertensiunii durează toată viaţa.
Dintre medicamentele cu plante se recomandă o
pulbere de frunze şi rămurele de vâsc (recoltat numai
de pe mesteacăn, brad, frasin, măr şi păr pădureţ), cât
încape pe un vârf de cuţit ascuţit, sub limbă, de trei
ori pe zi timp de 5 minute. O cură durează 30 de zile.
Seara, se recomandă un ceai format din părţi egale
din flori şi frunze de păducel (crataegus sp.) şi talpa
gâştii (leonurus cardiaca): o linguriţă la o cană cu apă
sau produsul Hipotens (Plantavorel).
Copilul sub tratament antihipertensiv trebuie să:
- se ridice încet din poziţia orizontală;
- evite schimbările bruşte de poziţie;
- ia medicamentele conform prescripţiei;
- anunţe medicul, înainte de a întrerupe medica-
mentele, dacă apar efecte secundare (modificarea
pulsului, dureri de cap, ameţeli);
- copiii cu hipertensiune severă trebuie să evite
sporturile competitive şi eforturile statice (ridicare
de greutăţi), până ce boala este controlată.
Atleţii cu hipertensiune controlată sunt încurajaţi
să continue sportul, să evite hormonii androgeni şi de
creştere, drogurile, în special cocaina, fumatul şi
abuzul de sare.
SÂNGELE
Alcătuire
Sângele este o componentă importantă a apara-
tului circulator. Este un ţesut lichid, format din ce-
lule şi plasmă.
Celulele din sânge sunt de trei feluri:
1. celule albe (leucocite) - sunt de mai multe
feluri, fiecare cu o funcţie specifică pentru lupta
299
COPILUL NOSTRU

împotriva infecţiei. Unele distrug organismele
străine, altele luptă împotriva inflamaţiei sau au rol
în reacţiile alergice. După culoarea şi forma lor, leu-
cocitele se subîmpart în: neutrofile, eozinofile, lim-
focite, monocite şi bazofile.
2. hematii – globule roşii sau eritrocite. Au rol de
a transporta oxigenul, legat de hemoglobină, la ţesu-
turi şi de a înapoia bioxid de carbon, la plămâni.
infecţiilor şi a alergiilor şi în vindecarea rănilor, prin
formarea unui cheag.
Celulele eliberează produsele lor de eliminare în
sânge. Acestea includ bioxidul de carbon (din oxi-
darea glucidelor), ureea (din consumul proteinelor)
şi bilirubina (din desfacerea hemoglobinei). Cele mai
multe produse de eliminare sunt transformate în ficat
şi sunt eliminate prin fecale sau sunt transportate la
rinichi, pentru eliminarea lor prin urină.
Formarea celulelor din sânge are loc în măduva
osoasă - sursa hematiilor şi trombocitelor şi a celor mai
multe dintre leucocite (globule albe). Toate celulele
sângelui derivă dintr-o celulă comună (stern), a cărei
producere este controlată de hormoni - produşi de
rinichi, glanda tiroidă, suprarenală şi hipofiză.

Paloarea
Paloarea la copil poate apărea din cauza culorii
deschise a tenului şi a lipsei de expunere la soare, mai
ales în lunile de iarnă, a anemiei (scăderea numărului
de globule roşii) sau a constricţiei vaselor de sânge
ale pielei.
Paloarea poate avea cauze ce ţin de sânge (hema-
tologice) sau din afara lui.
Cauze nehematologice (din afara sângelui):
- lipsa expunerii la soare;
- piele de culoare deschisă;
- intoxicaţie cu plumb;
- hipoglicemie, la copilul înfometat;
- infecţii bacteriene ce duc la anemie;
- eczemă (dermatita atopică);
Globule albe - edem al pielii;
- sincopă;
Hemoglobina normală, - uremie;
între 6-12 ani, este de 11,5 - - şoc;
15,5 g/dl. Numărul celulelor - leucemie;
roşii, între 2- 6 ani: 3,9 - 5,3 - metastaze canceroase în măduva osoasă.
milioane/ mm; între 6-12 Cauze hematologice:
ani: 4 - 5,2 milioane/mm. - paloarea devine aparentă când nivelul hemo-
3. plachete (trombocite) globinei scade sub 9 g/dl. Deseori, părinţii nu observă
- sunt celule mici, care se paloarea, deoarece aceasta se instalează treptat, spre
adună la locul unei leziuni, pentru a opri sângerarea, deosebire de bunici sau alţii, care văd copilul mai rar.
astupând găurile în vasele lezate; ele ajută la coagu-
Tabel nr. 29 - Evaluarea copilului palid
larea sângelui, în formarea cheagurilor.
Întrebare Posibilităţi
Globule roşii şi plăcuţe
sangvine Părinţii copilului sunt pal- Paloare constituţională
izi, fără să fie anemici

Toate felurile de celule
de sânge sunt produse în
măduva osoasă: un ţesut în
interiorul osului şi în timus
şi splină.
Plasma conţine: apă, mi-
nerale, glucoză, grăsimi,
proteine, enzime, hormoni.
Sângele este esenţial pentru transportul oxigenului,
a substanţelor nutritive şi de eliminare a hormonilor,
pentru menţinerea temperaturii, lupta împotriva
Paloare instalată încet, fără
alte semne majore de boală
Copil cu boală cronică cu-
noscută
Anomalii ale limbii, stoma-
tită la colţul gurii
Copilul pare bolnav ,cu gan-
glioni, ficat şi splină mărite
Boală cronică: sindrom nefrotic,
fibroza chistică sau leucemie
Anemie asociată cu infecţii
cronice, boli inflamatorii cro-
nice sau cancer
Deficit nutriţional
Boli cronice de sistem, cancer

300
 COPILUL BOLNAV

Icter, ficat şi splină mărite, Hemoliză Copiii au nevoie de 10 mg de fier pe zi, pe care îl
iau mai ales din carne. Laptele oferă calciu, energie,
Sângerare excesivă, echi- Tulburări de coagulare sau ale proteine şi vitamina B2, dar aproape deloc fier. Din
moze, vânătăi, pete roşii trombocitelor acest motiv, copiii nu trebuie să bea mai mult de 3-4
Ficat mare sau ritm de Insuficienţă cardiacă căni de lapte pe zi, asfel ca laptele să nu ţină loc de
galop al inimii carne, ouă, peşte, legume, cereale integrale sau pro-
duse îmbogăţite cu fier.
Uree şi creatinină crescută Uremie, sindrom hemolitic- Deficitul de fier influenţează sănătatea copilului.
uremic Fierul ajută nu numai la transportul oxigenului în
Copil letargic, cu paloare proces acut cu infecţie bacteri- sânge, dar şi în celulă, care foloseşte oxigenul pentru a
apărută brusc ană, hipoglicemie, anemie acu- produce energie. Fierul este, de asemenea, folosit pen-
tă, traumatism cranian tru a forma substanţele care fac legătura dintre
celulele nervoase (neurotransmiţători), în special între
acelea care reglează menţinerea atenţiei – importantă
Anemia pentru învăţătură.
Scăderea hemoglobinei sub valori normale se nu- Drept urmare, o lipsă de fier, produce nu numai o
meşte anemie. scădere a energiei şi a performanţei intelectuale, dar
influenţează şi buna dispoziţie, durata atenţiei şi
Sângele capacitatea de învăţare.
copilului anemic Cum se manifestă:
- alimentaţie săracă în fier; lipsesc alimente ca: ficat,
carne, scoici, cartofi cu coajă, spanac, fasole, stafide, mă-
Anemia poate măligă, ciocolată, prune şi ouă; consumul excesiv de
apărea din cauza: lapte peste 1/2 litru, sau sucuri la copilul sub 3 ani;
• scăderii pro- - sângerări intestinale - din ulcer, inflamaţie in-
ducerii de globule testinală şi boli care produc malabsorţie.
roşii (hematii) sau a componentelor lor, prin lipsă de fier sau Copiii anemici cu deficit de fier nu au la început nici
lezarea măduvei osoase în cancer, radiaţie, toxine chimice şi un simptom; treptat, apar simptome ca: paloarea mâi-
alte boli grave; nilor, oboseală şi slăbiciune. Se adaugă respiraţie dificilă
• distrugerea (hemoliza) globulelor roşii; în timpul jocului sau a activităţii fizice, apoi creşterea
• pierderea excesivă de sânge. neobişnuită a frecvenţei pulsului, ameţeli, lipsa poftei de
Manifestările copilului anemic: mâncare, uşoare dureri de stomac, de gură şi limbă.
- paloare a pielei şi a feţei interioare a pleoapelor, Comportamentul se modifică; copilul pare capricios,
- oboseală uşoară, supt insuficient la sugar, ostil şi lipsit de atenţie. O altă urmare gravă a anemiei la
- respiraţie dificilă, copil este creşterea absorţiei plumbului din mediul
- pauze frecvente în activitate, înconjurător. Intoxicaţia cu plumb - asociată cu în-
- slăbiciune musculară, târziere a dezvoltării şi a tulburărilor nervoase - este mai
- pica (consumul de gheaţă, pământ ş.a) gravă la copii anemici, decât la cei normali.
Manifestări nervoase: Ce se poate face:
- ameţeli Suplimentare cu fier (sulfat feros) pe gură, de
- iritabilitate două - trei ori pe zi; fierul se dă pe stomacul gol, cu
- dureri de cap, ţiuit în urechi, suc de portocale sau roşii ce conţin vitamina C, pen-
- gândire lentă tru a creşte absorbţia.
- apatie Alimentaţie apropiată vârstei, ce conţine fier; ali-
- depresie. mente bogate în fier: carne de vită şi pasăre,
Anemia poate împiedica dezvoltarea mentală şi peşte, struguri, nuci, fasole, mazăre, legume de
fizică a copilului.
Copiii pot suferi de anemie din cauza nutriţiei culoare verde închisă, fructe uscate şi alimente
deficitare, cel mai frecvent prin lipsa de fier. În îmbogăţite cu fier. Chiar şi un vas de fier, în care se
prezent, cam jumătate din copiii sub 2 ani din Româ- fierbe sucul de roşii cu alte alimente, adaugă fier care
nia suferă de anemie, deşi limita inferioară a valorilor se absoarbe în mâncarea preparată.
normale este considerată 11 g/dl, în loc de 11,5g/dl, ca Greşeli în tratamentul cu fier pe gură:
în alte ţări mai dezvoltate. - nerespectarea indicaţiilor medicale,
Anemia prin lipsa de fier este cea mai frecventă - durata insuficientă de tratament,
cauză de anemie la copil. O dată cu scăderea re- - intoxicaţia cu plumb asociată,
zervelor de fier din organism, scade şi capacitatea de - copilul continuă să piardă sânge,
a produce hemoglobină. Globulele roşii conţin mai - diagnostic incorect, de ex. bolile cronice - asoci-
puţină hemoglobină, sunt mai mici şi mai decolorate. ate cu anemie - nu răspund la tratamentul cu fier,
Aceste globule roşii (hematii), transportă mai puţin - exces de alimente care scad absorbţia de fier
oxigen la ţesuturi. (alimentaţie excesiv vegetală).

301
COPILUL NOSTRU
Prevenire:
- menţinerea alimentaţiei la sân, cel puţin în
primele 5-6 luni;
- formulă (lapte praf umanizat) suplimentată cu
fier, în primul an de viaţă;
- suplimentarea cu fier de la vârsta de 2 luni, la
sugarii născuţi cu greutate mică sau prematuri;
- cereale îmbogăţite cu fier, când se introduc ali-
mente solide (în loc de griş simplu) la sugar;
- evitarea laptelui de vacă, în primul an de viaţă.
Deficitul de folat (acid folic) şi vitamină B12 produce
“anemie megaloblastică”. Poate fi congenitală, sau apare
după tratament cu medicamente (care inhibă aceste vita-
mine), la copii vegetarieni sau sugari cu mame vege-
tariene (deficit vit. B12) sau la copiii cu alimentaţie defici-
tară sau hrăniţi cu lapte de capră (deficit de folat).
Tratamentul include administrarea suplimentară
de acid folic sau vitamina B12, ca tratarea cauzei.
Anemii congenitale:
- talasemia
- sferocitoza ereditară
- boala cu hematii în formă de seceră (siclemia),
extrem de rară în Romania.
Anemii dobândite: Numeroase boli pot încetini
producerea de globule roşii de către măduvă sau pot
creşte distrugerea lor (hemoliză), producând anemie.
Anemia hemolitică
Este o tulburare a sângelui, în care sunt distruse
un număr excesiv de hematii. Anemia apare când
măduva osoasă nu poate înlocui globulele roşii dis-
truse. Viteza mare de distrugere a hematiilor poate fi
produsă de anomalii în globulele roşii însăşi. Aceasta
poate ţine de membrana hematiilor, ca în “sferocitoza
ereditară”, sau de structura hemoglobinei, ca în “ane-
mia cu hematii în formă de seceră”. Anomalia poate
apărea din cauza lipsei unei enzime, care ajută
nutriţia hematiei, ducând la distrugerea ei precoce
(viaţa normală în sânge a hematiilor este de cca. 120
de zile). Globulele roşii pot fi distruse prin obstacole
în circulaţie, ca valvele artificiale ale inimii, medica-
mente sau boli, de ex.lupus.
Crizele trecătoare de anemie hemolitică (aplastică)
pot apărea după o infecţie virală – de ex. parvovirusul.
Simptome şi semne:
- paloare
- oboseală
- dureri abdominale
- icter scleral (la albul ochilor)
- urină de culoare închisă
- splină mărită
- febră
- semne cardiovasculare: puls crescut; suflu sistolic
Formele grave de anemie cu hematii în formă, de
seceră se pot manifesta prin:
- întârziere în creştere,
- anemie cronică accentuată,
- scăderea rezistenţei la infecţii.
302
În crize, se poate observa:
- durere localizată;
- zone de ischemie (întreruperea circulaţiei) la
extremităţi, articulaţii, în abdomen, creier (produce
tulburări de vedere), în piept (poate fi confundat cu
pneumonia), în ficat (produce icter până la comă), în
rinichi (urină cu sânge), iar - în organele genitale la
băieţi - erecţia dureroasă (priapism).
Anemia hemolitică autoimună – globulele roşii
au viaţă mult mai scurtă, deoarece corpul produce
anticorpi ce atacă propriile lui hematii.
Diagnosticul anemiei hemolitice necesită, pe lângă
examinarea atentă a copilului şi interviul cu părinţii, o
serie de probe de laborator, pentru a găsi cauza care
lezează hematiile şi efectul acesteia asupra diferitelor
organe.
Tratamentul se adresează diferitelor cauze de
anemie hemolitică. Uneori este necesar să se scoată
splina (splenectomie), organ care depozitează şi dis-
truge hematiile uzate, pentru a micşora distrugerea
globulelor roşii. Scoaterea splinei poate ameliora ane-
mia, dar scade capacitatea copilului de a lupta
împotriva unor infecţii microbiene.
Medicamentele şi substanţele chimice ce produc
hemoliză vor fi înlocuite, de ex. albastru de metil, sul-
famide, naftalină, nitrofurantoin, acetanilină.
Anemia aplastică
În această boală, toate celulele sângelui sunt afec-
tate. Examenul sângelui periferic arată o scădere a
globulelor roşii (anemie), celulelor albe (leucopemie)
şi a trombocitelor (trombocitopenie). Anemia hipo-
plastică înseamnă o scădere accentuată a globulelor
roşii, dar cu un număr normal de globule albe şi
trombocite (plăcuţe sangvine). Cauzele pot fi moş-
tenite (congenital) sau dobândite.
O formă mai cunoscută, deşi rară, de anemie
aplastică congenitală, este numită de medici “boala
Fanconi”.
Cauzele anemiei aplastice căpătate pot fi:
- infecţiile grave, hepatită sau alte infecţii virale;
- chimioterapicele şi unele antibiotice (de ex. clo-
ramfenicol);
- substanţele chimice (de ex. benzenul şi derivatele
lui) aflate în produse petroliere, vopsele, diluant pen-
tru vopsele şi lacuri;
- leucemia şi limfoamele în fază avansată şi alte
cauze necunoscute.
Ce se poate face:
Găsirea şi înlăturarea bolii care a declanşat anemia.
Imunosupresoare, cu scopul de a înlătura factorii
care prelungesc anemia.
Medicamente:
- globulina anti-limfocitară, sau anti-timocitară;
- factori simulatori de colonii, pentru a mări pro-
ducerea de măduvă osoasă – hormoni androgeni;
- ciclosporină (sandimun, consuprem);
- metilprednisolon (medrol-pregnol), în doze mari.

Transplantul de măduvă osoasă oferă o şansă de
supravieţuire de aproximativ 69%, pe o perioadă de 15 ani.
Anemia asociată cu boli cronice
Se poate asocia cu infecţii cronice, boli de colagen,
alte boli inflamatorii cronice, insuficienţă renală,
leucemie, limfoame, cancere cu metastaze osoase şi
cauze necunoscute. Anemia apare treptat, încă din
prima lună de boală şi rămâne oarecum stabilă.
Anemie post hemoragică, prin piedere excesivă
de sânge, acută sau cronică. Hemoragia poate fi
internă sau externă. Durează până când sângele pier-
dut este înlocuit. Copilul poate pierde sânge din
numeroase motive: de ex. ulcerul gastric: pierderile
mici, repetate şi prelungite, pot provoca anemie. Cînd
copilul are ulcer sângerând, poate vărsa sânge sau
poate avea un scaun negru sau dureri abdominale.
Când pierderea de sânge este mare, pielea copilu-
lui devine umedă şi rece, frecvenţa inimii creşte, iar
presiunea sângelui (tensiunea arterială) scade. Aceas-
ta este starea de şoc.
Sângerare masivă din orice loc - nas, rect, plagă sau
vagin - poate provoca pierderi mari de sânge şi anemie.
Medicul va trata cauza care produce pierderile de
sânge. În plus, va administra copilului fier şi acid
folic (o vitamină B). Tranfuziile de sânge se fac cu
totul excepţional, când este în joc viaţa copilului; asta
din cauza numeroaselor riscuri asociate, inclusiv cu
transmiterea de hepatită B şi HIV, mai rar în prezent,
dar totuşi posibil.
Splina mărită
Alcătuirea şi funcţiile splinei:
Splina este formată din ţesut limfoid (albicios) şi
un sistem de filtrare (roşu). Totul este învelit într-o
capsulă de muşchi netezi, ce se poate rupe la trauma-
tisme. Splina îndeplineşte funcţia de rezervor şi de
filtrare a sângelui şi are un rol imunitar. Este princi-
palul loc de distrugere a globulelor roşii îmbătrânite
şi a celor anormale. Splina produce imunoglobulină
şi, în plus, captează şi distruge bacteriile sau globule
roşiile parazitate.
Splina mărită e numită “splenomegalie”, pe când
“hipersplenism” înseamnă funcţia exagerată a splinei,
care provoacă scăderea celulelor din sânge şi – uneori
- mărirea splinei. Vârful splinei se poate palpa la 10%
dintre copiii de 1 an şi 1 % la 10 ani. Splina normală e
moale şi poate fi palpată doar în inspiraţie adâncă.
Splina dureroasă este anormală.
O splină mărită (splenomegalie) poate fi con-
secinţa unei viroze uşoare, un semn de infecţie gravă
sau a unor boli metabolice sau leucemie. În astm,
medicul poate simţi o splină normală, deoarece
plămânii dilataţi apasă pe diafragm.
Medicii vor cerceta amănunţit copilul cu splină
mare, pentru:
COPILUL BOLNAV
- infecţie recentă a căilor aeriene superioare -
posibilă infecţie virală uşoară; splina poate rămâne
mărită timp de câteva luni;
- pierdere în greutate – posibilă în mononucleo-
za infecţioasă, infecţia cu citomegalovirus şi malarie;
de asemenea în leucemie şi limfom;
- erupţie cutanată după tratament cu penicilină -
posibil mononucleoză infecţioasă;
- călătorie recentă în deltă sau în zonele tropicale
– posibil malarie;
- traumatism recent – posibil leziuni ale splinei;
- faringită cu secreţii, la un copil cu splina mărită
– posibil mononucleoză infecţioasă;
- întârziere în creştere la nou-născut cu microcefalie;
- asocierea cu vene destinse pe abdomen sau cu
hemoroizi - sugerează ciroză hepatică;
- asocierea cu icter în boli hemolitice, ca sferoci-
toză şi deficit de enzime în hematii;
- ganglioni măriţi şi splenectomie – posibil
mononucleoză, mai rar limfom;
- dureri abdominale localizate – sugerează dis-
tensia capsulei (învelişului) splinei, din cauza trau-
matismului, infiltraţiei sau infecţiei.
La copilul bolnav acut, cu splină şi inimă mărită,
indiferent de vârstă, medicul va suspecta în primul
rând insuficienţa cardiacă.
Sângerarea anormală
Hemostaza este mecanismul de oprire a sân-
gerării, când un vas de sânge este lezat. Vânătăile,
echimozele sau purpura, sunt cauzate de prezenţa
sângelui în piele. Vânătăile sunt normale la copilul
mic. Este anormal ca un copil mic (de la 10 luni la 4
ani) să nu aibă vânătăi; părinţii trebuie să se întrebe
dacă nu este protejat prea mult sau îngrădit. Vânătăile
excesive, care apar în zonele neexpuse traumei (faţă,
fese, spate şi umăr) nu sunt normale.
Rezultă din tulburarea uneia sau a mai multor faze
din mecanismul de oprire a sângerării (hemostaza):
- vasculară: vasoconstricţie,
- trombocitară: formarea unei dop (cheag) de
către trombocite;
- plasmatică: formarea de trombus din fibrină
Sângerarea anormală se poate prezenta prin:
- creşterea frecvenţei sau gravităţii sângerării din
nas, a echimozelor sau a menstruaţiei;
- sângerare în locuri neobişnuite, cum ar fi
organele interne sau articulaţiile;
- sângerare excesivă după un traumatism minor.
Cauzele pot fi o tulburare congenitală sau dobândită a:
- factorilor de coagulare,
- hemofiliei, bolilor de ficat şi a deficitului de vi-
tamina K,
- scăderii sau lezării trombocitelor, datorate:
medicamentelor (aspirină), anemiei plastice, bolii
Von Willebrand,
303
COPILUL NOSTRU

- leziunilor vasculare: scorbut, lupus, teleangec- Trombocite scăzute (trombocitopenie)

tazie hemoragică,
- traumatismului accidental sau intenţionat,
- infecţiilor, scăderii (anomalii) trombocitelor sau
ale factorilor de coagulare.
Tabel nr. 31 Evaluarea copilului cu sângerare mare
Întrebare Posibil
Când copilul se loveşte, se opreşte Tulburare de coagu-
sângerarea şi apoi sângerează din lare
nou; are sângerări în articulaţii sau
echimoze mari pe corp?
Sângerează mult după o tăietură Tulburare de trom-
superficială, sau are numeroase bocite
peteşii, echimoze pe corp?
A avut febră? Infecţie
I-a curs sânge de repetate ori din Tulburare congenitală
gingii, tăieturi, face hematom la
locul vaccinării sau articulaţiei;
alţi membri de familie au sânger-
are anormală?
Are copilul o boală cronică? Tulburări de coagulare
asociate cu o boală ge-
nerală
Ia copilul în prezent aspirină, al- Purpură medicamen-
gocalmin, antibiotice, antihista- toasă
minice, corticosteroizi?
Posibil ingestie pesticide Intoxicaţie cu warfarin
A primi transfuzie de trombocite Purpură după trans-
sau de sânge? fuzie
Are copilul perioade repetate de Deficit de factor de
sângerare, întârzieri în vinde- coagulare (XIII)
carea rănilor sau a sângerat mult
la cordonul ombilical?
Sunt echimozele mari şi de diferite Abuz fizic
culori, în diferite faze de vinde- Infecţie, leucemie sau
care? limfom
Este copilul malnutrit? Deficit de vit.C, boli
de ficat
Se asociză vânătăile cu icter? Boală de ficat
Părinţii trebuie să fie pregătiţi să răspundă la
numeroase întrebări, când copilul cu sângerare este
prezentat medicului (vezi tabelul nr. 31).
Cauzele sângerării anormale, datorate trom-
bocitelor, pot fi congenitale sau căpătate, după anu-
mite medicamente (aspirină) sau asociate cu unele
boli, ca leucemia.
Trombocitele pot fi scăzute, din cauza unei dis-
trugeri mari, ca în purpură sau după unele infecţii
bacteriene sau virale.
Trombocitele (plăcuţe sangvine) sunt corpusculi
ovali şi plaţi, ce conţin numeroase granule care adă-
postesc substanţe cu rol în oprirea sângerării.
Când un vas de sânge este lezat, trombocitele se
adună, aderă unele de altele şi de peretele vasului şi
opresc sângerarea. Ele eliberează apoi substanţe
chimice care îngustează vasul. Urmează apoi alte
substanţe care iniţiază închegarea (coagularea) sân-
gelui. Se formează astfel un cheag la nivelul vasului
lezat, care opreşte sângerarea.
Trombocitopenia este scăderea anormală a
numărului trombocitelor (sub 150000). În acest caz,
există o tendinţă crescută de sângerare după traume
minore, cum ar fi: vânătăi pe spate sau membre, după
căderi sau sângerări frecvente din nas (epistaxis).
Inflamaţia vaselor mici de sânge
Poate produce echimoze şi peteşii ca în purpură,
infecţii cu meningococi şi lipsă de vitamină C. Pot fi şi
cauze congenitale, mai rare, de lezări ale peretelui vascular.
Purpura trombocitopenică
Copilul dezvoltă anticorpi împotriva propriilor lui
trombocite, pe care le distruge; cauza nu se cunoaşte.
Apare deseori după o viroză, mai frecvent între 1-4
ani. Se manifestă prin peteşii şi vânătăi excesive.
Purpura tromboci-
topenică
Este acută,
când se vindecă în
6 luni, şi cronică,
dacă numărul
trombocitelor ră-
mâne sub 150000/mm3 după 6 luni. Plăcuţele scad la la
10000-30000 mm3. Alte probe de laborator sunt de obicei
normale.
Copiii cu trombocite scăzute au pe faţă şi la
glezne pete mici roşii (sub 3 mm în diametru) numite
“peteşii” (purpură), care apar spontan pe corpul lor
şi nu dispar la presiune.
Sunt mai frecvente pe faţă şi piept. Debutul este
acut, uneori apar peste noapte. Nu se observă oboseală,
pierdere în greutate, paloare sau febră prelungită.
Se poate asocia cu sânge în urină sau în scaun,
sângerarea gingiilor sau sângerare în nas (epistaxis);
pot fi greu de oprit. O lovitură la cap, care produce
doar o uşoară vânătaie la un copil normal, la un copil
cu trombocite scăzute poate produce o sângerare în

304

creier, care poate fi mortală. Cutia craniană osoasă
este fixă şi nu se poate întinde atunci când creierul se
umflă din cauza unei hemoragii. Presiunea crescută
din creier poate provoca tulburări grave.
Cum se manifestă purpura, prin scăderea trombocitelor:
- vânătăi frecvente: echimoze, mai des pe pro-
eminenţele osoase
- sângerări din mucoase:
- epistaxis
- gingivale
- în urină: hematurie
- tub digestiv (hematemeză cu vărsături)
- melenă (sânge negru în scaun)
- uterină: metroragie
- în articulaţii (hemartroză)
- hematoame la extremităţile inferioare.
Ce se poate face:
- ia măsuri de prevenire a traumatismelor, prin li-
mitarea activităţii (sărituri, alergări, sporturi de contact);
- evită medicamentele ce scad acţiunea trom-
bocitelor, ca aspirina, ibuprofenul, medicamentele
pentru răceală ce conţin antibiotice;
- învaţă care sunt semnele ce arată o creştere a
presiunii intracraniene a copilului.
O parte dintre copiii cu purpură tromboci-
topenică se pot vindeca de la sine. Până atunci,
copilul trebuie să evite activităţile ce pot duce la trau-
matism cranian. Unii experţi nu recomandă nici un
tratament pentru copilul fără simptome.
Copiii cu trombocite scăzute trebuie să poarte o
cască, atunci când merg pe bicicletă, să evite spor-
turile de contact, iar părinţii trebuie să consulte
medicul, la primul semn de traumatism cranian sau
de dureri de cap.
Alteori medicul poate recomanda:
• corticosteroizi pe gură, timp de 2-4 săptămâni.
Avantaje: uşor de administrat, relativ ieftin.
Efecte secundare: creşterea poftei de mâncare,
creştere în greutate, schimbări de dispoziţie.
Dezavantaje: tratamentul prelungit poate avea
efecte grave. Înainte de tratament este necesară aspi-
raţia de măduvă osoasă, pentru a exclude leucemia.
• imunoglobulină intravenos
Avantaje: acţiune rapidă, nu necesită aspiraţie de
măduvă osoasă.
Dezavantaje: cost foarte ridicat, necesită perfuzii
prelungite (6-8 ore), reacţii alergice, dureri de cap,
vărsături şi febră.
• imunoglobulină anti-D, la copiii Rh pozitivi:
protejează globulele roşii.
Este mai ieftină şi are mai puţine efecte secundare
decât cea administrată intravenos.
• anticorpi anti-D
• în sângerări masive poate fi necesară transfuzia
de trombocite şi scoaterea de urgenţă a splinei.
Copiii fără splină rămân cu riscul de infecţii
COPILUL BOLNAV
grave, deoarece aceasta are un rol de apărare
împotriva infecţiilor bacteriene.
Sindromul hemolitic-uremic (de hemoliză şi uremie)
Apare la sugari şi la copii mici, în urma unor
infecţii gastrointestinale, de ex. cu E-coli.
Aceste bacterii eliberează o toxină care provoacă
formarea de cheaguri în vasele mici din corp şi care
poate leza rinichii, ducând la insuficienţa renală.
Cheagurile (trombusul) din arterele mici şi capiIare,
distrug globulele roşii (anemie hemolitică) şi trom-
bocitele (trombocitopenie), care provoacă sângerare
normală (echimoze, peteşii şi diaree cu sânge). Copiii
sunt palizi, letargici şi au semne de scădere a funcţiei
rinichiului. Boala se poate vindeca de la sine sau se
agravează. Nu se cunoaşte un tratament care să
oprească coagularea spontană din vase. Poate fi nece-
sară dializa renală, până la vindecare.
Purpura vasculară (infectoalergică, reumatoidă)
Acest tip de purpură, numită de medici “Henoch
Schonlein (H-S)”, este o inflamaţie a vaselor mici din
piele din tubul digestiv, articulaţii şi rinichi, de cauză
necunoscută, probabil alergică. Se întâlneşte între 6
luni şi 15 ani dar este mai frecventă în prima decadă a
vieţii. Uneori, copilul prezintă tulburări abdominale
(dureri, colici), artrită şi purpură, după un episod de
infecţie respiratorie acută.
Erupţia se produce prin ieşirea sângelui din vasele
inflamate. Echimozele trec prin diferite faze de
culoare, de la roşu la purpuriu, apoi se retrag.
Numărul trombocitelor din sânge este normal. Purpu-
ra este aşezată simetric pe fese şi extremităţile infe-
rioare. Jumătate din copii prezintă lezări ale rinichilor
(nefrită) şi mai rar sângerări din tubul digestiv. Acest
fel de purpură se vindecă de la sine, de obicei în 1-6
săptămâni. Medicul poate prescrie corticosteroizi.
Rareori poate sângera la creier, producând som-
nolenţă profundă şi chiar comă.
Purpura poate fi asociată cu infecţii acute uşoare
sau grave, cum ar fi infecţia meningococică; acestea
pun în pericol viaţa copilului.
Complicaţii (necesită internarea în spital):
- hipertensiune persistentă,
- insuficienţă renală,
- pancreatită,
- perforaţie intestinală
- apendicită
- invaginaţie intestinală (o formă de ocluzie
intestinală)
- neuropatii periferice
- hemoragii pulmonare
- hemoragie şi infarct subarahnoidian şi cerebral
305
COPILUL NOSTRU

Evoluţia este în general bună, mai ales la copiii
mici. Spitalizarea nu este de obicei necesară. La 1/3
din cazuri, boala reapare de 2-3 ori, în primele 6 luni.
Dacă simptomele se prelungesc luni şi ani de zile, se
asociază deseori cu lezarea gravă a rinichilor (nefrită).
Se crede că Mozart - care prezenta simptome de
febră, vărsături, erupţii, artrită, edeme şi comă - a
murit de purpură H-S.
Ce se poate face:
- Purpura H-S se vindecă de obicei de la sine,
fără tratament specific.
- Medicamentele împotriva durerii (analgezice)
şi paracetamolul, pot fi folosite pentru dureri şi infla-
maţii ale articulaţiilor.
- Corticosteroizi, pentru a preveni agravarea lez-
iunilor renale.
- Imunosupresoare (azathioprine, ciclofosfamide
(endoxan, lendoxină), ciclosporină, imunoglobulină
intravenos.
- La copiii cu episoade repetate de purpură, la
care deseori culturile din gât sunt pozitive pentru
streptococ hemolitic, se administrează profilactic
penicilină.
Meningococemia
Infecţia generalizată cu meningococ (meningo-
cocemia) este o boală acută, gravă, cu mortalitate
mare, prin şoc. Frecvenţa cea mai mare este la copiii
între 3-5 luni.
Meningococi
Infecţia bacteriană cu
meningococi invadează
vasele de sânge, produc
inflamaţia lor şi ieşirea
sângelui din vase. Pe
piele apar peteşii şi
vânătăi (echimoze). Boala începe ca o răceală, apoi
apare febră mare, dureri de cap şi diaree sau vărsă-
turi şi erupţie pe piele.
Erupţia cu-
tanată în
meningoco-
cemie
Dacă nu e tratată, progresează rapid la stare de
şoc septic, mortal. La un copil bolnav cu febră,
erupţie şi creşterea leucocitelor, medicul pune diag-
nosticul prin cultura microbilor din sânge. Trata-
mentul se face cu antibiotice intravenos.
Purpura asociată cu medicamente
Medicamente ce pot altera funcţia trombocitelor sunt:
- aspirina,
- antiinflamatorii, de ex.: ibuprofen,
- penicilină,
- cefalosporine.
Funcţia trombocitelor revine la normal, după 7 -
10 zile de la întreruperea tratamentului.
Medicamente care scad numărul trombocitelor sunt:
- penicilina,
- digoxin,
- chinidina,
- heparina,
- acidul valproic (anticonvulsivant): convulex,
depakine, petilim,
- blocante H2 (contra acidităţii gastrice).
Orice copil cu febră şi peteşii trebuie examinat de
medic, care - până la proba contrarie - îl v-a considera
infecţios.
Anomalii ale factorilor de coagulare
Hemofilia
Este o tulburare de sângerare moştenită, produsă
prin absenţa sau deficitul funcţional al factorilor de
coagulare VIII (hemofilia A) sau IX (hemofilia B).
Copiii la care nu se formează cheaguri de sânge,
deoarece le lipsesc proteinele numite “factori de
coagulare”, au sângerare excesivă şi echimoze, când
vasele lor sunt lezate.
Copiii cu hemofilie sângerează mult la locul
injecţiei şi după eventuale operaţii, încă de la naştere.
În copilărie fac deseori vânătăi, hematoame mari,
sângerări în articulaţii şi în muşchi, după trauma-
tisme sau spontan. Sângerarea este mai frecventă
când copilul începe să meargă sau îi ies dinţii. Articu-
laţiile în care sângerarea apare mai des sunt cele
mari, care poartă greutatea corpului: genunchi, coate,
glezne, umeri şi şold. La început, articulaţia este mai
puţin mobilă, caldă, umflată şi dureroasă. Ulterior,
după repetate sângerări articulare, se aud pocnituri
mici în articulaţii, iar muşchii din jur sunt atrofiaţi.
În familie există frecvent sângerări anormale, deşi
la 1/3 din cazurile de hemofilie sunt posibile mutaţii
spontane (hemofilie „de novo”).
Boala genetică este transmisă prin cromozomul
sexual X, este recesivă. Femeile au doi cromozomi X;
când unul din ei conţine gena de hemofilie, fetele
acestora nu fac boala, deoarece celălalt cromozom X

306

normal, produce destul factor de coagulare pentru a
proteja copilul. Bărbaţii au un singur cromozom X şi
nu pot compensa gena anormală, aşa încât fac boala.
Cum se moşteneşte hemofilia)
În lipsa acestor factori de coagulare, sângerarea
apare chiar după traume minore (loviri, căderi, tăieturi).
Sângerarea, o dată începută, va continua până
când este oprită în mod fizic (de ex. prin apăsare) sau
până se administrează factorii de coagulare.
Complicaţii ale bolii:
- hemoragii intraarticulare (hemartroză); poate fi
urmată de tulburări ale articulaţiei (artropatie hemofilică);
- sângerare intracraniană;
- obstrucţia căilor respiratorii, din cauza sân-
gerărilor în faringe, limbă sau în gât;
- hemoragie masivă, din cauza sângerării gas-
trointestinale, după traumatism, sau în timpul şi
după operaţie.
Cele mai grave hemoragii la copiii hemofilici sunt
cele din craniu, din căile respiratorii sau din spatele
peritoneului.
Boala este dificil de tratat; necesită înlocuirea fac-
torilor de coagulare absenţi, în centre specializate,
sub supravegherea unui hematolog pediatru. Copiii
cu hemofilie trebuie să viziteze periodic, pentru eval-
uare, un centru de tratament hemofilic şi de coor-
donare a îngrijirii. Pe piaţă există diferite preparate
comerciale, de factori coagulanţi, folosite în trata-
mentul hemofiliei.
Complicaţiile tratamentului:
- transmiterea de virusuri (HIV, hepatita B şi C)
din preparate provenite de la mai mulţi donatori de
sânge; din păcate, în trecut mulţi copii au fost expuşi
la HIV, fără să se ştie. Un copil hemofilic cu SIDA
poate transmite infecţia altora din famile, prin
folosirea comună a periuţei de dinţi.
- şoc anafilactic.
- embolie şi infarct miocardic.
Recomandări:
- menţinerea igienei dentare;
COPILUL BOLNAV
- evitarea sporturilor de contact: fotbal, baschet, rug-
by, tenis, care pot provoca sângerări în articulaţiile mici;
- vaccinarea cu ace subţiri, sub piele, nu în muşchi;
- tratamentul rapid al sângerării în articulaţie,
pentru a evita leziunile cronice; atelă, cârje cu sau
fără repaus la pat; fizioterapie precoce şi evitarea
imobilizării prelungite;
- epistaxis: strângerea continuă a nasului; pen-
sarea nasului cu două degete, timp de 20 de minute,
după ceas;
- extracţii dentare făcute în spital, după consult
şi tratament hematologic;
- evitarea aspirinei şi medicamentelor antiin-
flamatorii nesteroide, deoarece influenţează
funcţia trombocitelor;
- tăieturi: de evitat suturile, când e posibil;
- urinatul cu sânge (hematurie): repaus la pat,
lichide în cantităţi mari; Prednison; dacă persistă -
factor antihemofilic;
- tratamentul cu perfuzie se poate face şi la
domiciliu; în condiţii optime, copilul mai mare de 11
ani, învaţă să-şi instaleze singur perfuzia. Ca în multe
alte boli cronice, copiii hemofilici devin, prin edu-
caţie, adevăraţi experţi în boala de care suferă.
Boala von WiIlebrand
Este moştenită de la unul din părinţi. Simptomele
variază de la un copil la altul şi includ sângerări
frecvente din nas, după extracţii dentare, după oper-
aţie, menstruaţie excesivă sau prelungită şi sângerări
spontane gastro-intestinale. Nu se face nici un trata-
ment special, deoarece sângerarea este rară şi mică.
Sunt necesare însă măsuri speciale pentru extracţii
dentare, operaţii sau după traumatisme.
Deficitul de vitamina C
Copiii cu deficit de vitamina C au vase de sânge
fragile şi pot sângera uşor, mai ales la gingii. Copiii
cu tulburări de sângerare au mai des echimoze mari,
hematoame (echimoze palpabile) şi echimoze în
numeroase părţi ale corpului.
Copilul cu echimoze (vânătăi pe corp)
Echimozele sunt pete mari de sânge extravazat,
ridicate, sensibile. Cele recente sunt purpurii; cu tim-
pul devin roşu-mov, galben-maron. Echimozele pot fi
produse prin traumatism: de ex. abuzul fizic al co-
pilului. Echimozele pot avea urme de palmă, de lovi-
turi, de arsuri de ţigară etc. Vânătăile pot fi în diferite
faze de vindecare. Se asociază cu alte forme de abuz:
emoţional şi neglijenţă.
307
COPILUL NOSTRU

Copil cu echimoze Ganglionii limfatici sunt relativ mai mari la copil,

decât la adult. Ganglioni cervicali, axilari şi femurali,
moi, cu un diametru sub un cm, sunt normali la copiii
sub 10 ani. Copiii în faza de creştere au în mod normal
o hipertrofie a ţesutului limfatic. După infecţii virale
Consultă medicul când: uşoare, ganglionii măriţi pot persista câteva luni.
• echimoza este la Ganglionii limfatici normali sunt mici, moi şi
ochi sau la cap, mobili. Boala determinată de ganglioni limfatici
• copilul are tulbu- măriţi, de peste un cm, se numeşte “limfadenopatie”.
rări de mers, văz sau Aceasta trebuie diferenţiată de “limfadenita”, care
auz, este mărirea lor, plus semnele de inflamaţie, cum ar fi
• ameţeşte, îşi roşeaţa şi durere. Ganglionii care sunt mai tari,
pierde cunoştiinţa, înroşiţi, dureroşi, calzi, fluctuanţi sau aderenţi, sunt
• pupilele sunt i- suspecţi. În plus, adenopatia în zonele de deasupra
negale, claviculei (supraclavicular), din spatele urechii, din
• vânătăile se spe- partea internă a cotului sau din spatele genunchiului,
cializează cu umflarea este întotdeauna anormală.
unei articulaţii, Limfoadenopatia (ganglioni măriţi) se produce prin:
• vânătaia se măreşte brusc, este însoţită de febră, - răspuns la o infecţie sau la un proces canceros;
este situată pe abdomen, după o lovitură puternică, - infiltrare cu produse metabolice sau de metastază;
• echimoza nu are o cauză aparentă. - ca răspuns la infecţie locală sau generalizată.
Tratamentul de urgenţă în sângerare constă în Cauzele ganglionilor măriţi sunt:
presiune locală, ridicarea segmentului şi aplicarea - infecţii virale (herpes, varicela, rubeola, HIV);
unor comprese cu gheaţă. Tratamentul ulterior - infecţii bacteriene (sifilis, TBC);
depinde de natura deficitului de sângerare. Pentru - cu paraziţi (toxoplasmoză, malarie);
diagnostic, medicul va examina copilul amănunţit, va - ciuperci mieroscopice (histoplasmoză).
face o anamneză (istoricul bolii), va căuta tulburări - neoplasme:
asemănătoare la alţi membri ai familiei şi va cere - limfatice (limfom),
probe de laborator a sângelui (numărătoare de trom- - metastalice (leucemie),
bocite, factori de coagulare, timpul de sângerare ş.a.). - imunologice (lupus eritematos, artrită reuma-
toidă, boala serului),
SISTEMUL LIMFATIC - medicamente (izoniazidă, fenitoină).
Complicaţii:
Alcătuire - inflamaţia (limfadenită);
- supuraţia poate progresa şi formează abces,
care se sparge prin piele;
- bacteriemie (bacterii în sânge, infecţie general-
izată) la copiii cu imunodeficienţă;
- ganglionii măriţi pot comprima zonele înveci-
Sistemul nate, cum ar fi vasele de sânge sau căile aeriene.
limfatic Evaluarea copilului eu ganglioni măriţi:
- cu cât durata e mai lungă şi cu cât ganglionul
este mai mare, cu cât este mai îngrijorător.
- ganglionii înroşiţi sau dureroşi sugerează o
Este for- inflamaţie (limfadenită).
mat din vase - copilul cu ganglioni măriţi şi febră, care pierde
asemănă- în greutate, are transpiraţii nocturne, cu sau fără con-
toare celor tact cu bolnav TBC, sugerează TBC sau limfom;
de sânge, asocierea cu faringită (angina), sugerează infecţie
care trans- streptococică.
portă lichid, limfă, ce se scurge din ţesuturile corpu- - asocierea cu vânătăi, pete şi/sau sângerări,
lui şi din ganglioni (organe cât un bob de fasole ce fil- paloare şi oboseală, sugerează leucemie.
trează lichidul care trece prin ele). Ganglionii limfatici - copilul care a avut febră sau erupţie şi simp-
pot fi găsiţi la: cap, gât, piept, abdomen, regiune tome generale poate avea scarlatină, rubeolă, rozeolă,
inghinală şi la extremităţi. Sistemul limfatic include mononucleoză infecţioasă.
de asemenea organe ca: splina, timusul şi măduva - copil cu durere sau umflături la încheieturi:
osoasă, care conţin globule albe. posibil artrită reumatică juvenilă sau lupus eritematos.

308

- zgâriere sau muşcătura de animal sau căpuşă:
sugerează tularemie sau boala Lyme.
- tranfuzie de sânge, folosire de droguri, abuz sexual.
- suspect HIV.
- consum de fenitoină şi isoniazidă: pot provoca
ganglioni măriţi.
- ganglionii tari şi imobili pot fi maligni.
- asocierea cu un ficat şi o splină mărite, poate fi
semn de mononucleoză infecţioasă sau leucemie.
- o infecţie sau inflamaţie a pielii sugerează tinea
capului sau eczemă (dermatită atopică).
Cancerul
Cancerul apare în momentul în care corpul nu
poate regla producerea de celule normale. În aceste
condiţii, se produce o înmulţire şi răspândire anarhică
a celulelor anormale, care - dacă nu este controlată -
poate duce la moartea copilului.
Boala poate să afecteze sângele şi măduva osoasă,
oasele, ganglionii limfatici şi orice alt organ din cor-
pul copilului. Cancerul la copii diferă de cel al
adulţilor şi bătrânilor. Cea mai importantă diferenţă
este evoluţia mult mai bună a copiilor, decât a celor
în vârstă. Cu un tratament modern, 2/3 din copiii
diagnosticaţi cu cancer pot fi vindecaţi, uneori după
prima etapă de tratament. De exemplu, aproape 70%
din copiii cu leucemie acută limfoblastică - forma cea
mai frecventă de cancer în copilărie - trăiesc fără
semne de boală, după 5 ani de la diagnostic. Acesta
este un progres imens, ţinând seama că - înainte -
aproape toţi aceşti copii mureau. Cheia succesului o
reprezintă tratamentul modern.
Vârsta medie de diagnostic a cancerului la copil
este 6 ani; pentru adulţi este 67 ani. La copil, cancerul
nu îmbracă forme atât de grave ca la adult şi bătrân,
unde acesta se asociază cu alte boli, care complică
tratamentul. Copiii cu cancer sunt trataţi în general în
centre specializate, spitale de copii sau centre univer-
sitare. Echipa terapeutică este formată din specialişti,
care acoperă fiecare aspect, de la diagnostic - la
pregătirea copilului pentru înapoierea la şcoală.
Cauzele cancerului la copil nu se cunosc, dar sunt
probabil, multiple. Acestea pot fi: genetice (anomalii
cromozomiale), predispoziţie familială (leucemia
mieloidă la gemeni), factori de mediu (radiaţii,
expunere cronică la chimicale, folosirea unor medica-
mente anticanceroase) şi posibile infecţii virale.
De obicei, medicii nu pot spune de ce un anumit
copil a făcut cancer, în timp ce părinţii caută cu dis-
perare o explicaţie. Modul în care părinţii şi copiii fac
faţă cancerului, depinde, în bună parte, de ce cred ei
că a produs boala. Cei care se acuză singuri, crezând
că boala este moştenită sau este o pedeapsă divină,
nu fac faţă bine crizei. Dacă, de exemplu, o mamă are
cancer, nu-l va transmite fătului prin placentă.
COPILUL BOLNAV
Iradierea nucleară (Cernobâl) creşte frecvenţa
leucemiei la copiii mici. Specialiştii au descoperit că
există unele asocieri între cancer şi unele tulburări
cromozomiale, din care rezultă un risc mai mare de
tumoră Wilms şi retinoblastom (vezi glosarul). Când
un copil are cancer, riscul fraţilor sau surorilor sale de
a face boala este aproape dublu faţă de cel al restului
populaţiei, în general. În unele familii, cancerul apare
repetat; mai mult de un sfert din membrii acestora
prezintă boala de-a lungul vieţii. Nu se poate spune
dacă aceasta are rădăcini ereditare, o predispoziţie
genetică, e dată de expunere la factori cancerigeni
sau este o combinaţie a cauzelor. În prezent, cancerul
nu este considerat contagios.
Cancerul la copil poate fi provocat de unele sub-
stanţe luate de mamă în timpul gravidităţii; de exem-
plu: dietilstilbestrolul produce cancer de vagin şi col
uterin la fetele a căror mamă a făcut acest tratament
la începutul sarcinii, iar - la băieţi - apare o tumoră a
testiculului, numită „seminom”.
Gravidele alcoolice nasc mai frecvent copii cu
neuroblastom, cancer de glandă suprarenală (adreno-
cortical) şi cancer de ficat. Unele substanţe chimice,
inclusiv medicamente, au fost asociate cu dezvoltarea
cancerului, de exemplu, excesul de vitamina A poate
provoca defecte de naştere; substanţe chimioterapice -
ca VP-16 - folosite pentru a trata unele cancere, poate
produce leucemie secundară. Influenţa mediului
asupra cancerului la copil este mai mică decât la
adulţi, în parte deoarece copiii nu au fost expuşi la
carcinogene industriale. Chiar cancerul de piele, prin
expunere la soare, este mai rar la copii. Leucemia se
pare că are cauze multiple: genetice, de mediu,
virusuri sau tulburări imunologice. Leucemia acută
leucocitară a fost asociată cu expunerea prelungită la
benzen şi iradiere, prin care se tratează timusul lărgit
la nou născut, infecţia pielii capului (tinea capitis) şi
spondilita anchilozantă. Copiii cu sindrom Down au
un risc de 15 ori mai mare de a face leucemie.
Cum se manifestă cancerul la copil
Semnele cancerului sunt de multe ori vagi şi
incerte. În lipsa unei cauze evidente următoarele
simptome necesită un examen prompt şi minuţios:
• o tumoră nouă, care creşte,
• vânătăi sau sângerări neexplicate,
• durere neaşteptată,
• infecţie prelungită sau repetată,
• febră prelungită,
• paloare, oboseală şi slăbiciune prelungită,
• pierdere în greutate, însoţită de oricare din
simptomele de mai sus,
• transpiraţii nocturne,
• ganglioni măriţi.
Uneori simptomele sugerează cancerul şi copilul
este trimis la oncolog; alteori, existând doar o bănuială,
pediatrul cere examene suplimentare (examen de
sânge, ecografie, biopsie, tomografie computerizată).
309
COPILUL NOSTRU
Leucemia (cancerul organelor ce produc sângele)
şi tumorile sistemului nervos central sunt cele mai
dese forme de cancer în copilărie.
Leucemia
Clasificare:
Leucemia denumeşte un grup de cancere (boli
maligne) ale măduvei osoase şi ale sistemului limfatic.
Formele cele mai frecvente la copii sunt: leucemia
acută limfocitară (LAL) şi leucemia acută nelimfoci-
tară (mielogenă) sau LANL sau LAM. Ambele mai au
numeroase alte denumiri.
Leucemia este o proliferare neîngrădită a globu-
lelor albe, din ţesuturile ce formează sângele corpului.
Deşi nu este o tumoră propriu-zisă, celulele leucemice
au aceleaşi proprietăţi ca şi cancerul solid. Leziunile şi
manifestările bolii sunt produse de infiltrarea şi
înlocuirea ţesuturilor din corp, cu celule leucemice
nefuncţionale. Organele cele mai bogat vascularizate,
ficatul şi splina, sunt cele mai mult afectate.
În leucemia acută, în mod paradoxal, numărul
leucocitelor din sânge este deseori scăzut. Spre
deosebire de alte tipuri de cancer, celulele leucemice
imature nu atacă şi nu distrug celulele normale ale
sângelui. Distrugerea celulelor are loc prin infiltrarea
organelor şi competiţie metabolică.
Cum se manifestă:
Infiltrarea măduvei osoase are drept consecinţe:
- anemie - prin scăderea numărului de globule roşii
(hematii), care se manifestă prin paloare şi oboseală;
- infecţie - din cauza scăderii globulelor albe,
care se manifestă prin febră;
- tendinţe de hemoragie - din cauza scăderii;
producerii de trombocite (plăcuţe sangvine) şi se
manifestă sub formă de hemoragii (peteşii sub piele);
- invazia osului şi a periostului (învelişul osului)
- îi scade rezistenţa şi se manifestă prin dureri, iar
copilul are tendinţa să facă fracturi;
- invazia ficatului, a splinei şi a ganglionilor lim-
fatici - produce lărgirea şi fibrozarea lor şi se manifestă
prin mărirea ficatului, splinei şi a ganglionilor limfatici;
- infiltrarea creierului şi a meningelor - creşte
presiunea intracraniană, produce lărgirea ventricol-
ilor şi iritaţie meningeală; acestea se manifestă prin
dureri de cap severe, vărsături, edem al papilei optice
(vizibil la examenul fundului de ochi), iritabilitate,
letargie, comă şi rigiditatea gâtului şi a spatelui;
- leucemia mai provoacă şi creşterea metabolismu-
lui, restul celulelor fiind sărăcite de substanţele nutri-
tive - ceea ce se manifestă prin scădere în greutate,
oboseală, topirea muşchilor şi lipsa poftei de mâncare.
Diagnosticul este suspectat de medic pe baza
istoricului, a examinării copilului şi a unui examen
microscopic al unei picături de sânge, care conţine
forme imature de leucocite, deseori asociate cu
scăderea numărului total al acestora; diagnosticul de
certitudine se bazează pe examinarea aspiraţiei de
310
măduvă osoasă, care arată o creştere a numărului de
celule, în special al celor foarte tinere.
Cancerul la copil, şi în special leucemiile, nu mai
reprezintă astăzi o fatalitate, ca în urmă cu câteva
decenii. În instituţiile moderne pot fi vindecaţi aprox-
imativ 67% din copiii cu cancer, dacă boala este diag-
nosticată precoce şi tratată corect.
Ce se poate face:
Leucemia la copil se poate trata cu succes, în
majoritate a cazurilor; aceasta este una dintre marile
succese ale medicinii moderne din ultimele decenii.
Tratamentul cuprinde folosirea substanţelor chimio-
terapeutice, cu sau fără iradierea craniului. În cen-
trele specializate, cu dotare modernă, se aplică proto-
coale (scheme) de tratament în mai multe faze:
• tratamentul de început duce la remisie (vinde-
care temporară) completă sau aproape completă;
începe imediat după confirmarea diagnosticului şi
durează 4-6 săptămâni; principalele medicamente
folosite în LAL, în această fază, sunt prednison, vin-
cristine (citomid, oncovin, sindovin) şi L-asparginază,
cu sau fără doxorubicin.
Tratamentul medicamentos pentru LANL cu-
prinde doxorubicin sau daunorubicin şi citozin arabi-
nozid, împreună cu alte medicamente. Multe din aces-
te medicamente produc suprimarea măduvei osoase,
pentru celulele normale din sânge. Din această cauză,
scade mult rezistenţa organismului la infecţii şi creşte
riscul hemoragiilor spontane. Copilul necesită acum o
îngrijire specială.
• tratamentul profilactic al sistemului nervos
central previne celulele leucemice să invadeze SNC;
tratamentul constă în chimioterapie profilactică, prin
puncţie lombară (în lichidul cefalorahidian) cu
metotrexat, cytarabine şi hidrocortizon; se foloseşte
la cei cu manifestări nervoase ale bolii.
• tratamentul de intensificare sau consolidare,
distruge celulele leucemice rămase, pentru a preveni
reapariţia celulelor leucemice rezistente; chimioter-
apia intravenoasă şi în lichidul cefalorahidian, se face
cu metotrexat, L-asparginază, cytarabine, vincristine
şi mercaptopurină, timp de mai multe luni.
• tratament de menţinere, pentru a susţine faza de
remisie şi a micşora în continuare numărul celulelor
leucemice; schemele de tratament combinat includ
mercaptopurină zilnică, metotrexat săptămânal şi
injecţii în lichidul cefalorahidian (puncţii lombare)
periodice; toate administrate timp de 2 ani.
Recăderea, după tratament: se manifestă prin
apariţia de celule leucemice în măduva spinării, SNC
sau testicule; tratamentul constă în administrarea de
prednison şi vincristine, împreună cu alte medica-
mente chimioterapeutice, nefolosite anterior. Se con-
tinuă apoi cu tratamentul de prevenire a leziunilor
SNC şi de menţinere, menţionat mai sus.
Transplantul de măduvă osoasă se foloseşte cu
succes pentru tratamentul ambelor forme de
leucemie la copil. Măduva se obţine de la un membru

al familei, de obicei frate sau soră, cu care copilul este
compatibil ca grupă de sânge şi ca ţesuturi; alteori, se
foloseşte măduvă osoasă de la străini sau din sânge
de la cordonul ombilical al unui nou născut; acestea
sunt intervenţii delicate, riscante sau cu riscul de
complicaţii, inclusiv respingerea organului, infecţie
supraacută, lezări grave de organe sau chiar deces. În
centrele mari, specializate, vindecarea după trans-
plantul de măduvă osoasă este între 30-60%.
Combinaţia dintre medicamente şi iradiere, vari-
ază de la o instituţie la alta şi în funcţie de posibilităţi.
Trebuie evitate tratamentele inventate de unii
impostori în bolile canceroase, de ex. cu spânz sau
mărul lupului, care sunt dăunători sănătăţii. Plantele
medicinale sub formă de ceaiuri nu sunt în general
nocive, dar nu vindecă cancerul.
Ca tratament ajutător, cu plante medicinale, s-a
recomandat tinctura de propolis, vitamina C şi E în
doze mari, sâmburi de caise, piersici, nectarine sau
migdale dulci, care conţin vitamina B 17, un factor
anticanceros şi Ginsengul siberian şi Golden Yacca.
Evoluţia bolii:
Copiii diagnosticaţi între 2-9 ani, au în general o
evoluţie mai bună decât cei diagnosticaţi înainte de 2
ani sau după 10 ani; fetele par să aibă o evoluţie mai
bună decât băieţii.
Efectele secundare ale tratamentului:
Deşi tratamentul modem de cancer a mărit şanse-
le de supravieţuire a copiilor, părinţii sunt îngrijoraţi
pe bună dreptate de reapariţia bolii şi de efectele
secundare ale medicamentelor. Aproape toate
medicamentele contra cancerului, inclusiv iradierea,
au efecte secundare severe.
Limfoamele
Sunt un grup de boli neoplazice (cancere) care se
formează în sistemul limfatic şi hematopoetic; sunt
împărţite în Boala Hodgkin şi limfoame Non-
Hodgkin. După frecvenţă, sunt a treia cauză de
tumori maligne la copii.
Deoarece sistemul limfatic se întinde în tot cor-
pul, limfoamele pot să apară oriunde. Unele apar
după viroze, iar la altele, cauza este necunoscută.
Boala Hodgkin
Este un cancer al sângelui care porneşte din sis-
temul limfatic.
Cam 40% dintre limfoame sunt cunoscute ca
boala lui Hodgkin. Apar târziu în adolescenţă şi sunt
mai frecvente la adultul tânăr.
Metastazele se răspândesc dincolo de sistemul
limfatic, mai ales la splină, ficat, măduva osoasă şi
plămâni.
Cum se manifestă:
Mai întâi, ganglionii limfatici din regiunea cervi-
cală sau laterală a gâtului sau cei de deasupra cla-
viculei se măresc, dar nu sunt dureroşi. Ganglionii
COPILUL BOLNAV
sunt tari, nedureroşi şi mobili. De cele mai multe ori,
primul ganglion mărit este situat lângă clavicula
stângă. Ganglionii limfatici din regiunea axilară şi
inghinală sunt prinşi mai rar. Alte semne şi simptome
de invazie a ganglionilor sunt:
- tuse persistentă, fără flegmă, din cauza lărgirii
ganglionilor limfatici din mediastin (spaţiul toracic
dintre cei doi plămâni)
- durere abdominală prelungită, produsă de lăr-
girea ganglionilor limfatici retroperitoniali (din spatele
cavităţii abdominale, lângă coloana vertebrală).
Simptomele generale apărute o dată cu instalarea
bolii: febră uşoară sau intermitentă, greaţă, lipsa poftei
de mâncare, pierdere în greutate, transpiraţii şi
mâncărime. Medicul poate cere o biopsie de ganglioni
limfatici, pentru a stabili diagnosticul de ţesut (histolog-
ic); tomografia computerizată identifică metastazele.
Ce se poate face:
- tratamentul include iradierea sau chimioter-
apia, singure sau combinate, în funcţie de stadiul de
evoluţie al bolii.
- o schemă chimioterapică mai des folosită
cuprinde: mecloretamina, vincristine, procarbazina şi
prednison, alternând cu adriamycin, bleomycin, vin-
blastin (cytoblastin, velbe) şi dacarbazin (ABVD), timp
de mai multe luni. Acest tratament provoacă efecte
secundare târzii foarte grave, mai ales cancere secun-
dare; mai recent, se foloseşte ABVD alternativ cu cyclo-
fosfamidă, vincristin, prednison şi procarbazin. În
speranţa de a micşora efectele târzii ale tratamentului.
Evoluţie:
- supravieţuirea pe termen lung a copiilor cu boala
Hodgkin este foarte bună, de peste 90%; în fazele
avansate, supravieţuirea se situează între 60 şi 75%.
Limfomul Non Hodgkin
Boala este mai degrabă difuză decât nodulară,
diseminarea se produce devreme şi mai rapid, iar
invazia mediastinului şi a meningelui este mai
frecventă decât în limfomul Hodgkin.
Manifestările depind de regiunea cuprinsă şi de
întinderea bolii.
Se manifestă uneori asemănător cu Boala Hod-
gkin şi cu leucemia, dar şi prin simptome legate de
compresia ganglionilor limfatici măriţi, ca de ex.:
obstrucţia căilor respiratorii, ocluzia intestinală, par-
alizii ale nervilor cranieni sau ale măduvei spinării.
Tratamentul cuprinde iradiere şi chimioterapie
intensă. Schemele de tratament sunt asemănătoare
celor din leucemie.
Evoluţia copiilor cu boală localizată este foarte
bună sub tratament, deşi sunt posibile recăderi târzii.
Îngrijirea copilului cu cancer
Pe măsură ce urmăresc şi învaţă tehnicile de trata-
ment aplicate de asistente şi medici, părinţii internaţi
împreună cu copilul pot ajuta în supravegherea trata-
311
COPILUL NOSTRU
mentului – la perfuziile intravenoase şi în răspunsul
la medicaţie. Unele tratamente chimioterapice ca:
daunorubicin (daunoblastină), asparginaza, mechlo-
rethamina – pot produce necroza ţesuturilor, dacă
soluţia iese din venă. Părintele poate supraveghea
perfuzia, poate imobiliza copilul la nevoie, chema
asistenta - pentru a opri perfuzia, atunci când aceasta
devine dureroasă şi poate continua terapia prin joc,
începută de asistentă.
Copilul cu cancer nu trebuie să sufere din cauza
unei dureri netratate. Părinţii trebuie să înţeleagă,
alături de personalul medical, când copilul lor devine
iritabil, anxios şi nerăbdător în faţa durerii, când are
spaime nocturne, tulburări de somn şi lipsă de poftă
de mâncare. Ei trebuie să semnaleze personalului
medical când durerea netratată deprimă copilul şi îl
izolează, scăzând tăria de a tolera tratamentul.
Aceasta va fi cu atât mai greu, cu cât părinţii devin ei
înşişi deprimaţi, iritaţi uneori împotriva sistemului
medical în care îşi pierd încrederea sau se simt vino-
vaţi în faţa durerii copilului lor.
Durerea copilului cu cancer, insuficient tratată,
afectează şi personalul medical, creându-le un senti-
ment de vinovăţie. Tratamentul medicamentos al
durerii prin analgezice este esenţial şi se asociază
aspectelor emoţionale, fizioterapeute şi suportive
(vezi capitolul Tratamentul durerii în spital).
Părinţii pot şi trebuie să înveţe semnele de anafilax-
ie (hipotensiune, învineţire, urticarie gravă şi respiraţie
şuierătoare) ce pot apărea după perfuzia cu bleomycin,
asparginaza. Ei pot ajuta asistenta să aibă la îndemână
aparatura de urgenţă necesară (aparat de tensiune arte-
rială, mască cu balon pentru reanimare respiratorie
manuală şi medicamente de urgenţă (adrenalină, oxi-
gen, antihistaminice, Miofilin (Aminifilin, Eufilină),
corticosteroizi şi vasopresoare), pentru a evita
întârzierea în tratamentul şocului anafilactic.
Părinţii trebuie să stea alături de copil şi în
salonul de terapie intensivă, atunci când regulile spi-
talului o permit, deoarece copilul are mare nevoie de
prezenţa lor.
Sugestii pentru a micşora riscul de infecţie a copilului
sub tratament anticanceros, la care funcţia sistemului
imunitar este scăzută:
- spală-ţi minuţios mâinile, pentru a micşora
expunerea la agenţii infecţioşi;
- menţine copilul în camera de izolare, după
indicaţiile medicale;
- limitează vizitatorii şi interzice intrarea în
salon a celor cu semne de infecţie;
- controlează zilnic pielea şi gura copilului şi
anunţă asistenta la apariţia oricărui semn de posibilă
infecţie (ex. ulceraţii în gură, înroşirea pielii la
locurile de presiune);
- alimentează copilului în cantităţi mici şi
repetate, pentru a evita malnutriţia şi a ajuta mecan-
ismele de apărare;
312
- ajută copilul să bea cantităţi însemnate de lichide,
câte puţin şi des (peste 3 litri/zi la copilul şcolar);
- ţine tava cu mâncare în afara salonului, pentru a
evita mirosul alimentelor ce poate provoca greaţa;
- oferă copilului alimente moi, neiritante şi fără miros;
- lasă-l să mânânce tot ce tolerează, de câte ori
cere şi serveşte-i porţii mici;
- îmbogăţeşte alimentele, prin adaosul de lapte
praf şi multivitamine, pentru a mări valoarea nutritivă;
- dă-i copilului, cu avizul medicului, substanţe
antiemetice (contra vărsăturilor) înainte de începerea
şedinţei de chimioterapie, pentru a micşora greaţa şi
vărsăturile provocate de chimioterapie;
- spală-i gura cu degetul învelit în vată sau cu o
periuţă de dinţi moale, pentru a preveni traumati-
zarea mucoasei bucale;
- ajută copilul să facă gargară cât mai des (la 3-4 ore
şi după mese) cu soluţie sărată, cu sau fară bicarbonat;
- la indicaţia medicului sau asistentei, aplică
anestezice locale pe zonele ulcerate din gură, înainte
de mese, pentru a micşora durerea şi a uşura
hrănirea. Aceste anestezice locale trebuie aplicate
doar pe ulceraţie; în cantitate mai mare pot să
coboare în gât, poate tulbura reflexul de înghiţire şi
creşte riscul de aspiraţie în plămân;
- evită badijonarea cu glicerină aromată cu
lămâie, care irită ulceraţiile şi favorizează cariile
dentare; se evită şi apa oxigenată, care întârzie vin-
decarea mucoasei bucale;
- aplică unguent pe buze, pentru a le menţine
umede şi a preveni crăparea lor şi – ulterior - infectarea;
- dă-i să bea cu paiul, pentru a evita contactul cu
zonele ulcerate din gură şi evită sucurile acide,
fierbinţi sau reci;
- evită luarea temperaturii rectale pentru a pre-
veni ulceraţia şi hemoragia rectală;
- observă semnele de cistită (arsuri şi dureri la
urinare), dacă există;
- încurajează urinarea frecventă, ziua şi noaptea,
pentru a micşora contactul medicamentelor iritante cu
mucoasa vezicii urinare, pe care o pot leza;
- întoarce-l frecvent în pat, pentru a preveni
escarele la locul de presiune;
- limitează activitatea exagerată, care ar putea
provoca accidente;
- învaţă-l cum să-şi oprească hemoragia nazală,
prin apăsarea cu degetele;
- spală-l la fund după fiecare scaun, pentru a
micşora iritaţia;
- ţine copilul în fundul gol, dacă zona s-a înroşit,
pentru a menţine pielea uscată;
- dacă apar ulceraţii, fă-i băi de şezut calde sau
în cadă, pentru a ajuta vindecarea; în acelaşi timp
unge-i pielea cu unguente – cu avizul medicului –
pentru a evita contactul direct cu urină sau fecale;
- notează numărul scaunelor; cere un laxativ
uşor pentru a preveni constipaţia;
- observă dacă copilul evită scaunul din cauza
durerilor;

- evită hainele strâmte pe zonele iradiate, care ar
putea mări iritaţia pielii;
- încurajează copilul să se mişte din pat, atunci
când o poate face;
- discută cu copilul despre căderea părului,
înainte de a se întâmpla; în acest fel, are timp să se
obişnuiască cu ideea; explică-i că părul îi va creşte
din nou după 3-4 luni şi va fi puţin diferit de cel
dinainte, acoperă-i capul cu un ciorap de bumbac;
dacă ai bani, cumpără-i o perucă;
- ajută-l să-şi menţină igiena corpului;
- observă reacţiile la durere şi intensitatea ei,
pentru a anunţa asistenta;
- încurajează copilul să spună ce simte;
- explică-i detaliile şi motivele îngrijirii sau
tratamentului, pentru a micşora frica de necunoscut
– cere-i să coopereze, atît în timpul tratamentelor, cît
şi în timpul analizelor;
- este important ca să mângâi copilul, să-l
masezi, să-l alinţi şi să-i spui poveşti, să faci planuri
pentru perioada de după ieşirea din spital;
- să observi şi să anunţi asistenta dacă apar
unele reacţii în timpul transfuziei cu sânge ca de ex:
• reacţii hemolitice (sânge incompatibil): frisoane,
febră, durere la locul perfuziei şi de-a lungul venei,
greaţă şi vărsături, durere sau constricţie în piept,
urină de culoare roşie sau neagră, dureri de cap sau
de şale şi semne de şoc,
• reacţii febrile: frisoane şi febră,
• alergice: urticarie, înroşirea pielii, respiraţie
şuierătoare, senzaţie de sufocare,
• transfuzie prea rapidă: durere în piept, respi-
raţie dificilă, tuse uscată, învineţire şi destinderea
sau lărgirea venelor de la gât,
• embolie gazoasă: dificultate bruscă în respira-
ţie, durere acută în piept şi nelinişte,
• creşterea bruscă a potasiului în sânge: greaţă şi
diaree, slăbiciune musculară, furnicături la extre-
mităţi, agitaţie, puls rar până la oprirea inimii.
Copilul muribund
Când copilul şi familia sa sunt puşi în faţa unei boli
grave, posibil mortale, au nevoie de sprijin emoţional
şi spiritual, pe lângă cel medical propriu-zis.
Când moartea este bruscă si neaşteptată, membrii
familiei trec printr-o stare de şoc şi o durere intensă.
Pentru părinte, nimic nu este mai dureros decât
pierderea unui copil.
Un copil diagnosticat cu o boală ce îi ameninţă
viaţa are nevoie de intervenţii medicale pe o perioadă
mai scurtă sau mai lungă. Când vindecarea nu mai este
posibilă şi măsurile de prelungire a vieţii provoacă
durere copilului, părinţii trebuie să discute cu echipa
medicală despre măsurile luate pentru a-i micşora
suferinţa. Înţelegerea şi reacţiile copiilor la fenomenul
morţii, depinde de vârsta şi gradul lor de dezvoltare.
COPILUL BOLNAV
Sugarii şi copiii mici
Acest grup de vârstă este influenţat mai mult de
schimbările din viaţa lor, decât de înţelegerea morţii.
Cel mai dureros aspect pentru ei este separarea de
părinţi şi de alte persoane îndrăgite. Copiii mici înţe-
leg doar prezentul şi pe ei înşişi; ei raportează totul la
ei înşişi şi nu pot separa realitatea de fantezie, de
aceea nu pot înţelege lipsa vieţii.
Reacţionează la neliniştea şi supărarea părinţilor,
sunt afectaţi mai mult de durere şi lipsa de confort,
decât de sfârşitul tragic al bolii. Când cineva moare,
copilul mic continuă să se poarte ca şi cum persoana ar
fi în viaţă. Este important ca părinţii să rămână aproape
de copil şi să continue rutina zilnică din viaţa lor.
Copiii preşcolari
Moartea este văzută ca o despărţire, un fel de
somn; pot recunoaşte moartea fizică, dar nu o separă
de viaţă. Văd moartea ca pe ceva temporar şi gradat;
ca în poveşti, cineva moare şi apoi înviază. Îşi imag-
inează boala ca pe o pedeapsă pentru gândurile sau
faptele lor. Durerea lor cea mai mare este despărţirea
de părinţi. Chiar la această vârstă, copii sunt foarte
perceptivi; deşi nu li s-a spus direct că sunt pe
moarte, realizează că se întâmplă ceva foarte grav cu
ei. Pot avea un comportament bizar, pot râde, pot
avea izbucniri violente sau se pot purta ca nişte copii
mult mai mici. Copilul are nevoie ca părinţii să
rămână lângă el, cât mai mult posibil.
Copiii de vârstă şcolară
Au o mai mare înţelegere a morţii. Le este teamă
mai ales de mutilarea asociată cu moartea, pe care o
personifică ca diavol sau monstru. Pe la vârsta de 9-
10 ani, privesc moartea ca adulţii şi înţeleg că este
inevitabilă, fără întoarcere şi universală.
Deoarece pot înţelege multe, vor să li se explice
cauza şi urmările bolii, dacă pot transmite boala la
alţii şi ce se întâmplă dacă cineva moare. Îşi pot man-
ifesta frica, prin lipsa de cooperare. Frica lor de
necunoscut este mai mare decât frica de ceea ce ştiu.
Părinţii şi personalul medical trebuie să dea cât mai
multe explicaţii copilului, spre a-i satisface nevoia de
cunoaştere.
Copii trebuie încurajaţi să vorbească despre ceea
ce simt şi să-şi manifeste supărarea.
APARATUL DIGESTIV
Alcătuire
Este format din tubul sau tractul digestiv şi un
număr de organe digestive anexe. Tubul digestiv este
format dintr-o serie de organe cavitare: gura, faringe-
le, esofagul, stomacul şi intestinul subţire şi gros.
Organele digestive asociate sunt glandele salivare,
pancreasul şi ficatul.
313
COPILUL NOSTRU
Aparatul digestiv
Tubul digestiv are pereţii
musculari, care împing ritmic
alimentele. Aceste mişcări
sunt numite „peristaltice”.
În gură, limba, obrajii, dinţii
şi saliva acţionează împreună
pentru masticaţie, început de
digestie şi înghiţire.
Funcţii
Când concentraţia de
glucoză din sânge sau de
grăsime din celulele grase
scade, centrul foamei din
creier trimite semnale care creează senzaţia de foame.
Digestia începe în gură. Alimentele sunt mestecate de
dinţi şi umezite de salivă. Saliva dizolvă particulele
alimentare, pentru a uşura înghiţirea, gustul, înce-
putul fermentării carbohidraţilor şi curăţă gura.
Alimentul este înghiţit prin faringe – un tub mus-
cular ce lasă aerul şi alimentele să treacă. În timpul
înghiţirii (deglutiţiei) epiglota astupă laringele,
evitând intrarea alimentelor în căile respiratorii.
Bolul alimentar coboară de-a lungul esofagului
prin contracţii musculare, până ajunge în stomac.
Stomacul dizolvă alimentele într-o pastă uşor dig-
erabilă. Sucul gastric digeră proteinele; apa, zahărul şi
– accidental - alcoolul se pot absorbi aici. Alimentele
trec din stomac prin pilor în duoden, unde se
amestecă cu sucurile din pancreas, ficat şi intestin.
Digestia proteinelor, grăsimilor şi glucidelor în
molecule mici este încheiată în intestinul subţire.
Moleculele de aminoacizi, acizi graşi şi de glu-
coză sunt absorbite prin peretele intestinului subţire,
la nivelul vilozităţilor intestinale.
Alimentele se mişcă din intestinul subţire în cel
gros (colon). În colon, sunt absorbite apa şi sărurile
(electroliţi). Mişcările intestinale încete împing mate-
rialele nedigerabile, numite „fecale”, de-a lungul
colonului. Fecalele devin mai solide în colonul trans-
vers şi sunt împinse în colonul descendent, către rect.
Microbii trăiesc în mod normal în intestinul gros, for-
mând o parte din volumul materiilor fecale.
Semne de tulburări digestive
Numeroase boli din afara tubului digestiv pot
produce simptome şi semne asemănătoare celor di-
gestive. De ex.:
- Vărsături: infecţii ale tractului urinar; toxine;
medicamente (eritromicină, chimioterapie pentru
cancer); creşterea presiunii intracraniene; tulburări
congenitale de metabolism; boli ale urechii interne,
sarcină, psihogene.
314
- Diaree: infecţii, de ex. otită medie; medica-
mente, de ex. antibiotice; uremie.
- Constipaţie: deshidratare (de ex. diabetul
insipid); medicamente; hipotiroidism; întârziere
mintală; splină bifida.
- Lipsa poftei de mâncare: boli generale; infla-
maţii; tulburări cardio-respiratorii; tratament medi-
camentos; anorexie nervoasă; depresie.
- Dureri abdominale: pneumonie; infecţii şi col-
ică renală; boli inflamatorii pelvine; frica de şcoală;
abuz fizic sau sexual; endocardită; porfirie; medica-
mente antiinflamatorii.
- Icter: boală hemolitică; infecţii ale tractului urinar.
Miros neplăcut al gurii (Halitoza)
Cauze:
La copiii mici: respiraţia pe gură şi sugerea dege-
tului sau a păturii cu care se acoperă.
La copiii mai mari şi adolescenţi:
- carii dentare şi gingivite (inflamaţia gingiei),
- sinuzite cronice,
- infecţii pulmonare: bronşectazii, abces al unui
plămân,
- proteze ortodontice pentru corectarea danturii,
dacă igiena dentară nu este menţinută,
- particule de mâncare descompuse, cuprinse în
şanţurile amigdalelor mărite,
- tutunul la adolescenţi,
- mirosul prelungit al picioarelor murdare se
poate absorbi şi poate fi eliminat prin plămâni.
Se recomandă tratamentul cauzal şi în primul
rând controlul stomatologic.
Înainte de culcare, un ceai din părţi egale de ana-
son, chimion şi coriandru, o linguriţă la o cană cu apă,
iar dimineaţa - clătirea gurii cu ceai de muşeţel, la care
s-au adăugat câteva picături de tinctură de propolis.
Apa de gură şi guma de mestecat dau doar ame-
liorări limitate.
Vărsăturile
Expulzia forţată a conţinutului gastric pe gură.
Se produc atunci când muşchii abdominali şi
diafragmul se contractă viguros, în timp ce stomacul
este relaxat. Această acţiune reflexă este declanşată
de centrul de vomă din creier, care la rândul lui este
stimulat de:
- nervii din stomac şi intestin, din cauza unei in-
fecţii sau ocluzii (obstrucţie),
- medicamente,
- mirosuri sau aspecte neplăcute,
- stimuli de la nivelul urechii medii, ca în cazul
sindromului de dezechilibru (vertiginos).
Vărsătura nu trebuie confundată cu regurgitarea,
care este eliminarea înceată, fără efort, a unei mici
cantităţi din conţinutul stomacului, pe gură, deseori
asociată cu o eructaţie (râgâială). În vărsătură, laptele
este de obicei închegat sub formă de grunji mici şi

proiectat la distanţă, pe când în regurgitaţii – care
intervin la scurt timp după supt - laptele este adesea
nemodificat. Regurgitaţiile nu au o cauză patologică.
Cauze:
- Infecţii: gastroenterită virală sau bacteriană,
faringită streptococică, otită medie, sinuzită, infecţii
parazitare, giardia, ascarizi, hepatită A,B sau C, tuse
convulsivă, pneumonie, infecţii ale tractului urinar,
meningită, infecţii generalizate toxice.
- Toxice: medicamente - aspirină, sirop de ipeca,
teofilină digitală, anticonvulsivante, intoxicaţii cu
plumb sau fier, ingestie de substanţe caustice şi alcool.
- Anatomice sau congenitale: stenoză esofagiană,
stenoză pilorică, malrotaţie intestinală, colon mare
(megacolon) congenital, anus neperforat (imper-
foraţie anală) la nou-născut.
- Inflamaţii: apendicită, ulcer gastro-duodenal,
peritonită, pancreatită, colecistită şi pietre la ficat
(litiază biliară), enterocolită necrozantă, boala celiacă.
- Gastrointestinale: reflux gastro-esofagian,
obstrucţie prin volvulus, hernie încarcerată, invagi-
naţie intestinală (o parte din intestinul subţire intră
ca un manşon în porţiunea următoare a intestinului,
numită „cec”), corpi străini intestinali.
Invaginaţie intestinală
- Meta-
bolice: intoleranţă
la fructoză, galactozemia,
diabet, insuficienţă suprarenală.
- Neurologice: tumori, chisturi, hematom sub-
dural, edem cerebral, hidrocefalie, migrenă, convulsii.
- Boli renale: obstrucţii ale căilor urinare, insufi-
cienţă renală, glomerulonefrită.
- Altele: sarcină, bulimie, medicamente, vita-
mine în doze toxice.
Cauzele grave (foarte rare) de vărsături pot fi:
- obstrucţia sau perforarea intestinului. Semne:
vărsăturile sunt repetate şi puternice (în jet); vărsătu-
ra este verde-maronie sau cu sânge; durerea abdomi-
nală nu este calmată de vărsătură; scaun mucos şi cu
sânge; copilul este palid şi somnolent; copilul mai
mare merge aplecat sau şchioapătă;
- septicemie (infecţie în sânge) sau a învelişurilor
creierului şi măduvei spinării (meningita). Se manifestă
cu febră mare, aspect de copil foarte bolnav, eventual
erupţii cutanate; la copiii mai mari ceafa este rigidă;
- presiune crescută la creier prin sângerare,
edem de la infecţie sau tumoră. Semne: lovitură la
COPILUL BOLNAV
cap în ultimele două luni, asociată eventual cu
pierderea cunoştinţei, dureri de cap persistente
dimineaţa sau care trezesc copilul noaptea, vărsături
bruşte, fără greaţă, repetate; semne neurologice ca
mersul nesigur şi slăbiciunea, pierderea simetriei
feţei, lipsa de coordonare a mişcărilor; comportament
neobişnuit (iritabil, letargic, dezorientat); convulsii;
- cauze toxice sau metabolice (ex. diabet decom-
pensat). Semne: nelinişte sau somnolenţă, comporta-
ment neobişnuit (nu recunoaşte persoanele, delir),
dureri de cap.
Vărsătura este o manifestare a multor tulburări
ale copilului şi deseori este singurul simptom al aces-
tor boli. Ea se poate produce ca un mecanism de
apărare, pentru a elmina substanţele toxice ingerate,
ca o reacţie a centrului de vomă la creşterea presiunii
intracerebrale, ca rezultat al obstrucţiei intestinale
sau a unei tulburări metabolice generalizate.
Consultă medicul pediatru şi fii pregătită să-i dai
toate amănuntele legate de această tulburare în cazul
în care:
- vărsăturile sunt repetate;
- sunt asociate cu febră sau diaree, care produc
deshidratare;
- apar semne de deshidratare: plânge fără lacri-
mi, nu a urinat timp de 8 ore, nu tolerează lichidele
pe gură, are buze uscate, ochii sunt înfundaţi,
fontanela deprimată, îi este sete, are salivă puţină;
- copilul are dureri abdominale de peste 4 ore,
iar abdomenul este dilatat;
- în vărsătură apar urme de sânge, care nu
provin din nas; uneori pot apărea câteva fire de sânge
din cauza ruperii unor vase mici de sânge din esofag,
în timpul efortului de a vărsa; nu sunt grave;
- vărsăturile sunt colorate în galben (bilă); pot fi
un semn de obstrucţie intestinală;
- durează de peste 12 ore;
- copilul este greu de trezit, nu răspunde sau este
foarte iritabil;
- apar convulsii;
- copilul a înghiţit un corp străin.
Prevenirea vărsăturilor simple:
Păstrează alimentele la rece pentru a evita alter-
area lor; menţine curăţenia în bucătărie; spală des
mâinile, înainte şi după gătit; spală copilul pe mâini,
înainte de a-l aşeza la masă; găteşte complet carnea,
pentru a distruge bacteriile care produc vărsături şi
diaree; curăţă nasul copilului când este răcit, spre a-l
împiedica să înghită multă secreţie. La primele semne
de infecţie intestinală, adresează-te imediat medicului!
Ce se poate face:
La copii, de cele mai multe ori, vărsăturile se
opresc de la sine, după 6-24 ore. Când copiii varsă
mult, în sângele lor se formează acizi (corpi cetonici)
care le măresc greaţa. Acest cerc vicios poate fi între-
rupt lăsând stomacul să se odihnească şi dându-i
copilului cantităţi mici de lichide cu zahăr.
315
COPILUL NOSTRU
La copilul mic, cea mai gravă urmare este
deshidratarea, (pierderea excesivă de lichide din
organism). Pentru a evita deshidratarea, care poate fi
gravă, ajută copilul să consume suficiente lichide,
pentru a recupera ce a pierdut prin vărsătură.
Când copilul varsă, aşează-l pe abdomen sau pe o
parte; această poziţie scade riscul ca vărsătura să fie
inhalată pe căile aeriene în plămâni. Nu-i da copilu-
lui alimente solide în primele 24 de ore, dă-i - în
schimb - lichide clare, cum ar fi: apa, apă cu zahăr (o
linguriţă de zahăr la 250 ml apă ), apă gelatinată (o
linguriţă de gelatină aromată în 120 ml apă) sau - de
preferat - o soluţie de electroliţi, de la farmacie.
Aşteaptă 1-2 ore după ultima vărsătură, fără să-i dai
nimic pe gură: nici apă, nici ghiaţă, nici biscuiţi; nimic!
Pentru copiii de peste un an: apă sau bucăţi de
gheaţă: este cel mai bun remediu, dacă nu prezintă şi
diaree; apa este absorbită repede, prin peretele stom-
acului. Alte opţiuni: soluţii de rehidratare sau apă
minerală negazoasă, câte o lingură la fiecare 10
minute. Măreşte cantitatea după primele 4 ore în care
copilul nu a vărsat. După 8 ore, adaugă-i supă, piure
de mere sau cartofi, biscuiţi săraţi, pâine albă sau
prăjită. Dieta normală poate fi reintrodusă după 24-
48 de ore. Nu se recomandă pentru hidratare sucurile
de fructe, care pot deranja mai mult stomacul. Nu
trezi copilul, dacă doarme liniştit; de obicei, somnul
goleşte stomacul şi scade vărsăturile.
O reţetă la îndemâna oricui, pentru prepararea în
casă a soluţiei de rehidratare orală:
- un litru de apă fiartă şi răcită,
- o linguriţă (2,5g) sare de bucătărie,
- 4-8 linguriţe rase (20-40g) de zahăr.
Zahărul poate fi înlocuit cu mucilagiu de orez.
Acesta se prepară din 50 de grame de orez (2 linguri
cu vârf) fiert într-un litru de apă timp de o oră, apoi
trecut prin sită.
Apa de orez cu sare este tot atât de eficace ca
soluţiile de rehidratare de la farmacie. Administrarea
unor cantităţi mici de lichide, este cheia succesului
înghiţirii lor de către copil.
Întrerupe pentru 8 ore toate medicamentele
neesenţiale; ele pot irita stomacul şi agrava vărsă-
turile.Consultă medicul, când copilul se află sub
tratament cu antibiotice. Când copilul vomită şi
lichidele care i se dau pentru rehidratare, are şi dia-
ree sau simptomele devin mai grave, anunţă medicul
pediatru. Acesta va examina copilul, îl va interna în
spital şi va cere probe suplimentare de sânge, urină şi
radiografii, pentru a pune un diagnostic.
Greşeli frecvente în tratamentul vărsăturilor:
- copilului i se dau lichide cât vrea el să bea, în
loc să se mărească treptat cantitatea;
- copilul este forţat să bea, când el nu doreşte nimic;
- se administrează medicamente pentru vărsă-
turi, fără avizul medicului; unele medicamente
împotriva vărsăturilor – prometazina (romergan) şi
clorpromazina (largactil), clordelazin - sunt foarte
316
puternice şi pot fi periculoase pentru copil;
- alimentaţia normală se reintroduce prea
devreme; introducerea precoce a laptelui şi produse
lactate, fructe şi zarzavaturi crude, cereale cu tărâţe
(pâinea integrală);
Copiii cu vărsături trebuie să se odihnească; une-
ori este necesar să fie aplicate comprese reci pe frunte
sau la gât, sau comprese calde pe burtică. Curăţă
copilul pe faţă, după ce a vărsat şi - dacă este mai
mare - pune-l să-şi cureţe gura; schimbă-i hainele şi
aşternuturile. Copilul mai mare trebuie asigurat că
vărsătura nu este ruşinoasă, ci că ajută corpul să
elimine toxinele.
Vărsătura cu sânge
Sângele vomitat poate fi roşu sau închis la culoare.
Asta înseamnă o sângerare a tubului digestiv proximal
(esofag, stomac şi duoden). Trebuie diferenţiat de
hemoptizie (scuipat cu sânge), sângerare din nas (epix-
taxis), din gură şi faringe. Sângerarea din tractul gas-
tro-intestinal (GI), se poate manifesta şi prin melenă
(scaun negru care apare din cauza sângelui digerat).
Cauze:
La copilul preşcolar: varice esofagiene, esofagită,
gastrită, ulcer, corpi străini.
La copilul şcolar: inflamaţii intestinale, esofagită,
gastrită, ulcer, varice esofagiene.
Cum se manifestă:
- sângele roşu aprins înseamnă sângerare activă;
sângele închis la culoare, în „zaţ de cafea” arată că
acesta a rămas în stomac un oarecare timp şi a fost
modificat de către sucul gastric.
- sângerarea rapidă produce mai ales modificări
ale pulsului şi alte tensiunii arteriale şi scăderea
hemoglobinei. Sângerarea lentă se manifestă - mai
ales - prin anemie şi scaune închise la culoare.
- copilul care a pierdut o cantitate mai mare de
sânge, poate prezenta paloare, creşterea pulsului (tahi-
cardie), agitaţie şi confuzie şi hipotensiune (scăderea
tensiunii arteriale). Absenţa vărsăturii cu sânge nu
elimină posibilitatea sângerării în tractul GI, la nivelul
duodenului. Un asemenea copil poate avea însă scaune
voluminoase, negre, strălucitoare, numite ”melenă”.
Ce se poate face:
- Medicul va pune diagnosticul bolii după aspec-
tul vărsăturii, probele de laborator, endoscopie gas-
tro-duodenală sau în lipsa ei, radiografie eso-gastro-
duodenală şi angiografie (în spitale bine dotate, cu
echipament şi personal). Angiografia permite
detectarea cauzei şi poate fi folosită şi ca tratament,
prin injectarea unei substanţe care astupă vasul
sângerând.
Tratamentul de urgenţă cuprinde perfuzii intra-
venoase, cu lichide şi sânge, când este absolut nece-
sar. Copilului i se poate introduce, pe nas, o sondă
subţire în stomac.

Tratament specific pentru ulcer gastric duodenal
sau pentru varice esofagiene.
Prevenire:
- Evitarea medicamentelor care produc gastrită
sau sângerare în stomac.
- Tratamentul bolilor cronice gastro-intestinale.
- Corectarea tulburărilor de coagulare a sângelui
şi tratamentul varicelor esofagiene.
Diareea
Diareea acută: scaune moi, apoase, frecvente,
însoţite sau nu de febră şi de vărsături.
În mod normal, numărul şi consistenţa scaunelor
copilului depinde de vârsta şi de dieta sa. La doi ani,
copiii au de obicei unul sau două scaune pe zi, deşi
unii pot avea mai multe dar mici, în special dacă
dieta lor include fructe şi – deci - fibra alimentară.
Un scaun moale nu înseamnă diaree; dar schim-
barea bruscă în scaune dese, moi şi apoase, însoţite
de mucus, iritarea şi înroşirea rectului sau asociate cu
vărsături, este diaree.
În diareea simplă, copilul are scaune moi sau
apoase, fără sînge, nu are febră, nici vărsături, nici
simptome respiratorii sau erupţie şi nu este
deshidratat; este activ şi are poftă de mîncare. Copilul
scade în greutate, când diareea continuă mai multe
zile; după două săptămâni, diareea devine cronică. În
diaree, mucoasa intestinală (stratul interior al intestin-
ului) este lezată şi pierde uşor lichide. Scaunele devin
moi, deoarece substanţele nutritive şi lichidele nu
sunt digerate sau absorbite suficient de către intestin.
Cauzele diareei:
- Infecţii cu virusuri, bacterii sau paraziţi.
- Cel mai des, diareea este produsă de virusuri,
numite „entero-virusuri”; cel mai frecvent este
rotavirusul. Diareea virală la copii se asociază deseori
cu vărsături, febră şi iritabilitate; scaunele sunt galben-
verzui şi apoase şi uneori pot avea şuviţe de sânge.
- Bacterii şi paraziţi (salmonella, E-coli, campy-
lobacter, giardia)
- Reacţii la alimente: intoxicaţii alimentare (ali-
mente contaminate cu stafilococ, ciuperci); intoler-
anţă alimentară, sensibilităţi şi alergii alimentare: la
lapte, ouă, căpşuni etc.
- Reacţii la medicamente sau vitamine: efecte
secundare ale antibioticelor date pe gură, antiacide şi
altele; excesul de laxative sau de vitamina C.
- Alte cauze: infecţii în afara tractului intestinal:
urinare, respiratorii sau ale urechii mijlocii, colită,
hipertiroidism, ieşirea dinţilor (rareori); diareea la
copiii mici alternează rareori cu constipaţia, deoarece
fecalele devin compacte în intestin şi eliminarea
scaunului apos din jur apare ca diaree falsă.
Dacă inflamarea intestinului (enterita) este asociată
cu vărsături, atunci semnalează o infecţie a stomacului
şi poartă numele de „gastroenterită”.Cele mai multe
gastroenterite sunt virale. Cele mai multe infecţii virale
au loc în lunile de iarnă, iar cele bacteriene - în timpul
COPILUL BOLNAV
verii. Calea cea mai frecventă de transmitere este prin
fecale, la gură. Alte infecţii sunt transmise prin ali-
mente sau apă sau prin contact personal. De ex. la
creşă, de la personalul care îngrijeşte copii.
Complicaţii: deshidratare, răspândirea micro-
bilor în sânge (bacterinemie), convulsii, lezarea
mucoasei intestinale, ceea ce prelungeşte boala; sin-
drom de hemoliză şi uremie.
Tratamentul diareei simple
Scopul principal este prevenirea deshidratării.
Eliminarea cauzei este cel mai bun mod de a pre-
veni diareea. De cele mai multe ori, aceasta înseamnă
înţelegerea rolului igienei şi a utilităţilor (apă curen-
tă, toaletă).
În cazul sugarului alimentat cu biberonul, se
înlocuieşte laptele praf umanizat (formulă) cu 1-2
mese de soluţie de rehidratare (ca la vărsături), sau
cu o formulă antidiareică, (Milupa HN, Humana
Heilnahrung, Bebelac fără lactoză, Morinaga NL33,
Pregestimil ş.a.) fără lactoză (zahărul din lapte). Cu
avizul pediatrului, se poate relua alimentarea cu for-
mula obişnuită, diluată pe jumătate cu soluţie elec-
trolitică, la 8 ore după începerea tratamentului. În tot
acest timp, sugarul primeşte soluţie de rehidratare pe
gură. După 24 de ore, se poate trece la formula obiş-
nuită, nediluată. După o infecţie intestinală, în
perioada de recuperare, de una până la 6 săptămâni,
medicul poate recomanda o formulă de soia, fără lac-
toză (antidiareică), deoarece - în această perioadă -
intestinul ar putea să nu tolereze lactoza.
În cazul sugarului cu alimentaţie diversificată,
dieta normală se opreşte, cu excepţia laptelui de sân
şi se înlocuieşte cu soluţie de rehidratare. Aceste
soluţii conţin apă şi electroliţi în proporţie echili-
brată, care înlocuiesc ceea ce sugarul pierde prin dia-
ree. După 24 - 48 de ore, dieta obişnuită se poate
relua, mai întâi cu o banană, orez, măr ras, pâine albă
prăjită, cartof sau paste făinoase. După încă o zi, se
poate adăuga brânză de vaci şi carne de pasăre.
Laptele de vacă trebuie evitat, dar se poate folosi
iaurtul.
Pentru copiii care se recuperează după diaree
acută, orezul şi iaurtul sunt alimentele cel mai uşor
digerabile. Pentru o vreme, un lapte fără lactoză
poate fi necesar. Intestinele se vindecă încet. Dacă
diareea reapare când se reintroduc alimentele solide,
dieta obişnuită trebuie din nou oprită şi se poate con-
tinua doar cu orez, banană şi măr ras. De regulă,
dieta solidă se reia atunci când scaunul copilului
devine mai solid.
Soluţiile de rehidratare pe gură constituie trata-
mentul de bază al vărsăturilor şi al diareei. Acestea
trebuie să existe în orice familie cu copii. Soluţiile de
gelatină, cola, suc de fructe şi apă îndulcită - nu se
recomandă. Ele conţin prea puţină sare şi prea mult
317
COPILUL NOSTRU
zahăr, putând agrava diareea. Lichidele de
rehidratare se dau progresiv, în cantităţi mici, cu lin-
guriţa sau cu cana, la fiecare 2-3 minute. În 24 de ore,
minimul de lichide necesare este de 130ml/kg corp.
Postul prelungit (oprirea alimentelor), nu este
folositor. Hrănirea oferă substanţe nutritive şi
grăbeşte vindecarea
Consultă medicul pediatru, dacă diareea este
însoţită de:
• gură uscată, ochii înfundaţi, extremităţi reci,
fontanelă înfundată, piele uscată şi încreţită, turgor
(elasticitatea pielii) scăzut, urina este puţină, de
culoare închisă, copilul este prea liniştit, somnolent
sau iritabil, scădere în greutate (5-10%),
• peste 8 scaune diareice în 24 de ore sau sânge în
scaune,
• intoleranţa lichidelor pe gura,
• refuză să bea sau să mănânce,
• are febră, dureri abdominale sau alte semne
evidente de boală,
• are vărsături de culoare verzuie, pătate cu
sânge sau de „zaţ de cafea” (sânge digerat)
• abdomenul este destins,
• erupţie sau colorare galbenă a pielii şi a albului
ochilor (icter ).
Pune ultimul scutec murdar într-o pungă de plas-
tic, pentru a fi examinat de medic. Pentru a fi găsită
cauza diareii pe baza scaunului, se fac în spital anal-
ize de laborator.
În diareea severă, copilul are scaune apoase,
explozive, 8-10 pe zi sau chiar mai multe; apare
însoţită de semne de deshidratare gravă (este som-
noros, are ochii înfundaţi, degetele reci, pielea încreţită
şi nu urinează). Dacă copilul prezintă deshidratare
severă, du-l la spital; aici se face rehidratarea intra-
venos. Când este posibil, chiar în spital, rehidratarea
orală se face cu o soluţie de electroliţi (săruri minerale)
cu o concentraţie echilibrată, asemănătoare cu cea a
organismului. De obicei, nu este nevoie ca alimentaţia
să fie eliminată mai mult de 48 de ore, deoarece copilul
are nevoie de o nutriţie normală, pentru a-şi recăpăta
forţele. În acest timp, scaunele pot continua să fie moi,
fără ca asta să însemne că starea lui nu se ameliorează.
Îmbunătăţirea stării copilului se manifestă prin
creşterea activităţii şi a poftei de mîncare, urinarea mai
frecventă şi dispariţia semnelor de deshidratare.
De obicei, medicamentele nu sunt necesare pentru
tratamentul diareii simple. Nu folosi pentru copil
medicamentele antidiareice destinate adulţilor. Con-
sultă medicul pediatru înainte de a da copilului orice
medicament pentru diaree. Pentru enterite infecţioase,
medicul poate recomanda furazolidon sau antibiotice.
Greşeli în tratarea diareei:
- revenirea la alimentaţia normală prea devreme
(cu excepţia alăptării), adică din prima zi;
- prelungirea dietei hidrice peste 2 zile. Copilul
are nevoie de nutriţie, pentru a se putea vindeca. O
dietă cu lichide produce ea însăşi diaree, numită
„diareea de înfometare”;
318
- administrarea prelungită de apă simplă, fără a
înlocui sărurile pierdute prin diaree, fapt ce poate
duce la convulsii sau chiar comă;
- hidratarea cu băuturi îndulcite; conţinutul
mare de zahăr înrăutăţeşte diareea;
- oprirea alăptării. Laptele de sân nu este iritant,
poate fi singurul aliment şi lichid pe care copilul bol-
nav îl poate tolera şi poate fi chiar terapeutic;
- administrarea medicamentelor antidiareice,
fără avizul medicului sau nerespectarea dozelor şi a
duratei prescrise.
Prevenirea diareei:
- respectă regulile de igienă; spălarea corectă şi
frecventă a mâinilor, de către toţi membrii familiei,
este cea mai bună metodă de prevenire a diareei.
Spălarea mâinilor se face înainte de a mânca, după
folosirea toaletei, a alimentelor (în special carne şi
peşte), schimbarea scutecelor. Acasă, la creşă sau la
grădiniţă, copiii trebuie învăţaţi să se spele pe mâini.
Diarea produsă de microrganisme se transmite pe
cale fecale-mână-gură sau prin alimente contaminate;
- alăptează copilul cel puţin în primele 3-4 luni;
alimentaţia cu biberonul măreşte riscul sugarului de
a face diaree; laptele de sân scade gravitatea diareei,
produsă de bacterii sau paraziţi, datorită factorilor
imunologici pe care îi conţine;
- asigură-te că apa este bună de băut; dacă ai
dubii, fierbe apa;
- iaurtul folosit în alimentaţia copilului între 5
luni şi 2 ani, scade riscul diareii cu rotavirusuri. În
prezent se experimentează vaccinuri care previn dia-
reea, prin rotavirusuri;
- nu-i da copilului cantităţi mari de băuturi sau
sucuri îndulcite.
Diareea cronică
Când durează peste 2 săptămâni, devine cronică.
Cauzele diareei cronice sunt numeroase; printre cele cău-
tate de medic sunt:
- la copilul mic – diaree după infecţii intestinale,
din cauza deficitului de lactază (enzima care digeră
lactoza), intoleranţă la proteinele din laptele de vacă
sau din soia, fibroza chistică, boala celiacă, SIDA, dia-
ree cronică de cauză necunoscută. Cauzele mai rare
sunt: intestinul scurt sau alte boli congenitale.
- la copilul mai mare – diaree care urmează
infecţiilor intestinale, infestare cu giardia, sindrom
de intestin iritabil, intoleranţă la lactoză, inflamaţia
intestinului şi SIDA.
Diareea cronică nespecifică este o diaree cronică
care se manifestă la copilul activ, între 1-5 ani. Poate
urma unei gastroenterite. Cauzele pot fi: exces de
sucuri de fruct -, care duc la intoleranţă la glucide -
tulburări de motilitate sau o dietă bogată în lichide şi
sărace în fibre alimentare şi grăsime. Alţi membri ai
familiei prezintă deseori simptome asemănătoare.
Cum se produce:
După o infecţie virală gastrointestinală, capaci-
tatea intestinului subţire de a absorbi fructoza
 COPILUL BOLNAV

(zahărul din fructe) scade. Când un copil consumă Ce se poate face:

multe sucuri de fructe, fructoza nu este absorbită şi Rehidratarea pe gură: se foloseşte o soluţie care
provoacă simptome gastrointestinale. conţine glucoză şi sare, pregătită acasă, dintr- o jumă-
Ce se poate face: tate de linguriţă de sare de bucătărie, o jumătate de
Tratamentul general urmăreşte corectarea linguriţă de praf de copt, o cană de suc de portocale,
deshidratării şi a lipsei de săruri (electroliţi), iar cel peste care se toarnă 3 căni de apă. După faza acută,
specific, diferă în funcţie de cauză. cantitatea de sare este redusă la un sfert de linguriţă.
Soluţii de rehidratare pe gură pentru copii (Pedi-
Deshidratarea alyte, Infalyte, Gesol).
Copiii care pierd lichide prin vărsături sau diaree Tabel nr. 32 Manifestările deshidratării, în
se pot deshidrata, ceea ce presupune înlocuirea funcţie de gravitate
rapidă a lichidelor pierdute. Deshidatarea este pro-
dusă fie prin pierderi excesive de lichide, fie prin
Ce se urmăreşte
consum insuficient.
Uşoară Moderată Gravă
Cum se manifestă:
- vărsături şi diaree cu sau fără febră; Activitatea
- la sugar şi la copiii debili, setea poate lipsi; Normală Somnolent Inconştient
- gură uscată şi buze crăpate;
Culoarea pielii
- plâns fără lacrimi şi ochi înfundaţi;
Palid Cenuşiu Marmorat
- urinează puţin (mai puţin de 4 ori pe zi sau mai
puţin de jumătate din cât făcea de obicei; mai puţin Volumul urinei
de şase scutece ude în 24 de ore); la un copil cu dia- Scăzut F.puţină Lipseşte
ree, urina este mai greu de (< de 2-3 ml/kg7h) (< 1ml/kg/h) (Anurie)
diferenţiat de scaun;
- fontanela înfundată; Fontanela
- puls ridicat; Întinsă Adâncită Înfundată
- scădere în greu- Mucoasele
tate. Uscate Foarte uscate Crăpate
Elasticitatea pielii
Persistanţa plicii cutanate Uşor scăzută Foarte scăzută Pliu persistent
în deshidratarea gravă Pulsul
Uşor crescut Crescut Foarte tahicardic

Dacă deshidratarea Tensiunea arterială

se agravează, apar şi alte
semne:
- răcirea mâinilor şi
a picioarelor şi apariţia
unor pete marmorate
pe piele;
- scăderea elasticităţii pielii şi încreţirea acesteia;
elasticitatea pielii poate fi controlată prin ciupire
uşoară; cuta formată va persista mai mult de o
secundă;
- absenţa urinării în timpul zilei, timp de 4 ore
sau mai mult;
- agitaţie sau somnolenţă;
- prelungire a timpului de recolorare capilară:
pielea abdomenului sau cea din vârful degetelor se
albeşte prin apăsare; când culoarea nu revine la nor-
mal în 2-3 secunde, este semn de deshidratare. Pen-
tru a putea observa acest lucru, este nevoie de o
cameră încălzită; într-o cameră rece, chiar şi pielea
unui copil sănătos revine mai greu la normal.
În acest caz, anunţă imediat medicul, dar conti-
nuă să hidratezi copilul pe gură!
Normală Normală Scăzută
Pierdere în greutate
5% 10% 15%
De evitat lichidele prea dulci: sucul de fructe şi
alte băuturi răcoritoare. Soluţiile de rehidratare din
comerţ sunt mai bine tolerate, dacă sunt reci şi
amestecate cu suc de roşii sau portocale: o parte de
suc, la patru părţi de soluţie. În cazul deshidratării
uşoare, deficitul de lichide se înlocuieşte la 4-6 ore cu
50 de ml/kg.
Pentru cea moderată sau gravă, trebuie adminis-
trate 80-100 de ml/kg (greutate corporală) de lichide în
plus. Pentru fiecare scaun diareic se adaugă 5 ml de
lichide/kg corp. La copilul care varsă, se începe admin-
istrarea treptată a lichidelor pe gură: câte o linguriţă la
fiecare 2 minute. Dacă lichidele sunt bine tolerate,
volumul şi frecvenţa de administrare se măreşte.
Starea generală a copilului, greutatea şi cantitatea de
lichide administrată trebuie urmărite atent. Când nu
se observă o ameliorare după 4 ore, vărsăturile sunt

319
COPILUL NOSTRU
persistente şi starea copilului se agravează, se începe
hidratarea intravenoasă. Hidratarea intravenoasă se
face cu soluţie de apă şi săruri (aşa-zisul „ser fiziolog-
ic” sau „soluţie Ringer”).
Durerile abdominale
Originea durerii la copil poate fi în abdomen sau
în afara lui.
Durerile abdominale acute
Copiii de toate vârstele au uneori dureri abdomi-
nale. Ei reacţionează însă diferit, în funcţie de vârstă:
copiii mici îşi freacă abdomenul şi spun că îi doare burta.
Cauzele sunt numeroase:
- la copilul mic, cele mai frecvente sunt: colică,
infecţii gastrointestinale, ale tractului urinar sau gen-
eralizate, pneumonie, constipaţie şi invaginaţie intes-
tinală.
- la copilul mai mare: infecţii intestinale (gas-
troenterită virală sau bacteriană), constipaţie, intoler-
anţe alimentare, înghiţirea unor substanţe toxice,
stres (tulburări emoţionale), infecţii ale tractului uri-
nar, apendicită, infecţii din afara abdomenului (farin-
gită streptococică, sinuzită, otită medie, pneumonie)
şi diabet juvenil.
Cele mai multe dureri abdominale nu sunt grave şi
dispar fără tratament. Alteori - însă - cauza durerii este
o tulburare mai gravă şi necesită atenţia medicului.
Consultă medicul când:
• durerea este foarte puternică, iar copilul plânge
în continuu,
• copilul zace şi refuză să umble,
• copilul merge aplecat, ţinându-se de abdomen,
• durerea apare şi dispare (crampe) şi durează
peste 12 ore,
• durerea este constantă şi durează peste 2 ore,
• copilul este mai mic de 2 ani,
• durerea este în scrot sau testicule,
• durerea este însoţită de scaune cu sânge,
• copilul s-a lovit de curând în abdomen,
• există posibilitatea unei intoxicaţii cu substanţe
chimice, medicamentoase sau plante,
• copilul pare foarte bolnav,
• plânge, nu mănâncă nimic, nu se joacă,
• durerea este recurentă,
• copilul a fost abuzat fizic.
Durerea abdominală poate indica o problemă
urgentă, cum ar fi obstrucţia intestinală, infecţie put-
ernică sau o boală metabolică ce necesită tratament
imediat. În plus, observă:
- comportamentul copilului: nu se poate juca, este
dezorientat sau reacţionează mai puţin; sugarul sau
copilul mic doarme intermitent, după o criză de plâns.
- activitatea: refuză să umble, şchioapătă sau are
dureri când sare.
- aspectul: piele palidă sau marmorată, în timpul
320
sau între crizele dureroase.
Îngrijirea la domiciliu: lasă copilul să se odih-
nească până se simte mai bine; pune-i comprese
calde pe abdomen; ţine la îndemână un vas, pentru
eventuale vărsături; când au greaţă, copiii mici spun
că au dureri de burtă; oferă-i lichide; evită alimentele
solide; nu-i da medicamente pentru crampe de stom-
ac, dacă nu ai indicaţii specifice de la medic. Medica-
mentele împotriva durerii - ca aspirina - pot masca o
problemă mai gravă, de aceea evită să-i dai copilului.
Evită laxativele şi clisma, care pot rupe apendicele,
dacă este inflamat. Plante medicinale: infuzie din
fructe de anason, chimion, coriandru sau frunze de
mentă. Ceaiuri produse de Fitoterapia, Eurofarm,
Ciprod-Pharm, Favisan şi Daphne.
Durerile abdominale cronice
Copiii se plâng des că-i doare burta. Copilul
poate avea o tulburare trecătoare sau poate fi un
mod de a-şi exprima neliniştea şi a cere mai multă
atenţie de la părinţi. Când însă durerile continuă,
influenţează activitatea copilului sau se asociază cu
scăderea poftei de mâncare, diaree, pierdere în greu-
tate - copilul trebuie văzut de medic.
Cauze frecvente ale durerii abdominale cronice:
- infecţii: enterită cu giardia, H. pylori, infecţie
cronică urinară sau pelvină, abces apendicular;
- toxice: intoxicaţii cu plumb, aspirină, tratament
îndelungat cu corticosteroizi;
- neoplazice: leucemie, limfom, tumori;
- metabolice: intoleranţă la lactoză (lapte), diabet
zaharat de tip I (dependent de insulină), fibroza
chistică, boala celiacă, creşterea lipidelor în sânge,
crize repetate de porfirie;
- inflamaţii: boală inflamatorie a intestinului, boli
hepatobiliare, boli de colagen, alergie la proteina din
lapte sau soia, pancreatită cronică, purpură;
- psihosociale: frica de şcoală, depresia, durerile
abdominale funcţionale (nu se cunoaşte cauza, sunt
cele mai frecvente);
- anatomice: hernie (intermitentă);
- diverse: constipaţie cronică, esofagită cu reflux,
gastrită cu H. pylori, boală ulceroasă, dispepsie,
aerofagie, sindrom de intestin iritabil, endometrioză,
chist ovarian, dureri ovulatorii, colică.
Cauzele durerii abdominale în funcţie de localizare:
• epigastru:
- esofagită
- gastrită
- reflux gastroesofagian
- ulcer peptic
- pancreatită
• cadranul superior stâng:
- traumatism de splină
• cadranul superior drept:
- colecistită
- litiază biliară
- pneumonie
 COPILUL BOLNAV

• cadranul inferior drept: Dispepsia - dureri vagi în epigastru (coşul pieptului)

- apendicită neulceroasă - senzaţie de balonare şi râgâială (eructaţii)
- boala Crohn după masă, uneori greaţă şi vărsături fără
- inflamaţia ganglionilor mezenterici alte semne de gastrită sau ulcer peptic
Falsă obstrucţie - distensie abdominală, vărsături periodice,
Durerea din cauze funcţionale intestinală cronică constipaţie, retenţie de urină şi pierdere în
greutate
“Funcţional” înseamnă că nu poate fi găsită cauza
durerii. Poate apărea din cauza unor tulburări gas- Constipaţie cronică - scaune tari, pot fi simţite prin abdomen
- eructaţie, balonare, crampe şi durere după
trointestinale, a factorilor de stres, fizic sau emoţional. consumul de produse lactate
Tulburarea emoţională produce uneori durere
abdominală repetată, fără o cauză evidentă. Apare la Exces de fructe - durere abdominală nespecifică
copilul de peste 5 ani, care este foarte stresat (începerea (fructoză) - eructaţie, gaze şi diaree
grădiniţei, certuri în familie, apariţia unui frate). Hernie a peretelui - dureri abdominale difuze
Cum se manifestă: abdominal
Durerea vine şi trece. Nu se asociază cu alte tul-
Apendicită cronică - durere repetată în spaţiul abdominal drept
burări (febră, tuse, dureri în gât, semne de răceală, inferior
diaree, greaţă sau vărsături, oboseală, semne de - sunt cazuri rare
infecţie urinară). Asemenea dureri pot apărea şi la
Abces periapendi- - lipsa poftei de mâncare şi vărsături
alţi membri din familie; copilul poate fi mai liniştit cular - durere în partea dreapta jos a abdomenului
sau mai zgomotos decât de obicei, poate avea tul- - sensibilitate la palpare
burări de somn şi poate exprima uşor ce gândeşte sau
ce simte. Părinţii, cei care îngrijesc copilul, educatorii, Invaginaţie intesti- - colici abdominale, la 15-20 de minute
nală - vărsături însoţite de durere
trebuie să încerce să afle ce anume tulbură copilul - scaune moi
acasă, la grădiniţă sau la şcoală (fraţii, rudele, pri- - clisma cu bariu pune diagnosticul şi poate
etenii, educatorii), dacă a pierdut un prieten sau un trata boala
animal iubit, dacă există probleme financiare în fami- Intestin iritabil - crampe în jurul ombilicului, accentuate de
lie, dacă tatăl îşi bate copiii ori soţia, sau este alcoolic, alimentaţie şi calmate după defecaţie
dacă a fost molestat sexual etc. - diaree şi constipaţii intermitente
Vezica biliară - dureri în partea dreaptă superioară a abdo-
Tabel nr. 33 - Manifestări clinice ale copilului (boli ale colecistul) menului la 5-10 min. după mese, accentuată
cu dureri abdominale după alimente grase
Tulburarea Manifestări clinice frecvente - pietre la ficat în familie
Pancreatită cronică - durere episodică în partea stângă supe-
Intoxicaţia cu plumb - dureri abdominale rioară, apare la 5-10 min. după mese, radiază
- pica (consum de substanţe nedigerabile) în spate şi este accentuată de alimente grase
- anemie - vărsături
- nivel de plumb ridicat în sânge - scaune decolorate
Intoleranţă la - crampe în jurul ombilicului, ce cresc la
Boala inflamatorie - crampe şi sensibilitate în partea inferioară
lactoză două ore după consumul de produse lac-
a intestinului dreaptă,
tate, asociate cu flatulaţii şi balonări
- anemie, urme de sânge în scaun
Esofagită - dureri în epigastru şi arsuri retrosternale, Epilepsia abdomi- - dureri abdominale periodice severe, uneori
calmate de antiacizi şi accentuate în poziţie nală asociate cu convulsii
culcată
- anemie Migrena abdomi- - durere abdominală severă
- lipsă de fier nală - dureri de cap repetate, unilaterale sau occipitale
- urme de sânge în scaun - febră şi vărsături
- migrene în familie
Ulcer peptic - arsuri sau dureri ascuţite în mijlocul epi-
Boala Crohn - durere abdominală repetată
(gastroduodenal) gastrului, la 1-3 ore după mese, accentuate
- diaree
după alimente picante şi calmate cu sub-
- sângerare pe rect
stanţe antiacide; mai puternice la trezire sau
- pierderi în greutate
înainte de mese
- creştere întârziată
- ulcer duodenal şi la alţi membri ai familiei
Giardia şi alţi - balonare, crampe, diaree Infecţiile tractului - durere difuză deasupra pubisului şi lateral
paraziţi eructaţie sau râgâială cu miros de sulf urinar - arsuri la urinare
- oboseală, nervozitate, scădere în greutate, - urinare frecventă
intoleranţă la lactoză Hidronefroza - durere abdominală unilaterală sau bilaterală
- rinichi mărit la ecografie
Dispepsia - dureri vagi în epigastru (coşul pieptului)
neulceroasă - senzaţie de balonare şi râgâială (eructaţii)
după masă, uneori greaţă şi vărsături fără
alte semne de gastrită sau ulcer peptic

321
COPILUL NOSTRU
Pietre la rinichi - durere progresivă severă din partea later-
ală, la rădăcina coapsei şi la testicul, în forme
de crampe
- zona dintre coaste şi vertebre este sensibilă
la lovire uşoară
Inflamaţii pelvine - durere deasupra pubisului
Durere menstruală - crampe dureroase suprapubice, apar în tim-
pul menstruaţiei
Anemia cu hematii - durere în jurul ombilicului, care cedează la
în seceră repaus şi rehidratare
Depresia - izolare de prieteni
- scăderea activităţii
- iritabilitate
- dificultăţi de somn
- neatenţie
Evitarea şcolii - dureri abdominale nespecifice, mai intense
în timpul săptămânii şi ameliorate la sfârşitul
săptămânii
- anxietate severă
*Modificat după Olson AD (1990) şi Schwartz MW. (1998)
Astfel de copii sunt de obicei sensibili, conştiin-
cioşi, serioşi, inteligenţi, deosebit de protejaţi, chiar
copii model; provin dintr-un mediu familial anxios;
uneori, îşi dezvoltă ticuri: îşi rod unghiile sau au
tendinţa să stea acasă, când le este greu. Copilul nu
trebuie să lipsească de la şcoală din cauza durerilor
abdominale.
Ce se poate face:
Învaţă-l să se relaxeze, stând într-un loc liniştit, să
respire adânc şi încet, să se gândească la ceva plăcut
şi – eventual – să asculte în acest timp muzică linişti-
toare. Ajută copilul să vorbească despre ceea ce îi
declanşează durerea şi discutaţi despre cum ar putea
să-i facă faţă. Medicul poate recomanda înlăturarea
factorilor de stres şi jocuri specifice, prin care copilul
se poate exprima.
Dacă ai cea mai mică suspiciune că ar fi fost
molestat sexual (se poartă bizar, după ce a fost cu o
rudă sau cu o persoană care îl îngrijeşte, se mas-
turbează mai mult, are o iritaţie genitală, se agaţă
plângând de tine), consultă medicul pediatru.
Migrena abdominală
Constă în atacuri de durere în jurul ombilicului -
identice, repetate, asociate cu greaţă, vărsături, dureri
de cap, paloare, transpiraţie, febră, diaree, încetinirea
pulsului şi dureri ale extremităţilor. Se mai numeşte şi
„vărsătură ciclică”.
Durerea durează mai puţin de 6 ore, este localiza-
tă mai ales în porţiunea superioară a abdomenului şi
se repetă identic, la intervale neregulate, de la o dată
pe săptămână - la de câteva ori pe an. Se întâlneşte
mai des la fete, între 10-15 ani. Asemenea copii pot
dezvolta mai târziu în viaţă, migrene obişnuite.
Părinţii lor pot suferi la rândul lor de migrene.
322
Ce se poate face:
Părinţii trebuie să ştie ce-l calmează pe copil:
repausul, o anumită poziţie, liniştea etc. Absenţa de
la şcoală depinde de frecvenţa, durata şi gravitatea
durerii, precum şi de vârsta, maturitatea şi de modul
de adaptare al copilului. Uneori, paracetamolul
poate ajuta. Unii medici prescriu medicamente put-
ernice pentru migrenele abdominale, beta blocante şi
antidepresive triciclice sau antihistaminice. Acestea
au însă efecte secundare care sunt mai grave decât
calmarea durerii în sine.
Constipaţia
Copilul constipat are scaune tari, pe care le elim-
ină greu, chiar dureros. Consistenţa scaunelor este
mult mai importantă decât numărul lor. În mod nor-
mal, unii copii au 2-3 scaune pe zi, iar alţii au unul de
consistenţă normală, la 2-3 zile.
Constipaţia este un simptom, nu un diagnostic de
boală. Netratată, tinde să devină cronică, indiferent
care este cauza care o declanşează; scaunul devine mai
greu de eliminat, din cauza absorbţiei continue de apă,
care prelungeşte reţinerea scaunului.
Cauze:
- Constipaţia este cauzată de obicei de o alimen-
taţie deficitară în fibre alimentare (vegetale). Aceste
fibre care nu se digeră, fac scaunele mai moi, mai
voluminoase şi mai uşor de eliminat.
- Copilul care începe să fie hrănit cu alimente
solide poate fi constipat, dacă dieta nu conţine sufi-
ciente fructe, zarzavaturi proaspete şi lichide.
- Copilul care învaţă să folosească oliţa
protestează, prin reţinerea materiilor fecale, atunci
când se simte constrâns de părinţi.
- Copilul mare poate evita să aibă scaun în afara
casei, când toaleta este murdară, nu îi este familiară
sau trebuie să aştepte până îi vine rândul.
- Copiii cu constipaţie cronică urinează frecvent
în pat, sau au infecţii ale tractului urinar.
- Cei mai mulţi copii au constipaţie funcţională,
fără o cauză evidentă. Aceasta începe acut şi tinde să
devină cronică.
- Scaunul tare produce dureri anale sau fisură
anală, iar copilul îşi reţine scaunul din cauza durerii.
Aceasta produce dilatarea rectului, scăderea senza-
ţiei de eliminare, scăderea tonusului sfincterului anal
şi pierderi mici de materii fecale prin anus, cu mur-
dărirea chiloţilor.
Constipaţia este favorizată de:
- trecerea de la alimentaţia cu lapte de sân, la cea
cu lapte de vacă;
- învăţarea copilului de a folosi oliţa într-un mod
autoritar;
- refuzul copilului mic de a folosi oliţa;
- infecţii ale regiunii anale;
- viroze intestinale cu diaree, urmate de constipaţie.

Constipaţia poate fi însă şi efectul a numeroase boli
ale tubului digestiv, al unor boli generale: deshidratare,
sfincter anal prea strâns la sugar, boala Hirschprung
(boală congenitală rară, cu absenţa nervilor de pe ulti-
ma porţiune a intestinului gros şi dilatarea colonului
de deasupra), apendicită, obstrucţie intestinală,
scădere a funcţiei tiroidei, excesul de vitamină D, intox-
icaţie cu plumb, medicamente (fier, antiacide, codeină,
fenitoin, antihistaminice).
Semne:
- Scaune tari, compacte, uscate, eliminate dureros
la 3-4 zile, perioade de dureri abdominale care se
calmează după un scaun abundent, sânge la suprafaţa
fecalelor, murdărirea chiloţilor între scaune.
- Copilul poate avea scaune tari şi în timpul unei
boli febrile sau cu vărsături; aceasta nu este consti-
paţie adevărată, ci apare din cauza deshidratării.
După boală, activitatea intestinală revine la normal.
Complicaţii:
- constipaţia poate deveni cronică, dacă nu se fac
modificări în dietă;
- fisură anală: scaunele tari produc o crăpătură
dureroasă în mucoasa anusului;
- encopresis: dilatare progresivă a rectului şi
pierderi mici, involuntare, de materii fecale;
- ocluzie intestinală, manifestată prin vărsături,
dureri abdominale şi constipaţie;
- volvulus de colon sigmoid cu simptome de
abdomen acut, dureros, febră şi o zonă palpabilă în
abdomen;
- dureri abdominale, infecţii urinare la fete,
probleme sociale la copilul preşcolar şi şcolar,
scăderea poftei de mâncare.
Copilul constipat poate face o iritaţie în jurul
anusului (dermatită perianală) iar - când la suprafaţa
scaunului apare sânge - poate avea o crăpătură a
mucoasei (fisură anală).
Copilul cu diaree cronică poate reţine cantităţi
mari de scaun tare în intestin, pe care îl elimină greu şi
dureros. Din cauza pierderii continue de scaun moale,
format în jurul fecalelor tari, copilul poate prezenta
diaree cronică. Dilatarea rectului inhibă senzaţia de
scaun. La aceasta se adaugă durerea unei eventuale
fisuri anale sau refuzul de-a folosi toaleta şcolii. În
aceste condiţii, copilul este jenat, deoarece îşi mur-
dăreşte frecvent lenjeria şi miroase urât. Această tul-
burare este numită de medici „encopresis”. Medicul
poate simţi, prin abdomen, materiile fecale tari din
intestinul gros sau - eventual - prin tuşeu rectal.
Greşeli:
Părinţii cred că lenjeria este murdărită deliberat
de către copil. Ei nu înţeleg că acesta nu simte când
este eliminat scaunul.
După apariţia primelor scaune normale, trata-
mentul este oprit, nefiind urmat în întregime. Aceas-
ta duce din nou la constipaţie şi encoprezis, deoarece
tonusul rectului este încă slăbit; dieta nepotrivită şi
comportamentul neadecvat au aceleaşi efecte.
COPILUL BOLNAV
Nu folosi supozitoare, clisme sau laxative, fără
avizul medicului. Ele pot produce iritaţii sau crăpă-
turi ale anusului, cu durere şi reţinerea scaunului.
Pentru clismă, nu se folosesc apa de la robinet, apa
oxigenată sau soluţia de săpun. Nu încerca să provo-
ci scaun, folosind termometrul, coada de muşcată,
obiecte subţiri, dure sau care se pot sparge. O dilatare
rectală uşoară se poate face cu degetul, acoperit de o
foiţă de plastic şi uns.
Copilul care murdăreşte involuntar chiloţii, după
ce a învăţat să facă la oliţă, poate avea constipaţie
cronică, nu diaree. Lichidul din intestin se poate
scurge pe lângă materiile fecale compactate, care
impiedică buna funcţionare a sfincterului anal.
Constipaţia asociată cu dureri spontane sau care
se simt la palpare în partea inferioară a abdomenului,
cu febră sau vărsături, poate fi din cauza apendicitei.
Constipaţia îndelungată, asociată cu vărsături abun-
dente, galben-verzui, urât mirositoare şi cu un abdomen
balonat, poate fi din cauza ocluziei intestinale.
Medicamente:
- Supozitoare (nu predispun copilul la homosex-
ualitate). Supozitoarele cu glicerină - folosite repetat -
dau obişnuinţă, iar copilul devenit dependent de ele,
nu mai poate avea scaun spontan.
- Laxative (folosirea îndelungată trebuie evitată,
deoarece lezează nervii intestinului gros şi devin
ineficace). Laxativele puternice pot produce crampe
abdominale, diaree cu deshidratare sau copilul se
poate obişnui cu ele.
- Ulei mineral
- Lapte de magneziu
Consultă medicul dacă copilul:
• are dureri foarte mari,
• durerea este constantă şi durează mai mult de
două ore,
• nu a avut nici un scaun timp de patru zile sau
mai mult,
• murdăreşte rufele între scaune,
• prezintă fisuri anale care nu se vindecă sau care
sângerează frecvent,
• prezintă aceleşi simptome după tratamentul cu
supozitoare sau clismă,
• nu vrea să înveţe să facă la oliţă,
• suferă frecvent de constipaţie.
Ce se poate face:
O alimentaţie bogată în fibre - combinată cu un
program regulat de scaun - este modul cel mai bun
de a feri copilul de constipaţie. Dieta copilului tre-
buie să conţină alimente bogate în fibre:
- cereale integrale, pâine integrală, tarte cu tărâţe
şi fructe;
- zarzavaturi crude, în special: varză, morcovi,
spanac, conopidă, ţelină, salată, broccoli;
- zarzavaturi fierte (ca cele de mai sus) şi fasole
boabe şi păstăi, mazăre, porumb, cartofi, dovleac,
varză de Bruxelles;
323
COPILUL NOSTRU

- fructe crude şi uscate, mai ales cu coajă şi semi- Principalele tipuri de reacţii alergice:
nţe: prune, struguri etc; 1. reacţii alergice imediate; apar din cauza
- nuci, seminţe, floricele de porumb. imunoglobulinelor E (IgE). Sistemul imunitar al unei
Fă-i copilului un program de scaun, încurajează-i persoane normale poate diferenţia microorganismele
activitatea fizica regulată şi încearcă să elimini surse- sau substanţele periculoase pentru organism
le de stres. Încurajează-l să aibă scaun la ore regulate, (împotriva cărora produce anticorpi), de cele
după mese, de 1-2 ori pe zi. Dacă dimineţile sunt prea nedăunătoare, faţă de care nu reacţionează. Un
aglomerate, scoală-l mai devreme, pentru a-i da sufi- organism alergic – însă - va reacţiona anormal (pro-
cient timp să stea pe oliţă. Pentru a fi ocupat şi relax- ducând anticorpi) şi la substanţele nepericuloase
at, i se poate da o jucărie sau o carte. (care nu produc reacţie imună la persoane normale).
Când alimentaţia - combinată cu lichide suficiente
şi cu un program de scaun - nu dă rezultate, pediatrul
poate recomanda folosirea unui ulei mineral care
înmoaie scaunul, supozitoare cu glicerină sau laxative.
Un laxativ natural bun este malţul de orz, sub
formă de pulbere dizolvată în lichid. Poate fi ameste-
cat cu o băutură. Dozele pentru copii: o linguriţă de
două ori pe zi. Când simptomele sunt severe,
medicul poate recomanda clisma.
Clisma se face cu apă sărată: se amestecă două lin-
guriţe de sare de bucătărie la un litru de apă călduţă.
Copilul se aşează pe burtă, cu genunchii strânşi
dedesubt. Tubul de clismă, uns înainte, se introduce
încet, cu atenţie. Lichidul se administrează treptat, fără
presiune, ţinând vasul de clismă la cel mult 60 de cm
peste nivelul anusului. Cantitatea de lichid folosită şi
distanţa tubului introdus, diferă cu vârsta.

Tabel nr. 34 - Administrarea clismei la copil

Vârsta Cantitatea (ml) Distanţa introdusă cm)

Sugar 100-120 2,5
2-4 ani 200-300 5
4-10 300-450 7,5
Adolescent 450-700 10

Fisura anală poate fi tratată cu băi de şezut cu apă

caldă şi uşor sărată, timp de 20 minute, de trei ori pe
zi, urmată de ungerea cu o cremă cu hidrocortizon
0,5%. Dacă durerea este severă, se aplică puţin Reacţie antigen-anticorp
unguent cu xilină 2%, de patru ori pe zi.

Alergia la copil IgE stimulează anumite globule albe din sânge

Alergia este o sensibilitate (reacţie) exagerată a sis-
temului imunitar, la o substanţă străină (numită „aler-
gen”), după expunerea anterioară la acea substanţă.
Este o afecţiune complicată, deoarece:
- mecanismele ei nu se cunosc în întregime;
- ceea ce se cunoaşte este greu de înţeles pentru
nespecialişti;
- simptomele sunt numeroase, imită multe boli şi
variază de la o simplă agitaţie la şoc mortal;
- îngrijirea unui copil alergic influenţează dese-
ori viaţa întregii familii.
(mastocite) care eliberează unele substanţe chimice (de
ex. histamina), care produc: edem, urticarie cu mâncări-
mi, strănut, secreţii abundente (lăcrimare, secreţii naza-
le), spasm al muşchilor netezi (din căile respiratorii) şi în
cazuri grave, şoc. Acest tip de reacţie alergică răspunde
repede la tratament.
Unii copii reacţionează la înţepătura de albine prin
erupţie masivă de urticarie şi respiraţie şuierătoare,
care le pot ameninţa viaţa; dacă sunt transportaţi la
timp la camera de gardă, pot fi salvaţi; după o injecţie
cu adrenalină şi – eventual - una cu benadril, starea lor
se ameliorează. Reacţia alergică imediată şi gravă se

324

numeşte „anafilaxie”; poate fi produsă de înţepături
de insecte, de unele medicamente (penicilină) şi chiar
de alimente (ouă sau nuci, naturale sau preparate).
Cele mai multe reacţii imediate produse de anti-
corpul IgE sunt mai puţin grave; ele apar la 1-2 ore
după expunere la polen sau la păr de animale şi se
manifestă prin lăcrimare, mâncărimi la ochi, strănut,
tuse, respiraţie zgomotoasă şi urticarie. Cele mai
folosite medicamente pentru acest tip de reacţie sunt
antihistaminicele.
2. reacţie care distruge globulele roşii din sânge,
în cazul unei transfuzii greşite (incompatibile) şi în
unele boli autoimune.
3. reacţie în care anticorpii se unesc cu substanţele
străine (antigenele) formând complexe mari ce se
depozitează în diferite ţesuturi, cum ar fi articulaţiile
sau rinichii. Aceste complexe de antigeni şi anticorpi
produc artrita alergică, care apare – uneori - la câteva
zile după diareea infecţioasă.
4. dermatita de contact – reacţie alergică întârziată,
la 2-3 zile după contactul cu iedera sau cu obiecte din
metal. Produce mâncărimi şi erupţie care nu este gravă.
Antigen, anticorp, reacţie imună
Alergiile sunt simptome ale unui sistem imunitar
extrem de sensibil. Se produc când sistemul imunitar
crede că ceva cu care corpul a venit în contact este
periculos şi trebuie distrus.
Reacţiile alergice locale sunt întotdeauna asemă-
nătoare, dar simptomele ce rezultă depind de loca-
lizarea lor în corp:
- la piele: urticarie, edem, mâncărimi, eczemă,
edem angioneurotic, dermatografism;
- ochi: roşeaţă, mâncărimi, lăcrimare, edem,
cearcăne;
- nas: secreţie apoasă, congestie, mâncărimi,
strănut, cute de-a lungul rădăcinii nasului, după fre-
care repetată;
- gestul frecării în sus a nasului, pentru a calma
mâncărimea este numit „salutul alergic”;
- gură: mâncărimi în cerul gurii, edem al buzelor,
gingiilor şi limbii;
- gât: dureri şi mâncărimi în gât sau în urechi,
lichid în urechea medie sau retracţie a timpanului;
- aparat respirator: astm, respiraţie şuierătoare,
tuse, senzaţie de constricţie în piept
- inimă: bătăi rapide şi neregulate;
- muşchi şi articulaţii: dureri, artrită;
- intestin: greaţă, vărsături, diaree sau consti-
paţie, dureri, mâncărimi în jurul anusului, uneori
diaree cu sânge;
- aparat urinar: senzaţia de a urina frecvent;
- sistem nervos: dureri de cap, oboseală, difi-
cultăţi de concentrare, depresie, confuzie, insomnie.
Unele alergii depind de doza de alergen: un copil
care e alergic la laptele de vacă, poate tolera câteva
linguri, dar poate face diaree gravă, cu sânge, dacă
COPILUL BOLNAV
bea o sticlă plină.
Altele nu depind de doza de alergen; o înţepătură
de insectă sau o singură bucăţică de ou, pot fi sufi-
ciente pentru a declanşa o reacţie severă. Unele
alergii - cum sunt cele la praf şi păr de animale - apar
tot timpul, pe când altele apar doar în unele anotim-
puri – la polen, primăvara, sau la fân, vara (sunt
sezoniere). Unele alergii dispar în copilărie (cele la
laptele de vacă), iar altele durează toată viaţa sau
apar la adult (rinita alergică).
Substanţe care provoacă alergii:
- polenuri.
- plante: iedera, stejarul otrăvitor.
- substanţe chimice: detergenţi, săpunuri, par-
fumuri, dezinfectanţi, solvenţi, vopsele, fertilizante,
insecticide, pesticide.
- descuamări de piele, păr, salivă, urină de animale.
- praf, praf de insecte (căpuşe, acarieni).
- venin de insecte: înţepături de albine.
Cauze frecvente de
alergii
- alimente: lapte,
nuci, soia, ouă, făină,
portocale, căpşuni, cio-
colată, roşii, porumb,
crustacee.
- iritante: lână
- coloranţi, aditivi,
conservanţi, hormoni
şi antibiotice din ali-
mente.
- medicamente:
aspirină, antibiotice,
substanţe iodate de contrast folosite în radiologie.
Copiii care suferă de alergii frecvente au o creştere
întârziată. O mare parte din energia lor este consumată
de alergie şi de aceea nu le mai rămâne îndeajuns pen-
tru a creşte. Cei cu alergii nazale cronice suferă de
obstrucţie a nasului, respiră pe gură, ceea ce duce la
deformarea feţei şi la infecţii repetate de urechi.
Diagnosticul alergiei se bazează pe legătura din-
tre simptomele copilului şi expunerea sa la alergeni.
Părinţii trebuie să observe atent copilul, pe o
durată mare de timp. Cel mai bine e ca simptomele
copilului şi substanţele ce ar fi putut declanşa alergia,
să fie notate într-un jurnal.
Pe lângă examinarea copilului, medicul foloseşte
o serie de teste pentru a diagnostica alergia. Unul
dintre ele constă în zgârierea pielii copilului, pe care
se depune o picătură de lichid ce conţine alergenul
suspectat; testul este pozitiv dacă în acel loc pielea se
înroşeşte şi apare o urticarie. Uneori însă proba poate
fi pozitivă, deşi copilul nu este de fapt alergic (fals
pozitivă). Această probă este folosită de obicei pentru
diagnosticul rinitei alergice.
325
COPILUL NOSTRU
Pentru diagnosticul alergiilor alimentare, se
exclud toate alimentele potenţial alergice timp de
mai multe zile, apoi i se dă copilului o capsulă, fie cu
un alergen suspectat, fie cu o substanţă inertă (place-
bo). Copilul, părinţii şi medicul nu cunosc iniţial ce
conţine capsula; codul este citit ulterior. Copilul este
urmărit atent pentru orice tip de reacţie alergică. O
evaluare mai amănunţită necesită internarea în spi-
tal, într-o secţie de alergologie; este pus pe o dietă
severă, restrictivă; după aceasta se introduc gradat
anumite substanţe şi se evaluează reacţia copilului,
pe măsură ce se adaugă aliment, polen, praf etc.
Acest tip de evaluare durează mult, este scumpă
şi stresantă pentru copil şi familie, de aceea este
rareori folosită. În cazurile grave - însă - poate fi cea
mai bună soluţie.
Pentru alergie se pot face şi probe de sânge, dar
nu sunt exacte.
Probele de diagnosticare a alergiei, bazate pe
autoinjectarea de urină, electroacupunctură sau kine-
toterapie, nu au fost verificate ştiinţific.
Prevenirea alergiilor se face cel mai bine prin
evitarea alergenului.
Sugestii pentru a reduce alergenii din casă:
- nu fuma şi nu permite altora să fumeze în casă;
- spală copilul foarte bine, imediat şi după ce a venit
în contact cu substanţe care produc alergii ale pielii;
- şterge praful amănunţit, cu o cârpă umedă şi
aspiră săptămânal casa;
- scoate copilul din camera în care faci curăţenie
şi nu-l lăsa să intre înapoi, o oră după aceea;
- scoate din camera copilului obiectele care
adună praf: mocheta (dacă este posibil), covoarele,
jucăriile pufoase, aşternuturile de pat, draperiile,
perdelele şi altele;
- evită păturile de lână şi pernele cu fulgi; dacronul
şi păturile din material sintetic sunt mai puţin alergi-
zante;
- spală săptămânal, în apă fiartă, toată rufăria de pat
a copilului, pentru a distruge praful de insecte;
- nu usca rufele afară, pentru a evita depunerea
polenului;
- înveleşte salteaua şi perna copilului în nailon
sau muşama, care sunt nealergizante;
- evită detergenţii şi alte substanţe de curăţat,
care lasă un miros persistent;
- ţine ferestrele închise, între ora 5 şi 10 dimi-
neaţa, când polenul este mai abundent;
- dacă este posibil, instalează un filtru eficient de
aer, care să cureţe particulele de praf din cameră;
- ţine plante ce curăţă aerul de poluanţi (filoden-
dron şi plante agăţătoare) în camera copilului;
- nu lăsa animalele cu blană sau fulgi în camera
copilului; acestea trebuie ţinute afară; dacă nu se poate
despărţi de ele, trebuie spălate săptămânal;
- păstrează hainele într-un dulap închis;
- nu ţine şi nu păstra nimic sub pat;
- păstrează alimentele acoperite;
326
- ţine gunoiul într-o găleată cu capac;
- menţine umiditatea în casă sub 50%, pentru a mic-
şora creşterea mucegaiurilor şi a insectelor mici;
- nu lăsa copilul să se joace în pivniţă sau alte
locuri cu umezeală şi mucegai;
- înălbitorul ajută la eliminarea mucegaiului;
- când este posibil, spală pereţii camerei în care
stă copilul;
- omoară insectele periodic, cu sprayuri, sau dă
cu acid tanic pe covoare, tapiţerie şi draperii şi aspiră
a doua zi, pentru a înlătura reziduurile; cere vecinilor
să contribuie la înlăturarea gândacilor;
- dă atenţie reacţiilor alergice încrucişate, dintre
alergenii inhalatori şi alimente. De exemplu, un
copil alergic la polenul de mesteacăn, poate
reacţiona şi la mere, morcovi, cartofi, cireşe.
Când copilul este invadat de alergeni, sistemul
său imunitar lucrează din plin şi este nevoie de
foarte puţin dintr-un alt alergen, pentru a declanşa o
reacţie masivă. Pe de altă parte, când copilul este
alergic la polen, praf şi animale de casă, reacţionează
mai puţin la polen, dacă reduci substanţial
expunerea la celelalte două.
Dacă poţi elimina cât mai multe substanţe din
casă, care declanşează alergia copilului, îi vei putea
reduce sensibilitatea şi la altele, din afara casei, pe
care le poţi controla mai greu.
Tratamentul medicamentos:
Medicamentele antialergice acţionează în diferite
feluri:
1. Antihistaminicele sunt principalele medicamente
antialergice şi acţionează prin blocarea histaminei,
eliberată de mastocite. Sunt mai multe feluri şi denu-
miri de antihistaminice şi nu poţi şti care este mai efi-
cace pentru copil, înainte de a le încerca. La început,
se recomandă folosirea celor mai ieftine; cele mai
scumpe nu înseamnă neapărat că sunt mai bune.
Dacă primele nu ajută sau au efecte secundare puter-
nice, consultă medicul pentru prescrierea altor anti-
histaminice. Multe din ele se pot obţine de la farmacie
fără reţetă, de exemplu: benadril (difenhidramina).
Aproape toate trebuie luate la 4-6 ore şi au efecte
secundare: gură uscată, somnolenţă şi dificultăţi de
concentrare, iar - la unii copii - constipaţie şi difi-
cultăţi de urinare. Alţii, devin iritabili şi hiperactivi.
Ele micşorează scurgerea secreţiilor din nas, dar nu
ajută prea mult congestia, de aceea unele preparate
conţin un decongestionant împreună cu antihista-
minicul. Decongestionantele adaugă însă efectele lor
secundare: creşterea tensiunii arteriale şi a contracţi-
ilor inimii şi scăderea poftei de mâncare. Unele anti-
histaminice, ca atarax (hidroxizin), periactin, romer-
gan-fenergan (prometazina), pot produce som-
nolenţă, uneori puternică. Antihistaminicele fără efect
sedativ sunt: claritine (loratadin, latoren), hismanal
(astemizol), seldane (terfenadin, histadin, teridin). Se
ia o doză la 12-24 de ore, dar sunt mai scumpe şi sunt

recomandate doar la copiii peste 12 ani. Ele nu trebuie
luate împreună cu antibioticele de tip eritromicină,
din cauza toxicităţii mari asupra ficatului. Antihista-
minicele trebuie luate de copil înainte de producerea
simptomelor. Pentru a creşte toleranţa copilului la
efectul sedativ, se administrează la început seara, la
culcare, apoi se adaugă treptat doze mici în timpul
zilei, până ce copilul se obişnuieşte. Deşi antihista-
minicele reduc simptomele alergice, ele nu se
adresează cauzei. Se pot folosi când copilul are simp-
tome moderate sau rare, în timp ce sunt luate alte
măsuri de prevenire.
2. Stabilizatoare ale mastocitelor: micşorează eliber-
area de histamină de către aceste celule. Trebuie
administrate înaintea începerii simptomelor. Spre
deosebire de antihistaminice, au foarte puţine efecte
secundare. Exemple: cromolin (nasalcrom, taleum) –
se foloseşte ca spray nazal, pentru prevenirea simp-
tomelor de astm alergic şi alergii alimentare; alomide
(loxamid) – ca picături de ochi; tilade (nedocromil) –
inhalaţie sau picături de ochi. Aceste medicamente
previn eliberarea de histamină în zonele unde sunt
administrate (nas, ochi, plămâni), dar nu afectează
alte organe; au astfel un efect mai mult specific, decât
general. Se pot folosi împreună cu antihistaminicele
sau steroizii.
3. Steroizii: creme sau unguente - ex.: 0,5-1% hidro-
cortizon (locoid), cortaid; – spray nazal: beconase,
vancenase, nasalide; – inhalaţii cu doze măsurate pen-
tru astmul bronhic alergic: beclovent, decadron,
vanceril, azmacort, aerobid. Alţi steroizi pe cale gen-
erală: decadron, medrol (prednol), cortizon, predni-
son – sub formă de comprimate sau sirop. Când sunt
luaţi pe gură, steroizii pot avea efecte secundare put-
ernice: deprimarea sistemului imunitar, creşterea ten-
siunii arteriale şi a zahărului din sânge; de aceea tre-
buie luaţi un timp cât mai scurt (sub o săptămână).
Când sunt aplicaţi direct pe zona afectată, adică sub
formă de creme pe erupţii sau spray în nas, au puţine
efecte secundare şi pot fi daţi chiar la copiii mici.
4.Tratamentul de desensibilizare constă în injectarea
unor cantităţi foarte mici din substanţa care produce
alergia; ea stimulează sistemul imun pentru a pro-
duce imunoglobulina bună (IgG), care blochează IgE -
producătoare de alergie. Un asemenea tratament este
eficace pentru alergiile la înţepături de insecte, polen,
praf de acarieni şi animale şi mai puţin pentru alergi-
ile alimentare şi mucegai. Uneori, tratamentul
durează 3-5 ani; dacă avansează prea repede, trata-
mentul poate produce o reacţie alergică gravă, de
aceea se face doar la cabinetul medicului, care are
aparatura necesară pentru a trata reacţiile alergice
grave. Asemenea tratamente nu se fac pentru aler-
genii care pot fi evitaţi, de ex. un animal de casă.
5. Decongestionantele nazale sub forma de spray
trebuie evitate pe cât posibil; ele scad congestia naza-
lă, producând o uşurare temporară. Vasele de sânge
COPILUL BOLNAV
din nas se obişnuiesc repede cu medicamentul, nece-
sitând doze tot mai mari, pentru acelaşi efect; în câte-
va zile, copilul devine dependent de sprayul nazal
decongestionant. Dacă administrarea lor se opreşte
brusc, edemul şi congestia se agravează mai mult
decât înainte. Pentru a evita asta, se întrerupe admin-
istrarea medicamentului, la început într-o singură
nară şi - după 2-3 zile - şi în cealaltă.
6. Picături sărate, pentru fluidificarea secreţiilor
nazale; se pot pregăti acasă (1/4 linguriţă de sare într-un
pahar cu apă); se pun 1-2 picături în fiecare nară, de câte
ori e nevoie. În acelaşi timp, ele curăţă nasul de polen.
7. Medicamente noi, de exemplu atrovent (iprat-
ropium) folosit la adulţi, apar continuu – pare a fi util
şi la copii; thymomodulin – este un extract de timus,
care modulează răspunsul imun; eficient în alergiile
alimentare şi nazale.
8. Alte remedii: pentru alergii alimentare s-au reco-
mandat:
• doze mari de vitamina C; trebuie întreruptă
când apar semne de supradozare (diaree).
• uleiul de ciuboţica cucului, poate fi eficient în
erupţiile cutanate.
• comprese cu gheaţă, pentru scăderea edemului
şi a mâncărimii.
• băi cu apă călduţă, cu sau fără făină de ovăz,
pentru combaterea mâncărimilor.
• pentru alergiile alimentare cere avizul medicu-
lui sau dieteticianului, în vederea eliminării sau
introducerii unor alimente noi în dieta copilului.
• pentru alergiile cronice, hipnoza pare a fi utilă;
poate fi făcută de medic, bioterapeuţi obişnuiţi cu
copiii sau de către părinţi. Legătura între sistemul
imun şi minte este mult mai complexă decât putem
înţelege în prezent. Hipnoza poate descoperi cauza
problemei - dacă este emoţională, poate oferi sugestii
pentru a preveni reacţiile şi îi dă copilului imagini
utile - pentru a-l ajuta să facă faţă reacţiilor, atunci
când apar. Imaginile care sugerează frigul sunt utile.
În timp ce îi aplici tratamentul împotriva mâncărim-
ilor, spune-i copilului să-şi imagineze că se joacă în
zăpadă pe o zi însorită sau că se dă cu sania.
• Ierburi dovedite utile: ceai de ephedra (Ma
huang) – planta din care se extrage efedrina, medica-
ment folosit în răceli şi alergii; are efect decongestio-
nant şi antiinflamator; nu este indicată pentru
folosire îndelungată, deoarece produce dependenţă
şi măreşte tensiunea arterială şi frecvenţa bătăilor
inimii. Plante folosite des împotriva alergiei, dar nev-
erificate ştiinţific: magnolia, calendula, aglica.
• Toţi copiii care au avut o reacţie anafilactică
(alergică majoră) la aliment, medicament, înţepătură
de albină sau orice altceva, ar trebui să poarte o
brăţară de atenţionare, pentru alimentul la care este
alergic şi o seringă şi o fiolă de adrenalină, pentru
injecţia subcutanată. O seringă se păstrează acasă, iar
alta o poartă oriunde poate veni în contact cu un aler-
327
COPILUL NOSTRU
gen. Există în comerţ truse mici cu seringi încărcate
(pen), ce se injectează automat, când seringa se apasă
pe coapsa copilului. Ele pot salva viaţa, când copilul
are o reacţie anafilactică gravă.
9. Tratamente (antialergice) de urgenţă:
• injecţie de adrenalină 1/1000 subcutanat, dacă
simptomele grave respiratorii şi cardiace persistă,
• difenilhidramină, pentru simptome uşoare,
• metilprednisolon,
• perfuzie intravenoasă cu lichide, pentru a
corecta scăderea volumului de sânge circulant şi
hipotensiunea.
Sensibilitatea la alimente înseamnă orice fel de
reacţie adversă la alimente; este de două feluri:
alergie şi intoleranţă alimentară. În general, reacţiile
alergice se manifestă prin: respiraţie şuierătoare, zgo-
motoasă, rinită alergică, urticarie, edem angioneurot-
ic al feţei, eczemă sau şoc anafilactic.
Intoleranţa alimentară se manifestă prin erupţie
nespecifică, diaree, gaze abdominale, dureri de cap
sau hiperactivitate.
Diagnosticul de alergie alimentară este pus mul-
tor copii cu simptome digestive. Această supoziţie
poate duce la diete restrictive extreme, cu riscul de
malnutriţie. Reacţiile la mâncare pot avea însă mai
multe cauze:
- alergie alimentară – produce diaree şi vărsă-
turi, urticarie, edem, eczemă, rareori şoc anafilactic;
- intoleranţă alimentară la substanţele adăugate
în alimente (coloranţi, conservanţi - metabisulfit, sor-
bitol; arome – glutamat monosodic) sau intoleranţă la
lactoză - prin lipsa unei enzime, „lactaza” (enzima
tubului digestiv care desface zahărul din lapte);
- toxine – toxiinfecţie alimentară cu stafilococ,
botulismul;
- infecţii: salmonella, E-coli, giardia, viroze intestinale;
- contaminări accidentale: plumb, mercur, fier,
penicilină;
- substanţe farmacologice: alcool, cafeină, tiram-
ină din vin şi brânză, nitraţi din crenvurşti;
- boli gastrointestinale: deficit sau lipsa de lac-
tază, reflux gastroesofagian, ulcer, fibroza chistică;
- boli metabolice: fenilcetonuri;
- emoţionale: frica de şcoală.
Multe simptome considerate alergice, nu sunt de
fapt produse de un alergen; de ex. majoritatea celor
care nu tolerează laptele, nu sunt de fapt alergici la
lapte, ci le lipseşte enzima necesară digerării zahăru-
lui din lapte. Balonarea şi gazele excesive după con-
sumul de fasole şi zarzavaturi crude nu sunt nici ele
alergii; iar ochii se înroşesc după înot din cauza iri-
taţiei, nu a unei alergii.
Alergia alimentară
Este provocată de alimente. De multe ori, însă,
majoritatea reacţiilor adverse la alimente nu au
cauze alergice.
328
Când copilul prezintă simptome alergice după
consumarea unor alimente, la care se adaugă alte
manifestări, ca eczemă, rinită alergică sau astm şi
atunci când şi alţi membri ai familiei au alergii, poţi
suspecta alergia alimentară. Jumătate din copiii care
fac eczemă sunt alergici la cel puţin un aliment care le
agravează boala (erupţie cutanată).
Copiii alergici produc anticorpi împotriva anumi-
tor alimente; când aceşti anticorpi din sânge vin în
contact cu alimentul care determină alergia, se pro-
duce o reacţie prin care sunt eliberate unele substanţe
chimice (imunoglobuline). Acestea provoacă simp-
tomele alergiei.
Tendinţa de a fi alergic se moşteneşte; copilul este
alergic la acelaşi aliment ca părinţii. Alergia alimenta-
ră este foarte rară la copilul hrănit la sân. Cele mai
multe alergii alimentare apar în primul an de viaţă şi
dispar treptat, începând cu vârsta de 2-3 ani; la cei
mai mulţi copii, alergia la laptele de vacă dispare.
Cum se manifestă:
- au loc de la câteva minute - la două ore după masă;
- cele mai multe reacţii apar în gură, cu umflarea
buzelor sau a limbii; se pot adăuga diaree şi vărsă-
turi; la nivelul pielii apare urticarie (roşeaţă cu
mâncărimi – mai ales dacă e asociată cu eczema). Mai
rar pot apărea dureri de gât, tuse uscată din gât, con-
gestie nazală, strănut. Foarte rar apar rapid simp-
tome anafilactice: respiraţie dificilă, dificultăţi la
înghiţire, scăderea tensiunii arteriale (şoc anafilactic),
paloare, urticarie, agitaţie; acestea pot fi declanşate
de cantităţi foarte mici din alimentul care dă alergie.
Există şi o alergie orală, localizată la faringe, ce se
manifestă prin urticarie şi edem acut al feţei.
Uneori, o alergie alimentară poate declanşa un
atac de astm, migrenă sau colici abdominale, la aces-
tea adăugându-se şi unele semne descrise mai sus.
Alergiile alimentare nu produc tulburări de com-
portament sau diminuarea atenţiei. Cele mai
frecvente alergii sunt produse de ouă şi lapte la sug-
ari, laptele de vacă şi produsele lactate, soia şi făină
de grâu, peşte, unele scoici, nucile, castanele,
bananele, avocado şi arahidele. Reacţiile alergice pro-
duse de ciocolată, căpşuni, porumb şi roşii - deşi
posibile - sunt totuşi rare.
Anunţă medicul când copilul prezintă:
- simptome grave ca respiraţie şuierătoare, tuse
spastică, respiraţia dificilă;
- senzaţie de constricţie în gât sau piept;
- leşin;
- urticarie, edeme sau mâncărimi generalizate:
- alte semne care apar la o jumătate de oră după
consumul alimentului suspect.
Sugestii:
- Pentru a diagnostica o alergie alimentară: no-
tează-ţi simptomele care apar după consumul anumi-
tor alimente, timp de două săptămâni; de fiecare dată
când copilul are simptome, notează alimentele consu-

mate la masa precedentă. După aceea, examinează
lista şi vezi ce aliment a fost consumat mai des în zilele
cu simptome. Diareea creşte oarecum paralel cu canti-
tatea de aliment alergic consumat. Alergiile alimentare
sunt mai frecvente în sezonul cu polen.
- Elimină alimentul suspectat timp de 2 săp-
tămâni şi notează simptomele ce apar în acest timp;
dacă ai eliminat alimentul cu pricina, toate simp-
tomele ar trebui să dispară. Cei mai mulţi copii se fac
bine după 2 zile de la eliminarea alimentului aler-
gizant şi – majoritatea - după o săptămână. Alimen-
tul suspect trebuie reintrodus, cu excepţia cazurilor
în care apar reacţii anafilactice sau alte reacţii grave.
Aceasta se face cu scopul de a dovedi că alimentul
suspect este într-adevăr cauza simptomelor. Dă-i
copilului o cantitate mică din alimentul suspectat;
simptomele pot apărea între 10 minute şi 2 ore, după
ingestie. Menţine legătura cu medicul înainte şi
după aceasta.
- Evită substanţa alergizantă; dacă alăptezi, con-
tinuă să o faci, dar elimină din alimentaţia proprie
substanţa care produce simptome alergice la copil;
discută aceasta cu asistenta dieteticiană.
- Evită alimentele din acelaşi grup; unii copii
sunt alergici la două sau mai multe alimente din
aceeaşi familie (pepene roşu şi pepene galben; alune,
soia, mazăre şi fasole).
- Dacă ai eliminat un aliment major (laptele şi pro-
dusele lactate), suplimentează alimentaţia cu vitamina
D şi calciu, pentru a evita deficitul. Uneori, eliminarea
din dietă a unui aliment are rezultate rapide, clare şi
excelente, alteori nu. În timpul acestui program de elim-
inare, asigură-i copilului o alimentaţie adecvată, bogată
în calorii.
- Dieta este restrictivă, greu acceptată de copilul
mic care nu primeşte ciocolată, este lipsit de plăcere
şi poate crede că este pedepsit. Copilul care nu
primeşte gluten (proteina din făină) din cauza intol-
eranţei, nu va putea mânca cu prietenii acasă la ei sau
la grădiniţă; dieta sa îl va face să se simtă diferit, ali-
mentându-i un complex de inferioritate şi izolându-l
de ceilalţi. Un copil mic cu diaree persistentă, dar
uşoară, nu trebuie supus unei diete rigide şi nu nece-
sită alt tratament, dacă diareea nu apare din cauza
unei infecţii. Nevoia unei astfel de diete scade cu tim-
pul. Oricât de afectat ar fi copilul, pe măsură ce creşte
va tolera treptat alimentul alergizant. Restricţiile ali-
mentare trebuie să fie temporare, de 1-3 luni;
încearcă să reintroduci periodic în dietă alimentului
alergizant, pentru a vedea când este tolerat.
- Foarte puţini adulţi rămân cu intoleranţă la lapte.
- Copiii cu risc mare de alergii, în special cei care
au părinţi sau fraţi cu astm, trebuie alimentaţi la sân
în primul an de viaţă; în acest timp, mama trebuie să
evite produsele lactate şi ouăle.
COPILUL BOLNAV
Alergia la proteinele din laptele de vacă
Apare la copiii alimentaţi artificial prea devreme.
Se manifestă prin vărsături, balonare abdominală,
diaree cronică, sânge microscopic în scaun care duce
la anemie, creştere întârziată. Sugarul este iritat şi
plânge mult.
Alergia la lapte îşi face apariţia doar după câteva
zile, pe când gastroenterita virală (o formă de toxiin-
fecţie alimentară) apare busc şi se poate asocia cu febră.
Există însă o intoleranţă la lapte, care apare după
vârsta de 5 ani.
Intoleranţa la lactoză (lapte) are o bază ereditară,
se întâlneşte mai frecvent în sud-estul Asiei şi Africa
tropicală. Copilul nu poate digera zahărul din lapte
(lactoză). Enzima din peretele intestinului (lactaza)
care desface lactoza, scade până la dispariţie.
Cum se manifestă:
Copilul elimină gaze exagerat, are diaree, iar
abdomenul este balonat şi dureros. Durerea este
ascuţită sau însoţită de crampe şi este localizată în
jurul ombilicului sau în partea de jos a abdomenului.
Tulburarea apare treptat, în primii ani de viaţă şi con-
tinuă şi ca adult. La unii copii simptomele sunt
uşoare, ceea ce înseamnă că au un deficit parţial de
lactază, fapt ce îngreunează diagnosticul. Pentru a
pune diagnosticul, medicul le poate cere părinţilor să
nu-i dea copilului lapte şi produse lactate trei săp-
tămâni, timp în care trebuie să-şi noteze toate simp-
tomele care apar. În unităţile cu dotare modernă, se
poate face un test respirator pentru hidrogen, care
confirmă diagnosticul de intoleranţă la lactoză.
Mecanismul intol-
eranţei
la lactoză
Lactoza nedi-
gerată din lapte
ajunge în colon
unde provoacă
diaree, crampe şi
gaze abdomina-
le. Intoleranţa la
lactoză se mai poate întâlni în:
- infecţii virale, bacteriene, cu paraziţi intestinali
- boala Crohn
- fibroza chistică
- boala celiacă
Ce se poate face:
Tratamentul cuprinde:
- o dietă fără lapte şi produse lactate, ceea ce
lipseşte copilul de un aliment preţios;
- iaurtul poate fi bine tolerat;
- lapte special, ce conţine cantităţi mici de lactoză
( de ex. lactaid);
329
COPILUL NOSTRU

- capsulele, tabletele de mestecat sau lichide, cu stanţele nutritive provoacă slăbirea muşchilor, ane-
lactază - înghiţite după consumul de lactate - permite mie prin lipsă de fier, deficit de vitamine şi oprirea
digestia normală. creşterii în greutate.
Intoleranţa la lapte, apărută după infecţii virale, - copiii mai mari arată bolnăvicioşi, au o statură
bacteriene sau paraziţi ca giardia, nu persistă de-a scăzută, abdomen tare, piele fină, paloare, anemie,
lungul vieţii. constipaţie, oboseală, dureri de încheieturi şi puber-
tate întârziată. Alte simptome: edeme, tulburări de
Nutriţia copilului alergic comportament, alterări ale smalţului dentar, stom-
atită repetată, cu afte.
Excluderea alimentului alergizant din dietă poate - simptomele continuă atât timp cât copilul con-
fi singura alternativă practică, pentru copilul cu sumă alimente ce conţin gluten.
alergie alimentară gravă. Postul nu se recomandă la
copiii sub 6 ani; nici la ceilalţi nu trebuie practicat, fără
supravegherea directă a unui dietetician. Eliminarea
componentelor majore din alimentaţie, ca laptele sau
făină de grâu, riscă să producă deficite nutriţionale
grave. Copiii cu dietă fără lapte pot primi prea puţin
calciu şi acesta va trebui suplimentat. Carnea nu este
mai alergizantă decât proteinele din soia, iar carnea
de miel este unul din alimentele cele mai puţin aler-
gizante. Pentru a scădea expunerea copilului la chim-
icalele care provoacă alergii, foloseşte numai carnea
anumitor animale hrănite cu furaje netratate cu chim-
icale, hormoni sau antibiotice. Zahărul nu favorizează
alergia. Iaurtul poate fi folosit în alimentaţia copiilor
alergici la lapte. Iaurtul, care conţine culturi vii, creşte
gamma-interferonul, una din substanţele cu ajutorul
căreia corpul luptă împotriva infecţiei şi alergiei. Iaur-
tul trebuie servit zilnic, cu câteva luni înainte de
începerea sezonului alergic, pentru a-i creşte nivelul
de gamma-interferon.

Pentru reacţiile alergice nu există un tratament

complet. Tensiunea şi emoţiile puternice – plăcute
sau nu – exacerbează simptomele alergice. Încer-
cările părinţilor de a proteja copilul de stres pot
ajunge la tratarea acestuia ca un invalid. Asemenea
atitudine duce la un altfel de stres, copilul simţindu-
se diferit de alţii şi dorind să fie independent.
Boala Celiacă
Este o tulburare digestivă ereditară, în care copilul
are intoleranţă permanentă la gluten - proteină găsită
în alimentele care conţin grâu, orz, ovăz şi secară.
Glutenul stimulează sistemul imunitar al organismu-
lui să atace şi să distrugă suprafaţa intestinului. Se
produce atrofierea mucoasei intestinului subţire, iar
copilul nu mai poate absorbi substanţele nutritive,
necesare creşterii şi dezvoltării normale.
Cum se manifestă:
- cam la o lună după ce glutenul a fost introdus
în alimentaţie, copilul devine apatic şi iritabil, fără
poftă de mâncare, prezintă paloare şi oboseală, are
vărsături, distensie şi durere abdominală, diaree
cronică şi repetate răceli.
- scaunele sunt explozive, palide, voluminoase
şi urât mirositoare. Neputinţa de a absorbiri sub-
Aspectul vilozităţilor intestinului normal şi în boala celiacă
- boala celiacă se asociază deseori cu alte boli ca:
diabetul zaharat, hipotiroidism, tireotoxicoză, anemie
pernicioasă, deficit de IgA, dermatită herpetiformă.
- simptomele se aseamănă cu alte boli: intoler-
anţa la proteina din lapte, giardiază, diareea copilu-
lui mic, gastroenterită, fibroza chistică.
- formele atipice sunt: apariţia târzie, cu dureri
abdominale repetate, la copiii de vârstă şcolară. O
altă formă de boală celiacă este de intoleranţă trecă-
toare la proteine; în acest caz, copiii mici prezintă
semnele bolii dar - după câţiva ani - tolerează ali-
mentaţia care conţine gluten.
- există şi forme uşoare, cu simptome vagi ca:
anemie rezistenţă la tratamentul cu fier, osteopenie,
oboseală şi tulburări de comportament.
În forma latentă a bolii celiace, copiii au semne
uşoare de boală, examenul endoscopic este normal, dar
- după administrarea de cantităţi mari (20 g de gluten
sau 2 felii de pâine de grâu) - apar semne tipice de boală.

330

Diagnosticul medical se bazează pe simptomele
de mai sus, ameliorarea lor după o dietă fără gluten,
reapariţia lor la introducerea glutenului şi – eventual
- biopsie intestinală, prin endoscopie. Endoscopia
arată atrofia vilozităţilor intestinale.
Complicaţii:
- anemie, din cauza deficitului de fier şi acid folic;
- osteomalacie (înmuierea oaselor) şi osteo-
poroză (rarefierea oaselor), din cauza lipsei de calciu;
- tetanie şi convulsii, din cauza asocierii defici-
tului de magneziu;
- statură mică, din cauza nutriţiei insuficiente;
- criză celiacă, manifestată prin diaree severă şi
deshidratare, până la şoc. Este o tulburare digestivă
ereditară, în care copilul are intoleranţă permanentă
la gluten, proteină găsită în alimentele care conţin
grâu, orz, ovăz şi secară;
- perforaţie a intestinului subţire, din cauza
apariţiei de limfoame în peretele intestinal;
- sângerare gastrointestinală, cu agravarea anemiei.
Ce se poate face:
Tratamentul constă în dietă fără gluten, adică
excluderea făinii şi a produselor din grâu, orz, ovăz şi
secară. Cartofii, orezul, porumbul şi meiul - care nu
conţin gluten - vor deveni o parte majoră din alimen-
taţia copilului.
După ce starea copilului se ameliorează, biopsia
de intestin se poate repeta. Dacă intestinul apare
normal, se introduce o cantitate mică de gluten; dacă
simptomele reapar, acestea confirmă diagnosticul de
boală celiacă şi copilul va trebui să urmeze o dietă
fără gluten, pentru tot restul vieţii. Există în comerţ
făină fără gluten sau preparate dietetice, care vor
permite copilului să ducă o viaţă normală.
De obicei, copiii cu intoleranţă la gluten au şi
intoleranţă la zahărul din lapte (lactoza); aceasta este
însă temporară şi se vindecă după scoaterea glutenu-
lui din alimentaţie. Orice aliment care conţine urme
de cereale cu gluten, inclusiv berea, trebuie evitat.
După 2 ani de alimentaţie fără gluten, simptomele
dispar. Deficitul nutriţional de calciu, magneziu, fier,
vit. B12 şi acid folic trebuie înlocuit. În criza celiacă,
medicul poate adăuga predinson.
Deşi boala se întinde de-a lungul vieţii, medicul
poate prescrie – periodic - o alimentaţie cu gluten,
pentru a exclude diagnosticul de intoleranţă tranzi-
torie, care dispare când intestinul se vindecă.
Malabsorbţia
Este neputinţa organismului de a absorbi sub-
stanţele nutritive din tubul digestiv, în sânge. Un copil
poate fi subnutrit, pentru că nu primeşte destulă
hrană sau are probleme digestive care îl împiedică să
o digere; alteori aceste probleme se combină.
Cum se manifestă:
Semnele şi simptomele malabsorbţiei includ:
scaune frecvente, moi, voluminoase, grăsoase, rău
COPILUL BOLNAV
mirositoare (numite, medical, “steatoree”); dureri
abdominale şi vărsături; pierdere în greutate - cu
scăderea grăsimii şi a muşchilor, în ciuda unei pofte de
mâncare nestăpânite. Copilul consumă multe alimente,
pentru a face faţa pierderii de substanţe nutritive.
Mai târziu, copilul arată semne de întârziere în
creştere, abdomenul este voluminos, pielea uscată şi
solzoasă; creşte frecvenţa echimozelor şi a hemoragi-
ilor, prin lipsa vitaminei K, a fracturilor; apar tul-
burări de personalitate. Nu toţi copiii prezintă aceste
simptome, dar - la unii - se asociază rahitismul, din
cauza deficitului de absorbţie a vitaminei D, anemie
prin lipsă de fier şi vitamina B12 şi crize de tetanie,
prin lipsa de calciu.
Cauzele cele mai frecvente de malabsorbţie sunt
fibroza chistică, boala celiacă, giardia şi cazuri de
intestin subţire scurt.
Mecanismele de producere a malabsorbţiei ali-
mentelor consumate sunt numeroase:
- scăderea secreţiei pancreatice, ca în fibroza
chistică, pancreatită;
- scăderea secreţiei biliare în hepatită, ciroză,
atrezia (lipsa dezvoltării) căilor biliare, scăderea
motilităţii intestinului subţire, care împiedică
amestecul alimentelor cu sucurile biliare şi pancreat-
ice; bacteriile anaerobe se înmulţesc şi împiedică
absorbţia grăsimilor;
- deficit de enzime, ca lactaza, enterokinaza,
sucraza (pentru zahăr) şi lipaza (pentru grăsimi);
- boli genetice cu deficit al enzimelor, ce au rol
în absorbţia alimentelor şi scăderea absorbţiei glu-
cozei şi galactozei;
- scăderea suprafeţei mucoasei intestinale în
malnutriţie, extirparea chirurgicală a unei părţi din
intestinul subţire, chimioterapie, boala Crohn;
- boli ale intestinului subţire: infecţii bacteriene,
virale, boala celiacă, oxiuri, ascarizi, giardia, enterită
alergică, SIDA;
- boli ale glandelor endocrine (diabet, hipo şi
hiper- tiroidism, Addison);
- insuficienţă cardiacă, renală;
- obstrucţia limfaticelor: limfoame şi ascită;
- efectul medicamentelor: antibiotice, laxative;
- boli de colagen: sclerodermia;
- infestaţii cu viermi: oxiuri, ascarizi, giardia.
Ce se poate face:
Înainte de a se prescrie un tratament, trebuie
găsită cauza. Părinţilor li se va cere o listă cu ce
anume mănâncă copilul: felul şi cantitatea ali-
mentelor. Pediatrul poate încerca puterea de a digera
şi a absorbi anumite substanţe nutritive a copilului.
Acestuia i se poate da să bea o soluţie de lactoză
(zahăr din lapte) şi apoi se poate măsura nivelul
hidrogenului din respiraţie (testul respirator al
hidrogenului din lactoză). Se mai pot face: analiza
grăsimilor din materiile fecale (dacă sunt în cantitate
prea mare, acesta este un semn de malabsorbţie) şi
331
COPILUL NOSTRU
testul sudorii - pentru fibroza chistică. În cazuri rare,
pediatrul gastroenterolog poate lua o bucată mică
din peretele intestinului subţire (biopsie), pentru a o
examina la microscop. Aceasta se face în spital, în
timp ce copilul primeşte o alimentaţie specială.
După ce a fost găsită cauza malabsorbţiei, se face
tratamentul corespunzător acesteia (de ex. în infecţii
- se dau antibiotice). Când nu se găseşte o cauză
clară, dieta copilului se va modifica, prin includerea
unor alimente şi formule nutritive speciale, care sunt
mai uşor tolerate şi absorbite. Terapia naturală con-
stă în vitamine, fitohormoni, enzime, săruri min-
erale, microelemente, aminoacizi ş.a. sub formă de
drajeuri, ca lăptişor de matcă, melcalicin, polenapin,
revipol, epovital, VI-Fort, meltonic (tonic digestiv,
tonic hepato-biliar etc.).
Malnutriţia
Malnutriţia se manifestă mai evident prin întârzie-
rea în creştere, la început în greutate, apoi în înălţime.
În familiile sărace, copiii sub 5 ani au creşterea
încetinită, mai ales din cauza hranei insuficiente şi a
infecţiilor. În condiţii de sărăcie, subnutriţia se asoci-
ază cu un nivel de educaţie scăzut, familie numeroasă,
şomaj, stres prelungit, infecţii repetate, îngrijire med-
icală insuficientă, ajutor social redus, apă contaminată,
locuinţă şi condiţii sanitare necorespunzătoare.
Cauzele malnutriţiei sunt numeroase:
- alimente insuficiente - din cauza sărăciei,
foametei, dezastrelor naturale, război;
- obiceiuri culinare greşite - alăptare incorectă,
introducere de alimente nepotrivite sau în cantităţi
insuficiente;
- depresia mamei;
- copilul mănâncă insuficient, nu are poftă de
mâncare sau refuză masa, prezintă hipertrofia
amigdalelor sau a vegetaţiilor adenoide, otită medie
cronică, anomalii ale gurii şi faringelui, carii dentare;
- infecţii frecvente sau prelungite: infecţii cron-
ice, hipertrofie adenoidiană, boli pulmonare cronice,
boli de inimă congenitale, hipotiroidism, SIDA.
Copiii malnutriţi se îmbolnăvesc mai uşor, ceea ce le
agravează starea;
- copilul reţine insuficientă hrană, are vărsături,
diaree, reflux esofagian;
- absorbţie deficitară, fibroză chistică, boli de
metabolism;
- creştere defectuoasă;
- nevoi calorice crescute, boli cronice, cancer,
insuficienţă renală, hipertiroidism.
Malnutriţia se manifestă - la copilul mic - nu
numai prin întârzierea creşterii în greutate şi în
înălţime, dar şi a organelor din corp şi prin scăderea
mecanismelor de apărare contra infecţiilor, a funcţi-
ilor hormonale şi a dezvoltării creierului, asociate cu
tulburări de învăţătură.
332
Din meniul copiilor malnutriţi lipsesc cel mai des
proteinele, vitamine, calciul, fierul şi zincul.
Alimentaţia este scăzută în calorii. Se întâlneşte
mai ales la copiii săraci, hrăniţi preponderent cu
cartofi, pâine şi zarzavaturi.
Un copil cu o nutriţie deficitară poate fi iritabil,
agresiv, neplăcut sau trist şi retras. Acesta poate fi
etichetat ca hiperactiv, antipatic sau deprimat, când
de fapt el este malnutrit. Alimentaţia lui trebuie anal-
izată de un dietetician, iar deficitele corectate prompt.
Malnutriţia are la bază lipsa multor substanţe
nutritive; aceasta poate duce la complicaţii, ca intox-
icaţia cu plumb, infecţii s.a.
Semne de malnutriţie avansată:
- părul este friabil, uscat, fără luciu şi cade;
- ochii au conjunctivele palide, sunt deseori roşii
şi se adaptează greu la întuneric;
- dinţii sunt decoloraţi, cariaţi sau lipsesc; gingi-
ile sunt umflate şi sângerează uşor;
- faţa este palidă-cenuşie, pielea este crăpată şi
se descuamează;
- ganglionii limfatici sunt măriţi;
- limba este netedă, purpurie, umflată şi sensibilă;
- pielea este uscată aspră, fără grăsime;
- unghiile sunt scobite, striate şi se rup uşor;
- copilul este apatic, neatent, confuz sau iritabil,
hiperactiv;
- ritmul inimii şi tensiunea arterială sunt anormal;
- splina şi ficatul sunt mărite;
- digestia este anormală;
- are arsuri şi furnicături la mâini şi picioare;
- îşi pierde echilibrul şi coordonarea;
- muşchii au aspect de muşchi „topiţi”; prezintă
umflături ale oaselor capului, extremităţilor,
picioarele sunt crăcănate.
Un copil malnutrit nu creşte cât ar trebui; pe
graficul de creştere, linia unui astfel de copil devine
orizontală. Un copil malnutrit nu se poate concentra
cu uşurinţă la şcoală.
Dacă copilul este înfometat, neglijat emoţional
sau grav bolnav pe o perioadă scurtă, creşterea îi
este afectată doar temporar. De îndată ce acestea dis-
par, copilul creşte deosebit de repede.
Înfometarea pe perioade mari are efecte mai
grave, iar recuperarea este mult mai dificilă; chiar
dacă - la un moment dat - copilul poate reîncepe să
crească normal, va rămâne mai mic decât ceilalţi.
Efectele mai puţin vizibile asupra înălţimii, decât a
greutăţii sunt şi mai grave. Organismul lipsit de sub-
stanţe nutritive foloseşte orice are la dispoziţie pen-
tru a supravieţui. Copii cresc doar când au suficiente
substanţe nutritive în plus. De aceea, un copil în
creştere, oricât ar fi de gras, nu trebuie supus la o
dietă care să îi reducă greutatea, ci la una care să-i
scadă viteza de creştere în greutate. Va câştiga astfel
în înălţime, devenind mai înalt şi mai slab.

Refluxul gastroesofagian (RGE)
Este întoarcerea frecventă a conţinutului gastric
din stomac în esofag. Nu se cunoaşte cauza; factorii
care contribuie sunt: dilatarea stomacului, creşterea
presiunii abdominale produsă de tuse, boli ner-
voase, întârzierea golirii stomacului, hernie hiatală şi
prezenţa unui tub de evacuare a conţinutului din
stomac, prin peretele abdominal (gastrostomie –
făcută chirurgical).
Refluxul conţinutului gastric în esofag predis-
pune la aspiraţia lui în căile respiratorii şi la pneu-
monie. Iritarea esofagului cu suc gastric acid duce la
esofagită (inflamaţie a esofagului) şi sângerare.
Pierderea sângelui se face prin vărsătură (hemate-
meză) sau prin scaune (melenă) şi provoacă anemie.
Copiii mai mari se pot plânge de dureri în epigastru
(capul pieptului).
Refluxul gastric în esofag
Cum se manifestă:
Semnele clinice ale RGE sunt: eructaţie, vărsături
- uneori puternice, regurgitare – uneori cu sufocare la
sfârşitul mesei, tulburări respiratorii până la oprirea
respiraţiei (apnee), pierdere în greutate şi anemie.
Ce se poate face:
Tratamentul depinde de gravitatea refluxului.
Copiii au nevoie de o alimentaţie mai frecventă, cu
mese mici; pentru a micşora simptomele, pot sta pe
burtă, până când dispare refluxul; trebuie să-şi
provoace eructaţii frecvente;
Pentru cazurile grave, medicul va recomanda
medicamente care să determine golirea stomacului,
să scadă aciditatea şi să prevină esofagita. Se folos-
esc: cisapride (propulsid - cordinax, uniprid) cime-
tidină (tagamet), ranitidină (zantac, ulcoram), famo-
tidină (pepcid, gastrosidin, oamatel), omeprazol
(omez, omeram, prilosec) şi metoclopramid (reglan).
Tratamentul chirurgical se va face numai la copi-
ii cu complicaţii grave, ca pneumonie de aspiraţie
repetată, apnee şi esofagită gravă sau în cazul în care
tratamentul medicamentos a eşuat. Evoluţia copiilor
COPILUL BOLNAV
cu forme uşoare de RGE este bună; după vârsta de
un an, necesită doar tratament medicamentos. Dacă
RGE este grav şi nu răspunde la tratament, apar
complicaţii multiple. În ambele situaţii, stresul fami-
liei este considerabil.
Esofagita
Este inflamaţia mucoasei esofagiene. Esofagul
este tubul muscular care duce alimentele de la gură
la stomac. Este produsă de un reflux de acid sau de
bilă, de infecţie cu viruşi sau H. pylori, alergie sau
ingestie de substanţe caustice.
Cum se manifestă:
Produce durere în coşul pieptului, care se
micşorează în poziţie ridicată şi se agravează când
copilul stă întins. Durerea este ascuţită sau ca o
arsură, copilul simte un gust acru în gură, are regur-
gitaţie sau vărsături. Se agravează noaptea şi
trezeşte copilul din somn. Este afectată creşterea în
greutate, dar nu şi în înălţime. Copilul poate pierde
sânge prin scaun şi - mai rar - prin vărsături şi poate
deveni anemic.
Refluxul gastroesofagian este o cauză frecventă
de esofagită.
Refluxul se întâlneşte cel mai des la sugar, este
normal şi dispare cu vârsta. Refluxul anormal este
mai frecvent, mai abundent şi persistă după un an.
Se asociază cu: esofagită, sângerare esofagiană,
întârziere în creştere, iritabilitate, agitaţie, durere,
spasme, tuse, pneumonie de aspiraţie şi risc de
moarte subită.
Ce se poate face:
Tratamentul se face în funcţie de cauză:
- dieta: mese frecvente, mici, îngroşarea laptelui
cu cereale (o linguriţă de cereale - la 30 ml de
preparat din lapte).
- ridicarea capului patului (300).
- esofagita cu reflux de acid se tratează cu
medicamente ce scad mişcările stomacului: metoclo-
pramid (reglan), cisapride/ propulsid şi blocante de
acid gastric tagamet (cimetidină), zantac (raniti-
dină), pepcid (famotidine).
- inflamatorie: substanţe protectoare (carafate,
sucralfate – gastrofaid, venter), dietă, corticosteroizi.
- esofagita infecţioasă: antibiotice.
Aceste medicamente au efecte secundare şi tre-
buie folosite cu prudenţă la copilul mic.
Intervenţii chirurgicale în cazurile refractare la
tratament: scopul operaţiei este să crească tonusul
sfincterului esofagian interior, înconjurând partea de
jos a esofagului cu o porţiune din stomac. Compli-
caţiile postoperatorii sunt multiple şi grave.
Corpi străini în esofag
Copiii înghit diferite obiecte, care se pot opri în
esofag.
333
COPILUL NOSTRU
Corpi străini
scoşi din
esofag, stom-
ac sau din
trahee
Se mani-
festă prin
criză de tuse, scurgerea salivei şi senzaţie de sufo-
care. Se poate asocia cu dificultăţi în înghiţirea ali-
mentelor solide (disfagie), durere şi - mai rar - respi-
raţie dificilă şi zgomotoasă.
După o perioadă fără simptome, edemul şi infla-
maţia esofagului produc simptome de obstrucţie.
Esofagul se poate perfora, ceea ce se manifestă prin:
febră, durere intensă şi stare de şoc. Obiectele
ascuţite, de ex. ace, pot perfora esofagul; bateriile, în
formă de disc, provoacă necroza esofagului şi tre-
buie scoase în primele patru ore.
Medicul pune diagnosticul pe baza examenului
radiologic, cu sau fără substanţă de contrast, sau
esofagoscopie.
Tratamentul include scoaterea obiectului prin
esofagoscopie.
Gastroenterita
Gastroenterita acută înseamnă inflamarea tractu-
lui gastrointestinal. Se manifestă prin diaree - cu sau
fără greaţă - şi vărsături, cu sau fără febră; se asociază
cu crampele abdominale şi lipsa poftei de mâncare.
La copii, cauza cea mai frecventă o reprezintă
virusurile, în special rotavirusurile; alte virusuri,
cum sunt cele care dau răceală, pot infecta fie tractul
respirator, fie cel gastrointestinal; depinde de poarta
de intrare în organism şi de sensibilitatea copilului.
O răceală în familie poate da unui copil amigdalită şi
altuia diaree cu vărsături.
Poate fi produsă şi prin infectarea directă a
intestinului cu bacterii, de obicei din alimente con-
taminate şi se numeşte “toxiinfecţie alimentară”.
O formă specială de gastroenterită, produsă de
Shigella, este dizenteria.
Cum se manifestă:
Gastroenterita se poate manifestă fie uşor (câte-
va scaune moi şi puţină greaţă), fie foarte grav (cu
febră mare, vărsături şi diaree gravă). Cu cât copilul
este mai mic, cu atât boala este mai gravă, din cauza
deshidratării. Medicul trebuie consultat întotdeauna
în cazul diareei asociate cu vărsături, cu sau fără
febră, la sugar sau la copilul mic. El însă nu poate
găsi exact microorganismul care a produs infecţia,
deoarece cultivarea virusurilor în laborator durează
mult, este scumpă şi inutilă, iar copilul se vindecă
înainte de a se şti rezultatul. De obicei, medicul nu
prescrie antibiotic, deoarece, în general, infecţia este
virală, iar medicamentul este inutil sau chiar dăună-
334
tor. Formele simple de gastroenterită pot fi tratate
acasă; dacă însă sunt grave, medicul va interna
copilul în spital.
Ce se poate face:
Îngrijirea acasă:
- opreşte alimentaţia şi laptele (dar nu alăptarea)
şi dă-i copilului lichide multe. Pentru a evita
deshidratarea, copilul trebuie să primească 200 ml
lichide pentru fiecare kg de greutate corporală, în
primele 24 de ore de diaree şi vărsături.
- ia-i temperatura;
- lasă-l să stea în pat dacă se simte obosit, cu un
vas lângă el pentru eventuale vărsături; nu-l obliga
să stea în pat dacă se plictiseşte;
- nu-i da medicamente de durere pentru cram-
pele ce însoţesc scaunele diareice.
Consultă medicul dacă:
- durerea este continuă şi puternică sau îl scoală
noaptea din somn;
- copilul pare bolnav, confuz, deshidratat sau
starea lui te îngrijorează;
- vărsăturile continuă timp de peste 12 ore sau
are peste 4 vărsături în 6 ore;
- are sânge în scaunele diareice;
- este bolnav de peste 24 de ore sau se simte din
ce în ce mai rău;
- mai mulţi membri ai familiei au diaree şi
vărsături în acelaşi timp.
Prevenirea gastroenteritei: virusul poate fi răspândit
de la o persoană la alta prin mâini nespălate şi mai
puţin prin picături de salivă sau din nas. Când boala
există în familie, trebuie evitată îmbolnăvirea sugaru-
lui; încearcă să dezinfectezi orice a fost atins de diaree
sau vărsături. Fiecare membru al familiei trebuie să
aibă un prosop individual; în mod special - spală-ţi
mâinile înainte de a te juca sau de a alimenta copilul.
Virozele intestinale (vezi şi cap. Boli
infecţioase)
Reprezintă un grup numeros de boli, produse de
enterovirusuri, ca virusul poliomielitei, coxsackie şi
echo. Din acest grup face parte şi virusul hepatitei A.
Sunt răspândite de la o persoană la alta, pe cale
digestivă (apă şi alimente contaminate), prin mâini
murdare (şi prin intermediul insectelor) şi pe cale
respiratorie (praf ce transportă virusuri), în special
în familiile sau colectivităţile aglomerate (grădiniţă,
cămine, creşe, şcoli), la copiii cu igienă deficitară.
Sunt mai frecvente vara.
La nou născuţi, boala poate fi gravă, generalizată,
în timp ce - la copiii mai mari - poate fi mai uşoară,
dacă lipseşte atacarea inimii (miocardita), a creierului
(meningoencefalita) sau paralizia. Incubaţia durează
3-6 zile. Virusul se poate localiza la inimă, plămân,
ficat, creier, măduva spinării şi piele. Anticorpii de
apărare apar cam în a şaptea zi de infecţie.
Fiecare grup de asemenea virusuri are predilecţie
pentru anumite organe. Virusul poliomielitei se
înmulţeşte în special în măduva spinării, dar şi în
 COPILUL BOLNAV

nervii cranieni. Virusurile coxsackie atacă faringele, Tabel nr. 35 - Forme frecvente de toxiinfecţie
producând herpangina, pielea (boală mâna-picior- alimentară
gură), inima (miocardita),
creierul (meningoencefali- Aliment Microb sau toxină Incubaţie Durată Simptome Tratament
ta) şi - mai rar - ficatul, pan-
creasul, plămânii şi glan- Carne de vită, de Toxine de stafilococ între 1-8 între 8 - Vărsături, diaree, Lichide pe gură,
dele suprarenale. Cele mai porc, lapte praf, aureus, clostridium ore 24 ore crampe abdomi- fără antibiotice
multe forme de infecţie sunt orez şi fructe uscate şi b. cereus nale, rareori febră
uşoare, unele neobservate. Carne de pasăre salmonella, între 6 h- între 7 Diaree, dureri Bactrim
Ce se poate face: Ouă şi lapte crud shigella 4 zile zile -1 abdominale, febră
Tratament: lună
- nu există încă nici un Raci, scoici, melci Salmonella, vibrio 4-48 ore 5-10 zile Diaree apoasă, Hidratare, la copi-
tratament împotriva aces- cholerae, cali- crampe abdomi- ii slăbiţi cefotaxin,
tor virusuri; civirus nale, cloramfenicol
- simptomele uşoare Măruntaie de porc Y. enterocolitica 4-6 zile 1-3 săpt. Diaree, dureri abdo- Cefotaxin, tetraci-
ale copilului (durere, febră) minale puternice, clină, bactrim, clo-
sunt tratate acasă, iar tul- pseudoapendicită ramfenicol,
burările grave în spital, ca Ciuperci Toxine de ciuperci 2-24 ore Greaţă, vărsături, Hidratarea,
cele circulatorii (miocardite dureri abdominale, susţinere cardio-
virale) sau respiratorii paralizii, insufici- vasculară şi
(crup, pneumonii). enţă hepato-renală hepatică
Prevenire:
- igienă, curăţenie, spălarea mâinilor; par *(după M.W. Schartz, 1999, 2000 şi Nelson 2000)
banale, dar au o importanţă fundamentală;
- copiii bolnavi trebuie izolaţi la domiciliu sau în Simptome: crampe abdominale, febră, vărsături,
spital, iar cei cu care au intrat în contact vor fi scaune moi şi frecvente ce pot conţine mucus, sânge
supravegheaţi şi izolaţi, la primele semne ale bolii; sau puroi, oboseală musculară, frisoane, lipsa poftei
- o grijă specială trebuie acordată personalului de mâncare. Aceste simptome apar la 3-72 de ore
de îngrijire din spital, care poate avea infecţii virale după consumarea alimentului. Bacteriile din ali-
nemanifeste sau uşoare, pe care le pot transmite la mente eliberează toxine, care produc inflamaţia
copii, mai ales la copiii slăbiţi. mucoasei intestinale. Intoxicaţiile alimentare nebac-
teriene pot fi produse prin consumarea unor chimi-
Toxiinfecţiile alimentare cale, plante, sau insecticide.
Toxiinfecţiile (intoxicaţii) alimentare sunt forme
de gastroenterită, produse prin consum de alimente Infecţia cu salmonella
contaminate, inclusiv apă, cu toxine produse de obi- Salmonella provoacă tulburări diferite: de la
cei de bacterii. Sunt multe feluri de bacterii care pro- infecţie fără simptome, la gastroenterită acută.
duc această boală, din care cele mai frecvente sunt Există două tipuri de salmonella care produc boli
salmonella, stafilococii, shigella, şi E-coli. grave (febră tifoidă şi paratifoidă); acestea nu sunt
Alimentele nu sunt toxice, ci încărcate cu de fapt toxiinfecţii alimentare, întrucât boala apare
microorganisme patogene. Alimentul nu trebuie să după 10 -14 zile de la contaminarea cu microbul.
fie „stricat” pentru a produce boala; de fapt, alimen- Cum se manifestă:
tul alterat, mirositor sau mucegăit trebuie evitat. Intoxicaţia cu salmonella este frecventă şi deseori
Cele mai multe alimente conţin un număr mic de uşoară, fiind diagnosticată ca diaree şi vărsături.
bacterii, chiar patogene şi cei mai mulţi copii le pot Primele simptome apar la 6-24 de ore după con-
tolera fără simptome. Boala rezulta doar când bac- sumul alimentului infectat şi constau în febră,
teriile patogene s-au înmulţit, sunt vii şi active sau urmată imediat de diaree şi vărsături. Copilul este
atunci când rezistenţa copilului la infecţii a scăzut febril timp de mai multe zile, iar după dispariţia
mult. Alimentele cele mai frecvent contaminate sunt simptomelor poate elimina salmonele prin fecale,
produsele lactate insuficient răcite şi carnea negătită timp de câteva luni.
la temperaturi suficient de ridicate. Sursele de salmonella sunt: carnea animalelor, în
Cum se manifestă: special porc, rozătoarele, ouăle (cele de raţă sunt de
Manifestările intoxicaţiei alimentare sunt ca cele multe ori contaminate intens şi înăuntru şi în afară;
ale gastroenteritei virale: diaree, vărsături, febră. De cele de găină sunt rareori contaminate înăuntru, dar -
obicei, toxiinfecţia alimentară apare după ce copilul când coaja este crăpată - bacteriile pot pătrunde înăun-
a mâncat ceva; sunt afectate mai multe persoane care tru; nu folosi pentru maioneză ouă crăpate); produsele
au consumat acel produs. lactate pot fi contaminate şi după pasteurizarea lor;

335
COPILUL NOSTRU
peştele şi scoicile din apele contaminate – sunt
deosebit de periculoase, dacă sunt mâncate crude.
Ce se poate face:
- hidratare,
-antibiotice: cefalosporine, ampicilină-unasyn in-
travenos, în spital.
Febra tifoidă şi paratifoidă
Este produsă de alte feluri de salmonella decât
cele care produc toxiinfecţia alimentară. Incubaţia
este mult mai lungă, boala se instalează treptat, în 2-
7 zile, febra este mare, până la 41 de grade, asociată
cu lipsa poftei de mâncare, dureri abdominale, con-
stipaţie şi stare generală proastă. Copilul acuză du-
reri musculare, dureri de cap, tuse; poate avea dia-
ree, scaunele pot fi apoase, cu mucus sau cu sânge,
vărsături, deshidratare, ganglioni limfatici măriţi, iar
copilul poate delira. Ficatul şi splina sunt mărite.
Netratată, boala se prelungeşte, este foarte gravă,
chiar mortală.
Toxiinfecţia alimentară cu stafilococ aureus
Stafilococ
Simptomele
apar cam la 6 ore
după consumul ali-
mentelor contami-
nate şi se manifestă
prin vărsături vio-
lente, urmate de
diaree; episodul se
termină într-o jumă-
tate de zi. Se poate
asocia cu febră. La copiii mai mari, boala nu este
gravă, dar la sugarii mici poate fi mortală, prin
deshidratare şi şoc. Poate fi transmisă de adulţii care
prepară alimentele şi care au infecţii stafilococice în
gât sau la mâini.
Infecţia provine de obicei din alimente infectate,
care nu au fost păstrate în frigider sau au fost ţinute
la căldură timp îndelungat.
Toxiinfecţia alimentară cu clostridia
Apare din cauza unor bacterii care formează
spori rezistenţi, la 4-5 ore de fierbere. Asemenea
spori se înmulţesc doar într-un mediu cu foarte
puţin oxigen sau fără, de exemplu în cutii de con-
serve.
La 24 de ore după consumul alimentului infectat,
apare diaree şi colici abdominale; simptomele
durează tot cam 24 de ore; febra şi vărsăturile sunt
rare; intoxicaţia poate fi evitată prin gătirea ali-
mentelor la temperaturi ridicate şi răcirea rapidă,
după aceea.
336
Botulismul
Toxina, produsă de sporii clostridiei botulinum,
atacă nervii, provocând paralizie acută. Intoxicaţia
poate fi mortală, prin paralizia muşchilor respiratori.
Paraliziile progresează de sus în jos, cuprinzând
mai întâi nervii cranieni, ceea ce duce la dificultăţi de
înghiţire şi pierderea reflexelor de protecţie a căilor
respiratorii, de ex. tuse. Pleoapele cad, copilul începe
să privească cruciş şi să nu vadă bine la distanţă;
începe să înghită greu, la început alimentele solide
apoi şi lichidele. Copilul este conştient şi nu are febră.
Sporii supravieţuiesc ani de zile şi sunt foarte
răspândiţi; devin vătămători când se înmulţesc în ali-
ment şi sunt consumaţi împreună cu toxina. Sporii se
înmulţesc în mediu lipsit de oxigen şi sunt distruşi de
căldură prelungită. Boala apare când alimentul este
conservat, fără a fi sterilizat şi este apoi consumat,
fără a fi preparat termic.
De multe ori intoxicaţia botulinică rezultă din
conservarea incorectă a alimentelor în casă. Poate fi
vorba de jamboane, costiţe, cârnaţi afumaţi ori săraţi,
sau carne de porc pregătită din porcul de Crăciun şi
prăjită insuficient, păstrate în untură; aceasta oferă
un mediu de cultură pentru microbii anaerobi de tip
botulism. Fructele conservate în casă nu sunt pericu-
loase, datorită acidităţii lor. Zarzavaturile nefierte şi
conservate fără oţet, pot fi însă riscante. La fel de
riscante pot fi conservele din peşte sau vegetale, insu-
ficient sterilizate: gogoşari, castraveţi şi spanac.
Sporii se găsesc pe suprafaţa legumelor care conţin
amidon (cartofi, orez); acestea trebuie să fie bine
spălate, înainte de a fi gătite.
Botulismul a fost descris la un număr de 300 de
sugari sub 10 luni, după consumul de miere de albine.
Sporii de bacil botulinic se pot dezvolta şi pot pro-
duce toxine în intestinul sugarilor. Deşi mierea nu
provoacă decât rareori botulism la sugari, este pru-
dent să fie evitată, nefiind o parte necesară a dietei lor.
În afara intoxicaţiei alimentare, botulismul poate
apărea după o plagă infectată, care supurează.
Ce se poate face:
- copiii suspecţi de botulism trebuie internaţi în
spital şi supravegheaţi îndeaproape;
- pentru a elimina eventualele resturi din stom-
ac se poate provoca vărsătura şi se poate face spălă-
tură gastrică;
- formele grave sunt tratate la terapie intensivă,
la nevoie prin respiraţie artificială;
- antitoxină botulinică;
- antibioticele se folosesc doar în botulismul cu
plagă infectată.
Dizenteria bacteriană
Este o infecţie intestinală (mai ales a intestinului
gros), produsă de bacteriile shigella transmise de la
 COPILUL BOLNAV

o persoana la alta, pe cale fecalo-orală, prin apă sau Prevenirea:

alimente contaminate.
Infecţia poate provoca:
- forme care nu sunt vizibile, dar sunt purtă-
toare de microbi; acestea constituie un rezervor de
infecţie, deoarece nu sunt diagnosticate corect şi nu
sunt tratate cu antibiotic de sterilizare a bolii;
- toxiinfecţie alimentară, acută; în acelaşi timp
sunt infectaţi mai mulţi copii;
- enterocolită difuză nespecifică, uşoară; se
manifestă mai ales prin diaree apoasă;
- forme grave, la sugari şi copiii mici, cu
deshidratare, febră de peste 40ş, crampe abdominale
şi diaree, cu mucus şi sânge. Pot apărea convulsii şi
semne de meningită, mortalitate ridicată;
- dizenterie tipică; după 1-3 zile apar manifestări
digestive, iar starea de sănătate se alterează. Crampele
abdominale se asociază cu scaune tot mai moi, mai
frecvente şi mai mici, fără miros, cu aspect inflamator,
care alternează cu usturimi rectale. Fără un tratament
corect, sugarii şi copiii mici se deshidratează repede.
Complicaţii: conjunctivită, vaginită, artrită nesu-
purativă şi sindrom hemolitic- uremic.
Ce se poate face:
- internare şi izolare în spital.
- tratamentul de susţinere a stării generale.
Antibiotice cu spectru larg: ampicilină-unasyn,
amoxicilină, augmentin, cefalexină sau preparate ce
nu se absorb din intestin (furazolidon, colistină).
- măsurile de igienă trebuie respectate cu rig-
urozitate de cei care se deplasează în regiuni edemice.
Consum de apă fiartă şi răcită sau ceaiuri fierte.
Evitarea apei locale, chiar şi pentru spălarea dinţilor, a
fructelor şi legumelor şi a cuburilor de gheaţă.
- nu există vaccinare sau prevenire cu medica-
mente.
Intoxicaţiile acute cu ciuperci
Sunt frecvente în România, unde apar cazuri
grave, chiar mortale, din cauza consumului de ciu-
perci sălbatice.
Cele mai frecvente ciuperci otrăvitoare sunt:
Amanita Faloides, Amanita Verna, Amanita Viros.
Cum se manifestă:
După simptomele principale şi rapiditatea
instalării lor, se deosebesc mai multe forme de intox-
icaţii cu ciuperci.
Intoxicaţia cu amanită şi galerină provoacă
lezare gastrointestinală, cu semne târzii. Sunt cele
mai frecvente. Toxinele (faloidene şi amanitoxine)
produc necroză gastrointestinală a tractului, atrofie
acută a ficatului şi necroză renală.

Dizenteria amoebiană
Este una din manifestările bolii, produsă de un
protozoar (Entamoeba hystolitica). Protozoarul trece
prin mai multe faze de dezvoltare. Forma adultă
trăieşte în intestin, de unde elimină chisturi în fecale.
Acestea sunt răspândite prin muşte, curenţi de aer,
alimente şi apă. Boala se întâlneşte în ţările calde, de
unde poate fi adusă şi în ţările cu climă temperată.
Intoxicaţiile alimentare nebacteriene pot fi pro-
duse prin consumarea unor chimicale, plante sau
insecticide.
Cum se manifestă:
Incubaţia durează câteva săptămâni. Boala apare
treptat, prin oboseală şi lipsa poftei de mâncare,
după care scaunele devin diareice, cu mucus şi
sânge; se adaugă usturimi şi dureri abdominale
difuze sau sub formă de colică. Evoluţia este îndelun-
gată, combinată cu faze de ameliorare şi agravare,
care se întind pe mulţi ani. În afara formei dizen-
terice, amoeba poate provoca o infecţie fără simp-
tome, în care persoana este însă purtătoare de entero-
colită sau produce abces hepatic în ficat. Ciuperci otrăvitoare
Ce se poate face:
- internare în spital, Semnele apar după 6-24 ore de la consum, sub
- tratamentul specific cu diloxanid, clorochină şi formă de greaţă, vărsături şi dureri abdominale acute.
tetraciclină

337
COPILUL NOSTRU
Se instalează apoi o diaree apoasă severă, timp în care
copilul pierde cantităţi masive de lichide. La o zi-
două după ingestie - apare icter, insuficienţă renală şi
comă. Decesul poate surveni după alte câteva zile.
Tratamentul intoxicaţiei cu amanită se face în
spital şi include înlocuirea lichidelor pierdute şi înlă-
turarea toxinei, prin cărbune activat şi lactuloză.
Intoxicaţia cu galerină se tratează cu penicilina G
intravenos şi chiar hemodializă.
Intoxicaţia cu giromitră provoacă depresia sis-
temul nervos central, convulsii şi hemoliză. Trata-
mentul include administrarea de albastru de metil,
piridoxal şi hemodializă.
Intoxicaţia cu muscarină provoacă lezarea rapidă
a sistemului nervos vegetativ (autonom). Simptomele
apar la un interval de 1/2-2 ore după consum, sub
formă de transpiraţie, salivare, vărsături, lăcrimare
intensă, micşorare a pupilelor şi incontinenţă de urină
şi fecale. Cea mai gravă complicaţie este tulburarea
respiratorie, provocată de spasm şi de creşterea
secreţiei bronhice. Simptomele dispar de la sine, după
6-24 de ore. Se tratează în spital cu atropină injectată
intravenos.
Intoxicaţiile cu amanită, muscarină şi pantherină
conţin şi toxine care atacă sistemul nervos central.
Semnele de intoxicaţie a SNC apar la un interval de 1/2
– 3 ore după ingestie, sub formă de somnolenţă, care
alternează cu agitaţie şi – uneori - convulsii. În formele
grave, secreţiile de salivă, lacrimi şi transpiraţie cresc.
Tratamentul în spital include administrarea de ypeca -
la copilul conştient - şi injecţie de fizostigmină.
Intoxicaţia cu psilosibe, provoacă - la 1/2 de oră
după ingerare - simptome nervoase sub formă de
halucinaţii, euforie, îngustare a pupilelor şi creştere
a frecvenţei pulsului. Toxinele sunt halucinogene. La
aceste stări, se pot adăuga convulsii şi febră; simp-
tomele durează cam 6 ore. În cazuri severe, se
tratează cu diazepam (valium).
Semnele gastrointestinale pot apărea rapid, la o
oră după ingestia multor ciuperci toxice. Copilul
prezintă dureri abdominale, greaţă şi vărsături
severe, care durează de la câteva ore la câteva zile.
Tratamentul necesită înlocuirea pierderii mari de
lichide. Formele uşoare trebuie diferenţiate de intox-
icaţiile mai grave - cu amanită şi galerină.
În caz de intoxicaţie rapidă cu ciuperci se poate
provoca vărsătura acasă, în primele ore (prin excitarea
faringelui sau cu sirop de ypeca, 15 ml, pe gură).
Nu i se va da copilului intoxicat să bea lapte.
Laptele ingerat este bun doar în intoxicaţii cu sub-
stanţe arsenicale (raticide, tăbăcării, împăieri). Intox-
icaţia cu ciuperci nu are antidot chimic, cu excepţia
amanitei f. pentru care există ser fabricat în Franţa.
La camera de gardă, medicul poate face o spălă-
tură gastrică cu apă călduţă şi 15 tablete de cărbune
medicinal (activ) în primele ore, dar nu mai târziu şi
338
nu la intoxicaţiile ce se manifestă tardiv.
Tratamentul intoxicaţiilor acute cu ciuperci nece-
sită internarea de urgenţă în spital, eventual în
salonul de terapie intensivă.
La internare este nevoie să se precizeze ce fel de
ciupercă a provocat intoxicaţia, fiecare având un
tratament diferit. Pentru aceasta sunt necesare analize
de laborator a căror aparatură lipseşte în prezent (Iulie
2001) din multe spitale judeţene. În lipsa lor, medicii
sunt nevoiţi să trateze copilul de urgenţă, bazându-se
pe simptome şi pe ce află de la părinţi.
Tratamentul intoxicaţiilor grave este complex; aces-
ta cuprinde medicamente de protecţie a ficatului şi
rinichilor, hemodializă şi resuscitare, în caz de comă.
Mortalitatea rămâne însă ridicată.
Prevenire:
Nu consumaţi ciuperci culese din pădure sau de pe
câmp, ci numai din cele crescute în sere autorizate. Nu
există cunoscători precişi pentru ciupercile culese din
natură.
Metodele de recunoaştere a ciupercilor otrăvitoare
(inclusiv cu obiecte de argint) sunt total nesigure.
Ciupercile comestibile pot fi toxice, din cauza medi-
ului agricol poluat sau din cauza recoltei care este stro-
pită cu insecto-fungicide şi erbicide.
Nu folosiţi mai multe soiuri de ciuperci la o mân-
care, deoarece, în caz de îmbolnăvire, pentru fiecare
există un alt tratament.
Rugaţi educatoarele să ia de pe pereţi ilustraţiile cu
ciupercuţele roşii cu pete albe (Amanita muscaria) -
dacă există - deoarece aceasta este toxică şi transmite un
mesaj periculos. Dacă văd zilnic aceste desene, copiii
pot fi atraşi de ciupercile roşii.
Prevenirea toxiinfecţiilor alimentare
Depinde parţial de membrii familiei, prin felul în
care depozitează, prepară şi servesc alimentele. Părinţii
nu pot preveni intoxicaţia alimentară la copiii care iau
masa în altă parte (la creşă, grădiniţă, restaurant). Chiar
pentru alimentele servite în casă, prevenirea depinde în
mare parte de măsurile de sănătate publică şi de
responsabilitatea industriei alimentare. Orice neglijenţă
în circuitul alimentelor poate provoca boala. Prepararea
corectă a alimentelor previne toxiinfecţiile alimentare.
Sugestii:
- alege fructe şi zarzavaturi proaspete, care nu sunt
lovite sau decojite.
- verifică dacă produsul de carne de pasăre este
etichetat şi marcat cu data de fabricaţie şi cu data de val-
abilitate.
- controlează carcasele de pasăre, dacă au o culoare
uniformă, fără porţiuni vinete în zona aripilor şi copan-
elor. Pielea de pasăre nu trebuie să se lipească de degete,
la pipăit.
- nu cumpăra carne de pasăre cu resturi de fulgi
sau de intestine, care au o încărcătură microbiană
foarte mare.

- nu cumpăra gustări acoperite de praf sau de
muşte şi servite de mâini nespălate.
- după ce ai stocat carnea, nu amâna pregătirea
ei, deoarece microbii pătrund mai uşor în ea şi - în
interval de 24 de ore - se înmulţesc de peste 450 de ori.
- carnea în membrană (salam, cârnaţi, tobe ş.a)
nu este proaspătă, dacă membrana este lipicioasă.
Aceste produse se alterează uşor şi trebuie păstrate
în spaţii frigorifice, la o temperatură de +50C, fără a
fi îngheţate. De altfel, aceste produse nu sunt echili-
brate nutritiv şi nu sunt recomandate în alimentaţia
copilului. Salamul de Sibiu poate prezenta, în mod
normal, un înveliş de mucegai alb.
- spală-ţi mâinile cu apă caldă şi săpun înainte şi
după mânuirea oricărui aliment.
- curăţă bine - cu apă rece de la robinet - toate
fructele şi zarzavaturile, înainte de a le consuma
(chiar cele pe care le cureţi de coajă) şi înlătură
părţile cojite sau alterate.
- freacă cu peria produsele cu coaja subţire, de
ex. castraveţi.
- spală des cuţitele, cârpele şi bureţii de bucătărie.
- foloseşte o scândură separată, pentru a tăia carnea.
- păstrează bureţii de bucătărie uscaţi, peste
noapte.
- găteşte suficient alimentul, aşa încât fiecare
parte a lui să fie expusă la temperatură ridicată;
aceasta omoară cele mai multe bacterii, iar alimentul
este bun de consumat imediat.
- dacă alimentul trebuie răcit, pentru a fi consumat
mai târziu, acoperă-l (pentru a preveni intrarea bacteri-
ilor) repede (aşa încât bacteriile vii să nu se multiplice
prea mult), pentru că bacteriile se înmulţesc cel mai
repede în alimentele calde; păstrează alimentul la rece.
- păstrează alimentele pe care le-ai gătit acoperite,
pentru a evita contaminarea lor cu bacterii de la alte
alimente negătite sau de la muşte.
- refuză mititeii care au fost păstraţi la cald..
- dacă alimentul trebuie reîncălzit, e bine ca aces-
ta să fie fiert din nou, pentru ca bacteriile care au scă-
pat la gătit sau au intrat după aceea, să fie distruse
- pentru sugar nu încălzi un aliment gătit;
refierbe-l, răceşte-l rapid şi apoi dă-l sugarului.
- nu păstra alimente care trebuie mâncate
negătite, la temperatura camerei.
- nu cumpăra alimente gătite, din vitrine nere-
frigerate.
- bacteriile din alimentele negătite, muştele,
mâinile nespălate şi infecţiile pielii, pot contamina
alimentele gata de consum.
- nu pune în contact cu alte alimente carnea de
pasăre crudă; aceasta conţine bacterii periculoase,
care dispar doar prin gătire; spală-ţi bine mâinile şi
fundul de lemn, după folosire.
- nu cumpăra carne preparată, dacă se vinde la
acelaşi stand cu carnea crudă.
- laptele, ouăle şi zahărul sunt un mediu ideal
pentru creşterea bacteriilor; cumpără alimente doar
COPILUL BOLNAV
din magazinele curate, fără muşte şi cu frigider.
- este necesar controlul riguros al condiţiilor igien-
ice, pentru alimentele vândute ân apropierea şcolilor.
Gastrita cronică
Este inflamaţia mucoasei stomacului. La copii
mai mari, este cauza cea mai frecventă de hemoragie
gastrointestinală.
Cum se manifestă:
- vărsături după masă, dureri epigastrice, spon-
tane şi la examinare, iritabilitate, nervozitate şi
scădere în greutate, lipsa poftei de mâncare, mai rar:
hematemeză (vărsături cu sânge), melenă ( scaun cu
sânge), dureri în piept.
Cauze:
- infecţie (Helicobacter pylori), paraziţi, TBC,
citomegalovirus; pot fi transmişi prin mâinile mur-
dare şi sărutul unor persoane bolnave;
- medicamente: aspirină, antiinflamatoare nes-
teroidiene;
- ingestii de substanţe caustice (ex. leşie, acizi
puternici); alergie la proteina laptelui de vacă;
alcool; boala Crohn şi necunoscute.
Ce se poate face:
- antiacizi.
- blocante H2, pentru a micşora aciditatea gas-
trică: ranitidină, cimetidină, famotidină şi omeprazol.
- eliminarea medicamentelor antiinflamatorii
(aspirina), a alcoolului şi tutunului.
- schimbarea dietei nu ajută.
- gastrita cu H pylori:
- tratament cu blocante H2,
- se poate asocia amoxicilina, tetraciclina,
metronidazolul, bismutul,
- urmează schemele de tratament pe care pedi-
atrul le va prescrie copilului tău.
Gastrita cu H pylori poate reapărea. H pylori este
o bacterie găsită frecvent în mucoasa gastrică a
pacienţilor cu gastrită şi ulcer duodenal.
Ulcer gastric
Ulcerul gastric sau duodenal poate rezulta din
infecţii (ex. Helicobacter pylori – cauza majoră), acidi-
tate gastrică crescută, lezarea directă a mucoasei prin
medicamente (aspirină,
antiinflamatorii), sub-
stanţe caustice sau corpi
străini şi - mai rar - din
creşterea hormonilor.
Ulcerul gastric
Stresul are un rol mi-
nor în producerea bolii.
H pylori este mai frec-
339
COPILUL NOSTRU
vent în condiţiile unei igiene deficitare, apă potabilă
contaminată şi în familiile în care alţi membri sunt
infectaţi deja cu H. pylori. Ulcerul este asociat mai
frecvent cu unele boli cronice: astm, fibroza chistică,
ciroză hepatică, boala Crohn, artrită reumatică şi ane-
mie cu hematii în formă de seceră. Ulcerele secundare
apar după înghiţirea de aspirină, medicamente antiin-
flamatorii sau alcool.
La copiii sub 6 ani sunt mai frecvente ulcerele
gastrice, iar - la cei mai în vârstă - cele duodenale.
Cum se manifestă:
Simptomele cuprind:
- durere abdominală ascuţită sau ca o arsură,
- vărsături,
- lipsa poftei de mâncare,
- ameţeli, din cauza anemiei,
- pierdere în greutate sau întârzieri în creştere,
- hemoragie gastrointestinală.
La copiii sub 6 ani, cele mai frecvente manifestări
ale bolii ulceroase sunt vărsătura şi sângerarea gas-
trointestinală. Copiii mai mari se pot plânge mai des
de dureri abdominale şi au vărsături sau scaun cu
sânge (numit şi melenă). Durerea poate apărea la 1-3
ore după mese, dis de dimineaţă sau poate trezi
copilul din somn; este agravată de alimentele
picante şi ameliorată de antiacide. Apare deseori în
familie.
Metoda optimă de diagnostic este endoscopia.
Ulcer peptic
Aceasta identifică poziţia ulcerului, arată dacă este
unic sau multiplu şi permite cauterizarea lui, în caz de
sângerare acută. În jumătate din cazuri, examenul
radiologic cu substanţă de contrast permite diagnos-
340
ticul. O probă suplimentară de detectare este cea a
ureei din respiraţie.
Ce se poate face:
- nici un tratament nu este eficace singur, sută la
sută, în distrugerea H Pylori.
- în prezent, tratamentul constă în suprimarea
producerii de acid gastric (omeprazol, claritromicină
(Klacid), împreună cu amoxicilină sau metronidazol).
- substanţe antiacide moderne: antagonişti H2:
omeprazol şi lansoprazole (lamzap, lamzul); sunt
inhibitori puternici ai acidităţii gastrice, deşi nu se
cunosc efectele lor de durată la copii.
- cimetidină sau ranitidină pe gură, înainte de
mese şi la culcare.
Sângerarea profundă se poate trata prin electro-
cauterizare cu endoscop.
Chirurgia se practică rareori, doar în cazuri de
perforare sau hemoragie netratabile.
Nu mai este indicată dieta severă pentru ulcer,
după trecerea fazei acute; nu există o dietă specială
pentru ulcer; alcoolul, cafeaua şi tutunul nu sunt
bine venite; se recomandă trei mese regulate.
Paraziţii intestinali
Cei mai frecvenţi paraziţi intestinali sunt giardia
(un protozoar) şi viermii intestinali: oxiurii, ascarizii,
tenia şi trichinela.
Giardia (Lamblia)
Giardia
Este un protozoar
(animal simplu, uni-
celular), cu prelungiri
(flageli), care trăieşte în
duoden şi jejun (porţi-
unea superioară a intestinului subţire) şi formează
chisturi în intestinul terminal.
Infecţia se produce după ingerarea de chisturi
din apa contaminată cu fecale sau prin transmitere
directă, fecalo – orală, în condiţii proaste de igienă.
Se transmite prin obiecte, alimente şi chiar prin
apă contaminată (chisturile de giardia rezistă la
clorinarea apei, mai ales în bazinele de înot).Se întâl-
neşte la copii, ca şi la adulţi. Giardiaza (Lambliaza)
este o boală care apare din cauza igienei precare.
Cum se manifestă:
- uneori simptomele pot lipsi.
- la sugari şi copiii mici, se manifestă prin dia-
ree, vărsături, lipsa poftei de mâncare şi întârziere în
creştere. Copiii peste 5 ani prezintă crampe abdomi-
nale, scaune moi intermitente şi constipaţie.De
multe ori, la început se instalează prin diaree cu

scaune explozive, apoase, rău mirositoare, febră,
eructaţii, greţuri, vărsături, lipsa poftei de mâncare,
balonare abdominală şi - mai rar - constipaţie; după
câteva zile sau săptămâni, se poate vindeca de la
sine. Alteori, diareea devine cronică, repetată sau
continuă, cu scaune urât mirositoare, decolorate,
păstoase şi este însoţită de balonare abdominală.
Copilul este obosit, nu creşte suficient sau scade în
greutate. Se asociază cu tulburări de absorbţie a ali-
mentelor (dulciuri, grăsimi şi vitamine solubile în
grăsimi); boala poate dura luni de zile.
Giardia poate produce atrofierea vilozităţilor
intestinale, tulburând astfel absorbţia substanţelor
hrănitoare. Când parazitul ajunge în căile biliare din
ficat şi vezicula biliară, poate provoca icter, mărirea
ficatului şi tulburări ale funcţiei hepatice. Parazitul
exercită o uşoară acţiune toxică şi alergică, manifes-
tată la nivelul plămânilor, prin bronşite şi criză de
astm, reacţii alergice a ochilor sau a pielii (mâncărimi
şi urticarie), care dispar sub tratament, după elim-
inarea parazitului. La şcolar, pot apărea tulburări de
atenţie, de memorie şi de comportament.
Un copil este suspect de giardia, când prezintă:
- diaree persistentă sau intermitentă, care
alternează cu constipaţie;
- malabsorbţie;
- crampe şi dureri abdominale cu crampe;
- balonări abdominale;
- creştere insuficientă sau pierdere în greutate.
Diagnosticul cert este dat de analiza de laborator
a materiilor fecale sau prin tubaj duodenal, printr-o
sondă introdusă pe gură. Examinarea materiilor
fecale pentru depistarea chisturilor nu este întot-
deauna concludentă, deoarece acestea nu sunt elimi-
nate încontinuu. Se pot face alte probe mai sensibile,
pentru detectarea antigenelor la giardia.
Complicaţii:
- malabsorbţie,
- leziunea intestinului subţire cu pierderi de
proteine,
- deficit de lactoză (zahărul din lapte), fier, vit.
A, B-12, E şi acid folic,
- urticarie,
- dureri articulare.
Ce se poate face:
Medicul poate recomanda unul din următoarele
medicamente, atât la copiii la care a găsit giardia, cât şi
la cei la care nu a găsit giardia, dar au deficienţe de
creştere, simptome de malabsorbţie sau diaree cronică:
- zentel (albendazolum),
- flagyl (metronidazol) - 15-20mg/kg/zi timp de 7 zile,
- fasygin (tinidazol) - 50-75 mg/kg o singură dată,
- furazolidon - 6-8 mg/kg/zi în 4 doze/zi, timp de
7-10 zile,
- atebrina (quinacrina) - 6mg/kg/zi, maximum
300mg/zi, de 3 ori/zi, timp de o săptămână.
COPILUL BOLNAV
Uneori giardia poate deveni rezistentă la trata-
ment şi necesită combinarea medicamentelor.
Trichineloza
Este o parazitoză produsă de trichinela, la per-
soanele care consumă carne de porc, mistreţ sau urs,
insuficient gătită. Larvele (embrionii) de trichinelă,
aflate în carne sub formă de chisturi, ajunse în stom-
ac, sunt eliberate sub acţiunea sucului gastric. Aces-
tea se fixează în intestinul subţire. Adulţii de
trichinela ating 2 – 4 mm lungime. După fecundare,
masculii mor, iar femelele depun 10 – 15 000 de
embrioni (larve).
Trichinela
Larvele sunt ceva
mai mici decât glob-
ulele roşii, se răspânde-
sc prin sânge în organ-
ism, fixându-se în muş-
chii mai activi (dia-
fragmă, limbă, inter-
costali, masticatori şi alţii). Aici cresc şi - după o lună-
două - se închistează, apoi se calcifică, fără să moară.
Cum se manifestă:
Simptomele sunt produse de răspunsul inflama-
tor din intestine şi muşchi şi de reacţiile alergice
provocate de parazit.
- cele mai multe infecţii nu produc nici un simp-
tom şi trec neobservate.
- în prima săptămână, după consumul cărnii
contaminate: enterită cu greaţă, vărsături, diaree şi
crampe musculare.
- când larvele s-au împrăştiat în întregul organ-
ism, ajungând la diafragm, inimă, plămâni, rinichi,
splină, piele şi chiar la creier (săptămâna a doua – a
şasea) simptomele devin generale.
- reacţiile alergice se manifestă prin urticarie,
edeme ale pleoapelor, dureri articulare (artralgii),
respiraţie dificilă – ca în astm – şi creşterea masivă a
eozinofilelor.
- dureri abdominale, constipaţie, febră şi edem al feţei.
- sensibilitate, dureri şi edem sau fasciculaţii în
muşchii ochilor, ai feţei, limbii, laringelui, gâtului,
umerilor, pieptului, spatelui şi diafragm.
- alte manifestări includ tuse, dureri la vorbire
(disartrie), la înghiţire (disfagie), la respiraţie (dispnee),
conjunctivită, dureri în spatele ochilor (retroorbitare).
- faza de convalescenţă durează 3 – 6 săptămâni,
cât se închistează larvele, simptomele scad, dar
oboseala şi durerile musculare pot continua.
- intoleranţă la lumină (fotofobie).
Complicaţii:
- miocardită (cea mai frecventă complicaţie
gravă), meningoencefalită, chisturi în creier, pneu-
monie, lichid în pleură sau în pericard, infarct pul-
341
COPILUL NOSTRU
monar, degenerarea grasă a ficatului, leziuni în
rinichi, enterită gravă şi dureri de cap.
Evoluţie:
- de obicei, se vindecă de la sine, după câteva luni.
- umflarea muşchilor şi oboseala pot persista.
- copiii pot avea mai multe simptome decât
adulţii, dar fac complicaţii mai puţine şi se vindecă
mai repede.
- dacă inima şi creierul sunt atacate, evoluţia
poate fi mortală.
Ce se poate face:
- tratament cu mebendazol (Vermox): este supe-
rior celui cu mintezol; durata este de 10 zile.
- se pot asocia corticosteroizi pentru reacţii aler-
gice; steroizii nu trebuie folosiţi singuri, deoarece
pot prelungi boala.
- repaus la pat, paracetamol.
Prevenire:
- evitarea consumului de carne necontrolată.
Condiţii igienice
de vânzare a cărnii
- carnea de porc,
inclusiv slănina, trebuie
gătită bine; carnea nu
trebuie pregătită în
sânge, ci la peste 750 C;
trebuie păstrată în con-
gelator la – 150 C, timp
de peste 3 săptămâni;
carnea tăiată în bucăţi
de 8 cm grosime, tre-
buie fiartă cel puţin 30
de minute, pentru fiecare kilogram.
Trichineloza nu este contagioasă, cu excepţia
celei transmise prin laptele de sân infectat. Copilul
nu trebuie izolat, dar măsurile de igienă, în special
spălarea mâinilor, trebuie urmate cu atenţie.
Viermii intestinali
Lipsa igienei corporale favorizează transmiterea
lor. Un copil se poate reinfesta de mai multe ori.
Prezenţa paraziţilor în intestin poate trece neobser-
vată, uneori având doar semne minore, aceştia fiind
descoperiţi întâmplător în scaun; alteori, produc
mâncărimi în jurul anusului, pofta de mâncare scade
şi copilul devine denutrit.
Oxiurii (viermişorii) sunt viermi mici, albi, ca un
firicel de aţă, lungi de 2-13 mm.
Trăiesc în intestinul subţire terminal, cec (porţi-
unea iniţială a intestinului gros) şi apendice şi au un
ciclu de viaţa de 35 de zile. Dacă nu sunt ingerate
alte ouă noi, infecţia dispare. Femelele migrează la
anus unde depun ouăle, (cam la o oră după ce
342
copilul merge la culcare), ceea ce produce mâncări-
mi. Copiii se scarpină, iar ouăle ajung sub unghii, de
unde le pot duce la gură, le pot lăsa pe diferite
obiecte sau pe mâinile altor copii, reinfestându-se
sau transmiţând parazitul. Ouăle pot rămâne şi pe
scaunul de toaletă şi pot fi luate de următoarea per-
soana care foloseşte toaleta.
Este o boală a mâinilor murdare, care afectează
uneori întreaga familie sau un grup de copii. Se
transmite prin ouă purtate pe degete, sub unghii,
haine, lenjerie sau în praful din casă. Boala se poate
prelungi mai mulţi ani, prin autoinfestare (cu paraz-
iţii prezenţi în organism).
Cum se manifestă:
De cele mai multe ori parazitul nu produce nici un
semn; mama poate observa viermii mici la suprafaţa
scaunului, în jurul anusului, noaptea - luminând fun-
dul copilului cu o lanternă, sau dimineaţa, la trezire.
Noaptea, la căldură, ieşirea parazitului din rect în
anus produce iritaţie şi mâncărimi intense. Copilul
are insomnie sau somnul îi este agitat.
Localizarea
oxiurilor
Uneori parazitul
ajunge în zona vaginală,
producând durere şi se-
creţie vaginală (vulvo-
vaginită), sau chiar în
trompele uterine, pro-
ducând inflamaţia aces-
tora (salpingita), alteori
în nas şi urechi. Copiii se
plâng uneori de dureri abdominale sau dureri la urinat.
Viermuşii pot avea efect toxic şi alergic, iar copilul poate
manifesta nelinişte şi poate avea stări de oboseală.
Ce se poate face:
Pentru confirmarea diagnosticului, medicul
poate cere mamei să se uite la suprafaţa materiilor
fecale sau să facă o probă cu celofan adeziv, pentru
depistarea ouălelor.
Proba cu
bandă adezivă
pentru oxiuri
Proba se
practică ast-
fel: dimineaţa,
imediat după tre-
zirea copilului, mama aplică pe zona
din jurul anusului, o bandă de celofan
adeziv, întinsă cu degetele; partea adezivă a benzii se

aplică apoi pe o lamă de microscop sau pe o altă
bandă adezivă; se pune într-o cutiuţă sau într-un plic
curat şi se duce la laborator, pentru examinare la
microscop. Proba trebuie repetată 2-3 dimineţi la
rând; recoltarea poate fi făcută şi noaptea, când
copilul are mâncărimi.
Tratamentul prescris de medic se administrează
pe gură şi duce la eliminarea viermilor prin scaun.
Doza este administrată în funcţie de greutatea
copilului. Farmacista te poate ajuta să calculezi doza,
pentru fiecare membru al familiei.
Medicul poate alege unul din următoarele medi-
camente:
- Vermigal sau Povanyl (pamoat de pirviniu) - 5
mg/kg corp; se dă o singură doză şi se repetă după 2
săptămâni; scaunul copilului va fi colorat în roşu;
- Combantrin (pamoat de pyrantel) – 10 mg/kg
corp, tot în doză unică, repetată după 2 săptămâni;
- Vermox (mebendazol) - 1-2 comprimate a
100mg/zi, timp de trei zile;
- Nematocton (piperazina) - 50-75 mg/kg corp
/zi, timp de 7 zile;
- Fluvermal (flubendazol) – o doză unică de 100mg;
- Albendazol 400 mg pe gură, repetat după 2
săptămâni.
Se recomandă tratament pentru toţi membrii
familiei şi întărirea regulilor de igienă personală şi a
locuinţei; unghiile trebuie tăiate scurt la copii şi
adulţi; mâinile trebuie spălate înainte de masă, după
folosirea toaletei şi după ce copilul a pus mâna pe
animale; jucăriile trebuie spălate frecvent; lenjeria de
corp şi de pat trebuie schimbată, spălată şi fiartă zil-
nic, pe durata tratamentului, fără a fi scuturată.
Copilul trebuie îmbrăcat în pijamale cu pantaloni
lungi, pentru a împiedica atingerea feselor cu
mâinile. Acesta trebuie instruit să nu-şi ducă mâinile
la gură şi să nu-şi roadă unghiile.
Limbricii (ascarizii)
Sunt viermi rotunzi, albi-roz, cu extremităţile
subţiate, lungi de 15-35 cm.
Limbricii
(ascarizii)
Viermele a-
dult trăieşte în
intestinul sub-
ţire al omului;
ouăle sunt eliminate o dată cu scaunul, rezistând în
mediu până la câteva luni. Sunt înghiţite de om,
odată cu zarzavaturile sau fructele nespălate; larvele
se dezvoltă în intestin, pătrund prin peretele
intestinului, migrează în plămâni, urcă în trahee şi
COPILUL BOLNAV
sunt reînghiţite. În intestin, devin viermi adulţi, care
produc ouă şi ciclul se repetă.
Se întâlneşte la copii cât şi la adulţi. Contactul cu
excrementele umane - folosite uneori ca îngrăşământ -
şi sistemele de canalizare defectuoase sunt sursele
majore de ascarizi, iar mecanismul „ de la mână – la
gură” este cel mai obişnuit mod de răspândire. Ouăle
mai pot fi răspândite prin apa de ploaie, vânt şi muşte.
Cum se manifestă:
Uneori semnele infestării pot lipsi, iar când
există, sunt foarte diferite:
- tuse din cauza iritaţiei, rareori cu expectoraţie
şi - în mod excepţional - cu sânge. Mai rar, se asoci-
ază cu lipsa poftei de mâncare, cu oboseală şi dureri
în piept. În această fază pulmonară, parazitul poate
provoca un infiltrat pulmonar temporar, care se
observă rareori.
- dureri toracice şi febră.
- examenul unei picături de sânge arată o
creştere foarte mare a unui tip de globule albe
numite “eozinofile” (care se colorează cu eozină).
- tulburări digestive: dureri abdominale de
diferite intensităţi, alteori o poftă de mâncare exager-
ată sau lipsa poftei de mâncare, greţuri, creşterea sali-
vaţiei, vărsături - prin care uneori se elimină viermi,
diaree - de asemenea cu viermi; copilul pare malnu-
trit şi nu creşte; scade absorbţia de vitamina A.
- simptome de alergie: mâncărimi, urticarie, edem
al feţei, care poate provoca sufocare, tuse spastică.
- tulburări psihice: iritabilitate, ticuri, tulburări
de somn (coşmar, agitaţie).
- mai rar, numărul mare de limbrici (ascarizi) pot
produce oprirea tranzitului intestinal, provocând
ocluzie sau subocluzie intestinală, perforaţie intesti-
nală, apendicită acută. Ascarizii au tendinţa să intre
în spaţii înguste din organism. Dacă intră în căile bil-
iare, pot provoca icter mecanic, iar - în canalul pan-
creatic - pancreatită acută. Diagnosticul este simplu,
când se observă eliminarea spontană prin scaune sau
pe cale bucală (vărsătură) a paraziţilor adulţi.
La examenul de laborator al scaunului, se pot
găsi ouă de viermi;
La examenul sângelui, se observă creşterea eozi-
nofilelor, iar - la un examen radiologic cu bariu - se
poate observa o imagine „în panglică” – viermii apar
în „negativ”.
Ce se poate face:
Tratamentul prescris de medic produce paralizia
viermilor, a căror eliminare poate fi uşurată uneori
de un laxativ. Se poate recomanda unul din urmă-
toarele medicamente:
- Nematocton (piperazină) – fie sirop, fie com-
primate 50-75mg/kg/zi, timp de 5 zile;
- Decaris (levotetramisol) 3-4 mg/kg corp – o
singură doză;
- Combantrin (Pamoat de pyrantel) 10mg/kg
343
COPILUL NOSTRU
corp - doză unică;
- Vermox (mebendazol) 100mg/zi, 3 zile;
- Fluvermal (flubendazol) 200 mg/zi, 3 zile;
- Zentel (albendazol ) 400 mg - se obţin rezultate
bune după o singură doză.
Aceste tratamente nu sunt eficace în faza pul-
monară a infecţiei.
Tratament natural:
- consultă medicul; orice substanţă suficient de
puternică pentru a omorî paraziţii intestinali, poate
leza copilul;
- decoct de ceapă (două cepe tăiate mărunt,
acoperite peste noapte cu apă); câte o linguriţă,
dimineaţa;
- o căpăţână pisată de usturoi şi două linguri de
miere se fierb în 150 ml oţet de mere; se iau câte 1-2
linguriţe, de 4-5 ori pe zi;
- decoct de pelin: 1/2 linguriţă de pelin la o
ceaşcă de apă fiartă, pentru un copil de 10 ani, de 3
ori pe zi;
- decoct de calapăr;
- alimente: fructe şi seminţe de dovleac pisate,
alune, frăguţe, lămâi, piersici, luate cu lapte şi miere;
- legume: hrean, morcov, ceapă, praz, pătrunjel
şi varză albă;
- ceai antihelmintic (Hyperium).
Tenia
Este un vierme intestinal, lat şi lung de câţiva
metri.
Tenia
Sunt mai
multe feluri de
tenii: saginata şi
solium. Se fix-
ează cu capul de
peretele intes-
tinului subţire. Corpul este format dintr-o succe-
siune de inele, fiecare conţinând mii de ouă. Ouăle
sunt eliminate prin scaun şi sunt ingerate de ani-
male, în muşchii cărora se închistează. Consumul de
carne de vită, fiartă, friptă sau prăjită, va contamina
copilul.
Cum se manifestă:
La cei mai mulţi copii şi adulţi, tenia produce semne
digestive nespecifice: greaţă, regurgitaţie, vărsături,
dureri abdominale, mai ales în epigastru (capul pieptu-
lui) şi în partea dreaptă, care imită ulcerul sau apen-
dicita; diareea alternează cu constipaţia. Se asociază cu
ameţeli, erupţii alergice şi o poftă de mâncare schimbă-
toare, care alternează de la inapetenţă (lipsa poftei de
mâncare) la bulimie (mese copioase urmate de vărsă-
turi).
344
Ciclul vieţii la tenie
Rareori, tenia se manifestă doar prin eliminarea în
scaun a segmentelor de parazit, numite “proglote”.
Ce se poate face:
Tratamentul se face cu niclosamid, administrat
într-o singură zi. Fiertura (decoct) din seminţe de
bostan este mai puţin eficace.
Prevenirea
- Respectarea măsurilor simple de igienă.
- Spălarea minuţioasă a mâinilor, cu apă şi cu
săpun, înainte şi după masă, după ce s-a pus mâna
pe alimente şi după folosirea toaletei.
- Unghiile trebuie tăiate cât mai scurt, pentru a
scădea posibilitatea purtării sub ele a ouălor de
parazit; trebuie spălate şi frecate bine.
- Scutecele trebuie schimbate cât mai repede,
după ce au fost murdărite şi trebuie puse într-un vas
acoperit. La creşe, îngrijitoarele trebuie să se spele pe
mâini, înainte şi după schimbarea scutecelor, să
aşeze copilul pe un cearşaf curat, schimbat de fiecare
dată sau pe o hârtie de unică folosinţă. Scutecele nu
trebuie curăţate în toaletă.
- Dezinfecţia toaletelor şi a zonei în care sunt
schimbate scutecele.
- Folosirea WC-urilor în condiţii igienice; toaleta
nu trebuie să polueze mediul înconjurător; animalele
de casă nu trebuie să aibă acces la WC. Copiii trebuie
învăţaţi să facă caca doar la toaletă, nu pe pământ.
- Scaunele toaletelor publice trebuie acoperite
cu hârtie de unică folosinţă.
- Copiii trebuie dezobişnuiţi să-şi ţină degetele în
gură, să îşi roadă unghiile sau să se scarpine la fund.
- Încălţămintea trebuie folosită doar în afara casei.
- La şcoală, toaletele trebuie prevăzute cu apă şi
săpun.
- Apa de băut din sistemul public trebuie purifi-
cată, prin clorinare, sedimentare şi filtrare.

- Respectarea normelor sanitare la folosirea fân-
tânilor.
- Distribuirea continuă a apei; întreruperea apei
potabile (“s-a oprit apa!”) este un atac la sănătatea
colectivităţii.
- Examinarea periodică a surselor de apă pota-
bilă şi publicarea rezultatelor reale. (În Loma Linda,
orăşelul din California în care locuieşte autorul,
primăria distribuie bianual, pentru fiecare casă,
raportul analizelor de laborator a 80 de substanţe
potenţial dăunătoare, din apa de băut).
- Până la ameliorarea surselor de apă potabilă, bea
doar apă fiartă în clocote, timp de câteva minute şi apoi
răcită, sau foloseşte un filtru, cu pori sub un micron.
- Spălarea insistentă a fructelor şi a zarzavaturilor.
- Evitarea consumului de alimente cultivate în
pământ fertilizat cu deşeuri umane.
- Dezinsecţia periodică pe timpul verii, pentru a
fi evitată poluarea mediului înconjurător.
- Animalele domestice trebuie îndepărtate de
zonele poluate cu dejecţii umane.
- Carnea de vacă şi de porc, dată spre consum,
trebuie controlată de veterinar. Aceasta trebuie să fie
bine gătită.
- Evitarea cărnii crude, de ex. gustarea tocăturii
de porc în timpul preparării.
- Membrii familiei şi cei care intră în contact cu
copilul trebuie examinaţi şi trataţi, dacă e nevoie.
Colon iritabil
Apare la copil, adolescenţi şi adulţi. Denumirea
de “colită spastică” nu este potrivită, deoarece nu
sunt semne de inflamaţie a colonului.
Cum se manifestă:
Manifestările gastrointestinale sunt numeroase şi
cuprind episoade de dureri abdominale sub formă de
crampe, diaree cu sau fără constipaţie; copilul are
scaune moi, cu mucus, când apare durerea, după
scaun aceasta se ameliorează şi se instalează distensia
abdominală. Durerea poate fi sub formă de crampă,
ascuţită, difuză sau ca o arsură. E localizată în jurul
ombilicului sau în partea de sus a abdomenului.
Începe după masă şi rareori trezeşte copilul din
somn. Se asociază cu paloare, lipsa poftei de mân-
care, oboseală şi greaţă, distensie abdominală,
râgâială (eructaţie), cu sau fără eliminare exagerată
de gaze; episoadele pot fi declanşate de stres, nelin-
işte, unele alimente (făină, lapte, alcool, cofeină) şi
tutun. Apare uneori în familie.
Copilul răspunde la stres sau la evenimente
fericite - cu diaree sau crampe.
Examenul medical va arăta un copil normal.
Copilul nu are nevoie de internare în spital, nici de
operaţie, iar simptomele nu sunt periculoase. Aceasta
poate linişti copilul mai mare şi poate scădea anxietatea.
COPILUL BOLNAV
Ce se poate face:
Tratament:
- creşterea fibrelor din alimentaţie;
- preparate din fibre, de ex: metamucil;
- medicamente antispastice: bentyl (dicy-
clomine), levsin (hyosyamine), donnatal;
- psihoterapie; exerciţii şi tehnici de relaxare
(copilul se poate gândi la altceva, în timpul episoad-
elor dureroase).
Inflamaţia Intestinală Cronică
Cuprinde două boli de cauză necunoscută - boala
Crohn şi colita ulcerativă - precum şi numeroase
infecţii intestinale bacteriene menţionate (salmonella,
tuberculoza), parazitare (giardia) sau virale (HIV,
virusul citomegalic).
Primele două boli au numeroase asemănări, cea
mai apropiată fiind întârzierea în creştere. Boala
Crohn este mai severă şi mai debilitantă; tratamentul
este mai puţin eficace, decât în colita ulcerativă. 20-
40% dintre adulţii ce suferă de aceste boli pot fi diag-
nosticaţi încă din copilărie. Cauzele nu se cunosc; pot
fi ereditare, deoarece au tendinţa să apară în familie.
Colita Ulcerativă (Rectocolita hemoragică)
Este o inflamaţie cronică (îndelungată) a intestin-
ului gros (colonului şi rectului); simptomele apar şi
dispar începând cu vârsta de 9 ani şi continuă de-a
lungul vieţii. Inflamaţia începe la rect şi se răspân-
deşte de-a lungul colonului, provocând ulceraţii
(răni deschise ale mucoasei) care sângerează.
Se manifestă prin diaree, precedată de durere şi
crampe abdominale. Scaunele pot fi continue, cu
mucozităţi, puroi şi sânge. Când boala este extinsă,
diareea este severă sanghinolentă, durerile sunt mai
puternice, copilul este febril, arată bolnav şi pierde
în greutate. Rareori, simptomele sunt continue;
deseori, intervin perioade liniştite, de câteva luni.
Complicaţiile include: anemia, prin pierderile de
sânge prelungite, erupţia cutanată, artrita, întârziere
în creştere şi o complicaţie gravă, numită “mega-
colon toxic” (edemul şi lărgirea colonului); acesta tre-
buie diagnosticat, recunoscut şi operat de urgenţă.
După 10 ani de boală, riscul de cancer de colon creşte.
Boala Crohn
Inflamaţie cronică care afectează întregul tub
digestiv, de la gură la anus. Cea mai frecventă
localizare este la unirea intestinului subţire cu cel
gros. Ulceraţiile sunt profunde în întreg peretele
intestinului. Ulceraţiile profunde provoacă aderenţe,
fibroza, rigiditate şi îngustare a intestinului
(stenoză), precum şi fistule ale anselor intestinale
vecine, vezică urinară, vagin sau piele.
345
COPILUL NOSTRU
Leziuni intestinale în boala Crohn
De multe ori, boala începe în adolescenţă şi
alternează - de-a lungul vieţii - cu perioade de criză
şi perioade liniştite. Copiii suferă mai mult decât
adulţii. Malnutriţia apare din cauza pierderii de pro-
teine, a energiei (calorii), vitaminelor B şi D şi sub-
stanţelor minerale (Ca, Fe, Mg şi Zn).
Cum se manifestă:
Se manifestă prin: dureri abdominale, diaree
sangvinolentă, prolaps rectal (ieşirea rectului prin
anus), crampe abdominale, febră persistentă, scădere
în greutate, întârziere în creştere, anemie şi intoler-
anţă la lactoză. Acestea se pot asocia cu erupţii
cutanate şi dureri articulare, leziuni ale ochilor şi ale
vezicii biliare.
Sângerarea rectală mare, durerile în hipogastru,
usturimile în regiunea anală şi urinarea frecventă,
sugerează de obicei colita ulcerativă, pe când dur-
erea în partea dreaptă de jos, abdomenului, scăderea
în greutate, încetinirea creşterii, fistule perianale sau
prolaps rectal, sunt tipice pentru boala Crohn.
Medicul va diagnostica ambele boli după simp-
tome sau va trimite copilul la un gastroenterolog care
va examina rectul şi colonul cu un endoscop (instru-
ment flexibil, de vizualizare a organelor cavitare) cu
ajutorul căruia poate lua o biopsie din peretele
intestinului.
Ce se poate face:
Pentru aceste boli, nu există un tratament curativ.
Medicamentele au rolul de a controla perioadele de
agravare, a menţine nutriţia şi de a îmbunătăţi starea
generală.
Medicul poate prescrie:
- corticosteroizi sau imunosupresoare (Azathio-
prine – Imuran, Ciclosporin A);
- derivaţi ai acidului salicilic: mesalamine (pen-
tasa) acţionează pe mucoasa intestinală ca substanţe
antiinflamatorii. Alt medicament mai vechi cu efect
asemănător – sulfasalazin (salazopirin) – trebuie
administrat împreună cu acidul folic, deoarece
inhibă absorbţia folatului în intestin;
346
- antibiotice, ex. metronidazol - la copiii cu fis-
tule şi inflamaţie intestinală. Intervenţia chirurgi-
cală, de ex. colectomie (scoaterea colonului), trebuie
evitată la copiii cu boala Crohn, atât timp cât nu au
abcese, fistule, perforaţii, megacolon toxic, ocluzie
intestinală sau hemoragie necontrolată;
- nutriţia - este necesară o dietă bogată în calorii
(125-140%), proteine, vitamine şi săruri. În spital, i se
pot administra copilului - printr-o sondă gastrică -
formule dietetice speciale, din comerţ sau pregătite
ad-hoc. Când tratamentul eşuează sau apar compli-
caţii severe, poate fi necesară intervenţia chirurgicală.
Copilul şi familia trebuie să înveţe să se adapteze
acestei boli cronice, în loc să reacţioneze greşit, nere-
spectând tratament sau fiindu-le teamă.
Şcolarul şi adolescentul trebuie educaţi asupra
efectelor medicamentelor şi ale nutriţiei. În ciuda
complicaţiilor, cei mai mulţi copii pot avea o viaţă
activă. Ei trebuie încurajaţi să participe din plin la
viaţa socială când simptomele nu sunt deosebit de
grave, fie chiar şi intermitent.
Abdomenul chirurgical acut
Cuprinde unele boli abdominale acute ce necesită
consult chirurgical şi - uneori - operaţie de urgenţă.
De exemplu:
- ocluzie intestinală prin viermi intestinali,
tumoră, corpi străini, hernie, invaginaţie (volvulus
intestinal);
- boli gastrointestinale, apendicită, ulcer gas-
trointestinal perforat, diverticulită Meckel, colită
ulcerativă, boala Crohn;
- ileus paralitic (pierderea motilităţii intestinului
şi dilataţia acestuia, din cauza inflamaţiei), produs
de peritonită, pneumonie, septicemie, pielonefrită,
pancreatită, colecistită, pietre la rinichi sau colecist şi
limfadenită virală sau bacteriană;
- traumatism, prin accident sau maltratare;
- alte cauze nechirurgicale: gastroenterită acută,
intoxicaţie cu plumb, acidoză diabetică, porfirie, tor-
siune de testicul sau ovar.
Părinţii trebuie să consulte medicul de urgenţă,
deoarece un diagnostic rapid şi corect este esenţial. Copilul
poate fi prea mic pentru a descrie ce şi cum îl doare.
Apendicita acută
Este inflamaţia şi infecţia apendicelui. Apen-
dicele este un tub subţire, lung cam de 8 cm, aşezat
în partea dreapta (inferioară) a abdomenului, la
unirea intestinului subţire cu cel gros; la om nu are
nici o funcţie. Are o singură deschidere spre intestin,
care se poate bloca parţial sau complet, după care
bacteriile se înmulţesc în interior.
Rezultă infectarea lui, mai frecventă la copiii peste 6
ani, dar posibilă şi la cei mai mici. Odată infectat, apendi-

cele trebuie scos prin operaţie (apendicectomie), altfel se
poate rupe, iar infecţia se poate răspândi în cavitatea peri-
toneală a abdomenului (peritonită) şi este foarte gravă.
Localizarea apendicelui
Cum se manifestă:
Simptome posibile:
- durere abdominală care începe în jurul ombili-
cului; după câteva ore, se mută în partea dreaptă de
jos a abdomenului;
- când apendicele nu este situat în poziţia obişnu-
ită, durerea poate apărea în altă parte a abdomenului
sau în spate, se poate asocia cu simptome urinare:
usturimi şi urinare frecventă. Durerea poate irita şi
muşchii care coboară la coapsă, făcând copilul să
şchioapete sau să meargă aplecat. Copilul sub 2 ani
nu poate spune unde îl doare sau dacă durerea se
mută pe partea dreapta;
- febră moderată 37,50C - 38,50C;
- pierderea poftei de mâncare, după apariţia durerii;
- vărsături la câteva ore după durere; în apendic-
ită, durerea abdominală apare înainte de vărsătură, nu
după; durerea abdominală care urmează vărsăturii
este întâlnită frecvent în bolile virale, cum ar fi gripa;
- diaree sau constipaţie;
- abdomen rigid.
Simptomele asociate cu apendicita pot fi uneori
ascunse de o infecţie bacteriană sau virală preceden-
tă. Înaintea durerii tipice de apendicită, copilul poate
avea greaţă, vărsături, diaree sau febră, făcând diag-
nosticul foarte dificil.
Durerea abdominală poate scădea brusc, chiar
atunci când apendicele s-a rupt. Copilul nu mai are
dureri timp de câteva ore, dar – în acest interval –
apendicita devine periculoasă; infecţia se răspândeşte
în restul abdomenului, copilul arată tot mai bolnav,
palid, letargic, are febră, necesită antibiotice intra-
COPILUL BOLNAV
venos şi operaţie. Vindecarea este mai lungă şi mai
grea, iar complicaţiile pot fi mai multe, decât atunci
când apendicita este diagnosticată şi tratată la timp.
Ce poţi face acasă:
Când copilul se plânge de durere abdominală
timp de câteva ore, întinde-l pe spate şi examinează-i
abdomenul: apasă încet cam 2 cm la dreapta şi sub
buric; durere la apăsare înceată sau durerea ascuţită,
când tragi mâna brusc, sunt semne caracteristice de
apendicită. Consultă imediat medicul!
Nu-i da laxative copilului, dacă este constipat şi
suspectezi apendicita; apendicele se poate rupe dacă
este deja inflamat. Nu-i da copilului nimic să mă-
nânce. Dacă operaţia este necesară, aceasta se face
sub anestezie generală, care poate fi îngreunată de un
stomac plin.
Diagnosticul apendicitei la copil nu este întot-
deauna uşor. Dacă durerea abdominală persistă mai
mult de 1-2 ore, iar copilul are greaţă, vărsături,
febră, nu mănâncă, consultă imediat medicul!
Medicul poate decide dacă internează copilul în spi-
tal, pentru a-l observa câteva ore în plus, timp în care
îi face probe de laborator sau radiografii, pentru a
vedea dacă apar semne mai sigure. Dacă există o
probabilitate mare de apendicită, operaţia este
făcută cât mai curând posibil.
În cazuri rare, ţesuturile care acoperă intestinul
pot îngloba apendicele, limitând infecţia; aceasta
face mai dificilă înlăturarea apendicelui; în acest caz,
se folosesc antibiotice, combinate sau nu cu drenajul
infecţiei, printr-un tub subţire. În astfel de cazuri,
apendicele este scos mai târziu.
Hernia inghinală
Este ieşirea unui organ din poziţia sa normală, în
afară. În hernia inghinală, canalul care leagă cavi-
tatea peritoneală de scrot nu s-a închis complet şi
conţinutul abdominal, format din lichid şi intestinul
subţire, poate fi împins prin resturile canalului.
Slăbirea muşchilor şi a ligamentelor din regiunea
inghinală şi creşterea presiunii din abdomen duc la
producerea herniei.
Hernia inghinală este mai frecventă la băieţi;
poate apărea încă de la naştere, mai ales la copiii năs-
cuţi prematur.
Cum se manifestă:
- umflătură nedureroasă, de mărime variabilă, în
regiunea inghinală.
- hernia creşte la tuse, plâns, urinat, defecaţie
sau la statul îndelungat în picioare. Alteori, umflătu-
ra poate fi dureroasă, se reduce spontan în somn sau
presând uşor abdomenul.
- hernia fără complicaţii, nu este de obicei dure-
roasă; durerea în regiunea inghinală, în absenţa unei
hernii încarcerate, ridică bănuiala de boală a şoldului.
347
COPILUL NOSTRU
- uneori, o parte herniată din intestinul subţire,
poate fi astupată parţial, provocând durere şi ocluzie
intestinală parţială. Rareori, intestinul este strâns în
sacul hernial şi se produce ocluzie intestinală com-
pletă. Aceasta provoacă necroza (gangrena) conţinu-
tului herniei sau a testiculului. Intestinul, strangulat
în hernie, nu mai alunecă înapoi. Hernia strangulată
se asociază cu simptome de obstrucţie intestinală:
vărsături, distensie abdominală, durere şi febră.
Hernia inghinală trebuie diferenţiată de gan-
glionii limfatici măriţi, din această regiune, de hidro-
cel (acumularea de lichid în membrana seroasă ce
înconjoară testiculul), traumatism al scrotului sau de
testicul necoborât.
Hernie inghinală
Complicaţii: ocluzia intestinală, încarcerare,
necroza intestinului şi a testiculului.
Ce se poate face:
- reducerea manuală a herniei inghinale încar-
cerate trebuie încercată doar de medic; în primele ore
- după 12 ore de încarcerare este indicată oper-
aţia de urgenţă.
Ocluzia intestinală
Este blocarea patologică a tranzitului conţinutu-
lui intestinal.
348
Cauzele pot fi în:
- intestin: polipi, corpi străini, paraziţi, tumoră,
alimente nedigerate, rămase în stomac.
- peretele intestinului: stenoză pilorică, tumoră.
- în afara intestinului: aderenţe peritoneale du-
pă operaţie, hernie încarcerată, volvulus intestinal
(torsionarea intestinului) şi tumoră.
- congenitale: atrezie esofagiană, intestinală,
malrotaţie, anus neperforat.
“Ileusul paralitic” înseamnă pierderea mişcărilor
intestinale, produsă de: septicemie, uremie, mixedem
(hipotiroidism), acidoză diabetică, scăderea potasiu-
lui, medicamente (Vincristine).
Cum se manifestă:
- lipsesc sunetele produse de mişcările intestinale;
- durere - din cauza destinderii intestinului: este
difuză şi se asociază cu greaţă şi vărsături;
- durerea localizată, asociată cu rigiditatea
muşchilor peretelui abdominal, este produsă de
peritonită: asocierea de scaun cu sânge şi mucozităţi,
sugerează strangularea intestinală.
Ce se poate face:
- nu i se va da nimic pe gură copilului;
- internare de urgenţă;
- perfuzie intravenoasă, pentru a corecta deshi-
dratarea şi tulburările electrolitice;
- intervenţie chirurgicală de urgenţă, în caz de
perforaţie şi peritonită.
Peritonita
Este inflamarea cavităţii peritoneale. De cele mai
multe ori, peritonita bacteriană este produsă prin
perforaţii ale tractului gastrointestinal: apendicită,
ulcer gastroduodenal, enterocolită necrozantă sau
traumatism.
Cum se manifestă:
- dureri abdominale generalizate, greaţă, vărsă-
turi, febră şi frisoane. Respiraţia este superficială,
abdomenul este sensibil, iar peretele abdominal este
tare; în formele mai avansate sunetele produse de
mişcările intestinului sunt absente ;
- se adaugă scăderea tensiunii arteriale, a tem-
peraturii, a volumului de urină, diaree şi stare gener-
ală gravă.
Complicaţii:
- scăderea volumului de sânge (hipovolemie) în
zona inflamată, din cauza edemului;
- tulburări respiratorii, din cauza scăderii
mişcărilor diafragmei şi a muşchilor abdominali;
- tratamentul este chirurgical, pentru repararea
intestinului afectat, prin tăierea abdomenului (lapa-
ratomie) sau – mai recent – prin laparascopie. Se
adaugă antibiotice, tratamentul deshidratării, supor-
tul funcţiilor circulatorii şi respiratorii şi drenajul
abdomenului.

Sângerarea rectală
Sângerarea rectală provine din porţiunea inferioară
a tubului digestiv; poate fi sub formă de sânge roşu sau
negru, prin rect, sau de scaune lucioase, închise la
culoare sau negre (numite de medici “melenă”).
Cauze:
- preşcolar: fisură anală (este o tăietură în anus,
produsă prin trecerea unui scaun mare şi tare;
frecvente la copiii constipaţi; sângerarea se asociază
cu durere; părintele o poate observa prin examinarea
atentă a anusului), infecţii intestinale, paraziţi intesti-
nali, polipi intestinali (apar între doi şi cinci ani, sunt
benigni, nu sunt cancerigeni, produc sângerare inter-
mitentă, nedureroasă, rectală, se pot micşora şi pot
cădea în mod spontan), uremie, şoc.
- şcolar: fisură anală, infecţii intestinale, paraziţi,
polipi, purpură şi abuz sexual, inflamaţii intestinale,
diverticul Meckel (anomalie congenitală: este o pre-
lungire, ca un deget de mănuşă, a peretelui intestin-
al; conţine celule ca cele din stomac, ce secretă acid;
produc ulceraţie şi sângerare la copilul sub 3 ani;
tratamentul este chirurgical).
- la toate vârstele, fisura anală sau infecţia sunt
cauzele cele mai frecvente de sângerare rectală.
- sunt şi alimente care pot colora scaunul în
roşu: sfecla, roşiile, afinele roşii şi alimentele proce-
sate, de culoare roşie; cele care imită melena sunt:
spanacul, murele, strugurii roşii, mustul, ciocolata,
fierul şi bismutul.
Ce se poate face:
- fisură anală: tratarea constipaţiei, alimentaţie
bogată în fibră, ulei mineral, băi calde de şezut,
creme emoliente locale, supozitoare;
- tratamentul paraziţilor;
- polipi: colonoscopie – cu secţionarea polipilor
– intumescenţă, clismă cu bariu;
- operaţie: în sângerări masive sau persistente, de
origine necunoscută; poate fi necesară deschiderea
abdomenului, pentru a găsi cauza sângerării (laparo-
tomie exploratorie).
Prolapsul rectal
Este ieşirea rectului prin orificiul anal. Poate fi
complet, incomplet sau ascuns, în partea de jos a rec-
tului, fără să se vadă prin anus.
Cauze:
- constipaţie,
- screamăt excesiv la trecerea scaunului,
- diaree,
- malnutriţie,
- fibroza chistică,
- viermi intestinali.
Apare la copiii mai mari şi la adulţi; este de 6 ori
mai frecventă la femei, decât la bărbaţi.
Cum se manifestă:
- prolapsul rectal poate provoca durere în tim-
pul scaunului;
COPILUL BOLNAV
- de obicei, nu se observă când copilul este în
repaus, în afară de cazurile în care prolapsul este ire-
ductibil;
- este observat de obicei de părinte, după ce
copilul a defecat; se poate asocia cu defecare rectală
nedureroasă;
- în prolapsul rectal complet, se pot vedea inele
concentrice ale mucoasei, ieşite din rect, de peste 5 cm în
lungime, pe când – în cel incomplet – apar cute radiale;
- poate provoca dureri în timpul scaunului;
traumatizarea mucoasei prolapsate poate duce la
ulceraţii şi la secreţii ale mucoasei;
- rareori, dacă nu este redus într-o perioadă
mare de timp, prolapsul poate produce necroză şi
necesită intervenţie chirurgicală;
- prolapsul trebuie deosebit de polipi, care sunt
violacei şi nu cuprind întregul anus;
- medicul va diferenţia prolapsul de invaginare,
prin tuşeu rectal.
Ce se poate face:
- prolapsul se reduce deseori de la sine, sau
poate fi redus uşor de către un părinte;
- dacă nu poate fi redus, părintele trebuie să
învelească prolapsul într-un prosop umed şi să vină
cu copilul la camera de gardă, unde medicul va
încerca să-l reducă;
- prolapsul rectal are tendinţa să se vindece, cu
timpul, de la sine;
- poate fi prevenit şi tratat la fel ca şi constipaţia;
aceasta înseamnă un consum mare de apă şi fibre ali-
mentare; uneori e nevoie de ulei mineral;
- copilul mic trebuie să încerce să aibă scaun,
stând pe toaletă, nu pe oliţă; el trebuie să-şi sprijine
picioarele pe podea sau pe un scăunel, pentru a
micşora presiunea pe abdomen – de cele mai multe
ori, intervenţia chirurgicală trebuie evitată, deşi pare
mai rapidă şi definitivă; se poate însă asocia cu com-
plicaţii; este mai prudent ca timpul şi îngrijirea medi-
cală să rezolve problema.
Icterul (Gălbenarea)
Este decolorarea în galben, galben-verzui a pielii,
mucoaselor şi a sclerei (albul ochilor) provocată de
creşterea nivelului bilirubinei din sânge. Bilirubina este
un pigment galben din bilă, produsă de ficat prin dis-
trugerea globulelor roşii îmbătrânite. În mod normal,
ficatul elimină bilirubina din circulaţie, prin legarea
(conjugarea) şi eliminarea în bilă şi apoi prin fecale.
Bolile ficatului şi hemoliza (distrugerea accele-
rată a hematiilor) sunt cauzele principale de icter.
Medicii clasifică icterul în:
- pre-hepatic, prin hemoliză;
- hepatic, de ex. în hepatită şi ciroză;
- post-hepatic, de exemplu pietre la vezica bili-
ară.
349
COPILUL NOSTRU

- medicamente,
- ciuperci (amanită),
- stenoze ale căilor biliare,
- fibroza chistică,
- boli hepatice rare.
Semne şi simptome:
- mâncărime a pielii,
- piele uscată,
- scăderea poftei de mâncare,
- oboseală,
- gust amar în gură,
- urină de culoare închisă,
- decolorarea scaunelor,
- sensibilitate în partea dreaptă superioară a
abdomenului, unde este situat ficatul.
Medicul va pune părinţilor copilului cu icter o
serie de întrebări:
- A mâncat copilul multe fructe, zarzavaturi
galbene, portocale sau roşii? Copiii ce consumă can-
tităţi mari de fructe sau zarzavaturi, galbene, oranj
sau roşii (sfeclă, roşii, morcovi) pot avea pielea gal-
benă, dar sclerele rămân albe, iar concentraţia
bilirubinei este normală.
- A existat o tulburare de sânge la copil sau la
membrii familiei? – sugerează hemoliza.
- Icterul s-a instalat brusc şi a fost asociat cu
dureri în partea dreaptă superioară? – sugerează
colecistită sau pietre la ficat,
- A fost icterul precedat de alte simptome? –
posibil infecţie.
- A apărut brusc, fără simptome preliminare? –
posibil leziune toxică.
- Ce medicamente a luat copilul?
- Există stres în familie sau o boală psihică a
copilului?- posibil ingestie voluntară.
- Există modificări de comportament, scăderea
performanţei la şcoală, semne neurologice sau psi-
hice?- posibil boala Wilson (boală genetică rară,
tratabilă, cu acumularea cuprului în ficat, creier, ochi
Mecanismul celor trei feluri de icter şi sânge; degenerescenţă organică şi anemie hemo-
litică)
Icterul este frecvent la nou născuţi, în primele zile - Simptome de boală cronică ca: scădere în
de viaţă, deoarece ficatul lor imatur nu poate elimina greutate – boală metabolică sau inflamatorie.
toată bilirubina produsă. De obicei, aceasta nu este o - Schimbarea stării de conştienţă sau sângerare
formă gravă şi dispare fără tratament, într-o săptămână. neobişnuită – posibil insuficienţă hepatică.
La copiii mai mari, el apare în anumite boli cum ar fi: Medicul va examina copilul, va cerceta dacă
- hemoliza accentuată, ficatul şi splina sunt mărite şi sensibile, precum şi
- defecte ale globulelor roşii moştenite, alte semne (dacă ficatul este lezat), apoi va cere
analize de laborator.
- anemie hemolitică,
Medicul va preciza dacă icterul se asociază cu
- boli hepatice, insuficienţă hepatică acută sau subacută, dacă sunt
- infecţii virale, tulburări neurologice asociate şi care este boala ce
- infecţii bacteriene, provoacă icterul.
- abcese hepatice,
- pneumonie, Hepatitele virale
- peritonită, Hepatita virală este inflamaţia ficatului, produsă
- infecţii generalizate sau septicemie, de virusurile hepatitei A, B, C, D şi E. Alte hepatite
- intoxicaţii, rare, produse de virusuri: citomegalic, herpetic (la nou
- solvenţi organici, născuţi), Coxsackie, Ebstein-Barr etc. În afara virusu-

350

lui, hepatita mai poate fi produsă şi de bacterii (ale
sifilisului, tuberculozei, septicemiei) sau de substanţe
toxice (alcool, salicilaţi, izoniazidă, ciuperci, fier etc.).
Virusurile hepatitei A şi E intră în organism pe cale
digestivă, cu apa sau alimentele contaminate (zarzava-
turi, fructe, scoici) şi prin mâinile murdare. Virusul se
găseşte în scaun, cu 2-3 săptămâni înainte de apariţia
primelor simptome şi o lună după apariţia icterului;
poate fi transmis însă şi de purtători sănătoşi, care au
virusul în sânge, dar care nu se îmbolnăvesc.
Virusurile hepatitei B, C şi D se transmit parente-
ral, prin injecţii intramusculare, subcutanate sau
intravenoase, cu ace de seringă infectate: transfuzii cu
sânge, masă eritrocitară, plasmă sau seruri contami-
nate, instrumente chirurgicale şi stomatologice con-
taminate, prin actul sexual (abuz, în cazul copilului),
prin contactul cu lichidele persoanei infectate (sânge,
spermă, salivă), prin placentă şi laptele de mamă.
Hepatita B a fost mai frecventă în perioada
folosirii seringilor de sticlă. Alcoolul nu distruge
virusul hepatitei B; orice instrument introdus prin
piele sau mucoase (invaziv), trebuie sterilizat mi-
nuţios. Seringile şi cateterele de unică folosinţă
micşorează riscul transmiterii hepatitelor B, C şi D.
Grupele de populaţie cu risc mai mare de hepatită B
sunt: sugarii născuţi din mame infectate (pozitive la
antigenul d) cu hepatita B, bolnavii cu transfuzii
frecvente de sânge sau produse din sânge (hemofi-
lici), personalul medical, mai ales cei din hemodializă,
sala de operaţie, terapie intensivă şi dentiştii, membrii
familiei unui purtător sănătos de virus B, partenerii
sexuali ai persoanelor infectate cu virusul hepatitei B,
homosexualii masculi, drogaţii i.v. şi deţinuţii.
Hepatita D apare numai împreună cu hepatita B,
acută sau cronică.
Virusul hepatitei C (sau non-A non-B) se trans-
mite – în cele mai multe cazur -i prin transfuzie de
sânge contaminat.
Incubaţia este de 30 de zile pentru hepatita A, 30-
60 de zile – pentru tipurile C şi E şi 60-180 de zile –
pentru hepatitele tip B şi D.
Cum se manifestă:
Copilul poate avea hepatită fără ca părinţii să
observe, deoarece mulţi copii afectaţi au puţine simp-
tome sau de loc. La unii copii, singurele semne de
hepatită pot fi o stare generală proastă şi oboseală,
timp de câteva zile. Simptomele sunt asemănătoare
pentru toate formele de hepatită virală.
- în faza de început, simptomele sunt asemănă-
toare gripei: febră, frisoane, oboseală, pierderea
poftei de mâncare, greaţă, vărsături şi diaree.
- după câteva zile, apare icterul (pielea şi albul
ochilor se colorează în galben), din cauza creşterii
bilirubinei din sânge; urina este de culoare închisă,
iar fecalele decolorate. O dată cu apariţia icterului,
febra poate scădea. Ficatul este inflamat, mărit şi
sensibil la palpare, pot apărea diaree, dureri abdo-
minale şi ale articulaţiilor. Sugarii şi copiii mici cu
COPILUL BOLNAV
hepatită A sau B pot să nu prezinte icter, iar diagnos-
ticul poate fi confundat cu gripa. Icterul poate dura
două – până la 6 săptămâni şi este urmat de 1-2 luni
de oboseală şi stare generală proastă.
- cele mai multe cazuri de hepatită virală acută
se vindecă. Cam unul la o mie de cazuri progresează
către insuficienţă hepatică fulminantă, encefalopatie
şi deces. La un mic procentaj, hepatita – chiar
formele uşoare sau cele care nu se văd – poate
deveni cronică (după hepatita B, nu după A).
- hepatita cronică activă: este o inflamaţie con-
tinuă a ficatului, care – în timp – poate deveni cirotic;
probele funcţionale hepatice sunt anormale; se ma-
nifestă printr-o boală cronică (persistenţa hepatitei,
peste 6 luni), prin întârziere în creştere, icter intermi-
tent, dureri abdominale, sângerări, malabsorbţie,
febră, mâncărimi, absenţa menstruaţiei (amenoree)
şi performanţă scăzută la şcoală; copilul cu boală
cronică de ficat poate prezenta: icter, palme înroşite,
vene evidente sub pielea abdomenului, steluţe vas-
culare subcutanate, prurit, ficat mare sau mic, splină
mărită, ascită (lichid în abdomen) şi rahitism.
Medicul va urmări – prin analize de laborator –
creşterea bilirubinei, a transaminazelor, anticorpi şi
prelungirea timpului de protrombină.
Complicaţii: în afara insuficienţei hepatice sau a
hepatitei cronice, ciroză (fibrozarea ficatului), can-
cerul ficatului sau chiar decesul.
Ce se poate face:
Nu există tratament specific pentru hepatitele
virale. Ca în cele mai multe infecţii virale, mecanis-
mele proprii de apărare ale organismului reuşesc să
distrugă virusul care a provocat boala.
Se recomandă:
• repaus la pat, în spital, hidratare şi alimentaţie
variată, cu evitarea alimentelor prăjite şi grase; bău-
turile alcoolice sunt interzise.
• tratamentul cu antibiotice este ineficace.
• câteva luni după dispariţia icterului, activitatea
fizică intensă va fi limitată. În alte ţări cu condiţii
igienice mai bune, cei mai mulţi copii cu hepatită
virală nu sunt internaţi în spital.
• medicamente: interferon şi lamivudine.
Prevenire:
Se face prin vaccinare. După diagnosticarea unui
caz de hepatită virală, trebuie împiedicată răspândi-
rea, prin izolarea copilului şi administrarea de
imunoglobulină la cei care au venit în contact cu el.
Sângele şi produsele de transfuzie sunt cercetate,
pentru a preveni transmiterea virusurilor de hepati-
ta B, C, D şi E, pe lângă HIV ş.a. Folosirea obligatorie
a seringilor de unică folosinţă şi perfecţionarea
tehnicii controlului sângelui transfuzat a redus mult
cazurile de hepatită virală B.
Spălarea minuţioasă a mâinilor – după folosirea
toaletei şi înainte de masă – este cea mai importantă
măsură preventivă împotriva hepatitei A. Apa pota-
bilă trebuie să fie necontaminată; copiii nu trebuie să
351
COPILUL NOSTRU
bea apă din râuri sau să mănânce fructe şi zarzavaturi
nespălate. Pentru a preveni răspândirea infecţiei, copi-
ii trebuie încurajaţi să-şi spele mâinile des, de la vârste
cât mai fragede, mai ales după folosirea toaletei, de
asemenea trebuie obişnuiţi să respecte condiţiile ele-
mentare de curăţenie (vezi „Igiena alimentaţiei”).
Closetele din creşe şi grădiniţe trebuie dezinfectate zil-
nic. Fecalele umane sunt deseori infectate cu virus, aşa
încât – la creşă, grădiniţă şi şcoală – infecţia se poate
răspândi, când mâinile nu au fost spălate după
folosirea toaletei sau după schimbarea scutecelor unui
sugar infectat. Părinţii trebuie să se asigure că perso-
nalul creşei şi al grădiniţei îşi spală mâinile, după
schimbarea scutecelor şi înainte de a hrăni copiii.
Hepatita se transmite prin contact direct sau
indirect cu sângele, lichidele organice sau excreţiile
unui copil cu hepatită; aceasta se întâmplă prin
sărut, prin ducerea la gură a jucăriilor, folosirea
aceloraşi tacâmuri şi alimente. Hepatita nu se trans-
mite doar dacă copilul este în aceeaşi clasă cu un
altul infectat, vorbind sau jucându-se cu el.
Când copilul a venit în contact cu o persoană bol-
navă de hepatită, trebuie anunţat medicul. Acesta i-ar
putea administra o injecţie de gammaglobulină sau
un vaccin antihepatitic, în funcţie de virusul contactat.
Vaccinarea antihepatită B este obligatorie la nou
născuţi şi la grupurile de copii cu risc mare: cei îngrijiţi
în creşe şi grădiniţe, copiii hemofilici, cei care fac trans-
fuzii repetate de sânge, toxicomani, cei din familii cu
părinţi care au hepatită serologică şi cei care călătoresc
în regiuni edemice.
APARATUL URINAR
Alcătuire
Aparatul urinar este format din doi rinichi,
ureterele (tuburile care poartă urina de la rinichi la
vezică), vezica urinară şi uretra (tubul care elimină
urina din vezica). Este situat în apropiere de
organele genitale, cu bolile cărora se asociază uneori.
Aparatul urinar la băieţi şi fete
Rinichii sunt situaţi în partea din spate a
abdomenului, de-o parte şi de alta a coloanei verte-
352
brale. La examenul microscopic, se observă că ri-
nichiul are trei părţi:
- partea corticală (conţine glomeruli, gheme de
capilare, care filtrează sângele),
- partea medulară, care conţine tuburile de fil-
trare, de concentrare şi de colectare aurinei,
- bazinetul (pelvisul renal) în care este colectată
urina, de unde se scurge aceasta în ureter.
Structura rinichiului
şi a nefromului
Funcţiile rinichilor:
- filtrează sângele,
- elimină produsele de meta-
bolism,
- reglează cantitatea de apă,
- menţin echilibrul de lichide,
- reglează presiunea sângelui,
- au rol în formarea globulelor roşii.
Examinarea rinichilor:
- examenul sumar al urinei;
- cultura microorganismelor şi sensibilitatea la
antibiotice: determină prezenţa microbilor şi la ce
medicamente sunt sensibili;
- ecografia rinichilor şi vezicii urinare: permite
observarea rinichiului, a ureterelor dilatate şi a peretelui
vezicii, fără expunere la raze sau substanţe radioactive;
- tomografie computerizată: constă în fascicole
înguste de raze roentgen şi analiza computerizată,
care permit reconstruirea precisă a zonei;
- observarea secţiunilor verticale şi orizontale în
rinichi, pentru diagnosticul de tumori şi chisturi; se
poate asocia cu injectarea intravenoasă a unei soluţii
de contrast, pentru imagini mai amănunţite;
- biopsie renală: prelevarea de ţesut din rinichi,
cu acul sau prin operaţie, pentru studiul microscopic
şi diagnosticul unor boli renale, de exemplu diferite
feluri de nefroză; copilul nu trebuie să mănânce cu 2-
6 ore înainte de această probă, iar 24 de ore după,
trebuie să stea în pat.
Manifestările bolilor urinare la diferite vârste:
Sugarul şi copilul mic:
- refuză să mănânce,
- nu câştigă în greutate,
- are vărsături,
- sete mare,
- urinare frecventă,
- se forţează sau plânge, când urinează,
- miros urât al urinei,
- are erupţie pe fund,
- paloare,
- febră neexplicată,
- deshidratare,

- convulsii,
- rinichi sau vezică urinară mari.
Copilul peste 3 ani:
- poftă de mâncare scăzută,
- nu creşte,
- vomită,
- face pipi în pat (enuresis),
- incontinenţă,
- urinare frecventă şi dureroasă,
- sete excesivă,
- faţă umflată,
- paloare,
- oboseală,
- convulsii,
- edem,
- urină cu sânge,
- dureri abdominale, deasupra pubisului sau de şale,
- tetanie,
- hipertensiune.
Sângele în urină (Hematurie)
Poate proveni din orice segment al tractului uri-
nar, de la glomeruli în rinichi – până la uretră.
Prezenţa sângelui în urină poate fi vizibilă cu
ochiul liber sau doar prin examen microscopic. Este o
stare anormală, cu excepţia celei care apare după un
efort prelungit, de ex. la atleţi. Hematuria vizibilă cu
ochiul liber îşi poate avea originea la rinichi şi are
culoare cenuşie sau – la vezică şi uretră – caz în care
are culoare roşie până la roz şi poate conţine
cheaguri. Prezenţa sângelui trebuie diferenţiată de
culoarea galben închis – produsă de urina foarte con-
centrată sau care conţine mulţi pigmenţi biliari.
Culoarea roşie poate fi dată de hematii sau de hema-
tină, dar şi de mioglobină (pigmentul respirator din
muşchi), consumul de sfeclă, coloranţi alimentari
roşii sau medicamente (rifampin, chloroquine). Pen-
tru a se găsi cauza şi a fi instituit un tratament adec-
vat, copilul cu hematurie trebuie consultat de medic.
Cauzele hematuriei sunt numeroase şi includ:
- boli renale: glomerulonefrite, lupus eritema-
tos, etc.
- cistite bacteriene, virale, TBC, chimice,
- boli de sânge: tulburări de coagulare, scăderea
trombocitelor,
- pietre la rinichi (litiază renală),
- hipercalciuria (cantităţi excesive de calciu în
urină): microcristalele de calciu lezează mucoasa
tractului urinar producând sângerare,
- anomalii anatomice: congenitale (rinichi poli-
chistic, tumori),
- traumatism renal şi perineal,
- exerciţiu intens şi prelungit,
- corp străin în uretră sau vezica urinară,
- medicamente: sulfamide, rifampin, Phenazopi-
ridine (pyridium),
COPILUL BOLNAV
- cauze externe: contaminare de la menstruaţie,
- nefrită produsă de medicamente (penicilină,
cefalosporine, antiinflamatorii şi Fenitoin).
Tabel nr. 36 Deosebiri între hematuria de origi-
ne renală şi cea extrarenală
Criteriul Renală Extrarenală
Culoare Cenuşie tul- Roşie
bure
Cheaguri Absente Prezente
Cilindri de Prezenţi Absenţi
hematii
Aspectul Modificat Normal
hematiilor
Jetul de urină Constant cu Mai mult sânge la început
sânge (din uretră) sau la sfârşit
(din vezică)
Ce se poate face:
Copilul trebuie încurajat să bea multe lichide,
spre a evita formarea cheagurilor.
Ceai din frunze de merişor sau din frunze de
mesteacăn.
Se folosesc plante diuretice sub formă de ceai din
- frunze de mentă (Folium Menthae),
- frunze de urzică (Folium Urticae),
- frunze de păr pădureţ (sălbatic),
- mătasea de porumb (Stigmata Maydis),
- rizomi de pir medicinal (Rhizoma Graminis).
Enuresis (udatul în pat) – (vezi capitolul Preşco-
larul )
Malformaţii
Diferite anomalii din structura aparatului urinar
pot împiedica fluxul normal al urinei şi funcţia
rinichilor. Anomaliile congenitale ale rinichilor
cuprind lipsa unui rinichi (lipsa bilaterală nu este
compatibilă cu viaţa), rinichi mic (hipoplazic), rinichi
polichistic (rinichiul este înlocuit de chisturi, nu
funcţionează, medicul îl simte la palpare, copilul dez-
voltă hipertensiune arterială şi necesită extirparea
chirurgicală – nefrectomie). Un rinichi anormal de
mic (hipoplazic) poate trece neobservat. Alteori,
rinichiul mic nu funcţionează suficient de bine, pro-
duce urină puţină, iar copilul prezintă infecţii urinare,
sânge în urină (hematurie) şi creşterea tensiunii arteri-
ale. Hipoplazia de ambele părţi se manifestă prin
urină abundentă (poliurie), sete mare şi duce la insufi-
cienţă renală cronică – în prima decadă de viaţă.
Mărimea rinichiului poate fi evaluată prin
ecogramă.
Rinichiul în potcoavă rezultă din unirea porţiunilor
inferioare a ambilor rinichi. În cele mai multe cazuri,
353
COPILUL NOSTRU
rinichii în potcoavă funcţionează normal şi nu produc
simptome, dar – la unii copii – prezintă obstrucţie a
fluxului urinar, cu pietre la rinichi şi hidronefroză.
Ureterul dublu poate să nu producă nici un simp-
tom, iar rinichiul copilului să funcţioneze normal,
dar uneori duplicarea ureterului poate provoca
obstrucţia fluxului de urină, infecţie şi lipsa controlu-
lui vezicii. Intervenţia chirurgicală poate fi necesară.
Ureterul dublu
Obstrucţiile urinare
Pot fi congenitale sau căpă-
tate, de o parte sau de ambele,
complete sau incomplete, acute
sau cronice. Tractul urinar
poate fi astupat de pietre, tumori sau cheaguri de
sânge. Lezarea nervilor vezicii – ca în splina bifidă –
poate împiedica fluxul urinar, deoarece împiedică
copilul să-şi golească vezica.
Obstrucţia se poate produce la orice nivel, de-a
lungul tractului urinar: bazinet, ureter, orificiul
ureteral, sfincterul uretral şi stenoze uretrale.
Pietrele la rinichi se pot forma din cristale solide,
care migrează de-a lungul ureterelor în vezică şi pot
astupa fluxul urinei. Sunt variabile, ca mărime.
Copilul cu pietre la rinichi, pe care nu le poate elimi-
na, prezintă dureri acute (ascuţite) în spate, sub
coaste, care radiază către regiunea inghinală, pe
măsură ce pietrele coboară spre vezică. Urinarea
poate fi dureroasă; apar: sânge în urină, greaţă şi
vărsături. Pietrele pot fi eliminate fără tratament, în
câteva zile, dar – dacă sunt fixate – trebuie înlăturate
prin operaţie sau aparate cu ultrasunete, care le
sfărâmă (litotripsie).
Obstacolul fluxului urinar creşte presiunea urinei
în segmentul de deasupra şi produce hidronefroză.
Hidronefroza
Este dilatarea anormală a tractului urinar superi-
or (rinichi şi uretere).
La început, hidronefroza nu provoacă simptome.
Dacă blocajul se dezvoltă încet şi de ambele părţi,
copilul prezintă ulterior semne de insuficienţă
renală cronică: oboseală, greaţă şi lipsa poftei de
mâncare. Dacă doar un rinichi este cuprins, copilul
face hipertensiune arterială. Dacă hidronefroza se
instalează brusc, se manifestă prin dureri severe, în
partea de jos a spatelui.
Unul sau ambii rinichi se măresc, suferă leziuni
grave şi îşi pierd treptat capacitatea de a-şi concentra
urina; astfel, volumul urinei creşte. Stagnarea urinei
favorizează creşterea bacteriană, iar infecţiile lezează
mai departe rinichiul.
Obstacolul se poate întâlni la diferite nivele ale
354
tractului urinar superior: legătura dintre bazinet şi
ureter, dintre ureter şi vezică; prin refluxul urinei
din vezică spre rinichi în timpul urinatului, când
presiunea ridicată din vezică împinge urina înapoi
spre rinichi. Hidronefroza se poate asocia cu alte
anomalii congenitale ale aparatului urinar.
Cum se manifestă:
- Tumoră abdominală palpabilă, semne de insu-
ficienţă renală (dezvoltare insuficientă, hipertensi-
une, acidoză).
- Diagnosticul: ecografie, urografie intravenoasă,
urografii repetate.
Diagnosticul şi corectarea chirurgicală precoce
sunt esenţiale pentru a preveni distrugerea progre-
sivă a rinichiului. Asemenea intervenţii chirurgicale
încep să fie practicate chiar înainte de naştere, când
copilul este în uter.
Refluxul vezico- ureteral
Este o scurgere retrogradă a fluxului urinar din
vezică la ureter, până la bazinet (bazinet: porţiune
dilatată de colectare a urinei din rinichi, ce se continuă
cu ureterul). În mod normal, ureterul pătrunde în vezi-
că într-o direcţie oblică, iar între mucoasă şi muşchiul
vezicii se creează o valvă, care previne refluxul.
Refluxul se produce când tunelul ureteral din
vezică este scurt sau absent, iar muşchiul vezical este
slăbit. Acesta este un defect din naştere (congenital,
moştenit) întâlnit la 1% din copii. Alte anomalii, cum
ar fi ureterul dublu, pot crea refluxul urinar.
Refluxul urinar este de gravitate diferită şi poate
fi evaluat de medic, prin cistouretrografie.
Cum se manifestă:
Refluxul predispune la infecţie renală, numită
“pielonefrită”, deoarece transportă microbii din vez-
ica urinară către rinichi.
Infecţia renală produce lezarea şi scleroza rini-
chiului. Aceasta provoacă hipertensiune şi insufi-
cienţă renală, încetineşte creşterea şi măreşte riscul în
timpul sarcini. Copiii cu reflux vezico-ureteral fac
frecvent infecţii urinare – mai ales fetiţele la vârsta de
2-3 ani, când încep să folosească oliţă.
Diagnosticul se face prin examen radiologic;
medicul va suspecta anomalia la copiii cu infecţii
recidivante (recurente) ale tractului urinar.
Diferite grade de reflux vezico-ureteral

Ce se poate face:
Tratamentul are ca scop prevenirea infecţiei
renale, lezarea rinichiului şi alte complicaţii. Refluxul
se rezolvă de cele mai multe ori de la sine, în timp, iar
unele complicaţii pot fi prevenite fără operaţie. La
copiii cu reflux avansat, pielonefrita tratată medical
este mai frecventă, decât la cei trataţi chirurgical.
Baza tratamentului este profilaxia cu antibiotice.
Medicul poate prescrie: trimetoprim (berlocombim,
lydaprim) combinat sau nu cu sulfametoxazol şi
nitrofurantoin zilnic, 1/2 din doza folosită pentru a
trata infecţia acută. Tratamentul este de durată, până
ce medicul constată că refluxul s-a oprit de la sine,
infecţia urinară nu mai există şi nu sunt semne de
avansare către scleroză renală.
Tratamentul chirurgical urmăreşte reimplantarea
oblică a ureterului în vezică; când funcţia rinichiului
este compromisă, poate fi necesară extirparea lui
(nefrectomie).
Prin tehnicile urologice moderne, refluxul este
corectat pe cale endoscopică, injectând o substanţă
cu rol de proteză, pentru a forma o cută valvulară la
locul de implantare a ureterului. Operaţia se face sub
control vizual, cu un cistoscop introdus prin uretră.
Drept cultură de ţesut, este folosit un cartilagiu de la
urechea copilului, care este reimplantat în peretele
vezicii, după 4-6 săptămâni.
Infecţiile urinare
Infecţiile tractului urinar sunt provocate de bac-
terii, virusuri sau ciuperci, care intră prin uretră şi
migrează în vezică (ambele formează tractul urinar
inferior); din vezică pot înainta la uretere, bazinetul
renal şi rinichi (tractul urinar superior). Normal, urina
este sterilă (fără microorganisme infectante), cu
excepţia treimii inferioare a uretrei, în care se găsesc
bacterii. Urinatul frecvent menţine urina sterilă. Ano-
maliile tractului urinar pot provoca stază urinară şi
pot mări riscul de infecţii. Bacteria cea mai frecventă
este E-Coli, provenită din regiunea rectală. Infecţiile
tractului urinar sunt mai frecvente la fetiţe, după vârs-
ta de un an – în parte, din cauza uretrei mai scurte.
Staza urinară favorizează infecţiile tractului uri-
nar. La băieţi, flora microbiană de sub prepuţ poate
intra în uretră. Urina infectată provoacă o reacţie
inflamatorie care lezează rinichii. Infecţiile urinare
se produc deseori la fetiţe, în perioada când învaţă să
folosească toaleta. Copilul încearcă să reţină urina,
pentru a se menţine uscat, totuşi vezica are contracţii
(spastice, neinhibate) forţând urina afară. Rezultă un
flux urinar turbulent, cu presiune mare, sau golirea
incompletă a vezicii, ambele favorizând bacteriuria.
Turburările de urinare apar şi la copiii care urinează
rar sau sunt constipaţi. Obstrucţiile urinare ce pro-
duc hidronefroză măresc riscul de infecţie (din
cauza stazei urinare).
COPILUL BOLNAV
Infecţiile urinare repetate sunt mai frecvente la copi-
ii cu igienă deficitară, malformaţii (obstrucţie, reflux
vezico-ureteral), constipaţie, tulburări în golirea vezicii
şi – mai rar – leziuni ale măduvei spinării (mielo-
meningocel).
Infecţiile tractului urinar inferior sunt limitate la
vezică, nu cuprind rinichii, se întâlnesc mai degrabă la
copiii mai mari şi adolescenţi şi nu se asociază cu febră.
Cistita (inflamaţia vezicii) este forma cea mai
frecventă de infecţie urinară. Se manifestă prin uri-
nat dureros, frecvent, incontinenţă, urină rău mirosi-
toare, dureri în abdomenul inferior. Rinichiul nu este
lezat, iar febra – când există – este uşoară.
O urină hematurică (roşie) – la un copil cu simp-
tome şi cu o cultură de urină negativă – poate indica
o infecţie virală a vezicii.
Uretrita produce durere în timpul urinării, care
este frecventă, uneori cu sânge.
Pielonefrita acută
Este infecţia bacteriană acută a rinichiului.
Infecţiile tractului urinar superior sau pielonefri-
ta cuprind rinichiul; numeroşi copii febrili, cu mi-
crobi în urină, au acest gen de infecţie.
Cum se manifestă:
Se manifestă prin dureri în abdomen sau dureri de
şale şi se poate întinde la rădăcina coapsei (regiunea
inghinală), febră mare, stare generală proastă, urinare
frecventă, dureroasă, incontinenţă, distensie abdomi-
nală, greaţă, vărsături şi – uneori – diaree. Cel mai des,
microbii provin din intestin. De ex: E-coli.
Simptomele de durere persistentă de şale sau febră
continuă necesită examinare medicală amănunţită,
pentru a exclude un microb rezistent la antibiotice, sau
o obstrucţie necunoscută a tractului urinar.
Pielonefrita netratată are urmări grave: scleroza
rinichiului, hipertensiune arterială şi insuficienţă
renală. Toţi copiii sub 3 ani, cu infecţii ale tractului
urinar, necesită examinare radiologică, după trata-
mentul cu antibiotice.
Medicul trebuie să poată examina rezultatele
urinei contaminate. La copiii mai mari, se manifestă
prin febră, frisoane, greaţă şi durere de şale şi este
evidentă la ciocănirea (lovirea) în spate, a unghiului
dintre coloana vertebrală şi coaste.
Unele fete pot avea urină pozitivă la cultură, fără
semne de infecţii. Aceasta este numită de medici
“bacteriurie asimptomatică”. Netratată, se asociază
ulterior cu alte simptome. Uneori, fetele cu bacteri-
urie nu destăinuesc simptomele. Infecţia tractului
urinar trebuie suspectată la orice fetiţă preşcolară,
chiar fără alte manifestări, mai ales dacă nu se
găseşte cauza febrei.
Pentru a pune diagnosticul, medicul va cere o cul-
tură de urină; la copiii obişnuiţi să folosească toaleta
se ia o probă de urină de la jumătatea jetului urinar.
La băieţi, prepuţul trebuie curăţat în prealabil.
355
COPILUL NOSTRU
Ce se poate face:
Prevenire:
Copilul trebuie învăţat să bea multe lichide, pen-
tru a urina frecvent şi – după ce simte nevoia să iasă
afară – să aibă scaun imediat. Deshidratarea întârzie
vindecarea rinichilor.
Pentru a menţine igiena perineală, fetiţele trebuie
învăţate să se şteargă la fund din faţă către spate; tre-
buie evitată îmbrăcămintea sau scutecele strâmte şi
folosirea chiloţilor de naylon. Mama trebuie să se uite
la fetiţă după semne de vaginită sau oxiuri, mai ales
dacă se scarpină între picioare. Copilul trebuie să
înveţe să urineze frecvent, mai ales înainte de a pleca
de acasă; să nu-şi „ţină” urina şi să-şi golească vezica
complet, la fiecare urinat. Să evite constipaţia şi scre-
mutul în timpul defecării, spre a evita refluxul urinar.
Să înveţe golirea dublă a vezicii: aşteaptă câteva
minute – apoi urinează din nou.
Antibioticele sunt baza tratamentului.
Tratamentul se face cu augmentin şi cefalosporine
de a II-a generaţie. În infecţiile căpătate în spital, trata-
mentul trebuie să ţină seama de rezistenţa la antibio-
tice. Se administrează intravenos, cel puţin 24 de ore,
până ce copilul este afebril, apoi se dă pe gură. Sunt
necesare 10-14 zile de tratament cu antibiotice.
Tratamentul cistitei: amoxicilină, trimetoprim –
sulfametoxiozole, cefprozil (cefalosporin) sau nitro-
furantoin pe gură, timp de 7-10 zile.
Copiii cu infecţii urinare frecvente şi cei cu reflux
vezico-ureteral, necesită profilaxie cu doze mici de
antibiotice, pe termen lung; altfel, infecţia reapare în
70-80% din cazuri.
Dieta: se asigură hidratarea adecvată.
Evoluţia infecţiilor urinare este de obicei bună, dar
– cele care se repetă – pot produce scleroză la rinichi şi
insuficienţă renală sau infecţiile reapar mai târziu, la
adolescenta sau femeia activă sexual sau gravidă.
Edemul
Este prezenţa anormală a unor cantităţi mari de
lichid în ţesuturile corpului. Aceasta rezultă când
viteza de filtrare a lichidelor prin capilare este mai
mare decât cantitatea pe care o pot absorbi limfa-
ticele. Poate fi localizat sau generalizat.
Edemul localizat se poate întâlni în boli ale sis-
temului limfatic, în obs-
trucţii venoase, creşterea
permeabilităţii capilare-
lor (reacţiilor alergice, in-
fecţii, arsuri, traumatism,
înţepături de insecte).
Urma apăsării degetului,
în edem al piciorului
356
Edemele generalizate (anasarcă) pot apărea în
insuficienţa cardiacă, boli renale (nefroze), hepatice
(ciroze, hepatite), gastrointestinale (fibroza chistică,
boala celiacă), malnutriţie proteică şi anemie gravă
prin deficit de fier.
În evaluarea edemelor, medicul va întreba părin-
ţii despre:
- debutul acut sau treptat al edemului;
- asocierea sau nu cu alte simptome ca: tulburări
respiratorii, diaree – ce sugerează o tulburare gastro-
intestinală;
- manifestări de insuficienţă cardiacă (ficat
mărit, umflarea venelor jugulare la gât, începutul
edemului în zonele inferioare ale corpului, cianoză
(învineţire), respiraţie dificilă – uşurată în poziţia
şezând – numită şi “ortopnee”)
- durere în gât sau erupţie cutanată, când se
bănuieşte că rinichiul a fost lezat.
Medicul va examina copilul cu edeme şi va cerc-
eta mai întâi dacă acesta este localizat sau nu. La
edemul localizat, medicul va căuta semne de
urticarie sau mâncărime (asociate cu reacţie aler-
gică): înroşirea pielii şi durere, asociate cu o reacţie
alergică, umflătură pronunţată (după înţepături de
insecte) sau va observa dacă edemul cuprinde doar o
extremitate (suspect de obstrucţie limfatică).
Tratamentul edemului generalizat depinde de
cauza care-l produce. Baza tratamentului o constitu-
ie restricţia de sare şi diuretice, deşi la copiii cu
nefroză, care este cauza cea mai frecventă de edem
generalizat, diureticele sunt rareori folosite.
Rinichiul polichistic
Unul sau ambii rinichi conţin chisturi multiple în
zona corticală şi medulară. Cel mai frecvent este
diagnosticat la adulţi, dar – uneori – apare şi la copii.
Este o boală ereditară genetică; în forma cea mai
gravă, se manifestă încă din primul an de viaţă.
Rinichii sunt măriţi, cu numeroase ridicături
rotunde pe suprafaţa lor, care se întind neregulat în
interior; chisturile măsoară de la câţiva milimetri, la
câţiva cm, în diametru.
Rinichi normal si rinichi
polichistic
Cum se manifestă:
- tumoră sau masă neregu-
lată şi nedureroasă, care nu are
nici un simptom, pe partea late-
rală a spatelui. Când ambii
rinichi sunt chistici, insuficienţa
renală se instalează mai rapid.
- pe măsură ce funcţia
renală scade, copilul prezintă
întârziere în creştere, anemie
şi tulburări osoase.

Complicaţii:
La copilul mai mare, predomină ficatul şi splina
mărită, varicele esofagiene şi hipersplenismul, ce
provoacă anemie, scăderea trombocitelor şi a glo-
bulelor albe.
Alţi copii cu rinichi polichistic prezintă hiperten-
siune, infecţii ale tractului urinar, hematurie, dureri
abdominale şi rinichi mărit, palpabil prin abdomen.
Alte complicaţii, în afara rinichiului, sunt chisturi
în ficat şi pancreas, diverticuli în intestinul gros
(dilatări ale peretelui), malformaţii ale valvelor inimii şi
anevrisme (dilatări ale vaselor de sânge) intracraniene,
deşi majoritatea acestora apar târziu, la adult.
Ce se poate face:
- cu o îngrijire medicală corectă, cam jumătate din
copii ating vârsta de 10 ani, fără insuficienţă renală;
- copiii asimptomatici, din familiile cu rinichi
polichistic, au un risc mai mare de boală şi trebuie
urmăriţi pentru hipertensiune, hematurie, tumoră
abdominală şi complicaţii extrarenale;
- tratamentul infecţiilor urinare şi controlul ten-
siunii arteriale reduc progresul insuficienţei renale;
- în familiile cu rinichi polichistic – la care unul
din membri a avut anevrism cerebral – ceilalţi copii
trebuie urmăriţi pentru acelaşi fel de anevrism, prin
tomografie computerizată craniană sau imagini de
rezonanţă magnetică.
Tratament:
- blocante de calciu pentru hipertensiune arteri-
ală, antibiotice intens, pentru infecţii urinare.
- îngrijirea insuficienţei renale cronice se face
prin dializă sau transplant de rinichi.
Nefrita
Este o boală inflamatorie a rinichiului, care nu mai
poate filtra produsele de excreţie din sânge. Cu tim-
pul, inflamaţia continuă la filtrele microscopice,
numite “glomeruli”; de aceea, medicii numesc boala
“glomerulonefrită”. Glomerulonefrita se manifestă
prin urină cu sânge (hematurie), volum scăzut de
urină (oligurie), hipertensiune, creşterea volumului
de sânge din organism şi edeme. Glomerulonefrita
acută poate progresa rapid. Cea cronică – arată că s-
au produs leziuni permanente.
Lezarea gravă a rinichilor duce la insuficienţă
renală acută sau cronică. Forma cea mai frecventă se
întâlneşte la băieţii între 2 şi 12 ani; poate urma după
o infecţie în gât (faringită) cu streptococ sau a pielii
(impetigo-bube dulci), mai rar – după infecţii cu alte
bacterii (stafilococ) sau viroze.
Anticorpii (substanţe ce luptă împotriva
infecţiei) produşi în exces de copil, pentru a lupta
împotriva bacteriilor, lezează şi glomerulii din
rinichi. Apare, astfel, glomerulonefrita postin-
fecţioasă – la 2-3 săptămâni după o faringită cu
streptococ hemolitic.
COPILUL BOLNAV
Alte cauze mai rare de nefrită sunt: sindromul
hemolitic uremic (care provoacă mici cheaguri de
sânge în circulaţie) distruge globulele roşii şi unele
tulburări autoimune (în care sistemul imun al
copilului atacă propriile celule din organism, de ex.
lupus eritematos şi poliarterita nodoasă).
Nefrita după faringita streptococică, numită de
medici “glomerulonefrita acută poststreptococică”,
apare mai frecvent iarna şi primăvara, iar – cea asociată
cu infecţii ale pielii – la sfârşitul verii şi începutul toam-
nei.
Cum se manifestă:
- urină cu sânge (hematurie), edem, hipertensi-
une şi scăderea cantităţii de urină (oligurie).
- copiii cu forme uşoare de nefrită pot să nu aibă
nici un simptom.
- edemul la faţă, în special în jurul ochilor, este
mai accentuat dimineaţa şi se întinde în timpul zilei
la extremităţi şi abdomen.
- lipsa poftei de mâncare, greaţă şi vărsături.
- urina: scăderea volumului (oligurie), tulbure,
de culoare cafenie, cu hematii în urină.
- paloare, din cauza anemiei şi a edemului.
- iritabilitate sau letargie, oboseală; copilul pare
bolnav.
- uneori se plânge de dureri de cap, abdominale
sau la urinat.
- respiraţie dificilă.
- creşterea tensiunii arteriale (hipertensiune u-
şoară sau moderată).
- creşterea ureei şi a creatininei din sânge, numită
de medici “azotemie”: se întâlneşte cam la jumătate
din cazuri.
Diagnosticul bolii este dat după examenul de
urină şi sânge, după măsurarea tensiunii arteriale,
dacă medicul descoperă episoade recente de farin-
gită sau de infecţie a pielii. Rareori este necesară
biopsia de rinichi.
Evoluţia glomerulonefritei postinfecţioase este
excelentă la 90% din cazuri. Copii se vindecă de la sine
sau cu tratament, în 6-8 săptămâni, fără complicaţii.
Complicaţii:
- insuficienţă renală acută şi cronică,
- hipertensiune,
- creşterea potasiului în sânge (hiperkalemie),
- creşterea lichidelor din organism, cu insufi-
cienţă cardiacă (ficat mărit, venele jugulare ale gâtu-
lui proeminente, edeme întinse),
- edem pulmonar,
- convulsii.
Ce se poate face:
- repaus la pat, până la dispariţia simptomelor;
- repausul în poziţia culcată îmbunătăţeşte cir-
culaţia din rinichi şi duce la vindecarea mai rapidă a
copilului;
- dietă specială, cu scăderea lichidelor, a sării,
potasiului şi a proteinelor. Cât timp copilul are urina
357
COPILUL NOSTRU

scăzută, se vor evita alimentele bogate în potasiu; gambei, lasă urme; lichid în cavitatea abdominală
- la copilul cu hipertensiune şi edeme se evită (ascită), care poate fi urmărită prin măsurarea cir-
alimentele bogate în sodiu; cumferinţei abdomenului, la nivelul buricului;
- diuretice, (furosemid)- pentru controlul tensi- - faţa este umflată, în special în jurul ochilor, din
unii arteriale, potasiului şi creşteri ale volumului de cauza edemelor care apar dimineaţa la sculare şi
lichide eliminate; descresc în timpul zilei;
- copiii cu nefrită, care prezintă hipertensiune - respiraţie dificilă, din cauza edemului în cavi-
sau oligurie, sunt internaţi în spital. tatea pleurală;
Medicamente: - edem al scrotului sau al labiilor mari;
- antihipertensive, - diaree şi lipsa poftei de mâncare, din cauza
- vasodilatatoare de ex.: blocante de canale de edemului din mucoasa intestinală, care îngreunează
calciu: nifedipin, verapamil, diltiazem, absorbţia;
- antihipertensive intravenoasem, pentru hiper- - paloare accentuată a pielii;
tensiune gravă: labetalol, hidralazin, - copilul arată obosit, este iritabil, uneori letargic;
- imunosupresoare: predinson, azatioprine, - presiunea sângelui este în general normală;
- antibiotice, când sunt semne că infecţia strep- - urinează mai puţin decât normal, urina este
tococică insistă. închisă la culoare, opalescentă şi tulbure;
În cele mai multe cazuri, funcţia renală începe să - copilul este foarte susceptibil la infecţii.
se îmbunătăţească în câteva zile şi revine la normal Sunt necesare date suplimentare de laborator:
în 6-8 săptămâni. examen de urină, VSH, analiza proteinelor serice ş.a.
Complicaţii:
Nefroza (Sindromul nefrotic) - peritonită, din cauza migrării microbilor prin
Este o stare patologică, caracterizată prin edeme perete intestinului,
masive şi pierderi mari de proteine şi albumină, în - cele mai multe complicaţii se fac din cauza
urină. Este mai frecventă la băieţi, între 2 şi 6 ani. tratamentului cu steroizi ( şi includ întârzieri în
Edemul se formează din cauza scăderii albuminei din creştere, infecţii, obezitate, hipertensiune, faţă
sânge, a presiunii pe care o exercită aceasta (presiunea rotundă, exagerări ale pilozităţii – hirsutism, oase
oncotică) şi a absorbţiei crescute de sare şi apă de către rarefiate, osteoporoză, glaucom şi cataractă),
rinichi. Nefroza poate apărea din cauza unor boli renale - diaree şi vărsături,
sau ca o complicaţie a altor boli din afara rinichilor (pur- - insuficienţă renală reversibilă.
pură, limfoa- Diagnosticul se bazează pe simptome şi semne
me, hepatita B, de boală, probe de laborator şi de urină şi – în ultimă
diabet, SIDA). instanţă – biopsie de rinichi.
Ce se poate face:
- copilul poate fi internat în spital, pentru dietă
Principalele specială şi medicamente;
locuri ale - dieta este scăzută în sodiu, bogată în proteine;
obstrucţiei - părinţii învaţă să gătească fără sare şi să înlăture
urinare solniţa de pe masă, până când dispar edemele copilului.
Consumul de lichide nu este limitat dar nici încurajat;
- activitatea fizică este permisă, în limita toleranţei;
În boala - baza tratamentului o formează corticosteroizii
renală, glo- (prednison) şi diureticele;
merulii sunt - medicul poate prescrie steroizi zilnic, timp de
lezaţi, ceea ce 2-4 săptămâni, urmate de alte 4 săptămâni în care
provoacă tre- medicamentul se ia la două zile.
cerea albumi- De obicei, starea copilului se ameliorează după
nelor din sân- prima doză de prednison, iar albumina din urină
ge în urină. scade. Dacă boala continuă şi după o lună de trata-
Lichidele din ment cu steroizi zilnic, înseamnă că bolnavul are
capilarele rezistenţă la steroizi şi medicul poate cere o biopsie
trec în ţesuturile corpului, dând impresia de piele renală, pentru a determina mai precis cauza. Părinţii
foarte pufoasă. trebuie să urmeze tratamentul prescris după
Cum se manifestă: externarea copilului şi să nu-l întrerupă brusc. Boala
- creştere în greutate; poate reapărea după câtva timp şi este tratată în ace-
- edem în ţesuturi: apăsarea cu degetul pe pielea laşi fel. Dacă apare febră, aceasta poate fi un semn de
infecţie şi trebuie anunţat imediat medicul, deoarece

358

copilul necesită un tratament cu antibiotice. La foarte
puţini copii, boala reapare curând după încheierea
tratamentului şi aceştia sunt numiţi “copii depen-
denţi de steroizi” (corticodependenţi).
Pentru a preveni recăderile, medicul poate pre-
scrie un alt medicament puternic (ciclofosfamida
/ciclosporina), deşi acesta are numeroase efecte
secundare: scăderea globulelor albe, cistită hemo-
ragică, căderea părului, sterilitate şi agravarea
varicelei (vărsatul de vânt).
În insuficienţa renală terminală, din cauza
nefrozei rezistente la steroizi, este indicat transplan-
tul de rinichi. În perioadele fără simptome, copilul
este normal, poate avea o alimentaţie şi activitate
obişnuită şi nu are nevoie de examene de laborator.
Evoluţia bolii este bună la cei mai mulţi copii la
care nefroza răspunde la steroizi, deşi pot avea
recăderi multiple, până când boala se vindecă de la
sine, către vârsta de 20 de ani. Semnele de recădere,
pe care părinţii trebuie să le recunoască, sunt:
scăderea volumului de urină, dureri abdominale şi
febră. Vindecarea bolii, în funcţie de forma clinică, se
poate face fără tulburări renale reziduale, iar tânărul
rămâne fertil. Boala nu este ereditară, nici canceroasă.
Insuficienţa renală acută
Este încetarea rapidă, progresivă şi potenţial
reversibilă a funcţiei renale, până la punctul în care
rinichiul nu mai poate controla compoziţia sângelui.
În mod normal, rinichii filtrează cantităţi mari de
apă şi produse de excreţie (rezultate din metabo-
lism) din sângele copilului, pe care le transformă în
urină şi menţine echilibrul lichidelor şi sărurilor din
organism. Când rinichii nu mai lucrează suficient,
produsele care trebuie eliminate se acumulează în
organism, unde provoacă o serie de tulburări.
Insuficienţa renală acută apare la toate vârstele şi
este mai frecventă la adulţi, decât la copii.
Cauze:
- lezarea rinichilor prin boli ca: infecţii urinare,
nefrite, expuneri la substanţe toxice, medicamente (anti-
inflamatorii nesteroide, aminoglicozide), leucemie;
- scăderea circulaţiei în rinichi, de ex. insufi-
cienţă cardiacă, septicemie, sângerare profundă,
arsuri severe, deshidratare acută;
- blocaj al fluxului de urină la nivelul căilor urinare:
• al ureterelor (tuburile care conduc urina de la
rinichi la vezica urinară); trebuie să fie bilateral pen-
tru a provoca insuficienţa renală;
• al uretrei (tubul care conduce urina de la vez-
ică în exterior). Acestea pot fi blocate de cheaguri de
sânge, pietre renale, tumoră, traumatism şi malfor-
maţii congenitale.
Cum se manifestă:
- oligurie (scăderea volumului de urină la mai
puţin de 12 ml/kg/zi la sugar şi copiii mici şi la mai
puţin de 500 de ml, la adolescenţi).
COPILUL BOLNAV
- anurie (încetarea completă a producerii de urină).
- semnele şi simptomele de început pot fi domi-
nate de boala care a provocat insuficienţa renală, pre-
cedată de o boală care scade circulaţia sau lezează
toxic rinichii (infecţie, traumatism severe);
- oboseală, pierderea poftei de mâncare, vărsă-
turi, respiraţie grea, diaree;
- somnolenţă şi confuzie, până la comă;
- paloare;
- edem;
- echimoze pe tot corpul;
- creşterea tensiunii arteriale;
- creştere în greutate, cu faţă pufoasă, datorită
retenţiei de lichid.
Complicaţii:
- supraîncărcare cu lichid, ce provoacă insufi-
cienţă cardiacă, edem pulmonar acut şi hipertensiune.
- creşterea potasiului în sânge, ce provoacă tul-
burări de ritm cardiac.
- uremie (creşterea ureei şi creatininei în sânge)
se manifestă prin somnolenţă, sângerare gastroin-
testinală şi infecţii.
- scăderea calciului în sânge, ce provoacă tetanie.
- acidificarea sângelui numită acidoză metabolică.
- convulsii şi comă.
Insuficienţa renală cu volum de urină aproape
normal este mai puţin gravă decât cea asociată cu
scăderea sau absenţa urinei.
Diagnosticul se face de urgenţă, în spital. Se iau
probe de sânge şi urină, iar copilul este internat în salonul
de terapie intensivă, unde medicii află cauza bolii.
Ce se poate face:
Echipa medicală din salonul de terapie intensivă
va trata boala de bază care a provocat insuficienţa
renală acută. De ex.: în stări de scădere a volumului
de sânge – reechilibrarea lichidelor după hemoragie,
intervenţii urologice în obstrucţii urinare şi cortico-
steroizi, în glomerulonefrită acută.
Tratamentul general de suport al copilului în te-
rapie intensivă cuprinde:
- corectarea şocului, dacă există, prin lichide
intravenos;
- menţinerea unui volum normal de sânge;
- corectarea dezechilibrelor de substanţe mine-
rale (K, Na, Ca);
- menţinerea potasiului în limite normale. Dacă
potasiul creşte, se administrează calciu intravenos,
glucoză sau bicarbonat de sodiu;
- acidoza gravă – se tratează cu bicarbonat;
- dietă bogată în glucide şi săracă în sodiu şi
proteine;
- antihipertensive,
- dializă extrarenală în caz de: acidoză gravă,
creşterea masivă a potasiului şi a lichidelor din corp,
simptome de uremie (letargie) sau pentru eliminarea
substanţelor toxice (acid uric si salicilat).
Prevenirea se face în spital pentru a mări fluxul
urinar.
359
COPILUL NOSTRU
Insuficienţa renală cronică
Este deteriorarea lentă, treptată, a funcţiei renale,
în interval de luni şi ani. Funcţia de filtrare renală
scade, între 25-50 %. Produsele de metabolism ce tre-
buie eliminate în mod normal, se acumulează în corp,
iar rinichii devin tot mai puţin capabili să le filtreze.
Apare după boli care lezează progresiv rinichii
copilului: infecţii urinare, nefrite, diabet de tip I,
obstrucţii ale tractului urinar şi lupus (LES).
Cum se manifestă:
- boala progresează fără simptome timp de ani
de zile;
- la început, apar dureri de cap, oboseală şi dez-
interes faţă de cele din jur;
- creşterea şi dezvoltarea copilului este întârziată;
- o dată cu avansarea bolii, copilul devine tot
mai palid, se umflă la faţă, respiraţia este mirosi-
toare, iar limba albicioasă;
- la început, urina creşte în volum, dar – odată
cu agravarea bolii – scade sub normal;
- apar tulburări nervoase ca: apatie, amorţeli,
furnicături, arsuri la picioare, precum şi crampe
musculare, echimoze, mâncărime;
- auzul scade, iar retina suferă modificări;
- se adaugă dureri de muşchi, articulaţii şi oase,
rahitism;
- pofta de mâncare lipseşte, mai ales dimineaţa;
greaţă şi diaree;
- edemele se întind la picioare şi abdomen; pielea
este uscată, aspră, cu depozite de cristale de uree;
- copilul devine confuz, somnolent, palid, ane-
mic, hipertensiv şi respiră tot mai greu;
- se instalează insuficienţă cardiacă;
- în stadiul final de insuficienţă renală, rinichii
nu mai pot suporta procesele vitale din organism şi
se instalează starea de uremie.
Cum se manifestă sindromul uremic (netratat):
- prin tulburări gastrointestinale,
- anorexie (lipsa poftei de mâncare),
- greaţă şi vărsături,
- prin tulburări de sângerare:
• vânătăi (echimoze),
• scaune diareice cu sânge,
• sângerarea buzelor şi a gurii,
• stomatită (inflamaţia gurii),
• mâncărime persistentă,
• respiraţie adâncă,
• miros neplăcut, uremic, al respiraţiei,
• hipertensiune arterială,
• insuficienţă cardiacă,
• edem pulmonar,
• tulburări neurologice,
• confuzie progresivă,
• somnolenţă până la comă,
• tremurături,
• spasm muscular,
• convulsii.
360
Fără dializă sau transplant de rinichi, copilul cu
insuficienţă renală cronică, nu poate fi salvat.
Ce se poate face:
- tratamentul insuficienţei renale cronice are ca
scop păstrarea funcţiei renale, evitarea complicaţiilor
şi menţinerea echilibrului organismului, prin dializă;
- este necesar: controlul hipertensiunii, prevenirea
infecţiilor urinare, limitarea proteinelor din alimen-
taţie, vitamina D – pentru menţinerea calciului în limi-
tele normale, tratamentul anemiei şi educarea familiei,
pentru a se adapta la evoluţia cronică a bolii copilului;
- dieta: este redusă în proteine, fosfaţi, potasiu şi
sodiu, când copilul are edeme.
Medicamente: diuretice, eritropoetină (eprex,
recormon), hormoni de creştere şi alcalinizante (ci-
trat sau bicarbonat de sodiu).
Dializa renală înlocuieşte funcţiile normale ale
rinichilor, în perioada în care aceştia sunt lezaţi grav.
Poate fi de scurtă durată, de durată mai lungă, până la
operaţia de transplant renal sau pentru tot restul vieţii.
Sunt 2 feluri de dializă:
- hemodializă
- peritoneală
Hemodializa foloseşte un aparat (rinichi artifi-
cial) care filtrează sângele copilului, pentru a înlătu-
ra excesul de apă, de produse de excreţie. Iniţial,
chirurgul face legătura între o arteră şi venă de la
mână sau picior, printr-un cateter de plastic. Copilul
este apoi conectat la aparatul de dializă, timp de 4-6
ore, de 3 ori pe săptămână, în saloane speciale.
Internarea în spital nu este întotdeauna necesară.
Dializa peritoneală se practică frecvent la copii.
Copilul are un cateter subţire, introdus prin perete
abdominal. Se infuzează în abdomen o soluţie dintr-o
pungă de plastic. Această soluţie rămâne acolo câteva
ore, timp în care se încarcă cu produsele de metabo-
lism ce trebuie excretate din circulaţia copilului.
Soluţia este lăsată apoi să dreneze în altă pungă de
plastic. Se repetă de câteva ori pe zi, la spital sau acasă.
Tumori renale
Tumora Wilms, sau nefroblastomul, este cea mai
frecventă tumoră malignă a rinichiului la copii. Este
unul din cancerele care se moştenesc genetic; au o
frecvenţă mai mare în jurul vârstei de 3 ani.
Cum se manifestă:
- umflarea (tumora) abdomenului, tare, nedure-
roasă, pe o singură parte. Tumora nu trebuie palpată,
decât atunci când este absolut necesar, deoarece atin-
gerea acesteia poate produce răspândirea celulelor
canceroase în apropiere sau la alte organe îndepărtate.
Unii medici ataşează pe pielea copilului o bandă de
leucoplast, pe care este scris „Nu palpaţi abdomenul!”
- oboseală,
- hematurie – rareori,
- hipertensiune arterială – uneori,
 COPILUL BOLNAV

- pierderi în greutate,
- febră,
- simptome produse prin comprimarea organelor
din jur,
- metastaze (răspândirea tumorii la distanţă); se
produc târziu, când tumora este mare, deoarece
rămâne învelită într-o capsulă fibroasă. La plămâni,
metastazele produc tuse, respiraţie dificilă şi –
rareori – dureri în piept.
Dintre toate cancerele copilăriei, bolnavii cu
tumoră Wilms supravieţuiesc în mare măsură. Copii
cu tumoră localizată au şanse de vindecare de 90%,
cu un tratament combinat.
Tratamentul este chirurgical, asociat cu chimiote-
rapie (vezi capitolul cancer).
Organele genitale la băieţi sunt parte comună cu
porţiunea terminală a aparatului urinar, de aceea
medicii îl numesc “aparatul uro-genital”. Este alcătu-
it din testicule – care produc spermatozoizii, după
pubertate – şi conducte pentru trecerea acestora, for-
mate din epididim, canale deferente şi vezicule semi-
nale. Acestea trec prin prostată şi ajung la uretră, care
străbate penisul. Deschiderea exterioară a uretrei,
prin care iese urina, se numeşte “meatul urinar”.
Penisul (sau puţa) apare anormal de mic la copiii
obezi, deoarece este acoperit de un strat de grăsime.
Capul penisului, numit “gland”, este acoperit de
piele, numită “prepuţ”.

APARATUL GENITAL Aparatul uro-

genital la
Alcătuire băiat (secţiune
Organele genitale pot fi împărţite în: externe schematică)
(care se pot vedea) şi interne.
La fete, organele genitale externe includ vulva şi
vaginul. Vulva sau păsărica cuprinde: labiile Acesta e-
(buzele) mari, ce acoperă labiile (buzele) mici, iar – te aderent de
pe linia mijlocie, de sus în jos – clitorisul (lindicul), gland, la nou
orificiul de deschidere al uretrei şi himenul, care născut şi su-
acoperă parţial intrarea în vagin. gar. La această vârstă, nu trebuie forţată dezlipirea
(decalotarea), deoarece epiteliul nu s-a maturizat.
Aparatul uro- Lipsa decalotării la copilul mai mare se numeşte
genital la fete “fimoză”. Când prepuţul retractat nu poate fi dat
(secţiune înapoi, poate ştrangula glandul penisului, provocând
schematică) durere şi edem; aceasta se numeşte “parafimoză”.

Himenul Vulvovaginitele
are forme di- Vaginita este inflamarea vaginului (tubul muscu-
ferite; uneori lar ce leagă colul uterin de organele genitale externe
închide com- sau vulvă). De multe ori, cele două organe sunt infla-
plet orificiul, mate în acelaşi timp, de aici denumirea de “vulvo-
alteori lip- vaginită”. Este cea mai frecventă tulburare gineco-
seşte în tota- logică la fetiţe.
litate. Perforarea lui nu înseamnă activitate sexuală. Mucoasa vaginului este sensibilă la hormoni.
Porţiunea dintre vulvă şi anus se numeşte “perineu”. Înainte de apariţia primei menstruaţii (menarha),
Organele genitale interne sunt situate în pelvis şi fetele fac uşor vulvovaginite, din cauza lipsei de
cuprind: uterul, trompele şi ovarele. Uterul are o estrogeni care protejează şi întăresc mucoasa şi
porţiune ter- pielea din regiunea genitală. De obicei, vulvo-
minală în va- vaginitele repetate încetează când fata atinge puber-
gin, numită tatea şi vaginul devine mai acid.
“col uterin”. Vulvovaginita nespecifică este forma cea mai
frecventă la copil şi este produsă prin alterarea florei
vaginale normale, din cauza lipsei de igienă; mai rar,
cauza poate fi diabetul şi tratamentul prelungit cu
antibiotice.
Organele Cum se manifestă:
genitale - iritaţie a vulvei şi vaginului,
interne la fată - scurgere vaginală mirositoare,
- dureri la urinat.

361
COPILUL NOSTRU
Părinţii trebuie să ştie să răspundă la urmă-
toarele întrebări ale medicului:
- Cum se şterge copilul la fund după scaun sau
urinat?
Direcţia
ştergerii la
fund:
incorectă
şi corectă
- Uri-
nează co-
pilul cu genunchii apropiaţi?
- Se spală pe păr în cadă?
- Foloseşte: şampon, săpun tare sau spumă de
baie, care sunt iritanţi locali?
- În casă se foloseşte balsam de lenjerie (posibil
iritant local)?
- Foloseşte chiloţi albi de bumbac sau de nylon?
- Foloseşte hârtie igienică albă neparfumată?
- Foloseşte pantaloni strâmţi din muşama, imitaţie
de piele sau materiale care nu permit aerisirea pielii?
Cauza vulvogavinitelor specifice:
- microbi de origine respiratorii, de ex: strepto-
coc A-beta hemolitic, H. influenzae;
- de origine digestivă (intestinală);
- candida;
- boli transmise sexual;
- N. gonorheae;
- Chlamidia;
- Trichomonas;
- Herpes tip I (oral şi labial): infecţia vulvară se
produce prin autoinfectare;
- Papilloma virus;
- condiloame;
- viermi intestinali, de ex. oxiuri;
- corpi străini;
- polipi, prolaps de uretră şi tumori;
- boli de piele ale vulvei: seboree, eczemă, scabie,
dermatită de contact, lichen scleros, deficit de zinc;
- traumatism;
- scutecele super-absorbante de unică folosinţă;
- tulburări emoţionale cu manifestări vaginale;
- boli ale întregului organism;
- pojar;
- varicelă;
- scarlatină;
- mononucleoză;
- boala Crohn.
Acestea trebuie deosebite de scurgerea vaginală
uşoară, nemirositoare, numită leucoreea fiziologică,
care este normală la fete (preadolescente şi nou năs-
cuţi), înainte de pubertate. În această perioadă, secreţi-
ile cresc din cauza efectului hormonilor estrogeni
asupra mucoasei vaginale. Un fenomen asemănător
apare în primele săptămâni şi la nou născut.
362
Tratamentul vulvovaginitelor nespecifice:
Baza tratamentului o formează îmbunătăţirea
igienei: fetele trebuie să poarte chiloţi albi de bum-
bac, fuste largi, fără pantaloni lungi de nylon, să evite
pantalonii strâmţi de blugi, să se şteargă la fund din
faţă către spate, să evite să poarte mult timp costume
de baie de nylon; să se spele pe mâini şi să facă băi de
şezut. De asemenea, se evită pijamaua care menţine
căldura şi împiedică circulaţia aerului, favorizând iri-
taţia vulvei, mai ales la copii graşi. Lenjeria trebuie
spălată cu un detergent neiritant – fără alte adausuri
– şi clătită de două ori, în apă simplă.
Fetiţa trebuie învăţată să urineze cu genunchi
depărtaţi, aşa încât labiile să fie separate, iar refluxul
de urină în vagin să fie micşorat. Pielea vulvară a
fetei înainte de pubertate este foarte sensibilă la
uscăciune şi iritanţi, inclusiv săpunul, căldura şi
medicamentele. Chiloţii trebuie schimbaţi des, pen-
tru a absorbi secreţiile.
Evitarea săpunurilor iritante, spumantelor de
baie. Băi de şezut, de 1-3 ori pe zi, cu apă de la robi-
net caldă – nu fierbinte, timp de 10-15 min. Vulva
trebuie spălată uşor, fără săpun. Părul pubian tre-
buie şamponat şi clătit la duş sau la sfârşitul băii. Se
foloseşte un săpun neparfumat, neiritant, de ex. de
glicerină. După baie, se usucă vulva – prin tam-
ponare uşoară, fără frecare. Copilul trebuie să stea
apoi culcat, cu picioarele depărtate, timp de 10
minute, pentru a se usca complet sau foloseşte un
uscător de păr cu jet mic de aer rece; poate face băi
de şezut, cu bicarbonat de sodiu sau fulgi de ovăz
înmuiaţi în apă. Acestea trebuie continuate şi după
dispariţia simptomelor.
Tratamentul vulvitei acute edematoase grave:
- băi de şezut la fiecare 4 ore, cu apă simplă sau cu
adaus de pastă de fulgi de ovăz sau bicarbonat de sodiu.
- se evită pudrele şi săpunul. Vulva se usucă la aer.
- hârtie de toaletă neiritantă – pentru tamponare.
- după trecerea fazei acute, băile de şezut pot
alterna la 4 ore, cu badijonaj de soluţie de calamină;
se evită antibioticele locale.
- medicul poate prescrie antibiotice pe cale
orală, care să calmeze pruritul: atarax (hydroxyzine)
sau diphenhydramine.
Tratamentul vulvovaginitei persistente:
- antibiotice pe gură (amoxicilină, amoxicilina-
clavulanate, cephalosporin pentru 10-14 zile) o doză
mai mică seara, la culcare, timp de 1-2 luni.
- cremă sau unguent antimicrobian aplicat local
(metronidazol, clindamycin, mupirocin, bactroban).
- cremă cu premarin (un estrogen), aplicat seara
pe vulvă, timp de 2 săptămâni.
- medicamentele introduse în vagin sunt rareori
indicate şi sunt greu de administrat la copil.
- în formele rezistente la tratament, se poate
iriga vaginul cu o soluţie de betadină 1%, folosind o
seringă de plastic ataşată la un cateter subţire; numai
la indicaţia medicului.
- accentuarea măsurilor stricte de igienă.

Vaginoza bacteriană
Rezultă din creşterea exagerată a bacteriilor
anaerobice. Scurgerea vaginală este omogenă, cenu-
şie, cu miros de peşte. Apare către adolescenţă.
Tratamentul se face cu metronidazol – tablete sau
ovule vaginale, clindamicină sau ampicilină-unasyn,
timp de o săptămână.
Vulvovaginita cu Candida albicans
Relativ rară la copii, devine frecventă la ado-
lescenţi. Înaintea pubertăţii, diabetul, tratamentul pre-
lungit cu antibiotice, steroizii şi imunosupresoarele
predispun la vulvovaginită cu candida. Se manifestă
prin eritem şi zgârieturi (escoriaţii) la nivelul vulvei şi
în jurul anusului. Scurgerea este groasă, cu aspect de
brânză de vaci şi se asociază cu mâncărimi.
Tratament: cremă antimicotică ce conţine: mico-
nazole, nystatin sau clotrimazole, aplicate extern.
Dacă acestea nu dau rezultat, se introduce cu blân-
deţe în vagin ˝1 de supozitor sau lichid. Altă alterna-
tivă este o soluţie de nystatin, instilată în vagin cu un
picurător de ochi, de 3 ori pe zi. Pentru iritaţie, se
poate folosi local o cremă cu steroizi.
Vulvovaginită prin infestare cu oxiuri
Înseamnă contaminarea vulvei şi vaginului, de la
anus. Se asociază cu mâncărimi vulvare, perianale şi
simptome gastrointestinale, mai ales noaptea. Zona
vulvară este roşiatică, cu urme de scărpinat (escori-
aţii). Viermuşii pot fi văzuţi noaptea cu lanterna.
Tratament: o doză de mebendazole, repetată la 2
săptămâni. Ceilalţi membri ai familiei trebuie trataţi şi ei.
Giardia intestinală
Provoacă vulvovaginită prin contaminare fecală.
Scurgerea vaginală se asociază cu diaree şi semne de
malabsorbţie.
Diagnosticul se face prin găsirea parazitului, la
examenele de laborator.
Tratament: metronidazol sau quinacrine.
Vulvovaginita asociată cu scabia (râia)
Se manifestă prin mâncărimi noaptea, vezicule
care produc mâncărimi (pruritice), pustule infectate.
Parazitul poate fi descoperit la examenul microscopic.
Tratament: lindane %.
Păduchi laţi (pediculoza pubiană)
Se manifestă prin mâncărimi, zgârieturi (escori-
aţii), pete vinete, localizate pe partea internă a
coapselor şi abdomenului inferior. Pe părul pubian
se pot găsi ouă (lindine), iar – pe piele sau lenjerie –
păduchi adulţi. În acest caz, copilul este suspect de
abuz sexual.
Tratament: loţiune de lindane.
COPILUL BOLNAV
Tricomoniaza
Unii copii nu au simptome, dar cei mai mulţi au
o scurgere vaginală, cenuşie, gălbuie sau verzuie,
urât mirositoare. Vulva este roşiatică, cu escoriaţii.
Tricomoniaza este de obicei transmisă sexual.
Copilul trebuie evaluat pentru abuz sexual, iar secre-
ţiile cercetate pentru gonoree, chlamidia, sifilis şi HIV.
Tratament: metronidazol.
Vaginite stafilococice şi streptococice
Pot produce şi vaginite. Scurgerea vaginală poate
avea urme de sânge. Poate apărea la 1-2 săptămâni după
infecţii respiratorii superioare sau infecţii ale pielii.
Tratament: penicilină sau cefalosporine.
Prevenirea vulvovaginitei se face – în primul rând –
prin igienă perineală. Spălăturile vaginale sunt con-
traindicate, deoarece modifică flora bacteriană normală
a vaginului, pot provoca vaginită, prin substanţele
chimice introduse, scad mecanismul de apărare al
vaginului împotriva infecţiilor şi măresc riscul de infla-
maţii pelvine, dacă există deja o infecţie în vagin.
Sângerări uterine
Cauza sângerării vaginale poate fi uneori greu de
găsit, deoarece copiii nu prea dau informaţii despre
masturbare, corpii străini introduşi în vagin sau
abuz sexual.
Pentru a găsi cauza, poate fi necesar examenul
ginecologic:
- infecţie bacteriană: herpes, condiloame,
- traumatisme: corpi străini, abuz sexual,
- congenitale: prolapsul uretrei,
- altele: boli ale pielii în regiunea vulvară, pu-
bertate precoce.
O dată cu apariţia primei menstruaţii (menarha),
ciclul menstrual continuă la un interval mediu de 28
de zile, cu o durată medie de 4 zile. Pierderea de
sânge este de aproximativ 30 de ml/ciclu, cu o limită
normală de 80 de ml. Nu este normal ca ciclul men-
strual să apară la un interval de 21 de zile sau mai
puţin, să aibă o durată de peste 7 zile sau o pierdere
de sânge peste 80 de ml.
După instalarea pubertăţii, alte cauze pot fi:
sângerare uterină anormală (disfuncţională), avort,
sarcină ectopică (extrauterină). Sarcina este posibilă
de la o vârstă fragedă, începând cu 8 ani.
Corpii străini introduşi în vagin pot provoca o
scurgere urât mirositoare, uneori sângerândă. Se
întâlneşte mai frecvent între vârsta de 2-4 ani. Cel
mai des corp străin introdus în vagin este hârtia
igienică rulată, de care copiii nu-şi amintesc sau nu
admit că au băgat-o acolo.
Înainte de a scoate un corp străin care a fost în
vagin timp de o săptămână sau mai mult, medicul va
recomanda antibiotice.
Traumatismul cel mai frecvent care provoacă
sângerare vaginală este provocat de şaua de bici-
363
COPILUL NOSTRU

cletă; alte cauze pot fi: penetrarea accidentală, înde- pronunţat, cu atât penisul este mai îndoit, din cauza
părtarea bruscă a membrelor, la gimnastică, abuzul unor benzi fibroase (chordee) care trag penisul în jos;
sexual şi fractura pelvisului. Şaua de bicicletă pro- urinatul este mai dificil. Când urinează stând în
duce echimoze sau hematoame (colecţie de sânge în picioare, copilul se udă. Mai târziu, este afectată
ţesuturile vulvei). Sunt posibile – de asemenea – rup- funcţia sexuală.
turi (laceraţii) ale himenului sau vaginului.
La copiii preşcolari, este posibilă introducerea acci- Hipospadias
dentală de creioane sau alte obiecte mici. În acest caz,
lezarea vaginului poate fi superficială sau profundă, Tratamentul
dacă corpul străin ajunge în cavitatea peritoneală. chirurgical ur-
Asemenea leziuni pot fi greu de deosebit de cele măreşte să per-
produse prin abuz sexual. mită copilului u-
Ce se poate face: rinatul în poziţie
Leziunile superficiale pot fi curăţate şi lăsate să şezând, să amelioreze aspectul organului genital şi să-
se vindece; i normalizeze funcţia sexuală. Rareori, unele fetiţe se
Hematoamele mici sunt tratate prin aplicarea unor pot naşte cu hipospadias, uretra deschizându-se în
pungi cu gheaţă şi presiune uşoară, iar cele mari – prin vagin. Şi la acestea corectarea se face prin operaţie.
evacuare chirurgicală şi legarea vaselor sângerânde.
Epispadias
Prolapsul uretrei
Meatul urinar (deschiderea uretrei) este localizată
Poate apărea după tuse şi constipaţie cronică, pe partea din faţă (dorsală) a penisului. Corectarea
care provoacă creşterea presiunii abdominale. chirurgicală este relativ complexă, pentru că uretra
La examinare, se observă o ridicătură mică, fia- trebuie lungită, iar legătura cu vezica – reconstruită.
bilă ce înconjoară deschiderea uretrei sângerândă şi Examinare: mama trebuie să se obişnuiască să
este nedureroasă. Deoarece cele două deschideri – examineze organele genitale ale copilului, pentru a
ale uretrei şi vaginului – sunt apropiate, sângerarea observa eventualele modificări anormale.
uretrală se confundă cu cea vaginală. Se întâlneşte
mai frecvent în jurul vârstei de 5 ani. SISTEMUL ENDOCRIN
Ce se poate face:
Tratament local cu băi de şezut şi cremă cu estro- Alcătuire
geni. Leziunea cedează după 4 săptămâni de trata-
ment. Dacă se asociază cu retenţie de urină şi Este o reţea de glande, organe şi ţesuturi, care eli-
necroză, poate fi necesară cauterizarea locală. berează hormonii ce controlează numeroase funcţii
ale organismului, de ex: creşterea, metabolismul
Balanita (formarea şi desfacerea substanţelor chimice şi nutri-
tive ce alcătuiesc corpul) şi dezvoltarea sexuală.
Este inflamaţia capului penisului. Este produsă
de o infecţie bacteriană sau cu ciuperci, de un prepuţ
(pielea extremităţii penisului) prea strâmt ori nere-
tractabil, sau din cauza unor iritaţii chimice. Se întâl- Glandele
neşte frecvent, în cazuri de igienă deficitară, mai rar endocrine
prin contact sexual.
Cum se manifestă:
Capul penisului şi pielea care-l acoperă sunt
roşii, umflate şi dureroase. Mai rar, pot apărea ulcer- Glandele
aţii. Băiatul are usturimi la urinat şi – uneori – o endocrine şi
scurgere din meatul urinar. hormonii
Ce se poate face: • Hipotala-
- cremă cu corticosteroizi aplicată local, pentru a musul – regiune
scădea edemul, paracetamol – pentru durere. mică la baza
- antibiotice sau antimicotice – pentru infecţie. creierului; face
Prevenire: menţinerea igienei locale. legătura dintre
sistemul nervos
Hipospadias central şi cel en-
Este o anomalie congenitală în care uretra se docrin; reglează
deschide pe partea de jos a penisului. Cu cât este mai glanda hipofiză.

364

• Epifiza – produce melatonin, care controlează
bioritmurile – cum ar fi somnul şi starea de veghe şi
poate avea rol şi în dezvoltarea sexuală.
• Hipofiza – la baza creierului, sub hipotalamus,
are două părţi:
- anterioară – secretă hormoni de creştere (oase
şi ţesuturi moi), stimulează secreţia de hormoni din
tiroidă, suprarenală şi hormoni sexuali, secreţia de
lapte şi pigmentarea pielii.
- posterioară (neurohipofiza), rol în echilibrul
lichidelor din corp, stimularea contracţiilor uterine
şi eliminarea laptelui de sân.
• Tiroida – situată sub laringe, produce hormoni
ce reglează metabolismul (viteza cu care substanţele
nutritive şi alte substanţe chimice din corp sunt des-
făcute sau reformate), creşterea celulelor din corp,
temperatura corpului şi osificarea.
• Paratiroidele – în spatele glandei tiroide – con-
trolează nivelul de calciu din sânge.
• Timusul – face parte din sistemul imun, dar
produce şi hormoni ce controlează producerea
celulelor albe.
• Inima – în timpul activităţii fizice, produce un
hormon care ajută în reglarea presiunii sangvine
(tensiunii arteriale).
• Suprarenale – situate pe vârful rinichilor; au
două părţi: corticală şi medulară.
• Corticala – produce hormoni care reglează
multe activităţi în celulă (metabolism, dezvoltarea
oaselor). Controlează nivelul de sare din corp, reacţi-
ile inflamatorii, la stres şi organele sexuale.
• Medulara – provoacă ridicarea tensiunii, a pul-
sului şi a glucozei din sânge.
• Stomacul – celule endocrine din mucoasa stoma-
cului secretă gastrina, care stimulează secreţia de acid.
• Duodenul – produce hormoni, care acţionează
asupra vezicii biliare.
• Pancreasul endocrin – secretă insulină, care
reglează folosirea glucidelor, grăsimilor şi pro-
teinelor, scade glucoza din sânge şi un alt hormon –
glucagonul.
• Intestinele – celulele endocrine din mucoasă
secretă hormoni, cu rol în digestie.
• Rinichii – produc eritropoietină, care stimu-
lează producerea de globule roşii.
• Ovarele produc estrogeni, care stimulează ma-
turarea ovulului, caracterele sexuale feminine şi lim-
itează creşterea oaselor lungi şi progesteron – care
pregăteşte uterul pentru fertilizare.
• Testiculele – produc testosteron, care stimu-
lează formarea de spermatozoizi, caracterele morfo-
logice sexuale şi limitează creşterea oaselor lungi.
Creşterea insuficientă în înălţime (copilul
mic de statură)
Deoarece creşterea în înălţime este un indiciu
important în bunăstarea fizică şi emoţională a copilu-
COPILUL BOLNAV
lui, măsurarea acesteia trebuie făcută periodic. Un
ritm de creştere diferit decât al majorităţii celorlalţi
copii, se poate încadra în limitele normale sau poate
fi semnul unei boli grave. Părinţii unui copil cu
statură mică se pot întreba dacă copilul lor este sănă-
tos şi ce se poate face pentru ca acesta să crească mai
înalt, sau dacă statura mică este rezultatul unei boli.
Pentru a evalua copilul de statură mică, medicul
foloseşte patru parametri de creştere:
- Vârsta cronologică: este vârsta copilului în ani.
- Vârsta osoasă (scheletică): este vârsta la care
maturizarea oaselor copilului este de 50 %, faţă de
copiii de aceeaşi vârstă.
- Vârsta de înălţime: este vârsta la care înălţimea
copilului atinge media de 50%, faţă de copii normali,
de vârsta lui.
- Vârsta de greutate: este vârsta la care greutatea
copilului atinge 50%, faţă de copii de vârsta lui.
Aceste vârste medii se deduc urmărind curbele
de creştere. După vârsta de 2 ani, copilul îşi menţine
– de obicei – aceeaşi proporţie de înălţime, până la
instalarea pubertăţii. Un copil care se încadrează
într-un procent de 75% pentru înălţime, la vârsta de
2 ani, se menţine – în această proporţie – până la
vârsta de 10-11 ani.
Înălţimea pe care o va atinge ca adult depinde de
vârsta la care începe pubertatea, precum şi de cât
timp şi cât de mult durează creşterea rapidă de la
pubertate. Cei la care pubertatea începe mai târziu
sunt în general mai înalţi.
Vârsta osoasă este determinată radiologic. La
copilul sub 2 ani, se face radiografia genunchiului, iar
– la cei peste 2 ani – cea a mâinii stângi. Oasele cresc în
lungime, prin transformarea cartilagiilor de la
extremităţile osului, numite “epifize”. Asemenea car-
tilagii epifizare nu apar la radiografie. Aceasta se veri-
fică mai bine la radiografia mâinii. Radiografia pum-
nului copilului se compară cu cea a copiilor de diferite
vârste. Dacă radiografia mâinii unui copil arată ca a
unuia de 5 ani, atunci vârsta osoasă este de 5 ani.
Vârsta osoasă este normală, dacă este aceeaşi cu
vârsta cronologică a copilului. Dacă este mai mică
decât vârsta cronologică a copilului, atunci vârsta
osoasă este întârziată. Bolile cronice pot întârzia
creşterea osoasă a unui copil, ca nivelul scăzut al
hormonilor sau tiroidei. Vârsta osoasă corespunde
mai bine cu instalarea pubertăţii – decât cea crono-
logică – şi este un indicator mai bun pentru prezi-
cerea înălţimii adultului – decât vârsta de înălţime.
Copiii normali, care intră în pubertate la o vârstă
mai târzie decât media, tind să aibă o vârstă osoasă
întârziată.
Când medicul consultă copilul cu statură mică,
începe prin a evalua curba lui de creştere. Când
copilul se menţine la acelaşi procentaj de înălţime
de-a lungul anilor, este posibil să nu aibă o afecţiune
medicală.
365
COPILUL NOSTRU
Pentru a stabili diagnosticul, părinţii se pot aştepta
să răspundă la următoarele întrebări puse de medic:
- dacă mama a avut vreo boală în timpul sarcinii?
- dacă fătul a fost expus la vreun drog, medica-
ment sau toxine (alcool, tutun ş.a.)?
- care a fost înălţimea şi greutatea la naştere?
- dacă au existat probleme sau dificultăţi la naştere:
asfixie, icter persistent, hipoglicemie, malformaţii?
- care a fost modul de creştere al copilului?
- dacă au fost boli generale, acute sau cronice?
- dacă au fost simptome gastrointestinale – ca
diaree, ulceraţii în gură, vărsături, constipaţie,
dureri abdominale?
- simptome nervoase, ca durere de cap sau tul-
burări de vedere?
- ce medicamente a luat copilul?
- care este alimentaţia copilului?
- dacă a atins pubertatea şi când?
- cum învaţă la şcoală şi dacă are tulburări de
comportament?
- care este înălţimea părinţilor şi a altor membri
ai familiei?
- dacă au fost întârzieri în pubertate la alţi mem-
bri ai familiei?
Medicul sau asistenta va marca:
• pe un grafic de creştere: înălţimea şi greutatea
copilului şi va determina raportul dintre înălţime şi
greutate. O vârstă de greutate mai mică decât vârsta
de înălţime, sugerează o boală cronică sau malnu-
triţie, pe când o vârstă de greutate mai mare decât
vârsta de înălţime sugerează o tulburare endocrină.
• măsurarea proporţiei corpului: se măsoară din
creştetul capului până la simfiza pubiană, iar seg-
mentul inferior, de la călcâi la simfiza pubiană. Pro-
porţia normală a segmentului superior al corpului –
faţă de cel inferior – este de 1,7 la naştere, 1,3 la 3 ani
şi 1,00 la copii peste 7 ani. Un raport anormal însem-
nă creştere disproporţionată şi sugerează rahitism
sau malformaţii scheletice, pe când o proporţie nor-
mală (numită “creştere proporţionată”) dar o statură
mică – sugerează malnutriţie, boală cronică, tulbu-
rare hormonală.
• lungimea braţelor: distanţa dintre vârfurile
degetelor, cu braţele deschise, poate fi folosită pen-
tru a evalua creşterea. La copilul sub 7 ani, lungimea
braţelor este mai mică decât înălţimea. Între 8-12 ani
– este egală cu înălţimea, iar – după 12 ani –
lungimea dintre braţele întinse este mai mare decât
înălţimea.
• examenul general al copilului: pentru aspect
anormal, guşă sau alte semne ale tulburării glandei
tiroide, semne de rahitism, de tumoră abdominală ş.a.
O statură mică de la naştere poate rezulta din tul-
burări ale sarcinii, din care copilul nu a recuperat.
De ex. mamă fumătoare, malnutrită, consum de
alcool. Asemenea copii au un nivel de hormoni de
creştere normali.
366
Altă cauză este cea genetică, adică ambii părinţi
sunt scunzi. La aceşti copii, vârsta osoasă şi hor-
monul de creştere sunt normale.
Formula înălţimii, în funcţie de aceea a părinţilor:
Înălţimea potenţială a băiatului =
(Înălţimea tatălui) + (Înălţimea mamei + 13 cm)
2
Înălţimea potenţială a fetei =
(Înălţimea tatălui – 13 cm) +( Înălţimea mamei)
2
Statură mică constituţională: viteza de creştere se
încetineşte de la 6 luni la 2 ani. De la o viteză nor-
mală, copilul creşte sub 5 procente. Vârsta osoasă
este uşor întârziată; la fel pubertatea. Hormonul de
creştere este normal. Ca adult, atinge o înălţime nor-
mală. Nu se tratează cu hormon de creştere.
Cauze hormonale: o statura mică poate fi din
cauza unui deficit de hormon de creştere ori tiroidi-
an sau a unui exces de steroizi, produs de supra-
renală. Excesul de hormoni glucocorticoizi din su-
prarenale poate provoca întârzierea creşterii în
înălţime, ca în sindromul Cushing. Asemenea copii
recuperează din înălţime la pubertate.
Deficitul hormonului de creştere hipofizar
Este o cauză rară de statură scundă.
Cauze: Traumatisme, anomalii vasculare, tumori,
ereditate, boli emoţionale ca anorexia nervoasă,
necunoscute – în multe cazuri.
Cum se manifestă:
- întârzierea în creştere apare evidentă pe la
vârsta de 3 ani;
- creştere înceată: curba de creştere în înălţime
este sub 5 procente;
- înălţimea este mai afectată decât greutatea;
- schelet de proporţii normale;
- vârstă osoasă întârziată: cu peste 2 ani mai
mică decât vârsta cronologică;
- par bine hrăniţi, chiar grăsuţi; faţă angelică;
arată mai tineri decât cei de vârsta lor;
- sunt relativ inactivi; participă puţin la activităţi
sportive competitive;
- dinţii de lapte apar normal, cei permanenţi
apar cu întârziere;
- proeminenţa boselor frontale (proeminenţa
rotunjită a frunţii);
- maxilare mici, cu dinţi încrucişaţi şi înghesuiţi
sau lipsa unui incisiv central;
- părul creşte încet şi subţire, voce ascuţită;
- dezvoltarea sexuală întârziată, dar normală;
- îmbătrânesc devreme;
- scăderea respectului de sine, din cauza staturii.
De multe ori, malnutriţia cronică întârzie creş-

terea în înălţime a copilului. Greutatea copilului este
afectată mai grav decât înălţimea, aşa încât copilul
rămâne subponderal. Alteori, sunt afectate ambele.
De ex: copii cu boala Crohn.
La cei malnutriţi este necesară restabilirea
nutriţională. La aceşti copii, creşterea numărului de
calorii provoacă rapid recuperarea în creştere; cu
suficiente calorii, copii malnutriţi pot atinge viteze de
creştere ce se apropie de cele din perioada intraute-
rină. Au un nivel hormonal normal. Copiii cu boli
cronice (artrită reumatică juvenilă, fibroza chistică,
boli hepatice cronice, boala Crohn) nu au poftă de
mâncare şi cresc insuficient în înălţime.
Copiii care sunt privaţi emoţional (de ex. lipsa
afecţiunii materne), nu cresc suficient în greutate şi în
înălţime şi pot avea tulburări neurologice de dezvoltare.
Tratamentul se adresează cauzei organice (tumoră
– dacă este găsită). Cei cu deficit de hormoni de
creştere pot beneficia de tratament hormonal (care este
foarte scump), până când viteza de creştere scade sub
jumătate de cm pe an sau până la pubertatea completă.
Insuficienţa hipofizară globală
Este un deficit de numeroşi hormoni hipofizari
de creştere.
Cauzele pot fi:
- necunoscute,
- congenitale (absenţa glandei hipofize cu şaua
turcească goală),
- căpătate: după un traumatism la naştere sau
abuz fizic al copilului,
- infecţii virale, bacteriene, fungice sau TBC,
- tumori, chimioterapie şi iradierea craniului.
Cum se manifestă:
- creştere întârziată, la un copil născut cu greu-
tate normală;
- persistenţa icterului poate indica scăderea
funcţiei glandei tiroide;
- scăderea glucozei din sânge;
- scăderea funcţiei glandelor tiroidă, suprarenală
şi sexuală, diabet insipid.
Penisul şi testiculele mici pot sugera insuficienţă
testiculară. Scăderea câmpului vizual poate sugera o
tumoră cerebrală.
Ce se poate face:
- supravegherea copilului de către un pediatru;
- hormoni umani de creştere, injecţii subcu-
tanate zilnic, asociate cu hormoni tiroidieni şi hidro-
cortizon şi DDAVP (vasopresină sintetică).
Creşterea se accelerează în 3-6 luni, dar trata-
mentul poate dura toată viaţa.
Statura înaltă
Cauze de statură înaltă la copil (şi la adolescent):
- normală – familială (constituţională).
- anormală:
COPILUL BOLNAV
- gigantism hipofizar;
- sindrom Klinefelter – se asociază cu gineco-
mastie (sâni crescuţi la bărbaţi), uşoară întârziere
mintală, testicule mici, posibil infertilitate;
- sindrom Marfan, anomalii cardiace şi oculare;
- hipertiroidism: ating înălţime normală ca adulţi;
- obezitate.
Când apare la adult, se manifestă prin creşterea
exagerată a extremităţilor (nas, urechi, buze, mâini şi
picioare) şi se numeşte “acromegalie” Se poate aso-
cia o producţie mare de alţi hormoni hipofizari.
Tratamentul copiilor cu statură înaltă constă mai
ales în suport emoţional. Tratamentul cu hormoni sex-
uali, pentru a accelera pubertatea şi a grăbi calcifierea
cartilajelor are efect minor după instalarea pubertăţii.
O cauză rară de creştere rapidă, fără tulburare
hormonală, îşi are originea în hipotalamus. Se
numeşte “gigantism cerebral”. La radiografia craniu-
lui poate arăta o tumoră (se măreşte zona de la baza
creierului, numită “şaua turcească”. Tratamentul
poate fi chirurgical: de extirpare sau de iradiere,
externă sau cu implante radioactive, plasate prin nas.
Tulburări ale sânilor
Dezvoltarea precoce a sânilor la fete, înainte de
vârsta de 8 ani, fără alte semne de pubertate.
Cauza:
- secreţie intermitentă de estrogeni, din chisturi
ovariene;
- creşterea sensibilităţii ţesutului la secreţia nor-
mală de estrogeni;
- consum de alimente bogate în estrogeni, de ex.
ficat de pasăre;
- expunere la creme de estrogeni.
Cum se manifestă:
- creştere rapidă a sânilor,
- sângerare vaginală,
- dezvoltarea părului pubian şi axilar (subsoară),
- creştere rapidă în greutate.
A nu se confunda cu mărirea sânilor prin grăsime,
la fetele obeze.
Nu este prezentă secreţia sânilor (galactoree).
Mulţi nou născuţi – băieţi şi fete – au sânii uşor
măriţi, sub influenţa hormonilor mamei; această
ginecomastie a noului născut dispare rapid.
Majoritatea tulburărilor apar între 6 luni şi 2 ani;
apariţia după vârsta de 2 ani se poate asocia cu puber-
tate precoce. Majoritatea fetelor cărora sânii li se dez-
voltă prematur au însă o pubertate şi o fertilitate nor-
mală, fără risc de cancer la sân. Dacă doar unul din
sâni se dezvoltă mai mult, la începutul pubertăţii, nu
trebuie corectat chirurgical sub nici un motiv.
Ginecomastia
Dezvoltarea vizibilă a sânilor la băieţi, la începu-
tul adolescenţei.
367
COPILUL NOSTRU
Cauze:
• Normale:
- la nou născuţi, dezvoltarea trecătoare a sânu-
lui, din cauza estrogenilor crescuţi la mamă.
- la pubertate, sânii se pot dezvolta trecător la
băieţii sănătoşi; când dimensiunea sânilor este sub 4
cm, aceştia – cel mai probabil – se vor reduce de la
sine.
• Anormale:
- un dezechilibru hormonal, cu creşterea estro-
genilor în raport cu testosteronul.
- poate fi produsă de numeroase medicamente:
- antibiotice (izoniazid, metronidazol, Keto-
conazol – Nizoral);
- antiulceroase: cimetidină, ranitidină, omeprazol;
- cardiovasculare: digoxin, captopril, enalapril,
reserpină, metildopa, verapamil; chimioterapeutice:
vincrisin, busulfan (myleran);
- hormoni: steroizi anabolizanţi, estrogeni, gon-
dotropină corionică;
- psihoactive: antidepresive triciclice, de ex.
amitriptilină;
- antipsihotice, de ex. haloperidol, clorpromaz-
ină (clordelazin, plegonaz), flufenazină (mirenil),
- anxiolitice, de ex. diazepam, clordiazepoxid
(Napoton);
- droguri: alcool, marijuana, amfetamine, opiacee;
- altele: fenitoină, teofilină, metoclopramid,
- tumori testiculare, suprarenale sau hipofizare,
- boli cronice: hipertiroidism, insuficienţă renală,
ciroză, malnutriţie, HIV,
- boli congenitale: sindrom Klinefelter, herma-
froditism,
Sindrom Klinefelter
- zona zoster,
- leziuni ale mă-
duvei spinării,
- stres.
Cum se manifestă:
- o creştere fer-
mă, sensibilă, sub
areolă, de obicei u-
nilaterală, alteori în-
treg sânul este dez-
voltat; trebuie dife-
renţiat de ţesutul
gras excesiv sau de
proeminenţa muşchilor pectorali;
- ginecomastia arată diferit faţă de cancerul de
sân. Cancerul de sân se prezintă de obicei ca o
tumoră unilaterală fermă şi necentrată, fixată de
ţesuturile din jur; se poate asocia cu modificarea
pielii de deasupra, retracţia mamelonului, secreţii
368
ale mamelonului sau ganglioni limfatici măriţi în
axilă. Frecvenţa cancerului la sân este extrem de rară
la copil. Mai frecvente sunt tumorile benigne, cum ar
fi fibroadenomul.
Ce se poate face:
- întreruperea medicamentelor care produc
mărirea sânilor; ginecomastia produsă de medica-
mente este reversibilă în primul an de la apariţie;
- corectarea tulburărilor cronice: malnutriţie,
boli de tiroidă şi altele;
- dacă nu se cunoaşte cauza, copilul trebuie asig-
urat că sânii vor înceta să mai crească într-un interval
de câteva luni, până la 2 ani; dacă sânii nu se micşo-
rează după această perioadă, endocrinologul poate
prescrie medicamente pentru reducerea lor, cum ar fi
danalem, clomifenul (clostylbegyt, ova-mit), tamoxi-
fen şi dihidrotestosteron; asemenea medicamente
sunt însă mai puţin eficace pentru ginecomastia mai
veche de un an. După un an, indiferent de cauză,
glanda mărită se fibrozează şi răspunde mai puţin la
tratamentul medical.
- celor cu sânii foarte mari sau care au probleme
emoţionale puternice li se poate face intervenţie
chirurgicală; operaţia constă în incizie în jurul are-
olei şi liposucţie sau înlăturarea ţesutului glandular,
prin două incizii în regiunea axilară.
Diabetul insipid
Este o tulburare hormonală rară, în care rinichii
suferă şi produc o cantitate excesivă de urină.
Cauzele pot fi: lipsa hormonului antidiuretic din
hipofiză (vasopresin) sau neputinţa rinichiului de a
răspunde la acest hormon. Poate fi moştenit, dobân-
dit sau de cauză necunoscută. Poate apărea după un
traumatism, tumori, hemoragie, infecţii ale sistemu-
lui nervos central şi suferinţă a creierului din cauza
lipsei de oxigen.
Cum se manifestă:
- copilul prezintă, dintr-o dată, poliurie (urină în
cantitate mare), ziua şi noaptea şi sete, cu consum
mare de apă (polidipsie);
- copilul urinează foarte mult, zeci de litri în 24 de
ore. Urina este foarte diluată. Sete intensă şi consum
mare de apă – preferinţă pentru apa rece – pentru a
înlocui lichidele pierdute. Deshidratare (gură şi buze
uscate, lipsa lacrimilor, ameţeli, confuzie, creşterea
pulsului), apare când lichidele pierdute nu sunt
înlocuite, se adaugă dezechilibrul mineral, creşterea
ureei, a temperaturii şi colaps circulator şi comă.
Sugarii cu deshidratare cronică sunt iritabili, sug
insuficient, nu cresc în greutate, sunt deseori febrili.
La copiii mai mari, udatul patului noaptea poate fi
primul simptom.
Poliuria îndelungată măreşte vezica urinară şi se
poate complica cu hidronefroză. Copii sunt foarte
vulnerabili la lipsa de apă şi o pot lua de oriunde
(toaletă, vase murdare etc)

Ce se poate face:
- Diluarea formulei de lapte praf cu apă,
- Măsurarea urinei,
- Hormon antidiuretic inhalat ca spray nazal,
- Desmopresin – adiuretin, minirin: se poate
administra ca spray nazal sau tablete pe gură, de 2
ori pe zi, sub control medical. Durata de acţiune
variază de la un copil la altul. Frecvenţa şi mărimea
dozelor se stabileşte de medic. Părinţii menţin o listă
cu medicaţia administrată şi cantităţile de lichide
ingerate şi eliminate, precum şi cu greutatea zilnică a
copilului (curba diurezei). Diabetul insipid este mai
greu de controlat la copii mai mici, deoarece pot bea
mai mult când le este foame şi pot mânca mai mult
când le este sete, producând dezechilibru hidric.
Copiii – a căror senzaţie de sete se păstrează – tre-
buie să bea doar când le este sete; cei cărora nu le este
sete trebuie să bea doar un volum de lichide calculat
de medic.
Medicamente injectabile cu acţiune lungă pot
avea efect timp de 3 zile.
Boala durează o viaţă întreagă.
Obezitatea
Copilul „gras şi frumos” nu este neapărat şi sănătos.
Obezitatea este definită ca un index de masă cor-
porală (IMB) de 30 kg/m2 sau mai mare. IMC se cal-
culează după formula:
IMC= Greutatea (kg)/Înălţimea 2 (m2)
Limitele IMC:
Slab – sub 18,5
Normal – 18,6 – 24,9
Gras – 25 – 29,9
Obez: moderat – 30 – 34,9
excesiv – 35 – 39,9
extrem – peste 40
Cauze:
- dieta şi stilul sedentar de viaţă; copilul mănâncă
mai mult decât are nevoi;
- genetice: gena leptinei care intervine în con-
trolul greutăţii;
- endocrine: tulburări ale hormonului de creştere,
tiroidieni ş.a.;
- leziuni cerebrale.
Controlul obezităţii la copil este important deoa-
rece în timpul copilăriei i se formează celule grase
no. Adaosul acestor noi celule grase, în fiecare an,
îngreunează combaterea obezităţii la adult.
Consecinţele obezităţii asupra sănătăţii:
- diabet zaharat de tip 2;
- sindromul metabolic (obezitate abdominală,
trigliceride şi colesterol crescute, HDL (colesterol
bun) scăzut, hipertensiune arterială, alterarea toler-
anţei la glucoză);
COPILUL BOLNAV
- creşterea riscului bolilor de inimă, în special a
aterosclerozei;
- astm bronşic;
- apneea de somn;
- încărcarea grasă a ficatului, litiază biliară;
- deformaţii osoase, lezarea cartilajului de
creştere cu subluxaţia capului femural, picior plat,
scolioză, osteoartrită, dureri de spate;
- hiperpigmetarea pielii;
- creşterea tensiunii intracraniene: dureri de cap,
ţiuit în urechi;
- tulburări emoţionale, inclusiv depresie.
Tratamentul este complex şi include activitate fizi-
că, modificarea dietei şi terapia comportamentului.
Sugestii:
- Dacă suspectezi copilul ca fiind prea gras,
notează-i greutatea şi înălţimea şi compară-le cu cele
din tabelul de creştere. Când creşterea în greutate
este mult mai rapidă decât cea în înălţime, copilul
este gras. Dacă însă rămâne la limita normală supe-
rioară (sub 98%), nu este obez; copiii mici sunt dese-
ori dolofani, înainte de a merge pe picioare. De cele
mai multe ori, asemenea copii vor avea o constituţie
solidă ca adulţi.
- Un copil gras dă impresia părinţilor că este
mereu flămând. În realitate, lui nu-i este foame, dar
îi place să mănânce. El poate cere de mâncare numai
pentru a atrage atenţia părinţilor. Făinoasele şi dulci-
urile sunt principalele alimente care dau obezitate la
această vârstă.
- Serveşte-i porţii mai mici copilului gras, cu ali-
mente de consistenţă şi arome diferite. Masa cu ali-
mente variate va dura mai mult. Lasă-l să se joace în
aer liber şi evită televizorul.
- Atunci când copilul preferă alimentele vădit
dulci sau sărate, poate fi un semn că nu simte gustul
mâncării, de fapt aroma ei. El mănâncă mult, încer-
când să compenseze lipsa gustului, prin cantitate.
Dacă – în plus – respiră pe gură, sforăie sau îi curge
mereu nasul, consultă medicul pediatru.
- Poate cere de mâncare fiindcă a fost obişnuit
cu gustări frecvente între mesele principale.
- Limitează sedentarismul. Oferă-i activităţi şi
distracţie în aer liber. Nu încerca să înlocuieşti
prezenţa umană cu televizorul, lăsându-l deschis.
Mai bine dă-i o jucărie. Efortul fizic este esenţial pen-
tru toţi copiii, în special pentru cei graşi.
- Luaţi masa în familie, la ore bine stabilite.
- Instruieşte copiii, începând cu preşcolarii,
despre alimentaţia şi stilul de viaţă sănătos.
- Medicul şcolar trebuie să promoveze printre
profesori importanţa nutriţiei sănătoase şi beneficiile
activităţii fizice (minimum 30-45 minute de 2-3 ore pe
săptămână). Activitatea fizică: trebuie să cuprindă
grupele musculare mari, pentru a creşte consumul de
energie, să se crească treptat frecvenţa, intensitatea şi
durata lor. Exerciţiile trebuie să fie plăcute, în funcţie
de vârstă şi de nivelul de toleranţă al copilului.
369
COPILUL NOSTRU

- Amenajarea locurilor publice de joacă şi exer- (genetic) şi este declanşat de diferite cauze, în special
ciţii fizice pentru copii. viroze. Acestea provoacă distrugerea celulelor beta,
Tratamentul obezităţii trebuie început devreme, printr-o reacţie autoimună (de autodistrugere a pro-
deoarece unele complicaţii încep de la vârste priilor celule). Celulele beta sunt distruse din cauza
fragede. Prima etapă este stabilirea unui echilibru unei combinaţii de predispoziţie genetică şi mal-
între aportul caloric şi energia consumată. Se doreşte funcţionare a sistemului imun, declanşată într-un
formarea unei diete echilibrate ce conţine zarzava- mod necunoscut de o infecţie virală. Este forma cea
turi, fructe, cereale integrale, fibre alimentare, nuci, mai gravă de diabet. Organismul depinde în mod
carne slabă, peşte şi lactate săzute în grăsimi. absolut de insulină. Fără injecţii de insulină, copilul
Tratamentul medicamentos se recomandă de nu poate trăi. În trecut, se numea “diabet insulino-
medicul pediatru sau endocrinolog. dependent” sau “de tip juvenil”. Începe de obicei
abrupt, cu simptome severe, care pot include: creştere
Diabetul zaharat tip 1 mare a glucozei în sânge, corpi cetonici şi chiar comă.
• Tip 2 – în care organismul fie nu produce
Este o boală de metabolism, care există când o destulă insulină, fie insulina pe care o produce nu
persoană are glucoza crescută în sânge. Apare din lucrează destul de bine, pentru a menţine glucoza
cauza lipsei totale sau parţiale de insulină – un hor- din sânge la un nivel normal. Deficitul de insulină
mon produs de pancreas. Pancreasul este un organ este relativ; insulina nu acţionează atât de bine cât ar
de mărimea mâinii fiecărei persoane, situat în spatele trebui, iar celulele nu permit insulinei să intre în ele,
stomacului. Pancreasul are două funcţii importante: aşa cum ar trebui. Ficatul eliberează în sânge prea
multă glucoză depozitată. Se tratează cu tablete, pe
lângă regim şi activitate fizică; începe rareori înain-
Pancreasul şi tea vârstei de 30 de ani, la persoanele grase, prin
structura lui apariţia simptomelor sau poate exista mult timp,
microscopică fără să se manifeste „zgomotos”. În trecut, se numea
“diabet zaharat neinsulino-dependent”. Tratamentul
începe cu dietă, activitate fizică puternică şi
- secretă enzi- renunţare la fumat.
me digestive în du-
oden (partea de sus a Tabel nr 37: Diferenţe între diabetul de tip I şi II
intestinului subţire),
- produce hor- riii Tip 1 Tip 2
moni (insulină şi
glucagon), pe care- Alte den- - diabet zaharat - diabet zaharat ne-
i eliberează direct umiri - insulino-dependent insulino-dependent
în sânge. - diabet juvenil - diabet zaharat de
- diabet al copilăriei maturitate
În pancreas, insulina este produsă de către - tip adult sau gras
celulele beta, aşezate în ciorchine; pancreasul mai
are alte feluri de celule: unele care produc un hor- Predomi- - persoane tinere între - adultul peste 40 de
mon numit glucagon şi altele care produc sucul nă la: sugar şi adultul tânăr ani; frecvenţa creşte
cu vârsta mai ales la
digestiv pancreatic.
persoane cu greutate
Diabetul este o boală cronică, iar insulina nu o ridicată
vindecă. Deşi – medical – diabetul este o boală, a fost
descris deseori ca o stare cronică. Copiii şi adulţii Insulina - absentă - produsă prea puţin
sau nu e folosită corect
diabetici nu zac de boală. Dacă-şi îngrijesc corect
diabetul, sunt tot atât de sănătoşi, sau chiar mai Frecvenţă - 10% din diabetici - 90% din diabetici
sănătoşi, decât cei fără diabet, care-şi neglijează Tratament - cu insulină - dietă pentru scăde-
sănătatea, deoarece diabeticii sunt mai atenţi la injecţii - supravegherea aten- rea în greutate
hrana lor, exersează regulat şi merg la vizita medi- tă a glicemiei - medicamente pe gu-
cală mai des. - planificarea alimen- ră, pentru a stimula
Desigur, leziunile la ochi, rinichi şi nervi sunt taţiei secreţia de insulină
mai frecvente la persoanele cu diabet; dacă însă este sau a permite insu-
bine controlat, complicaţiile pot fi micşorate, întâr- linei secretate să lu-
creze mai bine
ziate sau evitate.
- injecţii de insulină,
Sunt două tipuri principale de diabet: când celelalte meto-
• Tip 1 – în care organismul nu mai secretă de nu dau rezultate
insulină; apare la copiii susceptibili din naştere

370

Cauzele diabetului de tip 1: părinţii şi copiii cu
diabet nu pot face nimic care provoacă sau previne
diabetul. În prezent, nu se cunosc modalităţi de a
preveni diabetul.
Tipul 1 de diabet este o tulburare autoimună, ca
unele boli de tiroidă, ca artrita reumatoidă, lupusul
sau scleroza multiplă. Copilul nu moşteneşte boala,
ci predispoziţia de-a o face. Apare mai frecvent în
unele familii. Au fost descoperite mai multe gene
care predispun la diabet. Riscul de-a face diabet este
de 1 la 2 gemeni identici, 1 la 20 din gemeni neiden-
tici sau când tatăl are diabet şi 1 la 50 – 100, când
mama are diabet. Riscul de 1 la 250-400 când nici un
membru din familie nu are diabet.
Factorii din mediu pot fi: unele viroze, boli sau
toxine din mediu, alimente care pot leza pancreasul.
Diabetul nu este contagios.
Diabetul de tip I nu poate fi prevenit în prezent.
Oamenii de ştiinţă studiază găsirea genelor care pre-
dispun o persoană să capete diabet. Se studiază de
asemenea diferite teorii despre modul cum apare
acest fel de diabet.
Cum se manifestă:
- prin simptome de glucoză (zahăr) crescută în sânge:
- sete,
- urinare frecventă si în cantităţi mari,
- oboseală,
- foame,
- pierdere în greutate şi slăbiciune, deşi pofta de
mâncare e mare,
- modificări de vedere,
- vânătăi şi vindecare lentă a tăieturilor.
- mâncărimi în regiunea genitală la femei,
- durere sau amorţeală la degetele picioarelor şi
uneori ale mâinii,
- nici un simptom.
Diabetul se poate manifesta – încă de la început –
prin complicaţii.
Nu există diabet la limită sau început de diabet,
după cum nu există un început de sarcină, ci doar
sarcină pur şi simplu. Când glucoza copilului în
sânge este ridicată, dar nu are un nivel foarte mare,
acesta necesită acelaşi fel de îngrijire pentru a se
menţine sănătos; are şanse mai mici de complicaţii.
În lipsa glucozei, corpul foloseşte proteine şi
grăsimi, ca surse de energie. Aceasta provoacă
scăderea în greutate şi apariţia de corpi cetonici, de
ex. acetona. Acumularea de corpi cetonici în corp pro-
duce greaţă, dureri de stomac. Aceasta se numeşte
“cetoacidoză diabetică”. O parte din corpii cetonici
sunt eliminaţi prin plămâni, de aceea respiraţia
copilului miroase anormal, ca de fructe. Cetoacidoza
este gravă, poate duce la comă şi moarte. Se tratează
cu lichide pe cale intravenoasă şi insulină.
Copilul diabetic poate fi diagnosticat din timp,
înainte de apariţia cetoacidozei.
La sugar şi copilul mic, setea este mai greu de
recunoscut şi deshidratarea poate avansa rapid la cei
cu acidoză.
COPILUL BOLNAV
Asemenea copii fac uşor infecţii cu ciuperci (can-
dida) fesiere şi vaginale, rezistente la tratament. Me-
dicul confirmă diagnosticul, prin probele de urină şi
sânge.
Cei mai mulţi copii trec printr-o fază numită
„luna de miere”, după ce li s-a descoperit diabetul şi
au început tratamentul. Pentru o perioadă oarecare,
după începutul tratamentului, apare o creştere a
funcţiei pancreatice şi o secreţie crescută de insulină.
Nevoile de insulină injectată scad la câteva unităţi.
Este ca şi cum copilul aproape nu mai are diabet.
Această perioadă poate dura câteva săptămâni sau
luni, după care „luna de miere” se spulberă şi nevoia
de insulină injectată reapare. După această perioadă,
celulele beta din pancreas încetează complet secreţia
şi copilul devine total dependent de insulina injec-
tată. Insulina trebuie injectată cu acul; nu poate fi
administrată pe gură. Se studiază administrarea
acesteia prin inhalaţie.
Diabetul zaharat de tip 2
Apare mai ales la copiii obezi care au în familie
membri cu diabet asemănător. Se asociază deseori cu
un nivel ridicat de colesterol şi hipertensiune.
Spre deosebire de cel de tip 1, diabetul de tip 2
începe cu simptome mult mai uşoare sau chiar fără
simptome şi fără corpi cetonici în urină.
Nu toţi adolescenţi cu diabet de tip 2 sunt graşi.
Baza tratamentului este planificarea alimentaţiei,
dieta fiind uneori suficientă pentru a controla acest
tip de diabet. Tinerii graşi cu diabet tip 2 trebuie să
scadă în greutate, iar dieta lor trebuie supravegheată
de un dietetician.
Tânărul învaţă să-şi asume responsabilitatea men-
ţinerii dietei, cu sprijinul celorlalţi
membri ai familiei. Când dieta nu
este suficientă pentru a menţine ni-
velul de glucoză pe termen înde-
lungat, sunt necesare medicamente.
Se folosesc tabletele cu medi-
camente hipoglicemiante, ca sul-
fonilureea, biguanide. Dacă nive-
lul de glucoză din sânge nu poate
fi controlat cu medicamente, este
necesar tratamentul cu insulină.
Menţinerea echilibrului
glucozei din sânge
Modificările glucozei în sânge la
copilul diabetic
Efectele insulinei:
• ajută glucoza (zahărul din
sânge) să intre în celule,
• eliberează energie din
zahărul alimentelor,
371
COPILUL NOSTRU
• permite activitatea muşchilor,
• produce căldură în corp,
• continuă creşterea, reparaţia şi reînnoirea ce-
lulelor din organism. Reacţiile metabolice produc sau
folosesc energia pentru funcţionarea organismului.
Când copilul mănâncă, alimentele intră în sto-
mac şi intestinul subţire, unde sunt digerate, adică
desfăcute în substanţe nutritive suficient de mici
pentru a fi absorbite în sânge şi duse la celulele din
corp. Glucoza creşte după fiecare masă.
Principalele surse de energie pentru organism
provin din glucide, proteine şi grăsimi. Prin digestie,
glucidele – din pâine, cartofi şi fructe – sunt desfăcute
în glucoză (zahărul din sânge): proteinele din carne şi
produse lactate sunt transformate în aminoacizi, iar
grăsimile din ulei şi margarină sunt transformate în
acizi graşi.
Glucoza este o sursă importantă de energie,
deoarece acţionează rapid şi este folosită în continuu
pentru funcţionarea creierului şi a nervilor. Ca
răspuns la glucoza din sânge, pancreasul normal
secretă insulină, care stimulează folosirea glucozei de
către celule; în plus, insulina permite depozitarea
excesului de glucoză în ficat sub formă de glicogen
sau de grăsime în celule. Cantitatea de insulină secre-
tată de către pancreas variază în funcţie de nivelul
glucozei din sânge; creşte după mese sau chiar după
o gustare şi reduce secreţia, când glucoza din sânge
este scăzută. Între mese, când insulina este secretată
în cantităţi mici, glicogenul din ficat este desfăcut
pentru a furniza glucoză nervilor şi creierului.
Valorile acceptabile a glucozei din sânge variază
în funcţie de vârstă:
- la sugar, copil mic şi preşcolar, care nu pot
descrie simptomele de glucoză scăzută şi la care cu
greu se poate controla ce mănâncă, valorile accep-
tabile sunt între 110-220 mg/dl.
- şcolarii şi unii adolescenţi poate comunica
simptomele de hipoglicemie, au mese mai previ-
zibile, judecă însă superficial şi se bazează pe alţii
pentru a adapta dozele de insulină. Nivelul glicemiei
poate varia între 70-180 mg/dl.
Insulina este un hormon esenţial pentru viaţă.
Insulina este ca o cheie care deschide uşa celulei, pen-
tru ca glucoza să poată intra. Glucoza din celulă este
folosită pentru energia necesară funcţiei celulelor.
Fără suficientă insulină, glucoza nu poate fi
folosită de cele mai multe celule din corp. Celulele
suferă chiar când concentraţia glucozei din sânge
este foarte mare, iar corpul caută alte surse de energie
din proteine şi grăsimi. Desfacerea acestora duce la
produse dăunătoare, numite “corpi cetonici”.
La persoanele fără diabet, pancreasul secretă doar
cantitatea necesară de insulină, pentru a menţine
nivelul glucozei din sânge în limite normale.
Când copilul nu mănâncă deloc, nu se secretă
insulină în plus. Alt hormon produs de pancreas,
372
numit “glucagon”, este secretat pentru a evita ca glu-
coza să scadă prea mult.
Copilul diabetic netratat absoarbe glucoza din
intestin, dar nu o poate introduce în celule; celulele
lipsite de energie suferă, iar copilul oboseşte. Excesul
de glucoză din sânge este filtrat de rinichi şi eliminat
prin urină, care devine dulce. O dată cu glucoza este
eliminată şi apa, aşa încât copilul urinează mai mult.
Copilul devine însetat şi bea apă multă. Când nu
consumă multe lichide, se deshidratează. Pierderea
glucozei în urină şi neputinţa de a o folosi duce la
scădere în greutate, deşi copilul are poftă de mâncare.
Nivelul de glucoză creşte şi coboară de-a lungul
zilei; după activitate fizică, glucoza din sânge scade,
iar – după masă – creşte. La persoanele sănătoase,
pancreasul secretă tot atâta insulină câtă are nevoie
pentru a folosi glucoza din alimentaţie. La copiii cu
diabet, insulina trebuie injectată, pentru a imita pe
cât posibil efectul insulinei naturale asupra corpului.
În mod normal, corpul îşi adaptează secreţia de
insulină la alimentele consumate. Copilul cu diabet
încearcă să-şi adapteze consumul de alimente la o can-
titate prestabilită de insulină. La el, totul este pe dos.
Insulina injectată nu poate corecta totuşi perfect
fluctuaţiile glucozei din sânge, aşa încât aceşti copii
trebuie să urmărească nivelul glucozei, pentru a
evita dezechilibrul.
Scopul îngrijirii diabetului este acela de a
menţine echilibrul glucozei din sânge între 80-
140mg/dl. Între aceste valori, copilul se simte şi
funcţionează cel mai bine, având destulă glucoză
pentru a hrăni creierul şi restul organismului, dar nu
prea multă pentru a favoriza complicaţiile de mai
târziu. Se începe prin a injecta insulină, pentru a
elimina orice simptom al glucozei ridicate din sânge
(hiperglicemia). Apoi se balansează cantitatea de
insulină injectată cu pofta de mâncare şi nevoile ali-
mentare pentru creşterea şi dezvoltarea copilului.
Pe măsură ce copiii cresc şi îşi schimbă activitatea,
modul de viaţă, nevoile de insulină se modifică.
Hipoglicemia
Când nivelul glucozei din sânge scade prea mult
(sub 55-70 mg/dl – hipoglicemie) copilul tremură, îi
este foame, este obosit, indispus. Poate deveni apoi
confuz sau inconştient.
Cauzele:
- prea multă insulină,
- insuficiente alimente,
- prea multă activitate fizică neaşteptată
Cum se manifestă:
- agitaţie, nervozitate fără motiv;
- transpiraţie rece diferită de transpiraţia obişnuită;
- pupile dilatate, privirea pare ciudată;
- schimbări de dispoziţie: copilul este iritabil,
plângăreţ, nerăbdător, crize de plâns la copii mici;

- foame asociată uneori cu greaţă;
- lipsă de energie: copilul este obosit, slăbit, moale;
- lipsă de concentrare;
- vederea tulbure;
- bătăi mai tari ale inimii;
- paloarea pielii, mai ales la faţă şi în jurul gurii;
- somn agitat cu plâns, coşmar şi somnambulism.
Asemenea schimbări apar brusc, în interval de
câteva minute, la orice oră şi – mai des – când insuli-
na are acţiune maximă. Părinţii şi copiii învaţă să le
recunoască, deoarece fiecare copil tinde să aibă ma-
nifestările proprii. Chiar şi copiii mici pot fi învăţaţi
să anunţe părinţii când au aceste simptome,
spunând: „vreau zahăr” sau „nu mă simt bine”.
Tratamentul hipoglicemiei
- Trebuie făcut imediat. Copilul trebuie să aibă
întotdeauna în preajma lui o sursă de zahăr cu acţi-
une rapidă.
- Măsoară nivelul de glucoză, pentru a confirma
hipoglicemia, ori de câte ori e posibil. O concentraţie
de 110 mg/dl, însoţită de simptome de hipoglicemie,
trebuie tratată. Copilul trebuie să ia 10-15 g de dulciuri:
suc, 2-3 bucăţi de zahăr, 2 linguriţe (10 cm3 zahăr
tos), tablete sau gel cu glucoză, o cană cu lapte.
- Să aştepte până ce zahărul îşi face efectul.
- Dacă simptomele persistă, se măsoară din nou
glucoza, după 10-15 min. Dacă este încă scăzută, să
ia alte 10-15 g de glucide.
- Încearcă să determini cauza reacţiei de insu-
lină. Când nu o găseşti, în ziua următoare redu doza
de insulină cu 10%. Consultă echipa medicală.
- Notează – în carneţelul copilului – concentraţia de
glucoză din sânge, timpul, manifestările şi cauza posibilă.
- Dacă ai dubii când nu poţi măsura glucoza, dă-i
totuşi copilului zahăr.
- În caz de urgenţă, i se dă copilului 100-200 ml
suc de fructe, urmat de o gustare (biscuiţi cu brânză
sau o felie de pâine cu albuş de ou).
Reacţia hipoglicemică gravă sau şocul la insulină
se dezvoltă când simptomele de început nu sunt
observate şi tratate.
Cum se manifestă:
- vorbire neclară, mers nesigur, confuzie, agre-
sivitate, comportare de om beat;
- oboseală accentuată, dificultate la trezire;
- pierderea conştiinţei;
- convulsii;
- paralizie temporară, pe o parte a corpului.
Ce se poate face:
- copilul are nevoie de ajutor imediat; dacă este
inconştient sau are convulsii, nu trebuie să i se dea
zahăr pe gură, deoarece se poate sufoca;
- întoarce-l pe o parte;
- dă-i miere, gel de glucoză sau sirop – pe buze,
gingii sau mucoasa gurii – în timp ce aştepţi ambu-
lanţa; o parte din glucoză se absoarbe, fără ca acesta
să o înghită; injectează-i glucagon (hormon care
COPILUL BOLNAV
stimulează ficatul să elibereze glucoză în sânge) din
trusa de urgenţă;
- cheamă salvarea: medicul sau asistenta va
începe să-i administreze copilului o perfuzie intra-
venoasă de soluţie cu glucoză;
- administrează-i glucagon în doza stabilită
anterior şi dă-i o gustare sau masă obişnuită atunci
când poate mânca.
Măsuri pentru a scădea riscul de hipoglicemie:
- mese şi gustări la timp;
- o întârziere de 1/2 oră poate provoca hipo-
glicemia;
- doză corectă de insulină: copiii au nevoie de
supraveghere atentă;
- asociază efortul suplimentar cu alimente în
plus sau cu scăderea insulinei;
- la copiii mici, menţine limite realiste în concen-
traţia glucozei din sânge: nivelele „normale” pot fi
periculoase;
- scade doza de insulină, dacă nivelul de gluco-
ză este mic 2 ore la rând;
- păstrează zahăr uşor absorbabil în preajma
copilului;
- păstrează o trusă de prim ajutor cu seringă de
glucagon;
- pune copilului o brăţară cu semn de diabet,
pentru identificare;
- învaţă copilul să recunoască falsele reacţii de
hipoglicemie, ca atunci când se simte nervos sau
supărat din cauza examenelor şi altele.
Hiperglicemia (glucoză mare în sânge)
Când nivelul din sânge creşte foarte mult (peste
200 mg/dl – hiperglicemie) apare urinarea frecventă
şi setea exagerată. Hiperglicemia asociată cu lipsa de
insulină duce la producţia de corpi cetonici şi
cetoacidoză diabetică.
Cum se manifestă:
- urinat mai mult (poliurie), trezire în timpul
nopţii pentru a urina (nicturie);
- sete şi consum crescut de lichide (polidipsie);
- urinat în pat (enurezis);
- oboseală şi iritabilitate neameliorată cu alimente;
- vedere tulbure;
- scădere în greutate.
O creştere izolată a glucozei din sânge, chiar de
300-400 mg/dl, nu este îngrijorătoare, atât timp cât
copilul se simte bine şi nu are corpi cetonici în urină.
Dacă aceştia sunt prezenţi, e nevoie însă de injectarea
imediată de insulină cu acţiune rapidă (Regular sau
Lispro). Dacă nu se acţionează rapid când glucoza
este crescută şi corpii cetonici sunt prezenţi, copilul
poate face cetoacidoză diabetică (acidoză).
Cetoacidoza diabetică apare când copilului nu i
se dă suficientă insulină sau – în caz de boală – nu se
suplimentează cu insulină.
373
COPILUL NOSTRU

Manifestările se dezvoltă în câteva ore sau zile, glucoză, corpii cetonici şi o probă de sânge pentru
când apar: hemoglobină A1c care reflectă controlul diabetului
- glucoză crescută în sânge şi prezenţa corpilor din ultimele 3 luni. Măsurarea glucozei de 4 ori pe zi,
cetonici în urină, înaintea fiecărei mese şi înaintea gustării de la culcare
- vărsături, este ideală, dar nepractică. Un minimum de 3 probe
- dureri de stomac sau greaţă, trebuie totuşi făcute zilnic.
- urinat mai des şi în cantităţi mai mari, Una – dimineaţa la trezire, altele – înainte de
- pierdere rapidă în greutate. masa de seară şi de gustarea dinainte de a adormi;
glicemia se măsoară rareori la miezul nopţii, când se
Tabel nr. 38 Comparaţia simptomelor de glu- poate descoperi hipoglicemia tardivă. De cele mai
coză crescută şi scăzută din sânge multe ori, glucoza este cea mai scăzută între miezul
nopţi şi 4 dimineaţa.
Glucoza crescută în Glucoza scăzută în sân- Glucoza trebuie măsurată când există simptome
sânge (hiperglicemie) ge (hipoglicemie sau de glucoză scăzută în sânge, la fiecare 4 ore, în caz de
reacţie la insulină) îmbolnăvire şi când cere medicul.
Începutul gradat, lent brusc, rapid Glucoza din sânge poate fi măsurată acasă prin
două metode, folosind o picătură de sânge din vârful
Cauze - neglijarea tratamen- - prea multă insulină degetului, vizual sau cu un glucometru.
tului - întârzierea mesei Picătura de sânge este aşezată pe banda de plastic
- infecţie sau omiterea ei
- boală - prea multă activi-
de testare. Sângele reacţionează cu reactivul de pe
- insuficientă insulină tate fizică lamelă şi îşi schimbă culoarea, care se compară cu o
- stres gamă de culori de pe tubul gradat, ce corespund
diferitelor concentraţii de glucoză.
Simptome - urinare frecventă - slăbiciune Glucometrul, aparat pentru măsurarea glucozei, este
- sete excesivă - tremurături precis şi rapid – când se foloseşte corect. Sângele se
- durere de cap - transpiraţie rece
- greaţă - foame
obţine prin înţeparea degetului cu o lanţetă specială cu
- vărsături - ameţeală vârful ascuţit, individuală, care nu trebuie să fie folosită
- dureri abdominale - furnicături de nimeni altcineva. În lipsa ei, se folosesc ace sterile de
- somnolenţa - confuzie unică folosinţă, care se aruncă după fiecare între-
- letargie buinţare. Rezultatele obţinute trebuie comparate peri-
- convulsie odic cu cele din laborator, cu ale familiei şi echipei me-
dicale, pentru a evita accidentele. Banda îşi schimbă
Vederea tulbure sau neclară dublă
culoarea şi este comparată cu gama de culori de pe
Faţa înroşită palidă cutie. Proba de urină este o măsurătoare indirectă a glu-
cozei din sânge. Se poate folosi pentru a depista dia-
Pielea uscată umedă
betul la ceilalţi membri din familie.
Respiraţia rapidă şi cu miros de superficială Măsurarea automată a glucozei din sânge fără
fructe înţepături (neinvaziv): a devenit posibilă recent cu
Pulsul rapid normal
ajutorul unui aparat ce seamănă cu un ceas de mână.
Senzorii de pe faţa de contact cu pielea măsoară
Glucoza crescută scăzută nivelul de glucoză (printr-un mecanism, numit
în sânge “imunofereză inversă”, în care curenţii electrici foarte
slabi extrag glucoza din lichidul din piele) şi îl citesc la
Volum Crescut (la început) normal
scăzut (târziu)
fiecare 20 minute, timp de 24 de ore, chiar şi în timpul
urină
somnului. Aparatul sună o alarmă, dacă glucoza a
Corpii Prezenţi Absenţi atins un anumit nivel. Este necesară calibrarea ante-
cetonici rioară, iar rezultatele nu sunt tot aşa de exacte ca ace-
lea prin înţepături.
Glucoza Crescută Nu
Corpii cetonici din urină sunt căutaţi în mod
în urină
asemănător cu cei pentru glucoză.
Corpii cetonici trebuie căutaţi când:
Măsurarea glucozei în sânge - copilul pare bolnav, are febră sau a vomitat;
Urmărirea cu atenţie a concentraţiei glucozei din - copilul are sete mare şi urinează des;
sânge este dificilă, dar esenţială. Cu cât controlul - glucoza în sânge este peste 230 mg/dl, la 3
glucozei este mai bun, cu atât apar mai puţin com- măsurători consecutive;
plicaţii la nervi, rinichi şi ochi. Alte metode de - medicul şi echipa sa solicită această probă.
măsurare a glucozei includ cercetarea urinei pentru Carneţelul diabeticului documentează:
- timpul şi doza fiecărei injecţii de insulină;

374

- timpul şi rezultatul fiecărei măsurători a glu-
cozei din sânge;
- rezultatul probei de urină pentru glucoză şi cetoză;
- alte fapte importante, de ex: activitate excesivă,
o răceală, o gustare omisă.
Aceste date ajută părinţii, copilul şi medicul să facă
schimbările necesare în alimentaţie şi dozele de insulină.
Rezultatele trebuie înscrise imediat după administrarea
insulinei sau citirea nivelului de glucoză.
Glucozometrele moderne, cu memorie, păstrează
rezultatul şi ora la care a fost măsurată glucoza. Chiar
în acest caz, rezultatele trebuie trecute în carneţel.
Proba hemoglobinei A1c: o parte din zahăr se
ataşează de hemoglobina din sânge şi rămâne acolo
pe durata vieţii globulei roşii – cca 120 zile. Cantitatea
de zahăr, ataşată de hemoglobină, reflectă concen-
traţia de zahăr medie din sânge din acea perioadă şi
poate fi măsurată prin proba de Hb A1c.
Cercetarea urinei pentru glucoză se face prin
introducerea unei benzi de testare în urina proprie.
Când nivelul din sânge a fost ridicat, rezultatul probei
va fi mare. HbA1c arată gradul de control al glucozei
din lunile anterioare. Valorile normale sunt 4-6%.
Nivele de 6-7% sunt considerate excelente, 7-8% sunt
bune, 8-10% necesită efort suplimentar pentru a
îmbunătăţi controlul. La niveluri de peste 10% – este
nevoie de eforturile concentrate ale întregii echipe
medicale.
Copiii diabetici şi membrii familiei lor trebuie
educaţi pentru a învăţa cât mai multe despre boală şi
despre modul de a se îngriji. Scopul este de a ajuta
copiii să aibă o viaţă sănătoasă, cât mai productivă şi
prelungită, asemănătoare altor copii.
Copiii care îşi controlează bine diabetul:
- nu au simptome de hiperglicemie (urinare şi
sete crescute),
- reacţiile de hipoglicemie sunt uşoare şi rare,
- creşterea şi dezvoltarea sunt normale,
- nivelul lor de energie este ridicat,
- activitatea fizică şi cea şcolară sunt normale,
- au mulţi prieteni.
Nivelul glucozei din sânge este influenţat de:
• Insulină: la persoane sănătoase, pancreasul
secretă încontinuu insulină, în cantităţi mari, când ali-
mentele intră în sânge, pentru a compensa creşterea
glucozei. Insulina injectată are un rol asemănător.
• Alimente: pentru a menţine echilibrul glucozei
din sânge, copiii trebuie să mănânce cantităţi asemănă-
toare de alimente zilnic, la aceleaşi ore. Nu se poate şti
câtă insulină trebuie injectată, dacă ora şi mărimea
meselor variază de la o zi la alta. Dacă nu există glucoză
în sânge pentru a acţiona cu insulina, copilul face
hipoglicemie. Dacă există prea multe alimente pentru
insulina injectată, va rezulta hiperglicemie. Dieteticianul
va ajuta părinţii şi apoi copilul să-şi planifice mesele,
alegând alimentele favorite. Scopul nu este să fie limitate
alimentele sau valoarea calorică, ci acela de a se obişnui
COPILUL BOLNAV
cu un mod sănătos de alimentaţie care să permită
dozarea corectă de insulină.
• Activitatea fizică: foloseşte glucoză pentru
energie şi scade nivelul glucozei din sânge, chiar în
prezenţa insulinei. Activitatea fizică este un aspect
important al sănătăţii, de aceea îngrijirea copilului
diabetic trebuie să ţină seama de nivelul său zilnic de
exerciţiu fizic. În plus, exerciţiul fizic micşorează can-
titatea de insulină necesară. Un copil care joacă fotbal
are nevoie de mai puţină insulină, decât un copil
sedentar. Activitatea fizică reduce riscul complicaţi-
ilor diabetice. Nu este însă un tratament pentru dia-
bet. Activitatea şi exerciţiile fizice trebuie să fie o parte
a vieţii de familie.
Beneficiile exerciţiilor fizice zilnice, la copilul dia-
betic:
- ajută menţinerea glucozei din sânge la valorile
dorite,
- creşte tonusul muscular,
- reduce stresul,
- creşte nivelul de energie şi metabolismul,
- ajută să scadă pofta de mâncare,
- creşte consumul de lichide,
- îmbunătăţeşte somnul şi atenţia,
- ajută controlul greutăţii corporale,
- face copilul să se simtă mai bine.
Exemple de exerciţii foarte bune pentru copii:
alergatul, înotul, săritul coardei, mersul pe bicicletă,
gimnastica, fotbalul, volei, role şi baschet.
Trebuie însă luate unele precauţii. După o activi-
tate fizică intensă seara, în cursul nopţii copii pot avea
crize de hipoglicemie. Când nivelul glucozei este
foarte ridicat (peste 300 mg/dl) nu se poate conta pe
exerciţii pentru a-l micşora; trebuie injectată insulină.
Copilul nu trebuie să exerseze, dacă nu se simte bine
şi are corpi cetonici în urină.
• Stres: creşte nivelul de glucoză din sânge. Stre-
sul stimulează secreţia de adrenalină şi glucagon, care
măresc nivelul glucozei din sânge. Copiii diabetici nu
secretă mai multă insulină în mod automat, pentru a
face faţă stresului. Copilul trebuie să-şi măsoare
nivelul de glucoză din sânge mai des, iar – în perioade
de stres – trebuie să ia măsurile necesare (certuri cu
colegii, boli infecţioase sau chiar emoţii intense). O
fată mărturisea că a simţit cum îi creşte glucoza din
sânge, când a văzut un elev frumos intrând în clasă.
Cu o jumătate de oră înainte, glicemia era normală,
dar acum, când şi-a măsurat-o, era de peste 400mg/dl.
Totuşi, părinţii nu trebuie să încerce să-şi mena-
jeze excesiv copilul, creându-i o viaţă lipsită de stres.
• Infecţii: hiperglicemia îngreunează fagocitoza.
Îngrijirea copilului diabetic
În condiţii ideale, copilul diabetic trebuie să fie
sub îndrumarea unei echipe medicale specializate în
diabet. Aceasta include: un medic competent în
îngrijirea diabetului, o asistentă medicală de edu-
caţie pentru diabet, o dieteticiană şi un oftalmolog.
375
COPILUL NOSTRU
Medicul poate fi un pediatru specializat în diabet
sau un endocrinolog. El trebuie să fie disponibil pen-
tru consult, 24 de ore din 24, pentru urgenţe. Aceasta
este important, mai ales pentru copiii nou diagnosti-
caţi. Diabetul este o boală care necesită îngrijire zil-
nică, uneori chiar la fiecare oră, iar accesul la medic
este important pentru sănătatea copilului. Cu tim-
pul, părinţii şi copilul capătă mai multe cunoştinţe,
îndemânare şi încredere, solicită mai puţin doctorul
care rămâne întotdeauna disponibil.
La fiecare 3-4 luni, copilul diabetic trebuie exami-
nat medical complet; pe lângă asta, părinţii discută cu
medicul nivelul glucozei din sânge, pe care au notat-o
în fiecare zi de la vizita precedentă; copilului i se mai
ia şi o probă de sânge, numită “hemoglobina glicoliza-
tă” (HbA1c) şi o probă de urină, pentru a căuta corpii
cetonici şi alte substanţe chimice care arată tulburări
renale. De asemenea, medicul măsoară şi cântăreşte
copilul, pentru a fi comparat cu graficul de creştere
normală. Dacă nu este bine controlat, diabetul poate
întârzia instalarea pubertăţii şi poate încetini creşterea
copilului. Medicul mai măsoară, în plus, tensiunea
arterială şi pulsul, îi examinează pielea, picioarele şi
locurile de injecţie. Se recomandă şi măsurarea coles-
terolului din sânge, deoarece diabetul măreşte riscul
bolilor de inimă şi de scleroză a vaselor. La un copil,
nivelul normal este de 175 ml/dl. Copiii diabetici au un
colesterolul crescut: de două ori mai ridicat decât al
celor normali. HbA1c arată cât de eficace a fost con-
trolul glucozei din sânge la copil, în ultimele 3 luni.
Proba ar trebui făcută la fiecare 3-6 luni.
Îngrijirea tradiţională a diabetului constă în:
• injectarea de insulină de 2 sau 3 ori pe zi,
• măsurarea glucozei din sânge, de 2-4 ori pe zi,
• respectarea unei diete care înseamnă a mânca
aceeaşi cantitate de alimente, la aproape aceeaşi oră
în fiecare zi,
• compensarea surplusului de activitate cu
hrană mai multă sau cu mai puţină insulină.
Dificultăţi în îngrijirea copilului diabetic:
- lipsa dozimetrului de glucoză la domiciliu;
- dificultăţi în procurarea alimentelor şi a insulinei;
- lipsa personalului calificat pentru îngrijirea dia-
beticului la domiciliu: dietetician şi asistente educatoare;
- lipsa funcţionării unei echipe medicale în
îngrijirea la domiciliu;
- absenţa lecţiilor şi seminariilor pentru părinţi
şi copiii diabetici;
- insuficienta documentare, la schimbarea medi-
cului curant;
- lipsa unei carte de identitate a diabeticului;
- insuficienta profilaxie a complicaţiilor.
Îngrijirea intensivă a diabetului
Este o îngrijire mai activă, care permite un pro-
gram mai flexibil, dar necesită o atenţie deosebită la
planificarea meselor şi activităţilor fizice.
376
Cu acest program copilul sau tânărul nu trebuie
să aibă mese la aceeaşi oră în fiecare zi, pentru că ia
insulină înaintea fiecărei mese.
Tratamentul intensiv încearcă să ofere o concen-
traţie continuă de insulină de-a lungul zilei, aşa cum
face pancreasul cu insulină adiţională în timpul
mesei. Pentru aceasta, se injectează insulină supraac-
tivă sau activă, de 3 ori pe zi, înainte de mic dejun,
prânz şi cină. Insulina cu acţiune intermediară se ia
la culcare. Doza de insulină rapidă se bazează pe
nivelul (concentraţia) glucozei din sânge. Când glu-
coza este mai mare de 125 mg/dl înainte de masă, se
dă atunci insulină rapidă sau ultrarapidă, pentru a
aduce glucoza în zona dorită. Dacă este sub 70 mg/dl
înainte de masă sau urmează o activitatea fizică mai
intensă în următoarele câteva ore, doza de insulină
poate fi redusă imediat. Cu un asemenea tratament
intensiv, concentraţia medie de HbA1c este de 7,2%,
mult mai scăzută decât la grupul cu tratament obiş-
nuit, la care este de 8,9%.
Grupul de copii cu tratament intensiv au mai
puţine complicaţii. Bolile de ochi sunt doar un sfert,
cele de rinichi jumătate, iar cele de nervi doar o
treime, comparate cu cei din celălalt grup. Acest
mod de tratament se foloseşte mai ales la adolescenţi
şi la adulţi cu tipul I de diabet.
Examenul periodic al copilului diabetic
După instalarea pubertăţii şi după ce copilul a
avut diabet timp de 3-5 ani, trebuie efectuate perio-
dic o serie de analize şi examinări, pentru a evidenţia
complicaţiile.
La fiecare 3-6 luni:
- tensiunea arterială, HbA1c,
- colesterol şi trigliceride,
- verificarea aparatului de măsurat glucoza,
folosit de copil.
La fiecare 6 luni:
- examen stomatologic.
Anual:
- funcţia tiroidei,
- examen oftalmologic,
- examen al urinei (pentru a detecta nefropatia
diabetică).
Diabetul copilului în funcţie de vârstă
• Copil mic şi preşcolar
Deoarece diabetul este foarte rar la această vârstă,
iar simptomele sunt destul de des confundate cu alte
boli, diagnosticul nu este pus decât atunci când copilul
este grav bolnav, în cetoacidoză diabetică. După sta-
bilirea diagnosticului, boala poate fi însă corectată
repede, iar părinţii învaţă să-şi îngrijească copilul.
Cum se manifestă la copilul bine îngrijit:
- creştere şi dezvoltare normală,
- nu are semne de glucoză crescută în sânge, este
energic,
 COPILUL BOLNAV

- puţine reacţii de glucoză scăzută în sânge şi nici (E- coli), care produce o insulină identică ca formă şi
una gravă, funcţie cu cea creată de pancreasul uman.
- nu are corpi cetonici în urină,
- glucoza în sânge variază între 110-220 mg/dl, Tabel nr. 39 Cele 4 feluri de insulină
- copilul este fericit şi sigur pe el.
Particularităţile diabetului la această vârstă: Denumirea Aspect Instalarea Efect maxim Durata
- Frica de injecţii. efectului
- Copilul mic nu-şi poate descrie simptomele de Supra-rapidă curat 5-10 min primele 2 ore 3-4 ore
hipoglicemie şi- de aceea – părinţii le pot confunda (Lispro)
cu o criză de nervi.
Rapidă curat 1/2 -1 h 2-4 h 4-6 h
- Îngrijirea copilului diabetic nu trebuie să per-
(regular)
turbe activitatea zilnică normală a acestuia.
- Dificultatea de a-i oferi mese şi gustări la orele Intermediară tulbure 2-4 h 6-12 h 18-24 h
şi în cantităţile stabilite. (NPH sau lentă)
Sugestii: Înceată tulbure 4 h minim 20-30 h
- Când faci injecţiile de insulină încearcă să fii (ultra- lentă)
calm, rapid şi sigur;
- Prepară instrumentarul în altă cameră, iar – Amestec de regular şi NPH, humulin sau novolin în urmă-
toarele procente: 10-90; 20-80; 30-70; 40-60; 50-50.
după injecţie – îmbrăţişează şi sărută copilul;
10-90 înseamnă 10% insulină umană (humulin, novolin)
- Nu aştepta copilul până spune că este pregătit regular şi 90% insulină NPH.
să-i faci injecţia;
- Distrage-i atenţia – cu jucării, cântece, poveşti
sau cu televizorul; Concentraţia insulinei este de obicei de 100 uni-
- Acceptă-i teama şi oferă-i încredere; taţi/cm3 (ml) un flacon are 10 ml sau 1000 de unităţi.
- Lasă copilul să ia şi el decizii – cum ar fi alegerea Cartuşele de insulină au 1,5 ml (150 unităţi) şi 3 ml
degetului din care să i se ia sânge pentru analiza glucozei; (300 unităţi). Concentraţia glucozei se mai exprimă
- Nu lungi prea mult mesele (peste 30 de în milimoli pe litru (mmol/l). Un mmol/l = 18 mg/dl.
minute), dacă copilul nu vrea să mănânce;
- Copiii mici trebuie să mănânce regulat, adică insulina cu acţiune

să ia cel puţin 3 mese şi 3 gustări pe zi;

supra rapidă
Efect max: 30min-2h insulina cu acţiune

- La nevoie, masa poate fi înlocuită cu suc de mere.

Durata: 3-5h rapidă
Efect maxim: 2-4h

• Şcolarul
Durata: 5-8h

Abia către începutul adolescenţei, copilul îşi

Maximum
insulina cu acţiune
intermediară

înţelege boala, necesitatea analizelor, cantităţile de

Efect maxim: 5-10h
Durata: 18-24h
Efectul insulinei

insulină şi regularitatea meselor. În îngrijirea copilu- insulina cu acţiune ultralentă

lui diabetic, care este făcută mai ales de către părinţi,

Efect maxim constant, pre-
lungit

trebuie cooptaţi şi profesorii sau învăţătorii. Aceşti

Durata: 24h sau peste

copii trebuie încurajaţi să participe la activităţile şco-

lare la fel ca toţi copiii.
Baza
0 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24

Ca părinte, continuă să-l ajuţi în toate aspectele Ore

de îngrijire a diabetului. Stabileşte-i un program Durata acţiunii diferitelor preparate de insulină

strict al meselor, dar încearcă să-i permiţi o anumită
flexibilitate:
- încurajează-ţi copilul să-şi respecte programul,
decât să-l forţezi sau să-l ameninţi.
- încurajează-l să participe tot mai mult la îngrijirea
proprie: să-şi aleagă gustările, să-şi injecteze insulina
sau să se înţepe pentru analiza glucozei din sânge.
- fi pregătit ca acesta să facă greşeli.
- când acestea apar, foloseşte-le pentru a-l învăţa
mai multe.
- învaţă-l să poarte cu el o gustare, pentru a o fo-
losi la nevoie.
Insulina
Se foloseşte insulina umană (humulin sau
novolin), produsă în laborator prin introducerea
unei gene umane sintetice într-o bacterie nepatogenă
Insulina trebuie păstrată în frigider, până la data
expirării. După ce a fost deschisă, poate fi ţinută la
temperatura camerei timp de o lună; este un medica-
ment foarte stabil. Dacă este păstrată la temperatura
camerei, insulina nu este dureroasă la injecţie. Dacă
însă e lăsată să îngheţe sau să stea la o temperatură
foarte ridicată, se poate altera. Nu trebuie folosită
insulina, când:
- data este expirată,
- are particole înăuntru,
- insulina regulară are aspect tulbure,
- insulina NPH, lentă sau ultralentă are la baza fla-
conului o substanţa albă, care se amestecă uşor în soluţie.
Când rămâne doar 10% în flaconul vechi, trebuie
început unul nou. Injecţia de insulină, se face de
către părinţi şi – ulterior – de copiii mai mari.

377
COPILUL NOSTRU
Începutul tratamentului se face în spital, unde este
determinată nevoia de insulină şi se face educaţia
părinţilor şi a copilului. În rest, tratamentul diabetu-
lui se face acasă, sub îndrumarea medicului şi a asis-
tentei. Pentru mulţi părinţi, injectarea copilului cu
insulină este dificilă la început. Cu timpul, copiii
şcolari (după vârsta de 9 ani) şi cei mai mari, devin
destul de îndemânatici şi îşi administrează singuri
insulina. Alte persoane din familie, ca bunicii, ar tre-
bui să-i poată injecta insulina, în caz de urgenţă.
Copiii care îşi injectează insulină trebuie suprave-
gheaţi: părinţii trebuie să se asigure că insulina este
măsurată exact, că este într-adevăr injectată şi că nu
se face în acelaşi loc, în fiecare zi.
Copiilor li se va reaminti:
- insulina este necesară pentru sănătatea şi
creşterea lui;
- se poate juca, hrăni sau alimenta normal;
- poate fi periculoasă, în cantitate mai mare şi
injectată deodată.
O seringă de unică folosinţă poate fi utilizată de
mai multe ori la acelaşi copil, atunci când se menţin
condiţii riguroase de igienă. După câteva injecţii –
însă – acele se tocesc. Acul trebuie acoperit cu teaca
de plastic, imediat după folosire şi nu trebuie utilizat
când este îndoit sau murdar. Niciodată, dar absolut
niciodată, nu împărţi seringa copilului tău cu alţii. În
spital, asigură-te că seringa de unică folosinţă este
despachetată în faţa ta.
Seringi de insulină
Tehnica injecţiei
• Pregătirea insulinei:
- copilul sau părintele se
spală pe mâini;
- pregăteşte seringa, acul,
tamponul de vată cu alcool şi
flaconul de insulină;
- citeşte eticheta, spre a te asigura că este felul de
insulină dorit şi notează data la care expiră. Dacă
insulina ultralentă sau NPH este tulbure, se roteşte
flaconul în mână uşor, de 4-5 ori, spre a-l amesteca.
Nu se agită flaconul, deoarece insulina cu bule de
aer este greu de măsurat;
- se curăţă vârful flaconului cu alcool, se intro-
duce acul în flacon şi se injectează aer, câte unităţi de
insulină se scot. Aceasta uşurează scoaterea insulinei
din flacon;
- asigură-te că nu aspiri bule de aer în seringă;
- se alege locul injecţiei;
- se şterge zona cu alcool, ceea ce nu este absolut
necesar când pielea este curată, după baie zilnică.
• Cum se injectează insulina:
- se prinde o cută de piele şi grăsime între dege-
tul mare şi arătător;
378
- se ţine seringa ca un creion, lângă locul de
ataşare al acului;
- se împinge acul în întregime şi repede, la un
unghi de 900 cu pielea, la copilul mare, cu grăsime
mai multă sub piele. La copilul mic, fără multă
grăsime la braţe, se injectează într-un unghi de 450,
spre a fi siguri că insulina intră prin straturile de
grăsime. De altfel, nu este periculos să se injecteze
insulină într-un fel sau în altul, ci este doar mai
neplăcut dacă insulina se injectează în muşchi;
- se apasă continuu şi uşor pe piston, injectând
încet soluţia, pentru a evita durerea. Nu te grăbi!
- se dă drumul pielii şi se scoate acul;
- se apasă uşor pe locul injecţiei cu o compresă
uscată, pentru a evita vânătaia;
- se pune acul şi seringa într-un vas separat,
pentru a evita înţeparea accidentală;
- se păstrează o atmosferă calmă în timpul in-
jecţiei. Relaxează-te, prin câteva respiraţii adânci, un
gând plăcut sau o rugăciune. Alege un loc conforta-
bil, liniştit. Dă-i copilului o jucărie şi distrage-i
atenţia, povestindu-i ceva vesel după aceea;
- nu negocia cu copilul în privinţa injecţiei; aceas-
ta trebuie făcută, nu este de ales.Încearcă să nu amâni.
Lasă copilul să aleagă locul injecţiei sau ce anume să
mănânce, după injecţie. Laudă-l şi îmbrăţişează-l;
- nu injecta insulina, în timp ce cerţi copilul sau îl
imobilizezi, iar el ţipă să-l laşi în pace. Cei mai mulţi
copii au nevoie de două feluri de insulină, amestecată
într-o injecţie. Pregătirea lor se face asemănător cu
aceea a injecţiei de un singur fel, după care se trage
din fiecare flacon doza prescrisă. Există în comerţ 2
feluri diferite de preparate de insulină, amestecate
într-un singur flacon. La acestea, dozele sunt mai
greu de adaptat la creşterea şi activitatea copilului.
Locul injecţiei:
Injecţiile de insulină se fac în 4 zone. Partea de sus
şi din afara coapselor; partea din afară şi din spate a
braţelor; toată partea anterioară a abdomenului, de
sub coaste până sub centură, evitând zona ombili-
cală; la fese – în partea musculară.
Locul injecţiei
Nu se injectează
insulină într-un muşchi
ce va fi solicitat intens
după aceea, de ex. în
muşchii coapsei – îna-
inte de fotbal, deoarece
– de acolo – va fi absor-
bită mai repede. Insuli-
na poate începe să
lucreze înainte ca ali-
mentele să fie digerate;

acestea, combinate cu un exerciţiu puternic, măresc
posibilitatea unei reacţii la insulină (hipoglicemie).
Locul injecţiei se schimbă de fiecare dată. Se
injectează la două degete de locul anterior, pe cât
posibil în linie, la intervale egale, pentru a-ţi reaminti
locul ultimei injecţii. Se notează locul în carneţel. Dacă
aceasta este injectată repetat în acelaşi loc, se dezvoltă
sub piele un ţesut gras, numit “lipohipertrofie”, unde
insulina se absoarbe mai greu. Dacă nu se mai
foloseşte pentru injecţie, o asemenea umflătură dis-
pare cu timpul. Alteori, injectarea în acelaşi loc pro-
duce o cicatrice dură sub piele, care de asemeni tre-
buie evitată.
Nu trebuie folosit acelaşi loc de injecţii mai des
de o dată pe lună. Se poate folosi un desen pe care se
notează locurile de injecţie.
Insulina se absoarbe cu viteză diferită, în funcţie
de locul în care a fost injectată. Injecţiile în abdomen
sunt absorbite cel mai rapid, urmate de cele în braţe
sau picioare; cel mai încet se absoarbe în fese. Pentru a
se absorbi mai rapid, se poate aşeza, înaintea injecţiei,
o compresie caldă pe locul respectiv. Masajul locului
după injecţie măreşte viteza absorbţiei.
Metode pentru a micşora durerea la injecţie:
- introdu acul repede;
- apasă uşor pistonul când injectezi;
- scoate din timp insulina din frigider, pentru a
se încălzi la temperatura camerei;
- nu strânge tare pielea;
- injectează într-un alt loc de fiecare dată.
Când insulina se scurge în afară, la locul injecţiei:
- notează-ţi în carneţel şi ia-o în considerare,
dacă nivelul glucozei măsurate ulterior este mare;
- elimină cauzele de presiune la locul injecţiei,
de ex: piciorul îndoit, muşchi contractat;
- trage uşor lateral plica pielei unde injectezi insulina;
- relaxează cuta pielii, înainte de a scoate acul;
- numără până la 5, înainte de-a scoate uşor acul;
- apasă uşor la locul injecţiei, timp de câteva
secunde după scoaterea acului.
Sisteme de administrare a insulinei
Există instrumentar şi aparatură care oferă alter-
native la folosirea seringii. Asemenea sisteme injec-
tează insulina în mod automat.
Infuzorul foloseşte un ac introdus sub piele şi fixat
cu leucoplast, prin care se injectează repetat insulină,
timp de câteva zile. Se foloseşte la adolescenţi şi adulţi.
Injecţia cu pen: insulina se încarcă dintr-un car-
tuş. Este mai uşor de pregătit, dar mai scumpă. Deza-
vantajul pen-ului este că poţi folosi doar un singur fel
de insulină. Poate fi folosit şi pentru un amestec pre-
ambalat, de ex. 70 % NPH şi 30 % regular. Nu poţi
pregăti un amestec de insulină, aşa cum faci cu
seringa. Sunt agreate de copii şi foarte populare. În
loc să se scoată insulina din flacon, se foloseşte un
COPILUL BOLNAV
cilindru de insulină, care intră într-o presă ca un
stilou (pen). Un ac special se înşurubează la capătul
pen-ului şi – prin ajustarea gradării de pe latura pen-
ului – se controlează doza. Apăsarea pistonului
injectează insulina. Pen-urile au mărimi diferite, de
ex. 150 şi 300 de unităţi, în doze de1/2, una sau două
unităţi de insulină. Producătorii recomandă schim-
barea acelor după fiecare folosire.
Injectorul automat ia o seringă încărcată cu
insulină şi o injectează rapid, cu ajutorul unui arc,
care împinge pistonul. Tot ce are de făcut copilul este
să apese pe piston.
Injectorul cu jet foloseşte presiune mare pentru a
forţa insulina prin piele. Efectul este ca de pocnitură
cu degetul. Nu se recomandă la copii, deoarece
poate leza pielea la locul injecţiei.
Pompa de perfuzie este formată dintr-un rezer-
vor de insulină ce se scurge printr-un tub subţire,
flexibil, introdus sub pielea abdomenului, cu sau
fără ac. Locul injecţiei se schimbă la fiecare 2-3 zile.
Pompa se poartă la brâu sau este ataşată de coapsă.
Pompa de
insulină
Este pro-
gramată pen-
tru a elibera
insulină con-
tinuu, în do-
zele necesare copilului. La ora mesei se apasă pe un
buton care injectează insulină regular, spre a acoperi
nevoile mari de după masă. Nevoile de insulină sunt
calculate pe baza analizelor de sânge şi a carbohi-
draţilor (zaharurilor) consumate.
Pompele de insulină se pot purta în buzunar sau
la brâu, sunt de mărimea unui pager şi sunt conec-
tate de un ac subţire introdus sub piele, cu un tub de
plastic. Pompa are o seringă plină cu cantitatea
dozată de insulină, din care injectează constant, zi şi
noapte. Pentru a elibera o doză mai mare de
insulină, numită “bolus”, bolnavul acţionează un
minicomputer, înainte de fiecare masă. Când pompa
sună, înseamnă că tubul este astupat sau bateriile
sunt pe terminate. Nu sunt însă potrivite pentru
copilul mic, deoarece necesită multă atenţie şi cerce-
tarea glucozei din sânge de 4-7 ori pe zi. În plus, sunt
şi foarte scumpe.
Controlul glucozei
Menţinerea unui nivel bun de glucoză în sânge
este o preocupare de fiecare zi, chiar de fiecare oră.
Instrumentele de control pe care părintele şi copilul
le au la dispoziţie sunt: analizele de laborator (cerce-
tarea glicemiei), insulina, alimentele şi exerciţiul
379
COPILUL NOSTRU
fizic. Părinţii – şi mai târziu copiii – folosesc proba
de dozare a glucozei din sânge, pentru a modifica
alimentaţia şi dozele de insulină. În dozarea insu-
linei, se ţine seama de trei factori:
- menţinerea unor obiceiuri bune de alimentaţie
şi mese echilibrate nutritiv, aproximativ la aceeaşi
oră zilnic;
- menţinerea greutăţii corporale ideale;
- menţinerea zahărului din sânge (glicemia) la
valori optime, între 80-150 mg/dl.
Când copilul foloseşte mai multă insulină, nu
înseamnă că diabetul se agravează. Pe măsură ce
copilul creşte şi dozele de insulină se măresc,
deoarece sunt bazate pe greutatea corpului. Aşadar,
copilul va primi – cu timpul – mai multă insulină,
pentru a-şi controla mai bine diabetul, nu pentru că
diabetul se agravează. Consistenţa de la o zi la alta
este importantă şi se face prin echilibrarea insulinei,
alimentelor şi exerciţiului fizic.
Dozarea insulinei
Regimul de insulină va fi stabilit în spital, de către
medic; pentru fixarea dozei şi frecvenţei acesteia pot
fi necesare de la câteva zile, până la câteva săptămâni.
De obicei, nu este posibil să fie menţinut un control
foarte bun al glucozei, imediat după perioada de aco-
modare, doar cu 1 sau 2 injecţii de insulină cu acţiune
intermediară. Cei mai mulţi copii şi adolescenţi au
nevoie de insulină cu acţiune rapidă şi intermediară,
de 3-4 ori pe zi. Deşi sunt excepţii, sugarii şi copiii
mici primesc – în general – un amestec de 2 injecţii pe
zi: înainte de micul dejun şi de masa de seară. Copiii
mai mari de 5 ani încep cu 3 injecţii pe zi, folosind un
amestec de insulină rapidă sau ultrarapidă şi una
intermediară, înainte de micul dejun, o insulină
rapidă sau ultrarapidă înainte de masa de seară şi
una intermediară, la culcare.
Din când în când, dozele trebuie adaptate, pentru
a oferi un control optim al glucozei, deoarece nevoile
de insulină sunt influenţate de creştere şi dezvoltare,
activitate fizică, poftă de mâncare, stres şi boli.
Cu timpul, familia şi copilul capătă tot mai multă
experienţă şi îşi adaptează singuri doza, după nevoi.
Echipa medicală îi ajută să ia aceste decizii.
Infecţiile de la locul injecţiei sunt extrem de rare.
Roşeaţa şi mâncărimea pielii sunt semne de reacţie
alergică locală.
Ajustarea dozelor de insulină
La început, medicul va oferi părinţilor o îndru-
mare scrisă, în care le va arăta cum să modifice doza
de insulină, când nivelul glucozei din sânge este mai
mare, decât cel dorit. Cu experienţă şi timp, părinţii
pot face ei înşişi asemenea modificări.
Ajustarea dozei de insulină se face pe baza pro-
belor de glicemie şi a reacţiilor la insulină. Când un
380
copil are semne de hipoglicemie dimineaţa, la 2-3
ore după injecţie, când insulina regulară are efectul
maxim, acesta va avea nevoie de mai multă hrană
sau mai puţină insulină. Dacă glucoza din sânge este
mare chiar înainte de masa de prânz, înseamnă că
efectul insulinei s-a încheiat şi doza de dimineaţă
trebuie mărită. Dacă semnele de scădere a glucozei
în sânge apar după amiaza, la 6-8 ore după injecţie,
atunci insulina NPH sau lentă are efectul maxim şi
doza injectată trebuie diminuată. Când copilul are
reacţii în mijlocul nopţii, cauza acestora este doza de
NPH dată seara. De aceea, porţia de alimente de la
gustarea dinainte de culcare trebuie mărită sau doza
de NPH de la cină trebuie redusă. Uneori, o a treia
injecţie de NPH la culcare, la 9 p.m., va avea efect
maxim între 5-7 a.m., în loc de miezul nopţii.
Este recomandat ca doza de insulină să nu se
schimbe prea des sau de prea multe ori. Se poate
folosi regula de 10%: se modifică doza cu aproxima-
tiv 10% din doza precedentă. Dacă, de ex. copilul lua
20 unităţi de NPH dimineaţa şi are glicemia ridicată
înainte de cină, i se pot da 22 unităţi dimineaţa. Pen-
tru a evita reacţiile şi porţia de alimente trebuie să fie
mai mare. Consultă întotdeauna medicul!
În ajustarea dozelor de insulină, medicul, asisten-
ta şi părinţii trebuie să ţină seama, printre altele, de
două efecte care îngreunează dozarea: Dawn şi So-
mogyi. Fenomenul Dawn provoacă hiperglicemie dis
de dimineaţă. De aceea, este bine ca insulina NPH
sau lentă să aibă efectul maxim la aceste ore. Efectul
Somogyi scade glucoza din sânge în mijlocul nopţii,
iar dimineaţa o măreşte. Dacă doza de NPH se
măreşte seara la culcare, nivelul glucozei din sânge
de dimineaţă va fi şi mai mare, pe când – dacă aceas-
ta va fi redusă seara – nivelul glicemiei va scădea
dimineaţa. Dacă la miezul nopţii se controlează glu-
coza din sânge şi nivelul acestea este scăzut, înseam-
nă că la cină s-a dat prea multă insulină NPH sau
gustarea a fost insuficientă.
Nivelul mare de glucoză dimineaţa apare cel mai
frecvent în urma unei doze insuficiente de insulină
NPH sau lentă, injectată seara, asociată cu o porţie
prea mare de alimente la gustarea dinainte de cul-
care. Medicul va recomanda creşterea treptată a
dozei de NPH la cină sau micşorarea porţiei de ali-
mente, la gustarea dinainte de culcare. Alte cauze de
glucoză mare dimineaţa pot fi alimentele consumate
pe furiş de copil, înainte de culcare.
Dozele de insulină nu trebuie modificate, atunci
când:
- copilul se simte bine şi nu are simptome de
hipo sau hiperglicemie,
- urina nu are corpi cetonici,
- probele de glucoză în sânge sunt normale, în
70-80% din cazuri.
 COPILUL BOLNAV

Tabel nr. 40 Sugestii pentru modificarea dozei 6. pungă de plastic cu alimente suplimentare: bis-
de insulină, cu amestec de insulină intermediară cuiţi, stafide, cutii cu suc şi cuburi de brânză, împa-
(NPH/lente) şi acţiune rapidă sau suprarapidă chetate. Aceasta trebuie purtată cu copilul, pentru a fi
(regular sau LISPRO): oricând la îndemână. Unii părinţi ţin în casă două
pungi asemănătoare, din prudenţă.
înainte de mic dejun intermediară, la culcare
Glucoza 7. cutie ce conţine: insulină, seringi,
crescută înainte de prânz rapidă/suprarapidă, dimineaţa instrumentar de măsurare a glucozei, ce
creşte
(la orice oră în înainte de cină
insulina intermediară, dimineaţa poate însoţi copilul – atunci când călătoreşte.
trei zile 8. un carneţel în care se notează: dieta,
consecutive) înainte de gustarea rapidă/suprarapidă, la culcare doza de insulină, simptomele şi tratamentul
de la culcare
reacţiilor copilului, împreună cu numărul
Dacă glucoza înainte de mic dejun intermediară, la culcare
de telefon al doctorului şi asistentei. În el, se
rapidă/suprarapidă, dimineaţa trec zilnic: programul meselor, rezultatul
este scăzută
(la orice oră, înainte de prânz
mai mult de 2
scade probelor de glucoză din sânge, injecţiile de
ori pe săpt. înainte de cină insulina intermediară, dimineaţa insulină şi alte date utile.
sau 2 zile con- înainte de gustarea 9. o carte de vizită cu numele copilului,
secutive) de la culcare
rapidă/suprarapidă, la cină diagnosticul de diabet şi instrucţiuni de prim
ajutor ori o brăţară sau un medalion la gât,
Programul dozelor de insulină poate varia la unii pe care scrie: „Alertă medicală – copil diabetic!”. Pe
copii. Aceştia primesc o cantitate fixă de insulină cu medalion sau brăţară este gravat Codul Numeric Per-
acţiune intermediară, dar variază cantitatea de sonal al copilului. Pe viitor, acest număr va trebui să
insulină cu acţiune rapidă sau suprarapidă, în funcţie corespundă unui fişier central computerizat, în care
de nivelul glucozei în sânge, în momentul injecţiei: sunt stocate datele personale, particularităţile bolii şi
mai multă insulină pentru nivele mari şi mai puţină evoluţia copilului diabetic. În unele ţări, acest sistem
pentru cele scăzute. de alertă (datele computerizate) este pus la dispoziţie
de organizaţiile neguvernamentale, caritabile, care
Tabel nr. 41 Exemple de dozare variabilă a insulinei oferă informaţii medicale, la orice oră din zi şi din
noapte, la un număr de telefon fără plată, accesibil din
Glucoza în
Insulina orice parte a lumii. Asemenea brăţări sau medalioane
sânge sunt extrem de necesare şi pentru copiii diabetici
Mic Dejun Cină La culcare români.
La şcoală, copilul ar trebui să aibă o trusă de
Lispro NPH Lispro NPH urgenţă, care să conţină: insulină, seringi, aparatură de
mai mic de 54 -2 -2 măsurat glucoza, un carneţel pentru corpul didactic, în
care să fie descrise semnele de hiper- şi hipoglicemie,
56-70 -1 -1 tratamentul lor şi gustări ce conţin glucoză.
72-180 5 17 7 10 Controlul atent al glucozei din sânge ajută copilul
să se simtă bine, să evite reacţiile grave, complicaţiile
182-252 +1 +1 tardive şi internarea în spital.
254-306 +2 +2
Alimentaţia copilului diabetic
mai mare de 306 +3 +3
Rolul alimentelor la copilul diabetic este de a:
Aceasta permite corectarea, pentru a preveni pe- - satisface pofta de mâncare,
rioadele îndelungate de glicemie crescută sau scăzu- - asigura creşterea şi dezvoltarea normală,
tă. În afară de aceasta, familia învaţă să varieze do- - echilibra glucoza.
zele, pentru a compensa activitatea fizică viguroasă Copiii diabetici nu-şi pot regla automat zahărul
sau când masa nu este luată la ora stabilită. din sânge, de aceea au nevoie de un aport continuu
Materiale şi aparatură necesare în casă: de glucoză, sub formă de glucide.
1. insulină – 2 flacoane din fiecare fel folosit de copil. Planificarea meselor:
2. seringi de insulină de folosinţă unică. Copilul trebuie să ia zilnic 3 mese principale şi 1-
3. aparat de măsurare a glucozei: lansetă de înţepat 3 gustări. Dacă are o cantitate consistentă de carbo-
degetul şi vârfuri adaptabile sau ace de unică folosinţă, hidraţi la aceleaşi ore zilnic, copilului îi este mai uşor
benzi de hârtie pentru analiză, aparat de măsurat. să-şi calculeze doza necesară de insulină.
4. benzi de hârtie, pentru detectarea corpilor Alegerea alimentelor pentru copilul diabetic
cetonici din urină. necesită cunoştinţe suplimentare de nutriţie, ale
5. material pentru tratamentul reacţiei la insulină: membrilor familiei. Aceştia învaţă să cântărească şi
glucagon şi surse de glucoză, miere sau zahăr. să măsoare alimentele şi să cunoască compoziţia lor.

381
COPILUL NOSTRU
Prin alimentaţia planificată a copilului diabetic,
se urmăreşte satisfacerea poftei de mâncare, asigu-
rarea creşterii şi dezvoltării normale, echilibrarea
zahărului din sânge şi aplicarea cu uşurinţă în viaţa
zilnică a familiei.
Substanţele nutritive din alimente sunt conţinute
în 3 grupe mari, care conţin: carbohidraţi, proteine şi
grăsimi, la care se adaugă: vitamine, fitoelemente,
antioxidanţi şi substanţe minerale.
Carbohidraţii se găsesc în:
• făinoase: pâine, cereale, orez, paste făinoase, car- timpul zilei următoarele:
tofi, biscuiţi.
• fructe, sucuri de fructe, zarzavaturi dulci şi le-
gume.
• produse lactate: lapte, iaurt, îngheţată.
• dulciuri: zahăr, miere, siropuri, Masa
gemuri, marmeladă, ciocolată, sucuri. Ora
Carbohidraţii cresc direct şi imediat
nivelul de glucoză din sânge. Sunt 2 feluri de Făinoase
carbohidraţi: simpli şi complecşi. Cei simpli Fructe şi
sunt absorbiţi repede şi sunt o sursă rapidă zarzavaturi
de glucoză. Copiii cu diabet pot consuma Lapte degresat
zahăr şi alimente dulci, în cantităţi mici, până
la 10% din totalul caloriilor. Dulciurile artifi- Proteine
ciale (zaharină, aspartam, sucraloză) nu Grăsimi
măresc glucoza din sânge. Glucidele com-
plexe din pastele făinoase şi cartofi sunt dige- Altele
rate mai lent şi transformate apoi în energie.
Alimentaţia trebuie echilibrată şi variată şi să
conţină: zarzavaturi care nu conţin zahăr, dar au vit-
amine, fitoelemente, minerale şi fibră.
Alimentaţia copilului mic: Pofta de mâncare a
sugarilor şi copiilor mici variază zilnic, creând difi-
cultăţi în stabilirea unui meniu. Copiii mici pot cere
zilnic acelaşi aliment, după care pot urma perioade
în care refuză să-l atingă. Mesele sugarilor şi ale
copiilor mici diabetici, nu trebuie să difere prea mult
de cele ale copiilor normali, adică mesele şi gustările
trebuie să fie la aceeaşi oră, iar excesul de dulciuri
trebuie evitat.
Când copilul începe să meargă la şcoală, învaţă
despre compoziţia alimentelor şi participă tot mai
mult în aranjarea meniului.
Dieta copilului diabetic
Mesele şi gustările la ore fixe şi cantităţile con-
stante, reprezintă baza dietei la copiii diabetici.
Toţi copiii cu diabet au nevoie zilnic de 3 mese
regulate şi de o gustare la culcare, pentru a evita
scăderea glucozei în sânge.
Deseori, se adaugă o gustare după-amiaza şi –
alteori – în cursul dimineţii. Dieteticianul ajută
familia pentru a pune în practică o asemenea dietă.
Pentru aceasta, este nevoie ca alimentele consumate
timp de câteva zile să fie notate. Pe măsură ce copilul
creşte şi activitatea sa se schimbă, se modifică şi
dieta.
382
Sunt 2 metode principale de-a stabili dieta
copilului diabetic: sistemul de schimb (alegerea ali-
mentului) şi măsurarea glucidelor.
Sistemul de schimb împarte alimentele în 6
grupe: pâine sau făinoase, carne sau proteine, lapte,
fructe, zarzavaturi şi grăsimi. Se compară conţinutul
în glucide. Părinţii trebuie să măsoare şi să cân-
tărească alimentele, oricât ar părea de dificil, pentru
a învăţa să evalueze cât are o porţie, precum şi
echivalenţele dintre alimente. De ex., un copil de 13
ani, cu poftă de mâncare normală, poate consuma în
Tabel nr. 42 Împărţirea porţiilor alimentare de-a
lungul zilei
Mic dejun Gustare Prânz Gustare Cina Gustare
8 am 10 am 12 3 pm 6 pm 9 pm
2 1 3 1 4 2
2 2 2 1 2
2 2 2
1 2 2 1
2 1 2 1 2 2
1 1
La masa de seară, copilul poate avea:
- 4 porţii de pâine sau paste făinoase – ex: 2 căni
(450 g) macaroane, sau o cană (225g) de paste făi-
noase şi o felie de pâine;
- o porţie de fructe şi zarzavaturi – o cană
(250cm 3
);
- 2 porţii de lapte – o cană (250 cm3) lapte degresat;
- 2 porţii proteine – 60 g carne;
- 2 porţii de grăsime – ex: 2 linguri de ulei
floarea soarelui sau unt;
- altele – o porţie de salată.
Măsurarea carbohidraţilor – a doua metodă de plani-
ficare a alimentelor – ţine seama doar de cantitatea de
carbohidraţi consumată la fiecare masă sau gustare.
Aceasta nu controlează consumul de proteine şi de
grăsimi, dar urmăreşte o alimentaţie scăzută în gră-
simi. Metoda oferă mai multă flexibilitate în alimen-
taţie, pentru că permite variaţia cantităţii de carbo-
hidraţi, asociată cu doza respectivă de insulină cu acţi-
une rapidă. De ex. adolescentul căruia îi este foame şi
mănâncă al doilea sandvici la prânz (30g glucide extra
în pâine), are nevoie să ia înainte de masă 5-10 U de
insulină cu acţiune rapidă. Micul dejun poate include:
câte 2 porţii de făinoase, fructe şi lapte, cu un total de
62 g glucide. După evaluarea variaţiilor glucozei din
sânge, dieteticianul va recomanda câte glucide să
mănânce copilul la fiecare masă.
 COPILUL BOLNAV

Tabel nr. 43 Exemple de echivalenţă alimentară betici şi un ceai din păstăi de fasole, cu acţiune hipo-
glicemiantă. Trebuie con-
Făinoase – 15 g Fructe şi zarza- Zahăr – 10 Lapte – 6 g Grăsimi Proteine Altele – sultat întotdeauna medi-
carbohidraţi vaturi – 10 g
carbohidraţi
g carbohi- carbohi-
draţi draţi
fără
calorii
cul curant, înainte de a
consuma asemenea produse.
o felie de pâine 1/2 măr 2 linguriţe 1/2 (125 1 linguriţă (5 30 g brânză Castraveţi
(10 cm3) cm3) lapte cm3) ulei, unt
zahăr sau margarină
Adaptarea insulinei şi
alimentaţiei, înainte de
1/2 cană (125 cm3) o felie (250 o prăjitură 2/3 cană 1 felie şuncă 30 g carne Ţelină activitatea fizică
cereale neîndulcite cm3) pepene mică iaurt slabă
1/2 cană orez fiert Exerciţiile scad nivelul
1/2 cană (125 1 lingură (15 4 linguri (60 ardei gras
de glucoză şi cresc viteza
3 căni (700 cm3)
floricele de cm3) morcovi cm3) brânză cm3) peşte de absorbţie a insulinei. De
porumb grasă aceea, e bine să se consume
1/2 porumb fiert 1 cană căpşuni Varză
o cantitate mare de glucide,
înainte de efortul fizic.
1 chiflă mică 1 portocală sucuri fără
calorii
Când exersează, copilul tre-
buie să aibă cu el alimente,
1/2 cană de maca- 1/2 banană sucuri de fructe, tablete cu
roane fierte
glucoză, biscuiţi (biscuiţi
8 biscuiţi simpli pentru sportivi); când copi-
o cană de supă lul are semne de scădere a
glucozei în sânge, trebuie
să se oprească imediat din efort şi să consume ceva
Pentru a menţine un control cât mai bun al glu- dulce. Trebuie să mănânce o porţie adiţională de făi-
cozei din sânge, copiii trebuie să consume alimente noase la culcare, pentru a compensa efectul târziu al
cât mai asemănătoare şi aceleaşi cantităţi la fiecare exerciţiilor. Oricât de mult se încearcă, este imposibil să
masă sau gustare. Când copilul are o masă de seară se menţină nivelul de glucoză din sânge întotdeauna în
bogată şi în ziua următoare nu mănâncă nimic, seara zona dorită. Uneori, glucoza poate scădea prea mult
va fi foarte greu de potrivit doza de insulină, iar glu- (hipoglicemie), alteori – insulina este prea puţină
coza în sânge va varia mult. (hiperglicemie şi acidoză diabetică).
Părinţii trebuie să înţeleagă legătura dintre ali-
mente, insulină şi activitatea fizică a copilului, pen- Complicaţiile diabetului
tru a decide dacă e nevoie de modificarea dozei de
insulină. Un exerciţiu fizic suplimentar provoacă o Sunt de două feluri:
scădere a glucozei în sânge. - cele care apar din cauza vaselor mici de sânge:
Copilul poate lua masa la prieteni sau chiar la leziuni ale ochilor, rinichilor şi nervilor.
restaurant, dacă aceasta este servită la ore fixe şi
dacă poate calcula echivalentul alimentar. De ex: 20 Retina
paie de cartofi prăjiţi înseamnă 2 porţii de glucide şi normală
de grăsime, iar o felie medie de pizza cu brânză are
cât 2 porţii de făinoase, proteine şi grăsimi. - cele care apar
Copiii mici şi preşcolarii pot accepta mai uşor ali- din cauza vaselor
mentele diversificate, dacă participă la alegerea şi mari de sânge, care
chiar pregătirea lor. Dacă – însă – refuză masa, nu cuprind boli car-
trebuie forţaţi: pot lua mai uşor un suc de fructe sau diace sau riscul de infarct miocardic, boli ale circulaţiei
lapte, care conţine glucide. Trebuie urmăriţi cu grijă, cerebrale, sau riscul de accident vascular cerebral (de ex.
pentru semne de scădere a glucozei din sânge. Hemiplegia) şi boli
La copilul cu apetitul schimbător, se poate injecta vasculare periferice,
insulina ultrascurtă, imediat după masă. Copilul cu dia- sau circulaţie defici-
bet poate avea o dietă vegetariană ca ceilalţi copii, dacă tară la extremităţi
se iau precauţii pentru acoperirea nevoilor nutritive. (ex. la picioare).
Diabeticii nu trebuie să postească şi trebuie să
evite – de asemenea – guma de mestecat fără zahăr, Retinopatia
care conţine sorbitol, care este transformat în fruc- diabetică
toză şi – apoi – în glucoză.
Dintre medicamentele din plante româneşti s-a Aceste compli-
recomandat produsul Insuveg I, ceaiul pentru dia- caţii nu se întâlnesc practic la copii şi sunt foarte rare

383
COPILUL NOSTRU

la adolescenţi. Diabetul influenţează organismul, - întârziere mintală; sechelele neurologice sunt

încă de la declanşarea sa. Menţinerea unui echilibru uşoare sau lipsesc, deoarece creşterea creierului este
al glucozei din sânge în timpul copilăriei va con- aproape completă la vârsta de 3 ani; performanţa la
tribui la sănătatea adultului diabetic. şcoală nu are de suferit;
Factorii de risc care contribuie la dezvoltarea - intoleranţă la frig,
complicaţiilor sunt: - energie scăzută,
- controlul insuficient sau neadecvat al glucozei - somn prelungit,
din sânge, - întârzierea maturării osoase,
- durata diabetului, - aspectul tipic de hipotiroidism căpătat este un
- fumatul, copil mai mare sau un adolescent cu creştere în greu-
- creşterea grăsimilor din sânge (colesterol şi tate înceată sau cu greutate mult mai mare;
trigliceride), - fetele pot fi amenoreice.
- hipertensiune, Simptomele tipice menţionate mai sus pot lipsi.
- obezitate. Indiferent de cauza hipotiroidismului, statura mică
se caracterizează prin dezvoltarea disproporţionată a
Hipotiroidismul părţii de sus şi printr-o întârziere profundă a vârstei
Este o tulburare endocrină, în care glanda tiroidă a osoase.
copilului, care reglează creşterea şi metabolismul, pro- Cauzele hipotiroidismului congenital sunt multi-
duce insuficient hormon. Poate fi prezent la naştere ple: expunere la ioduri sau medicamente antitiroidi-
(congenital) sau dobândit pe parcurs (de obicei între ene sau insuficienţă de iod în guşa endemică.
11 şi 14 ani), în urma unei boli care lezează glanda Tratamentul constă în administrarea de hormoni
tiroidă, de ex. tiroidita autoimună (Hashimoto). tiroidieni (L-tiroxină) pe gură, toată viaţa.
Cum se manifestă: Unii copii cresc rapid sub tratament şi recuperează
• congenital: creşterea şi dezvoltarea înceată anterioară. La vârsta
- fontanele mari, mai ales cea posterioară, adultă, înălţimea rămâne cu câţiva cm mai mică, decât
- icter prelungit, cea normală.Trebuie respectate dozele prescrise. Supra-
- dificultăţi de supt, doza cu tiroxină duce la manifestări de hipertiroidism şi
- faţă lată cu nas turtit, închiderea prematură a cartilagiilor de creştere. Supli-
- ochi depărtaţi, mentarea cu polivitamine accelerează creşterea.
- limba mare scoasă din gură, În primul an de tratament, poate să apară agitaţie,
- plâns răguşit, neatenţie, tulburări de comportament şi deteriorarea
- creştere întârziată, activităţii de la şcoală, dar toate acestea sunt trecă-
- abdomen destins, toare. Dietă fără restricţii; excepţie face soia, care tre-
- hernie ombilicală, buie evitată, deoarece împiedică absorbţia tiroxinei.
- muşchi moi (hipotonie), Prevenire:
- dezvoltare motorie întârziată, Depistarea în masă (screening) a noilor născuţi
- scăderea temperaturii corpului (hipotermie), pentru nivelul de tiroxină sau hormoni de stimulare
- piele rece, cu transpiraţii, tiroidiană. Nu se practică în prezent.
- secreţii nazale persistente,
- faţă inexpresivă, Guşa
- întârziere mintală (cretinism), dacă nu este Este lărgirea glandei tiroide. Glanda tiroidă, de
tratat în primele 4 săptămâni de viaţă. forma unui fluture, este situată în partea anterioară a
• dobândit: gâtului, sub laringe.
- glanda tiroidă mărită (guşă), deoarece lucrează Cauze:
mai intens pentru a produce suficient hormon tiroidian, - deficit de iod,
- creştere şi dezvoltare întârziată, - substanţe guşogene: iod, litiu, amiodarone,
- oboseală, pilule anticoncepţionale, varză,
- crampe musculare, - boli tiroidiene autoimune,
- vorbire întârziată, - tiroidite (boli infecţioase ale tiroidei), acute
- concentraţie dificilă, (microbiene) sau subacute (virale),
- piele uscată, rece, umflată în jurul ochilor - limfoame şi tumori,
(mixedematoasă), - guşa simplă coloidală (la adolescenţi),
- păr rar, - guşa multinodulară.
- constipaţie, Manifestările guşei pot fi de hipo sau hipertiroidism.
- erupţia dinţilor şi pubertate întârziată, • Hipotiroidism:
- puls rar, - creştere încetinită,

384
 COPILUL BOLNAV

- aspect sedentar, - starea mintală se modifică, pot apărea psihoze

- oboseală, sau somnolenţă până la comă,
- letargie, - agitaţia şi iritabilitatea se instalează brusc,
- lipsa poftei de mâncare, - vărsături,
- câştig în greutate, - diaree,
- constipaţie, - temperatură ridicată,
- intoleranţă la rece, - puls foarte ridicat (tahicardie),
- piele uscată, - hipertensiune.
- păr rar (căderea părului), Ce se poate face:
- puls rar (bradicardie), - administrarea imediată de beta blocante, pen-
- ieşirea dinţilor şi pubertate întârziate. tru a scădea activitatea sistemului nervos simpatic;
• Hipertiroidism: - scăderea treptată a temperaturii corpului
- iritabilitate, nervozitate, (pungi cu gheaţă, la gât, axile, rădăcina coapsei),
- somn agitat, spălături pe sonda gastrică, cu apă rece;
- intoleranţă la căldură, - hidratare, cu perfuzii intravenoase şi cu soluţii reci;
- transpiraţie abundentă, - tratament specific, cu propiltirouracil şi iod,
- oboseală,
sub formă de soluţie Lugol.
- apetit crescut şi scădere în greutate,
- scaune frecvente/diaree,
- palpitaţie, Tetania
- tahicardie (puls crescut), Cele 4 glande paratiroide sunt situate în spatele
- dificultăţi de concentrare la şcoală, glandei tiroide şi sunt foarte mici. Acestea secretă
- tremurături ale degetelor şi limbii, parathormon, a cărui principală funcţie este de a
- exoftalmie (lărgirea spaţiului dintre pleoape), menţine concentraţia optimă de calciu în sânge, împre-
- creştere accelerată, ună cu vitamina D. Scăderea funcţiei glandelor
- păr subţire, paratiroide (hipoparatiroidism) poate avea o cauză
- creşterea pigmentării pielii, necunoscută sau poate fi produsă de o leziune
- medicul poate asculta un zgomot deasupra autoimună, asociată cu o infecţie cu candida (o ciupercă
regiunii guşii. microscopică), boala Addison, diabet de tip 1, tiroidită,
Tratamentul de înlocuire cu hormon tiroidian
pentru hipotiroidism poate provoca micşorarea guşei. anemie pernicioasă, hepatită de tip 1, vitiligo şi chelie.
Asocierea de guşă cu hipertiroidism, exoftalmie şi Acestea sunt – uneori – familiale. Poate – de
dermopatie, formează boala Basedow (Graves). asemenea – rezulta, după extirparea glandei tiroide
(tiroidectomie), dacă sunt scoase accidental şi glan-
dele paratiroide, situate în spatele tiroidei. O scădere
Tânăr cu exoftalmie trecătoare a funcţiei glandelor paratiroide – manifes-
tată prin tetania noului născut – se poate întâlni în
naşteri premature cu asfixie sau la cei născuţi de
Tratamentul se face cu mame cu diabet sau hiperparatiroidism.
medicamente antitiroidi- Cum se manifestă:
ene (propiltiouroacil) care - hipocalcemia pre-
blochează sinteza hormo-
nului tiroidian. Se poate lungită produce tetanie,
asocia propranolol. Supri- spasmul pleoapelor şi di-
marea activităţii tiroidei, aree;
prin iod radioactiv 131 sau - fotofobie.
chirurgical (tiroidectomie
subtotală). Contractură
tetanică a mâinii
Criza tiroidiană
acută
Este o urgenţă medicală foarte rară, la copiii cu Tetania se manifestă
hipertiroidism netratat sau tratat incorect. Poate fi prin: amorţeli, crampe şi
declanşată de infecţie, traumatism sau intervenţie spasme ale extremită-
chirurgicală. ţilor, în special ale mâinilor şi – uneori – ale
Cum se manifestă: laringelui (care se manifestă printr-un sunet ascuţit
- eliberarea masivă de hormon tiroidian creşte respirator), uneori convulsii; se poate confunda cu
metabolismul,
isteria. Dacă se loveşte faţa cu degetul, înaintea ure-
- inima lucrează intens, se poate decompensa şi
poate rezulta insuficienţă cardiacă, chii, se produce un spasm al muşchilor feţei, numit

385
COPILUL NOSTRU
“semnul Chvostek”; dacă se comprimă braţul cu o
manşetă de tensiune arterială, timp de câteva
minute, degetele se contractă, (numit de medici
“semnul Trousseau”). Alte semne nervoase: iritabili-
tate, comportament bizar, convulsii, pierderea
cunoştinţei. Se mai adaugă dureri de cap, vărsături,
diaree şi creşterea presiunii intracraniene.
Ce se poate face:
În starea de tetanie acută sau gravă, scăderea cal-
ciului din sânge trebuie corectată imediat, prin
injecţii de calciu intravenos. Aceasta trebuie făcută cu
grijă, încet, spre a evita tulburările cardiace, care pot
merge până la oprirea inimii. În tetania sau hipocal-
cemia cronică, tratamentul are ca scop menţinerea
calciului şi a fosfatului din sânge în limita normală,
prin suplimentare de calciu şi vitamină D.
O formă ereditară de scădere a funcţiei tiroidi-
ene, numită de medici “pseudohipoparatiroidism”,
se aseamănă – în unele aspecte – cu hipoparatiroidis-
mul, însă producţia de hormoni paratiroidieni este
normală, dar organismul nu răspunde la hormoni.
Asemenea copii sunt mici de statură, au faţă
rotundă, mâini şi picioare scurte, dentiţie întârziată
şi deficitară şi uşoară întârziere mintală.
Tratamentul este acelaşi ca pentru hipoparati-
roidism.
Glandele suprarenale
Sunt situate deasupra rinichilor şi alcătuite din
două părţi: corticală şi medulară.
Corticosuprarenala secretă 3 grupe de hormoni,
numiţi “corticosteroizi”, împărţiţi – după acţiunea
lor – în:
- glucocorticoizi (cortizol, corticosterol),
- mineralocorticoizi (aldosteron),
- steroizi sexuali (androgeni, estrogeni şi pro-
gesteron).
Medulosuprarenala secretă adrenalină şi nora-
drenalină, al căror efect se aseamănă cu stimularea
sistemului nervos simpatic.
Insuficienţa suprarenală
Criza suprarenală poate fi provocată de orice
boală acută gravă, intervenţie chirurgicală, trauma-
tism sau expunere la căldură excesivă. Evoluţia aces-
tei boli este rapidă, în câteva ore, gravă mai ales la
sugari şi poate fi mortală, dacă nu este tratată cores-
punzător. Nu este descrisă vindecarea de la sine.
Copilul trebuie observat cu grijă şi evaluat în
saloanele de terapie intensivă.
Cea mai frecventă cauză a insuficienţei renale croni-
ce (boala Addison) este o distrugere autoimună a glan-
delor, asociată cu stări ca diabet zaharat, candidoză,
hipoparatiroidism, hipotiroidism şi hipogonadism.
Criza suprarenală acută se manifestă prin greaţă
şi vărsături, diaree, dureri abdominale, febră, scă-
386
derea tensiunii arteriale (hipotensiune) colaps circu-
lator, confuzie şi comă.
Ce se poate face:
Tratament cu hidrocortizon intravenos, urmat de
administrare pe gură, după stabilizarea stării clinice.
Lichide şi săruri (electroliţi) sub formă de per-
fuzie, medicamente de susţinere a funcţiei cardiace,
numite şi “substanţe inotrope” (dopamină şi dobu-
tamină), alături de hidrocortizon.
Boala Addison
Este forma cronică de insuficienţă suprarenală.
Cum se manifestă:
Oboseală, slăbiciune, iritabilitate, apatie, som-
nolenţă, lipsa creşterii sau scăderea în greutate,
hipotensiune, ameţeli, dureri de cap, tremurături,
creşterea necesităţii de a consuma sare, vărsături –
uneori puternice – şi deshidratare, pigmentare
difuză a zonelor de presiune, a cutelor palmei, cica-
tricilor şi a mucoaselor. Datele de laborator sunt
necesare, pentru a confirma diagnosticul.
Ce se poate face:
Tratament de susţinere cu hidrocortizon, combi-
nat cu fludrocortizon, asociat cu sare de bucătărie
(clorură de sodiu). Trebuie evitată administrarea de
corticosteroizi – care dau obezitate, retardare mintală
şi “sindrom cushingoid”. Copiii cu insuficienţă
suprarenală necesită o pregătire specială, înaintea
intervenţiilor chirurgicale. Li se administrează hidro-
cortizon înainte, în timpul operaţiei şi după, timp de
câteva zile. Doza de steroizi obişnuită se măreşte de
două-patru ori, în timpul unei boli grave sau operaţii.
Sindromul Cushing
Este o tulburare endocrină rară, produsă de hor-
monii corticosteroizi în organism. Se poate produce
din secreţia excesivă de steroizi produşi de glandele
suprarenale, din exces de secreţie al hormonului
ACTH, de către hipofiză sau din administrarea exce-
sivă, prelungită, de glucocorticoizi (de ex. în artrita
reumatică, cea juvenilă şi astm).
Cum se manifestă:
- La început, creşterea este accelerată, dar – dacă
nu este tratat – copilul întârzie să crească; maturizarea
scheletului este întârziată. Copiii cu sindrom Cushing
au corpul obez, ceafa groasă, prelungită între umeri,
abdomenul larg, extremităţi subţiri, exces de păr (hir-
sutism), pielea subţire, faţa rotundă, roşiatică şi cu
coşuri. Pielea este subţire, prezintă striaţii roze pe
abdomen, piept şi coapse şi face uşor vânătăi.
- Hipertensiune, osteoporoză şi pierderea glu-
cozei în urină (glicozurie).
- Creşterea sensibilităţii la infecţii şi vindecarea
dificilă a rănilor.
- Tulburări nervoase, insomnie, iritabilitate,
euforie sau depresie, până la psihoză.
 COPILUL BOLNAV

- Ulcer gastric sau ulcer peptic. - rareori, organele genitale pot fi ambigue.
- Virilizare: îngroşarea vocii, acnee, tendinţă de Ce se poate face:
masculinizare la fete şi mărirea clitorisului. Diagnosticul necesită studii de laborator, ecografii
- La adolescenţi – amenoree la fete (absenţa şi chiar imagini de rezonanţă magnetică, pentru a
menstruaţiei) şi impotenţă la băieţi. localiza tumora sau glandele suprarenale mărite şi
Ce se poate face: structura organelor genitale interne.
- Extirparea chirurgicală a tumorii, dacă este Tratamentul medical urmăreşte normalizarea
posibil, în cazurile de hiperfuncţie suprarenală sau vitezei de creştere şi a maturizării scheletice, folosind
hipofizară primară. doze mici de hormoni glucocorticoizi, pentru a inhi-
- Când este posibil, tumora se scoate, fără a ba funcţia glandei suprarenale. Cantităţi excesive de
extirpa şi glandele endocrine în totalitate. Când glucocorticoizi produc efecte secundare de sindrom
glanda este scoasă, copilul va trebui să ia hormoni de Cushing. Tratamentul cu glucocorticoizi se continuă
înlocuire, tot restul vieţii. O tumoră hipofizară poate toată viaţa, la ambele sexe, chiar şi în timpul sarcinii.
fi topită sau distrusă, prin iradiere sau chimiotera- Acesta permite creşterea, dezvoltarea şi maturizarea
pie. Când tumora nu este canceroasă, copilul are sexuală normală şi evită masculinizarea.
şanse bune de a se vindeca cu tratament, dar aceasta Tratamentul de substituţie cu mineralocorticoizi
poate reapărea ulterior. (fludrocortizon) ajută menţinerea echilibrului apei şi
- Când sindromul Cushing este rezultatul trata- sărurilor (electroliţilor), dar dozele lor trebuie urmă-
mentului îndelungat cu corticosteroizi, pediatrul rite cu grijă, deoarece supradozarea provoacă hiper-
poate recomanda scăderea treptată a hormonilor cu tensiune.
care este tratat copilul şi – eventual – înlocuirea lor Tratamentul chirurgical pentru reconstruirea
cu alte medicamente. aparatului genital este indicat să fie făcut la fete, încă
din fragedă copilărie. Când virilizarea fetei sau a
Hiperplazia suprarenală congenitală băiatului este provocată de o tumoră, progresia
simptomelor încetează sau se opreşte, după scoa-
Este o tulburare genetică gravă, prezentă la terea tumorii, dar persistă îngroşarea vocii.
naştere, care influenţează producerea de cortizol. Efectele medicamentelor cu steroizi (glucocorticoizi).
Deficitul de cortizol provoacă o secreţie crescută de
ACTH de către hipofiză, din care rezultă hiperplazia Tabel nr. 44 Potenţa medicamentelor cortico-
(hipertrofia sau creşterea exagerată) suprarenalei şi steroide
secreţia excesivă de diferiţi hormoni, printre care cei
androgeni, care produc virilizarea la fetiţe. Supra- Adrenocorti- Numele Efect glucocor- Efect minera-
costeroizi comercial ticoid (com- locorticoid
renala produce mai puţin aldosteron, care este nece- parat cu hidro- comparat cu
sar pentru echilibrul sării în organism. Hiperplazia cortizonul) cortizonul
suprarenală congenitală produce precocitate sexuală
şi masculinizare, în copilărie. Glucocorti-
Cum se manifestă: coizi
• la fete: Hidrocorti- Cortef 1 1
- virilizare; zon (cortizol)
- anomali ale organelor genitale externe: variază
Cortizon Corton 0,8 1
de la lărgirea uşoară a clitorisului, la unirea labiilor –
care arată ca un scrot şi mărirea clitorisului – Prednison Meticorten 4 – 5 0,4
asemănătoare unui penis de mărime normală;
Metilpred- Medrol şi 5–6 minim
- aspectul ambiguu al organelor genitale externe, nisolon Mepronol
asociat cu prezenţa organelor genitale interne (uter şi
ovare), se numeşte “pseudohermafroditism”; Triamcilonol Aristocort 5–6 minim
- pe măsură ce cresc, fetele capătă o voce groasă, şi Atolone
sunt musculoase, nu au menstruaţie sau au tulburări Dexametha- Decadron 25 – 40 minim
de menstruaţie, iar sânii nu se dezvoltă; zonă
- creşterea şi maturizarea scheletului sunt accele-
Bethameta- Celestone 25 minim
rate, părul pubian apare la vârsta de 2 ani, iar acneea zone
este accentuată.
• la băieţi: Mineralo-
- sugarii sunt dezvoltaţi sexual normal; corticoizi
- în prima lună de viaţă, apar semne de insufi- Fludrocorti- Florinef 15 – 20 300 – 400
cienţă suprarenală, sub formă de pierdere de sare; zon
- dezvoltare genitală precoce;

387
COPILUL NOSTRU
Când medicamentele cu steroizi sunt folosite
timp îndelungat, pot apărea efecte secundare.
Efectele secundare ale glucocorticoizilor
• Endocrine şi metabolice:
- Hiperglicemie şi glicozurie (diabet chimic),
- Sindrom Cushing,
- Suprimarea îndelungată a răspunsului
hipofizei şi suprarenalei la stres (necesită injecţii cu
steroid în perioada operatorie).
• Electroliţi şi minerale:
- Retenţie accentuată de sodiu şi apă, care pro-
voacă edeme, creşterea volumului de sânge şi
hipertensiune.
- Pierdere de potasiu.
- Scăderea calciului şi tetanie.
• Metabolismul proteinelor şi maturizarea
scheletului:
- Pierderea accentuată de proteine, care provoacă
rărirea oaselor (osteoporoză), fracturi.
- Oprirea creşterii, întârzierea maturizării scheletice.
- Slăbirea, atrofierea muşchilor şi oboseală.
• Tubul digestiv:
- Poftă de mâncare exagerată.
- Ulcer peptic, gastroduodenal.
- Sângerare gastrointestinală.
- Ficat gras, pancreatită.
• Scăderea rezistenţei la infecţii:
- Sensibilitate crescută la infecţii fungice şi para-
zitare.
- Activarea tuberculozei.
- Agravarea infecţiei cu herpes.
• Neuropsihice:
- Bună dispoziţie (euforie).
- Excitabilitate, comportament psihotic, epilepsie.
- Creşterea presiunii intracraniene, asemănător
unei tumori.
• Hematologice şi vasculare:
- Sângerări cutanate, datorită fragilităţii capilare
crescute.
- Tromboză (cheag de sânge transportat la dis-
tanţă), tromboflebită (astuparea venei cu un cheag),
hemoragie cerebrală, proteinurie (proteine în urină).
• Diverse:
- Miocardită, pleurită şi arterită, după încetarea
bruscă a tratamentului.
- Cardiomegalie (inima dilatată).
- Scleroza renală.
- Acnee, hirsutism, amenoree, menstruaţii neregulate.
- La ochi – cataractă, glaucom.
SISTEMUL NERVOS
Alcătuire şi funcţii
Este cel mai complex sistem al corpului care
reglează sute de activităţi simultan.
Sistemul nervos are două părţi: sistemul nervos
central (SNC), format din creier şi măduva spinării şi
sistemul nervos periferic, format din nervii ce ies din
388
sistemul nervos central şi se ramifică în corp. Sis-
temul nervos periferic este împărţit în nervi care
controlează acţiunile voluntare şi nervi autonomi
(vegetativi) – subîmpărţiţi în simpatici (adrenergici) şi
parasimpatici (colinergici) – care reglează mediul
intern al corpului.
Învelişurile
creierului
Sistemul ner-
vos central este
protejat de oa-
se: creierul în
oasele capului
şi măduva spi-
nării – de verte-
bre. Trei membrane (dura mater, arahnoida şi pia
mater), numite “meninge”, protejează în plus, sis-
temul nervos central. Sub arahnoidă se află lichidul
cefalorahidian, de asemenea, cu rol protector. Mădu-
va spinării este protejată de vertebre, care formează
coloana vertebrală. Prin găurile dintre vertebre ies
nervii spinali (rahidieni), iar – prin orificiile de la baza
craniului – ies cele 10 perechi de nervi cranieni. Nervii
cranieni trimit semnale pentru mişcările ochilor, ale
feţei şi limbii, precum şi pentru organele de vedere,
auz, miros, gust şi echilibru. Cel mai lung nerv cra-
nian – nervul vag – ajunge în torace şi abdomen şi
reglează organe ca plămânii, inima şi tubul digestiv.
Un nerv este format din sute de fibre grupate împre-
ună. Fibrele nervoase mari sunt izolate prin teci de
substanţă grasă (mielină). Procesul de mielinizare
începe în uter şi se continuă în primul an de viaţă.
Localizarea
principalelor
funcţii pe
suprafaţa
creierului
Sistemul
nervos central
conţine două
ţesuturi princi-
pale: substanţa cenuşie – de unde pornesc impul-
surile nervoase şi substanţa albă – care le transmite.
Creierul cuprinde:
• Scoarţa cerebrală – partea cea mai volumi-
noasă a creierului – este împărţită în două emisfere:
dreaptă şi stângă. Acestea controlează memoria,
inteligenţa şi vorbirea. Fiecare emisferă este subîm-
părţită în patru lobi: frontal, parietal, temporal şi

occipital. Emisferele cerebrale sunt partea supe-
rioară a creierului, care procesează informaţia com-
plexă, cum ar fi emoţiile. Unele funcţii superioare, ca
cea de interpretare a limbajului, sunt procesate cu
precădere într-o emisferă dominantă. Emisfera
stângă este dominantă la peste 90% din oameni.
Cerebelul este situat sub emisferele cerebrale şi con-
trolează activităţile subconştiente, ca menţinerea
echilibrului şi coordonarea mişcărilor.
• Talamusul – un centru de legătură dintre
emiferele cerebrale şi alte părţi ale sistemului nervos
central.
• Hipotalamusul – centru important de reglare
endocrină, care influenţează somnul, pofta de mân-
care şi dorinţa sexuală.
• Trunchiul cerebral – format din creierul
mijlociu, punte şi bulb; face legătura între creier şi
măduva spinării şi reglează funcţii vitale, cum sunt
circulaţia şi respiraţia.
Creierul este format din peste 100 de miliarde de
celule nervoase, numite “neuroni”. Neuronii formea-
ză, procesează, transmit şi primesc impulsurile ner-
voase. Aceştia sunt legaţi de alţi neuroni sau celule
formate din muşchi, glande şi organe, prin doua
feluri de fibre: lungi, numite “axoni” şi scurte, ramifi-
cate, numite “dendrite”. Impulsul nervos se trans-
mite ca o undă electrică, de-a lungul fibrelor ner-
voase, până la spaţiul de contact cu alt neuron sau
celulă, care primeşte răspunsul. Transmiterea prin
acest spaţiu, numit “spaţiu sinaptic”, se face prin
mesageri chimici (neurotransmiţători). Legătura din-
tre o fibră nervoasă şi celulă se numeşte “sinapsă”.
Sinapsa
Impulsul ner-
vos, ajuns la ni-
velul sinapsei, eli-
berează neuro-
transmiţătorii din
veziculele preexis-
tente, care trec
prin spaţiul sinap-
tic la următoarea
celulă, unde declanşează un alt răspuns nervos.
Nervii periferici trimit impulsuri voluntare, sub
control conştient şi involuntare, autonome şi reflexe.
Răspunsurile autonome reglează mediul intern al
corpului. Reflexele pot fi voluntare (ex. prinderea
creionului cu degetul) sau involuntare (ex. retragerea
mâinii înţepate cu acul). Fibrele autonome (vegeta-
tive): reglează funcţii vitale, ca respiraţia şi circulaţia.
Sunt de două feluri: simpatice şi parasimpatice. Aces-
tea au efecte opuse, dar care se echilibrează – de obi-
cei – unul pe celălalt. Sunt momente când unul din
COPILUL BOLNAV
momente predomină: în somn – cel parasimpatic, în
stres – cel simpatic.
Evaluarea sistemului nervos central
Cea mai mare parte din informaţia medicală
despre activitatea SNC – la sugari şi copiii mici – se
face prin observarea activităţilor spontane, de mişcare
sau provocate, de reflex, comunicare şi comporta-
ment. Întârzierea sau deviaţiile de la etapele obişnuite
de dezvoltare duc la identificarea copiilor cu risc cres-
cut de boli neurologice. Pediatrul sau neurologul va
încerca să afle cauzele ce pot influenţa dezvoltarea sis-
temului nervos în timpul sarcinii: unele infecţii, sub-
stanţe chimice, traumatisme şi alte boli ale gravidei.
Pentru anumite grupe de boli sunt necesare analize
de laborator, examinări şi măsurători speciale. Părinţii
trebuie să observe şi să dea explicaţii în cadrul exame-
nului neurologic al copilului, despre:
- Istoricul bolilor din familie;
- Posibile tulburări genetice, cu manifestări neu-
rologice;
- Bolile copilului ce pot avea influenţe asupra
sistemului nervos (traumatism, boli febrile, sub-
stanţe neurotoxic, diabet ş.a.).
- Examinarea copilului:
- forma şi mărimea capului,
- poziţia corpului (normală, extensie exagerată,
hipotomie ş.a.),
- activitatea spontană,
- răspunsul la stimularea senzorială (văz, auz,
pipăit),
- simetria mişcărilor extremităţilor,
- mişcări anormale,
- respiraţie anormală (oprirea prelungită a respi-
raţiei, mişcări anormale ale toracelui, respiraţie
accentuată),
- aspectul pielii şi al părului,
- trăsături anormale ale feţei,
- voce sau ţipăt ascuţit,
- mişcări anormale ale ochilor,
- dificultăţi la supt şi înghiţire,
- plescăitul buzelor,
- contracţia asimetrică a muşchilor feţei,
- căscatul des poate indica uneori leziuni ale
nervului cranian,..
- nivelul sau gradul de dezvoltare.
Examinarea instrumentală a Sistemului Nervos
Central
Puncţia lombară: pentru observarea şi analiza de
laborator a lichidului cerebro-spinal (cefalo-rahidi-
an) şi eventual măsurarea presiunii.
Decompresie subdurală: pentru diagnosticul hemo-
ragiei subdurale şi scăderea presiunii intracraniene.
Electroencefalograma: înregistrarea activităţii
electrice a scoarţei cerebrale, diagnosticul convulsi-
ilor şi a morţii cerebrale.
389
COPILUL NOSTRU
Tomografia computerizată: arată secţiuni orizon-
tale sau verticale prin creier; deosebeşte regiunile cu
densitate diferită; folosită pentru diagnosticul ano-
maliilor congenitale, hemoragie, tumori şi inflamaţii
ale creierului.
Scanarea nucleară a creierului: pentru diagnosticul
leziunilor de focar (tumori, abcese, hematom subdural)
Ecoencefalografia: arată deplasările de la linia
mijlocie a unor formaţiuni din creier în caz de tumori.
Radiografia: arată fracturi, stenoza oaselor cra-
niului, erodarea şi calcificarea oaselor.
Imagini de rezonanţă magnetică: permite obser-
varea detaliată a structurilor creierului superioară
altor tehnici.
Tomografie cu emisiune de pozitroni: observă şi
măsoară fluxul şi volumul sângelui la creier, activi-
tatea metabolică şi modificări biochimice din creier.
Ultrasonografie în timp real: permite observarea
detaliată a structurilor creierului în numeroase planuri.
Angiografie cu extracţie digitală: pentru obser-
varea anumitor anomalii vasculare fine.
Menţinerea echilibrului
Simţul echilibrului permite poziţia ridicată şi miş-
carea. Componente ale urechii interne, care formează
aparatul vestibular, ajută la menţinerea echilibrului,
prin detectarea poziţiei şi mişcărilor capului.
Aparatul vestibular este format din 3 canale semi-
circulare şi un vestibul format din două cămăruţe.
Menţinerea
echilibrului
Ameţelile
Ameţelile
sunt produse
printr-o tul-
burare a ori-
entării în spaţiu. Aceasta provoacă o senzaţie de
învârtire. Formele uşoare dau o senzaţie de legănare.
De obicei, apare brusc şi se asociază cu pierderea
echilibrului, greaţă şi mişcări bruşte ale ochilor,
numite “nistagmus”. Copilul cu nistagmus nu poate
merge drept, fără ajutor sau merge ca un om beat.
Medicul pediatru va evalua, la copilul cu nistagmus,
funcţia urechii interne.
Ameţeala este produsă, în general, de o tulburare
a sistemului nervos central, sau de o tulburare peri-
ferică a sistemului vestibular din urechea internă.
Ameţelii de origine periferică:
- Nevrită vestibulară – este o viroză a vestibulu-
lui din urechea internă; apare la câteva zile după o
infecţie respiratorie acută sau se asociază cu o
infecţie a urechii medii; se vindecă – în general – de
la sine, iar simptomele dispar după o săptămână –
390
două; se întâlneşte de obicei la copiii peste 10 ani.
- Ameţeală poziţională benignă – apare doar o
dată cu schimbarea poziţiei capului; atacul durează
câteva săptămâni, dar este rar la copii;
- Boala Meničre – se manifestă prin crize repetate
de ameţeală, ţiuit în urechi şi pierderea auzului. Rar
la copii.
- Labirintită acută, supurativă – este produsă
prin extinderea otitei medii sau mastoiditei.
- Traumatism cranian – poate fi urmat de ameţeli
prelungite, datorită dislocării lichidului din urechea
internă.
- Medicamente: Aminoglicozidele – pot provoca
ameţeli, prin lezarea toxică a aparatului vestibular
Ameţeli de origine centrală:
- Vertij paroxistic benign – este cel mai frecvent,
întâlnit la copilul mic; este greu de diagnosticat,
deoarece copilul mic nu-l poate descrie; durează câte-
va minute; în timpul atacului, copilul devine palid, se
agaţă pentru a se echilibra şi uneori cade şi îi e teamă
să se ridice, până când atacul se termină; este un fel
de migrenă pentru copilul mic şi se asociază cu
migrenele altor membri ai familiei; examinarea medi-
cală a copilului este normală, cu excepţia funcţiei
vestibulare.
- Vertij recurent benign – apare la copiii mai mari
şi la adolescenţi; criza durează de la câteva minute, la
câteva ore şi se asociază uneori cu dureri de cap.
- Convulsii – se pot manifesta uneori doar prin
ameţeală, asociată cu o alterare oarecare a cunoştinţei.
- Tumori.
Întrebări ale medicului:
- Există vreo cauză declanşantă (de ex. mişcare,
schimbare de poziţie, traumatism)?
- Sunt simptomele acute, repetate sau cronice?
- Se asociază alte simptome?
- Dureri ale urechii, scăderea auzului sau ţiui-
turi ale urechii sugerează tulburări ale urechii
interne sau ale nervului acustic, pe când greaţa şi
vărsătura indică o tulburare a aparatului vestibular.
- Există asociată o boală cardiovasculară, con-
sum de droguri sau migrenă în familie?
Examinarea medicală:
- Urechea: perforaţii, infecţii, hemoragie, tumori.
Suflarea unui jet de aer poate provoca ameţeli copi-
ilor cu fistulă între urechea mijlocie şi labirint
- Neurologic: asocierea cu nistagmus şi pierderea
auzului sunt semne de tulburare a funcţiei nervilor
cranieni.
- Manevra Valsalva: copilului i se cere să stea pe
vine timp de 30 de secunde, apoi să se ridice şi să se
screamă cu gura închisă (glota). Dacă această
manevră (Valsalva) provoacă sincopă sau ameţeală,
înseamnă creşterea activităţii nervului vag (a X-a
pereche a nervilor cranieni).
- Manevra Nylen – Barany: medicul schimbă
poziţia capului copilului la 45 de grade, pe o parte;
 COPILUL BOLNAV

dacă apare nistagmus şi vertij, înseamnă ameţeală rare, excesului de tutun sau ţigări, după alcool,
poziţională benignă. monoglutamat sau droguri şi – mai rar – unei
- Examenul de laborator: anemia poate provoca meningite sau tumori la creier.
ameţeală (presincopală). Cauzele diferitelor forme de cefalee:
- Insuficienţa renală, hipo şi hiperglicemia se - Durerea de cap acută, localizată: sinuzită, otită
pot asocia cu ameţeli. medie, tulburări oculare, tulburări dentare sau arti-
Alte examinări necesare: audiografie, electroen- culaţii temporo-mandibulare, traumatism cranian,
cefalogramă, electronistagmogramă – pentru a de- prima migrenă.
osebi ameţeala centrală de cea periferică; tomografie - Durere de cap acută, generalizată: infecţie aso-
sau imagini de rezonanţă magnetică – pentru semne ciată cu febră, meningită, hipertensiune, activitate
de tumoră în creier sau labirint fizică intensă, hemoragie, prima migrenă.
Ce se poate face: - Durere de cap (cefalee) acută, repetată: migrene,
- Tratamentul ameţelii periferice este simpto- cu sau fără aură.
matic; se foloseşte meclizin, oxazepam, plasturi de - Durere de cap cronică, progresivă: se dato-
scopolamină transdermică. Antibiotice – pentru rează unor boli ce se agravează în timp – tumori şi
labirintita supurativă. abcese cerebrale, hematom subdural, hidrocefalie.
- Ameţeala de origine centrală: prevenirea ame- - Dureri cronice neprogresive: prin tensiune sau
ţelii paroxistice benigne repetate este asemănătoare contracţie musculară, după traumatism cerebral sau aso-
cu cea a migrenei; ciproheptadine pentru profilaxie ciate cu depresia, frica de şcoală sau cefaleea simulată.
şi propranolol.
- Tratamentul ameţelii recurente benigne este Tabel nr. 45 Dureri de cap la copii
asemănător cu cel al migrenei: somn şi antivomitive,
Contracţie Vasculară Tracţiune şi infla-
rareori clorpromazină sau dihidroergotamină. Se musculară (ten- (migrenă) maţie (presiune in-
elimină din alimentaţie ciocolata, pizza, cofeina, hot- siune, emoţii) tracraniană crescută)
dog–ul sau alimentele care provoacă migrene.
Evoluţia în Cronică Acută, Cronică sau inter-
Durerile de cap timp repetată paroxistică,
repetată
mitentă, de gravi-
tate crescândă
Sunt relativ frecvente în copilărie. Pot fi de 4 Semne pre- Nu Da Nu
feluri: acute, acute repetate, cronice progresive şi liminarii
cronice neprogresive. Descriere Difuză, ca o Intensă, pul- Difuză, occipitală
bandă, satilă, unila- sau frontală
Dureri vasculare terală
Elemente Depresie, nelin- Simptome Semne neurolog-
caracteris- işte neurologice ice, de ex. edem al
tice trecătoare papilei optice

Factori pre- Dificultăţi Se întâlneşte nu

dispozanţi acasă, la şcoală în familie (75
Durere de cap (cefalee) sau sexuale %), lovituri
prin tensiune musculară uşoare la cap

Durerile de cap sunt grave, când:

Dureri sinusale
Durerile de cap acute cuprind capul în întregime,
au o intensitate mai mică şi încep progresiv. Formaţi-
unile capului cuprinse de durere includ o reţea de
nervi ai scalpului, feţei, gurii şi gâtului, muşchii
capului şi vasele de sânge de la suprafaţa şi baza
creierului. Pot rezulta din boli ca: gripă, răceli,
infecţii ale sinusurilor sau dinţilor; altele se pot dato-
ra hipertensiunii, alergiilor sau forţării ochilor,
oboselii, scăderii zahărului din sânge prin mese prea
* apar brusc sau sunt foarte puternice; sugerează
hemoragie subarahnoidiană.
* se agravează progresiv; pot fi din cauza unei
tumori.
* apar în timpul activităţii fizice, tuse, screamăt;
pot fi din cauza unei hemoragii în creier sau a unei
tumori în regiunea posterioară a creierului..
* se asociază cu ameţeli, confuzie sau tulburări
de memorie; în infecţii, malformaţii vasculare şi
tumori din sistemul nervos central.
Durerea de cap prin tensiune este cea mai frecventă;
apare la frunte şi tâmple şi este ca o presiune în
formă de cerc dureros în jurul capului. Este produsă
de neliniştea declanşată de stres, oboseala muşchilor
ochilor şi de boli de dinţi sau sinusuri; muşchii
umerilor şi cei ai cefei sunt încordaţi. Nu se asociază
cu greaţă.

391
COPILUL NOSTRU
Durerile prin depresie sunt surde, prelungite, în tot
capul sau doar la ceafă. Se asociază cu schimbări pro-
funde ale dispoziţiei, singurătate, scăderea perfor-
manţei la şcoală, tulburări de somn, comportament
agresiv, lipsa poftei de mâncare, lipsă de energie ş.a.
Migrena este o durere de cap intensă, pulsatilă,
episodică, ce afectează o jumătate de cap, mai rar tot
capul; durerea apare brusc, rareori poate fi precedată
de simptome ale vedere, nervoase sau digestive
numite “aură”; crizele apar rar (1-2 în viaţă) sau des
(câteva pe lună); între crizele de migrenă, persoana nu
are nici un alt simptom. Apare la 3-5 % din copii,
înaintea pubertăţii şi la 10 – 20% – după aceea.
Migrena este mai frecventă la femei şi uneori este
transmisă genetic. Durerea migrenoasă se produce
prin îngustarea (spasmul) arterelor de la baza creieru-
lui, ceea ce reduce cantitatea de sânge (ce aduce oxi-
gen) la creier şi secreţia de serotonină. Arterele se
dilată apoi, pentru a mări aportul de oxigen. Dilatarea
acestor artere determină secreţia de prostaglandine,
care provoacă durerea. Migrena este declanşată de
stres, oboseală, menstruaţie, vreme (ploaie, ceaţă,
scăderea presiunii atmosferice), luminii intermitente şi
de unele alimente: iaurt, brânzeturi, cofeină, citrice,
ceapă, vin roşu, nuci sau fasole, care conţin o sub-
stanţă, (tiramina) ce contractă arterele sau declanşează
o reacţie alergică şi medicamente (pilule anticon-
cepţionale, efedrină, prednison, teofilină, albuterol).
Uneori, migrena poate apărea târziu, după stres, ca
cea din timpul nopţii sau de sâmbătă dimineaţa.
Cefalee migrenoasă
Migrena tipică are patru faze:
1. Prodromul – Primele simptome pot apărea cu
ore sau zile înainte; ele pot fi: iritabilitate, depresie,
confuzie, surplus de energie, căscat, retenţie de
lichid, urinare frecventă, foame, intoleranţă la
lumină şi sunet.
2. Aura se manifestă prin: tulburări neurologice
trecătoare, de ex.: tulburări de vedere ( vedere
înceţoşată, cu pete mişcătoare sau lumini, lipsa vede-
rii pe jumătate sau halucinaţii vizuale), furnicături,
hemipareză (paralizie uşoară în jumătatea corpului);
392
pierderea trecătoare a vorbirii şi ameţeli. Acestea du-
rează 5-60 de minute, după care dispar spontan.
3. Durerea de cap propriu-zisă, tipică, este pulsatilă,
agravată de mişcare şi cuprinde jumătatea capului,
în regiunea tâmplei, ochiului şi a frunţii. La copii,
migrena cuprinde tot capul sau toată fruntea. Se
poate asocia cu greaţă, vărsături, intoleranţă la
lumină (fotofobie) şi sensibilitate crescută a pielii şi a
muşchilor capului. În timpul atacului de migrenă,
persoana vrea să doarmă sau să stea liniştită într-o
cameră întunecoasă. Durează între 4 şi 72 ore, mai
puţin la copii.
4. După migrenă, mulţi copii au o perioadă de
oboseală, dificultate de concentrare şi de intoleranţă
alimentară.
Ce se poate face:
- Se folosesc analgezice simple ca ibuprofenul,
în doze suficiente, cât mai repede după începerea
durerii; a doua oară se ia numai jumătate de doză,
după 45 minute; adaosul de cofeină sau ergotamină,
la ibuprofen, măreşte eficacitatea medicamentului,
la unii copii.
- Greaţa şi vărsăturile sunt tratate cu metoclo-
pramid (reglan), la 10 – 20 de minute înaintea altor
medicamente.
- Pentru prevenirea migrenei care se repetă
frecvent, se foloseşte propranolol, amitriptilină, val-
proat sau blocante de calciu.
- Alte medicamente noi: sumatriptan (imigram),
rizatriptan, naratriptan şi dihidroergotamină (cofe-
dol, conhidrol) – pulverizat în nas.
- Medicamentele antimigrenoase pot avea efecte
secundare. Sunt relativ sigure, când sunt folosite cu
grijă. Pentru a preveni efectele secundare pe termen
lung se vor folosi doze minime eficace şi vor fi oprite
cât mai curând posibil.
Tratamentul alternativ al migrenei include tehnici
de relaxare şi biofeedback, dietă şi schimbarea modu-
lui de viaţă. Biofeedback este un nume pompos pen-
tru o tehnică ce dă persoanei un control mai bun
asupra unor funcţii ale corpului, date de frecvenţa
inimii, presiunea sângelui, temperatură, tensiunea
musculară şi undele creierului (EEG). Pacientul este
legat prin fire de o maşină şi învaţă să se relaxeze,
ascultând sunetele emise de muşchii tensionaţi sau
relaxaţi şi învaţă să-şi controleze anumite funcţii,
după dorinţă. Pentru a-şi controla funcţiile cu aju-
torul unui aparat, persoana trebuie să se poată con-
centra şi să dorească să se vindece. Medicul foloseşte
sugestii, iar pacientul îşi foloseşte imaginaţia: îşi
poate simţi mâinile calde sau muşchii gâtului rela-
xaţi. Aparatul poate fi folosit acasă, dar scopul trata-
mentului este ca pacientul să se despartă de el. Astfel
– la primele semne de migrenă – pacientul învaţă să-şi
controleze unele funcţii ale organismului. Se asociază
cu tehnici de relaxare ale corpului şi ale minţii.
Pentru un procentaj mic de copii care suferă de
migrene, eliminarea selectivă a alimentelor şi bău-

turilor care provoacă dureri de cap, poate avea efect.
Mesele mici şi frecvente ajută menţinerea unui nivel
normal de glucoză în sânge, evitând hipoglicemia ce
poate duce – uneori – la migrenă. Trecerea la un mod
de viaţă sănătos; bolnavul trebuie să evite: un oraş
aglomerat şi poluat, camere aglomerate pline de
fum, o viaţă trepidantă cu mese şi orar de somn
neregulate, cu puţină activitate fizică.
Convulsiile
Convulsiile pot fi febrile sau nefebrile. Convulsii-
le febrile survin între 3 luni şi 5 ani, asociate cu febră,
în lipsa unei afecţiuni cerebrale. Convulsiile nefebrile
apar la copii de toate vârstele, sub formă de crize
acute, convulsive sau neconvulsive, asociate sau nu
cu pierderea conştienţei. Ele sunt datorate tulburării
trecătoare a funcţiei sistemului nervos central.
Reprezintă un atac brusc manifestat prin alterarea
comportamentului, a senzaţiilor, a conştiinţei sau a
funcţiei autonome (vegetative). Convulsiile pot fi
epileptice sau neepileptice. Cele epileptice rezultă din
excitarea excesivă a neuronilor din scoarţa cerebrală.
Tabel nr. 46 Diferenţa dintre convulsiile epilep-
tice şi cele neepileptice
Episodul Epileptic Neepileptic
Detectabil pe EEG Deseori Nu
Stereotip De obicei Nu
Răspunde la anticonvulsivante Deseori Nu
Declanşat de emoţii Nu Deseori
Poate fi reprodus la cerere Nu Uneori
Asociat cu muşcarea limbii şi inconti- Da Rareori
nenţă urinară
EEG = electroencefalogramă
Crizele convulsive nu înseamnă neapărat
epilepsie. Epilepsia este o afecţiune cronică în care
crizele se repetă spontan, neprovocat, în absenţa unor
cauze declanşatoare cunoscute. Tendinţa de repetare
rezultă din anomalii ale creierului sau dintr-o predis-
poziţie determinată genetic, cel puţin în parte. Diag-
nosticul de epilepsie nu se pune după una sau două
convulsii afebrile, provocate de o boală acută.
Clasificarea convulsiilor
Sunt clasificate în funcţie de localizarea
declanşării, ca: parţiale (încep într-o zonă limitată a
emisferei) şi generalizate (încep simultan în ambele
emisfere). Convulsiile parţiale sunt apoi subdivizate
în simple (cu păstrarea conştienţei), complexe (cu
pierderea conştienţei) sau convulsii parţiale ce se
generalizează ulterior.
Convulsiile generalizate pot fi: tonicoclonice
(grand mal), tonice (prelungite) sau clonice, cu
COPILUL BOLNAV
pierdere bruscă a conştienţei, însoţită de contracţii
tonice şi (scurte, sacadate) clonice, ritmice, simetrice.
Copilul se învineţeşte, urinează pe el şi îşi poate
muşca limba. Durează 1 – 2 minute, urmate de un
somn profund şi durere de cap.
Cauze ce provoacă convulsii epileptice:
- necunoscute. Cam jumătate din cazurile de
epilepsie generalizată, la copil, sunt moştenite genetic;
- leziuni nervoase în trecut (asfixie la naştere,
hemoragie intracraniană, meningită, traumatism
cranian, paralizie generală);
- simptome acute de: infecţie SNC, anoxie (lipsă
de oxigen), traumatism, intoxicaţie, tulburări grave
de metabolism, oprirea bruscă a medicamentelor
anticonvulsive;
- febrile;
- tumori cerebrale;
- tulburări degenerative nervoase, neurofibro-
matoză şi altele.
Cauze ce provoacă convulsii neepileptice:
- sincopa, hiperventilaţie, narcolepsie, coşmaruri,
migrene, diskinezii paroxistice, convulsii psihogene,
mioclonii segmentare.
Epilepsia este o afecţiune cronică, în care crizele
se repetă spontan, în absenţa unor cauze declanşa-
toare cunoscute. Tendinţa de repetare rezultă din
anomalii ale creierului sau dintr-o predispoziţie
determinată genetic, cel puţin în parte. Diagnosticul
de epilepsie nu se pune după una – două convulsii
afebrile, provocate de o boală acută.
Forme frecvente de epilepsie la copil:
- convulsii ale nou-născutului,
- spasme ale sugarului,
- convulsii febrile,
- epilepsia mioclonică juvenilă,
- epilepsia benignă cu paroxisme temporale –
debutează între 3-13 ani. Majoritatea convulsiilor apar
în somn. Copilul este trezit de contracţii (clonico-toni-
ce) de o parte a feţei, senzaţii deosebite în limbă sau
obraz, ce se extind la mâna situată pe aceeaşi parte.
Copilul este conştient, dar nu poate vorbi timp de
câteva minute. Intelectul nu este afectat; convulsiile
dispar treptat spre adolescenţă. Tratamentul nu este –
în general – necesar.
- epilepsia cu absenţe este generalizată, începe
între 3-12 ani.
Cum se manifestă convulsiile
Generalizate:
• Convulsia tonicoclonică – numită în trecut
„Grand Mal” – este cea mai frecventă şi cea mai dra-
matică.
Apare pe neaşteptate.
Faza tonică durează 10-20 de secunde.
Cum se manifestă:
- ochii se rotesc în cap,
- dispare cunoştiinţa,
- copilul cade din picioare,
393
COPILUL NOSTRU
- corpul devine ţeapăn, întreg corpul este rigid
(contractare tonică), braţele sunt flexate, capul, gâtul
şi picioarele sunt întinse,
- respiraţia se opreşte, copilul se poate învineţi,
- cantitatea de salivă creşte, iar copilul nu poate
înghiţi.
Faza clonică durează cam 30 de secunde, dar
poate fi şi mult mai scurtă sau mult mai lungă, până
la o jumătate de oră.
Cum se manifestă:
- mişcări spastice violente ale corpului şi ale
extremităţilor, cuprins de contracţii şi relaxări ritmice,
- spume la gură, incontinenţă de urină şi fecale;
către sfârşit, mişcările sunt mai puţin intense şi mai rare.
Starea post convulsivă: copilul apare relaxat,
poate fi semiconştient şi greu de trezit sau se poate
trezi în câteva minute. Rămâne confuz câteva ore,
mişcările – mai ales cele fine – sunt greu de coordo-
nat. Poate avea tulburări de vedere sau de vorbire,
dureri de cap sau vărsături. Doarme câteva ore, iar –
la trezire – este pe deplin conştient, obosit, cu dureri
musculare şi de cap. Nu-şi aminteşte nimic din criză.
• Convulsiile generalizate, zise “secundare”, sunt
precedate de aşa-zisa “aură”, care include tulburări
vizuale, mirosuri, halucinaţii vizuale sau auditive,
furnicături şi alte senzaţii neobişnuite. Aura poate
indica localizarea focarului epileptic.
• Status epilepticus – constă într-o înlănţuire de
convulsii, la interval atât de scurt, încât nu îi permite
copilului să fie complet conştient între ele. Necesită
tratament de urgenţă. În lipsa tratamentului, acestea
pot duce la epuizarea copilului, la insuficienţă respi-
ratorie şi deces.
• Convulsii – absenţe (numite în trecut “Petit
Mal”). Încep de obicei între 3-12 ani, mai frecvente la
fete; dispar de obicei la pubertate. Se manifestă prin:
pierderea cunoştinţei, pentru scurt timp (5-10
secunde). Apar fără nici un fel de avertizare; copilu-
lui îi cad obiectele din mână, din cauza scăderii
tonusului muscular, dar poate rămâne în picioare.
Copilul prezintă mişcări minore, ca plescăitul din
buze, clipirea deasă sau o uşoară mişcare a capului.
Copilul este învinuit că nu este atent pe unde calcă,
sau că este cu capul în nori. Crizele pot fi declanşate
de oboseală, insomnie, hiperventilaţie, hipoglicemie
sau stres.
• Convulsii atonice sau akinetice – apar între 2-5
ani. Copilul cade dintr-o dată, din cauza lipsei
tonusului muscular, în special în cursul
dimineaţii. Copilul se poate lovi la faţă, cap sau
umeri, iar pierderea cunoştinţei este de moment.
• Spasmul infantil – apare în primele 6-8 luni de
viaţă, mai frecvent la băieţi. Se manifestă prin: con-
tracturi musculare bruşte, scurte, simetrice, repetate.
Capul este îndoit, braţele sunt întinse, iar picioarele
îndoite pe abdomen. Ochii daţi peste cap. Se poate
asocia cu un ţipăt. Pielea poate fi palidă, roşiatică
sau vânătă. Se asociază cu încetinirea dezvoltării
inteligenţei. De aceea, evoluţia este sumbră.
394
Parţiale:
• Cu semne motorii: mişcări bruşte ale ochilor sau
ale feţii, salivaţie crescută; copilul nu poate vorbi.
Apar în somn. Mişcări Jacksoniene – sunt mişcări
într-o anumită ordine, începând cu piciorul, mâna sau
faţa şi răspândirea la părţile alăturate ale corpului.
• Cu semne senzoriale: asociate cu diferite senza-
ţii: furnicături, amorţeli sau dureri ale extremităţilor
sau ale feţei, ce se răspândesc în alte părţi ale corpu-
lui; senzaţii vizuale sau imagini diferite, ce apar
după vârsta de 8 ani.
• Psihomotorie – se manifestă prin: perioade de
comportament modificat, nu poate reacţiona la me-
diul din jur, nu îşi aminteşte nimic, pot fi precedate de
senzaţii de strângere a stomacului care se ridică în gât,
miros sau gust neplăcut, imagini vizuale sau auditive
neplăcute sau o senzaţie vagă de bunăstare, sau sen-
zaţia cunoaşterii unui loc pe care nu l-a văzut nicio-
dată (deja vu). Manifestarea motorie este stereotipă;
copilul se opreşte din activitate, priveşte în gol, con-
fuz şi apatic, devine moale sau ţeapăn sau ia o poziţie
ciudată; poate repeta unele lucuri complicate, fără
scop (automatism) – cum ar fi mersul, alergatul, lovi-
tul, râsul sau vorbirea incoerentă, urmate de confuzie
sau somn. Alţi copii îşi mişcă gura, mestecă, înghit, le
curg balele sau au greţuri urmate de rigiditate, cădere
şi somn. Rareori au manifestări agresive.
Pentru diagnostic, medicul poate cere efectuarea
unei electroencefalograme, care dă informaţii despre
capacitatea funcţională a creierului, localizată sau
difuză. Metode moderne de EEG permit înregis-
trarea ambulatorie prelungită şi identificarea cri-
zelor epileptice, a formelor fără manifestare clinică şi
a activităţii dintre crize. Imaginea de rezonanţă mag-
netică (MRI) sau ecografie/ tomografie computeriza-
tă se foloseşte pentru a exclude o leziune localizată
(tumoră etc.).
Ce se poate face:
• Tratamentul de urgenţă
În timpul convulsiilor:
- păstrează-ţi calmul,
- notează durata,
- aşează copilul jos, dacă era ridicat,
- protejează copilul să nu se lovească sau să
aspire vărsătura,
- aşează-i o mână sau un prosop împăturit sub cap,
- desfă cureaua şi lărgeşte îmbrăcămintea,
- dacă varsă, întoarce copilul cu totul pe o parte,
- lasă convulsiile să se încheie, fără să intervii,
- înlătură obiectele din jur de care s-ar putea lovi,
- nu încerca: să imobilizezi copilul, să-i pui ceva
în gură (lingură, suport de limbă), sau să-i dai să bea
sau să mănânce.
După convulsie:
- notează durata,
- observă-i respiraţia şi poziţia capului şi a lim-
bii; verifică dacă şi-a muşcat limba sau buzele;
îndreaptă-i capul dacă este întins mult pe spate,

- dacă nu respiră, practică respiraţia artificială –
gură la gură – şi cheamă salvarea,
- aşează copilul pe o parte şi rămâi lângă el,
până când se trezeşte complet,
- nu îi da nimic să înghită, până când nu este
complet conştient.
• Cheamă salvarea dacă:
- nu respiră, după încetarea convulsiilor;
- convulsiile durează mai mult de 5 minute,
după ceas;
- copilul este diabetic;
- pupilele sunt inegale, după convulsii;
- copilul vomită continuu, o jumătate de oră
după terminarea convulsiilor;
- copilul nu se trezeşte;
- convulsiile s-au produs în apă;
- convulsiile sunt înlănţuite (status epilepticus).
• Tratamentul medicamentos
- scopul medicamentelor anticonvulsivante este
de a preveni status epilepticus şi accidentele şi a per-
mite o viaţă normală, asociată cu convulsii de scurtă
durată. Nevoia de tratament antiepileptic îndelungat
depinde de cauză, vârstă şi de condiţiile în care au
apărut convulsiile. O singură convulsie nu necesită,
în general, tratament. La 75% dintre copii, epilepsia
poate fi controlată prin administrarea unui singur fel
de medicament, pe o durată lungă de timp.
- pentru convulsii parţiale se administrează car-
bamazepine (finlepsin, tazepin, taver). Se urmăreşte
concentraţia în sânge a medicamentului şi hemogra-
ma, din cauza riscului anemiei şi a toxicităţii hepa-
tice. Când medicamentul menţionat nu este bine to-
lerat, se poate înlocui cu fenitoin, valproate sau feno-
barbital.
- pentru convulsii – absenţe: se foloseşte etosu-
ximide.
- pentru epilepsia generalizată: se administrează
valproate.
Efecte toxice ale medicamentelor: pancreatită,
toxicitatea hepatică gravă, scăderea trombocitelor.
Convulsiile la sugari se tratează cu fenobarbital.
Medicamente antiepileptice noi: lamotrigine
(lamictal), topiramate (topamax), gabapectin (neu-
rontin) şi tiagabine.
Medicul poate recomanda ca:
- medicamentele anti-convulsivante să fie schim-
bate, sau să modifice doza pe rând, pentru a observa
efectul obţinut;
- părinţii să urmărească luarea medicamentului
de către copil;
- să practice activităţi fizice;
- să evite oboseala accentuată şi lipsa de somn,
care favorizează apariţia convulsiilor;
- să se familiarizeze cu efectele secundare ale
medicamentelor;
- să măsoare periodic nivelul medicamentului în
sânge;
COPILUL BOLNAV
- să nu schimbe medicamentul după fiecare con-
vulsie. Epilepsia este o boală ciclică, copilul poate
avea perioade mai bune sau mai rele, care nu nece-
sită neapărat schimbarea medicaţiei;
- să se interneze într-un spital de specialitate,
când copilul are convulsii dese, care îl handicapează,
în pofida tratamentului aplicat corect.
Creşterea presiunii intracraniene
(Hipertensiunea intracraniană)
Creierul este protejat de craniul osos şi 3 înveli-
şuri, numite “meninge”, dar este vulnerabil la creş-
terea presiunii din interiorul său. Volumul total dat de
creier, sânge şi lichidul cefalorahidian trebuie să
rămână acelaşi, pentru a-şi menţine presiunea din
interiorul creierului. Schimbarea unei componente,
de exemplu printr-o tumoră, se însoţeşte cu schimbări
compensatoare la celelalte. În acest fel, volumul şi
presiunea din creier se menţin constante. Sugarii
compensează creşterea presiunii, prin lărgirea
suturilor şi bombarea fontanelei (moalele capului).
Creşterea presiunii intracraniene poate fi pro-
dusă prin tumori, hemoragie sau edem al creierului.
Pe măsură ce presiunea creşte, semnele şi simp-
tomele se agravează, iar nivelul cunoştinţei se
alterează până la comă profundă.
Cum se manifestă:
Copii şi adolescenţi: dureri de cap, greaţă şi vărsă-
turi, vedere tulbure sau dublă, convulsii. Modificări
de comportament: agitaţie, lipsă de interes, som-
nolenţă, dificultăţi la învăţătură, scăderea rezistenţei
fizice, oboseală, somn prelungit, tulburări de memo-
rie, lipsa poftei de mâncare şi scăderea în greutate şi
alterarea progresivă a stării de conştienţă. Alte semne
târzii: lipsa mişcărilor la comandă, scăderea reacţiei la
durere, modificări ale pupilei, respiraţie cu ritm anor-
mal (periodică), postură decerebrată sau decorticată.
Hidrocefalia
Rezultă dintr-un dezechillibru între producerea şi
absorbţia lichidului cefalorahidian (LCR) în ven-
triculele creierului. LCR se acumulează în ventricule
sub presiune – producând dilatarea lor – şi sub
meninge îndepărtează oasele moi, iar capul se măreşte.
Cum se manifestă:
În primele luni de viaţă predomină mărirea
capului. Către sfârşitul primului an şi după aceea,
hidrocefalia se manifestă mai ales prin tulburări şi
semne neurologice.
Manifestările hidrocefaliei la copil: dureri la
trezire ameliorate în poziţia ridicată sau după vărsă-
turi, privire crucişă (strabism), mers nesigur, apatie,
incoerenţa, confuzie, letargie.
Ce se poate face:
Tratamentul este – în general – chirurgical şi se
face prin înlăturarea obstacolului (ex. tumoră), sau
printr-un şunt (scurt-circuit) care creează drenajul
395
COPILUL NOSTRU
LCR de la ventricul într-o altă cavitate, de obicei peri-
toneu (în abdomen). Şuntul dintre ventriculi creieru-
lui şi peritoneu se numeşte “şunt ventriculo-peri-
toneal (VP)”; el constă dintr-un tub de plastic, aşezat
sub piele, ce leagă ventriculii creierului cu cavitatea
peritoneală. Tubul este prevăzut cu o valvă unidi-
recţională ce permite scurgerea lichidului doar de la
ventriculi spre peritoneu.
Principalele complicaţii ale şuntului VP sunt blo-
cajul şi infecţia. Blocajul se produce prin îndoire, astu-
pare, desprindere sau migrare a tubului. Astuparea
şuntului provoacă semne de creştere rapidă a presiu-
nii intracraniene şi necesită internarea de urgenţă.
Infectarea şuntului este mai frecventă în primele
două luni de după operaţie. Infecţia poate avea loc la
nivelul plăgii: meningită, nefrită, endocardită bacte-
riană sau septicemie. Se tratează prin doze mari de
antibiotice administrate intravenos şi – eventual –
prin scoaterea şuntului, până la vindecarea infecţiei.
Evoluţia: hidrocefalia tratată corect chirurgical
permite supravieţuirea a aproximativ 80% din copii.
Dintre cei ce supravieţuiesc, cam o treime se dez-
voltă normal, intelectual şi neurologic. Majoritatea
rămân totuşi cu tulburări neurologice.
Coma
Alterarea funcţionării creierului poate produce
modificări ale stării de conştienţă. Medicii folosesc
mai multe nume, pentru a descrie trecerea de la
starea vigilă la cea de comă profundă.
Nivelele conştienţei sunt (vezi dicţionar psihiatric):
- deplin conştient,
- treaz şi alert,
- orientat în timp, loc şi persoană; comporta-
ment adecvat vârstei,
- confuzie,
- dificultatea de a lua decizii,
- dezorientare: în timp şi loc, nivel de conştienţă
scăzut,
- letargie: mişcări spontane limitate, vorbire
alterată,
- sedare profundă: trezit doar prin stimulare,
- stupoare: somn profund, răspunde trecător la
stimuli puternici şi repetaţi,
- comă superficială: mişcă segmentul la stimul
dureros; poziţia corpului e variabilă, pupilele
reacţionează la lumină, muşchii se contractă dacă este
lovit tendonul genunchiului, dar nu reacţionează
când e strigat.
- comă profundă: lipsă de răspuns când este stri-
gat sau de mişcare la stimuli dureroşi; poate răspunde
sau nu la durere, iar poziţia corpului este decerebrată
(vezi mai jos).
- coma vigilă: copilul pare comatos, dar poate
deschide sau mişca ochii în mod reflex.
- starea vegetativă persistentă este o stare croni-
că de pierdere permanentă a funcţiei scoarţei cere-
396
brale: ochii urmăresc obiectele în mod reflex, sau se
mişcă în direcţia unui zgomot puternic; extremităţile
sunt spastice, dar se retrag la stimuli dureroşi,
mâinile prind în mod reflex, poate avea mişcări ale
feţei, poate uneori înghiţi, copilul poate geme sau
plânge, dar nu vorbeşte.
Medicii urmăresc nivelul conştienţei, ca un indi-
cator al îmbunătăţirii sau alterării stării neurologice.
Copilul poate fi descris ca fiind alert şi orientat, som-
noros, iritabil, agitat, dezorientat, treaz, adormit,
somnolent, letargic sau comatos.
Alte descrieri ale copilului comatos privesc acti-
vitatea musculară, reflexele şi semnele vitale:
• Funcţia musculară:
- muşchii se pot contracta spontan sau pot
răspunde doar la stimuli dureroşi; lipsa mişcărilor
sugerează paralizia; mişcările asimetrice ale extremi-
tăţilor sugerează hemiplegia; extremitatea afectată
zace întoarsă în afară şi cade inertă, după ce e ridicată;
- poziţia corpului poate da indicaţii despre
nivelul leziunii din creier;
- poziţia (postura) decorticată: arată lezarea
scoarţei cerebrale; braţele sunt lipite de corp şi
îndoite de la cot pe piept şi mâinile făcute pumn;
extremităţile inferioare sunt întinse şi apropiate;
Poziţia decorticată
- poziţia decerebrată: corpul întins şi rigid, cu
palmele întoarse în jos şi picioarele îndepărtate.
Această poziţie este mai evidentă după o stimulare
dureroasă uşoară; arată o alterare a zonelor pro-
funde ale creierului (mezencefal).
Poziţia decerebrată
• Reflexele:
- vor fi controlate frecvent de medici;
- pupilar: de micşorare a pupilei imediat ce este
îndepărtată una din mâinile care acoperă ochii; este
prezent în coma superficială;
 COPILUL BOLNAV

- corneean: de închidere a pleoapelor, când partea Medicamente Sedarea mamei Supradozare cu nu-
laterală a globului ocular este atinsă cu un fir de vată; meroase medicamente
absenţa lui se asociază cu leziuni grave ale creier; Toxine Plumb Medicamente, pesti-
Medicul obţine cele mai multe informaţii despre cide, alcool, arsenic
starea creierului prin măsurători indirecte. Copilul
comatos poate fi examinat prin diferite tehnici speciale: Hipoglicemie Diabet al gravidei Diabet, substanţe
hipoglicemiante
- puncţia lobară: cu un ac subţire şi seringă se
măsoară, se analizează şi se extrage lichid cefalo- Epilepsie Convulsii motorii Convulsii motorii mi-
mici, constante nore constante, starea
rahidian de la nivelul vertebrelor lombare; de Petit Mal, starea
- electroencefalograma: măsoară activitatea elec- post convulsivă, me-
trică a scoarţei cerebrale; folosită la diagnosticul con- dicamente luate pen-
vulsiilor sau pentru a determina moartea creierului; tru a opri convulsiile
- tomografie computerizată: obţine imagini ver- Presiune intracra- Leziuni anoxice ale Encefalopatie toxică,
ticale sau orizontale ale creierului; diferenţele de niană crescută creierului, hidroce- sindrom Reye, trau-
densitate permit distingerea unor anomalii congeni- falie, tulburări meta- matism al capului,
bolice (uree, amino- tumori în partea pos-
tale, hemoragii, tumori şi inflamaţii; acizi) terioară a creierului
- ecoencefalograma: arată devierea de la linia
mediană a formaţiunilor creierului şi dilatarea ven- Ficat Insuficienţă hepat- Insuficienţă hepatică
ică, tulburări moşte-
tricolilor cerebrali (cavităţi normale din creier, prin nite de metabolism
care circulă lichid cefalorahidian); ale bilirubinei
- radiografia: pentru fracturi, deplasări, eroziuni
Renale Rinichi mici, Nefrită acută şi cro-
osoase şi calcificări; hipoplastici nică
- imagini de rezonanţă magnetică (MRI): per-
mite vederea unor părţi din creier, imposibil de Complicaţii ale Nefrită acută
hipertensiunii
văzut prin alte tehnici;
- tomografia cu emisiune de pozitroni: măsoară Creşterea bioxidu- Anomalii congeni- Fibroză chistică
diferite funcţii din creier, ca fluxul de sânge, activi- lui de carbon tale ale plămânilor
(hipercapnie)
tatea metabolică, modificările chimice din ţesuturi;
- ultrasonografie instantanee: care permite Tulburări de săruri Abuz de bicarbonat, Diaree, deshidratare
vizualizarea precisă a formaţiunilor din creier, în minerale intoxicaţii cu sare
diferite planuri. Creşterea sodiului

Sodiu scăzut Tulburări de hor- Diaree, deshidratare

Tabel nr. 47 Cauzele comei la copil mon antidiuretic,
Acidoză gravă Septicemie, hipoter- Infecţie, comă diabe-
Mecanismul comei Nou Născut Copilul mai mare mie tică, intoxicaţie cu
aspirină
Lipsa de oxigen Asfixia de la naştere, Intoxicaţia cu mono-
(anoxia); asfixia (O2 aspiraţia de meco- xid de carbon Creşterea potasiu- Insuficienţă renală Intoxicaţie cu aspi-
scăzut şi CO2 cres- niu, infecţii respira- Crup, epiglotită lui rină
cut); astuparea torii
căilor resp. Purpură Sindrom hemolitic- Leucemie, coagulare
uremic intravasculară dise-
Inimă Leziuni congenitale Leziuni congenitale, minată
Şoc Asfixie stenoză aortică
Hemoragie, infecţie
* după PG Moe şi AR Seay, 2001
Traumatism Contuzie sau Căderi, accidente
cranian hemoragie la auto
naştere Primul ajutor acasă la copilul comatos:
Infecţie Meningită bacteria- Meningită bacteriană,
- menţinerea liberă a căilor respiratorii;
nă, encefalită herpe- encefalită virală, - aşează copilului culcat pe o parte şi înlătură –
tică, encefalită după encefalită postinfecţi- în mod repetat – secreţiile acumulate în gură, pentru
vaccinare oasă a preveni aspiraţia;
Vasculară Hemoragie în ven- Astuparea vaselor de - întinde-i uşor gâtul, pentru a elibera căile respira-
triculii cerebrali, sânge în boli de inimă torii; această manevră este contraindicată, dacă există
tromboză de sinus congenitale vreo suspiciune de fractură a coloanei cervicale, care ar
produce leziunea măduvei spinării la acel nivel;
Cancer Meduloblastom Creşterea presiunii - limitarea creşterii presiunii intracraniene;
intracraniene, prin
tumori în partea pos- - ridică capul patului cu 15-20 de grade, pentru
terioară a creierului a uşura drenajul venelor;
- evită presiunea pe venele gâtului.

397
COPILUL NOSTRU
Îngrijirea în spital (Salonul de terapie intensivă-
neurologică)
Îngrijirea minuţioasă a copilului comatos permite
evitarea complicaţiilor şi grăbirea vindecării. Îngri-
jirea îndelungată şi continuă se face de către echipe
specializate, în salonul de terapie intensivă. Cu aju-
torul şi sub îndrumarea acestora, părinţii pot con-
tribui la îngrijirea copilului comatos, prin:
• menţinerea căilor respiratorii libere:
- copilul poate avea introdusă o sondă, fie doar
în gură şi faringe, fie mai adânc, în trahee (sondă
endotraheală), pentru respiraţia artificială.
- când copilul nu are nici o sondă, căile respiratorii
sunt mai libere, dacă se întinde uşor capul spre ceafă;
această mişcare trebuie făcută sub supravegherea şi cu
aprobarea medicului, deoarece este contraindicată în
fracturi de coloană cervicală, iar mişcarea exagerată
(hiperextensia) poate astupa căile aeriene.
- tot pentru menţinerea căilor respiratorii libere,
copiii în comă prelungită pot avea o operaţie de
deschidere a traheeei (traheostomie), prin care se
introduce o sondă de plastic. Aceste sonde se pot astu-
pa cu secreţii, care trebuie aspirate în condiţii aseptice,
la fiecare două ore, zi şi noapte.
- copilul comatos, fără sonde în gât, poate nece-
sita plasarea sau aşezarea în poziţie laterală, cu faţa
mai jos, pentru a preveni aspirarea eventualei vărsă-
turi în plămâni.
• menţinerea stabilă a presiunii intracraniene:
- capul patului se ridică cu 15-30o, iar capul
copilului se menţine pe linia de mijloc, pentru a uşura
scurgerea sângelui prin venele jugulare de la gât; pen-
tru aceasta se evită rotirea capului şi provocarea tusei.
- se administrează laxative uşoare, pentru a
evita efortul care măreşte presiunea venoasă.
- pentru a micşora agitaţia, se evită zgomotele, i
se oferă muzica în surdină, mângâieri uşoare, pe
lângă medicamente sedative sau analgezice (împotri-
va durerii).
- semnele durerii la copilul comatos: agitaţia,
creşterea pulsului, a respiraţiei, a tensiunii arteriale
şi scăderea saturaţiei de oxigen.
• evitarea hipoxiei cerebrale (scăderii oxigenului
în creier):
- administrarea de oxigen, după indicaţiile medicului.
- urmărirea oximetriei pulsului. Oximetrul cu-
tanat este un aparat care citeşte automat procentajul
de hemoglobină, saturată cu oxigen (oxihemoglo-
bină), printr-un senzor cu raze infraroşii, ce se prinde
ca un cârlig de rufe, de degetul copilului.
- urmărirea ventilaţiei artificiale prescrisă de
medic şi supravegheată de tehnician sau asistent.
• micşorarea edemului cerebral:
- măsurarea volumului de lichid ingerat şi elimi-
nat (urină, aspiraţie gastrică pe sondă, vărsături,
amploarea transpiraţiei).
398
- evitarea hidratării excesive.
- poziţia capului trebuie să fie ca la punctul 2, cu
patul ridicat.
- administrarea de medicamente (Manitol, Furo-
semidă, Corticosteroizi).
- prevenirea convulsiilor.
• prevenirea convulsiilor:
- medicamente (fenitoin, dilantin),
- evitarea stimulărilor dureroase,
- menţinerea temperaturii normale a corpului,
- copilul nu trebuie acoperit excesiv,
- măsurarea frecventă a temperaturii, care are ten-
dinţa să crească în tulburări ale sistemului nervos central,
- antitermice, prescrise de medic,
- evitarea frisoanelor, care cresc metabolismul şi pre-
siunea intracraniană. Când copilul este ventilat mecanic,
i se administrează medicamente care paralizează tempo-
rar muşchii (miorelaxante); acestea uşurează ventilaţia
artificială şi previn concomitent frisonul.
• îngrijirea pielii:
- schimbarea frecventă a poziţiei (la 2-4 ore),
dacă nu este contraindicată din cauza presiunii
intracraniene crescute.
- protejarea punctelor de presiune (occipit, căl-
câi, sacru, şold, umăr), deoarece presiunea pielii
provoacă necroză.
- examinarea frecventă a pielii, pentru a se căuta
semnele de roşeaţă şi iritaţie la zonele de presiune
(cel puţin o dată pe zi).
- curăţirea regulată a pielii,
- menţinerea lenjeriei de pat şi de corp curată,
uscată şi fără cute.
- curăţirea regiunii perineale de două ori pe zi.
- masaj uşor al pielii cu creme lubrifiante, pen-
tru a stimula circulaţia şi a preveni uscarea, dacă nu
sunt semne de înroşire în zonele de presiune.
- protecţia buzelor cu unguent, pentru a preveni
uscarea şi crăparea acestora.
• menţinerea igienei corporale:
- spălare zilnică sau mai frecventă, cu un burete
sau un prosop, dacă nu sunt contraindicaţii.
- îmbrăcăminte corespunzătoare.
- părul trebuie menţinut curat şi pieptănat.
• prevenirea iritării corneei (la ochi):
- protecţia ochilor prin comprese umede, cu
avizul medicului.
- menţinerea pleoapelor închise, când reflexele
sunt absente, pentru a proteja corneea.
- picurarea de soluţii de lacrimi artificiale în ochi.
- examinarea frecventă a ochilor, pentru semne
de iritaţie sau inflamaţie (roşeaţă, pierderea luciului
sau edem al conjunctivei).
• îngrijirea mucoasei gurii:
- curăţirea meticuloasă a gurii, care tinde să se
usuce sau să se umple cu secreţii.
• asigurarea unei nutriţii optime:
- notarea alimentelor consumate şi a numărului
scaunelor.
 COPILUL BOLNAV

- copilul trebuie să primească substanţe nutri-

tive apropiate condiţiei clinice, cu avizul medicului..
- pregăteşte soluţii nutritive de administrat pe
sonda gastrică sau de gastrostomie (operaţie de
introducere prin piele a unei sonde în stomac).
- urmărirea cantităţilor de soluţie intravenoasă
în alimentaţia artificială prescrisă.
- cântărirea zilnică a copilului, când condiţiile
de dotare o permit.
• supravegherea eliminării de urină şi fecale:
- administrarea de lichide suficiente, după indi-
caţiile medicului.
- aşezarea pe ploscă sau vas de urinat.
- curăţirea pielii după fiecare eliminare, pentru a
preveni iritarea.
- îngrijirea cateterului urinar (dacă există), după
Cauzele meningitelor
indicaţiile medicului.
- supozitoare sau clismă, după indicaţia medicului.
- notarea eventualei balonări abdominale. - peste 6 ani: S. pneumoniae, N. meningitides,
- prevenirea durerii. • peste 70 virusuri diferite, cele mai multe din
- observarea semnelor de manifestare a durerii grupa enterovirusurilor care include: polio, coxsack-
şi notarea lor periodică. ie şi echo-virusuri
- urmărirea efectelor medicamentelor adminis- • ciuperci microscopice (fungi), de ex. candida,
trate pentru durere. • meningita aseptică, ex: în sifilis, tuberculoză.
• menţinerea poziţiei în pat: Meningitele sunt cele mai frecvente şi mai
- marginile patului trebuie să fie ridicate, pentru importante infecţii ale sistemului nervos central.
a preveni căderea. Din cauza riscului de sechele grave la vindecare
- suprafeţelor metalice dure trebuie să fie căp- sau de evoluţie mortală, părinţii trebuie să se
tuşite, pentru a evita traumatismul, în urma adreseze de urgenţă medicului, la cele mai mici
mişcărilor involuntare. semne de suspiciune.
- gimnastică la pat (recuperatorie). Meningita trebuie diferenţiată de stările nein-
- exerciţii pasive, de mişcare a articulaţiilor fecţioase, care produc iritarea meningelui.
mari, pentru a preveni contracturile musculare.
- aşezarea unui sul de pânză în palme, pentru a Tabel nr. 48 Cauzele neinfecţioase ce pot pro-
menţine poziţia obişnuită a degetelor. duce iritarea meningelor
- atele – la nevoie – pentru a preveni contracturi
grave, la genunchi, glezne şi coate. Cauze Agentul Mecanisme
• stimularea senzorială: Chimice Antibiotice substanţe de Iritaţie locală,
- audio: prin vorbire, rugăciuni, radio, contrast,meprobamat alergie
- vizuală: în funcţie de starea copilului,
- mângâieri, legănări, îmbrăţişări, cu avizul Fizice Insolaţie, iradiere ultra- Vasodilataţie,
violetă, trepidaţii, ultra- iritaţie
medicului.
sunete, boala de iradiere
• legătura cu echipa medicală:
- urmărirea indicaţiilor medicale. Mecanice Traumatisme Vasodilataţie,
- informarea continuă privind starea şi îngrijirea edem
copilului. Imunologice Virusuri, vaccinuri Alergice

Meningitele acute Biologice Neoplasme Invazie locală

Sunt inflamaţii ale membranelor ce acoperă Meningitele purulente pot fi produse de

creierului şi măduva spinării. Apar cel mai frecvent
la copiii sub 5 ani; sugarii sunt cei mai expuşi.
Cauzele infecţioase sunt produse de:
• bacterii; felul bacteriilor dominante depinde
de vârstă:
- sub o lună: streptococul B, E-coli,
- între 4 – 6 săptămâni: H. influenzae,
- 6 săptămâni – 6 ani: S. pneumoniae, N. menin-
gitides, H.influenzae,
meningococ, pneumococ, microbi gram negativi
(E.coli, salmonella, H. Influenzae, streptococ, stafilo-
coc, listeria sau chiar fără microbi vizibili la exa-
menul microscopic).
Meningita bacteriană
Este o boală gravă a copilului între 3 luni şi 3 ani.
Meningita apare ca o extindere a diferitelor infecţii

399
COPILUL NOSTRU
bacteriene, din cauza lipsei de rezistenţă a organismu-
lui. Manifestările şi tratamentul meningitei bacteriene
la nou născut sunt diferite de cele ale sugarilor şi
copilului. Meningita bacteriană este mai gravă decât
cea virală, mai ales la sugarul sub 6 luni. Meningita
bacteriană se transmite uşor la alţii, prin picături de
salivă şi secreţii nazale, răspândite prin tuse sau
strănut. Este mai frecventă la şcolari şi adolescenţi.
Meningita meningococică apare sub formă epi-
dermică. Meningita meningococică este doar una
din manifestările infecţiei cu meningococ. Alte
forme ale infecţiei pot fi:
- purtători de microbi asimptomatici;
- infecţii inaparente, după care copilul devine
imun pentru acel microb;
- infecţii: faringită;
- microb răspândit în sânge (bacteriemie);
- septicemie cu şoc şi tulburări grave de coagulare;
- meningită cerebrospinală;
- meningo-encefalită;
- leziuni ale nervilor cranieni, mai ales nervul
facial şi auditiv;
- miocardită;
- pericardită;
- artrită (mecanism imunologic);
- pneumonie;
- uretrită la adolescenţi;
- artrită şi dermatită acută.
Calea cea mai frecventă de infecţie este prin
sânge, de la un alt focar de infecţie îndepărtat. După
infectarea meningelor, creierul devine edematos, cu
o circulaţie sangvină crescută, iar întreaga sa
suprafaţă este acoperită cu un strat de puroi.
Cum se manifestă:
- sugar şi copilul mic: febră, refuzul alimentelor,
vărsături, iritabilitate, plâns ascuţit, convulsii, bom-
barea fontanelei, rigiditatea cefei – după vârsta de 4 – 6
luni; aceasta poate însă lipsi; puncţie lobară pozitivă.
- copil peste 3 ani şi adolescent: debut brusc şi
evoluţie rapidă, febră şi frisoane, alterarea stării ge-
nerale, dureri de cap, dureri de spate, somnolenţă,
vărsături, iritabilitate şi agitaţie, convulsii. Se pot aso-
cia: jena de lumină (fotofobie), halucinaţii, som-
nolenţă, stupoare şi comă. Creşterea presiunii
intracraniene: se manifestă prin cefalee, fotofobie
(evitarea luminii), greaţă şi vărsături. Rigiditatea
cefei poate progresa la rigiditatea trunchiului, care se
curbează ca un arc (opistotonus). Reflexele sunt
exagerate. Când i se îndoaie ceafa, copilul îndoaie
picioarele. În meningita meningococică, apar pe piele
erupţii sub formă de peteşii sau purpură, articulaţiile
se umflă, sau au loc scurgeri purulente din ureche. La
puncţia lombară, presiunea lichidului este mare, iar –
la cultură – se pot găsi microbii care provoacă boala.
Când starea copilului este foarte gravă, nu se face
puncţie lombară, ci se începe imediat tratamentul cu
antibiotice intravenos. Un copil cu o meningită bacte-
400
riană netratată poate dezvolta mai târziu pierderea
auzului, orbire sau întârziere mintală.
Ce se poate face:
Prevenire:
- Izolarea în spital; dezinfecţie, curăţenie, aerisire.
- Examenul exudatului faringian la persoanele
apropiate, pentru depistarea sursei de infecţie.
- Vaccinarea şi profilaxia cu antibiotice, la copiii
care au venit în contact cu un bolnav cu meningită
bacteriană.
Copii sub 5 ani ar trebui vaccinaţi împotriva H.
influezae. În ţările în care a fost introdus vaccinul,
frecvenţa meningitei cu acest microb a scăzut mult.
Tratament:
- Se face de urgenţă în spital, copilul este izolat
şi i se pune o perfuzie intravenoasă pentru hidratare,
până la identificarea microbului patogen.
- Se admineastrează intravenos antibiotice, ca:
ampicilină-unasyn – la nou născut, la sugar – cefo-
taxinmă ceftriaxonă, cefuroximă; cele trei medica-
mente sunt cele mai eficace. În unele spitale se
începe tratamentul cu penicilină G. Copiii se simt
mai confortabil într-o cameră mai liniştită, fără lu-
mini puternice; capul patului poate fi uşor ridicat,
fără perne sau copiii pot fi culcaţi pe o parte.
Meningita virală
Poate urma după o răceală sau o gripă, este de
obicei mai uşoară decât meningita bacteriană şi
durează 2-3 săptămâni. Se transmite pe cale respira-
torie, mai rar digestivă (enterovirusuri) sau prin
piele şi mucoase ( herpes, HIV).
Cum se manifestă:
Înaintea semnelor de meningită: ceafă rigidă,
vărsături şi jenă de lumină, pot apărea dureri de cap
şi febră. Se asociază cu dureri abdominale, de spate
sau de picioare, dureri în gât sau dureri musculare
generalizate. Uneori apare o erupţie pe piele. Simp-
tomele dispar de la sine, rapid; după aproximativ o
săptămână, copilul este din nou sănătos, fără alte
efecte. Când există, sechelele neuro-psihice sunt mai
puţin grave decât în meningitele purulente (cu
excepţia HIV-ului).
Ce se poate face:
Nu există tratament specific pentru enteroviru-
suri. Se tratează simptomele copilului.
Meningita cu virus herpetic se tratează cu acy-
clovir.
Medicul poate administra antibiotice şi poate
izola copilul, până la stabilirea unui diagnostic
definitiv, ca precauţie pentru eventualitatea în care
boala este o infecţie de origine bacteriană.
Meningita fungică
Apare la copiii cu sistemul imunologic alterat,
boli debilitante – cum ar fi cancere, limfoame şi altele.

Cum se manifestă:
Debutul este lent, cu dureri de cap şi vărsături
progresive, timp de zile sau săptămâni.
Meningita cu Criptococcus poate apărea după
expunere la găinaţ de porumbei.
Ce se poate face:
Tratamentul este dificil; se foloseşte amfotericină,
flucitozină sau diflucan.
Meningita tuberculoasă
Infecţia se transmite de la un bolnav cu tubercu-
loză pulmonară, prin: tuse, strănut, vorbire sau prin
picături duse de curenţii de aer. Riscul unei infecţii
este cu atât mai mare cu cât distanţa faţă de bolnav
este mai mică. Extrem de rar se poate transmite prin
piele sau prin laptele vacilor bolnave. Infecţia este
favorizată de nivelul de trai scăzut, condiţiile sani-
tare proaste şi de o stare nutriţională deficitară. Nu
toţi cei care sunt infectaţi se îmbolnăvesc, ci doar 5-
10 % dintre ei.
Cum se manifestă:
La început, simptomele sunt vagi: febră, oboseală
progresivă după febră şi transpiraţie în timpul nopţii,
lipsa poftei de mâncare, iritabilitate şi letargie. Trep-
tat, se instalează cefalee, greaţă şi vărsături.
În stadiul II – apar semne de leziuni neurologice.
Meningita se manifestă prin cefalee, jenă la lumină,
febră, vărsături şi prin rigiditatea cefei. La câteva
zile, apar – în plus – semne de encefalită: som-
nolenţă, agitaţie, confuzie şi leziuni ale nervilor
cranieni, mai ales ale muşchilor ochilor.
În stadiul III – apare coma.
Ce se poate face:
În lipsa tratamentului, evoluţia este rapidă şi
mortală.
Tratament specific:
Medicul poate începe tratamentul cu 4 medica-
mente specific antituberculoase: isoniazidă (Hin),
rifampicină, pirazinamidă, etambutol – la copilul
sub 2 ani, sau streptomicină (la vârsta de peste 2 ani).
Tratamentul se începe imediat cum se suspectează
boala, chiar când reacţia la tuberculină este normală.
Prevenirea meningitei tuberculoase înseamnă pre-
venirea infecţiei ca atare, prin vaccinarea nou năs-
cuţilor cu BCG, a doua zi de la naştere, eventual revac-
cinare şi evitarea contactului cu bolnavii cunoscuţi sau
cei care au tuse cronică; profilaxie medicamentoasă, la
indicaţia medicului şi altele. Tratamentul indicat de
medic trebuie efectuat în întregime. Orice întrerupere
prematură a tratamentului riscă să producă recidiva
meningitei nevindecate complet.
Encefalita
Este inflamaţia creierului mare (encefalului) şi a
măduvei spinării, produsă de o infecţie. Menin-
goencefalita este inflamaţia creierului şi a meningelui.
COPILUL BOLNAV
Enterovirusurile produc 80% din encefalitele
virale, iar printre ele se află virul herpes. Mai rar,
poate fi produsă de bacterii, ciuperci sau paraziţi,
tuberculoză. Majoritatea sunt asociate cu viroze ale
copilăriei. Sunt transmise de insecte ce se hrănesc cu
sânge: ţânţar şi căpuşe, iar – ca rezervor de virusuri –
păsări sau mamifere.
Cum se manifestă:
- sunt asemănătoare, indiferent de cine le provoacă.
- manifestările diferă de la o formă de boală,
uşoară, asemănătoare cu meningita aseptică, care
durează câteva zile şi se vindecă complet, până la
formele grave de encefalită.
Debutul poate fi treptat, în câteva săptămâni sau
brusc, în câteva ore, manifestat prin alterarea rapidă
a stării generale, febră, indispoziţie, apatie, dureri de
cap, greaţă şi vărsături, ameţeli, confuzie, rigiditatea
cefei, tulburări de mers, tremurături şi tulburări de
vorbire. Manifestările pot fi precedate de simp-
tomele unei viroze: răceală, tuse, secreţii nazale,
febră, indispoziţie, lipsa poftei de mâncare, diaree,
greaţă şi vărsături.
Cazurile uşoare de encefalită, pot trece neobser-
vate. În cazurile grave, febra este mare, se asociază
cu toropeală, dezorientare, spasme ale muşchilor,
convulsii, paralizii şi comă.
Encefalita herpetică
Este produsă de virusul herpetic de tip 1, cu
excepţia infecţiei noului născut, transmisă de la
mamă, care este produsă de virusul de tip 2. Este
deosebit de gravă, cu mortalitate mare şi produce
sechele neuropsihice severe celor care supravieţu-
iesc. Se transmite prin salivă sau sărut. Infecţia per-
sistă pe tot restul vieţii.
Cum se manifestă:
Infecţia cu virusul herpetic de tip 1 îmbracă mai
multe forme: infecţii ale gurii, gingiilor, faringelui,
conjunctivelor, este generalizată la nou născut, pe
piele produce herpes cutanat, panariţiu şi – rareori –
meningită şi encefalită herpetică. Evoluţia poate fi
rapidă, cu paralizii şi comă. Singurul tratament este
cel cu acyclovir intravenos, alături de tratamentul de
susţinere.
Ce se poate face:
– Necesită îngrijirea copilului în salonul de tera-
pie intensivă. Până este eliminată cauza microbiană,
se face tratament cu antibiotice. Tratamentul ence-
falitelor virale este nespecific, cu excepţia acyclovi-
rului. Până se găseşte cauza, se face tratament cu
acyclovir intravenos.
- Tratamentul encefalitelor virale neherpetice
este nespecific, de sprijin al organismului. Fiziotera-
pia se începe devreme, în timpul spitalizării.
După vindecarea bolii, sugarii şi copii mici pot
avea încă tulburări mintale (întârziere mintală), iar
copiii mai mari recuperează în 2-3 săptămâni, fără
401
COPILUL NOSTRU
complicaţii. Tratamentul de recuperare al sechelelor
motorii şi ale celor de vorbire este frustrant, atât pen-
tru părinţi şi copil.
Sindromul Reye
Numit şi encefalopatie acută, cu degenerare
grasă a ficatului, cu mortalitate mare, peste 40%. Se
întâlneşte mai ales la copiii între 4 – 12 ani. Se asoci-
ază cu infecţii virale, în special cu gripă şi varicelă,
tratate cu aspirină.
Cum se manifestă:
- vărsături repetate şi alterarea progresivă a
stării mintale, de la confuzie la comă, în interval de
câteva zile;
- ficatul mărit, fără icter, cu presiune mare în
craniu, din cauza edemului cerebral.
Pentru edemul cerebral şi insuficienţa hepatică,
copilul este tratat la terapie intensivă.
Prevenire:
- evitarea aspirinei şi a salicilaţilor, în stările
febrile, la copiii sub 15 ani.
Tumori cerebrale
Tumorile creierului sunt creşteri anormale (neo-
plasm) ale sistemului nervos central. Tumorile care
nu se răspândesc se numesc “benigne” şi nu sunt
canceroase. Cele care invadează şi distrug ţesuturile
din jur şi se răspândesc în alte părţi ale corpului, se
numesc “maligne” şi sunt – de obicei – de origine
canceroasă. Cancerul la creier este al doilea ca
frecvenţă la copil, după leucemie.
Cauza nu se cunoaşte, dar riscul este mai mare
prin asociere cu expunere la radiaţii, substanţe chi-
mice carcinogene, alte cancere şi boli ale familiei.
Cum se manifestă:
Simptomele variază după localizare şi mărimea
tumorii, iar alte simptome depind de creşterea presiu-
nii intracraniene. Cele mai frecvente simptome sunt:
- durerile de cap, la frunte şi tâmple; acestea:
- sunt mai puternice dimineaţa,
- se agravează în poziţie culcată sau la tuse,
strănut şi screamăt;
- sunt repetate şi tot mai puternice,
- sunt surde sau pulsatile,
- vărsături persistente,
- cu sau fără greaţă,
- mai grave dimineaţa,
- devin tot mai puternice,
- scad prin schimbarea poziţiei,
- ameţeli.
- tulburări de vedere:
- reducerea câmpului vizual – copilul se loveşte
de obiectele din jur;
- mişcări anormale ale ochilor (nistagmus),
vedere înceţoşată sau dublă;
- creşterea excesivă a circumferinţei capului sau
bombarea fontanelei (moalele capului) la sugari şi
402
copilul mic şi edem al papilei optice, datorită creş-
terii presiunii intracraniene.
- tulburări musculare:
- tulburări de mers şi de echilibru,
- slăbiciune, paralizie sau spasme ale braţelor şi
a picioarelor, pe o parte sau pe ambele părţi,
- rigiditatea cefei,
- pierderea senzaţiei de pipăit
- pierderea mirosului şi somnolenţă excesivă
- tulburări de comportament
- lipsa poftei de mâncare
- oboseală
- somnolenţă
- iritabilitate
- mişcări automate, privire în gol
- comă
- întârzierea dezvoltării în formele cronice.
Ce se poate face:
Iniţial, copilul primeşte corticosteroizi, pentru a
scădea edemul provocat de tumoră. Se adaugă medica-
mente împotriva durerii de cap şi anticonvulsive, pen-
tru a controla convulsiile din perioada operatorie.
Unele tumori, ca cele ale cerebelului, pot fi extir-
pate chirurgical, în întregime. Cele mai multe tumori
cerebrale necesită însă un tratament combinat –
chirurgical, radioterapie şi chimioterapie. Radio şi
chimioterapia produc efecte secundare neplăcute:
greaţă, vărsături şi căderea părului, date de radiote-
rapie, iar chimioterapia atacă toate celulele care se
înmulţesc rapid, nu numai cele canceroase; atacă –
astfel – mucoasa intestinală, producând hemoragii
intestinale, atacă foliculul părului – de unde rezultă
căderea părului şi atacă şi măduva osoasă – pro-
ducând anemie.
Tulburări de mişcare
O tulburare de mişcare constă în repetarea con-
stantă a unei mişcări involuntare, fără scop. Poate fi
produsă de emoţii, nevoia de stimulare, întârziere
mintală, autism, reumatism acut, medicamente. Cele
mai frecvente tulburări de mişcare sunt ticurile,
stereotipia şi spasmele musculare.
Ticurile
Sunt mişcări sau sunete repetitive, rapide, invo-
luntare, stereotipe: întoarcerea capului, ridicarea
umerilor, grimase faciale, clipirea ochilor, atingeri,
sărituri, gesturi obscene, dregerea glasului sau
repetarea unor cuvinte proprii sau ale altora. Ticurile
sunt considerate ca făcând parte din dezvoltarea nor-
mală a copilului; durează de la câteva săptămâni la
un an şi – de obicei – dispar dacă sunt ignorate.
Ticurile apar şi dispar; apar când copilul este excitat,
supărat, obosit, emoţionat. Sunt mai puţin evidente
sau dispar, când copilul este preocupat sau relaxat.
Un copil care are ticuri vocale, asociate cu ticuri
de mişcare, cu durată de peste un an, are “sindromul

de la Tourette (sT)”. Acesta este moştenit şi durează
toată viaţa. Forma completă a sindromului are patru
componente, care nu sunt prezente neapărat în ace-
laşi timp la un copil: motorie, vocală, de somn, de
comportament obsesiv-compulsiv şi deficit de
atenţie cu hiperactivitate. Copiii cu “sT”, au ticuri tot
mai dese, nu-şi pot controla cuvintele obscene, îşi
pierd prietenii şi sunt daţi afară din clasă, din cauza
comportamentului.
Ticurile motorii apar sub formă de mişcări ale
feţei, pleoapelor, gâtului şi ale umerilor.
Ticurile vocale includ dregerea glasului, cuvinte
obscene, înjurăturile, imitarea cuvintelor şi mişcărilor
altora. Aceste vocalizări sunt necontrolabile şi cre-
ează dificultăţi în relaţiile cu alţi copii.
Ticurile complexe includ săriturile, mirosirea obiec-
telor, imitarea mişcărilor şi cuvintelor altor persoane.
Comportamentul compulsiv include sugerea
buzelor, gânduri repetitive şi acţiuni violente.
Copiii cu ticuri şi mai ales cei cu “sT” sunt luaţi
în râs de multe ori de către colegii lor, au dificultăţi
de adaptare socială, sunt izolaţi şi deprimaţi. În ge-
neral, ticurile nu sunt un simptom de tulburare ner-
voasă, de aceea nu necesită investigaţii speciale.
Medicul va deosebi ticurile de:
- spasmul feţei: este contracţia spastică a unei
jumătăţi din muşchii feţei, care apare în leziuni ale
nervului facial sau – mai rar – în malformaţii ori
tumori ale creierului, sau sunt de cauză necunoscută;
- epilepsie parţială: lipseşte controlul voluntar;
electroencefalogrma poate arăta anomalii;
- tremurături: sunt mai constante şi oscilatorii;
- mioclonus de somn: mişcări dezordonate,
benigne, în timpul somnului.
Ce se poate face:
Părinţii trebuie să evite să se concentreze exclu-
siv pe ticurile copilului; mai important este să fie
atenţi la modul în care se adaptează la şcoală, dacă
există tulburări de învăţătură, dacă are prieteni şi
celelalte elemente de stres sunt în familie.
Izolarea socială, dificultăţile de adaptare şi
depresia pot fi micşorate prin informarea profeso-
rilor şi a altor adulţi din jur, despre starea copilului.
Modificarea comportării şi biofeedback-ul sunt
uneori eficace.
Majoritatea copiilor cu ticuri nu necesită medica-
mente; în cazuri severe, se administrază Haloperidol
la copiii cu deficit de atenţie şi hiperactivitate.
Ticurile nu pot fi prevenite.
Stereotipiile
Mişcările sunt repetitive şi ritmice: ciocnirea şi
rotirea capului şi legănarea corpului. Deseori se
manifestă înainte de culcare, timp de câteva minute.
Apar în primul an şi – în general – dispar la vârsta de
3 ani. Asemenea mişcări pot face parte din dez-
COPILUL BOLNAV
voltarea normală a copilului, dar uneori sunt o
reprezentare a întârzierii mintale sau a autismului.
Spasmele
Sunt mişcări bruşte sau contracturi involuntare,
violente, ale feţei, braţelor sau picioarelor. Pot fi
dureroase. Spasmul diafragmului produce sughiţ.
Spasmele produse de tulburări ale sistemului
nervos central includ mioclonia (mişcări sacadate
rapide, necontrolate la copilul activ sau în repaus).
Miocloniile apar după convulsii sau în encefalite.
Coreea
Se manifestă prin mişcări sacadate, rapide, la
întâmplare, ale feţei, braţelor, picioarelor, trunchiu-
lui. Se întâlneşte în paralizia generală, împreună cu
alte mişcări încete, de răsucire, numite “atetoză”.
Coreea poate fi produsă de Haloperidol, administrat
în doze toxice, repetat. Apare în reumatismul acut
(Vezi cap. respectiv). Boala poate dura de la câteva
săptămâni, la câteva luni. La unii copii, se asociază
cu boli ale valvelor inimii şi tulburări psihice.
Ce se poate face:
- micşorarea stresului,
- stimularea copilului în domenii în care are succes,
- sfat psihologic pentru copilul mai mare,
- medicamente: valproat, prednison, profilaxia
antistreptococică a reumatismului.
Ataxia
Este lipsa coordonării musculare. Se descriu mai
multe tipuri: Ataxia cerebeloasă acută, cu debut
brusc şi evoluţie rapidă, apare din cauza unei boli a
cerebelului. Este mai frecventă la copiii între 2 şi 6
ani. Poate începe ca o boală virală, cu febră, simp-
tome respiratorii sau gastrointestinale sau cu o
erupţie. Se asociază cu numeroase infecţii virale
(varicelă, rubeolă, rozeolă, parotidită epidemică,
poliomielită, gripă şi mononucleoză infecţioasă sau
infecţii bacteriene, ca scarlatina şi salmoneloza)
Cum se manifestă:
- mişcări dezordonate.
- mers clătinat.
- neputinţa de a sta pe scaun fără spătar, sau de
a prinde obiecte.
- în formele uşoare, poate prezenta doar o
uşoară nesiguranţă. Se pot asocia scăderea tonusului
muscular, tremurături ale extremităţilor, nistagmus
şi vorbire neclară.
- copilul este deseori iritabil şi are vărsături.
- tomografia computerizată şi electroencefalogra-
ma pot fi normale, dar imaginea de rezonanţă mag-
netică arată acţiuni de demielinizare a creierului mic.
- nu are un tratament specific. Copilul trebuie
internat şi păzit, pentru a nu se leza singur.
Evoluţia este bună: 80 – 90% din copii se vindecă
fără urmări, în 6-8 săptămâni, dacă ataxia cerebeloasă
403
COPILUL NOSTRU
acută nu apare din cauza toxicităţii medicamentelor
(fenitoin, fenobarbital, primidon) sau a intoxicaţiei cu
plumb. Restul de 10%-20%, rămân cu tulburări neu-
rologice, de comportare, de învăţătură, tulburări de
vorbire, au mişcări anormale ale ochilor timp de câte-
va luni şi ataxie, iar vindecarea poate fi incompletă.
Ataxia acută prin intoxicaţii apare după ingestie de
alcool, fenitoin, fenobarbital, carbamazepină, com-
puşi organici de mercur.
Ataxia ereditară (Friedreich) este o formă ereditară
de scleroză a măduvei spinării. Se manifestă prin tul-
burări de mers sau scolioză, înaintea pubertăţii, ce se
agravează progresiv. Vorbirea este neclară (dizartrie);
se asociază cu diabetul zaharat şi boală gravă de
inimă (cardiomiopatie). După 20 de ani, pacienţii
sunt obligaţi să folosească un cărucior, pentru a se
mişca. Mulţi dintre ei decedează în a treia sau a patra
decadă a vieţii, din cauza insuficienţei cardiace şi tul-
burărilor de ritm cardiac.
Ataxia telangiectasia (numită şi “sindromul Louis-
Bar”) este o formă gravă, progresivă, de ataxie eredi-
tară, asociată cu telangiectazie (leziuni prin dilatarea
unui grup de vase de sânge mici) pe conjunctiva
globului ocular, urechi, nări şi alte părţi ale corpului
şi infecţii respiratorii repetate, sinusale şi de ureche,
ce apar la vârsta de 3-6 ani. Se poate asocia cu o vor-
bire neclară, scăderea tonusului muscular, întârziere
motorie şi de creştere, boli ale glandelor endocrine,
imunodeficienţă, iar – mai târziu – ale întregului sis-
tem nervos.
Ataxia isterică se manifestă prin simptome de
necoordonare musculară, neputinţa de a merge, deşi
copilul poate mişca picioarele.
Ataxia frontală este o tulburare de echilibru, asoci-
ată cu tumori ale lobului central din creier.
Tulburările de dezvoltare
Tulburările de dezvoltare ale copilului îmbracă
aspecte multimple. Cele mai frecvente sunt:
- Paralizia cerebrală,
- Întârzierea mintală,
- Autismul,
- Tulburări de:
- auz
- vedere
- vorbire
- învăţătură
- comportament
- Deficit de atenţie şi hiperactivitate (Vezi partea 1-a).
Paralizia cerebrală (PC)
Este o tulburare neprogresivă a mişcărilor şi a
poziţiei corpului, produsă prin lezarea creierului în
dezvoltare. Se asociază deseori cu epilepsie, anoma-
lii de vorbire, vedere şi mintale.
404
Factorii care contribuie la lezarea creierului pot
acţiona:
• înainte de naştere:
- boli, infecţie sau malnutriţia mamei,
- expunerea părinţilor la toxine, alcool, droguri,
substanţe teratogene,.
- întârzierea creşterii în uter sau intrauterină,
- întârziere mintală, surditate sau orbire în familie,
- anomalii ale cromozomilor.
• la naştere:
- prematuritate, greutate mică la naştere,
- asfixie – scorul Apgar este între 0-3.
• după naştere:
- creşterea bilirubinei, denumită de medici “ic-
ter nuclear”,
- boli cronice grave,
- meningită sau encefalită,
- convulsii,
- abuzul fizic al copilului.
PC este clasificată de medici în patru forme:
spastică, diskinetică, ataxică şi mixtă:
- Spastică – manifestată prin rigiditate, contrac-
turi ale muşchilor, clonus şi scolioză (curbarea latera-
lă a coloanei vertebrale). Extremităţile pot fi afectate
în totalitate (tetraplegie), pe o parte a corpului (hemi-
plegie) sau predominând cele inferioare (paraplegie).
Când toate extremităţile sunt afectate, cele inferioare
sunt afectate mai mult decât cele superioare.
- Formă diskinetică (extrapiramidală), se mani-
festă prin mişcări bizare, involuntare ale corpului:
încete, de torsiune a corpului (de tip atetoid), mişcări
bruşte, rapide (coree) sau poziţionarea neobişnuită a
capului, trunchiului şi a extremităţilor (distonică).
- Forma ataxică arată semne de tulburare la
nivelul creierului mic (cerebel), de ex. ataxie, tremură-
turi, nistagmus şi anomalii ale mişcărilor voluntare.
- Forma mixtă, asociată, de ex. spastică şi diski-
netică.
Copii cu PC au tulburare cronică a tonusului
muscular şi dificultăţi în controlul, puterea şi coor-
donarea mişcărilor. Boala nu progresează şi îşi are
originea într-o leziune din perioada perinatală
(înainte, în timpul sau imediat după naştere).
Copilul nu are neapărat întârziere mintală sau alte
tulburări – ca epilepsie, surditate sau orbire. Evo-
luţia, gravitatea şi manifestările bolii diferă mult de
la un copil la altul.
Cum se manifestă:
Manifestările PC-ului pot fi varia de la minime la
grave. Copilul în creştere are dificultăţi să stea în
şezut, să meargă de-a buşilea, să meargă pe picioare
şi să pronunţe cuvintele. Primele manifestări pot
apărea ca dificultăţi de supt la sân sau biberon, din
cauza nedezvoltării muşchilor necesari suptului.
Copilul nu atinge nivelele de dezvoltare normale
pentru vârsta lui şi prezintă numeroase tulburări ner-

voase. La cei mai mulţi copii, diagnosticul de PC este
evident în primul an de viaţă.
Unii copii scapă – în primul an – de rigiditatea
musculară. Aceştia nu au PC, dar pot prezenta deficit
de atenţie sau tulburări de învăţătură la şcoală. Mulţi
copii cu PC prezintă poziţii neobişnuite ale corpului,
cu muşchi rigizi şi spasme musculare la mâini şi la
picioare. Ei pot prezenta mişcări involuntare spastice,
mişcări fără sens ale gurii şi limbii, torsionări invo-
luntare ale mâinii şi contorsiuni ale feţei. Copiii cu
PC continuă să aibă reflexele de la naştere, chiar şi
după vârsta de 3 luni. Îşi controleză cu greu capul, ţin
pumnii strânşi, picioarele încrucişate, ca o foarfecă.
Sunt iritabili şi sunt lipsiţi de interes pentru mediul
din jur. Plânsul lor este slab, iar somnul este îndelun-
gat. Mişcările lor sunt asimetrice, merg pe vârfuri şi
au deformităţi ale piciorului.
Copilul cu PC prezintă numeroase alte tulburări
asociate:
- întârziere mintală (aprox. 50%), dificultăţi la
învăţătură, tulburări ale somnului;
- tulburări de vorbire: dizartrie, greutate în
comunicare;
- tulburări senzoriale: scăderea vederii şi a
auzului, strabism;
- gastrointestinale: tulburări de supt, înghiţire,
reflux gastro-esofagian, constipaţie, creştere întârziată;
- urinare: infecţii ale tractului urinar, vezică
spastică;
- neurologice: convulsii şi spasticitate, hidroce-
falie (creşterea volumului lichidului cefalorahidian
din creier);
- muşchii scheletici: contracturi, şolduri disloca-
te, scolioză;
- psiho-sociale şi de comportament;
- dentare: malocluzie, carii frecvente, gingivite.
Copiii cu PC au nevoie de mai multă energie, din
cauza mişcărilor lor spastice, necontrolate. Ei au un
risc ridicat de accidente, din cauza spasticităţii şi
dificultăţilor de a-şi controla muşchii, a reflexelor
anormale şi a convulsiilor. E nevoie deseori de
aparatură specială, pentru a le menţine poziţia şi a le
uşura mişcările.
Ce se poate face:
Nu există tratament specific pentru această
boală. Asemenea copii se pot dezvolta – totuşi – prin
educaţie specială, fizioterapie, logoterapie, psihote-
rapie şi asistenţă socială.
În îngrijirea copilului, ar trebui să participe
numeroşi specialişti în: nutriţie, vedere, auz, stoma-
tologie, ortopedie, laborator, vaccinare. Aceştia
îmbunătăţesc posibilităţile copilului de a învăţa.
Unii copii beneficiază de intervenţii ortopedice, pen-
tru a corecta deformările osteoarticulare. Cârjele,
protezele şi scaunele pe roţi, permit sprijinul extre-
mităţilor afectate, previn mişcările involuntare şi
uşurează deplasarea. Rareori, sunt necesare pentru a
COPILUL BOLNAV
micşora spasmul muscular. Unele instrumente şi
computerele ar putea fi modificate pentru a mări
posibilităţile de învăţătură ale copilului.
Trebuie create posibilităţi de-a se întâlni cu alţi
copi asemănători, de acelaşi sex sau de sexe diferite.
Mulţi copii cu PC pot trăi acasă, sub îngrijirea
unei familii iubitoare. Cei afectaţi grav pot necesita
internarea în instituţii cu personal specializat şi com-
petent. Poate fi necesară plasarea unui tub în stomac
prin abdomen, pentru alimentaţie.
Întârzierea mintală
Este limitarea substanţială a inteligenţei şi a
capacităţii de adaptare la viaţa zilnică. Funcţia inte-
lectuală scăzută se asociază cu limitarea capacităţi de
comunicare, de îngrijire, de trai, de învăţătură, de
muncă, de relaxare şi de siguranţă personală. O per-
soană cu coeficent de inteligenţă 75, nu este conside-
rată întârziată mintal, dacă este capabilă să se
adapteze la mediu.
Debilitatea mintală afectează 2-3% din populaţie.
Este considerată întârziată mintal o persoană a cărei
funcţii intelectuale (IQ de 70-75 sau sub) este foarte
scăzută, asociate cu două sau mai multe deficite, în
următoarele domenii:
- Comunicare,
- Învăţătură,
- Sănătate şi prevenirea accidentelor,
- Lucru şi distracţie,
- Îngrijire de sine,
- Viaţa zilnică,
- Relaţiile cu alte persoane,
- Viaţa în societate,
- Autocontrolul.
Schimbările în atitudinea socială şi politică pe
plan mondial, din ultimele decade, au modificat
mult evaluarea şi îngrijirea copiilor cu întârziere
mintală. O clasificare recentă (1994) nu mai pune
accentul pe coeficentul de inteligenţă, ca în trecut, ci
pe capacităţile de a folosi mediul înconjurător, pe
sprijinul şi ameliorarea vieţii debililor mintali.
Debilul mintal este capabil de logică. Gândirea lui
este însă concretă şi elementară. El nu este un bolnav
mintal, ci un copil cu handicap; de fapt – cu handica-
puri multiple.
Cauze:
- cauza cea mai frecventă de întârziere mintală
este o leziune a creierului sau dezvoltarea anormală
a sistemului nervos central;
- genetice: anomalii cromozomiale, de ex. sin-
drom Down (vezi volumul 1);
- familiale;
- infecţioase: de ex: encefalite şi meningite, rube-
olă, CM virus, toxoplasmoză, herpes, HIV;
- malnutriţia gravidei şi a pruncului, insufi-
cienţa placentară;
405
COPILUL NOSTRU

Tabel nr. 49 Clasificarea întârzierii mintale întârzierea mintală apare tot mai evidentă, în diferite
domenii.
Nivelul întâr- Preşcolar Şcolar-Adolescent Adult Din cauza nu-
zierii mintale meroaselor malfor-
maţii congenitale,
Uşoară - merge, se hrăneş- - cu educaţie specială, atinge - poate lucra muncă necalificată
55 –70 te şi vorbeşte mai nivelul cl.a3-a -a 6-a la citire şi sau semicalificată copiii cu întârziere
târziu decât alţi aritimetică - poate trăi independent mintală au frecvent
copii - atinge nivelul mintal al vârstei de - are nevoie de ajutor ocazional în un aspect atipic al
8-12 ani condiţii de stres social sau economic, diferitelor părţi ale
- ajunge să se adapteze socia - se poate căsători, dar nu-şi poate corpului:
îngriji copiii
- părul este sub-
Moderată - întârziere eviden- - învaţă să comunice simplu, obi- - poate efectua activităţi simple, ţire, friabil, rar sau
40-54 tă în dezvoltarea ceiuri elementare de sănătate şi sub supraveghere absent, albeşte pre-
motorie, în special siguranţă, deprinderi manuale - participă la distracţii simple matur;
a vorbirii simple - merge singur în locuri cunoscute
- poate învăţa să se - atinge nivelul mintal al vârstei de - nu se poate îngriji complet singur - ochii sunt mici,
îngrijească singur 3-7 ani cu aspect oriental,
- nu pot citi sau calcula pupilă necentrată,
- recunoaşte cuvintele simple nistagmus;
Gravă - întârziere mar- - poate merge, cu greutate - se conformează activităţilor de - urechi: joase, de
25-39 cată în dezvoltarea - înţelege unele cuvinte şi dă unele rutină zilnice formă anormală;
motorie răspunsuri - poate participa la îngrijirea zil- - nas: mic, şaua
- comunică puţin - poate fi instruit pentru anumite nică, sub supraveghere nasului lăţită, cu nă-
sau deloc deprinderi - necesită mediu protector şi
- poate învăţa să se - atinge nivelul mintal al copilului supraveghere continuă
rile orientate în sus;
hrănească singur mic - faţa: mandibu-
le mici;
Profundă - întârziere puter- - întârziere evidentă în toate - poate merge - gura: buza su-
< 25 nică
- capacitate mini-
aspectele de dezvoltare
- arată reacţii emoţionale simple
- are un limbaj elementar
- necesită custodie permanentă
perioară modifica-
mă de funcţionare sau manifestă emoţii de bază - beneficiază de activitatea fizică tă, arcul palatin lă-
senzorială şi moto- - după instructaj special, învaţă să-şi ţit sau arcuit exce-
rie folosească maxilarele, mâinile şi siv;
- necesită îngrijire picioarele - mâinile scurte,
totală - necesită supraveghere
îndeaproape
cu degete subţiri,
- atinge nivelul mintal al sugarului lungi şi ascuţite,
degetul mare lat,
*După American Psychatric Association, Wasington DC, 1994 cutele palmei transversale şi unghii anormale;
- picioare: degete scurte, îndoite unul peste
- traumatice, hemoragie intracraniană, asfixie celălalt (încârligate), degetul mare scurt;
(lipsa de oxigen) la naştere; - genitale: ambigue – penis mic, testicule mari;
- toxine din mediu: alcool, fumatul mamei, - piele: pete depigmentate;
plumb, cocaină, fenilcetonurie, radiaţii; - dinţii: anomalii ale smalţului şi ale erupţiei
- metabolice: scăderea glucozei, creşterea biliru- dentiţiei.
binei, erori înnăscute de metabolism; Asemenea aspecte fizice se pot întâlni – însă – şi
- endocrine; la copiii fără handicap. Unele pot fi moştenite, altele
- malformaţii congenitale ale creierului; sunt variante etnice.
- prematuritatea extremă; Copiii cu întârziere mintală au multe tulburări
- sărăcia familiei; asociate, incluzând autism, tulburări de auz şi de
- neglijarea copilului de către cei care ar trebui vedere, paralizie cerebrală, convulsii, tulburări de
să-l îngrijească (ignoranţă, boli mintale); comunicare, întârziere în creştere, tulburări senzori-
- necunoscute. ale şi psihice. Tulburările de comportament pot
Întârzierea mintală poate fi diagnosticată prin include deficit de atenţie cu hiperactivitate, autosti-
coeficentul de inteligenţă. mulare şi automutilare.
Coeficentul de dezvoltare (DQ) Ce se poate face:
Este egal cu vârsta mintală, împărţită la vârsta cro- Scopul tratamentului este de a ajuta copilul să-şi
nologică şi înmulţită cu 100. Un copil cu DQ 50, are atingă pe deplin potenţialul. Întârzierea mintală nu
risc mare de întârziere mintală. Cei cu DQ 50 nu tre- se poate vindeca. Copii sunt însă capabili să înveţe,
buie consideraţi întârziaţi mintali, până nu ating vârs- cu excepţia celor care au formele cele mai grave de
ta şcolară. Mulţi sugari cu întârziere mintală arată întârziere mintală.
bine şi au o dezvoltare motorie normală. Cu vârsta, Îngrijirea copilului cu întârziere mintală are
multe aspecte, este individualizat şi include:

406

- Educaţia familiei şi a copilului. Asemenea copii
pot învăţa mai uşor dacă obiectele sau faptele le sunt
prezentate într-o formă exagerată, concretă şi sunt
eliminaţi ceilalţi stimuli din jur, de ex: folosirea
poeziilor şi cântecelor accentuează semnalele audi-
tive şi uşurează învăţătura. Ideile concrete sunt
învăţate mai uşor decât cele abstracte. De aceea, sunt
preferate demonstraţiile, mai degrabă decât expli-
caţia verbală, iar învăţătura trebuie îndrumată spre
lucrurile practice, mai degrabă decât spre înţelegerea
unor principii ştiinţifice, sau a fenomenului. Alt
deficit al copiilor cu întârziere mintală este acela al
memoriei scurte; nu-şi reamintesc mai multe cuvinte
sau numere deodată. De aceea, au nevoie de îndru-
mări simple, la fiecare pas. Activităţile complicate
trebuie despărţite în componente şi explicate pas cu
pas. Motivarea acestor copii pentru învăţătură este
de asemenea dificilă. Copiii învaţă mai uşor când văd
rezultatul pozitiv al acţiunilor lor. Educaţia copilului
întârziat mintal trebuie să înceapă cât mai devreme
posibil, înainte de vârsta de 2-4 ani. La copilul mai
mare, educaţia trebuie îndrumată către o meserie
care îl pregăteşte să trăiască independent. Membrii
familiei au nevoie de îndrumare şi sprijin continuu,
în îngrijirea acestor copii cu nevoi speciale.
- Îndrumarea copilului de-a se îngriji singur. De-
prinderi pe care copiii normali le învaţă aproape sin-
guri, cum ar fi: hrănirea, folosirea toaletei, îmbrăca-
tul şi spălatul, necesită îndrumarea copilului debil
mintal de către părinţi. Fiecare deprindere – cum ar
fi îmbrăcatul şi dezbrăcatul – trebuie despărţită,
analizată în etape, pentru a vedea ce poate şi ce nu
poate face copilul; pentru hrănire: tacâmurile pot fi
modificate pentru a uşura folosirea lor.
- Ajutarea copilului de a se dezvolta optim. Necesită
îndrumare pentru a-şi înţelege propriile emoţii, a
căpăta valoare şi respect faţă de sine, pentru senti-
mentul de siguranţă şi pentru a avea un comporta-
ment social acceptabil. Aceste calităţi se învaţă prin
îngrijirea şi dragostea arătată de membrii familiei.
Familia necesită îndrumare, pentru a oferi copilului
un mediu de dezvoltare optimă. Preocuparea socie-
tăţii româneşti pentru educaţia părinţilor este mică în
prezent.
- Corectarea bolilor asociate. Anomaliile ortope-
dice, gastrointestinale, cardiace şi congenitale tre-
buie reparate: îngrijire dentară, chirurgie plastică
reparatorie ş.a.
- Activitatea fizică şi jocul. Copii cu întârziere
mintală au aceleaşi nevoi de exerciţii şi recreaţii, ca
ceilalţi copii. Alegerea jocului se bazează pe vârsta de
dezvoltare a copilului. Părinţii trebuie să folosească
fiecare ocazie pentru a expune copilul la cât mai multe
sunete, imagini şi senzaţii posibile. Copilul trebuie
scos afară, la piaţă sau în parcuri; alţi copii trebuie
invitaţi să-l viziteze acasă. Toţi trebuie să se adreseze
copilului direct, vorbindu-i faţă în faţă, ţinându-l de
COPILUL BOLNAV
mână, îmbrăţişându-l etc. Jucăriile trebuie alese cu
grijă, pentru valoarea lor educativă, de ex.: păpuşă, la
care se pot scoate rochiile. Copilul trebuie să înveţe să
le mânuiască singur, fără ajutor. În sport, este preferată
activitatea individuală sau cu un partener, de ex: con-
cursuri speciale pentru handicapaţi.
- Comunicarea. Vorbirea receptivă (auzul şi inter-
pretarea) precum şi vorbirea expresivă (coordonarea
muşchilor feţei şi pronunţarea) pot fi împiedicate.
Ambele trebuie analizate şi ajutate prin instructaj
logopedic.
Unii dintre aceşti copii pot folosi comunicarea
nonverbală de ex: folosind anumite figuri sau
învăţând limbajul surdo-mut prin semne.
- Disciplina. Limitele permise trebuie stabilite
printr-un limbaj simplu; disciplina trebuie aplicată
consistent şi trebuie adecvată vârstei mintale a
copilului. Scopul este de-a învăţa anumite com-
portări specifice. Aspectul moral este nesemnificativ,
deoarece asemenea copii nu pot fi autocritici, nici
capabili să înveţe din greşelile anterioare.
- Socializarea. Învăţarea depinderilor sociale este
o treabă complicată. Părinţii trebuie să practice
roluri – ca în teatru – pentru ca aceştia să înveţe să se
comporte într-un anumit fel. Copiii învaţă să fluture
mâna în semn de rămas bun, să spună mulţumesc,
să-şi spună numele, să înveţe bunele maniere şi să-şi
exprime afecţiunea. Toţi copiii au nevoie de prieteni.
Cei întârziaţi mintal trebuie înscrişi la grădiniţă, care
le oferă educaţie, dar le dă şi ocazia să se împrie-
tenească cu alţi copii. Mai târziu, vor fi încurajaţi să-şi
facă un prieten bun.
- Ajutorul familiei. Asemenea familii necesită aju-
tor social pentru îngrijirea optimă a copilului pro-
fund întârziat mintal. Asistentele sociale care pot
acorda îngrijire unor asemenea copii sunt puţine în
prezent, educate precar şi fără continuitate.
- Prevenirea întârzierii mintale. Multe din cauzele
mediului familial şi social, care provoacă întârzierea
mintală, pot fi prevenite: nutriţia deficitară, tutunul,
alcoolul, droguri la ambii părinţi, riscul de prematuri-
tate, îngrijirea prenatală şi cea de la naştere, pentru
prevenirea asfixiei şi a traumatismelor cerebrale, vac-
cinările, sfatul genetic, analizele simple de laborator,
pentru depistarea timpurie a tulburărilor înnăscute
de metabolism (screening) pentru hipotiroidism con-
genital, feniltocenurie, galactozemie ş.a. Reabilitarea
copiilor handicapaţi cu întârziere mintală se face în
centre dotate cu aparatură specială şi personal com-
petent, dedicat, a cărui lipsă este resimţită dureros în
prezent.
Autismul
Este o tulburare a funcţiilor creierului, care
impiedică dezvoltarea emoţională, socială şi a limba-
jului copilului. Este mai frecventă la băieţi şi devine
evidentă înaintea vârstei de 3 ani.
407
COPILUL NOSTRU
Cum se manifestă:
- întârzierea vorbirii şi a înţelegerii limbajului;
caracteristică bolii este inteligenţa socială scăzută, nu
deficitele de limbaj, de vorbire sau scăderea coefi-
cientului de inteligenţă;
- copilul evită să-i privească pe ceilalţi în faţă şi
îi ignoră; pare retras în lumea lui proprie; copiii izo-
laţi social, ca cei din orfelinate, pot părea autistici,
dar starea lor se amelioreză rapid, când sunt adop-
taţi de o familie care îi iubeşte şi-i îngrijeşte;
- preferă obiecte, în loc de persoane;
Copil autistic
- tulburări ale som-
nului;
- dificultăţi de ali-
mentaţie;
- mişcări stereotipe,
de ex: legănat, bătutul din palme, mersul pe vârfuri;
- aşează jucăriile, în loc să se joace cu ele; jocurile
de imaginaţie lipsesc sau sunt puţine;
- face crize de nervi, când cineva îi întrerupe
activitatea repetitivă sau rutina;
- hiper sau hipoactivitate;
- scăderea auzului, alteori – sensibilitate audito-
rie crescută; copiii cu tulburări vizuale sau auditive
grave, nediagnosticate pot părea autistici. Aceste tul-
burări trebuie corectate înainte de a diagnostica
copilul drept autistic;
- preferinţe alimentare limitate;
- nu le place să fie ţinuţi în braţe sau să fie mângâiaţi.
Cei cu autism uşor pot părea aproape normali,
pe când copiii cu autism grav au întârziere mintală
profundă, sau convulsii.
Tulburări asociate, la copiii cu autism:
- întârziere mintală la 75% dintre aceştia;
- coeficentul de inteligenţă variază de la întâr-
ziere profundă, la inteligenţă superioară;
- epilepsie la 25% dintre ei;
- tulburări psihice, ce includ deficit de atenţie şi
hiperactivitate, comportare obsesiv compulsivă şi
tulburări afective;
- halucinaţii şi paranoia, la adolescenţi.
Ce se poate face:
Nu există un tratament de vindecare. Tratamen-
tul aplicat trebuie individualizat pentru fiecare copil.
Intervenţia timpurie, între 1/2 şi 4 ani, îmbună-
tăţeşte nivelul de funcţionare a copilului.
Este necesară o evaluare psihoeducaţională com-
pletă şi un plan de tratament pentru aptitudinile inte-
lectuale, de dezvoltare, de adaptare funcţională, de
comunicare şi pentru cele sociale. Psihoterapia nu este
eficace, în schimb terapia prin activitate dă rezultate.
Educaţia specială, din anii preşcolari, permite
copilului să progreseze în perioada cea mai rapidă
408
de dezvoltare şi de plasticitate maximă a creierului.
Experţii în materie recomandă ca preşcolarii cu
autism să primească 40 de ore de instruire specială
individuală, pe săptămână. Părinţii participă la un
asemenea program, oferind educaţie acasă, sub
supravegherea unui terapeut.
Asemenea copii insistă să consume acelaşi fel de
mâncare timp îndelungat. Trebuie încurajată o dietă
echilibrată şi adăugate polivitamine.
Riscul de accidente este mare, din cauza lipsei de
autocontrol, a incapacităţii de a învăţa din expe-
rienţele anterioare şi din cauza unei dezvoltări
motorii mai avansate decât judecata.
Stimularea dezvoltării copiilor cu autism:
- Somnul: merg la culcare şi dorm cu greutate.
Au nevoie de un program de mers la culcare strict.
Camera de dormit nu trebuie să predispună la acci-
dente sau să-i permită ieşirea în timpul nopţii, când
se poate accidenta.
- Controlul sfincterelor: este întârziat. La asemenea
copii disciplinarea la oliţă nu trebuie începută înainte
de-a ajunge la un coeficent de inteligenţă de 30.
- Disciplina: drept recompense i se poate oferi
hrană. Un comportament periculos necesită sta-
bilirea unor reguli stricte. Îngrijirea copilului preşco-
lar se face în grupuri mici, cu personal instruit spe-
cial. Disciplina copilului cu autism trebuie să
înceapă cât mai curând posibil, înainte ca tulburările
de comportament să devină înrădăcinate. Părinţii
trebuie să stabilească limite ferme la copilul mic.
Este mai uşor să scoţi din magazin un copil de 3 ani
care ţipă, decât unul de 11 ani.
- Şcoala: metoda cea mai eficace este intervenţia
timpurie şi intensă, cu instructor individual. Famili-
ile au nevoie de sprijin pentru educarea acestor copii.
- Sexualitatea: Educaţia sexuală trebuie adaptată la
nivelul de dezvoltare mintală al fiecăruia. Aceştia tre-
buie învăţaţi să nu se dezbrăce sau masturbeze în pu-
blic şi să închidă uşa de la baie, când folosesc toaleta;
pentru aceasta se folosesc metode de repetiţie, redi-
recţionare, încurajare şi modelele date ca exemplu.
- Creşterea unui copil cu autism poate fi foarte
dureroasă şi traumatizantă pentru membrii familiei.
De-a lungul timpului, ei vor auzi remarci dure sau
neplăcute, usturătoare, despre comportamentul
copilului şi vor primi sfaturi contradictorii despre cum
trebuie îngrijit, tratat şi educat. Părinţii au nevoie să se
educe ei înşişi pentru îngrijirea copilului, care îi
epuizează fizic, emoţional şi financiar. O familie care
are un copil suferind de autism prezintă un risc ridicat
de a avea un alt copil cu autism, fără a cunoaşte cauza.
Medicamentele nu pot înlocui educaţia specială şi
modelarea comportamentului, dar pot ajuta copilul
să tolereze mai uşor asemenea terapii. Medicaţia se
adresează unor simptome specifice din autism şi se
foloseşte pentru a scădea comportamentul agresiv,
compulsiv, hiperactivitatea, deficitul de atenţie,
simptomele psihice, instabilitatea emoţională.
 COPILUL BOLNAV

Tabel. Nr. 50 Medicamente folosite pentru autism Urmărirea evoluţiei: dezvoltarea limbajului la
copilul preşcolar este cel mai bun indicator al
Medicamentul Indicaţii Efecte secundare
evoluţiei unui copil cu autism. Dacă nu poate vorbi
Stimulente la 5-6 ani, dezvoltarea ulterioară a limbajului este
puţin probabilă,iar evoluţia este sumbră. Evoluţia
Metilphenidate Deficit de atenţie- Accentuarea ticurilor,
(Ritalin) hiperactivitate hiperactivitate, copilului este strâns legată de abilitatea de
Dextroamfeta- Control scăzut al atenţie excesivă, cunoaştere şi de însuşire a deprinderilor sociale şi de
mină (Dexedrină) impulsurilor anorexie vorbire. Copiii autistici necesită tratament şi sprijin
Antidepresive pe tot parcursul vieţii.
Organizaţii care pot oferi sprijin familiilor de
Buspiron (buspar) Anxietate; agresiune Rare
copii cu autism: Autism Society of America, 7910
Neuroleptice Woodmont Avenue, Suite 650 Bethesda, Md.20814-
Haloperidol (Hal- Agitaţie; agresiune Simptome extrapira-
3015, (800) 3-AUTISM.
dol) Preocupări midale; Sedare; dis-
Tulburări grave ale kinezie târzie; sindrom Distrofia musculară
comportamentului neuroleptic malign
Înseamnă un grup de boli ereditare, moştenite
uneori de la mamă, ce produc slăbirea şi degene-
Risperidona (Ris- Agitaţie; agresiune Sedare
perdal) Preocupări Creştere în greutate
rarea progresivă şi simetrică a muşchilor scheletici,
Tulburări grave ale Sindrom neuroleptic cu disabilitate şi deformare crescândă. Este influen-
comportamentului maligm ţată şi dezvoltarea creierului.
Cum se manifestă:
Olanzapine Agitaţie; agresiune Puţine
(Ziprexa) Preocupări - întârziere mintală,
- tulburări de învăţătură, de auz, convulsii,
Euforizant - prin creşterea explozivă a temperaturii în cursul
Carbamezbine Labilitate emoţională Toxicitate hepatică unei anestezii generale. Aceasta este numită medical
(Tegretol, Carba- Erupţie cutanată “hipertermie malignă”. Constituie grupul cel mai larg şi
trol)Valproate Scăderea trombocite- mai dezvoltat de boli musculare ale copilăriei. Pot fi
(Depakote) lor; Scăderea poftei de
mâncare sedative afectaţi şi muşchii netezi şi muşchiul cardiac.
Sunt mai multe forme ale distrofiei musculare
Difenhidramină Sedare Agitaţie paroxistică (DM), după grupele de muşchi afectaţi, vârsta de
(Benadril)
început, viteza evoluţiei şi modul în care a fost
Cloralhidrat Sedare Agitaţie moştenită boala.
Ametriptiline Sedare Tahicardie
(elavil) Aritmie
Nevoie de EKG înain-
tea administrării

*După Maureen Sheehan 2000

Ritalin-ul şi dexedrina sunt stimulente care pot

scădea hiperactivitatea şi pot mări atenţia copiilor cu
autism. În schimb, pot agrava simptomele de izolare
socială. Prozac-ul îmbunătăţeşte comportamentul,
limbajul, emoţiile şi intereacţiunile sociale. Tegretol-ul
sau carbatrol-ul şi depakene sau depakot-ul sunt
două medicamente antiepileptice, care au şi un efect
de stabilizare a stării psihice. Părinţii trebuie să
anunţe medicul dacă apar simptome de toxicitate
hepatică. Haloperidol (haldol) şi mellaril sunt neu-
roleptice folosite în tratamentul comportării agresive
şi automutilante. Propranololul a fost folosit pentru
anxietate şi agresiune, iar clonidina (catapress) pen-
tru comportare compulsivă a copiilor cu autism.
Tratamentul alternativ include doze mari de vita-
mina B6 şi magneziu, pentru a ameliora vorbirea şi
comportamentul; pot însă provoca diaree şi tul-
burări nervoase periferice. Medicii mai recomandă o
dietă fără gluten şi produse lactate.
Tipuri de distrofie musculară
Grupele de muşchi cuprinşi iniţial diferă după
formă:
• Duchenne (Pseudohipertrofică): umeri, fese,
partea posterioară a coapsei şi a gambei.
• Facio-scapulo-humeral: muşchii feţei şi ai
spatelui; copilul de 3 ani nu poate ridica braţele dea-
supra capului, faţa este imobilă, iar umerii sunt încli-
naţi înainte; apare la începutul adolescenţei.
• La rădăcina extremităţilor: slăbirea muşchilor
umărului şi a pelvisului; apare la şcolar şi adolescent
şi progresează încet.

409
COPILUL NOSTRU
DM Duchenne este cea mai frecventă şi mai
gravă.
Cum se manifestă:
- în jurul vârstei de 4 ani, datorită slăbiciunii
muşchilor şoldului, urcă cu greu scările şi nu poate
alerga, iar – după 12 ani – copilul nu mai poate
merge şi trebuie să se deplaseze cu căruciorul;
- căderi frecvente;
- lordoză (curbura exagerată a spatelui în partea
de jos);
- muşchi voluminoşi, în special la coapse şi în
partea de sus a braţelor, tari la palpare, din cauza
infiltrării cu grăsime; medical este numită “pseudo-
hipertrofie”; muşchii se atrofiază pe măsură ce boala
progresează; apar contracturi şi deformităţi ale arti-
culaţiilor mari şi mici;
Ridicarea în picioare a unui bolnav cu DM Duchenne
- mişcări specifice la ridicarea în picioare: se
ridică cu greutate de pe sol, are mişcări speciale la
ridicare: copilul se aşează în picioare sau pe burtă,
îndoaie genunchii, apoi îi întinde treptat; în acest
mod, îşi înpinge trunchiul în sus; medicii numesc
aceasta „semnul Gowers”.
- întârziere mintală: uşoară, cu IQ 20% subnor-
mal; evidentă la 25% din copii.
Complicaţii:
- deformităţi ale coapselor, genunchilor şi glez-
nelor, din cauza contracturilor,
- atrofii din cauza imobilizirii,
- obezitate.
Copiii cu distrofii musculare decedează deseori
după 20 de ani, din cauza pneumoniei şi a insufi-
cienţei cardiace, cardiomiopatie (degenerarea muş-
chiului inimii) şi tulburări grave de ritm cardiac Au
frecvent tulburări gastrointestinale şi tulburări de
vedere.
Ce se poate face:
- nu există în prezent un tratament eficace pen-
tru distrofiile musculare ale copilului.
- tratamentul este – în special – de suport, de
ajutare, cu scopul de a menţine muşchii nealteraţi cât
mai mult posibil.
- copiii care sunt activi cât mai mult posibil pot
evita căruciorul, un timp mai îndelungat.
410
- folosirea timpurie a căruciorului accelerează
atrofia musculară şi contracturile membrelor inferioare.
- întinderea pasivă a muşchilor întârzie – de
asemenea – contracturile.
- menţinerea poziţiei ridicate întârzie scolioza.
- cât timp copilul poate să meargă, trebuie evi-
tate intervenţiile chirurgicale mari sau statul în-
delungat în pat.
- menţinerea funcţiilor musculare include exer-
ciţii pe grupe musculare, operaţie pentru a corecta
contractura deformantă; copilul trebuie să poarte
corsete ortopedice şi trebuie încurajat să participe la
activitatea zilnică.
- exerciţiile fizice trebuie încurajate, pe măsura
toleranţei; înotul este foarte util.
- trebuie acordată atenţie unei alimentaţii sănă-
toase, pentru a evita obezitatea; dietele specifice sau
tratamentul cu vitamine nu s-au dovedit eficace.
- pentru miotonie se foloseşte fenitoin (dilantin)
şi carbamazepină (tegretol), iar pentru tulburările
gastrice, metoclopramid.
- copilul cu distrofie musculară şi familia sa
necesită educaţie şi sprijin specific.
- tratamentul genetic nu se foloseşte încă, deşi
este posibil pe viitor.
- de fiecare dată când o femeie este purtătoarea
unei asemenea gene (heterozigotă) şi are un copil,
există riscul – în proporţie de 25% – de a naşte un băiat
afectat; riscul de a transmite o genă anormală este de
50 %; când naşte o fată, există riscul, în proporţie de
50%, ca aceasta să devină purtătoare; bărbaţii afectaţi
transmit genele tuturor fetelor pe care le au, de aceea
se recomandă sfatul genetic pentru părinţii, surorile,
mătuşile din partea mamei şi pentru fetele lor.
Traumatismele cerebrale
Traumatismele capului afectează pielea, schele-
tul, meningele sau creierul. Dintre acestea, lezarea
creierului este cea mai gravă şi reprezintă o cauză
importantă de deces.
Şoc şi contraşoc în traumatismul cranian
 COPILUL BOLNAV

Principalele cauze de leziuni ale creierului în
copilărie sunt căderile, accidentele de bicicletă şi cele
de maşină. Băieţii se accidentează mai frecvent decât
fetele. În accidentele auto, copiii sub 2 ani sunt acci-
dentaţi ca pasageri, pe când cei mai mari – au cele
mai multe accidente ca pietoni sau biciclişti. Majori-
tatea leziunilor cerebrale dobândite prin căderea de
pe bicicletă se întâlnesc la copiii între 5-15 ani şi sunt
agravate de lipsa căştii de protecţie.
Cauze favorizante:
- dezvoltarea motorie incompletă,
- curiozitatea şi exuberanţa normală a copiilor,
- lipsa supravegherii,
- lipsa amenajării locurilor de joacă pentru copii,
- lipsa căştilor de protecţie,
- nefolosirea scaunelor de siguranţă în automobil,
- aşezarea copilului pe bancheta din faţă, uneori
chiar fără centură de siguranţă,
- nerespectarea regulilor de circulaţie.
Cum se produc:
- conţinutul craniului (creier, sânge şi lichid
cefalorahidian) este lezat, când forţa impactului este
mai mare decât puterea de absorbţie a craniului, a
ligamentelor şi a muşchilor ce protejează capul;
- craniul sugarilor şi al copiilor mici, elastic şi
pliabil, absoarbe mult din energia directă a trauma-
tismului la cap şi oferă o oarecare protecţie conţinu-
tului cranian;
- în momentul traumatismului, leziunile includ
fractura craniului, contuzia, hematomul cerebral şi
leziunile difuze;
- complicaţiile ulterioare cuprind leziuni cere-
brale, prin lipsa de oxigen (hipoxice), creşterea pre-
siunii intracraniene, infecţie şi edem cerebral;
- lovitura se poate manifesta prin echimoză
(vânătaie) la locul impactului;
- lovitura în partea din spate a capului (occipi-
tală) poate leza grav zona frontală a creierului, prin
contralovitură;
- la copii, creierul se umflă, mai ales prin
creşterea volumului de sânge din creier şi mai puţin
prin edem, ca la adulţi;
- lovitura poate rupe arterele mici şi poate pro-
duce hemoragie subdurală (sub duramater) sau între
craniu şi duramater (hematom epidural);
- în ambele cazuri, hematomul epi sau supradu-
ral voluminos, poate împinge o parte a creierului în
jos, spre cerebel, ca o herniere ce apasă asupra
trunchiului cerebral; aceasta este o complicaţie foarte
gravă, deoarece în trunchiul cerebral sunt localizaţi
centrii vitali – ca cei ai respiraţiei şi cei ai circulaţiei;
poate provoca oprirea respiraţiei sau a inimii.
Comoţia cerebrală
Este o leziune cerebrală trecătoare şi reversibilă,
cu pierderea imediată a conştienţei şi a reacţiilor, pro-
dusă prin traumatism la cap, care persistă câteva
minute sau ore. Este urmată de pierderea memoriei
(amnezie), în momentul accidentului. Copilul nu îşi
mai aduce aminte de accident şi de o perioadă varia-
bilă dinaintea accidentului. Pierderea conştienţei nu
este prezentă întotdeauna, mai ales la copii. Copilul
este însă întotdeauna confuz după accident.
Comoţie
cerebrală
Contuzia
Descrie
echimoze
(vânătăi vi-
zibile pe creier), iar laceraţia înseamnă rupere de
ţesut cerebral. Semnele variază de la slăbirea muscu-
lară uşoară şi trecătoare a unei extremităţi, la para-
lizie şi comă prelungite.
Contuzie
cerebrală
Sugarii
care sunt zgu-
duiţi puternic
pot avea lezi-
uni nervoase
grave, con-
vulsii, hemor-
agii ale retinei, subarahnoide şi subdurale; la acestea se
pot adăuga leziuni ale măduvei spinării din regiunea cer-
vicală şi contuzii.
Fracturile
Oasele capului copilului suportă un grad mai
mare de deformare decât ale adultului, înainte de a
se fractura. Fracturile care trec prin găurile de la
baza creierului pot rupe vasele de sânge şi pot
provoca hemoragii grave. Fracturile pot fi liniare, cu
adâncituri, complexe, la baza craniului sau pot sepa-
ra doar suturile craniene dintre oase.
Cum se manifestă:
• Leziunile minore
- confuzie trecătoare, pierderea sau nu a conş-
tienţei, somnolenţă, iritabilitate, agitaţie, vărsătură,
paloare.
Semne de agravare a leziunilor minore:
- dificultatea de a trezi copilul,
- agitaţie crescândă,
- apariţia semnelor neurologice.

411
COPILUL NOSTRU
- modificări ale semnelor vitale (respiraţie şi cir-
culaţie): respiraţii adânci, periodice, intermitente sau
agonice, fluctuaţiile sau rărirea pulsului – sunt
semne grave de compresiune a trunchiului cerebral;
- o pupilă asimetrică sau una dilatată, care nu
reacţionează la lumină la un copil comatos, este o
urgenţă care necesită evacuarea unui hematom
epidural (din afara durei mater);
- sângerarea din nas şi urechi sau scurgerea
apoasă din nas pot fi semnele unei fracturi ale bazei
craniului;
• Leziuni grave
- semnele de creştere a presiunii intracraniene:
bombarea fontanelei, greaţă, vărsături, dureri de
cap, devierea globilor oculari, convulsii,
- paralizia muşchilor oculari,
- mers nesigur,
- hemipareză (hemoragia unei jumătăţi a corpului),
- tetraplegie (paralizia celor 4 extremităţi),
- leziuni asociate la extremităţi, abdomen.
Complicaţiile grave ale traumatismului cranian
sunt: infecţia, edemul, hernierea creierului şi hemoragia.
Infecţia se întâlneşte în traumatismele deschise.
Un copil cu fractură a bazei craniului, care are som-
nolenţă crescândă şi febră, trebuie suspectat de
meningită post traumatică.
Edemul cerebral
Craniul este o cutie închisă, în care volumul total,
format din creier, sânge şi lichidul cefalorahidian,
trebuie să rămână la fel. Lezarea creierului se asoci-
ază deseori cu edemul. Creşterea volumului creieru-
lui, prin edem, este compensată parţial la sugar, prin
bombarea fontanelelor. Liniile de sutură ale oaselor
late se pot deschide din nou, la copilul sub 5 ani cu
presiune intracraniană crescută. La copiii mai mari –
însă – rezultă creşterea presiunii intracraniene.
Aceasta se manifestă prin:
- dureri de cap, greaţă, vărsături, vedere dublă
şi convulsii.
- modificări de comportament: iritabilitate şi
agitaţie, somnolenţă sau indiferenţă, scăderea activi-
tăţii fizice, oboseală, neputinţa de a executa comenzi
simple, letargie.
- semne de agravare a hipertensiunii intracra-
niene: scăderea nivelului cunoştinţei (confuzie, dezori-
entare, letargie, stupoare şi apoi comă).
- scăderea răspunsului la stimulii dureroşi,
mărirea pupilei şi scăderea reacţiei la lumină.
- corpul este în poziţie decerebrată sau decorticată.
- respiraţia este periodică.
Hemoragia epidurală
Sângele se acumulează între dura mater şi cra-
niu, formând un hematom. Cauza este de obicei o
arteră ruptă; compresia creierului se face rapid. La
412
copii, frecvenţa este mult mai mică decât la adulţi,
iar – la o treime din copii – nu se găseşte nici o frac-
tură a craniului.
Cum se manifestă:
Pierderea imediată a conştienţei, urmată de o
perioadă normală, apoi de letargie şi comă. La copii,
perioada fără simptome poate lipsi; în acest interval,
aceştia sunt iritabili, vomită şi au dureri de cap.
Hemoragia subdurală
Are loc între dura mater şi creier, de obicei după
ruperea venelor scoarţei cerebrale. Este de 10 ori mai
frecventă decât cea epidurală şi se întâlneşte mai des
la sugari, după traumatism la naştere, căzături, bătăi
sau zguduire puternică. Evoluţia este mai lentă.
Sindroame posttraumatice
Complicaţiile ulterioare cuprind hidrocefalia,
paraliziile nervilor cranieni, tulburări motorii, afazie,
diabet insipid, convulsii, tulburări de comportament
(instabilitate emoţională, tulburări de somn şi de
învăţătură, fobii, agresivitate şi tendinţa de izolare).
Sindromul postcontuzie cerebrală
Apare în interval de câteva minute, până la o oră,
după un traumatism cranian minor. Manifestările
variază cu vârsta şi pot dura de la câteva zile, la câte-
va luni.
Convulsiile posttraumatice
Apar de la o zi la 2 ani, după traumatism.
Îngrijirea imediată: majoritatea copiilor cu con-
tuzie cerebrală uşoară sau moderată, fără pierderea
conştienţei, pot fi îngrijiţi şi observaţi acasă, dacă
examinarea medicală atentă nu a arătat o leziune
intracraniană gravă. Părinţii trebuie să cerceteze
copilul la fiecare două ore, iar – când doarme – tre-
buie trezit pentru a fi controlat. În acest timp,
părinţii trebuie să comunice cu medicul, care va
reexamina copilul, după o zi – două.
Îngrijirea de urgenţă a copilului cu traumatism
cranian
Se evaluează din primele momente căile respira-
torii, sângerarea şi starea circulaţiei sângelui. Gâtul şi
coloana vertebrală sunt stabilizate, pentru a preveni
lezarea măduvei spinării, prin traumatism vertebral.
Se curăţă rănile cu apă şi săpun. Se aplică un
pansament curat. În caz de sângerare, se aplică gheaţă
timp de o oră, pentru a micşora durerea şi edemul. Se
administrează numai lichide pe gură, cel puţin 6 ore
de la încetarea vărsăturilor.
Reacţia pupilei la lumină este cercetată la fiecare
4 ore şi de două ori în timpul nopţii, timp de două
zile. Ca părinte, trezeşte-l de două ori în timpul
nopţii, pentru a cerceta cât este de conştient.

Evaluează gradul durerii copilului.
Consultă medicul în următoarele situaţii:
- traumatism auto,
- cădere de la mare înălţime,
- lovitură puternică sau traumatism în condiţii
suspecte,
- sugarul are mai puţin de 6 luni sau are
fontanela bombată,
- copilul şi-a pierdut conştienţa peste 5 secunde,
- plânge neîntrerupt, mai mult de 10 minute de
la lovitură,
- durerea de cap este intensă, se agravează, iar
copilul nu poate dormi,
- varsă de 3 ori sau de mai multe ori,
- e umflat la frunte sau deasupra urechii sau
umflătura se măreşte,
- mersul este nesigur,
- copilul nu-şi poate folosi mâinile,
- îl doare gâtul,
- e confuz sau nu se comportă normal,
- e trezit cu greu din somn,
- are dificultăţi de vorbire,
- nu vede bine sau vede dublu.
Vor fi admişi în spital copiii cu leziuni grave, cei
care şi-au pierdut conştienţa mai mult de câteva
minute, cei cu convulsii sau cu leziuni neurologice
manifeste. În spital, copilul este internat la terapie
intensivă. Nu i se dă nimic pe gură sau i se dă câte o
linguriţă de lichide clare, dacă poate înghiţi, până
când riscul vărsăturii trece. Copilul comatos, somno-
lent sau cu vărsături persistente, primeşte lichide
intravenos. În general, copilul este spitalizat pentru
observaţie, timp de 24-48 de ore. Poate primi seda-
tive minore pentru agitaţie, acetaminofen, pentru
dureri de cap, antiepileptice – pentru convulsii şi
antibiotice – pentru traumatism deschis, pierdere de
lichid cefalorahidian (LCR) sau leziuni cerebrale
extinse. În acelaşi timp, echipa de terapie intensivă,
tratează edemul cerebral şi creşterea temperaturii.
Intervenţia chirurgicală: se suturează rănile pielii
capului şi se reduc fracturile oaselor înfundate.
Evoluţie: este în general mai bună la copii, decât
la adulţi. Peste 90% din copiii cu contuzie sau cu
fracturi uşoare, se vindecă fără urmări.
Cel mai mare risc privind complicaţiile îl au copiii
cu fracturi de crani, asociate cu pierderea conştienţei.
Mulţi dintre aceştia prezintă tulburări emoţionale,
mintale, de cunoaştere şi de comportament.
De obicei, coma nu durează mai mult de 2 săp-
tămîni. Aceasta poate evolua de la moartea creieru-
lui şi starea vegetativă permanentă, până la vinde-
carea completă. Revenirea din comă se poate asocia
cu: labilitate emoţională, lipsă de încredere, memo-
rie deficitară, dureri de cap şi tulburări uşoare de
învăţătură.
Recuperarea copiilor cu traumatism cerebral se
începe cât mai curând posibil, cu participarea familiei.
COPILUL BOLNAV
Traumatismele măduvei spinării şi ale co-
loanei vertebrale
Leziunile măduvei spinării sunt produse la nou
născuţi prin tracţiunea şi întinderea exagerată din
timpul naşterii. Copilul pare flasc şi are tulburări
respiratorii, iar -,mai târziu,- prezintă reacţii spastice
şi reflexe exagerate.
La copiii mai mari, lezarea măduvei spinării se ma-
nifestă în funcţie de nivelul la care s-a produs leziunea.
Lezarea măduvei din regiunea cervicală provoacă
tulburări respiratorii, moliciunea muşchilor şi lipsa
reflexelor la extremităţile superioare, cu exagerarea
reflexelor în membrele inferioare şi pierderea con-
trolului urinii şi al scaunului. Nivelul sensibilităţii
cutanate poate fi observat la copiii mai mari.
Medicul va diagnostica leziunea, după felul tul-
burărilor neurologice, anamneză (discuţia cu
părinţii privind boala copilului) şi radiografie pen-
tru detectarea fracturilor. O radiografie normală a
coloanei vertebrale nu exclude însă lezarea măduvei
spinării. RMN (Rezonanţa Magnetică Nucleară),
permite un diagnostic foarte precis.
Ce se poate face:
Oricărui copil suspect de leziune a măduvei
spinării trebuie să i se imobilizeze gâtul cu un
suport, imediat după accident; copilul trebuie să fie
mişcat cât mai puţin posibil.
La camera de gardă şi în spital, tratamentul ulte-
rior cuprinde corticosteroizi în doză mare, adminis-
traţi în prima oră după accident şi diuretice, pentru a
scădea edemul.
Intervenţia chirurgicală se efectuează în caz de
hematom epidural sau subdural şi pentru stabi-
lizarea fracturilor osoase.
Tratamentul tardiv al tulburărilor neurologice
reziduale necesită o recuperare intensivă, îngrijirea
vezicii şi a intestinului, tratamentul spasticităţii
musculare (Diazepam, Baclofen sau Dantrolen) şi
consult psihiatric.
Evoluţia variază, în funcţie de gravitatea leziunii.
Copiii care au măduva spinării secţionată în totali-
tate, prezintă complicaţii tardive, grave, ca: deformi-
tate a coloanei vertebrale, paralizii întinse, urmate
de contracturi, dureri cronice, infecţii repetate şi
ulceraţii ale pielii la locurile de presiune.
Miastenia Gravis
Este o boală produsă prin blocarea transmisiei
dintre nerv şi muşchiul scheletic. Se manifestă prin
oboseala uşoară a muşchilor, în special cea a
muşchilor oculari, ai masticaţiei, înghiţirii şi ai respi-
raţiei. Slăbirea muşchilor se accentuează cu oboseala.
Se ameliorează după medicamente, ca neostigmina.
Cum se manifestă:
- în mod normal, nervul motor ajunge la placa
terminală, o regiune de pe suprafaţa muşchiului,
bogată în receptori de acetilcolină; când este stimu-
413
COPILUL NOSTRU
lat, nervul eliberează acetilcolina (ACH) din vezi-
cule, care ajung la muşchi, provocând contracţia; în
spaţiul dintre nerv şi muşchi există o enzimă (acetil-
colinesteraza), care desface ACH şi sfârşeşte con-
tracţia musculară. În miastenie, anticorpii produşi
de organism blochează activitatea ACH-ului şi scade
contracţia musculară.
Miastenia gravis (MG) are trei forme:
- copii născuţi din mame miastenice sau care au
un avut în trecut dificultăţi la înghiţire, oboseală,
căderea pleoapelor; slăbiciunea musculară este ge-
nerală, iar nou născutul este moale; sunt afectate mai
mult fetele; este trecătoare.
- congenitală: mama nu are miastenie, ci rudele
ei; ambele sexe sunt afectate în mod egal; simptomele
sunt vagi şi nu se recunosc de la început; este persis-
tentă; trebuie deosebită de alte cauze de copil moale,
ca botulism, căderea congenitală a pleoapelor, miopa-
tia muşchilor globului ocular ş.a.; slăbiciunea muscu-
lară începe de obicei în primul an, iar răspunsul la
medicamente este variabil, copilul nu poate suge şi îi
cad pleoapele.
- juvenilă: începe în general între 10-13 ani şi
predomină la fete; apare – în parte – din cauza unei
boli a timusului; manifestările seamănă cu cele ale
unui adult; constau în greutate la mestecat, înghiţit,
voce nazală, căderea pleoapelor şi dificultăţi de
vedere (de acomodare a muşchilor oculari); muşchii
membrelor – în special cei a umerilor şi a şoldurilor –
obosesc foarte mult, uneori mai mult decât muşchii
cranieni; după activitate prelungită sau către sfârşi-
tul zilei, simptomele se agravează; fata poate fi diag-
nosticată greşit la început, cu isterie, distrofie mus-
culară sau poliomiozită; se pot asocia alte tulburări
autoimune, de ex. a glandei tiroide.
Există o formă supraacută (fulminantă) de mias-
tenia gravis, la copiii între 2-10 ani cu insuficienţă
respiratorie progresivă rapidă; paralizia bulbară se
poate instala în 24 de ore, fără semne de miastenie
anterioară; medicul va diferenţia această formă de
poliomielită bulbară şi de paralizia ascendentă (sin-
drom Guillain – Barré) şi va administra neostigmină,
pentru a-i salva viaţa.
Criza miastenică: se manifestă prin dificultăţi
bruşte la înghiţire şi respiraţie, la copiii miastenici;
edrofoniu produce ameliorarea dramatică, dar de
moment.
Criza colinergică: rezultă din supradozarea de
medicamente anticolinergice (piridostigmină – ka-
limin, mestinon) şi se manifestă prin oboseală
asemănătoare cu cea a miasteniei, dar asociată cu
transpiraţii, diaree, lăcrimare, pupilă mică, puls rar
(bradicardic) şi scăderea tensiunii arteriale (hipoten-
siune). Edrofoniul nu produce ameliorare.
Ce se poate face:
- îngrijirea generală: nou născutul şi copilul în
criză miastenică sau colinergică necesită tratament la
terapie intensivă pediatrică, cu o echipă pregătită şi
414
disponibilă 24 de ore pe zi; pe primul plan este aspi-
rarea secreţiilor din gură şi faringe; poate fi necesară
respiraţia artificială, cu ventilator mecanic;
- medicamente: piridostigmină (mestinon) de 3
ori pe zi, oferă beneficii celor mai mulţi pacienţi; la cul-
care, se poate administra o formă cu acţiune de mai
lungă durată, spre a evita scăderea ventilaţiei în tim-
pul somnului; efecte secundare: creşterea salivării,
vedere tulbure şi diaree; diareea răspunde la trata-
mentul cu glicopirolat (robinol); neostigmină (mio-
stin): se foloseşte mai ales la nou născut şi se poate
administra şi prin injecţii; provoacă deseori diaree; se
adaugă atropina, pentru a micşora secreţiile, crampele
abdominale, greaţa şi vărsăturile;
- criza miastenică se tratează cu aspirarea secreţi-
ilor, intubaţia traheală, respiraţia artificială, lichide şi
electroliţi intravenos;
- criza colinergică: se tratează cu atropină, oprirea
piridostigminei, intubaţie traheală şi respiraţie artifi-
cială;
- intervenţie imunologică: tinerii cu miastenie
care fac o formă gravă de boală cu insuficienţă respi-
ratorie şi oboseală musculară, necesită tratament
imediat pentru a scădea numărul de anticorpi din
organism; se foloseşte iniţial prednison, care dimi-
nuează producţia de anticorpi, timp de săptămâni
sau luni; în mod paradoxal, simptomele se pot agra-
va în primele săptămâni după tratamentul cu
steroizi; o formă mai complexă de tratament este
plasmafereza sau imunoglobulină intravenos, cu
ameliorare în câteva zile;
- intervenţii chirurgicale: extirparea timusului
produce îmbunătăţire la 20-60% din cazuri.
Paralizia facială
Asimetria feţei poate fi prezentă încă de la naştere
sau se poate dezvolta mai târziu, brusc sau treptat.
Nervul facial poate fi lezat la naştere, mai ales
prin forceps sau când faţa copilului este apăsată în
uter, pe proeminenţa osului sacru.
Asimetria căpătată a feţei, numită de medici
“paralizia Bell”, apare deseori după o viroză sau un
traumatism; se întâlneşte la toate vârstele, de la
sugar la adolescent, apare de obicei brusc, la două
săptămâni de la o infecţie virală, din cauza unei
nevrite alergice sau a demilienizării imunologice.
Cum se manifestă:
- porţiunea inferioară şi cea superioară a feţei
sunt parţial paralizate, iar colţul gurii cade; pe
partea afectată copilul nu poate închide ochiul, iar
conjunctiva se poate usca astfel pe timpul nopţii;
jumătate dintre cazuri pierd gustul pe 2/3 anterioare
ale limbii; părinţii pot afla asta, prin introducerea
unei cozi de lingură pe limba copilului şi prin tam-
ponarea limbii cu o substanţă acră (suc de lămâie),
pentru a observa dacă copilul se strâmbă.

Evoluţia este excelentă; peste 85% din cazuri se
vindecă, între două săptămâni şi două luni.
Ce se poate face?
Sunt necesare picături de ochi (metil celuloză 1%,
pentru a proteja corneea în timpul nopţii) şi de un
plasture, pentru a închide pleoapa noaptea.
Masajul în sus al feţei, timp de 5-10 minute, de 3-
4 ori pe zi, ajută menţinerea tonusului feţei şi evită
mai târziu asimetria feţei.
Tratamentul cu prednison grăbeşte vindecarea;
aciclovirul – Zovirax, împotriva virusului herpetic,
poate fi uneori util; în cazurile rare, de paralizie des-
figurantă a feţei, este indicată chirurgia plastică,
după vârsta de 6 ani; apar intervenţii chirurgicale
noi, care includ ataşarea muşchilor feţei de muşchiul
temporal sau transplantarea perechii a 11-a de nervi
cranieni (nervul accesor).
În cazurile de paralizie la naştere, copilul recu-
perează de la sine, de cele mai multe ori.
OCHII ŞI APARATUL LACRIMAL
Alcătuire şi funcţii
Globul ocular este situat într-o cavitate (orbitară)
protectoare a scheletului capului. În afară, este for-
mat dintr-un strat rezistent, numit “scleră”, care-i
menţine forma, stratul mijlociu – “coroida”- care
asigură elementele nutritive pentru următorul strat
(retina) şi – datorită prezenţei celulelor pigmentare –
îi conferă şi rol optic, de cameră obscură.
Partea vizibilă
a ochiului
Stratul cel
mai intern, re-
tina (mem-
brana ner-
voasă a ochi-
ului) conţine
mai multe
straturi de ce-
lule, dintre care celulele receptoare (cu conuri şi basto-
naşe), denumite “fotoreceptori”, ce transformă energia
electrică în energie luminoasă. Celulele cu conuri sunt
responsa-
bile de re-
cepţia me-
sajului co-
lorat.
Structura
retinei
Ochii
sunt pro-
COPILUL BOLNAV
tejaţi de pleoape şi lacrimi. Secreţia lacrimală apare
din prima zi de viaţă, dar este redusă.
Pelicula de lacrimi ce umezeşte ochiul este for-
mată din trei straturi: intern, care oferă aderenţa de
conjunctivă şi cornee; mijlociu – conţine anticorpi şi
cel exterior, care întârzie evaporarea. Lacrimile se
scurg către unghiul intern al ochilor, la deschiderea
orificiilor lacrimale de pe marginea liberă a fiecărei
pleoape şi – de aci – printr-un canal în nas (canalul
lacrimal). În cazul astupării acestuia sau a orificiului
lacrimal, apare lăcrimarea abundentă. Copilul tre-
buie dus la un oftalmolog, care îi dilată canalul cu o
sondă foarte fină, sub microscop.
Cum vede copilul:
Razele de lumină ale unui obiect trec prin cornee,
camera anterioară, pupilă şi cristalin; cei şase muşchi
din jurul ochiului mişcă globul ocular, spre a coor-
dona poziţia ochilor; fascicolele de lumină se opresc
pe retină, pe care imaginea se proiectează răsturnată,
ca într-un aparat fotografic. Pentru a realiza vederea
binoculară şi în relief, cei doi ochi acţionează simul-
tan, ca un singur ochi.
Terminaţiile nervoase din retină transmit sem-
nale la nervul optic.
Din nervul
optic, semnalele
trec în creierul
mijlociu (mezen-
cefal) şi ajung în
zona posterioară
(occipitală).
Imaginea este
corectată.
Fund de ochi
Examinarea vederii de către părinţi
Copilul mic poate vedea un avion pe cer sau o
pasăre în copac. Acuitatea vizuală poate fi exami-
nată prin următorul joc: stai la 6 m de copil şi ridică
două degete, întrebându-l câte vede, sau cerându-i
să ridice şi el tot atâtea. Dacă răspunsul nu este
corect, consultă medicul în mod repetat, cu toate că o
vedere ca cea a adultului se formează după şase ani.
Vederea periferică (câmpul vizual care este
reprezentat de totalitatea punctelor din spaţiu, pe
care un ochi mobil le poate percepe): o poţi examina
mişcând o jucărie din spatele copilului către faţa
acestuia, care priveşte înainte până ce o vede; câm-
pul său vizual normal ar trebui să se extindă la
aproape 450 de fiecare parte.
Câmpul vizual binocular este reprezentat de
spaţiul perceput de ambii ochi imobilizaţi în poziţia
înainte.
415
COPILUL NOSTRU
Câmpul de vedere binoculară este mai întins şi
corespunde spaţiului explorat de ambii ochi în miş-
care, depinzând de amplitudinea mişcărilor oculare.
Copiii se plâng rareori de probleme de vedere,
nefiind conştienţi că nu văd normal. Ei nu ştiu ce
înseamnă să vezi normal, deoarece nu au cu ce să
compare. Această atitudine se schimbă la şcolari,
care îşi dau seama că nu văd bine la tablă sau că alţi
copii văd mai bine decât ei.
Următoarele simptome şi poziţii anormale ale
copilului, care necesită consult medical, pot atrage
atenţia părinţilor:
- copilul se împiedică de obiectele şi persoanele
din jur sau nu le recunoaşte;
- mijeşte frecvent ochii, chiar când lumina nu e
prea puternică, deşi – câteodată – aceasta poate fi
doar o joacă;
- se freacă frecvent la ochi, deşi nu îi este somn;
poate indica mâncărime sau arsuri ale ochilor;
- lăcrimează excesiv;
- umflare, înroşire, lipire a pleoapelor şi secreţii
ale ochilor: pot fi semne de infecţie;
- mişcări rapide şi ritmice ale ochior sau ieşirea
lor în afară;
- când priveşte ceva cu atenţie, înclină capul pe
o parte, încercând să vadă mai bine;
- închide sau îşi acoperă deseori unul din ochi;
- ţine jucăriile şi cărţile aproape de faţă, spre a le
vedea mai bine; stă prea aproape de televizor – deşi
la această vârstă poate fi o atracţie firească de a
vedea lucrurile de aproape;
- evită unele jocuri care necesită o vedere bună,
de exemplu: privitul imaginilor din cărţi; îi este frică
să urce scările;
- ochi încrucişaţi (saşii) sau care nu se mişcă
deodată;
- nu deosebeşte culorile, deşi până la 3 ani îi este
greu să le recunoască;
- pupilele (deschiderile mici din mijlocul ochilor)
sunt inegale (normal, se micşorează la lumină puter-
nică şi se măresc la lumină slabă, simultan şi egal);
pupile albe în loc de negre, cum este normal;
- la copiii mai mari: vedere dublă, dureri de cap
frecvente, ameţeală şi greaţă, după ce au privit în
cărţi sau la televizor.
Examenul oftalmologic
Ochii copilului trebuie examinaţi periodic de
medic, pentru a putea descoperi boli de ochi asimpto-
matice. Primul examen oftalmologic trebuie efectuat
imediat după naştere, pericolul fiind cataracta con-
genitală, care trebuie operată de urgenţă. De aseme-
nea, glaucomul congenital este bine să fie recunoscut
la naştere sau în primele luni de viaţă, pentru a evita
complicaţii ulterioare, ca orbirea. Următoarele exami-
nări revin medicului de familie de la primul contact
416
cu copilul. Medicul va examina acuitatea şi câm-
purile vizuale al ochilor, reflexele pupilare, aspectul
extern al ochilor, motilitatea şi alinierea ochilor şi exa-
menul fundului de ochi, cu un oftalmoscop.
Poate fi necesar examen oftalmologic suplimen-
tar, în caz de suspiciune de glaucom congenital –
nedescoperit la naştere – sau alte probleme serioase.
Examene suplimentare de microscopie binoculară,
refracţie şi tonometrie vor fi necesare. Tonometria
măsoară presiunea intraoculară, iar – în cazul galuco-
mului – aceasta este ridicată. Glaucomul congenital
mai este cunoscut şi sub numele de “buftalmie” sau
“hidroftalmie”. În marea majoritate este bilateral şi se
datorează unei dezvoltări defectuoase a canalelor de
scurgere a umorilor apoase din ochi. Ochii se carac-
terizează printr-o creştere globală de volum, determi-
nată de presiunea intraoculară ridicată şi seamănă cu
ochii de bou. Copilul prezintă spasme ale pleoapelor,
fotofobie (nu suportă lumina) şi lăcrimare (epifora),
din cauza cărora stă cu capul înfundat în pernă.
Tulburările de vedere
Vederea perfectă depinde de forma şi func-
ţionarea corectă a fiecărei părţi a ochiului în parte şi
împreună. Tulburările de vedere mai frecvente, corec-
tate prin ochelari, lentile de contact sau operaţie, sunt:
miopia, hipermetropia si astigmatismul.
Miopia (vedere clară doar de aproape)
Apare din cauza unui glob ocular prea lung, a
cărui cornee nu poate să concentreze razele de
lumină ce trec prin ea, aşa încât imaginea a ceea ce
vede copilul se formează în faţa retinei.
Vedere clară doar de aproape
La ochiul normal, imaginea se formează pe reti-
nă. Corectarea miopiei se face prin ochelari cu lentile
concave, care mută înapoi razele de lumină, concen-
trându-le exact pe retină.
Copilul miop poate vedea clar obiectele aflate
aproape de el, modificând curbura cristalinului, dar nu
poate vedea bine obiectele de la distanţă, care apar
neclare. Grade mici de miopie sunt frecvente şi trec
neobservate la copilul mic; devin mai evidente, când
copilul începe să citească. Copiii mici cu miopia
necorectată pierd o parte din lumea pe care o explorea-
ză, pentru că nu o văd. Părinţii pot ajuta la depistarea
precoce a miopiei şi o pot corecta prin ochelari.

Ce se poate face:
- Gândeşte-te că există posibilitatea ca orice
copil să aibă miopie, mai ales dacă alţi membri ai
familiei sunt miopi.
- Asigură-te că vizitele medicale includ şi exami-
narea ochilor copilului, deşi depistarea unei miopii
moderate necesită examinarea de către un oftalmolog.
- Observă dificultăţile copilului de a vedea la dis-
tanţă; compară vederea ta la distanţă cu cea a copilului.
- Observă dacă micuţul îşi apropie prea mult
obiectele de ochi.
Hipermetropia (vederea clară doar la distanţă)
Apare din cauza unui glob ocular prea scurt, în
care corneea şi cristalinul nu pot corecta razele de
lumină care se concentrează în spatele retinei. Este
mai rară decât miopia, dar mai supărătoare.
Vedere clară doarla distanţă
Copilul nu vede bine persoanele şi obiectele din
apropiere, deoarece este – parţial – orb. Acomodarea
continuă a cristalinului produce oboseală şi dureri
de ochi. Lentilele convexe mişcă înainte razele de
lumină, aşa încât acestea se vor concentra pe retină.
Copilul mic cu hipermetropie avansată poate fi
diagnosticat de părinţi, dacă are următoarele semne:
- se îndepărtează de obiecte sau persoane, spre a
le vedea mai bine;
- reacţionează mai bine şi răspunde mai atent
din colţul camerei, decât de pe genunchi;
- pierde obiectele din jurul său, dar le găseşte
uşor pe cele aflate la distanţă;
- nu vede bine mâncarea din farfurie;
- este relativ neinteresat de cărţile cu poze sau
de jocul cu cuburi; pentru că nu poate vedea ce face
pare neîndemânatic.
Astigmatismul
Apare din cauza formei neregulate a globului
ocular şi a curburilor corneei şi a cristalinului.
Astigmatismul
COPILUL BOLNAV
Copilul nu poate vedea clar obiectele în plan ver-
tical şi orizontal, în acelaşi timp; dacă într-unul din
planuri obiectul apare clar, în celălalt este tulbure. Se
poate asocia cu miopia sau hipermetropia. Poate fi
corectat total prin ochelari.
Strabismul (privirea încrucişată sau saşie)
La om, ochii lucrează împreună, astfel încât ima-
ginea pe care creierul o primeşte de la ochiul drept se
suprapune perfect cu imaginea primită – dintr-un
unghi uşor diferit – de la ochiul stâng. Această alini-
ere e defectă în strabism. În timp ce un ochi – cel bun
– trimite imaginea unui obiect privit de copil, ochiul
celălalt – cel imperfect – priveşte undeva alături, tri-
miţând la creier o imagine diferită. Rezultă o vedere
dublă, pe care copilul o poate tolera, acceptând doar
imaginea de la ochiul „bun”. Creierul său este capabil
să ignore imaginea incorectă de la ochiul „rău”,
copilul putând vedea suficient de bine. Părinţii unui
copil cu un strabism moderat pot să nici nu observe
aceasta. Pentru formele mai avansate, părinţii
sesizează doar problema estetică; în realitate, orice
grad de strabism este un pericol grav pentru vedere.
Când copilul foloseşte luni sau ani de zile doar
imaginea ochiului „bun”, ochiul aşa-zis “rău” îşi va
pierde treptat funcţia şi va deveni orb. Ochii pot
vedea doar dacă imaginile produse sunt acceptate
de creier. Deşi va putea face faţă în viaţă văzând cu
un singur ochi, copilul este handicapat, iar dacă –
printr-un accident – îşi pierde vederea ochiului bun,
rămâne complet orb.
Privirea încrucişată, chiar în formele cele mai
uşoare, trebuie diagnosticată şi tratată cât mai devreme.
Recunoaşterea strabismului: dacă un ochi priveşte
la tine, în timp ce copilul îţi vorbeşte, iar celălalt
priveşte în altă parte, este un semn că strabismul a
fost neglijat mult prea mult. Privirea saşie poate
apărea la naştere; în mod normal dispare curând; se
poate accentua în primele luni sau ani sau poate
apărea doar când copilul este obosit.
Dacă un ochi al copilului priveşte într-o parte sau
„îi fuge ochiul” nu te lăsa amăgită că se va corecta de
la sine, ci consultă oftalmologul.
Pentru a identifica acest defect de vedere, fiecare
părinte poate folosi următoarele două probe:
- reflectarea luminii pe cornee. Când copilul
priveşte un punct luminos, reflectarea luminii pe
fiecare cornee trebuie să fie simetrică; asimetria su-
gerează prezenţa strabismului.
- proba ochiului acoperit, apoi descoperit.
Copilul priveşte la lumină, iar un ochi este acoperit
cu mâna, apoi descoperit. Dacă unul dintre ochi se
mişcă, poate avea strabism.
Ce se poate face:
Tratamentul strabismului depinde de felul său
(convergent sau divergent),
417
COPILUL NOSTRU
Strabism convergent
Strabism divergent
Indiferent de felul
strabismului, scopul
principal al tratamen-
tului este acela de a
păstra vederea ochiu-
lui „rău”, considerentele estetice fiind secundare.
Pentru a păstra vederea ochiului „rău”, copilul tre-
buie împiedicat să folosească doar imaginile din
ochiul său „bun”, deci creierul este forţat să accepte
şi imaginile din ochiul „rău”. Pentru aceasta, ochiul
„bun” trebuie acoperit cu un petec negru sau cu
ochelari cu o lentilă neagră; în plus, copilul este
învăţat să facă diferite exerciţii, pentru a întări
muşchii care mişcă ochiul.
Tratamentul va fi uşor suportat de copil, dacă se
începe devreme, înainte ca vederea ochiului „rău” să
fie afectată. Dacă însă vederea acestuia este deja li-
mitată, tratamentul devine foarte dificil; copilul
simte că este forţat să vadă prost, când el vedea per-
fect de bine fără petec sau lentilă înnegrită. Este
nevoie de multă răbdare, pentru un tratament corect
al strabismului, mai ales la copilul mic, care nu poate
înţelege şi nu poate coopera.
Când muşchii ce mişcă ochii sunt inegali, poate fi
necesară operaţia pentru strabism. În unele ţări, ast-
fel de operaţii se fac ambulator.
Neputinţa de a distinge culorile
Este mai frecventă la băieţi decât la fete. Con-
fuzia culorilor este însă rareori completă; neputinţa
de a distinge între roşu şi verde, culori care sim-
bolizează pericolul şi siguranţa, este cea mai frecven-
tă. Această tulburare a vederii este rareori sesizată,
înainte de începerea şcolii. Odată descoperită,
copilul trebuie instruit în privinţa prevenirii unor
accidente ( de ex. trebuie învăţat care este poziţia
culorilor semaforului); mai târziu la şcoală, profe-
sorii trebuie anunţaţi asupra acestor dificultăţi ale
copilului. Viitorul adult nu va putea exercita unele
profesii: pilot, şofer, tehnician de laborator pt. probe
biochimice etc. Cei mai mulţi adulţi care nu pot dis-
tinge culorile duc totuşi o viaţă normală; doar cei
apropiaţi cunosc defectul lor. Ei devin foarte pri-
cepuţi în deducerea culorilor la care au dificultăţi,
din variaţiile de umbre şi poziţii.
418
Anizometria
Puterea de refracţie diferită foarte mult la fiecare
ochi; diferenţa de refracţie între cei doi ochi este mai
mare de două dioptrii. Se manifestă ca miopia. Când
este lăsată necorectată, un ochi rămâne necentrat,
ceea ce duce la dezvoltarea ambliopiei sau la
lenevirea unuia dintre ochi; pentru a obţine o vedere
normală a ambilor ochi, este foarte importantă
detectarea şi corectarea din timp, cu ochelari, lentile
de contact sau laser.
Purtatul ochelarilor
Copiilor nu le place să poarte ochelari, dar îi
acceptă când înţeleg că îi ajută să-şi găsească mai
uşor jucăria preferată. Ochelarii trebuie să fie con-
fortabili, uşor de purtat, astfel încât copilul să uite că
îi poartă şi să nu-i cadă uşor. Părinţii nu trebuie să fie
afectaţi că micuţul poartă ochelari de la o vârstă atât
de fragedă; înainte de toate trebuie pus avantajul
unei vederi corecte. Un copil cu miopie uşoară poate
folosi ochelarii doar pentru jocuri care îi solicită ve-
derea la distanţă, iar unul astigmatic – pentru jocuri
vizuale complexe. Copiii mai mari pot purta lentile
de contact, mai scumpe, dar mai uşor acceptate, în
special de adolescenţi. Până atunci, însă, copilul va
necesita schimbarea ochelarilor de nenumărate ori.
Un copil care are hipermetropie sau astigmatism
poate avea nevoie de ochelari doar pentru 2-3 ani,
până când privirea i se dezvoltă normal.
Ochelarii purtaţi pot fi o sursă de accident, dacă
sunt loviţi. Nu trebuiesc purtaţi la jocuri mai violente.
Tulburări de acomodare
În cursul acomodării, o serie de muşchi ciliari din
jurul cristalinului se contractă; astfel, cristalinul se
relaxează şi devine mai rotund, permiţând razelor
de lumină să se concentreze pe retină. Puterea de
acomodare scade pe parcursul vieţii. Neputinţa aco-
modării la bătrâni se numeşte “presbiopie”. Pres-
biopia poate apărea rareori prematur la copii.
Una din cauzele cele mai frecvente de tulburare a
acomodării la copii este din cauza folosirii sub-
stanţelor care blochează acomodarea ochiului. De
ex. medicamente şi toxine anticolinergice sau plante.
Se întâlneşte în boli generale: botulism, diabet
zaharat, difterie, unele viroze şi sifilis.
Pleoapele
Blefarita
Este inflamaţia sau infecţia marginei pleoapei,
manifestată prin roşeaţă şi coji, cu senzaţie de iri-
taţie, mâncărime sau arsură în ochi. Sunt două feluri
principale de blefarită: seboreică sau scoamoasă, la
copilul mai mare cu alte semne de seboree; ulcera-
tivă sau stafilococică: se manifestă prin infecţie cu

puroi, pe marginea pleoapelor, care provoacă ulce-
raţie. Pediculoza genelor provoacă un aspect ase-
mănător blefaritei.
Este cea mai frecventă cauză de conjunctivită
cronică la copii. Copiii care îşi freacă ochii des, fac mai
uşor blefarită. Se asociază cu folosirea lentilelor de
contact şi a cosmeticelor.
Complicaţii:
- Hordeolum (ulcior) – prin astuparea glandelor
Zeiss; este situat pe faţa externă a pleoapei, infla-
maţie localizată, purulentă, „în bob de orez”, pro-
dusă de stafilococ, a glandelor palpebrale.
Blefariă
- Şalazion –
prin întinderea
infecţiei la glan-
dele profunde
(Meibomiene);
este situat pe faţa
internă a pleoapei a căror canale le astupă; se
formează mici tumori benigne chistice, pe marginea
pleoapelor. Apare uneori după un ulcior.
- Căderea genelor, prin frecarea frecventă a ochilor.
- Blefaroconjunctivita.
- Îngroşarea marginilor pleoapei.
Este de obicei bilaterală şi cronică sau repetată;
nu este contagioasă.
Ce se poate face:
- igiena pleoapelor: săpun, şampon de copil,
preparate comerciale de frecare a pleoapelor;
- comprese calde, timp de 5 minute, de două ori pe zi;
- masajul pleoapei;
- înlăturarea cojilor cu un beţişor cu vată;
- unguent oftalmic cu antibiotic; poate înceţoşa
temporar privirea;
- tratamentul trebuie continuat timp de câteva
săptămâni, până când boala dispare complet;
- seboreea de pe cap şi sprâncene se tratează – în
acelaşi timp – cu şampon cu seleniu;
- de folosit cosmetice hipoalergene;
- hordeolumul se tratează prin comprese calde
frecvente, unguent cu antibiotic; dacă infecţia se
răspândeşte în jur, formând celulita pleoapei sau a
orbitei, sunt necesare antibiotice pe cale bucală;
- şalazionul – tinde să se cronicizeze şi nu pre-
zintă semne inflamatorii acute; se pot folosi com-
prese calde; unele se rezolvă de la sine, alteori – când
se măresc şi tulbură vederea – este necesară incizia.
Prevenire:
- Evitarea frecării ochilor,
- Menţinerea igienei ochilor,
- Spălarea frecventă a mâinilor la copiii care-şi
freacă ochii.
COPILUL BOLNAV
Boli ale conjunctivei (Ochiul roşu)
Constau în eritemul (roşeaţa) anexelor oculare:
conjunctivă, scleră şi cornee, sau inflamarea formaţi-
unilor profunde.
Cauzele pot fi multiple.
Copilul cu ochiul roşu trebuie trimis la oftalmolog,
pentru:
- leziuni ale corneei, dacă durerea persistă peste
24 de ore,
- conjunctivită herpetică,
- corpi străini ce nu pot fi scoşi uşor,
- dacriocistită prelungită sau asociată, cu infla-
maţia pielii din jurul ochilor,
- celulita orbitei (toate cazurile),
- zgârierea corneei, dacă durerea nu cedează
după 24 de ore; în 12-24 de ore, purtătorii de lentile
de contact care fac conjunctivită trebuie văzuţi de un
oftalmolog, din cauza riscului de leziuni grave, ca
inflamaţia corneei (cheratită).
Conjunctivita bacteriană
Este produsă de bacili haemofilus, streptococ sau
– mai rar – gonococ. Se manifestă prin secreţii
mucopurulente de o parte şi de alta, jenă la lumină,
senzaţie de corpi străini în ochi; vederea este nor-
mală. Pleoapele au cruste şi sunt lipite dimineaţa, la
trezire. Uneori este prezentă hemoragia subconjunc-
tivală.
Ce se poate face:
- Igiena locală este baza prevenirii şi se face cu
apă şi săpun; ceaiurile sunt contraindicate.
- Tratament: picături cu antibiotic şi înlăturarea
periodică a secreţiilor ochiului cu comprese calde;
dacă boala nu răspunde în 3-4 zile, se foloseşte un alt
antibiotic cu un alt spectru.
Conjunctivita virală
Produsă de adenovirusuri, este mai frecventă
decât cea bacteriană; se asociază de multe ori cu
infecţii ale căilor respiratorii superioare. Secreţiile
sunt seroase sau uşor purulente, iar lăcrimarea este
puternică. Se asociază senzaţia de corp străin în ochi,
sensibilitate la lumină (fotofobie), pleoape umflate şi
ganglioni măriţi în faţa urechii.
Ce se poate face:
- Respectarea regulilor de igienă personală, mai
ales prin evitarea folosirii în comun a batistelor,
prosoapelor şi a altor obiecte personale, spălarea
mâinilor cu apă şi săpun, evitarea atingerii ochilor cu
mâna nespălată.
- Prevenirea: evitarea îmbăierii în piscine, lacuri
şi bazine neautorizate sanitar.
- Tratament: boala se vindecă de la sine, fiind însă
greu de diferenţiat de cea bacteriană; se poate trata în
acelaşi fel. Tratamentul cu antibiotice orale este indi-
419
COPILUL NOSTRU
cat doar la copiii cu conjunctivită acută purulentă, la
care se asociază faringita, otita sau sinuzita, după ce
se fac frotiuri din secreţiile din nas şi gât.
- Este indicată prezentarea la medic la primele
semne de boală şi evitarea administrării de medica-
mente din proprie iniţiativă.
- Ca tratament cu plante, se recomandă afinele
sau produse din afine, care conţin substanţe ce reduc
inflamaţiile conjunctivei.
Conjunctivita alergică
Este provocată de expunere la polen sau aler-
geni, provoacă mâncărimi, edem bilateral. Se asocia-
ză cu scurgeri ale nasului, lăcrimare şi edem al
pleoapelor. Este sezonieră.
Ce se poate face:
Tratament: comprese reci şi unguent cu steroizi,
sub supraveghere medicală – antihistaminice, cro-
molin (nasalcrom, taleum).
Conjunctivita chimică
Produsă de detergenţi şi săpun, fum şi poluanţi
industriali; substanţele acide produc simptome ime-
diate, pe când cele alcaline – mai târziu; substanţele
alcaline pot produce leziuni grave, chiar pierderea
ochiului, dacă tratamentul întârzie.
Ce se poate face:
- în toate cazurile: irigarea imediată a ochiului
cu apă din abundenţă, cel puţin 30 de minute; se
folosesc cam 2 litri de apă pentru cazurile uşoare, iar
– pentru cazurile grave – se recomandă clătirea
ochiului timp de 2-4 ore sau folosirea a 10 litri de apă
pentru irigat, chiar nesterilă (ulterior fiartă şi răcită).
Se îndepărtează pleoapele, pentru ca soluţia de
apă să spele tot ochiul. Se aplică apoi un unguent cu
eritromicină sau bacitracin şi unguent cu ciclopento-
late 1% (Cyclogyl); medicul va pune un pansament,
care va fi lăsat pe ochi timp de 24 de ore. Consult
oftalmologic, ulterior. La sfârşitul irigării, în spital, se
cercetează pH – ul (aciditatea) lacrimilor. Analiza se
repetă după jumătate de oră, pentru siguranţă (acesta
trebuie să rămână în limite normale: 7,3 – 7,7).
Corpii străini
Se manifestă prin înroşirea unilaterală a ochiului,
senzaţia de usturime şi frecare; corpul străin poate fi
vizibil sau nu.
Ce se poate face:
Tratament: irigaţii, extragere şi consult medical
pentru ulceraţia corneei;
- ridicarea pleoapei de sus, pentru a examina
ochiul;
- irigare cu apă sterilă, cu soluţie de ser fiziolo-
gic steril sau apă fiartă şi răcită; nu iriga ochiul când
un corpul străin a pătruns în ochi;
- scoaterea corpului mobil, cu colţul unei com-
prese umezite în apă;
420
- examen medical – pentru a detecta zgârierea
corneei transparente, apoi examinare zilnică, până la
vindecare completă; picăturile cu anestezic local
sunt contraindicate după lezarea corneei, deoarece
întârzie vindecarea şi poate duce la cicatrici perma-
nente ale corneei. Corpii străini metalici pot lăsa
rugină în cornee şi necesită curăţire.
Keratita
Este inflamaţia corneei, produsă de virusul her-
petic sau de adenovirusuri, stafilococi, ciuperci sau
de substanţele chimice; durerea este severă, corneea
este edemaţiată, cu opacificări, eritem, cataractă.
Apare deseori la lentilele de contact, cu infecţie
amoebiană. În keratita virală, se pot asocia vezicule
(băşici) pe faţă, conjunctivă şi mucoase.
Ce se poate face:
- tratament imediat cu antibiotice specifice pen-
tru ciuperci: acyclovir; poate fi necesară operaţia
ochilor (keratoplastie).
Edoftalmită
Este inflamaţia globului ocular, produsă de
streptococ, candida sau de traumatism. Se manifestă
prin dureri acute, vedere tulbure – până la pierderea
vederii, edem, roşeaţă; poate provoca vărsături,
dureri de cap şi febră, necesită tratament de urgenţă
cu antibiotice.
Infecţia subcutanată (sub piele) din jurul
ochilor
Se limitează – de obicei – la pleoape şi la porţi-
unea anterioară a ochiului şi este foarte gravă. Rare-
ori poate fi localizată profund (posterior sau post-
septal). Apare după sinuzite, leziuni ale ochilor sau
infecţii respiratorii.
Cum se manifestă:
- Febră, pleoape inflamate, înroşite, edematoase,
conjunctivită şi chemozis (neputinţa de a deschide
ochii din cauza edemului).
- Copilul are durere la mişcarea ochilor.
Complicaţii: infecţii ale creierului – meningită,
abces cerebral, tromboza sinusului cavernos (vena
de la baza creierului), orbire.
Ce se poate face:
- Spre deosebire de adulţi, la care infecţia nu
produce semne toxice, copiii trebuie trataţi mai agre-
siv, cu cefalosporină (ceftriaxone şi ceforoxime intra-
venos), pentru a preveni agravarea.
- Tratament de urgenţă cu cefuroxime, inter-
venţie neurochirurgicală – dacă se manifestă prin
scăderea vederii, micşorarea mobilităţii ochilor şi
lipsa de răspuns la antibiotice intravenoase sau prin
semne de abces cerebral – evidenţiate de examenul
tomografic.

- Tratamentul ajutător constă în comprese calde,
pansamente schimbate zilnic, ridicarea extremităţii
bolnave şi drenajul chirurgical al zonelor cu puroi.
Aparatul lacrimal
Glandele şi
canalele lacrimale
Este format
din glandele la-
crimale, care se-
cretă lacrimi în
continuu; acestea
sunt răspândite
pe suprafaţa ochiului – prin clipire – şi se scurg în
nas, prin două canale lacrimale scurte (naso-
lacrimale), aflate în unghiul intern al ochiului.
Lacrimile formează un strat protector care umezeşte
ochiul, spală praful şi are un efect antibacterian.
Dacriocistita
Este inflamarea canalului lacrimal; se manifestă
prin durere, roşeaţă şi secreţii din unghiul intern al
ochiului, lăcrimare; copilul poate fi febril şi iritabil;
se poate complica cu celulită a orbitei.
La copii, nu toate lăcrimările sunt produse de
infecţia naso-lacrimală; lăcrimarea, în afara plânsului,
poate fi un semn de glaucom, inflamaţie a ochiului
sau iritaţie, prin zgârierea corneei sau corpi străini.
Ce se poate face:
Tratament: antibiotice pe gură şi local şi drenaj
chirurgical.
“Uscarea corneei”
Lipsa lacrimilor unui ochi sau a ambilor, poate fi
un defect congenital, care poate fi asociat cu lipsa
vitaminei A sau poate urma după arsuri chimice,
iradiere sau tulburarea glandelor lacrimale. Un
deficit de lacrimi poate duce la ulceraţia corneei, la
cicatrici sau infecţii. Tratamentul include corectarea
bolii de bază şi picături din lacrimi artificiale aplicate
frecvent. Uneori, punctele lacrimale prin care se
scurg lacrimile în nas sunt astupate, alteori – poate fi
necesară sutura temporară a pleoapelor, pentru a
proteja corneea.
Traumatismele oculare
Băieţii între 11–15 ani sunt cei mai vulnerabili la
traumatisme oculare – prin sport, pietre, beţe etc.
Cele mai multe din aceste traumatisme pot fi pre-
venite. Cam 1/3 din cazurile de orbire la copil sunt
din cauza traumatismelor.
Pot provoca:
COPILUL BOLNAV
Vânătăi şi umflarea pleoapelor
Pleoapele şi regiunea din jurul ochilor se învi-
neţeşte. Sângele se absoarbe spontan şi fără con-
secinţe, dar ochiul trebuie examinat de urgenţă de
către oftalmolog, pentru a evita leziuni mai grave –
cum ar fi hemoragia în ochi, ruptura globului ocular
sau fractura orbitei. Între timp, lasă copilul să se odih-
nească cu ochii închişi.
Ruperea pleoapelor
Necesită reparaţia microchirurgicală, sub micro-
scop, de către un chirurg oftalmolog experimentat.
Repararea incorectă a pleoapei de sus, poate fi
urmată de căderea pleoapei şi de retracţia acesteia,
de dificultăţi în lipirea corneei şi iritaţie cronică.
Zgârierea corneei
Se asociază cu durere, lăcrimare, jenă la lumină şi
scăderea vederii; este diagnosticată de medic, prin
aplicarea unor picături de fluoresceină şi inspectarea
cu o lumină albastră. Leziuni mai profunde, cu per-
forarea sclerei, pot fi provocate de petarde. Tratamen-
tul se face de către medic, cu unguent cu antibiotic
aplicat local, până ce corneea este complet vindecată.
Pansamentul local poate el însuşi să irite corneea, mai
ales dacă este strâns. Un medicament care micşorează
spasmul muşchilor din ochi (ciliari) şi durerea, este
ciclopentolate. Anestezicele locale sunt contraindi-
cate. Nu înceca să scoţi un obiect care a pătruns în
ochi. Nu lăsa copilul să se frece la ochi.
Fracturi ale orbitei
Produse de minge, accident de automobil şi altele.
Semne: învineţirea pleoapei de jos, sângerare din
nas, umflarea ochiului şi neputinţa de a privi în sus.
Este nevoie de radiografie şi de ecografie.
Tratamentul include comprese cu gheaţă, decon-
gestionante nazale şi profilaxie cu antibiotice. Une-
ori, este necesară reparaţia chirurgicală.
Abuzul copilului
La orice copil cu echimoză, rupturi ale
pleoapelor, hemoragii, detaşarea retinei sau fractura
orbitei, trebuie suspectată posibilitatea de trauma-
tism neaccidental.
DINŢII
Alcătuirea dintelui
Un dinte este format din 3 părţi: coroană,
rădăcină şi pulpă. Coroana este partea vizibilă a din-
telui, acoperită de smalţ. Rădăcina este acoperită de
ciment şi este înfundată în osul maxilar – pentru
dinţii de sus sau în mandibulă – pentru cei de jos.
421
COPILUL NOSTRU
Alcătuirea dintelui
Rădăcina este
înconjurată de liga-
mentul dentar, ca-
re face legătura cu
osul. Stratul intern
al rădăcinii şi co-
roanei este format
din dentină. Denti-
na este sensibilă la
atingere, la difer-
enţele de temperatură şi la substanţele chimice. Fre-
carea puternică şi îndelungată a dinţilor, ca aceea din
timpul nopţii (bruxism), poate toci dentina. Ţesuturile
din pulpa dentară continua să formeze dentină. Pulpa
conţine nervi, vase de sânge şi vase limfatice şi este
foarte sensibilă la durere şi atingere. Pulpa este cuprin-
să într-un spaţiu rigid, aproape închis. Când se
inflamează, vasele de sânge sunt comprimate şi se
trombozează (se astupă cu cheag de sânge). Această
strangulare a vaselor provoacă necroză (moartea
celulelor, din cauza bolii). La copil, pulpa este mai dez-
voltată, iar dentina mai subţire decât la adult. Rădăcina
este legată de osul din jur printr-o serie de fibre, numite
“ligamente peridentale”.
Gingia este acoperită de un strat de celule, numit
“epiteliu”. O parte din gingie este ataşată la dinte, iar
alta este liberă. Între partea liberă a gingiei şi dinte
există un spaţiu, numit “şanţul gingival”. Porţiunile
de gingie dintre dinţi formează papilele interdentare,
vizibile cu ochiul liber la inspectarea dinţilor. Rolul
gingiei este de a proteja şi a preveni lezarea şi
infectarea dinţilor. Şanţul gingival este locul preferat
de formare al plăcii dentare. Atacată de microbi, gin-
gia se retrage, iar dintele rămâne descoperit tot mai
mult. Inflamaţia gingiei (gingivita) şi retracţia ei sunt
principalele cauze de cădere a dinţilor la adulţi.
Pierderea dinţilor nu trebuie să fie considerată
normală nici chiar o dată cu înaintarea în vârsta;
cariile dentare la copii pot şi trebuie prevenite. Îngri-
jirea insuficientă a dinţilor duce la carii dentare, boli
ale gingiilor şi muşcătură defectuoasă. Pentru a evita
distrugerea dintelui, a gingiei şi a ligamentelor care
îl sprijină, părinţii trebuie să înţeleagă cum trebuie
menţinută igiena gurii. Ei trebuie să cunoască modul
şi cauzele cariilor dentare şi a lenziunilor gingiei.
Vizita la dentist
Copilul trebuie dus la dentist pentru control
periodic, începând de la vârsta de un an. Medicul
stomatolog va examina copilul şi va face reco-
mandări pentru îngrijirea dinţilor. Medicul va con-
trola cât de bine îşi curăţă dinţii. Deoarece placa den-
tară este incoloră, dinţii care par curaţi pot continua
422
să aibă placă pe ei. Pentru a evidenţia aceasta, stoma-
tologul va da copilului să sugă o tabletă ce colorează
placa dentară şi va corecta curăţirea a dinţilor. Copiii
sunt deseori speriaţi de vizita la dentist. Pentru a
calma copilul şi pentru ca acesta să rămână liniştit pe
timpul unui tratament mai lung, medicul poate
folosi metode de sedare cu protoxid de azot (gaz
ilariant), dat pe mască sau medicamente sub formă
de perfuzie intravenoasă. Aceste metode sunt
administrate de medicii cu experienţă şi instruire
specială, deoarece pot surveni accidente (tulburări
respiratorii, greaţă, vărsături etc.).
Cu mama
la dentist
Un număr
îngrijorător de
mare de copii
ajung la maturi-
tate fără să fi
fost văzuţi mă-
car odată de un
stomatolog.
Cariile dentare
Sunt principalul pericol pentru dinţii copiilor.
Dacă nu sunt tratate, cariile duc la distrugerea com-
pletă a dintelui afectat. Dentiţia de lapte este mai
vulnerabilă la copilul între 4—8 ani, iar – cea perma-
nentă – între 12-18 ani.
Caria dentară are numeroase cauze: un dinte
predispus, microbii din gură şi lipsa igienei dentare.
Placa dentară este o acumulare moale, aderentă, de
bacterii şi produse ale salivei, care contribuie la dez-
voltarea cariei dentare şi a bolilor gingiilor. Placa se
formează în 4 faze: iniţial, pe dinţi apare o peliculă
subţire, fără bacterii, apoi bacteriile din gură aderă
de aceasta, bacteriile încep să se înmulţească şi cresc
în straturi, formând colonii. După 3 săptămâni, placa
devine o îngrămădire complet dezvoltată de bacterii.
Aceste bacterii consumă glucide, în special zahăr din
alimente şi formează acizi. Acizii încep să decalcifice
osul (să scoată calciul din smalţ). Când placa se
îngroaşă, acizii sunt fixaţi de dinte şi nu mai pot fi
neutralizaţi de salivă. Placa se dezvoltă mai mult în
porţiunea dintelui de lângă gingie. Microbii
invadează şanţul gingival şi atacă gingia. Dacă placa
nu este înlăturată, se formează tartrul dentar (placă
mineralizată) care atacă mai departe ţesuturile.
Formarea cariei poată fi sintetizată astfel:
Microbi + dulciuri = acid
Acid + dinte =carie (acidul atacă dintele şi
rezultă caria).
Ce se poate face:
Prevenirea cariei dentare
Nutriţia: Dinţii au nevoie de o alimentaţie care să
conţină proteine, calciu, fluor şi vitaminele A, D şi C.

Alimentele aderente de gingii şi dinţi şi băuturile
dulci favorizează formarea cariilor şi lezarea gingi-
ilor. Alimentele fibroase curăţă dinţii, dar nu îndea-
juns; mai este încă nevoie de perierea dinţilor.
Recomandări:
- Dă-i copilului mai degrabă fructe şi zarzava-
turi decât dulciuri şi – când este posibil – curăţă-i
dinţii după ce a mâncat.
- Evită alimentele şi băuturile dulci şi lipicioase
(caramele, sirop, miere), pe care saliva nu le poate
spăla uşor.
- Oferă-i prăjituri dulci drept gustări, la masă,
nu între mese. Apa, băută după masă, ajută la înlătu-
rarea alimentelor de pe dinţi. Cu cât un aliment
rămâne mai mult timp pe dinte cu atât îl distruge
mai mult. Serveşte brânză la masă; mai ales cea to-
pită, măreşte fluxul de salivă, care înlătură particu-
lele alimentare de pe dinte.
- Foloseşte fluor în pasta de dinţi, în apa de băut
de la robinet sau în apa de gură, pentru a repara cari-
ile dentare superficiale.
- Foloseşte aţa dentară şi perie dinţii zilnic.
Perierea dinţilor
Sunt mai multe metode de periere a dinţilor.
Tehnica folosită la copii trebuie să îndeplinească trei
condiţii:
- să înlăture placa dentară,
- să nu lezeze gingia şi
- să fie simplă.
Recomandări: Ţine copilul mic în poală sau ţine-i
capul cu o mână, iar cu cealaltă perie-i dinţii;
- aşează-i peria de-a lungul dintelui, cu perii la
un unghi de 45 de grade, la nivelul inserţiei gingiei;
- perie-l uşor, cu mişcări circulare, curăţind de 6-
8 ori fiecare dinte, pe rând;
- mişcă periuţa pe jumătate din lăţimea dintelui,
folosind o apăsare uşoară, doar cât să îndoaie perii;
- asigură-te că nu sari nici un dinte; urmează o
anumită ordine. De exemplu, începe în partea stângă
jos şi termină în dreapta sus.
- perie suprafeţele dinspre gingie, limbă şi cele
care participă la mestecare, folosind aceleaşi mişcări
circulare;
- pentru curăţarea dinţilor pe faţa dinăuntru, de
sus, foloseşte o mişcare de sus în jos;
- perie uşor limba copilului, pentru a înlătura
microbii şi eventualul miros;
- lasă copilul să facă gargară cu apă;
- după ce copilul începe să se spele singur, de la
vârsta de 7 ani, părinţii trebuie completeze ei peria-
tul, cu molarii şi cu partea dinspre limbă a dinţilor
de jos, care – de multe ori – sunt omise de copii.
Folosirea aţei dentare
Pentru a curăţa suprafeţele dintre dinţi este nevoie
de folosirea aţei dentare. Aţa poate fi rotundă sau lată,
COPILUL BOLNAV
cerată sau nu. Trebuie folosită cel puţin o dată pe zi,
preferabil înainte de culcare, după perierea dinţilor.
Sugestii:
- Taie aţa cu o lungime de 35-40 cm. Înfăşoar-o
în jurul degetului mijlociu de la o mână şi foarte
puţin în jurul arătătorului mâinii celeilalte. Când te
mişti de la un dinte la altul, desfă aţa de pe un deget
şi înfăşoar-o pe celălalt.
- Începe în jumătatea din dreapta sus, cu dinţii cei
mai îndepărtaţi, cu aţa de 5 centimetri între degete,
aşează-o între dinţi prin mişcări de du-te-vino.
- Când aţa a ajuns la gingie, îndoaie-o în jurul
unui dinte şi mişcă-o de sus în jos. Nu apăsa pe
gingie, pentru a evita lezarea ei.
- Îndoaie aţa în jurul celuilalt dinte alăturat şi
mişcă-o de sus în jos, de câteva ori.
- Scoate aţa dintre dinţi, cu mişcări de du-te-vino.
- Pentru dinţii de jos, fă aceleaşi mişcări cu
degetele arătătoare.
- Mută-te de la un dinte la altul, până când toţi
au fost curăţaţi.
Fluorul are rol în menţinerea igienei gurii, a pre-
venirii cariilor şi a bolii gingiilor, la toate vârstele.
Poate fi aplicat local sau pe cale generală. Local, se
aplică de către dentist la dinţii nou apăruţi, o dată sau
de două ori pe an, ca soluţie apoasă sau gel. Pasta de
dinţi cu fluor este de preferat; soluţiile pentru gargară
ce conţin fluor trebuie folosite de copiii de vârstă şco-
lară; copilul trebuie învăţat să nu le înghită. Înghiţirea
accidentală de fluor, în cantităţi mari, este toxică şi se
manifestă între 30 de minute şi 24 de ore – prin dureri
abdominale, greaţă, vărsături şi diaree, salivaţie, sete,
amorţeli şi convulsii. Pe cale generală, fluorul intră în
organism prin apa de băut ( apa de canalizare poate
conţine o parte de fluor la un milion) sau ca supliment
în soluţie sau tablete. Trebuie dat de către dentist,
deoarece excesul poate decolora dinţii în cenuşiu sau
pot produce gropiţe pe smalţul dintelui.
Sealantul (stratul protector )
Suprafeţele de mestecare ale dinţilor pot avea
şanţuri şi gropiţe adânci, la care periuţa nu poate
ajunge; în ele se adună resturi alimentare şi microbi,
ce predispun la carii.
Şanţ în dinte
Aceste şanţuri pot fi
acoperite de un materi-
al protector de plastic.
Operaţia este nedu-
reroasă. Unii dentişti
recomandă aplicarea
acestui strat protector,
curând după apariţia
dinţilor. Sealantul
423
COPILUL NOSTRU
(stratul protector) este controlat anual, deşi uneori
persistă timp de 15 ani.
Apa de gură are rol cosmetic; poate conţine alcool
şi nu este recomandată pentru copii.
Prevenirea cariilor dentare
Corpul poate repara leziuni mici ale smalţului
dentar, printr-un proces numit “remineralizare”.
Pentru aceasta, este nevoie de fluor. O dată ce s-a for-
mat, caria poate pătrunde adânc în dinte; poate
provoca apoi un abces local, sau infecţia se poate
răspândi.
Sugestii:
- nu lăsa copilul să adoarmă cu biberonul în gură;
- pentru a-l calma între mese, dă-i să bea apă, în
loc de lapte;
- curăţă gingia copiilor mici cu o pânză sau o
compresă umedă, după fiecare masă;
- părinţii trebuie să-şi îngrijească proprii dinţi,
deoarece bacteriile de la părinţi trec la copii;
- încearcă să afli dacă apa potabilă este tratată cu
fluor şi care este concentraţia acestuia (optim este o
parte la un milion);
- pasta de dinţi recomandată este cea care
conţine fluor; foloseşte o cantitate mică, cât un bob
de mazăre şi învaţă copilul să o scuipe, după
folosire. Pasta de dinţi nu este un aliment, în cantităţi
mari poate fi toxică;
- periuţa de dinţi trebuie să aibă peri moi, de
naylon; cei tari lezează gingia. Periuţa trebuie
înlocuită atunci când perii se tocesc sau se îndoaie
sau după ce copilul a avut o răceală sau o gripă. Peri-
uţele electrice înlătură mai uşor placa, dar copilul tre-
buie să fie obişnuit cu folosirea periuţei simple;
- aparatele de irigaţie dentară îndreaptă un jet
de apă sub presiune spre dinte. Acestea nu sunt
recomandate pentru copii.
Boli ale gingiilor (peridentale)
Inflamarea şi lezarea gingiilor şi ţesuturilor care
sprijină dintele începe deseori în copilărie şi influ-
enţează semnificativ pierderea dinţilor la adult.
Cele mai frecvente tulburări sunt inflamaţiile
gingiei (gingivita) şi inflamaţia gingiei cu pierderea
ţesutului de legătură şi a osului care sprijină dinţii
(periodontită).
Retracţia gingiei
în gingivită
Gingivita este o infla-
maţie reversibilă, care înce-
pe devreme în copilărie şi
este asociată cu formarea
plăcii şi a tartrului. Bacteriile
din placa dentară eliberează
diferite toxine şi enzime, cu
424
acţiune distructivă. Ele produc inflamaţia gingiei,
care devine roşie, edematoasă, dureroasă şi sân-
gerează la cea mai mică atingere. Îngrijirea este
îndreptată spre prevenirea gingivitei, prin perierea
dinţilor şi folosirea aţei dentare şi a fluorului.
Malocluzia (Muşcătura defectuoasă)
Modul în care se alătură dinţii când ţinem gura
închisă se numeşte “ocluzie”(muşcătură). Când
muşcătura este normală, dinţii de pe ambele maxi-
lare sunt simetrici, se potrivesc. Poţi observa asta,
când copilul stă cu gura deschisă şi cu dinţii încleş-
taţi. O muşcătură normală (o dantură normală) pre-
supune ca dinţii de sus să stea peste cei de jos (să se
îmbuce). Orice nepotrivire între dinţii de sus şi cei de
jos, când gura este închisă, se numeşte “malocluzie”.
Ramura stomatologiei se ocupă de tratarea malo-
cluziei se numeşte “ortodonţie”.
Probleme create de malocluzie:
- îngreunează mestecarea alimentelor,
- creează o presiune inegală pe dinţi şi durere în
articulaţia temporo-mandibulară,
- aspect inestetic.
Aceste probleme pot fi prevenite, prin:
- evitarea cariilor dentare şi a pierderii prema-
ture a dinţilor de lapte;
- dacă unul dintre molari cade, trebuie înlocuit
de către dentist cu un menţinător de spaţiu, până la
ieşirea celui permanent;
- dinţii strâmbi pot fi corectaţi prin aparate
ortodontice de diferite forme (sârme, benzi de cau-
ciuc, clame de plastic, metal sau porţelan ataşate sau
mobile), aplicate de dentist.
Corectarea
dinţilor strâmbi
necesită răbdare
(şi bani)
Acestea tre-
buie purtate câţi-
va ani. Copiii
care poartă pro-
teze trebuie să-şi îngrijească meticulos dinţii, pentru a
preveni cariile dentare. Pe lângă îngrijirea obişnuită,
copilul poate să-şi cureţe dinţii cu un jet de apă,
folosind o pompiţă.
Traumatismele dinţilor
Înseamnă fracturi ale dinţilor, dislocarea sau
smulgerea lor. Pentru a evita infecţia, dintele frac-
turat trebuie examinat şi tratat. Cel pierdut trebuie
înlocuit, pentru a menţine poziţia şi alinierea nor-
mală a celorlalţi dinţi.
 COPILUL BOLNAV

Ce se poate face în caz de smulgere accidentală a Sunt produse de virusul herpetic tip 1 şi
unui dinte: afectează mai ales copiii sub 3 ani; durează 7-10 zile,
- recuperarea dintelui; se asociază cu febră, ganglioni cervicali dureroşi şi
- dintele trebuie ţinut de coroană, fără a i se inflamaţia întregii guri.
atinge rădăcina; Herpes pe limbă
- trebuie curăţat cu grijă, sub jet de apă – dacă
este murdar, pentru a nu fi scăpat în chiuvetă; Ce se poate face:
- se implantează dintele în locul de unde a fost - Calmarea simp-
smuls; tomelor, ca pentru
- copilul închide gura, pentru a ţine dintele la aftele bucale; singu-
locul lui; ra deosebire este că
- copilul merge la dentist imediat, pentru a fi sunt contraindicaţi
tratat în prima jumătate de oră de la accident; corticosteroizii, care
- dacă dintele nu poate fi reimplantat de părinte,
ar duce la răspândi-
trebuie păstrat în timpul transportului în lapte rece
rea infecţiei.
sau în salivă, sub limba părintelui sau a copilului,
dar cu grijă, pentru a nu-l înghiţi. - Medicul poate
prescrie o suspensie de acyclovir pentru tamponarea
GURA gurii de 4 ori pe zi, timp de 5 zile.
- Copiii deshidrataţi pot avea nevoie de inter-
Stomatitele acute nare în spital.
Alte stomatite virale:
Stomatita este inflamaţia mucoasei ce căptuşeşte Herpangina şi boala mână-picior-gură se mani-
gura. Cauzele sunt numeroase; cele mai frecvente festă prin ulceraţii şi vezicule mari în partea poste-
sunt: stomatita aftoasă repetată şi stomatitele virale rioară a gurii. Stomatitele virale se răspândesc pe
(enterovirusuri şi virusul herpetic 1).
cale digestivă (oralo-fecală şi oralo-orală).
Aftele bucale (Stomatita aftoasă)
Candidoza bucală
Cauza nu se cunoaşte; se asociază cu stres, viroze,
alergii, traumatism al gurii, deficit nutritiv de vitami- Se întâlneşte la sugari şi rareori la copiii mai mari,
na B, acid folic, zinc, fier şi sensibilitate la alimente, în debilitaţi. Este produsă de un saprofit numit “Candi-
special la gluten. Se manifestă prin ulceraţii mici (3- da albicans”. Apare
10 mm), pe faţa internă a buzelor sau a obrajilor. Nu după folosirea antibi-
se asociază cu febră, nici cu ganglioni măriţi. Pot fi oticelor cu spectru
dureroase şi durează o săptămână – două; se pot larg sau corticoste-
repeta de mai multe ori de-a lungul vieţii. roizi.
Ce se poate face:
- Soluţia antiacidă sau sucralfate local, de 4 ori pe zi. Candidoza gurii
- Corticosteroizi (triamcinolon 0,1%), aplicaţi
local sub formă de pastă sau de apă de gură, tot de 4
ori pe zi, betametazon sau clobetasol. Cum se manifestă:
- Evitarea alimentelor sărate sau acide, pentru a - Refuzul alimentelor şi dureri bucale,
uşura durerea, o dietă neiritantă. - Leziunile apar albicioase, ca de lapte brânzit,
- Acetaminofen, înainte de masă. ce nu pot fi spălate uşor.
- Geluri aplicate local, în zonele afectate, de 4 ori Ce se poate face:
pe zi, cu fluocinonide. - Suspensie cu nystatin;
- Cauterizări cu nitrat de argint. - Înlăturarea plăcilor albicioase cu o compresă
- Gargară cu clorhexidină, cu o oră – două umedă sau prin frecare cu nystatin;
înainte de masă. - Badijonări în gură de 4 ori pe zi sau cu gel de
- Gargară cu ceai de busuioc sau de flori de
miconazol;
muşeţel, cel puţin de 5 ori pe zi, câte cinci minute.
- Tratament natural: clătirea gurii cu ceai de
- Badijonări cu miere de trandafir, preparată ast-
fel: 100 g flori de trandafir fierte domol timp de 15 muşeţel, gălbenele şi/sau flori de coada şoricelului.
minute în 400 ml apă, după care se filtrează şi se După aceea se badijonează gura cu miere de
adaugă 650 g miere. trandafir. Alt tratament local este format din găl-
benele, flori de salcâm, flori de urzică moartă albă şi
Stomatita herpetică flori de iasomie;
- Întărirea sistemului imunitar, prin preparate
Ulceraţiile sunt mici (1-2 mm) şi numeroase din planta Gheara pisicii, Golden Yacca, Septilin,
(peste 10), situate mai ales pe gingii şi pe restul gurii.

425
COPILUL NOSTRU
Echinaceea şi Imunostimulin (preparat pe bază de
plante). Extractul din seminţe de grapefruit are – de
asemenea – efecte antifungice, iar extractul glandu-
lar de timus stimulează sistemul imunitar.
Ulceraţii bucale traumatice
Sunt produse prin muşcarea accidentală a
mucoasei, prin alimente foarte fierbinţi, substanţe
caustice, aspirină sau apar în cursul leucemiei. Du-
rerea persistă câteva zile. De obicei, aceste leziuni nu
necesită nici un tratament.
Ce se poate face:
- Spălături calmante, cu bicarbonat de sodiu (o
linguriţă de praf de copt, într-un pahar cu apă).
- Badijonare cu difenilhidramină, înainte de
masă, amestecată în părţi egale cu Maalox, pentru
calmarea temporară a durerii.
URECHEA
Alcătuire şi funcţii
Alcătuirea urechii
Este formată din trei părţi:
- Externă – partea vizibilă (pavilionul) şi canalul
auditiv, care se termină la timpan.
- Mijlocie – este situată dincolo de timpan şi
conţine aer şi trei osicioare: ciocanul, nicovala şi
scăriţa. Acestea transmit vibraţiile sonore de la tim-
pan, la membrana ferestrei ovale, care desparte ure-
chea medie de cea internă; comunică cu faringele
prin trompa lui Eustache; prin această trompă se
menţine presiunea atmosferică de o parte şi de
cealaltă a timpanului; prin aceasta se pot transmite
infecţiile de la gât şi – în acelaşi timp – se echilibrează
presiunea din urechea mijlocie cu cea atmosferică.
- Internă – urechea internă este plină de lichid şi
conţine organe senzitive pentru auz, împreună cu
cele care detectează mişcarea şi echilibrul.
Funcţii: îndeplineşte două funcţii distincte –
auzul şi echilibrul.
426
• Cum auzim:
- Undele sonore din aer sunt transmise ca
vibraţii.
- Undele se propagă prin canalul auditiv şi se
reflectă la timpan.
- Timpanul vibrează şi transmite vibraţiile
oscioarelor urechii medii.
- Oscioarele transmit vibraţiile cohleei urechii
interne ( organ în formă de melc).
- Perişorii din cohlee vibrează şi trimit semnale
la nervul auditiv.
- Aceste semnale sunt transmise de-a lungul
nervului la centrul auditiv din lobul temporal al
creierului mare, care le interpretează ca sunete;
sunetele sunt recunoscute prin comparaţie cu cele
învăţate anterior.
• Cum ne păstrăm echilibrul:
- Organele urechii interne, care formează
aparatul vestibular, ajută la menţinerea echilibrului,
prin detectarea poziţiei şi a mişcărilor capului. Este
format din 3 canale semicirculare şi un vestibul alcă-
tuit din două camere.
Durerile de ureche
Sunt frecvente la copil. Pot apărea din cauza ure-
chii sau a altor organe ale capului şi gâtului.
Cauze frecvente:
- ceară adunată în ureche.;
- otita medie este cea mai frecventă cauză; poate
fi însoţită de scurgeri, dacă timpanul a fost perforat;
- otita medie seroasă: copilul se plânge de durere,
de scăderea auzului sau greutate în ureche (vâjâituri);
- otita externă: mai frecventă vara, durerea
creşte dacă se trage de pavilionul urechii;
- corp străin în ureche: durerea se instalează
brusc, poate provoca inflamaţie puternică (seminţele,
boabele de fasole, etc. sunt greu de extras, deoarece
se umflă);
- traumatism: se poate asocia cu perforarea
membranei timpanice, lezarea urechii interne sau cu
fracturi la baza craniului;
- tulburări ale funcţiei “trompei lui Eustache”;
- mastoidită, o complicaţie a otitei medii: ure-
chea este împinsă înainte;
- varicela (vărsat de vânt): poate cuprinde pavi-
lionul şi canalul auditiv, ca zona Zoster;
- furunculoză – abces localizat;
- herpes – veziculele sunt grupate;
- barotrauma prin schimbări bruşte de presiune
în urechea medie ( în avion sau scuba diving);
- reacţii alergice inflamatorii: eczemă, antibio-
tice sau medicamente locale;
- infecţii ale dinţilor, cum ar fi abcesul şi gingivita;
- amigdalită, abcese amigdaliene şi retro-
faringiene;
- stomatită (de ex. prin herpes);
 COPILUL BOLNAV

- sinuzită; - surd este copilul a cărui dificultate de auz îi

- inflamaţia ganglionilor limfatici ai gâtului; împiedică procesarea vorbirii prin auz, cu sau fără
- parotidita epidemică; proteză auditivă,
- arsuri; - greu de auzit: copilul care, cu ajutorul unei
- tumori; proteze auditive aude suficient,
- boli ale articulaţiei temporo-mandibulare. - ideea de “surdomut” este greşită, pentru că nu
Copilul trebuie dus la medicul ORL-ist, pentru: există copii care să fie şi surzi şi muţi; copiii cu auz
- dureri de ureche, fără o cauză evidentă, scăzut nu sunt muţi, iar – dacă nu vorbesc – nu o fac din
- durere – cu scăderea auzului, cauza unui defect de vorbire, ci din cauză că nu aud.
- ameţeală şi ţiuit în ureche, Cauze:
- durere – cu scurgere persistentă sau neexplica- - scăderea prematură a auzului şi a altor mem-
bilă a urechii, bri ai familiei,
- corpi străini ce nu pot fi scoşi uşor, - naştere prematură,
- otită medie complicată, - asfixiere la naştere,
- scurgere persistentă a urechii. - infecţii natale (herpes, toxoplasmoză, menin-
gită bacteriană, rubeolă, citomegalovirus, sifilis),
Scăderea auzului - infecţii cronice ale urechii,
- medicamente toxice pentru ureche,
La copiii mici, pierderile de auz uşoare sau mo- - paralizie cerebrală,
derate (20-55 decibeli) pot rămâne neobservate, timp - zgomot intens sau prelungit ş.a.
de mulţi ani; ele pot întârzia însă dezvoltarea intelec- Tulburările de auz pot fi subîmpărţite, după
tuală a copilului. localizare:
La copilul mai mare, cu pierderi moderate de
auz, vorbirea poate fi neclară sau mai tare decât este
nevoie, poate răspunde cu întârziere sau poate să nu
înţeleagă conversaţia.
Surditatea este de două feluri: de cauză nervoasă
(de percepţie) şi de conducere. Fiecare din ele poate
avea intensităţi diferite şi poate afecta una sau
ambele urechi.
Surditatea de cauză nervoasă (de percepţie) apare Tulburări conductive şi senzoriale
din cauza malformaţiei sau lezării nervului auditiv,
de ex. surditatea congenitală, asociată cu rubeola - în urechea mijlocie: de conducere, prin îngreu-
fetală. Mai târziu, poate apărea după infecţii (menin- narea transmiterii sunetului (interferează mai ales cu
gita), traumatism cranian sau expunere prelungită la sunete puternice).
mediu zgomotos. Este de obicei ireversibilă, dar - în urechea internă şi nervul auditiv: senzoro-
poate beneficia de proteză auditivă. neurale, perceptive sau nervoase (provocate de
infecţie: icter grav al noului născut, medicamente
sau zgomot excesiv); acestea provoacă sunete distor-
Examinarea sur- sionate care îngreunează înţelegerea.
dităţii nervoase - căile auditive centrale (din creier): afazia (nu-şi
poate exprima ideea, nici în scris nici verbal),
agnozia (nu poate interpreta corect sunetul) şi dis-
Surditatea de acuzia (dificultate în procesarea detaliilor sau în
conducere apare din deosebirea sunetelor)
cauza unui obsta- - funcţional, prezentă în cazurile de isterie: blo-
col în transmiterea carea inconştientă a auzului, pentru a nu-şi aminti
sunetului, de la un eveniment traumatic, autism şi schizofrenie.
urechea externă la
cea internă. Tra- Tabel nr. 51 Clasificarea scăderii auzului în
tamentul timpuriu funcţie de gravitate
previne surditatea Nivelul auzului Rezultate
permanentă. (decibeli)
- variază de la
forme uşoare la Neînsemnat, Aude greu persoanele care vorbesc
forme profunde, slab: 16-25 (aude şoptit sau pe cele care stau la distanţă;
- este subîm- greu) de obicei nu este conştient de asta;
părţită în surditate poate avea dificultăţi la şcoală; poate
şi greutate în a auzi, avea tulburări de articulare şi de limbaj

427
COPILUL NOSTRU
Uşor: 26-40 La 30 dB, pierde 25-40% din conver-
saţie
La 35-40 dB, pierde 50% din conver-
saţie şi poate avea dificultăţi de vor-
bire 40% din conversaţie
Moderat: 41-55 Înţelege conversaţia purtată faţă în
faţă, la o distanţă de 1-2 m; are de
obicei vocabular limitat, o sintaxă
deficitară şi pronunţie defectuoasă
Moderat de grav: Nu poate înţelege conversaţia dacă
56-70 nu se vorbeşte tare; vorbirea este
întârziată, cu tulburări de articulare
şi ale vocii; are dificultăţi în discuţi-
ile de grup sau în clasă; necesită
lecţii speciale de vorbire
Grav: 71- 90 (surd) Poate auzi o voce puternică din
apropiere; poate distinge vocale, dar
nu consoane; poate identifica zgo-
motele puternice din jur. Vorbirea
nu se dezvoltă spontan sau este
mult întârziată şi necesită lecţii de
vorbire; are dificultăţi de învăţătură.
Profund: peste 91 Aude doar zgomotele puternice; tul-
burări ale vocii, limbajului şi a artic-
ulării; necesită lecţii îndelungate de
vorbire pentru surzi.
*(După Silverman, 1998 şi Wang, 2001)
Cum se manifestă:
- copilul foloseşte gesturi, mai degrabă decât
cuvinte, pentru a spune ce vrea, mai ales după un an
şi jumătate;
- nu-şi dezvoltă o vorbire coerentă după 2 ani;
- vorbeşte monoton, fără înţeles, râde puţin;
- ţipă sau strigă, pentru a-şi exprima plăcerea
sau nevoile;
- răspunde incorect la întrebări, mai degrabă
prin expresia feţei decât prin cuvinte;
- preferă să se joace singur, evită să stea cu alţii;
de multe ori este surprins trist, în asemenea situaţii;
- arată deseori confuz, întrebător;
- pentru că nu înţelege, este deseori încăpăţânat
sau este iritabil;
- timid şi retras, iar alteori este visător, în lumea
lui, sau este neatent.
Ce se poate face:
- tratamentul tulburărilor de auz depinde de
cauza şi felul lor;
- multe tulburări de auz de transmisie se
tratează cu antibiotice (otita medie) sau prin tim-
panostomie, cu drenaj pentru otita seroasă;
- când deficitul de auz este permanent, se folo-
sesc proteze auditive, pentru a amplifica sunetul.
428
Deficitul de auz senzoro-neural este mai greu de
tratat, deoarece nu depinde de intensitatea sunetului;
în acest caz, protezele auditive sunt mai puţin eficace.
Implantul cohlear (o proteză implantată chirurgical)
oferă senzaţia de auz, pentru cei cu deficit grav. Copiii
cu un asemenea deficit au distruse o mare parte a
celulelor urechii interne. Implantul cohlear scurtcir-
cuitează celulele auditive din urechea internă, pentru
a stimula direct fibrele nervoase care trimit semnale
la centrii auditivi din creier.
Implant cohlear
Protezele cohleare mai noi funcţionează pe mai
multe canale. Astfel, acestea oferă o mai bună
înţelegere a vocii. Tendinţa este ca aceste proteze să
fie folosite cât mai devreme, la copilul de un an şi
jumătate, pentru ca acesta să aibă posibilitatea maxi-
mă să-şi dezvolte auzul, pronunţia şi limbajul.
Rolul părinţilor:
- recuperarea copilului cu deficit de auz constă
în metode de îmbunătăţire a comunicării, prin citirea
de pe buze, limbajul semnelor şi logoterapie;
- copilul care învaţă bine să citească de pe buze,
înţelege cam 40% din ce se vorbeşte, dacă vorbitorul
nu are mustaţă sau barbă;
- sugestii pentru a uşura citirea de pe buze: stai
aproape de copil, priveşte-l direct în faţă sau stai
într-un unghi de 40 de grade; atrage-i atenţia înainte
de a-i spune ceva, priveşte-l în ochi cu interes, vor-
beşte-i la nivelul feţei, vorbeşte clar, rar, cu o viteză
egală şi constantă; foloseşte-te de expresia feţei pen-
tru a întări mesajul; propoziţiile trebuie să fie scurte;
când copilul nu înţelege – repetă-i ceea ce ai spus,
într-o altă formă; foloseşte-te de semne, atunci când
cuvintele pronunţate se aseamănă între ele;
- vorbirea prin semne: sistemul englezesc sau
american este un limbaj vizual de gesturi, în care
mâinile sunt folosite pentru semnale ce corespund
unor cuvinte şi idei specifice limbajului; membrii fa-
miliei trebuie încurajaţi să înveţe folosirea acestor
semne, deoarece copilul se concentrează mai uşor
decât atunci când citeşte de pe buze şi învaţă mai bine.

Vorbirea
prin semne
în familie
Logoterapia:
- are ca scop învăţarea copilului să vorbească;
- părinţii sunt încurajaţi să participe la educaţia
logopedică a copilului cu tulburări de auz;
- vorbirea se învaţă printr-o abordare complexă,
folosind stimuli vizuali, tactili, de mişcare şi auditivi;
- pentru copiii cu dificultăţi auditive, activitatea
zilnică prezintă numeroase dificultăţi; în comerţ,
apar însă treptat tot mai multe aparate şi sisteme care
le uşurează comunicarea, de ex. lumini care semnali-
zează când sună telefonul, câini dresaţi anume etc;
- copiii compensează deficitul de auz dezvoltân-
du-şi simţul vizual, învăţând să simtă o persoană
după vibraţii (ştie când se apropie cineva după
vibraţia paşilor) şi să deducă, din expresia feţei per-
soanelor cu care stă de vorbă;
- copiii cu deficit de auz necesită îngrijiri
deosebite la şcoală: zgomotul de fond trebuie păstrat
la minim pentru cei cu proteze auditive;
- profesorul poate cere ajutorul logopedului,
pentru a-şi adapta metodele de predare la nevoile
copilului cu deficit auditiv;
- participarea la discuţii este uşurată când
ceilalţi colegi stau în semicerc în faţa copilului, pen-
tru ca acesta să citească mai uşor de pe buze;
- părinţii înşişi au nevoie de ajutor, pentru a face
faţă depresiei şi supărării cauzate de un asemenea copil.
Infecţiile urechii
Cele mai frecvente infecţii ale urechii la copil
sunt cele ale urechii mijlocii (o cămăruţa de mărimea
unui bob de fasole, situată în spatele timpanului) – şi
sunt numite “otite medii”.
O infecţie care apare brusc şi din cauza căreia
urechea medie se umple cu puroi, este numită “otită
medie acută”. După terminarea infecţiei acute, bac-
teriile sunt distruse, dar lichidul rămâne în ureche
timp de săptămâni sau luni; prezenţa cronică a
lichidului este numită “otită medie cronică sau
seroasă”. Răceala şi alergia pot produce şi ele lichid
în urechea medie. Otita seroasă este de obicei
nedureroasă, dar poate reduce capacitatea de a auzi
(ceea ce duce la întârzierea dezvoltării vorbirii) şi
poate predispune copilul la un alt puseu de otită
medie acută. Infecţia repetată a urechii medii se
numeşte “otita recurentă”.
COPILUL BOLNAV
Infecţia urechii este mai frecventă la sugarii şi
copiii mici, deoarece trompa lui Eustache (o conductă
între urechea mijlocie şi gât) este mai scurtă şi se
blochează mai uşor – permiţând bacteriilor să se
transmită mai repede – şi este mai orizontală, ceea ce
îngreunează drenajul din ureche. Secreţiile stagnante
se infectează uşor. În plus, copiii au mai multe răceli
şi boli respiratorii. Sugarii care sunt alimentaţi stând
culcaţi pe spate sunt mai susceptibili la infecţie, fiind-
că laptele intră în trompă producând inflamaţie.
Copiii din creşă au un risc mai mare de infecţii
ale urechii, decât cei care stau acasă, fiind expuşi la
mai multe virusuri. Boala nu se transmite de la un
copil la altul, ci este urmare a unei răceli; uneori
există o predispoziţie în familie. Copiii care trăiesc în
jurul fumătorilor sunt expuşi unui risc mai mare de
infecţii ale urechii.
Otita medie acută
Cauzele infecţiei sunt de obicei bacteriile, mai rar
virusurile, care se transmit la urechea mijlocie de la
nas şi gât, prin trompa lui Eustache. Inflamaţia
trompei, dată de răceală, sinuzită, infecţie în gât sau
alergii, produce edem şi blocarea trompei. Astu-
parea trompei nu mai permite drenarea bacteriilor şi
virusurilor care se înmulţesc în urechea mijlocie.
Globulele albe din sânge luptă cu microbii; astfel
rezultă puroiul; mucusul şi puroiul acumulat,
provoacă durerea de ureche.
Cum se manifestă:
Semnele şi simptomele nu sunt specifice, greu de
recunoscut, iar – uneori – pot lipsi. De obicei, există
durere în una sau amândouă urechile. Durerea se
amplifică noaptea, când presiunea din ureche creşte.
Un copil mic cu febră şi răceală, care se trage de
ureche, poate avea o infecţie. Un preşcolar cu febră şi
răceală poate arăta corect că îl doare urechea, deşi
durerile de cap sau gât pot însemna – uneori – o
durere de ureche.
Copiii par obosiţi, cu febră mică sau foarte ridi-
cată, pot prezenta scaune moi şi scăderea uşoară a
auzului (deoarece timpanul nu vibrează normal). Ca
în alte stări de boală, copilul cu otită poate regresa în
comportament, de exemplu – poate reîncepe să-şi
sugă degetul. Aceasta este o reacţie normală la stre-
sul produs de boală.
Medicul pediatru se va uita în urechea copilului
cu un instrument luminos, numit “otoscop”. Pentru a
determina dacă există lichid în urechea mijlocie, în
spatele timpanului, medicul poate ataşa un tub de
cauciuc la otoscop şi poate sufla uşor în ureche, pen-
tru a încerca sensibilitatea şi mişcările timpanului.
Uneori, acest test poate fi făcut cu un instrument care
înregistrează rezultatul, numit “timpanogramă”.
Medicul îi va face copilului un examen general, pen-
tru a vedea dacă există şi alte probleme în afara
429
COPILUL NOSTRU
infecţiei la ureche. Se poate vedea un lichid gălbui, cu
şuviţe de sânge sau puroi, curgând din urechea infec-
tată, din cauza unei perforări a timpanului care
micşorează presiunea din ureche şi durerea. Timpa-
nul se vindecă după o săptămână, iar tratamentul
infecţiei ajută la prevenirea complicaţiilor. Dacă se
observă cruste în jurul urechii, trebuie să i se spună
medicului. Copilul care are timpanul perforat nu mai
are voie să înoate. Dacă infecţiile urechii reapar, atunci
înseamnă că în spatele timpanului a rămas lichid
(poate rămâne timp de câteva săptămâni), ceea ce
influenţează auzul. Această complicaţie se numeşte
“otita medie seroasă” (cu lichid).
Otita medie seroasă (cu lichid)
Urmează de obicei unei infecţii a urechii mijlocii
şi durează săptămâni, luni sau chiar ani. Se mani-
festă prin pocnituri sau ţiuituri auzite în ureche la
înghiţire; uneori poate să nu aibă nici un simptom.
Lichidul din urechea mijlocie poate conţine bac-
terii sau virusuri. Durerea scade sau dispare curând
după începerea tratamentului cu antibiotice; este
nevoie de la 10 zile la 8 săptămâni pentru a trata
infecţia. Lichidul poate rămâne în urechea mijlocie
mai mult timp.
Recunoaşterea şi tratamentul infecţiilor de ure-
che făcute din timp pot opri infecţia, înainte de a
deveni cronică. Netratată, poate duce la pierderea
auzului, cu consecinţe în vorbire, dezvoltare ori
emoţionale, sau se poate agrava prin extinderea
infecţiei la mastoidă (mastoidita) sau la meninge
(meningita acută).
Ce se poate face?
Dacă suspectezi o infecţie de ureche, consultă
medicul pediatru cât mai repede. Între timp,
încearcă să linişteşti copilul prin:
- administrarea de paracetamol, pentru febră şi
durere (vezi dozele şi celelalte modalităţi de scădere
a febrei). Medicamentul acţionează după 45 de minute
şi durează cam 4 ore. Nu-i da copilului aspirină.
- comprese calde, o sticlă cu apă caldă sau com-
prese reci cu gheaţă învelită într-un prosop, pot fi
folosite pentru scăderea durerii. Pot fi încercate pe
rând, câte 20 de minute, pentru a vedea la care
răspunde mai bine.
- ridicarea capului pe o pernă, în timpul somnu-
lui, poate aduce ameliorarea durerii.
- în urechi nu se folosesc picături (anestezic,
antibiotic sau ulei cald), decât dacă au fost prescrise
special de medic sau dacă există o perforare a tim-
panului. Picăturile ce conţin neosporină sau polimi-
xină pot leza urechea internă, dacă se adminstrează
unui copil cu timpanul perforat.
Din pricina riscului de complicaţii grave, este
necesar un tratament medical. Majoritatea medicilor
vor începe imediat tratamentul cu antibiotice, pentru
430
minimum 10 zile. Oprirea tratamentului după o zi-
două, chiar dacă copilul se simte mai bine, poate
duce la reapariţia infecţiei sau la cronicizarea ei.
Infecţiile cronice de ureche tulbură auzul şi predis-
pun la infecţii repetate. Urmează programul cu
antibiotice prescris de medic, de 2-4 ori pe zi.
Antibioticul cel mai folosit pentru infecţiile ure-
chii este amoxicilina. Antibioticul poate provoca
dureri de stomac, diaree, reacţii alergice şi eritem
fesier. Dacă infecţia nu se ameliorează sub tratament
cu amoxicilină sau dacă nu ai un frigider în care să ţii
amoxicilina, există alte antibiotice disponibile de ex.:
biseptol (trimetoprim-sulfametoxazol), zithromax
(azitromicin), augmentin (amoxicilin-clavulanat),
ceclor (cefaclor) etc. Pentru copiii care varsă şi nu pot
lua medicamente pe gură, există ceftriaxon
injectabil. O singură injecţie este la fel de eficientă –
cât dozele de amoxicilină luate în 10 zile.
Dacă copilul nu are infecţii recurente, nu-i cere
medicului să-ţi prescrie antibiotice, pentru a preveni
infecţiile de urechi. Pe măsură ce infecţia se vindecă,
unii copii simt pocnituri în urechi.
Dacă infecţia de ureche nu răspunde la primul
tratament cu antibioticul prescris, medicul pediatru
se poate consulta cu specialistul ORL (oto-rino-
laringolog), pentru a lua o probă de lichid din ure-
che; aceasta se face prin inserarea unui ac în timpan.
Spre deosebire de miringotomie, puncţia timpanului
nu lasă gaură sau cicatrice. Secreţia este analizată
pentru sensibilitate la antibiotice; uneori, în urma
acesteia, antibioticul este schimbat.
Sunt cazuri în care copilul poate fi spitalizat pen-
tru a i se administra antibioticele intravenos, iar ure-
chea poate fi drenată chirurgical (timpanotomie sau
miringotomie). Incizia se vindecă de obicei în 10 zile.
Timpanostomia
Când infecţiile de ureche se repetă, poate rămâne
lichid în spatele timpanului timp de mai multe săp-
tămâni şi auzul poate fi afectat. Unii pediatri adminis-
trează steroizi (substanţe cortizonice) împreună cu
antibiotice, care tratează lichidul persistent din ureche
şi reduc sau înlătură necesitatea tubului de timpano-
stomie. Steroizii reduc edemul trompei, favorizând
drenajul urechii mijlocii. Au puţine efecte secundare,

dacă sunt administraţi mai puţin de o săptămână. Se
pot da sub formă de spray nazal, pentru ca medica-
mentul să se absoarbă mai puţin în sânge.
Dacă nu se produc ameliorări şi auzul este afec-
tat, poate fi recomandat – ca ultimă variantă de trata-
ment – tubul de timpanostomie. Operaţia de inse-
rare a unor tuburi subţiri de plastic prin timpan, per-
mite drenajul lichidului acumulat în urechea medie;
este făcută sub anestezie generală: copilul rămâne
câteva ore în spital. Tubul iese în afară de la sine,
după 9-12 luni, uneori mai devreme. Deşi opreşte
apariţia unor infecţii ulterioare, aceasta operaţie are
un anumit risc, iar beneficiile pe timp îndelungat
sunt neclare.
Consultă medicul imediat, dacă:
- suspectezi o infecţie a urechii,
- după două zile de tratament, situaţia copilului
se înrăutăţeşte,
- copilul vomită antibioticul,
- copilul prezintă dureri de cap severe, gâtul
devine rigid şi pare foarte grav bolnav,
- are dificultăţi în menţinerea echilibrului, atunci
când umblă.
Infecţiile repetate de ureche devin mai rare, pe
măsură ce copilul creşte şi nu mai constituie o pro-
blemă atunci când copilul atinge vârsta şcolară.
Copilul cu infecţii repetate ale urechii medii trebuie
evaluat pentru alergii. Alergiile alimentare pot pro-
duce inflamarea trompei lui Eustache şi a nasului.
Eliminarea din dieta copilului a alimentelor care
produc alergie, poate scădea frecvenţa infecţiilor de
ureche. Nu limita dieta copilului mai mult de o săp-
tămână, fără a consulta medicul, deoarece poate să
nu primească cantităţile necesare de calciu, proteine
şi alte substanţe nutritive. Reducerea laptelui sau a
zahărului, în timpul în care copilul are infecţii ale
urechii, nu grăbeşte vindecarea. Dă-i însă copilului
multe lichide, pentru a evita deshidratarea. Exerciţii
care ajută deschiderea trompei lui Eustache:
umflarea baloanelor şi guma de mestecat fără zahăr
(prea multă gumă poate provoca diaree).
Otita externă
Otita externă
COPILUL BOLNAV
Este o infecţie a pielii canalului urechii (conductul
auditiv extern); apare mai des la copiii care stau mult
timp cu capul sub apă, inclusiv după înot. Umezeala
din canalul urechii favorizează creşterea unor bacterii
şi – în acelaşi timp – modifică pielea din canal (aşa
cum se prezintă după un bandaj umed, ţinut timp
îndelungat). Bacteriile invadează pielea înmuiată şi se
dezvoltă acolo. Apare mai ales la copiii preşcolari şi
şcolari, după joaca îndelungată în apă caldă; eczema
şi seboreea favorizează – de asemenea – apariţia bolii.
Copiii se plâng că au urechea înfundată sau că îi
mănâncă şi – din această cauză – îşi bagă des degetul
în ureche sau se freacă cu mâna. După 6 ore – până la
5 zile, după ce s-a jucat în apă, scade auzul la una din-
tre urechi, iar canalul se umflă şi se înroşeşte puţin;
dacă tragi uşor de ureche şi o ridici în sus, îl doare. În
cazuri mai grave, durerea devine continuă şi intensă,
iar copilul plânge ţinându-se de ureche. Mişcarea,
chiar mestecatul, sunt dureroase. Uneori, apar câteva
picături de puroi sau de material cremos secretat din
ureche, însoţite de febră uşoară. Netratată, infecţia se
extinde la ţesuturile profunde, ceea ce se întâmplă rar,
dar poate fi o complicaţie foarte gravă.
Copilul trebuie examinat şi tratat, nu încerca să-l
tratezi singură. Poţi micşora durerea, prin adminis-
trare de paracetamol, aplicarea unei pungi sau sticle
cu apă caldă deasupra urechii. Nu introduce nimic în
ureche, cu intenţia de a micşora durerea sau a stimula
drenajul; de fapt, introducerea tampoanelor de bum-
bac sau de vată, pentru a curăţa urechea, poate duce
la infecţia canalului auditiv sau poate irita pielea, prin
înlăturarea stratului subţire de ceară care o acoperă şi
o protejează contra umezelii şi bacteriilor.
În cabinetul medical, urechea va fi curăţată de
puroi, iar medicul poate prescrie picături pentru ure-
che cu antibiotic, cu sau fără cortizon, pentru 5-6 zile.
Acestea se administrează astfel:
Poziţia copilului pentru
punerea picăturilor în
ureche
- Aşează copilul pe
o parte, cu urechea bol-
navă în sus;
- Lasă picăturile să
curgă de-a lungul cana-
lului urechii, permiţând aerului să iasă, pe măsură ce
medicamentul pătrunde înăuntru;
- Ţine copilul pe această parte 2-3 minute, pen-
tru a permite picăturilor să ajungă în profunzime;
- Repetă de 3-4 ori pe zi, sau după prescripţie.
Uneori, pediatrul inserează un dop mic de vată în
431
COPILUL NOSTRU
ureche, pentru a menţine medicamentul; în aseme-
nea caz, este necesar să-l schimbi de câteva ori pe zi.
Timp de o săptămână, copilul nu trebuie să intre în
apă, deşi poate face duş. Boala nu este contagioasă.
Prevenirea se face mai uşor dacă – după fiecare baie –
excesul de apă din ureche se usucă cu vârful unui
prosop. La înot, urechile trebuie să-i fie uscate cel
puţin 20 de minute, înainte de a intra din nou în apă.
Dopurile de ureche pot ţine – uneori – urechea
uscată. Rezistă tentaţiei de a curăţa urechea copilului
cu tampoane de vată, cu degetul sau alt obiect.
Medicul îţi poate recomanda o pară de cauciuc sau o
substanţă care înmoaie ceara din urechi. O soluţie de
folosit drept picături după înot – pentru a menţine
urechea externă uscată şi a preveni înmulţirea bac-
teriilor şi a ciupercilor – se poate prepara din: o parte
oţet alb şi o parte spirt medicinal.
Corpi străini în ureche
Pot fi introduşi de copii, pentru că îi doare sau îi
mănâncă urechea sau – pur şi simplu – în joacă (se-
minţe, bomboane, fragmente de jucării, pietricele
etc.), accidental (insecte), sau pot fi obiecte introduse
de părinţi, atunci când încearcă să cureţe urechea.
Asemenea obiecte pot răni canalul urechii, pot
împinge ceara mai adânc, către timpan, pot duce la
reducerea auzului şi pot chiar să perforeze timpanul.
Nu încerca să scoţi un corp străin din urechea
copilului, dacă nu îl poţi prinde uşor. Când copilul
simte mişcări în ureche şi bănuieşti că este o insectă,
picură puţin ulei cald, pentru a omorî insecta; con-
sultă apoi medicul pediatru.
Ceara din urechi
Este normală iar părinţii nu trebuie să fie îngrijo-
raţi de existenţa ei. Ceara devine o problemă doar
atunci când apasă pe timpan, provocând durere şi
scăderea auzului. Urechea trebuie curăţată după
baie cu prosopul sau cu un tampon de vată; basto-
naşele cu vată trebuie folosite cu prudenţă şi doar în
partea din afară a canalului, pentru a nu împinge
ceara în profunzime.
OASELE ŞI ARTICULAŢIILE
Alcătuirea osului
Oasele au forme diferite, de la cele lungi, care se
găsesc la extremităţi şi cele rotunjite de la nivelul
pumnului, la cele late din cutia craniană. Partea exte-
rioară a osului este formată din os compact, mai
dens. Partea interioară este formată din os spongios,
alcătuit din numeroase trabecule, aranjate astfel încât
oferă suport maxim, fără greutate excesivă.
432
Măduvă
osoasă
Oasele
suportă cor-
pul şi îi dau
forma. Osul
este un ţe-
sut viu, în continuă reînnoire. El serveşte şi ca rezer-
vor pentru substanţele minerale, în special calciu şi
fosfor.
Substanţa moale, grasă, care umple cavităţile din
os, numită “măduva osoasă”, produce majoritatea
celulelor din sânge.
Dezvoltarea oaselor
Oasele lungi, ale extremităţilor, cresc în lungime
prin cartilagiile de creştere, situate între corpul şi
capătul osului.
Extremităţile fiecărui os lung sunt numite “epi-
fize”. Partea din mijloc se numeşte “diafiză”. Fiecare
epifiză este acoperită de un cartilagiu articular şi
contribuie la formarea articulaţiilor respective.
Creşterea oaselor, centrii de osificare
Epifizele sunt la început cartilaginoase şi se osi-
fică progresiv, în timpul creşterii. Zona de osificare
din epifiză se numeşte “centru de osificare secun-
dară”. Osul este învelit de o membrană, numită
“periost”, care contribuie la creşterea oaselor în
grosime. Creşterea poate fi modificată sau încetinită
de infecţii, deficite nutritive – de ex. rahitism, trau-
matisme, tulburări congenitale de metabolism, mal-
nutriţie, moştenirea genetică ş.a.
Examinarea oaselor
Pentru a diagnostica tulburări ale aparatului
musculo-acheletal, medicul va observa aparatul
musculo-scheletic al copilului, va întreba părinţii
despre suferinţa copilului, îl va observa în repaus şi
în mişcare, va examina oasele, muşchii, articulaţiile,
circulaţia sângelui la extremităţi şi reflexele.
Examinarea radiologică este metoda principală
de evaluare a oaselor şi a articulaţiilor şi cuprinde:

radiografii, scanarea osului cu technetium radioac-
tiv, tomografie computerizată, ultrasonografie şi
imagini de rezonanţă magnetică.
Vârsta de dezvoltare a oaselor se evaluează cu
ajutorul radiografiilor articulaţiilor, mai ales la cea a
pumnului, care arată apariţia şi sudarea nucleilor de
osificare, ce se compara cu tabelele creşterii normale.
În discuţiile cu pediatrul, chirurgul ortoped şi
echipele lor, părinţii trebuie să cunoască unii termeni
medicali specifici.
Termeni medicali folosiţi în ortopedie:
- Abducţie: mişcare de îndepărtare de la linia
mediană.
- Adducţie: mişcare către şi – eventual – dincolo
de linia mediană.
- Dislocaţie: pierderea completă a contactului
dintre două suprafeţe articulare.
- Subluxaţie: pierderea incompletă a contactului
dintre două suprafeţe articulare.
- Flexie: îndoire
- Extensie: întindere, inversul flexiei
- Ecvin: flexia plantară a piciorului
- Valgum: angularea unui os sau articulaţie, cu
vârful către linia mijlocie; de ex. genu-valgum, adică
apropierea genunchilor.
- Varum: angularea (îndepărtarea direcţiei) unui
os sau a unei articulaţii de la linia mijlocie,
- Genu Varum: îndepărtarea genunchilor de li-
nia din mijloc.
Mersul
La copil este dinamic, complex şi repetitiv.
Piciorul normal nu are nevoie de suport în activi-
tatea obişnuită, ci de mobilitate.
Mişcarea trece printr-un ciclu cu două faze: aceea
de contact cu solul şi de mişcare. La un an, copilul
merge repede şi cu paşi mici, cu o bază de susţinere
largă. Coatele sunt îndoite, iar mişcările braţelor
lipsesc. Piciorul atinge solul, fără a lovi mai întâi cu
călcâiul. La doi ani, creşte viteza şi lungimea pasului
şi scade cadenţa. La trei ani, mersul se apropie de cel
al adultului şi continuă să evolueze până la vârsta de
7 ani, când devine asemănător cu al părinţilor.
Tulburările de mers includ şchiopătatul, răsu-
cirea înăuntru, în afară şi mersul pe vârfuri.
Şchiopătatul
Poate fi dureros sau nedureros; cauzele depind,
în parte, de vârsta copilului:
Copilul mic – asociat cu durere: infecţii (artrită
septică, osteomielită), traumatism, neoplasm;
- nedureros: luxaţie de şold, paralizie cerebrală,
poliomielită;
Copilul preşcolar şi şcolar
- dureros: infecţie (artrită septică, osteomielită),
artrită reumatică juvenilă, traumatism, boala LCP,
neoplasm;
COPILUL BOLNAV
- nedureros: luxaţie de şold, paralizie generală şi
poliomielită;
Copilul mai mare
- alunecarea capului femural, artrită juvenilă,
traumă, neoplasm.
Răsucirea (torsionarea) piciorului
Poate fi înăuntru (medială), sau în afară (externă
sau laterală).
Cauze:
- tendinţă ereditară în familie, după boli spas-
tice, fracturi prost consolidate;
Nu provoacă complicaţii, nu sunt de obicei
dureroase, iar evoluţia în timp este bună; urmele
lăsate de talpa copilului pe podea sunt caracteristice.
Răsucirea
(torsionarea)
piciorului
Poziţia se ameliorează şi se repară, o dată cu
creşterea şi dezvoltarea normală, pe la vârsta de 8
ani; cele mai multe nu necesită nici un tratament,
deşi părinţii pot fi neli-
niştiţi.
Mersul în răsucirea
laterală a piciorului
Diverse tratamente,
ca gips, ghete ortope-
dice, cabluri, nu aduc
nici un beneficiu, dim-
potrivă – pot leza ligamentele şoldului, genunchiu-
lui şi a gleznei; intervenţia chirurgicală este rareori
necesară; fizioterapia nu influenţează evoluţia. Unii
medici recomandă, totuşi – pentru copiii cu un
picior torsionat înăuntru (din cauza poziţiei în somn,
cu un picior înăuntru), după un an şi jumătate –
purtarea unei atele în timpul nopţii.
Mersul pe vârfuri
Este normal, până la vârsta de 3 ani; persistenţa
sau apariţia după această vârstă este din cauza para-
liziei cerebrale, distrofiei musculare, dislocaţiei de
şold, unor contracturi ale tendonului lui Achile sau
obişnuinţei.
Piciorul plat este normal la sugar şi la copilul
mic, deoarece ligamentele lor sunt laxe.
433
COPILUL NOSTRU
Picior plat
Când nu se
sprijină pe picior,
arcul intern al sco-
biturii piciorului
este prezent, în loc
să se sprijine pe
partea laterală a piciorului, se sprijină pe cea dinăun-
tru; cauzele pot fi: o trăsătură familială, contractura
tendonului lui Achile, malformaţii ale oaselor
piciorului sau paralizie cerebrală. Copiii cu un picior
plat relaxat, nu necesită tratamement special, dacă nu
au dureri la picior sau la gambă. Cei care au dureri,
puse pe seama piciorului plat, pot folosi un pantof cu
suport, cum ar fi pantofii de sport de bună calitate.
Aceştia menţin călcâiul în poziţie neutră şi suportă
arcul piciorului, pentru a micşora durerea. Când
piciorul devine dureros după activitate fizică, inclu-
siv după mers îndelungat, se poate folosi un suport
al tălpii sau al arcului longitudinal al tălpii. Supor-
turile făcute de comandă sunt mai scumpe şi nu oferă
un confort în plus.
Piciorul scurt
Cauzele mai frecvente pot fi:
- congenitale: luxaţia de şold, scurtarea femuru-
lui şi coxavara;
- necroza aseptică a capului femural (Boala LCP);
- paralizie generală, ce cuprinde jumătate din
corp (hemiplegie);
- poliomielită;
- fractură cu vindecare prematură sau sutură
greşită şi scurtare;
- leziuni osoase prin radiaţie;
- distrugerea osului prin tumoră.
Diferenţe mai mari de 2 cm, când creşterea s-a
oprit prin maturizarea scheletului: necesită trata-
ment, deoarece pot provoca şchiopătare; egalizarea
piciorului se poate face chirurgical sau nechirurgi-
cal; procedeele de lungire sunt complexe şi grefate
de complicaţii; se preferă procedeele de scurtare; la
cei care nu mai sunt în creştere sunt indicate ghetele
ortopedice, pentru diferenţe de 2-3 cm; de multe ori
se poate realiza doar prin ridicarea călcâiului, atât
cât să nu mai şchiopăteze.
Piciorul dureros
Poate avea cauze diferite în funcţie de vârstă.
Copilul preşcolar: încălţăminte nepotrivită, corpi
străini, înţepături, fractură, infecţia degetului,
osteomielită, artrită reumatică juvenilă, leucemie.
Şcolar: încălţăminte nepotrivită, traumatism
(entorsă, fracturi), înţepături, corpi străini, artrită
reumatică juvenilă, os accesoriu (navicular), picior
plat hipermobil.
434
Deformaţii ale genunchiului
Genunchii apropiaţi ( picioare în x sau genu valgus)
Cauze:
- fiziologice,
- creştere asimetrică a tibiei, fractură, entorsă,
infecţie sau tumoră,
- osteodistrofie renală,
- dislocarea congenitală a rotulei (patelei),
- paralizie cerebrală.
Consultă medicul dacă deformarea picioarelor se
asociază cu o statură minionă.
Cauza fiziologică reprezintă o corecţie exagerată
a picioarelor copilului mic îndoite în afară (varus); se
observă mai ales între 3- 5 ani şi se corectează de la
sine, cu alinierea normală a genunchiului între vârs-
ta de 5 şi 8 ani. Rareori este nevoie de ghete ortope-
dice; dacă deformarea persistă, mai târziu, poate fi
necesară intervenţia chirurgicală pentru corectare.
Înfăşatul strâns nu ajută şi este contraindicat.
Genunchii îndepărtaţi (picioare crăcănate sau
“genuvarus”)
Cauze:
- fiziologice,
- rahitism,
- scăderea fosforului din organism (hipofosfa-
tazia),
- creştere asimetrică a osului tibiei, leziuni fibro-
cartilaginoase, traumatism, infecţie şi tumoră,
- malformaţii ale extremităţilor osoase,
- acondroplazie
Consultă medicul, dacă:
- picioarele rămân deformate după vârsta de 2 ani,
- deformarea se accentuează, în loc să scadă,
- doar un singur picior este îndoit.
Picioarele crăcănate pot fi rezultatul poziţiei în
uter; în primul an de viaţă, are loc o corectare vizibilă;
la 2 ani, majoritatea copiilor au picioarele (membrele
inferioare) drepte sau aliniate. Când copilul mai are
picioarele deformate şi după 3 ani, poate fi din cauza
deformaţiei osului gambei, numit “tibie”. Pentru
îndreptarea picioarelor trebuie purtat – 22-23 de ore
pe zi – un aparat ortopedic care să cuprindă piciorul,
glezna şi genunchiul. Se recomandă folosirea acestuia
timp de un an de zile. Dacă după un an nu se obţine
corectarea completă, este indicată corecţia chirurgi-
cală (osteotomie de corecţie), după vârsta de 4 ani.
Tulburări congenitale de şold
Articulaţia şoldului este formată din capul
femural şi o scobitură, numită “acetabul”, care oferă
împreună scheletului stabilitate şi echilibru. Cele
două părţi se influenţează reciproc în creştere, dez-
voltare şi irigare cu sânge. Când această hrănire cu
sânge este întreruptă, şoldul se dezvoltă anormal.

Activitatea muşchilor din jurul arculaţiei influ-
enţează şi ea dezvoltarea şoldului; aceasta este vala-
bilă şi pentru celelalte articulaţii.
Dezvoltarea congenitală anormală a şoldului este
mai frecventă la fetiţe şi – rareori – cuprinde ambele
şolduri; cel stâng este afectat de trei ori mai mult
decât dreptul.
Anomalia poate fi de diferite grade:
- Preluxaţia (displazia şoldului) – este forma cea
mai uşoară şi constă într-o întârziere a dezvoltării
articulaţiei. Capul femurului rămâne în contact cu
partea concavă a articulaţiei, numită “acetabul”.
- Subluxaţia – este dislocarea incompletă a şoldu-
lui. Capul femural rămâne parţial în contact cu
acetabulul, iar capsula articulară este întinsă; osifi-
carea cartilagiului din acetabul este întârziată şi
deformată. Este forma cea mai frecventă.
- Dislocaţia – capul femural pierde contactul cu
acetabulul şi este deplasat în spate şi deasupra, peste
marginea acetabulului. Ligamentul care leagă cele
două oase este întins.
Os normal şi luxaţie
Cum se manifestă:
Copilul mic:
- piciorul afectat mai scurt decât celălalt;
- mobilitatea: normală în şoldul afectat;
- când copilul stă în picioare, sprijinit numai pe
piciorul afectat, pelvisul coboară pe partea normală
în loc să se ridice, cum ar fi normal;
- proeminenţa laterală a şoldului, simţită sub
piele, numită “marele trohanter”, este mai pro-
nunţată;
- în dislocarea bilaterală, curbura mijlocului
(lordoza regiunii lombare) este accentuată, iar mer-
sul este legănat (zis şi “mers de raţă”);
- semne radiologice.
Ce se poate face:
Medicul urmăreşte evoluţia copilului, prin exami-
nare şi măsurători eco- şi radiografice; uneori, copilul
este pus în hamuri, pentru a menţine coapsa îndepăr-
tată, la 100 – 110 grade. În 80-95% din cazuri, acestea
reduc subluxaţia, după trei – patru săptămâni. Când
nu se obţine prin procedeul de mai sus, ortopedul
pediatru poate încerca reducerea şoldului fără ope-
COPILUL BOLNAV
raţie, prin tracţiune, timp de 1-3 săptămâni, pentru a
întinde contractura muşchilor şi a ligamentelor, apli-
carea gipsului în poziţia descrisă anterior. După vârs-
ta de un an şi jumătate, modificările şoldului devin
atât de avansate, încât chirurgul ortoped este nevoit
să intervină pentru operaţii mai largi.
Defecte osteoarticulare dobândite
Boala Legg-Calvé-Perthes (necroza aseptică a
capului femural)
Afectează copii în vârstă de 3-12 ani; este mai
frecventă la băieţii, între 4-8 ani. Rareori este bilaterală.
Cum se manifestă:
- începe treptat cu şchiopătat nedureros, din
când în când, pe partea afectată,
- durerea apare apoi în şold, de-a lungul coapsei
sau în jurul genunchiului; este mai accentuată la
ridicare şi la sfârşitul zilei,
- reducerea moderată a mişcării şoldului, mai
ales îndepărtarea (abducţia) şi rotirea înăuntru,
- atrofierea părţii de sus a coapsei şi scăderea
uşoară în înălţime,
- fără tratament, capul femural degenerează,
mai ales la copii peste 10 ani.
Cînd boala apare la copiii preşcolari, riscul este
neglijabil.
Boala LCP este o deformare locală care se vindecă
de la sine; tratamentul urmăreşte să prevină defor-
marea capului femural şi osteoartrita secundară;
scopurile tratamentului sunt:
- înlăturarea durerii de şold;
- restabilirea şi menţinerea mişcărilor în articu-
laţia şoldului;
- prevenirea turtirii sau subluxaţiei şi vinde-
carea capului femoral, într-o formă sferică;
- oprirea agravării bolii se obţine prin menţinerea
capului femural la locul lui, în acetabulum, unde se
osifică ulterior.
La început, tratamentul începe cu repaus la pat,
dar copilul este încurajat să-şi mişte picioarele; se
evită sprijinirea pe piciorul afectat; în acest scop, se
folosesc diferite aparate ortopedice sau piciorul este
pus în gips, cu coapsa îndepărtată; tratamentul con-
servator (nechirurgical) trebuie continuat timp de 2-
4 ani; protezele din material uşor, permit copilului o
activitate aproape normală. Corectarea chirurgicală
permite reluarea activităţii normale, în 3-4 luni;
tratamentul – supravegheat de o echipă ortopedică
cu experienţă, inclusiv în fizioterapie – dă rezultate
satisfăcătoare în majoritatea cazurilor.
Durerile de spate la copil
Sunt rare şi de cele mai multe ori apar din cauza
unor boli serioase; cam o treime din durerile de
spate apar după traumatisme neobservate ale verte-
brelor şi o treime din cauza tulburărilor de dez-
435
COPILUL NOSTRU
voltare (scolioză şi cifoză); mai rar, pot apărea din
cauza unei infecţii sau a unei tumori.
Orice durere de spate, care dureză peste două
luni, trebuie raportată medicului; acesta va examina
copilul şi va cere părinţilor informaţii suplimentare:
probleme asemănătoare în familie, localizarea, sem-
nul şi iradierea durerii, alte semne asociate – cum ar
fi sensibilitate, slăbiciune musculară şi tulburări ale
vezicii urinare sau ale intestinului. Durerea de spate
este mai gravă când se asociază cu simptome gene-
rale ca febră, scădere în greutate, indispoziţie, tul-
burări neurologice (de ex. paralizie) sau slăbiciunea
unui grup de muşchi, tulburări urinare, durere per-
sistentă sau crescândă, sub 4 ani (posibil tumoră) şi
curbura laterală a coloanei din regiunea toracică.
Durerile de spate pot surveni din cauza a nume-
roase alte boli:
- inflamaţii: osteomielită (cu puroi) sau TBC,
inflamaţia discurilor dintre vertebre;
- inflamaţia rinichiului (pielonefrită) sau a pan-
creasului (pancreatită);
- artrita reumatoidă juvenilă, spondilită
anchilozantă, de dezvoltare: scolioză, deformarea
articulaţiilor dintre vertebre (spondiloliză);
- traumatice: hernie de disc;
- suprasolicitarea coloanei vertebrale, la atleţi sau
gimnaşti;
- fracturi ale vertebrelor: neoplazice – osteosar-
com vertebral, metastaze, leucemie acută, tumori
benigne;
- altele: după puncţie lombară şi tulburări emoţionale.
Torticolis
Gâtul strâmb, răsucit, este un semn, nu o boală în
sine.
Cauze: în copilărie apare din cauza unui trauma-
tism, a unor inflamaţii sau leziuni ale sistemului ner-
vos central. Torticolisul acut apare după infecţii res-
piratorii sau traumatism minor; medicul va suspecta
subluxaţia vertebrelor cervicale superioare şi va
elimina această posibilitate, după examinarea radio-
grafiei cervicale
Cum se manifestă:
- bărbia este rotită de partea opusă muşchiului
contractat, iar capul este aplecat în aceeaşi parte;
muşchiul se simte mult mai dur la palpare.
Ce se poate face:
- exerciţii de întindere a gâtului: se practică cu
avizul medicului, după radiografii ale coloanei cer-
vicale, spre a elimina unele anomalii osoase; dacă
întinderile musculare nu dau rezultate, după primul
an de viaţă este necesară intervenţia chirurgicală,
prin care se secţionează muşchiul. Faţa copilului va
deveni asimetrică, dacă este lăsat netratat.
- guler ortopedic sau tracţiunea gâtului, timp de
câteva zile, pentru torticolisul acut.
436
Cifoza
Este convexitatea crescută sau exagerată a curbu-
rii coloanei vertebrale toracice, în plan antero-poste-
rior. Cel mai des apare din cauza poziţiei. Copiii, mai
ales fetele, tind să stea gheboşi pe scaun sau în
picioare. Fetele o fac mai des, pentru a-şi ascunde
sânii care încep să crească. Apare cu predilecţie în
perioada în care creşterea scheletului depăşeşte
creşterea muşchilor. Se asociază cu lordoză (concavi-
tate exagerată) în regiunea lombară.
Cifoza poate apărea şi după artrită cronică,
tuberculoză, distrofie osoasă sau fractură a coloanei
vertebrale toracice.
Lordoza
Accentuarea curburilor
coloanei vertebrale
Este accentuarea curburii
coloanei vertebrale, în plan
antero-posterior, din regiunea
cervicală sau lombară, dincolo
de limitele normale. Se observă
în perioadele de creştere
rapidă, mai ales la fete sau la
copiii obezi. Poate apărea în
urma unei boli sau a unui trau-
matism al coloanei vertebrale. Lordoza este de obicei
dureroasă.
Ce se poate face:
- exerciţii de întărire a muşchilor coloanei verte-
brale, ai umerilor şi ai abdomenului; program de
exerciţii cu hiperextensie; cel mai bun sport pentru
asta este înotul; fetele pot prefera dansul sau baletul,
iar băieţii -ridicarea de greutăţi şi exerciţiile fizice de
lungă durată. Pentru deformităţile mai accentuate,
pot fi necesare corsetele ortopedice.
Scolioza
Devierea laterală
a coloanei în scolioză
Este curbura laterală a co-
loanei vertebrale. Această de-
formaţie se asociază cu rotaţia
coloanei vertebrale, care modi-
fică toracele şi pelvisul. Rareori
se asociază cu boli neuromus-
culare. De cele mai multe ori,
nu are o cauză aparentă. Poate
avea o componentă genetică.
Începe în general la vârsta de 8-
10 ani şi progresează cu creşterea. Rareori, poate
începe chiar de la vârsta de 2 ani. Este de 4-5 ori mai

frecventă la fete. Asemenea fete sunt deseori de tip
astenic, cu faţa alungită, membrele subţiri, hiper-
tiroidiene, studioase, nesociabile, firi închise, pudice.
Cum se manifestă:
- este de obicei asimptomatică,
- părinţii care au copii de 8-10 ani, trebuie să le
examineze întotdeauna spatele, pentru a observa cât
mai devreme dacă au această deformaţie;
- copilul dezbrăcat, văzut din spate, arată o curbu-
ră primară şi alta compensatorie, în formă de S, astfel
încât capul este menţinut pe linia din mijloc; când sco-
lioza este mai avansată, linia trasă (firul cu plumb) din
mijlocul capului nu cade pe pliul dintre fese;
- când copilul este aplecat în faţă, de la talie, cu
mâinile nesprijinite, coastele de pe o parte formează
o ghebozitate asimetrică.
Evidenţierea asimetriei
toracelui prin aplecarea
trunchiului
- tulburările pulmo-
nare sau respiratorii apar
mult mai târziu.
Gradul de scolioză se
măsoară radiologic şi cu
un scoliometru.
Agravarea scoliozei
are loc în special în pe-
rioada de creştere osoasa
rapidă, dintre apariţia
primelor semne de matu-
rizare sexuală – până la instalarea unui ciclu men-
strual regulat.
Părinţii care au scolioză, chiar uşoară, trebuie
să-şi examineze copiii la intervale regulate, deoarece
boala poate fi transmisă genetic. Descoperirea din
timp permite începerea timpurie a gimnasticii, apli-
carea corsetului, încetinirea progresului şi evitarea
operaţiei. De aceea, toţi copiii şcolari trebuie exami-
naţi anual pentru scolioză.
Curburile mari din regiunea lombară produc
subluxarea vertebrelor şi degenerarea articulaţiei
coloanei vertebrale, asociate cu durere şi limitarea
mişcărilor.
Scolioza toracică, peste 400, se asociază cu tul-
burări respiratorii severe şi cu scurtarea duratei de
viaţă, ca adult.
Ce se poate face:
- scolioza trebuie descoperită cât mai devreme,
pentru ca tratamentul aplicat să fie cât mai eficace;
- scolioza uşoară, sub 200, nu necesită trata-
ment, dacă nu progresează;
- tratamentul curburilor peste 200 este preferat
să fie făcut iniţial în centre specializate;
COPILUL BOLNAV
- corsete ortopedice, de întindere a coloanei ver-
tebrale, asociate cu exerciţii fizice, pentru curburi
între 200-400, la copilul în creştere;
- singure, exerciţiile fizice nu pot corecta o
asemenea scolioză, dar sunt importante când sunt
făcute zilnic, fie că poartă sau nu corset, pentru a
preveni atrofierea muşchilor abdominali şi verte-
brali.
Toate formele de scolioză beneficiază de gimnas-
tică de recuperare (kinetoterapie). Gimnastica de
recuperare ameliorează scolioza şi scade pe jumătate
riscul de agravare al deformării copilului.
Exerciţiile fizice în scolioză au ca scop:
• Îmbunătăţirea poziţiei coloanei vertebrale – se
face prin corectarea şi hipercorectarea în poziţie cul-
cată, pe spate, lateral, pe burtă, şezând şi în picioare;
se folosesc perne, suluri, spătarul scaunului sau
peretele; exerciţii de scădere a curburii scoliotice,
prin menţinerea poziţiei corecte în faţa oglinzii.
Câteva ex.: din poziţia în picioare sau de pe scaun
– copilul menţine braţul ridicat de pe partea conca-
vităţii curburii dorsale; din poziţia în patru labe –
ridică la orizontală, pe rând, câte o mână sau un
picior; din poziţia culcată pe spate sau pe burtă –
întinde lateral picioarele (membrele inferioare); din
picioare, basculează lateral bazinul şi trunchiul, în
sensuri opuse.
Exerciţii fizice în scolioză
• Creşterea flexibili-
tăţii coloanei vertebrale în
zona scoliotică:
- din poziţia în ge-
nunchi – se ridică braţele
înainte, când se coboară
spatele şi apoi se stă cu
mâinile pe ceafă, în pozi-
ţia orizontală;
- poziţia de extensie – de rotaţie, elongaţie şi fle-
xie laterală; este cea mai des recomandată de specia-
lişti; se practică astfel: din poziţia pe burtă, cu mem-
brele inferioare întinse cât mai mult – se arcuieşte cor-
pul şi se întind pe rând braţele pe lângă urechi. Pentru
mobilizarea scoliozei toracice, din poziţia în
genunchi, cu fesele pe călcâi – se apleacă trunchiul
înainte, pe lângă coapse, cu braţele întinse până la
podea; mâinile întinse se înclină apoi lateral, pe
ambele părţi. Pentru scolioza regiunii lombare – se
practică exerciţii de mers târâş sau de înot pe uscat.
- exerciţii de întindere prin autotracţiune: din
poziţia pe spate, cu un căpăstru la ceafă şi bărbie, care
întinde gâtul, de la care porneşte o sfoară ce trece pe
un scripete pe deasupra capului, sfoară legată de
437
COPILUL NOSTRU
picioare. Întinderea picioarelor va întinde coloana
vertebrală, contribuind la corectarea scoliozei.
• Creşterea tonusului muşchilor abdominali şi pa-
ravertebrali (de-o parte şi de alta a coloanei vertebrale):
- din poziţia pe burtă – ridicarea în mod progre-
siv a capului, a umerilor, membrelor superioare,
apoi a celor inferioare;
- din poziţia în genunchi, cu trunchiul aplecat şi
fruntea pe podea – se execută şi se întinde trunchiul,
în acelaşi timp se înclină lateral, cu sau fără rotaţie,
după indicaţiile echipei de reabilitare;
• Îmbunătăţirea respiraţiei:
- mişcări de respiraţie adâncă, pentru creşterea
amplitudinii jumătăţii de torace afectat;
- mişcări de respiraţie abdominală pentru
întărirea diafragmului;
- exerciţii de respiraţie lentă, adâncă, cu respi-
raţia înceată.
Intervenţia chirurgicală constă în îndreptarea şi
fixarea coloanei vertebrale, în centre specializate (de
ex. Spitalul Gr. Alexandrescu, Bucureşti). Copiii cu
scoliozele cele mai accentuate pot fi puşi sub tracţi-
une, înaintea operaţiei. Fuzionarea chirurgicală a ver-
tebrelor constă în despicarea părţii posterioare a ver-
tebrelor şi plasarea unei grefe luate de la osul iliac al
copilului. Poziţia vertebrelor poate fi menţinută
printr-o tijă metalică. Operaţia este mare şi necesită
transfuzie de sânge; pentru a evita riscurile legate de
transfuzia sângelui străin, tehnicile moderne folosesc
sângele copilului, colectat cu câteva săptămâni
înainte de operaţie şi păstrat. Către sfârşitul opera-
ţiei, copilul primeşte propriul său sânge conservat
(transfuzie de sânge autolog). Sângele donat de
părinţii sănătoşi, dacă este compatibil, este preferat
în al doilea rând. După operaţie, copilul stă în gips
sau în corset între 6 luni şi un an.
Traumatismele
Cele mai frecvente sunt cele de circulaţie, copilul
fiind în situaţia de pieton. Urmează apoi cele prin
căderi de la înălţime şi lovituri de diverse feluri.
Traumatismele deschise se asociază cu lezarea pielii
(plagă) şi au mare risc de a se infecta. În trauma-
tismele închise (contuzii) pielea este intactă. Trauma-
tismul mai multor regiuni sau organe constituie un
politraumatism.
Leziunile ţesuturilor moi, scheletice, cuprind
muşchii, ligamentele şi tendoanele.
Contuzia
Se asociază cu vânătaia (echimoza) – din cauza
ieşirii sângelui din vase şi a formării unui hematom.
Contuzia se poate asocia cu fractura oaselor (prinderea
degetelor la uşă sau lovirea lor cu ciocanul).
Luxaţia
Este deplasarea suprafeţelor articulare, prin
întinderea ligamentelor din jurul unei articulaţii.
438
Entorsa
Este o întindere a unui muşchi sau tendon (ţesut
fibros care leagă muşchiul de os). Se asociază deseori
cu lezarea muşchilor, a tendoanelor, vaselor de sânge
şi a nervilor. Articulaţia devine mai laxă, iar copilul
mai mare simte că ceva i-a sărit din loc. Regiunea se
umflă, iar copilul nu mai mişcă articulaţia.
Subluxaţia cea mai frecventă este cea a capului
radial de la articulaţia cotului. Se întâlneşte mai
frecvent la copilul mic, ridicat sau tras de mână.
Cotul devine brusc dureros, este întors cu palma în
jos, iar copilul nu-l mişcă. La radiografie, oasele par
normale. Luxaţia poate fi redusă uşor, rotind pumnul
cu palma în sus şi întinzând cotul. Durerea copilului
dispare complet, iar plânsul încetează. Până la redu-
cere, mişcările articulaţiei trebuie limitate, prin pu-
rtarea unui bandaj sau a unei eşarfe.
Luxaţia gleznei: ligamentele sunt lezate; frecvente
sunt de asemenea luxaţiile genunchilor, spatelui.
Dislocaţia
Se produce atunci când traumatismul deplasează
poziţia normală a oaselor dintr-o articulaţie, prin
întinderea ligamentelor. Se manifestă prin durere
accentuată, deformare şi neputinţa de a mişca articu-
laţia. În dislocaţia umărului, mâna este sprijinită la
piept, în poziţie orizontală. Dislocaţiile simple tre-
buie reduse cât mai curând posibil.
Ce se poate face:
- Repaus; imobilizarea articulaţiei prin feşe sau
atele; pentru genunchi sunt necesare 3-4 săptămâni.
- Răcire locală: comprese reci, cu gheaţă, timp de
30 de minute, aplicate repetat.
- Ridicarea extremităţii (câteva perne), pentru a
scădea edemul; edemul întârzie vindecarea.
Fracturile
Rezultă la copii, prin accidente produse acasă, la
şcoală, în vehicule, la sport sau la joacă.
Feluri de fractură:
Diferite feluri
de fractură
• Separarea epifizei:
(extremitatea osului
lung, dinspre articulaţie;
partea mijlocie, lungă, a
osului e numită “dia-
fiză”): are loc la cartila-
giul de creştere, mai pu-
ţin rezistentă decât liga-
mentele articulare; ase-
menea fracturi pot pro-
voca încetarea prematu-
ră a creşterii osului sau deformităţi ale extremităţii.

Fracturile epifizare de la şold, pumn şi degete sunt
tratate – de obicei – prin imobilizare în gips; cele de la
cot necesită intervenţia chirurgicală.
• Îndoirea: osul este îndoit, dar nu este rupt; oase-
le lungi ale copilului sunt flexibile, se pot îndoi până
la 400; netratat se îndreaptă încet – dar nu complet –
şi rămâne cu deformitate; se întâlneşte mai ales la
oasele antebraţului (cubitus şi radius).
• Fractura „în lemn verde”: este incompletă;
reducerea se obţine prin îndreptarea braţului în po-
ziţie normală şi menţinerea în plastic; medicul va
reexamina fractura la 7-10 zile, după ce osul este pus
în gips, spre a se asigura că reducerea se menţine.
• Fractura completă: fragmentele oaselor pot
rămâne ataşate prin periost (membrana fibroasă ce
înveleşte osul). După formă, poate fi transversală,
oblică sau spirală.
• Fractură cu umflătură pe os: apare ca o ridicătură
la locul fracturii; la copiii mici, se produce la oasele
mai poroase, din apropierea articulaţiei, deasupra
pumnului şi se vindecă prin imobilizare, timp de 3
săptămâni.
Cum se manifestă:
- durere sau sensibilitate locală,
- scăderea mişcării în regiunea afectată,
- umflătură,
- se pot asocia cu vânătăi, crepitaţii osoase şi
spasm al muşchilor din jur.
Muşchii din jur se contractă şi pot deforma poziţia
osului; pentru a redresa poziţia osului, se foloseşte
tracţiunea sau relaxarea musculară, prin anestezie.
Ce pot face părinţii imediat:
- calmarea copilului;
- mişcarea părţii lezate cât mai puţin posibil;
- acoperirea plăgilor deschise cu pansament steril;
- imobilizarea extremităţii, incluzând articulaţi-
ile de deasupra şi de dedesubtul locului de fractură.
Nu încercaţi să reduceţi fractura sau să împingeţi
proeminenţa osului de sub piele;
- sprijinirea extremităţii cu o eşarfă, un prosop
îndoit sau o pernă, revistă sau ziare făcute sul, bucăţi
de carton, iar – pentru membrul inferior – o atelă
rigidă din scândură;
- când e posibil, ridicarea porţiunii lezate şi
comprese reci.
Tratamentul medical urmăreşte recăpătarea ali-
nierii şi lungimii fragmentelor osoase (reducerea).
Pentru vindecarea unei fracturi, a diafizei femurului
(osul coapsei), sunt necesare: la noul născut – 2-3
săptămâni; copilul mic – 4 săptămâni, preşcolar şi
şcolar – 6-8 săptămâni.
Copilul cu fractură sub tracţiune osoasă
Tracţiunea în fracturi are următoarele scopuri:
- repausul extremităţii,
- prevenirea contracturii musculare,
- corectarea deformităţii,
- tratamentul dislocaţiei,
COPILUL BOLNAV
- menţinerea poziţiei şi alinierii segmentelor
osoase,
- imobilizarea unor anumite părţi din corp.
Tracţiunea poate fi:
- manuală – prin folosirea mâinilor,
- pe piele – aplicată direct cu benzi adezive sau
bandaje elastice,
- scheletică – cu sârme sau tije metalice prin os.
Copilul în gips
Gipsul obişnuit se întăreşte în 10-72 de ore, în
funcţie de mărime, iar – cel sintetic – între 5 şi 30 de
minute. Gipsurile sintetice sunt mai uşoare, se
curăţă mai bine şi pot avea culori diferite. Au însă
dezavantajul că nu se poate scrie pe ele !
Îngrijirea copilului în gips
Extremitatea trebuie ridicată pe pernă, în prima
zi, după indicaţia medicului. Degetele sunt exami-
nate dacă au edem sau dacă culoare lor este mai
închisă sau mai deschisă, în comparaţie cu cea sănă-
toasă, dacă au cianoză sau sunt palide.
Anunţă medicul dacă copilul are dureri, nu are
puls sau este rece, dacă nu poate să-şi mişte degetele
sau dacă amorţeşte. Respectă indicaţiile medicului
privind reducerea sau restrângerea activităţilor.
Evită activităţile intense, în primele zile, dar
încurajează-i activităţile obişnuite liniştite.
Mişcă articulaţiile de deasupra şi de dedesubtul
gipsului. Evită menţinerea în jos a zonei cu gips.
Nu lăsa copilul să pună nimic în gips.
Îndepărtează obiectele mici din jur, care l-ar
împiedica la mers. Învaţă-l să folosească corect câr-
jele, în caz de fractură a membrelor inferioare. Câr-
jele trebuie să se potrivească ca mărime, să aibă vâr-
ful acoperit cu un cauciuc – pentru a nu aluneca – să
fie căptuşite în partea dinspre subsoară.
Gipsul trebuie menţinut curat şi uscat.
Efectele imobilizării prelungite
Imobilizarea prelungită, cum se întâmplă la un
copil cu tracţiune pentru fractură, are drept consecinţe:
- atrofierea muşchilor, scăderea forţei şi a rezis-
tenţei lor;
- demineralizarea şi rărirea structurii oaselor
(osteoporoză): oasele sunt mai puţin rezistente, se
fracturează uşor;
- pierderea mobilităţii articulaţiilor, contracturi
musculare şi anchiloze;
- scăderea metabolismului, a poftei de mâncare;
- scăderea toleranţei la exerciţii fizice;
- scăderea tensiunii arteriale la ridicarea bruscă
în picioare, ameţeli (prin hipotensiune arterială);
- stază venoasă şi risc de embolie în plămâni;
- scăderea respiraţiei şi a oxigenării;
- plămâni: slăbiciunea musculară micşorează
respiraţia şi efortul de tuse; zone mici sau mari din
439
COPILUL NOSTRU
plămâni nu sunt ventilate (atelectazie) şi se pot infec-
ta (pneumonie);
- aparat urinar: dificultăţi la urinare, retenţie de
urină în vezică, infecţie şi pietre la rinichi;
- dificultăţi în igiena corporală.
Copilul imobilizat este mai puţin stimulat de
mediul din jur, de unde sentimentul de izolare şi plic-
tiseală. Lipsa contactului tactil, a mângâierilor şi
îmbrăţişărilor, contribuie la sentimentul de izolare.
Sugarii şi copiii mici -imobilizaţi îndelung la pat – au
întârzieri de vorbire. Monotonia imobilizării scade
stimularea intelectuală şi emoţională, creează difi-
cultăţi în comunicare. Copilul comunică mai puţin şi
compensează asta prin creşterea fanteziei, până la
dezorientare şi halucinaţii. Pentru că nu poate
funcţiona normal, devine deprimat, îşi modifică
imaginea despre el însuşi, îi scade încrederea în el şi
se comportă ca unul de o vârstă mai mică. De ex. face
pipi în pat, vorbeşte ca un copil mic, vrea să fie hrănit
cu linguriţa. Unii copii reacţionează la imobilizare
prin supărare, proteste şi comportament agresiv, iar
alţii – devin mai liniştiţi, mai pasivi şi mai ascultători.
Părinţii trebuie să înţeleagă aceste schimbări,
spre a-şi ajuta cât mai bine copilul. Deseori, ei înşişi
au nevoie de ajutor de la echipa medicală, spre a
trece prin această perioadă dificilă.
Indicaţiile şi contraindicaţiile medicale ale
activităţii sportive
Sportul dezvoltă sănătatea şi condiţia fizică,
oferă ocazii pentru dezvoltarea socială, prin activi-
tatea în echipă, măreşte capacitatea de a lua decizii şi
dezvoltă încrederea în sine. Sportul oferă o activitate
plăcută ce poate fi continuată de-a lungul vieţii.
Profesorii şi personalul medical trebuie să evite
restricţiile inutile ale jocului copilului sau a activi-
tăţilor sportive, de teama agravării unor condiţii pre-
existente sau pentru a evita accidentele.
Bolile în care copilul nu are voie să facă sport sunt:
- miocardita (poate provoca moartea subită la efort);
- febră (creşte efortul inimii şi a plămânilor,
scade rezistenţa la efort şi măreşte riscul de hipoten-
siune în timpul efortului). În plus, se poate asocia cu
boli grave;
- diareea: poate produce deshidratare şi şoc ter-
mic.
Copilul poate face sport, chiar dacă suferă de urmă-
toarele boli:
- diabet zaharat: necesită planificarea atentă a
hidratării, dietei şi injecţii cu insulină.
- astm: cu educaţie şi medicaţie potrivită, poate
participa la aproape toate sporturile; mulţi campioni
olimpici au suferit de astm.
- epilepsie: bine controlată prin medicamente;
riscul convulsiilor în timpul practicării sportului este
minim.
- testicul necoborât sau absent.
440
Copilul poate face sport, cu avizul medicului, când
suferă de:
- hipertensiune: trebuie evitat body building-ul
şi ridicarea greutăţilor; cei cu hipertensiune gravă au
nevoie de evaluare medicală.
- cei cu boli congenitale de inimă în forme uşoare
pot face sport din plin; cei cu forme grave sau care
sunt operaţi pe inimă, necesită evaluarea medicului.
- tulburări de ritm cardiac: necesită evaluarea
medicului, deoarece unele forme de aritmie au nevoie
de tratament sau pot fi agravate de sport.
- prolapsul de valvă mitrală: fără simptome, pot
face sport; cei cu dureri în piept şi tulburări de ritm
sau semne de regurgitare mitrală la ecografie nece-
sită evaluare medicală.
- suflu la inimă: dacă nu indică boală de inimă (este
inocent) poate face sport din plin; altfel, necesită evalu-
are medicală, ca pentru prolapsul de valvă mitrală.
- anorexia nervoasă: necesită evaluare psihi-
atrică, pe lângă cea medicală.
- cancer.
- tulburări muculo-scheletice.
- obezitatea şi fibroza chistică: necesită aclimati-
zare şi hidratare atentă, din cauza riscului de
creştere a temperaturii corpului.
- infecţii ale căilor respiratorii superioare.
Sporturile de contact trebuie evitate în următoarele cazuri:
- ochi: un singur ochi funcţional; ochiul bun
poate suferi leziuni grave, dacă este lovit;
- SIDA: leziunile pielii trebuie acoperite, iar per-
soanele care vin în contact cu lichidele organice ale
bolnavului trebuie să-şi ia măsuri de precauţie,
- rinichi: absenţa unuia;
- ficat mărit cronic;
- traumatism cerebral sau al şirei spinării (verte-
bral) sau operaţii la creier;
- boli contagioase ale pielii;
- splină mărită.
Sporturi de contact corporal: baschet, box (nu se
recomandă), scufundări, hochei, fotbal, rugby, hochei
pe gheaţă, arte marţiale, sky, handbal, polo, lupte,
ciclism, garduri, gimnastică, călărie, patinaj, volei.
Sporturi lipsite de contact: jogging, body buil-
ding, caiac canoe, dans, aruncarea cu discul, golf,
yahting, tenis şi tenis de masă.
Artrita reumatoidă juvenilă (ARJ)
Este o boală rară a copilăriei, caracterizată prin
inflamaţia persistentă sau repetată a încheieturilor.
Inflamaţia îngroaşă şi lezează structurile articulare,
producând durere şi limitând mişcările. Apare
înainte de 16 ani şi poate lua una din cele trei forme:
• ARJ la un număr redus (sub 4) de articulaţii
mari ca genunchii, gleznele şi coatele; este forma
cea mai uşoară. Pot fi cuprinse diferite articulaţii
de fiecare parte.

* ARJ poliarticulară – atacă simetric cel puţin
cinci articulaţii, la degete şi mâini, ca la cele ce susţin
greutatea corpului: şolduri, genunchi şi glezne; este
o formă mai gravă.
* forma generalizată sau boala Still (artrita juve-
nilă simetrică) este cea mai gravă; atacă mai multe
articulaţii, de obicei pe cele mari şi unele organe, ca
inima şi ochii.
Cum se manifestă:
- rigiditatea încheieturilor, mai ales dimineaţa la
trezire (primele simptome);
- articulaţii umflate, înroşite şi dureroase; se
deformează în cazurile grave;
- oboseală şi slăbiciune musculară;
- febră, care creşte către seară până la 39,5o C;
- erupţie cutanată roşiatică pe piept şi coapse;
- lipsa poftei de mâncare şi scădere în greutate;
- dureri abdominale;
- aspect de copil bolnav;
- întârziere în creştere, generalizată sau localiza-
tă; membrul inferior cu genunchiul afectat devine
mai scurt decât celalalt.
Simptomele în boala Still sunt:
- dureri ale pieptului şi respiraţie dificilă,
- anemie,
- mărirea ganglionilor limfatici,
- ochi roşii şi dureroşi, din cauza inflamării
irisului,
- inflamarea seroaselor (pericard, pleură, peri-
toneu) şi – mai rar – a miocardului (miocardita).
Alte cauze ale durerilor şi inflamaţiilor articulare
sunt: reumatismul articular acut, boala Lyme şi
numeroase inflamaţii ale oaselor şi articulaţiilor.
Simptomele pot apărea şi dispărea luni sau ani
de zile. Boala poate dispărea la adultul tânăr, deşi la
unii continuă de-a lungul vieţii.
Nu se cunoaşte cauza, modul de prevenire şi nici
tratamentul care ar putea să vindece artrita juvenilă.
Boala apare de obicei între 2 – 4 ani şi 9 – 12 ani.
Fetele sunt afectate mai mult decât băieţii. În cele
mai multe cazuri, simptomele dispar la pubertate.
Medicul nu poate prevedea evoluţia bolii.
Complicaţii:
- deformaţii scheletice,
- anomalii articulare,
- fuziune a coloanei vertebrale cervicale (C2, C3),
- subluxaţie a primelor vertebre cervicale,
- pierdere a mobilităţii gâtului, pentru extensie
(întinderea şi rotarea),
- scolioză,
- limitare a mişcărilor şoldului,
- contracturi în poziţia flexată a genunchiului,
- lungime inegală a picioarelor,
- picior deformat,
- tulburări de mers,
- mandibulă subdezvoltată,
- muşcătură (ocluzie dentală) defectuoasă,
COPILUL BOLNAV
- inflamaţie cronică a ochiului (mai ales a irisu-
lui); este bilaterală, fără alte simptome, iar – dacă nu
este tratată – poate duce la complicaţii: glaucom,
cataractă şi pierderea vederii. Consultul frecvent al
oftalmologului (la fiecare 3-6 luni), permite un trata-
ment intens din timp, cu steroizi locali şi picături în
ochi: duce la păstrarea vederii la copiii la care boala
nu este avansată.
- anemie.
- alte complicaţii rare:
- mărirea ficatului, a splinei şi a ganglionilor
limfatici,
- pericardită (inflamaţia membranei care înveleşte
inima),
- pleurită (inflamaţia pleurei),
- tulburări de nutriţie, din cauza febrei, a lipsei
poftei de mâncare şi a dificultăţilor de masticaţie.
Evoluţia copiilor cu ARJ depinde de forma bolii.
Când boala apare la copilul mic şi prinde la început
mai puţin de cinci articulaţii, evoluţia este foarte
bună, cu excepţia tulburărilor de vedere. Dintre
aceştia, 80% nu vor avea tulburări musculare pe ter-
men lung. Când ARJ apare după vârsta de 8 ani şi
prinde peste cinci articulaţii, evoluţia este mai gravă;
poliartrita cronică persistă şi în viaţa adultă.
Copii cu ARJ, care au manifestări generale de
boală (ficat şi splină mărită etc.) sunt mai predispuşi
la complicaţii grave, ca insuficienţa hepatică acută.
Ce se poate face:
Diagnosticarea cât mai devreme.
Tratamentul şi îngrijirea acestor copii au drept scop:
- micşorarea durerii şi a inflamaţiei,
- limitarea lenziunilor articulare, a deformaţiilor
şi a complicaţiilor generale,
- menţinerea funcţiei musculaturii scheletice,
- creşterea şi dezvoltarea,
- sprijinul emoţional al copilului şi familiei ,
- asigurarea, pe cât posibil, a unui stil de viaţă
independent.
Asemenea rezultate se obţin mai bine prin efortul
coordonat al unei echipe medicale care este formată
din: un reumatolog pediatru, o asistentă specializată,
un fizio-terapeut, un asistent social, un oftalmolog, un
dietetician, un ortoped, un stomatolog-ortodontist şi –
nu în ultimul rând – aportul adus de părinţi şi copil.
Tendinţa actuală este de a trata cât mai devreme şi
în mod intens artrita reumatoidă juvenilă (ARJ), pentru
a reduce incapacitatea care poate apărea mai târziu.
Tratamentul cuprinde:
• Medicamente
- În faza acută:
- Antiinflamatorii nesteroide (AINS)
- Glucocorticoizi
- Tratament de bază, ce modifică evoluţia bolii:
- Antimalarice: hidroxiclorochina
- Săruri de aur: tauredon, auranofin
- Imunosupresoare şi citotoxice
441
COPILUL NOSTRU

- Imunoglobulină intravenoasă - folosirea supozitoarelor,

- Medicamente antireumatice moderne şi expe- - administrarea concomitentă de antiacide, sucral-
rimentale fat, cimetidină sau ranitidină, cu efect redus, sau de
• Dieta omeprazol şi de misoprostol – eficace, dar scumpe.
• Tratament de recuperare AINS moderne bine tolerate digestiv:
• Fizioterapie • Meloxicamul
• Proteze • Animesulidul
• Intervenţii chirurgicale • Nabumetona.
• Tratament alternativ, de ex. plante medicinale AINS moderne, cu acţiune specifică asupra infla-
Medicamente antiinflamatorii nesteroide (AINS): maţiilor articulare:
• Aspirina (acid acetilsalicilic), a fost folosită • Celecoxibul
mult în trecut, dar este folosită mai puţin în prezent, • Rofecoxibul.
din cauza posibilelor complicaţii. Efectele secundare Experienţa lor la copii este încă limitată, dar
ale aspirinei, pe care părinţii ar trebui să le urmăreas- efectele la adult sunt spectaculare. Consultă reuma-
că la copil: tologul pediatru.
- dureri abdominale, Glucocorticosteroizii pe care orală sau intra-
- lipsa poftei de mâncare, venoasă se folosesc:
- sângerarea intestinală, - pentru a controla manifestările generale ale bolii,
- sângerarea din nas (epistaxis), - la începutul tratamentului, până se obţine
- vânătăi, ameliorarea cu alte medicamente,
- anemie, - ca injecţii în articulaţiile inflamate cronic,
- hepatită uşoară, - în caz de intoleranţă la AINS,
- ulceraţii bucale, Medicul va căuta să le prescrie pe o perioadă cât
- carii dentare, mai scurtă, deoarece steroizii au numeroase efecte
- ulcer gastric, secundare: creştere în greutate, scădere a vitezei de
- reacţii alergice, creştere, aspect de boală Cushing, micşorare a den-
- ţiuituri în urechi, sităţii oaselor (osteopenie), creştere a părului la fete
- modificări de comportament. (hirsutism) şi altele.
Intoleranţă la aspirină, manifestată prin: spasm Imunosupresoarele şi citotoxicele include: metotrexat,
bronşic, rinită gravă, urticarie generalizată sau edem sulfasalazina, d-penicilamina, azotioprină, ciclosporină
angioneurotic. Medicul trebuie să urmărească copilul A, clorambucil, ciclofosfamidă şi – cel mai recent –
sub tratament îndelungat cu aspirină, la două-trei luni, leflunomidul. Sunt puţin folosite, din cauza riscului de
prin analize de laborator: numărarea globulelor roşii şi complicaţii grave: cancer, infertilitate şi mutaţii genetice.
a trombocitelor, a urinei şi enzimelor hepatice, urme de Imunoterapia: se folosesc recent două preparate
sânge în scaun şi eventual de concentraţia de salicilat în cu efect asupra substanţelor inflamatorii – Infliximab
sânge. De aceea, administrarea prelungită de asprirină şi Etanercept; ambele par să dea rezultate bune.
trebuie făcută sub supraveghere medicală. Dieta: copiii cu ARJ riscă să devină malnutriţi,
• AINS nesalicilate: mai ales prin lipsă de proteine. Părinţii, sub îndru-
- Naproxen (Naprosyn) marea dieteticianului, vor încerca să hrănească
- Ibuprofen (Advil, Motrin) copilul cu alimente bogat nutritive, suplimentate cu
- Piroxicam multivitamine şi – eventual – calciu. Pe de altă parte,
- Tonexicam ei trebuie să limiteze creşterea în greutate a copilu-
- Diclofenac (Voltaren) lui, asociată cu tratamentul cu steroizi.
- Indometacin. Cauzele care contribuie la tulburările de nutriţie
Efecte secundare ale AINS nesalicilate: sunt lipsa poftei de mâncare, tulburările gastroin-
- iritaţie şi hemoragie gastro-intestinală, testinale produse de medicamente, depresia, limi-
- sânge în urină (hematurie), tarea activităţii fizice, durerile la mestecare provo-
- anemie, cate de leziuni ale articulaţiei mandibulei (temporo-
- oboseală, mandibulare).
- dureri de cap, Nu există o anumită dietă sau restricţii în pri-
- ameţeală, vinţa unor alimente pentru copii cu ARJ.
- ulcer gastric, Membrii familiei şi copiii bonavi învaţă să facă
- hepatită uşoară, faţă tulburărilor emoţionale şi durerii provocate de
- manifestări cutanate, de ex. erupţii asemănă- reumatismul cronic; în sprijinul lor trebuie să vină
toare cu cea din porfirie după naproxen. prietenii, colegii şi rudele. În alte ţări, există grupuri
Tulburările digestive ale AINS pot fi reduse organizate de părinţi şi copii cu boli asemănătoare,
parţial, prin: care se ajută reciproc.

442

Proteze (Atele): Pentru extremităţi, sunt folosite
trei feluri de atele: de repaus (noaptea, pentru
încheietura pumnului), de corectare ( atele de
genunchi, adaptate periodic) şi funcţionale, purtate
în timpul zilei (ghete ortopedice).
Intervenţiile chirurgicale ortopedice au un rol impor-
tant, dar totuşi limitat. Sunt făcute cu scopul de a
micşora durerea, pentru a mări libertatea mişcărilor
şi a corecta deformaţiile. Operaţiile efectuate includ
artroscopie, osteotomie, secţionarea ţesuturilor moi
şi lungirea tendoanelor. Intervenţiile chirurgicale la
persoanele cu ARJ include un mare risc operator.
Anestezia generală cu intubaţia traheei, de exemplu,
este mai dificilă din cauza malformaţiei mandibulei.
Controlul dentar: Salicilaţii dizolvaţi în gură ero-
dează suprafaţa dintelui şi lezează mucoasa bucală.
Este necesară spălarea gurii după luarea medica-
mentelor cu salicilaţi şi – de două ori pe an – vizită la
dentist. Dificultatea de a deschide gura îngreunează
îngrijirea dinţilor şi favorizează apariţia cariilor
dentare. Mandibula mică, nedezvoltată, are drept
urmare dinţi înghesuiţi şi o muşcătură deficitară.
Tratamentul durerii: În inflamaţia acută, medicul
poate prescrie comprese calde, iar – în caz de spasm
– comprese reci, aplicate la încheieturi. Se pot adău-
ga creme sau loţiuni ce conţin capsaicin sau
preparate cu camfor sau ulei de terbentină, aplicate
local pentru dureri uşoare, doze mari de aspirină
sau medicamente antiinflamatorii nesteroide: napro-
xen, tolmetin, ibuprofen, indometacin, diclofenac.
Aspirina trebuie luată regulat, în doze mari, care pot
provoca ţiuituri în urechi şi diminuarea auzului.
Deoarece copilul mic nu se poate plânge de durere,
părinţii trebuie să fie atenţi la anumite semne: dacă
se trage de urechi şi nu răspunde la sunetele nor-
male.
În formele ce prind puţine articulaţii, medicul
poate injecta cortizon sau un alt steroid. Acestea reduc
inflamaţia şi durerea, nu dau probleme de creştere,
copilul nu se îngraşă, iar sângerările şi alte efecte
secundare ale steroizilor pe cale bucală – lipsesc.
Când durerile sunt puternice, se folosesc medica-
mente antimalarice (hidroxiclorochina), săruri de aur
(tauredon, penicilamină), imunosupresoare sau cito-
statice (metotrexat, azatioprină, ciclofosfamidă). Ca
ultim resort terapeutic, medicul poate recurge la
doze mici de prednison, pe o durată scurtă, care oferă
o ameliorare rapidă a simptomelor, dar pot avea
efecte secundare grave.
Copilul cu artrită reumatică care are ochii roşii
trebuie examinat de urgenţă de oftalmolog şi trebuie
tratat cu steroizi şi substanţe dilatatoare, din cauza
riscului de pierdere a vederii.
Copilul trebuie consultat medical la fiecare câte-
va luni, pentru a vedea dacă există complicaţii ale
bolii: ca pericardită (inflamarea învelişului inimii),
pleurită (inflamarea învelişului plămânilor), anemie
COPILUL BOLNAV
(inflamarea ochilor şi deformităţi ale articulaţiilor).
Activitatea fizică. Copilul are nevoie de activitate
fizică, pentru a preveni limitarea mişcărilor articulare
şi oboseala sau atrofierea muşchilor. Medicul poate
recomanda mersul pe bicicletă sau înotul, aparatele
ortopedice pentru menţinerea funcţiei articulare
(întinderea pumnului sau a gleznei). Fizioterapeutul
va prescrie un program de mişcări uşoare, pentru a
mări mobilitatea articulaţiilor afectate. Asemenea
mişcări se fac mai uşor în apă caldă, când durerile sunt
severe; încheietura poate fi imobilizată printr-o atelă.
Copilul cu artrită trebuie încurajat să meargă la
şcoală şi să participe la activităţile fizice obişnuite. El
trebuie să-şi menţină o greutate normală, pentru că
excesul în greutate măreşte solicitarea articulaţiilor.
Părinţii trebuie să inspire încredere şi să sprijine
emoţional copilul.
Medicina alternativă complementară foloseşte
numeroase remedii, care nu sunt însă întotdeauna
verificate ştiinţific. De exemplu, purtarea unor
brăţări de aramă, unele ierburi medicinale care pot fi
luate sau unele suplimente nutritive. Părinţii trebuie
să informeze medicul despre aceste tratamente,
deoarece unele pot suprima reacţia sistemului imu-
nitar şi pot interfera cu medicamentele prescrise. În
terapia alternativă, trebuie deosebite efectele dăună-
toare, de cele pozitive:
• Ierburi: frecţie cu uleiuri de plante, cu venin de
albine (Elidor) şi usturoi pe gură, pentru a scădea
inflamaţia articulaţiilor; pentru febră – ceai de plante
imunostimulatoare:
- flori de soc,
- isop (Herba Hyssopi),
- fierea pământului (Herba centauri),
- fructe de anason (Pimpinella anisum),
- decoct din coajă de salcie, o linguriţă la un
pahar cu apă,
- Golden Yacca,
- Boicil Forte, Stimulven (Exhelios).
• Băi calde sau comprese reci.
• Un animal de casă – pentru a lega o prietenie,
a-i da resposabilitate şi a avea o activitate uşoară.
Îngrijirea copilului artritic
Creşterea copilului cu ARJ este dificilă. Boala are
o evoluţie neregulată, cu perioade de agravare şi de
îmbunătăţire neprevăzute. Această nesiguranţă în
evoluţie îi tulbură mult pe părinţi, care se simt une-
ori vinovaţi de boala copilului lor.
Copilul cu ARJ oboseşte uşor în perioadele acute
şi are nevoie de perioade de repaus mai lungi, în
timpul zilei. Sunt necesare uneori modificări ale
casei, făcute special pentru copil; de ex. bare la baie.
Disciplina trebuie aplicată în mod clar, constant şi
rezonabil. Protejarea excesivă a copilului presupune
limitarea activităţii fizice, a explorării mediului şi a
posibilităţilor de învăţare, de aceea trebuie evitată.
443
COPILUL NOSTRU
Pentru siguranţă, medicamentele nu trebuie păs-
trate la îndemâna copilului. Cei care iau medica-
mente imunosupresoare, ar trebui să poarte o
brăţara sau un lănţişor, care să atragă atenţia asupra
acestui fapt şi să nu fie vaccinaţi cu vaccinuri vii.
Ceilalţi copii cu ARJ pot fi vaccinaţi ca cei sănătoşi.
Osteomielita
Este infecţia osului produsă în majoritatea cazu-
rilor de stafilococ. Are tendinţa să infecteze extre-
mităţile oaselor în creştere. De aceea, infecţia se
poate răspândi la articulaţie şi poate provoca artrită
supurată. Este mai frecventă la membrele inferioare,
după o plagă, de ex. la unghie sau în cazul unei frac-
turi deschise. Alteori, se răspândeşte prin sânge, de
la o infecţie a pielii sau respiratorie.
Cum se manifestă:
Cu durere şi sensibilitate locală puternică, febră,
senzaţie de căldură la locul afectat, puls rapid şi
oboseală. Copilul şchioapătă şi refuză să pună piciorul
pe pământ. Durerea este intensă, persistentă şi nu se
poate calma cu repaus, comprese calde. În ţesuturile
din jurul locului dureros se poate forma un abces cu
puroi. Pe măsură ce infecţia progresează, deasupra
zonei infectate apare edem, căldură şi roşeaţă.
Numărul de globule albe din sânge este ridicat,
ca şi viteza de sedimentare. Pentru mai multe detalii,
medicul poate aspira puroiul colectat cu acul şi
seringa, pentru a putea identifica microbii şi sensi-
bilitatea la antibiotice. În spitalele cu dotare moder-
nă, medicul poate cere o radiografie computerizată
sau – mai rar – o imagine de rezonanţă magnetică.
Evoluţia este complicată când tratamentul nu
este început în prima săptămână de boală.
Complicaţii: distrugerea cartilagiului de creştere
(extremitatea poate chiar să nu mai crească după vin-
decarea infecţiei), artrită septică, abcese la muşchii
din jur şi fractura osului infectat.
Ce se poate face:
Tratament cu antibiotice timp de 4-6 săptămâni;
medicul poate începe cu oxacilină intravenos, admi-
nistrată până la izolarea microbului respectiv. După
stabilirea sensibilităţii la antibiotice, copilul este
tratat cu antibiotice pe gură. Când este posibil, se
măsoară concentraţia antibioticului din sânge, pen-
tru a menţine o doză eficace şi a evita dozele toxice.
Când copilul a avut o înţepătură, medicul sus-
pectează copilul de infecţie cu pseudomonas, curăţă
larg plaga şi foloseşte antibiotice specifice, de ex.:
gentamicină sau tobramicină (brulamicin, nebcin),
intramuscular sau intravenos, timp de două săp-
tămâni; amikacină plus ticarcillin şi ceftazidine.
Pentru infecţia cu stafilococ, cele mai folosite
antibiotice sunt nafcilină, oxacilină, cefazolin şi clin-
damicină (lanacin, klindan). Infecţiile cronice sunt
tratate timp de mai multe luni.
Tratament chirurgical:
- aspiraţia secreţiei pentru cultură şi sensibilitate.
444
- drenaj chirurgical al abcesului, dacă s-a format
puroi sau dacă infecţia nu s-a ameliorat, după 24 de
ore de tratament cu antibiotice. Chirurgul pediatru
face o incizie largă şi poate lăsa plaga deschisă, cu
osul descoperit, pentru a permite drenajul puroiului;
spre deosebire de adult, chirurgul nu va scoate de la
copil o cantitate mare de os infectat, pentru că este
posibil ca acesta să nu fie înlocuit complet în proce-
sul de vindecare.
- tratament general: repaus la pat şi gips sau
atelă, pentru a imobiliza osul şi articulaţiile afectate;
alimentaţie echilibrată, cu adaos de multivitamine şi
tratament alternativ (neverificat ştiinţific) cu ierburi,
care întăresc şi tonifică organismul; pentru sistemul
imunitar, eccinea angusto folia şi astragalus şi
împotriva infecţiei – usturoi; masajul este contraindi-
cat, deoarece poate răspândi infecţia.
Prevenire:
Orice rană deschisă trebuie examinată şi curăţată
cu atenţie, apoi pansată. Când rana este adâncă, este
necesară irigarea largă şi excizia tuturor ţesuturilor,
lipsite de sânge. Rănile întinse sau contaminate trebuie
să fie tratate cu antibiotice. Medicul va lăsa deschisă o
rană contaminată şi o va închide după 3-5 zile de trata-
ment cu antibiotice, când o va curăţa din nou. Lăsând
rana deschisă, medicul va permite infecţiei să iasă la
suprafaţă, în loc să se extindă spre os.
Artrita septică (cu puroi)
Este infecţia cu puroi a articulaţiei. Se poate aso-
cia cu osteomielita dintr-un os alăturat sau se poate
răspândi prin sânge, de la o rană. La copiii sub 2 ani,
infecţiile în nas şi în gât pot produce artrită, iar – la
cei de peste doi ani – cele ale pielii. Inflamaţia poate
distruge cartilagiul şi poate produce necroza extre-
mităţilor osoase. Sunt afectate mai ales genunchiul,
şoldul, cotul şi glezna.
Cauze: stafilococ grup A, H. Influenzae.
Cum se manifestă:
- copilul cu artrită septică are dureri în articulaţie
la orice mişcare, spre deosebire de traumatism, în care
la unele mişcări copilul nu simte durere; cu tratament
cu antibiotice, boala se ameliorează începând de a
doua zi.
Ce se poate face:
- internare în spital;
- aspiraţie cu seringa din articulaţie;
- antibiotice, asemănător tratamentului osteo-
mielitei, continuat timp de 3 săptămâni;
- injectarea antibioticelor în articulaţie nu este
necesară, deoarece ating concentraţii suficiente în li-
chidul sinovial (al articulaţiei);
- dacă semnele clinice şi febra nu se îmbună-
tăţesc în 24 de ore, pediatrul poate cere consultul
chirurgical pentru incizia şi drenajul articulaţiei,
prin administrare pe cale generală (i.v., pe gură);.

- articulaţia se imobilizează, se menţine ridicată
şi se pun comprese calde.
De îndată ce starea copilului începe să se îm-
bunătăţească, e nevoie de mişcări ale articulaţiei pen-
tru a recâştiga mobilitatea şi a întări muşchii din jur.
Tuberculoza osoasă se produce prin răspândirea
infecţiei de la focarul primar, prin sânge. La sugar şi
la copilul mic se localizează la oasele mici de la
mână, picior şi degete. Zona este mai sensibilă şi
apar umflături; durerea nu este de mare intensitate;
boala durează însă câteva luni şi poate produce
deformare permanentă.
Tuberculoza coloanei vertebrale este forma cea
mai frecventă; cuprinde oasele şi articulaţiile dintre
vertebre şi se manifestă prin:
- debut lent, iritabilitate, durere continuă sau
intermitentă în zona inervată de nervii măduvei
spinării, care ies pe lângă vertebrele lezate. Copilul
evită să se aplece, are mersul ţeapăn şi stă culcat pe
burtă, pentru a evita presiunea pe vertebrele bolnave.
Netratată, tuberculoza duce la distrugerea corpului
vertebrelor, cu cifoză şi ghebozitate (boala lui Pott).
Tuberculoza şoldului produce distrugerea pro-
gresivă a capului femural.
Cum se manifestă:
- şchiopătat intermitent, mai ales dimineaţa sau
după exerciţii;
- durere;
- rigiditate a şoldului;
- coapsa se fixează adusă şi rotită înăuntru;
- umflare sau edem în jurul şoldului, prin for-
mare de abces.
Ce se poate face:
- tratamentul este cel general al tuberculozei, la
care se adaugă repaus la pat, drenaj al abcesului şi
tracţiune sau imobilizare prelungită în gips, pentru a
micşora spasmul muscular.
- fuzionarea coloanei vertebrale, pentru a-i
menţine stabilitatea.
Rahitismul
Este o boală de malnutriţie a copilului în creştere,
care apare din cauza lipsei de vitamină D, calciu şi fos-
for. Este legată – în primul rând – de consumul insufi-
cient de vitamina D. Vitamina D este produsă în piele,
sub acţiunea razelor ultraviolete sau provine din ali-
mente. Producţia acesteia depinde de expunerea la
soare (este mai redusă iarna) şi de gradul de poluare
atmosferică. Rolul ei este de a creşte absorbţia intesti-
nală a calciului.
Pentru sugar, cea mai bună sursă de vitamina D
şi calciu este laptele de mamă, mai ales când aceasta
a luat supliment de vitamina D în timpul sarcinii şi
al alăptării. Laptele de vacă conţine mai mult calciu
şi fosfor (care sunt absorbite şi folosite mai puţin)
decât cel de sân, dar este mai sărac în vitamina D.
COPILUL BOLNAV
Laptele praf pentru copii (formulele de lapte adap-
tat) este suplimentat cu vitamina D, pentru a corecta
acest deficit.
Aspect de copil rahitic
Rahitismul se întâl-
neşte la copiii între 3 luni
şi 2 ani. Este mai frecvent
la copiii care stau mult în
casă, la cei ţinuţi înfăşaţi,
la foşti prematuri născuţi
cu depozite reduse de
calciu şi fosfor, la copiii
cu tulburări de absorbţie
intestinală, la cei alimen-
taţi excesiv cu făinoase şi
la cei vegetarieni; este
favorizat de poluarea
atmosferică şi de ano-
timpul rece, puţin însorit. Un copil insuficient expus
la soare trebuie să primească suplimente de vitamină
D, chiar dacă se hrăneşte la sân. Riscul de rahitism
este mai ridicat la copiii cu insuficienţă hepatică şi
renală cronică, la cei trataţi timp îndelungat cu
steroizi, fenobarbital sau fenitoin. O formă rară de
rahitism apare la copiii care se nasc cu rezistenţă la
vitamina D.
Oasele rahitice sunt mai puţin dense, adică mai
moi decât cele normale şi – de aceea – se deformează
sub influenţa greutăţii corpului. În această situaţie,
picioarele se curbează când copilul începe să meargă.
Cum se manifestă:
Copiii rahitici sunt de obicei mici de statură, au o
rezistenţă scăzută la infecţii (fac – de exemplu –
pneumonie cu forme mai grave), sunt anemici şi
malnutriţi; mersul este întârziat, din cauza leziunilor
musculare şi ligamentare; fruntea este bombată în
lateral, oasele capului sunt mai moi în spate (occipi-
tal) şi în creştet (parietal), dacă se presează uşor cu
degetul, osul se înfundă ca o minge de ping pong.
Fontanela anterioară este mărită şi se închide mai
târziu. Formarea şi erupţia dinţilor este întârziată.
Toracele este lărgit la bază, iar coastele prezintă nişte
umflături, numite “mătănii costale”. Oasele încheie-
turii mâinii sunt îngroşate, ca nişte brăţări. Picioarele
sunt curbate cu genunchii îndepărtaţi (varus) sau
apropiaţi (valgus). Transpiraţia este abundentă, mai
ales la nivelul capului. În rahitismul avansat, apare
scolioza şi lordoza exagerată, iar ficatul şi splina
sunt mărite. Oasele sunt rarefiate pe radiografie
(osteopenie), se fracturează uşor şi se vindecă greu.
Prevenirea rahitismului:
- începe încă din timpul sarcinii, prin alimen-
taţia corectă a gravidei, suplimentarea cu vitamina D
(500 unităţi internaţionale (ui)/zi pe gură – vara şi
1000 ui/zi – în anotimpul rece) şi calciu;
445
COPILUL NOSTRU
- evitarea naşterilor premature;
- scoaterea zilnică a copilului afară şi expunerea
lui progresivă la soare (copilul trebuie să fie cât mai
dezbrăcat, când condiţiile o permit);
- alăptarea maternă a copilului cel puţin în
primele 6 luni şi suplimentare cu vitamina D, pe toată
perioada creşterii, indiferent de felul alimentaţiei. În
perioada înţărcării, alimentele trebuie să conţină – pe
lângă paste făinoase, griş şi orez – gălbenuş de ou,
carne de pui, peşte alb, fructe şi zarzavaturi. După
vârsta de un an, se recomandă înţărcarea şi evitarea
alimentaţiei cu lapte de vacă, până la vârsta de 7 luni.
Vitamina D se administrează sub formă de pică-
turi, de la vârsta de 7 zile, până la vârsta şcolară. Se
dau 1-2 picături pe zi (500 ui/picătură). După vârsta
de 1 1/2 ani, vitamina D se administrează zilnic, în
doză de 500 ui/zi sau 5000 ui/săptămână, o dată pe zi,
pe gură, din luna septembrie până la sfârşitul lunii
aprilie, în fiecare an, până când copilul atinge vârsta
de 12-15 ani. După un an, copilul trebuie să asculte
sfatul bunicii: „Bea-ţi laptele şi du-te afară la joacă”.
Este recomandată administrarea zilnică de vita-
mina D, care este bine tolerată. Nu se mai folosesc
injecţii cu vitamina D pentru a preveni rahitismul,
deoarece sunt dureroase, nefiziologice, pot duce la
supradozare. De asemenea – ca orice tip de injecţie
făcută în condiţii septice – poartă riscul transmiterii
virusurilor hepatitice B şi C şi a virusului HIV.
Supradozarea cu vitamina D se manifestă după 1-
3 luni de tratament, prin lipsa poftei de mâncare,
oboseală, paloare, slăbiciune musculară, vărsături, risc
de deshidratare acută, constipaţie, agitaţie, tulburări
de ritm ale inimii, creşterea tensiunii arteriale, sete,
creşterea volumului de urină şi chiar depuneri de cal-
ciu în rinichi. În asemenea cazuri, medicul poate opri
imediat administrarea vitaminei D, poate scădea can-
titatea de calciu din alimentaţie, poate administra un
diuretic (furosemid), pentru grăbirea eliminării calciu-
lui prin urină sau injecţii de hidrocortizon, urmate de
prednison oral, chelatori de calciu (calcitonină) şi – în
cazuri grave – poate face dializă peritoneală sau
hemodializă. Când – din cauza nivelul de trai scăzut –
părinţii nu îi pot da zilnic vitamina D copilului,
medicii sunt nevoiţi să o administreze injectabil.
Ce se poate face:
Tratamentul este prescris de medic. În formele
uşoare şi medii – se administrează 2000-4000 ui/zi,
timp de 2 luni, după care se continuă cu tratament
de prevenire. În formele grave – se injectează vita-
mina D intramuscular, la interval de 3 zile, timp de o
lună. În acelaşi timp se administrează calciu oral, 30
mg/kg corp/zi, timp de o lună – în formele uşoare şi
timp de 2 luni – în formele mai grave.
Echipa medicală va urmări starea de sănătate a
copilului, aspectul radiografic al pumnului şi nivelul
de calciu, fosfor şi fosfatază alcalină (o enzimă care
ajută în depozitarea calciului).
446
Vindecarea poate fi completă, fără sechele sau cu
defecte osoase care necesită uneori corectare ortope-
dică, după vârsta de 5 ani.
Copilul rahitic trebuie urmărit medical timp de 3
ani după vindecare.
Evoluţia rahitismului netratat este nefavorabilă;
copilul face repetat infecţii respiratorii, poate avea
convulsii sau tetanie latentă sau manifestă – din
cauza scăderii calciului din sânge – anemie caren-
ţială asociată şi deformări osoase permanente. Dacă
este tratată la timp, evoluţia bolii este bună, iar
copilul se vindecă fără urmări.
Lupusul eritematos
Este o boală cronică autoimună a ţesutului con-
junctiv şi a vaselor de sânge, cu inflamaţia a nume-
roase organe din aproape orice parte a corpului.
Evoluţia bolii este variabilă şi greu de prevăzut, cu
complicaţii uşoare sau foarte grave.
Lupus eritematos apare mai des la fete, între 10-19
ani. Se întâlneşte de multe ori la mai mulţi membrii ai
unei familii, unii dintre ei neştiind că sunt bolnavi.
Cauza nu se cunoaşte; poate fi declanşat de anomalii
ale sistemului imun, de un dezechilibru hormonal şi
de factori de mediu: infecţii, stres, expunere la soare,
medicamente şi alte substanţe chimice.
Cum se manifestă:
• leziuni ale pielii:
- zonă roşiatică pe nas ce se întinde simetric pe
obraji, în formă de fluture; alteori, cuprinde şi pielea
capului, gât, piept şi extremităţi; seamănă uneori cu
o arsură de soare şi poate provoca mâncărime;
- sensibilitate mare la soare;
- erupţie, cu leziuni rotunde.
• leziuni musculo-scheletice:
- oboseală şi dureri musculare, asociate cu artrită;
- umflarea şi rigiditatea articulaţiilor.
• tulburări ale inimii şi ale plămânilor:
- inflamaţia învelişului inimii şi a plămânilor
(pericardită şi pleurită); se ameliorează la repaus.
• aparatul digestiv:
- ulceraţii bucale;
- greaţă, vărsături, diaree şi dureri abdominale;
- hepatită.
• rinichii: distrugerea glomerulilor, manifestată
prin albumină în urină sau insuficienţă renală.
• sânge: anemie; scăderea trombocitelor şi une-
ori a limfocitelor.
• sistemul limfatic: mărirea splinei şi a ganglionilor.
Ce se poate face:
Ca medicamente se folosesc:
- corticosteroizi – pentru a scădea inflamaţia.
- antimalarice – cu efect asupra artritei şi
erupţiei cutanate.
- antiinflamatorii nesteroide – pentru a scădea
inflamaţia articulaţiilor şi muşchilor.

- imunosupresoare (de exemplu ciclofosfamidă)
– pentru tulburările renale şi nervoase.
- fitoterapia recomandă preparate pe bază de
Aloe Vera, Astragalus, Ginseng siberian, Turmenic ş.a.
- se recomandă o alimentaţie echilibrată, care să
conţină peşte şi produse din soia, celule germinate,
legume şi fructe proaspete, precum şi o cantitate sufi-
cientă de apă; se evită varza crudă, vinetele, piperul
şi alte condimente; ca suplimente nutritive se reco-
mandă multivitamine şi multiminerale, ulei din se-
minţe de struguri sau coacăze negre din farmacii.
- când este posibil, se evită poluanţii exteriori
(tutun, gaze de eşapament, pesticide, erbicide, spray-
uri ş.a.).
- tratamentul complicaţiilor – cu anti-hiperten-
sive, aspirină şi antibiotice.
- tratamentul general include exerciţii fizice,
somn şi repaus şi o alimentaţie adecvată. Se limi-
tează expunerea la soare şi la raze ultraviolete, care
pot agrava boala; când este afară, copilul trebuie să
poarte îmbrăcăminte adecvată, să evite activitatea în
aer liber între 10 a.m. şi 4 p.m. şi să folosească loţiuni
protectoare.
Părinţii şi copilul învaţă să recunoască semnele
de agravare a bolii şi complicaţiile provocate de
medicamente, pentru a le comunica medicului. Este
important ca părinţii să prezinte periodic copilul la
consult şi să urmeze tratamentul prescris, să ajute
copilul să treacă prin momentele grele determinate
de căderea părului, de apariţia erupţiilor cutanate şi
de tratamentul cu steroizi. Trebuie să-l încurajeze să
se ducă la şcoală, să se împrietenească cu alţi copii şi
să aibă preocupări extraşcolare.
Cancerele de os
Sunt rare la copil; pot începe din os, sub formă de
mielom multiplu sau sarcom, sau pot apărea ca
metastaze (răspândire la distanţă) de la alte organe
din corp.
Osteosarcomul
Este forma cea mai frecventă de cancer la copil;
se întâlneşte mai ales între 10-25 de ani. Apare – de
cele mai multe ori – în partea de jos a femurului,
apoi în humerus (osul braţului), tibie şi pelvis.
Cauzele nu se cunosc. Se întâlneşte mai des la
copiii care au fost iradiaţi. Durerea în zona afectată
poate fi surdă sau severă, scade – când extremitatea
este îndoită (flexată); din această cauză, copilul
şchioapătă, îşi limitează activitatea zilnică şi nu
poate ţine în mână obiecte grele. Zona poate fi
umflată, fără roşeaţă, produce metastaze în plămâni
şi în oase.
Evoluţie:
Fără metastaze, tratamentul vindecă 70% din
cazuri. Copiii cu forme de metastaze în momentul
COPILUL BOLNAV
diagnosticului, supravieţuiesc în proporţie de mai
puţin de 20% din cazuri.
Ce se poate face:
Tratament: chimioterapie înaintea operaţiei, pen-
tru a trata metastazele mici din plămâni şi a micşora
tumora osoasă. Se folosesc cisplatin, doxorubicin, cu
sau fără metotrexat. Intervenţia chirurgicală include
amputarea sau salvarea extremităţii, cu autogrefă.
Osteosarcomul nu este sensibil la tratamentul cu
radiere.
După operaţie, copilul poate avea dureri în
extremitatea amputată (durere fantomă), furnică-
turi, mâncărimi, arsuri sau crampe, ca şi cum ar mai
exista. Aceste senzaţii sunt reale, nu imaginare.
Nervii amputaţi trimit la creier mesaje dureroase, pe
care acesta le proiectează în zona dinainte de
amputare, ca fiind reale.
Sarcomul Ewing
Este a doua tumoră malignă osoasă, care se ma-
nifestă între 4 -25 de ani. Se manifestă prin dureri şi
umflături locale, febră şi sensibilitate în zona afec-
tată, asemănător cu osteosarcomul. Cu tratament
modern, 50-60 % din cazuri se vindecă.
Tratamentul cuprinde: chimioterapie (vincristine,
doxorubicin, ciclophosphamide, etoposide – vepesid,
etoposid- şi ifosphamide), operaţie (tendinţa moder-
nă este de a păstra extremitatea afectată) şi tratament
de iradiere pentru metastaze, care există chiar când
nu sunt observate cu metodele obişnuite.
Sarcomul E. este foarte sensibil la chimioterapie,
ceea ce permite extirparea chirurgicală întârziată.
Asemenea copii sunt trataţi cel mai bine de echipe
medicale care urmăresc un protocol comun, în cen-
tre de oncologie pediatrică. Tratamentul este inten-
siv, asociat cu efecte dăunătoare îndelungate: anemie
şi scăderea trombocitelor; necesită stimularea mădu-
vei osoase, fier şi – mai rar – transfuzie de trom-
bocite. Transfuzia de sânge nu este de obicei nece-
sară. Din această cauză, este importantă urmărirea
copilului după tratament.
Complicaţii gastrointestinale după chimio sau
radioterapie:
- greaţă sau vărsături,
- malnutriţie,
- mărirea inimii (cardiomegalie),
- leziuni ale rinichiului şi vezicii,
- fracturi la nivelul tumorii.
PIELEA
Alcătuirea şi funcţiile pielii
Pielea este cel mai mare organ al corpului.
Suprafaţa pielii variază cu vârsta, de la aproxi-
mativ 0,75 m, la nou născut – la aproximativ 1,8 m, la
adult.
447
COPILUL NOSTRU
Alcătuirea pielii
Pielea este formată din trei straturi: epiderm,
derm şi ţesut subcutanat.
Epidermul este format din straturi de celule de
forme diferite. Stratul de bază este format din celule
ce se înmulţesc permanent şi din celule ce produc
pigment (melanină). Celulele de la bază dau naştere
celulelor stratului spinos, care este format din 6-10
rânduri de celule de formă poliedrică, mai turtite în
rândurile superficiale şi care ajung la suprafaţa pielii
după 2 săptămâni. Printre celulele stratului spinos
sunt alte celule cu prelungiri, cu rol în reacţiile aler-
gice (denumite “celule Langerhans”). Pe măsură ce
celulele stratului spinos îmbătrânesc, îşi pierd nucle-
ul, se lăţesc şi elimină conţinutul gras dintre celule,
formând următorul strat,numit “granulos”. Stratul cel
mai superficial, numit “cornos”, e format din celule
plate moarte, fără nucleu, ce conţin keratină (o pro-
teină cu moleculă mare, ce oferă rezistenţă şi flexibi-
litate pielii), unite printr-o substanţă grasă. Aceste
celule pot absorbi de 3 ori mai multă apă, decât volu-
mul lor; când – însă – pierd apă (se usucă), pliabili-
tatea lor scade.
Dermul este format din fibre conjunctive, fibre elas-
tice şi celule alungite (fibrocite) de susţinere, situat ime-
diat sub epiderm, mai subţire la pleoape şi mai gros
la palme. Rezistenţa dermului este dată de fibrele de
colagen, iar elasticitatea – de fibrele elastice. Dermul
conţine celule-mamă care formează ţesutul fibros
(fibroblaste), alte celule cu rol în imunitate şi celulele
albe (macrofage şi limfocite). Se adaugă vase de sânge
şi fibre nervoase, celule grase (adipocite).
Ţesutul subcutanat este format din ţesut conjunc-
tiv lax, vase de sânge, limfatice, terminaţii nervoase
şi grăsime. Acesta este mai bogat pe abdomen.
Tot de piele ţin şi anexele cutanate:
- Glandele sudoripare
- Glandele sebacee
448
- Unghiile
- Firul de păr
Funcţiile pielii:
- barieră a agenţilor fizici;
- protecţie împotriva traumatismelor;
- prevenirea pierderii de lichide;
- scăderea radiaţiilor ultraviolete penetrante;
- reglarea temperaturii corpului, prin controlul
evaporării transpiraţiei şi prin pierderea directă a
căldurii de la suprafaţă; aceasta modifică fluxul de
sânge din piele;
- organ senzitiv (tactil, presiune, durere);
- sinteză a vitaminei D;
- funcţie imunitară;
- acoperă corpul;
- rol estetic.
Dilataţia sau constricţia vaselor de sânge din piele
provoacă modificări în fluxul de sânge din derm, prin
jocul anastomozelor artero-venoase. Transpiraţia
răceşte pielea, prin evaporare. Băieţii transpiră mai
mult decât fetele. Pielea este puţin acidă (pH 4 – 6,8).
Concentraţia de sodiu şi clor este mai mică decât în
sânge, iar cea de potasiu este egală. Prin piele, se
pierd doar cantităţi foarte mici de substanţe toxice. În
afară de termoreglare, transpiraţia menţine hidra-
tarea pielii. Transpiraţia creşte în stările emotive.
La sugar şi copilul mic, epidermul nu aderă pu-
ternic de derm. Din această cauză, pielea este mai
fragilă, straturile se separă uşor în inflamaţii, pro-
ducând băşici. Pielea acestor copii este mai predis-
pusă la infecţii bacteriene superficiale şi este afectată
mai des de eczeme.
Funcţia imunologică a pielii: pielea este o barieră
fizică pentru infecţii. Toate tipurile de reacţii de
hipersensibilitate au loc la nivelul pielii şi sunt influ-
enţate genetic.
Cum se manifestă bolile de piele:
Diagnosticul bolilor de piele ale copilului trebuie
făcute de dermatolog sau pediatru. Dermatologii
folosesc un vocabular deosebit pentru a descrie
bolile de piele, pe care părinţii ar fi bine să-l înţe-
leagă. O leziune, zisă elementară, este o zonă mică,
bolnavă, a pielii. O erupţie este formată din mai
multe leziuni răspândite pe o suprafaţă mai mare a
pielii. Leziunile sunt primare (pete, papule, tumori,
vezicule sau pustule) şi secundare (ulceraţie sau
cruste) care apar după infecţie sau scărpinare.
Exemple de leziuni primare:
• Pata (maculă) – poate
fi roşiatică (eritematoasă);
apare din cauza dilatării
vaselor din derm; brună
sau albicioasă din cauza
pigmetului melanic în
exces (pată pigmentară, de
ex. efelide/nevi) ) sau a lip-
sei de pigment (pată acro-
mică), ca în vitiligo, delimitată, cu diametrul sub 1 cm.

• Papula – leziune care
se simte la palpare, ridicată,
netedă deasupra, tare, cu
diametrul de la 0,5-1 cm.
Exemple: lichen plan, veru-
că vulgară, urticarie.
• Vezicula – o leziune de
0,1-0,2 cm ridicată, prezen-
tând în epiderm un lichid
seros (exemplu: herpesul şi
înţepături de insecte, varicela).
• Bula – leziune de 0,5-
1 cm diametru cu conţinut
seros (exemplu: impetigo,
pemfigus vulgar)
• Pustula – leziune de
0,1- 0,2 cm cu un conţinut
purulent, albicios, determi-
nată de o infecţie. Ex.:
impetigo, acnee, varicela.
• Pete roşii vii (pur-
pure) apărute din cauza
ieşirii sângelui din vase în
derm; ex. purpura prin
lipsă de trombocite
• Nodul (nodozitate) –
ridicat, circumscris, ferm,
palpabil, mai adânc în hipo-
derm. Ex.: eritem nodos
• Chist – ridicat, delimi-
tat, palpabil, înconjurat de
o capsulă fibroasă, plin cu
substanţă lichidă. Ex.: chist
sebaceu.
• Crustă – de culoare
maronie sau galbenă ca
mierea, care apare din
cauza închegarii sângelui
sau serozităţii din vezicule
sau bube sparte, uşor ridi-
cate, de mărime şi culoare
variabilă. Ex.: eczemă sau
zonă de piele frecată.
• Scuamă (Coajă) – în-
grămădire de celule chera-
tinizate, neregulate, uscate,
de mărime variabilă, culoare
argintie, albicioasă, Ex.: pso-
riazis, dermatită exfoliativă.
COPILUL BOLNAV
• Lichenificare – epiderm aspru, îngroşat, produs
prin iritarea sau scărpinarea pielii. Ex.: eczema cro-
nică lichenificată.
• Cicatrice – ţesut fibros subţire sau gros, ce
înlocuieşte dermul lezat; neregulat, roşu roz sau alb.
Ex.: după unele leziuni vindecate, ca tuberculoza
cutanată, ulceraţii cutanate sau în urma unor inter-
venţii chirurgicale la nivelul pielii.
• Cheloid – cicatrice excesivă, gigantă, formă
neregulată, ridicată; creşte dincolo de marginile
plăgii. Ex.: după găuri în urechi şi după arsuri.
• Jupuire (exfoliere) – pierderea stratului super-
ficial din epiderm. Ex.: frecare şi scărpinare.
• Fisură – crăpare sau rupere liniară a epidermu-
lui, până la derm; mică, adâncă şi roşcată. Ex.: che-
lioză sau zăbăluţă şi dermatită între degete.
• Eroziune – pierderea epidermului, totală sau
parţială, adâncită, umedă, strălucitoare, mai mare
decât fisura. Ex.:eczema după scărpinat, herpes
după ruperea veziculei.
• Ulceraţie – pierde-
rea dermului şi a epider-
mului, mărime diferită,
concavă, zemuindă, roşie
sau albăstruie. Ex.: ulcer
de stază venoasă şi ulcer
prin presiune
Pruritul (senzaţia de mâncărime a pielii)
Pruritul generalizat
Are drept cauze: piele uscată, prurigo la copil,
prurigo strofulus (urticarie centrată de o veziculă)
pojar, eczemă, urticarie, erupţie din cauza căldurii şi
înţepături de insecte.
Localizarea
leziunilor
cutanate
Ce se poate
face:
- spălarea
pielii cu săpun
special „ pen-
tru piele us-
cată” sau „să-
pun gras” (Ex.
săpun gras Sa-
forelle, Neu-
trogena, Nivea
Baby), pentru
a înlătura sub-
stanţele iritante, sau ştergerea pielii prin tamponare cu
loţiuni pentru igiena sugarilor (Ex. Loţiune Daliange);
449
COPILUL NOSTRU
- rehidratarea şi relipidarea pielii, cu lapte de
corp sau ulei de corp.
- cremele cu hidro-cortizon 1%, trebuie folosite
numai cu avizul medicului, deoarece pot modifica
evoluţia leziunilor sau „ascunde” apariţia altora
(contraindicată la pojar).
- tot cu avizul medicului, dar mai rar, se poate
apela la medicamente care atenuează senzaţia de
mâncărime (sedative, antihistaminice).
- unghiile trebuie tăiate scurt; copilul trebuie
îndrumat să nu se scarpine.
- evitarea îmbracăminţii strâmte şi iritante, a căl-
durii excesive, a transpiraţiei, săpunului şi a bazinu-
lui de înot.
Consultă medicul imediat, dacă:
- respiraţia sau înghiţirea devin dificile;
- mâncărimea începe imediat după ce copilul a
fost înţepat de o insectă sau a luat un medicament;
- mâncărimea îl împiedică să doarmă;
- ceilalţi copii din casă au erupţie pruriginoasă.
Pruritul localizat
Cauze:
- În regiunea genitală: tinea cruris (descrisă mai
jos), eczemele de contact, mai ales la scutece şi creme
folosite pentru igiena locală.
- La picioare: tinea pedis, scabia.
- La cap: mătreaţă sau păduchi.
- În diferite părţi ale corpului: înţepături de in-
secte.
- Substanţa iritantă poate fi o plantă, detergenţi,
alte substanţe chimice, fibră de sticlă, cosmetice sau
bijuterii noi.
Pielea uscată
Cauze: pielea se protejează singură, prin grăsimea
produsă de glandele şi celulele proprii. Săpunurile
care usucă pielea înlătură aceste grăsimi; căldura
micşorează şi ea umiditatea pielii. Pielea uscată poate
fi un simptom al unei boli generale sau un efect
secundar al medicamentelor. Lâna, săpunul, antipers-
pirantele, deodorantele, parfumurile şi băile fierbinţi
pot irita în plus pielea uscată.
Cum se manifestă:
Principalul simptom este mâncărimea; pielea are
un aspect fisurat, se poate coji, copilul se scarpină,
iar pielea iritată se poate infecta şi poate deveni
roşie, uscată, dureroasă şi caldă.
Ce se poate face:
- Nu folosi apă fiartă, ci doar apă călduţă pentru
duşuri scurte, nu mai mult de o dată pe zi. La baie,
foloseşte un săpun gras, emolient. Este interzisă uti-
lizarea săpunurilor pentru rufe sau a celor antibacte-
riene.
- Băi parţiale cu buretele de corp sau prosopul,
pentru a menţine curăţenia. Uscarea cu un prosop
moale, fără a freca pielea.
450
- Umidificarea camerei, în special iarna.
- Emolienţi: unguentele sunt amestecuri de apă
în ulei sau vaselină; sunt eficace fiind oclusive, dar
grase şi de aceea greu tolerate;
- cremele sunt amestecuri de ulei în apă (de ex.
creme de mâini şi faţă, Eucerin ş.a), sunt mai puţin
grase şi se întind uşor;
- loţiunile sunt amestecuri de cristale de pudră,
dizolvate în apă şi ţinute apoi în suspensie (Ex.
Lubriderm)
- Spălarea atentă a zonei, cu săpun, pentru a
înlătura substanţele iritante remanente, după care se
evită săpunul în acea regiune,;
- Comprese reci timp de 20 de minute, schim-
bate la 3-4 ore, urmate de loţiune cu calamină, cremă
de hidrocortizon 1% la fiecare două ore, dacă
mâncărimea este mai intensă;
- Unghiile trebuie tăiate scurt, iar scărpinarea
trebuie evitată;
- Antibiotice pe gură pentru infecţii secundare,
dar numai la indicaţia medicului;
- Evită îmbrăcămintea iritantă cum ar fi lâna;
foloseşte îmbrăcăminte din bumbac, clătită bine de
detergenţi.
Consultă medicul, dacă: mâncărimea se agra-
vează, erupţia se prelungeşte sau durează peste o
săptămână.
Mătreaţa (Pitiriazis simplu)
Este o descuamare exagerată a pielii capului. Pe
cea mai mare parte a corpului, scuamele (cojile) cad
fără a fi observate, dar se pot acumula la păr. Acesta
este un proces normal de-a lungul vieţii. Mătreaţa
este o formă uşoară de dermatită, produsă de abun-
denţa unui microb prezent pe pielea unui copil. Nu
este rezultatul lipsei de igienă, nici al pielii uscate şi
nu este contagioasă.
Ce se poate face:
- şamponarea zilnică a pielii capului, apoi –
treptat – la două zile;
- perierea părului capului înainte de spălare;
- şamponul anti-mătreaţă conţine medicamente
(de exemplu, selenium sulfid) care înlătură mătreaţa şi
micşorează producerea ei. Aceste şampoane se pot
folosi la copilul peste 5 ani. Sub această vârstă, crustele
de pe cap se îndepărtează în timpul şamponării, prin
masajul zonelor afectate cu o perie moale;
- şamponul se foloseşte astfel: se aplică pe pielea
umedă a capului, se aşteaptă trei minute, apoi se
înlătură complet prin spălare. Operaţiunea se repetă
în primele trei zile, apoi o dată pe săptămână. În
celelalte zile se foloseşte un şampon obişnuit.
Infecţii bacteriene ale pielii
Pe piele există în mod normal microbi, ciuperci
microscopice şi acarieni nedăunători.

Microbii sunt mai numeroşi în unele zone; în
axilă sunt de 10 000 de ori mai mulţi, decît pe frunte.
Copiii fac deseori infecţii ale pielii. Infecţiile pielii –
provocate mai ales de microbi patogeni care produc
puroi, respectiv streptococi şi stafilococi – se numesc
“piodermite”. Acestea se răspîndesc mai ales prin
contact direct şi sunt favorizate de:
- traumatisme minore,
- igienă proastă, mai ales pe vreme caldă şi
umedă; părinţii şi copii nu se spală suficient pe mâini,
nu fac duş zilnic şi nu-şi schimbă lenjeria la timp,
- excesul de detergenţi şi săpunuri iritante,
- transpiraţia abundentă a copiilor îmbrăcaţi
prea gros sau ţinuţi în camere supraîncălzite,
- contact cu alţi copii cu infecţii cutante, scabie,
eczemă,
- boli de piele preexistente, tratate incorect (stoar-
cerea puroiului, în loc de înţepare sau incizie,
unguente aplicate la întâmplare etc.)
- netratarea regiunilor pruriginoase; scărpinarea
lezează pielea care se poate suprainfecta.
Infecţiile bacteriene mai frecvente la copil sunt
bubele dulci şi foliculita.
Bubele dulci (Impetigo vulgar)
Este o infecţie cu puroi a pielii (piodermită
superficială ) produsă de streptococul piogen (din
grupul A beta hemolitic) şi suprainfectată cu stafilo-
cocul aureus. Este rară în ţările cu un standard de
viaţă ridicat.
Cum se manifestă:
Infecţia începe cu un punct (papulă) roşiatic, ce se
măreşte treptat şi formează bule care se rup, iar
lichidul coţinut se încheagă în cruste de culoare gal-
benă ca mierea, de unde denumirea de “bube dulci”.
Apare mai des vara, când pielea este lezată prin scăr-
pinături şi înţepături de insecte.
Bube dulci
Boala este mai
frecventă la copiii
de vârstă şcolară şi
este localizată la
faţă, în jurul nasului
şi buzelor, dar pot apărea şi în alte părţi ale corpului
(subsoară, perineu, pe fese şi extremităţi). La început,
poate semăna cu un herpes; provoacă mâncărimi şi
ganglioni măriţi regionali, dar fără simptome gene-
rale. Bubele dulci netratate se întind în alte părţi ale
pielii, din cauza rufelor nespălate şi a mâinile mur-
dare. Dacă sunt scărpinate, se întind în profunzime.
Mai toate bolile ce produc mâncărimi se pot
suprainfecta cu streptococ sau stafilococ, producând
COPILUL BOLNAV
piodermită. Impetigo cu streptococ poate avea
urmări serioase la copii cu vârsta cuprinsă între 2 – 4
ani, producând leziuni la rinichi (glomerulonefrită,
între 2% şi 5 % din cazuri, care de obicei se vindecă
de la sine).
Impetigo este contagios.
Ce se poate face:
- Ceilalţi membri ai familiei nu trebuie să
folosească prosoapele copilului;
- Prevenirea presupune o bună igienă, iar limi-
tarea întinderii şi a reapariţiei infecţiei se face prin
tratamentul local şi prin acoperirea leziunilor exis-
tente, iar – la recomandarea dermatologului – prin
antibiotice pe cale orală;
- Prevenirea reapariţiei bubelor dulci în jurul
nasului şi a gurii se face prin administrarea unor
picături cu Bactroban, de patru ori pe zi, timp de
cinci zile. Aceasta micşorează riscul purtătorilor de
microbi stafilococ A timp de un an. Nasul este rezer-
vorul stafilococilor şi din cauza aceasta picăturile
pot preveni reapariţia bubelor dulci.
Tratamentul local: Microbii trăiesc sub crustele moi
şi – dacă acestea nu sînt înlăturate – antibioticul nu
poate ajunge la microbi pentru a-i distruge. Crustele
pot fi spălate cu apă caldă şi săpun lichid antibacte-
rian. Se pot folosi comprese înmuiate în ceai (infuzie)
de muşeţel sau acid boric şi borax 5%, ambele uşor
antiseptice. Suprafaţa este apoi tamponată uşor, dar
nu frecată. După căderea crustelor, se acoperă zona cu
un unguent cu tetraciclina 3%, gentamicină, kanami-
cină sau alcool iodat 1%. Unguentele de mupirocin
2% sau betadină, pot fi folosite de trei ori pe zi, timp
de o săptămână. Unguentul cu bacitracin (baneocin)
este mai puţin eficace, dar utilizabil. Înaintea aplicării
unguentului cu antibiotic, crusta trebuie înlăturată
prin pansamente umede, antiseptice, cu infuzie de
muşeţel sau cu o soluţie de cloramină, diluată.
Când tratamentul local nu dă rezultate, se
administrează pe gură (oral) penicilină sau antibio-
tice antistafilococ (dicloxacillin, cephalexin, clin-
damycin). Eritromicina nu se mai foloseşte, din
cauza rezistenţei microbilor la acest antibiotic. După
aplicarea antibioticului, buba se acoperă cu tifon
steril şi leucoplast, pentru a preveni scărpinarea şi
răspîndirea. Crustele nou formate trebuie înlăturate,
deoarece acestea întârzie vindecarea.
Când copilul îşi atinge bubele dulci şi apoi se
scarpină în alte părţi, infecţia se răspândeşte. Pentru
a preveni aceasta, unghiile trebuie tăiate scurt,
mâinile spălate des, iar copilul trebuie sfătuit să nu
atingă şi să nu-şi scarpine zona infectată.
Consultă imediat medicul dacă:
- Are febră şi dureri în gât,
- Pare foarte bolnav, este obosit şi nu vrea să
mănânce,
451
COPILUL NOSTRU
- Urina se colorează în roşu sau cafeniu, în
primele două săptămâni,
- Faţa este de un roşu aprins şi dureroasă la atingere,
- Se dezvoltă băşici mari în jur,
- Bubele cresc, după două zile de tratament,
- Alţi membri din familie fac impetigo.
Erizipelul
Este o infecţie a pielii traumatizate, însoţită de
edem local şi produsă de streptococ.
Cum se manifestă:
Cu o zi – două înainte de apariţia erizipelului,
copilul poate prezenta o stare generală proastă,
febră, frisoane şi uneori pofta de mâncare lipseşte.
Aceste simptome sunt asociate cu vărsături. La locul
infecţiei apar puncte roşii tari şi dureroase, care cresc
rapid, formând o placă ridicată, dureroasă, cu mar-
gini conturate clar. Ganglionii din zona respectivă
sunt dureroşi şi măriţi. Se întâlneşte la picioare, cap
şi gât. Deseori, reapare în aceeaşi zonă. Simptomele
generale sunt frisoane şi transpiraţie.
Infecţiile repetate provoacă îngroşarea pielii şi
creşterea în volum a regiunii (elefantiazis).
Sunt predispuşi la erizipel cei cu infecţii ale
căilor respiratorii superioare, diabet, malnutriţie,
varice, stază venoasă. Erizipelul se poate agrava şi
poate fi urmat de abcese subcutanate, necroze pro-
funde, glomerulonefrite difuze şi septicemie care
necesită diagnostic şi tratament de urgenţă.
Fără tratament, poate fi urmat de complicaţii
locale sau generale.
Ce se poate face:
- igienă corespunzătoare şi prevenirea factorilor
ce favorizează apariţia bolii;
- prezentarea la medic la apariţia primelor simptome;
- tratamentul pe gură cu penicilină, de patru ori
pe zi;
- în cazuri grave, cefalosporine i.v. (intravenos).
Tratamentul ajutător: ridicarea extremităţii infec-
tate şi comprese reci (soluţie Burrow, soluţie cu
borax sau acid boric 5%).
Gangrena streptococică (Fasciita necrozantă)
Este o infecţie profundă a pielii şi a fasciilor ce încon-
joară muşchii. Începe ca o pată roşie, urmată de băşici
(bule) şi se răspândeşte rapid. În două – trei zile, pielea
devine vânătă, tare ca lemnul, extrem de dureroasă,
umflată şi gangrenoasă. Apare mai ales la gambe, fese şi
perineu. Mortalitatea este extrem de mare (70%).
Survine în urma infecţiei generalizate, insuficienţei mul-
tor organe vitale ale corpului şi a şocului.
Ce se poate face:
Copilul trebuie adus de urgenţă la spital.
Tratament chirurgical de urgenţă, cu eliminarea
zonei bolnave, la nevoie chiar amputare, perfuzii şi
antibiotice intravenos cu spectru larg (ampicilină-
unasyn/ sulbactam, ticarcillin/ clavulanat – timentil,
piperacillin/tazobactam – pipril) pentru microbi ae-
robi şi anaerobi, oxigen hiperbaric, îngrijirea la
salonul de terapie intensivă pediatrică.
452
Foliculita (Coşurile)
Este infecţia foliculilor de păr (a rădăcinilor de
păr), produsă mai ales de stafilococul aureus. Folicu-
lul pilos este sacul situat în epiderm şi derm, în care
sunt cufundate: rădăcina părului, o glandă sebacee
şi muşchiul erector al firului de păr.
Cum se manifestă:
Apare ca un punct roşu în jurul firului de păr,
apoi sub formă de papule şi – mai târziu – sub formă
de pustule albicioase cu puroi, de 2-5 mm – situate
pe faţă, spate, piept, fese şi antebraţ. Acestea pot
provoca mâncărimi şi durere. Se vindecă fără cica-
trici. La copii, apare cel mai des pe pielea capului.
Nu se asociază cu febră sau semne generale.
Ce se poate face:
- Igienă: baie zilnică, fierberea lenjeriei şi curăţe-
nie riguroasă şi prosop propriu.
- Foliculita superficială se vindecă deseori fără
tratament.
- Pentru foliculita limitată, pe o anumită zonă a
corpului, este suficientă aplicarea unui unguent cu
Tetraciclină 3% sau cu Clindamicin 1%, asociat cu
săpun antibacterian.
- Înţeparea punctului purulent cu un ac steril,
după curăţirea prealabilă a zonei cu alcool (alcoolul
iodat poate fi iritant); zona înţepată se lărgeşte pen-
tru a evacua puroiul, fără a se stoarce şi se tam-
ponează din nou cu alcool iodat.
- Pentru leziuni întinse sau rezistente, sunt nece-
sare antibiotice antistafilococice pe gură.
Foliculita profundă apare ca o umflătură roşie, la
baza firului de păr. Este mai mare decât cea superfi-
cială şi poate lăsa cicatrici. Pentru tratament, sunt
necesare antibiotice pe cale bucală.
Furunculul (Buboiul)
Apare la început ca un nodul roşu, dur, dureros,
urmat – în centrul său – de o colecţie cu puroi
(buboi), tare şi pulsatilă. Urmează – de obicei – unei
foliculite.
Apare mai ales în zonele expuse la frecare. Poate
fi unic sau pot fi mai multe, alăturate (furunculoza).
Furunculul rămâne sensibil şi roşu timp de câte-
va zile, înainte de a deveni purulent şi de a se rupe,
iar puroiul iese la suprafaţa pielii prin ţâţâna
buboiului.
Carbunculul (furunculul antracoid)
Este o aglomarare de furunculi care formează un
abces placard profund, însoţit de febră, frisoane şi
stare generală proastă. Aceştia se deschid şi dre-
nează prin mai multe puncte, care lasă cicatrici
întinse. Se dezvoltă în special la copiii cu diabet.
Ce se poate face:
- Comprese reci cu soluţii uşor antiseptice, frun-
ze de ceapă, ceară;
- Când pielea de deasupra s-a subţiat, se poate
face incizie şi drenaj;

- În faza de început a furunculului sau carbun-
culului, se recomandă antibioticele contra stafilo-
cocului (eritromicină).
Ulciorul (vezi şi cap. Boli ale ochilor)
Ulciorul este o foliculită a genelor, manifestată
printr-un nodul inflamator dureros la nivelul
pleoapei, urmat de apariţia unei mici colecţii puru-
lente. Se tratează cu antibiotice şi antiseptice locale,
preparate la farmacie.
Eritrasma
Este o boală a pliurilor (cutelor pielii), produsă prin
creşterea exagerată a florei bacteriene normale (Coryne-
bacteria). Apare ca o erupţie uscată, roşie – cafenie (care
se descumamează), de obicei fără simptome.
Ce se poate face:
- Igienă;
- Tratament: creme cu imidazol (clotrimazol)
sau acid fusidic aplicat local.
Tuberculoza cutanată
Manifestările cutanate ale tuberculozei sunt:
lupusul tuberculos, tuberculidele, scrofuloderma
(scrofulus) şi tuberculoza verucoasă.
Lupusul tuberculos se manifestă mai ales la faţă,
prin leziuni roşii-brune, bine delimitate şi străluci-
toare, acoperite de scuame şi eroziuni care formează
plăci, placarde şi cicatriciale. Beneficiază de trata-
ment cu lumină (Bioptron).
Bioenergoterapeuţii susţin că pot – prin folosirea
biocurenţilor recepţionaţi de la pacient – să sta-
bilească diagnosticul prin pase ale mâinii în jurul
pielii şi prin transferul de energie proprie bolnavului,
pe care îl ameliorează sau îl vindecă. Bioenergote-
rapia trebuie privită – însă – obiectiv, fără entuziasme
uşoare, dar şi fără scepticism distrugător.
Scrofulus (Scrofuloderma) este infecţia tubercu-
loasă a unui ganglion limfatic ce se extinde la pielea
de deasupra formând abcese, urmate de ulceraţii, fis-
tule şi cicatrici. Se întâlneşte în special în zona gâtului.
Tuberculoza verucoasă apare pe mâini, genunchi
şi fese, din cauza inoculării bacilului tuberculos în
piele. Apare în general la agricultori, veterinari sau
la copiii care cresc într-un mediu cu vaci bolnave de
tuberculoză.
Sifilisul
Este o boală care se transmite în special pe cale
sexuală, dar care poate să apară – în una din formele
sale – şi la nou născut sau la copilul mic. Această
formă de sifilis se numeşte “congenitală”. Deoarece
transmiterea microbului se face prin sânge, salivă şi
spermă, există posibilitatea ca unii copii să fie conta-
minaţi la naştere sau prin transfuzii de sânge infectat.
COPILUL BOLNAV
Sifilisul congenital
Mamele gravide cu sifilis transmit boala copilu-
lui lor. Sifilisul la nou născut se poate manifesta prin
scurgerea persistentă a nasului (rinita), leziuni
cutanate ale palmelor, tălpilor, în jurul gurii şi
anusului. Vocea bebeluşului este răguşită, oasele
picioarelor sunt deformate, în formă de iatagan,
nasul arată ca o şa. Asemenea nou născuţi sunt mici
pentru vârsta lor şi au un ficat şi o splină mare. După
o perioadă de 1-2 săptămâni, apar leziuni papuloase
pe corp sau la cutele pielii, de culoare roşie-arămie
(sifilis congenital precoce). Mai târziu, până la vârsta
de 10 ani, apar plăci arămii formate din noduli, care
se întind în jur, sau noduli roşii care se ulcerează
(gome). Se constituie astfel sifilisul congenital tardiv.
Pot apărea leziuni la ochi, asociate cu orbire (keratita
sifilitică), surditate, dinţi ferestruiţi, deformări ale
oaselor, în special ale gambelor sau ale nasului
(determinând nasul în şa).
Ca cel al adultului, sifilisul copilului trece prin
aceleaşi faze: primară, secundară şi terţiară. Dacă
boala este descoperită la timp şi este tratată cu peni-
cilină, se împiedică trecerea în faza avansată.
Leziunea primară se manifestă prin şancru sifi-
litic (o ulceraţie nedureroasă cu marginile întărite
ridicate); şancrul apare la locul de transmitere al
infecţiei (care se face de obicei prin contact sexual);
se manifestă la trei săptămâni după expunere.
Netratat, dispare singur, în una – două luni. Dacă nu
este tratat, evoluează spre sifilis secundar, care apare
la 45 de zile după şancru.
Sifilisul secundar se manifestă prin: lipsa poftei
de mâncare, pierdere în greutate, indispoziţie,
dureri de cap, în gât şi de articulaţii, erupţie genera-
lizată însoţită de ganglioni limfatici măriţi, iar – pe
mucoasa genitală şi a gurii – apar pete zemuind.
Stadiul al treilea al sifilisului este rar în copilărie.
Erupţia pielii este difuză, simetrică, roşiatică, sub
formă de papule şi pete rotunjite; apare pe corp şi
membrele superioare, dar mai ales pe palme şi tălpi.
Dacă sifilisul nu este tratat, erupţia cutanată durează
luni întregi şi poate imita numeroase boli de piele, ca
dermatită, erupţie medicamentoasă, virală şi altele.
Erupţia pe mucoasă apare în faringe sub formă de
pete şi membrane, iar – în regiunea ano-genitală sub
formă de excrescenţe umede, condiloma lata. Erupţi-
ile sunt foarte contagioase. Probele de laborator ale
sângelui pentru sifilis confirmă diagnosticul.
Ce se poate face:
- Sifilisul congenital, ca şi sifilisul primar şi
secundar, se tratează cu penicilină cristalină, la copii
şi injecţii cu penicilină uleioasă (extencilina,
moldamin) – la adulţi. Când copilul lipseşte o zi de
la tratament, acesta trebuie reluat de la capăt.
Prevenirea sifilisului congenital: pentru a preveni
sifilisul congenital este obligatoriu ca toate gravidele
453
COPILUL NOSTRU
să fie controlate şi să li se efectueze examene de labo-
rator (reacţii serologice pentru sifilis: T.P.H.A. sau
V.D.R.L.) de 3-4 ori în cursul sarcinii. Dacă aceste
reacţii sunt pozitive, gravidele vor fi supuse trata-
mentului cu penicilină.
Boala zgârieturilor de pisică (limforeticu-
loza benignă)
Este o boală transmisă de pisicile, aparent sănă-
toase, care zgârie copilul. La locul unde copilul a fost
zgâriat, apare o pată roşie sau un mic nodul. După
10 – 20 de zile, ganglionii din regiune se măresc,
până ajung la dimensiunea unei caise, devin
dureroşi şi se pot ulcera. Copilul este febril.
Ce se poate face:
Tratamentul urmăreşte reducerea durerii şi elimi-
narea puroiului, dacă colecţia purulentă este mare.
Deşi boala apare din cauza unui parazit al celulelor,
numit “Chlamydia”, vindecarea nu survine neapărat
în urma unui tratament cu antibiotice, ci se poate pro-
duce şi de la sine, într-o perioadă de până la trei săp-
tămâni.
Infecţii virale ale pielii
Virusurile sunt agenţi infecţioşi care nu pot fi
puşi în evidenţă prin examen la microscopul optic
obişnuit, ci numai la microscopul electronic. Dintre
dermatozele de origine virală la copil, amintim her-
pesul, varicela, verucile şi SIDA.
Herpesul
Este produs de virusul herpetic simplex tip 1 şi 2.
Tipul 1 produce – de obicei – leziuni la faţă sau extra-
genitale, deasupra taliei.
Herpes al feţei
Virusul herpetic 2 pro-
duce – de obicei – leziuni
genitale, deşi distincţia nu
este absolută.
Leziunile se prezintă ca
nişte vezicule, pe fondul
pielii înroşite.Veziculele se
sparg, lasă eroziuni şi se
vindecă în 10-14 zile de la apariţie. Răspândirea se
face prin contact direct. Herpesul este contagios până
la formarea crustelor. Virusul nu supravieţuieşte – de
obicei – în afara purtătorului, mai mult de 30 de
minute. De la piele, virusul trece la rădăcina nervului
de lângă măduva spinării, unde hibernează, până
când este reactivat de lumina soarelui, stres emoţio-
nal, menstruaţie, infecţie respiratorie sau traumatism
local. Reapariţia herpesului este frecventă, mai uşoară
decât infecţia primară şi nu înseamnă reinfectare.
454
Virusul de tipul 1 produce herpes la nivelul
buzelor sau la mucoasei gurii. Veziculele şi
mucoasele de la buze se sparg şi sunt dureroase.
Acesta poate fi confundat cu aftele bucale. Virusul
poate prinde uneori şi ochiul (corneea). Boala se
poate asocia cu febră, indispoziţie şi mărirea gan-
glionilor limfatici locali.
Herpesul poate apărea şi la degete, sub formă de
vezicule dureroase. Dentistul poate lua herpes pe
deget de la un copil pe care îl tratează.
Herpes al
mâinii
Herpesul ge-
nital este produs
de virusul de tip
2 (vezi Aparatul
genital), produce leziuni, în special în zona genitală şi
este considerat ca fiind o boală cu transmitere sexu-
ală. Apare cam la o săptămână de la contact, pe
vulvă, uretră şi colul uterin la femeie şi pe penis la
bărbat. Se asociază cu inflamaţia ganglionilor limfa-
tici inghinali. La aproape jumătate din cazuri, herpe-
sul se repetă. Reapariţia este precedată de o senzaţie
de furnicături sau arsuri locale.
Complicaţii:
- Infecţie secundară, de obicei cu stafilococ,
eczemă herpetică; extinderea herpesului la copiii cu
eczemă atopică (aceasta este foarte gravă).
- Herpes generalizat la nou născuţi sau copii cu
SIDA, din cauza apărării reduse a organismului.
- Herpes recurent sau recidivant, la copiii cu sis-
tem imunitar deficitar.
- Encefalită herpetică – este o complicaţie gravă,
uneori fără leziuni ale pielii.
Prevenire:
Evită sărutul atâta timp cât există leziuni.
Spală mâinile des, pentru a preveni răspândirea
pe corp sau la alte persoane.
Ce se poate face:
- Tratament antiviral local cu acyclovir (zovi-
rax), valacyclovir (valtrex), famciclovir (famvir) sau
penciclovir (denavir). În cazurile grave, se adminis-
trează acyclovir pe gură şi sub formă de injecţii.
- Tratamentul ajutător include comprese, creme
emoliente şi antibiotice, pentru infecţia secundară
bacteriană, dacă există.
- La copiii cu eczemă herpetică: tratament cu
aciclovir intravenos.
- Dacă starea generală a copilului se înrăutăţeşte –
nu mănâncă, are febră – trebuie dus de urgenţă la medic.
- Profilaxia herpesului genital începe cu edu-
caţia sexuală a şcolarului şi adolescentului (vezi
Aparatul genital).

Varicela (vărsatul de vânt) (vezi cap. Boli
infecţioase)
Varicela este o boala virală. Virusul varicelei este
asemănator cu cel al Zonei Zoster.
Varicela se prezintă sub formă de vezicule ombi-
licate, generalizate, pe un fond roşiatic şi este
însoţită de febră uşoară. Veziculele se formează în 2-
3 zile şi cuprind toată pielea, inclusiv cea a capului.
Sunt însoţite de mâncărimi; copilul se scarpină, iar
leziunile se infectează (piodermizează).
De aceea, copilul este sfătuit să evite scărpinarea.
Boala este extrem de contagioasă şi apare după 14
zile de la contactul cu o persoană bolnavă. Ca herpe-
sul simplex, virusul varicelei „doarme” în nervii sen-
zitivi şi se poate „trezi” când se manifestă ca Zona
Zoster. Leziunile sunt tratate cu unguent cu tetraci-
clină sau gentamicină.
Zona Zoster
Este o erupţie acută cu vezicule dispuse în buchete,
pe un fond eritematos, care apare unilateral pe terito-
riul unui nerv. Virusul care produce Zona Zoster este
acelaşi cu virusul varicelei (vărsatului de vânt).
Reactivarea virusului varicelei, în condiţii de
imunitate scăzută, produce Zona Zoster. Când este
reactivat, virusul aflat în stare de latentă (de la
rădăcina nervului) se transmite de-a lungul nervului
la piele, producând leziuni cutanate dureroase.
Zona Zoster
pe spate
Erupţia se
întinde de-a
lungul a doi
sau mai mulţi
nervi alătu-
raţi. La copil, erupţia este situată de cele mai multe
ori pe zona toracică – mai rar la fese, spate şi la cap.
Veziculele sunt umplute cu lichid. Când se sparg,
dau naştere la cruste ce cad în două trei săptămîni şi
lasă cicatrici uşoare. Veziculele poartă în ele virusul
şi pot transmite va-
ricela, la cei nevacci-
naţi.
Zona Zoster
în jurul ochiului
Zona Zoster din
jurul ochilor, nasului şi
frunţii poartă riscul
întinderii la ochi.
COPILUL BOLNAV
Complicaţii:
- leziuni oculare la nivelul corneei: necesită
îngrijire de specialitate.
- paralizie motorie rară: poate cuprinde nervii
cranieni sau diafragmul.
- Zona Zoster extinsă: poate provoca pneu-
monie sau encefalită, uneori fatală.
- nevralgia postherpetică constă în dureri severe,
cronice, la nivelul erupţiilor cutanate, după vinde-
care; este însă extrem de rară la copii.
Ce se poate face:
Preparate care usucă pielea: loţiuni de calamină
şi substanţe analgezice împotriva durerii, cum ar fi
paracetamolul. Cazurile mai grave pot fi tratate în
primele 48 de ore de la erupţie, cu acyclovir (zovi-
rax) sau famciclovir (flamvir) oral şi valacyclovir
(valtrex), iar – la cei cu sistemul imunitar slăbit –
intravenos. Efectele secundare ale acestor medica-
mente pot provoca greaţă, vărsături, dureri abdomi-
nale, ameţeli, dureri de cap ş.a.
Tratamentul natural cuprinde:
- gheara pisicii (uncaria tomentosa) – cu acţiune
antivirală şi antiinflamatorie; produsul este con-
traindicat în sarcină.
- turmericul (curcuma longa) – cu efect antioxi-
dant, antiinflamator şi antihepatotoxic.
- sunătoarea (herba hyperici) – cu proprietăţi
antivirale.
- unguent dintr-un extract de ardei iuţi (cayenne)
care conţine capsaicină; se aplică direct pe zona afectată.
- gel venotonic elidor – cu efect antiinflamator şi
calmant.
- comprese cu efect calmant de 3 ori pe zi câte 15
minute, din formula următoare: flori de muşeţel (flo-
res chamomillae)-10 g; flori de rosmarin (flores ros-
marini)-20 g; flori de levănţică (flores lavandulae)-20
g; cimbru de grădină (herba thymi)-10g; busuioc
(herba basilici)-20 g; salvie (Herba Salviae)-20 g.
Moluscum Contagiosum
Este o viroză relativ benignă şi contagioasă la
copii. Se întâlneşte şi la adulţii activi sexual.
Transmiterea se face prin contact direct, de exem-
plu de pe prosoapele folosite de alţii. La copii nu este
o boală transmisă sexual.
Erupie cutanată în
molusculum
Molusculum este
o papulă (ridicătură)
cu diametrul de câţi-
va milimetri, moale,
de culoarea pielii
sau roză, ombilicată
455
COPILUL NOSTRU
(adâncită), care nu produce simptome. Dacă este
stoarsă, iese din ea o substanţă cremoasă. Leziunile
sunt de cele mai multe ori grupate, mai ales la faţă,
gât şi trunchi. Netratată, papula se vindecă de la sine,
în interval de câteva luni până la un an.
La copiii sănătoşi, leziunile se vindecă deseori
fără tratament, în 6-18 luni.
Se răspândeşte repede şi durează mai mult la
copiii cu eczemă. Dacă este ciupită, se suprain-
fectează cu bacterii şi se transformă în impetigo.
La copiii cu SIDA, leziunile sunt persistente,
mari, localizate mai ales la faţă.
Moluscum trebuie diferenţiat de veruci (negi).
Ce se poate face:
- Tratamentul este indicat, când are un efect
estetic (cosmetic), sau în cazul în care erupţia se
răspândeşte repede.
- Copilul trebuie învăţat să nu se scarpine în
zona respectivă, să se spele des pe mâini, să-şi taie
unghiile foarte scurt şi să nu-şi sugă leziunile, pentru
că aceasta duce la răspândirea lor pe buze şi faţă.
- Pentru distrugerea leziunilor, se folosesc
următoarele metode: ardere cu un acid slab, electro-
coagulare, tratament local cu tretinoin (Retin A),
zăpadă carbonică (crioterapie), chiuretaj şi laser.
Negii (Verucile vulgare)
Sunt excrescenţe ale pielii cu suprafaţa neregu-
lată. Apar mai ales pe mâini, dar şi pe picioare şi pe
tălpi sau în regiunea genitală, ultimele fiind numite
“vegetaţii” sau “condiloma acuminata”.
Veruca vulgară
Infecţia cu
virusul din fa-
milia papiloma
se face prin a-
tingerea pielii,
de pe papucii
de casă, de pe solul umed, din băi sau bazine de înot.
La adult, se poate transmite şi pe cale sexuală şi se
numeşte “candilomatoza acuminata”.
Nu sunt dureroşi, în afară de cei de la tălpi. Arată ca
nişte ridicături (tumori) de culoare cenuşie – galbenă,
pe pielea mâinilor şi picioarelor, sau ca nişte ridicături
roşii (asemănătoare cu creasta de cocoş), în cazul
condiloamelor acuminate. Spre deosebire de bătături,
negii au puncte cenuşii şi margini delimitate clar.
Negul apare ca o ridicătură punctiformă a pielii,
ale cărei linii sunt întrerupte la acest nivel. Cu timpul,
suprafaţa devine mai aspră. Negii genitali sunt moi,
de culoare roşie – gălbuie şi pot fi transmişi pe cale
sexuală; la copil, trebuie suspectat abuzul sexual. La
bărbaţi, sunt situaţi pe penis, iar – la homosexuali – în
456
regiunea perianală. La femeie, pot cuprinde vulva,
perineul şi vaginul. Negii genitali pot fi mici sau
mari, rezultaţi prin unire, într-o îngrămădire, ca o
conopidă. Aceşti negi din regiunea anogenitală riscă
să se transforme în cancer. Transmiterea negilor în
regiunea genitală se poate face – însă – şi prin inter-
mediul persoanelor care îngrijesc copilul, în cursul
băii sau la schimbarea scutecelor.
În afară de aspectul inestetic, negii nu produc
nici un rău copilului.
Cei mai mulţi negi dispar, fără tratament, în doi-
trei ani, iar cu tratament în două-trei luni.
Ce se poate face:
- tratamentul trebuie făcut de către dermatolog;
- electrocoagulare sau aplicare de azot lichid
pentru negi;
- pentru vegetaţiile genitale se poate face fie
elactrocoagulare, fie aplicare de podofilină 20% în
vaselină.
Tratamentul acasă (nu este recomandat de unii
medici):
- preparate acide (acid salicilic); sunt puţin
dureroase, dar necesită o perioadă mai mare de timp
pentru vindecare. Acidul se aplică o dată pe zi şi tre-
buie să acopere negul în întregime. Acidul lucrează
mai repede dacă negul este acoperit cu leucoplast
sau bandă izolantă, aceasta după ce a fost turnat pe
neg. Acidul va arde negul, care se va albi. Evită să
picuri acid pe gură sau pe ochi.
- o dată sau de două ori pe săptămână, partea
albă a negului se rade cu lama sau se freacă cu un
burete sau cu piatra ponce, după ce a fost ţinut 10
minute în apă caldă. Când se taie prea adânc în neg,
apare o mică sângerare sau durere. Dacă negul este
acoperit cu leucoplast sau bandă adezivă, acesta se
poate vindeca fără alt tratament. Lipsit de aer şi de
lumină, negul se usucă şi cade în aproximativ 8 săp-
tămâni. Leucoplastul se scoate o dată pe săptămână,
când pielea este spălată, apoi se aplică din nou.
- tratamentul cu plante presupune aplicarea
locală a sucului din planta numită Urechelniţă,
Argintură sau Iarba grasă (Sempervivum tectorum).
- unii au folosit un alt tratament, cel cu tagamet
(cimetidină), un medicament folosit împotriva acidi-
tăţii gastrice.
Copilul trebuie învăţat să nu-şi ciupească negii,
deoarece asta duce la răspândirea lor la buze şi pe
faţă. Dacă suge sau muşcă negii acoperiţi cu leu-
coplast, acesta trebuie schimbat zilnic. Negii nu sunt
foarte contagioşi.
Alte infecţii virale cu manifestări cutanate:
Boala mână-picior-gură
Boala Kawasaki (vezi Cap. Boli infecţioase)
SIDA
Este stadiul final al infecţiei cu virusul imunode-
ficitar uman, HIV. Virusul imunodeficienţei umane
infectează şi distruge limfocitele T, numite CD4, care
duce la pierderea imunităţii organismului, care nu se

mai poate proteja singur împotriva infecţiilor şi reacţi-
ilor alergice. Acest virus este cel mai adesea contactat
pe cale sexuală, dar – întrucât transmiterea se face şi
prin sânge – în ţara noastră mulţi copii au fost infec-
taţi în spitale, prin transfuzii necontrolate şi prin ace
de seringă refolosite. Boala se mai transmite şi în tim-
pul naşterii, de la mama infectată cu HIV – la copil.
Semnele cutanate:
- piele uscată, deseori cu eczemă şi dermatită
seboreică, care se întind pe corp, în alte zone decât
cele în care apar de obicei.
- infecţii cu ciuperci (Tinea) şi negi genitali sau –
pe piele – acnee şi foliculită în forme severe.
- alte infecţii: candidiază a gurii, infecţii cu her-
pes, Zona Zoster sau cu stafilococ.
- alte dermatoze: erupţii medicamentoase, pso-
riazis în stare avansată şi unele cancere de piele.
- limfoame (tumori ale ganglionilor limfatici).
- sarcomul Kaposi (o tumoră întâlnită în special
la adolescenţii homosexuali. Se manifestă ca pete sau
noduli roşiatici pe faţă, extremităţi, trunchi sau în
gură, uneori şi pe organele interne).
Tratamentul împotriva SIDA se face numai în
clinicile de boli infecţioase specializate. Copiii sunt
trataţi atât pentru a împiedica înmulţirea virusului
HIV, dar şi pentru tratamentul altor infecţii survenite.
În perioadele în care copilul se simte bine şi este
în sânul familiei, părinţii trebuie să aibă grijă să-l ali-
menteze bine, cu legume, fructe, carne, brânzeturi şi
să-l ferească de răceală şi infecţii.
(Pentru tratamentul SIDA vezi capitolul Boli
infecţioase.)
Micozele
Micozele sunt infecţiile superficiale cu ciuperci
microscopice. Sunt mai frecvente pe vreme caldă şi
umedă. Îmbrăcămintea strâmtă, imunitatea scăzută
la copiii cu diabet, cancer, tratamentul chimiote-
rapeutic, camerele aglomerate, folosirea excesivă a
uleiurilor, împletitul strâns al părului, tratamentul
cu steroizi pe cale bucale, favorizează de asemenea
apariţia micozelor. Infecţiile micotice ale pielii sunt
denumite de medici “der-
matomicoze”. Ele pot fi
localizate la nivelul pielii,
unghiilor sau părului.
Micoza feţei
Micozele corpului
Apar sub formă de plăci
rotunde, singure sau multi-
ple. cu cruste şi roşeaţă,
mai ales la margini. Leziu-
COPILUL BOLNAV
nile se măresc încet sub formă inelară, lăsând partea
centrală neafectată. Mâncărimea este moderată, dar
jenează când inflamaţia este mai intensă. Boala poate
fi luată de la animale, în special câini şi pisici.
Ce se poate face:
- copilul trebuie dus la dermatolog, pentru o
analiză, numită “fungigramă”; aceasta va permite
tratarea corectă a micozei, altfel boala poate căpăta
rezistenţă la medicamentele antifungice;
- şterge pielea afectată cu soluţie de cloramină
sau betadină;
- învaţă copilul să evite scărpinarea pielii;
- tratează animalele bolnave.
Micoza piciorului sau „piciorul de atlet”, mai
frecventă la adolescenţi, este favorizată de încălţă-
mintea sintetică, stâmtă, transpiraţie accentuată, îno-
tul în bazine şi baie comună, sau contactul cu
podeaua infectată. Este localizată între degete sau pe
talpă, sub formă de bube mici, care – după evacuare –
devin scuame. Pielea dintre degete se fisurează, se
macerează şi se poate suprainfecta. Micoza piciorului
poate provoca leziuni de urticarie în zona învecinată
sau îndepărtată şi poate fi poarta de intrare pentru
infecţii bacteriene grave. Copiii diabetici şi cei imuno-
supresaţi sunt în special expuşi acestui risc.
Ce se poate face:
- menţine pielea uscată;
- ţine copilul în picioarele goale sau în sandale,
cât mai mult posibil;
- foloseşte şosete de bumbac, care absorb trans-
piraţia şi ţin picioarele uscate;
- spală picioarele şi schimbă ciorapii de două ori
pe zi;
- foloseşte cremă antimicotică (clotrimazol);
- aplică crema de două ori pe zi, între degete şi
puţin în jur, timp de câteva săptămâni sau cel puţin 7
zile, după ce leziunea dintre degete a dispărut.
Micoza regiunii inghinale este mai frecventă la
băieţi şi la atleţi, care pot avea şi infecţii la picioare.
Se răspândeşte şi la coapsa inferioară, dar rareori la
scrot. Mai rar, contaminarea se face prin intermediul
lenjeriei sau prin contact sexual. Boala se manifestă
sub formă de placarde roşii, scuamoase la margine,
ocupând părţile interne ale coapselor.
Micoza unghiilor (onicomicoze)
Micoza unghiei
Este produsă de infectarea cu
ciuperci, din afară sau din alte părţi
ale corpului. Începe la marginea
liberă a unghiei printr-o pată albi-
cioasă, care se întinde. Marginea
unghiei se îngroaşă, sub ea apare
un depozit cenuşiu detaşabil, ce
457
COPILUL NOSTRU
provoacă dezlipirea şi ruperea unghiei. Unghia îşi
pierde luciul şi rezistenţa şi se rupe uşor. Inflamaţia din
jurul unghiei este mică sau lipseşte. Infecţiile sunt
frecvente, persistente şi recidivante. Tratamentul este
îndelungat şi trebuie să fie făcut timp de trei luni – pen-
tru unghiile de la mâini şi patru luni – pentru unghiile
de la picioare. Medicul dermatolog hotărăşte asupra
căii de administrare: pe cale generală – orungal (itra-
conazole), nizoral – ketoconazol, lamisil (terbinafin);
sau local, în jurul unghiei – loceryl, batrafen.
Tratamentele făcute corect, în funcţie de fungi-
gramă, sunt întotdeauna eficiente. Nu trebuie scoasă
unghia bolnavă, deoarece – în cele mai multe cazuri
– ea nu mai creşte la fel şi rămâne inestetică.
Dermatomicoza capului
Apare mai frecvent la copiii între 5-12 ani şi este
contagioasă. Ciuperca invadează părul în zona con-
taminată şi îl distruge. Boala se prezintă fie sub
formă de plăci mici (0,5 –1 cm diametru), cu părul de
la ieşire rupt (tricofiţie), provocate de diferite specii
ale parazitului trichophiton, fie ca plăci mari de 2-5
cm diametru (microsporie), cu părul înconjurat de
un depozit albicios şi în parte căzut, provocate de
diferite specii de microsporum. La copii, boala se ia
cel mai adesea de la căţeii bolnavi.
Ce se poate face:
Tratament: tratarea animalelor bolnave, prezen-
tarea la dermatolog, care va prescrie medicamentul
antimicotic adecvat, în funcţie de fungigramă.
Principalele medicamente antimicotice:
- tratament local intensiv cu clotrimazol, mico-
nazol (medacter), oxiconazol, nizoral (poate fi toxic
pentru ficat, poate suprima funcţia testiculară şi a
glandei suprarenale), exoderil (naftifin), travogen,
butenafin şi naftifin.
- tratamente generale, pe gură: griseofulvin – lichid
sau microtablete.
- itraconazole şi terbinafine, la recomandarea
medicului.
- copilul trebuie scos din colectivitate, deoarece
boala este foarte contagioasă.
- trebuie spălat pe cap cu şampoane chera-
toliticele, care ajută la îndepărtarea crustelor pline
de ciuperci.
- părul trebuie tuns scurt la fetiţe şi chiar ras la
băieţi.
- şepcile, beretele, lenjeria vor fi dezinfectate prin
fierbere, iar căciulile de blană – prin vapori de formol.
Pitiriazisul verzicolor
Este produs de o ciupercă saprofită (prezentă în
mod normal la rădăcina părului la multe persoane),
puţin contagioasă, favorizată de transpiraţie, umidi-
tate, căldură, tratament cu corticosteroizi şi boli
cronice debilitante.
458
Cum se manifestă:
La copilul mic, erupţia apare şi la faţă şi pe cap,
iar – la cei mai mari – pe trunchi, braţe şi coapse.
Erupţia este formată din plăci mici, acoperite de
cojiţe colorate de la galben la brun sau la alb, care se
unesc în plăci ovale mai mari, acoperite de cojiţe.
Aceasta devine mai evidentă pe pielea bronzată de
soare. Petele nu se bronzează ca pielea normală, iar
iarna par mai deschise la culoare, decât pielea (pitiri-
asis verzicolor acromic). Evoluţia este cronică, fără
alte semne, mai ales vara. Erupţia dispare de la sine
în 4 – 6 săptămâni. Afectează adolescenţii şi adulţii
tineri. La copii, poate afecta şi pielea capului – cojiţe
cafenii. Nu produce complicaţi, iar mâncărimea este
rară, aşa încât pitiriazisul verzicolor este doar o
problemă cosmetică.
Ce se poate face:
- Şampon medicinal antimicotic cu sulfid de
selenium. Se aplică zilnic, timp de două săptămâni
pe toată pielea. Se freacă şi se lasă să se usuce. După
jumătate de oră, se face duş. Trebuie evitaţi ochii şi
organele genitale, deoarece soluţia este iritantă.
După două săptămâni, pielea se cojeşte, dar revine la
culoarea normală abia după 6-12 luni.
- Se mai pot aplica pe piele şi diverse antimico-
tice, sub formă de spray sau cremă, (clotrimazol) sau
unguente cu acid salicilic şi acid benzoic – timp de 3-
4 săptămâni, de două ori pe săptămână.
Prevenirea reapariţiei: Pitiriazisul verzicolor are
tendinţa să reapară. Prevenirea se face folosind ace-
laşi şampon o dată pe lună, timp de mai mulţi ani. Se
lasă pentru o oră – două, pe piele (alţi dermatologi
recomandă doar câteva minute), apoi se spală.
Candidoza pielii şi a mucoaselor
Este produsă mai ales de Candida albicans, care
creşte în gură şi în tubul digestiv, de unde poate
invada pielea.
Condiţii favorizante:
- umezeală şi cutele pielii,
- igienă proastă,
- obezitate,
- diabet zaharat,
- folosirea antibioticelor cu spectru larg şi a
preparatelor cortizonice,
- imunitate scăzută.
Candidoza se manifestă diferit, după regiune:
- la colţul gurii: zăbăluţă – colţul gurii este roşu,
fisurat şi acoperit de false membrane; trebuie
deosebită de cea produsă de microbi (streptococi).
- la fetiţe, vulvo vaginita (mai frecventă la adoles-
cente) – mucoasa este roşie, la început cu numeroase
vezicule după care se acoperă cu depozite albe, cre-
moase; acestea se întind pe pielea din jur; leziunea
este dureroasă şi provoacă mâncărimi intense.
- la fese şi în regiunea genitală formează candi-
doza de scutec.

Candidozele cutanate
Se manifestă la nivelul plicelor (cutelor) pielii din
regiunea inghinală submamară sau axilară (intertri-
go); sunt favorizate de tratament nepotrivit cu anti-
septice iritante, corticosteroizi locali şi unguente, sau
apar la persoane diabetice. Se manifestă sub formă
de plăci de un roşu intens, acoperite de depozite
albicioase, cu contur clar, însoţite în jur de alte lezi-
uni mai mici. Deseori, se suprainfectează şi au un
aspect umed, zemuind, în regiunea inghinală, axi-
lară, între degete sau alte cute ale pielii.
Candidoza unghiilor
Este prezentă la cei care stau mult cu mâinile în
apă; cuta unghiei este inflamată şi umflată, iar
unghia este crestată transversal şi decolorată.
Candidoza generalizată
Invadează o dată cu pielea şi organele interne. Se
întâlneşte la copiii cu imunitate scăzută; apare ca
nişte noduli roşii pe piele (granulom candidozic).
Ce se poate face:
- îmbunătăţirea condiţiilor de igienă;
- corectarea factorilor favorizanţi, cum ar fi
schimbarea corectă a scutecelor;
- menţinerea curată a cutelor pielii;
- limitarea tratamentelor cu steroizi şi antibiotice.
De obicei, tratamentul local cu antimicotice este
eficace. Baza tratamentului este formată din imida-
zoli folosiţi ca creme, pudre sau loţiuni. Se aplică de
4 ori pe zi, timp de 3-5 zile. Cele mai multe insuccese
în tratament apar din cauza nerespectării indicaţiilor
medicale.
Paraziţii
Păduchii (Pediculoza)
Lindină la
rădăcina părului
şi păduche
Păduchii sunt
insecte mici, care
sug sângele şi
trăiesc pe părul
capului (păduchi
de cap), pe lenje-
ria de corp (pă-
duchi de corp) şi în părul pubian (păduchi laţi).
Păduchii de cap se iau de la un copil la altul – la creşă,
grădiniţă sau şcoală – prin diferite obiecte: piaptăn
sau şepci.
Cum se manifestă:
Mâncărimea este primul semn. Ridicături mici,
roşiatice pe cap, gât şi umeri la locul muşcăturii. Prin
scărpinare, leziunile veziculoase se sparg şi duc la
apariţia crustelor.
COPILUL BOLNAV
Lindine pe păr
Ouăle (lindine)
sunt depuse la rădăci-
na părului, dar se
depărtează de piele,
datorită creşterii pă-
rului. Păduchii locali-
zaţi pe corp sau pe
părul publian sunt
mai rari la copii, dar
semnele sunt asemănătoare cu cele date de păduchii
capului.
Ce se poate face:
- Copiii cu păduchi trebuie ţinuţi acasă, altfel
boala se poate transmite cu repeziciune la toţi copiii
cu care vin în contact.
- Se foloseşte un şampon medicinal ce conţine
permethrin, care omoară păduchii şi ouăle lor.
- Părul se perie apoi cu un pieptene des.
- Tratamentul se repetă după o săptămână.
- Îmbrăcămintea şi lenjeria de pat şi de corp tre-
buie fiartă în apă.
Râia (scabia)
Râia este o boală infecţioasă a pielii, care se mani-
festă printr-o erupţie iritantă, intens pruriginoasă,
produsă de un parazit ca o căpuşă mică.
Este cel mai adesea transmisă în mediul familial,
noaptea, de la corp la corp sau prin intermediul
aşternuturilor. După o incubaţie de circa 4 zile, boala
îşi face debutul. Parazitul pătrunde sub piele, unde
îşi creează tunele şi depune ouăle, ceea ce provoacă
erupţia şi mâncărimi intense. Scărpinarea lasă urme
pe piele, care se pot infecta.
Râie pe mână
Zonele afectate în
mod obişnuit sunt
mâinile, mai ales între
degete, gleznele, sub-
suorile, picioarele,
coatele şi zona peri-
genitală. Între degete se pot vedea uneori linii scurte,
ce se termină cu un punct negru, de mărimea unei
gămălii de ac; acolo parazitul se poate vedea cu aju-
torul unei lupe. Formele recente nu mai respectă însă
această distribuţie, pot apărea aproape oriunde. Une-
ori este sub formă de papule (umflături roşii) cu
mâncărime intensă, mai ales noaptea la căldură, sau
sub formă de băşici.
Scabia este contagioasă, poate trece uşor de la o
persoană la alta, prin contact direct, dar şi prin lenje-
459
COPILUL NOSTRU
ria infestată. Dacă nu este tratată prompt, poate
infecta o familie sau o clasă întreagă.
Uneori, diagnosticul este greu de stabilit, iar
copilul poate fi tratat inutil cu cremă de cortizon
pentru eczemă. Alte cauze de erupţii pruriginoase
pot fi alergiile, dermatita de contact, pojarul sau
înţepăturile de insecte.
Pentru diagnostic, medicul evaluează simp-
tomele, aspectul leziunilor, poate examina zona cu o
lupă sau poate scrijeli pielea, pentru un examen
microscopic. Probabilitatea creşte când se ştie că
există scabie în comunitatea respectivă.
Tratamentul la copil sub 2 ani se face cu o cremă
5% de permethrin (Nix, Elimite), de crotamiton
(Eurax) sau unsoare de sulf 5-10%, care nu are efecte
secundare majore.
Loţiunea cu gamma benzen hexaclorid (Scabene
– pedilin; benzocide) sau lindane Qwelle poate pro-
duce iritaţii ale pielii şi leziuni nervoase la sugari şi
copiii mici, de aceea trebuie evitată folosirea lor.
Crema sau loţiunea se aplică pe întreg corpul, de
la gât în jos, de două ori, la interval de o săptămână.
Aceasta se face după baie generală, iar – după apli-
care – se lasă să se usuce, apoi se spală după 12 ore –
la copii şi 24 de ore – la adulţi. Tratamentul se face
simultan pentru toţi membrii familiei. Mâncărimea
poate persista o săptămână sau două. Pentru a dis-
truge parazitul ce nu poate trăi decât câteva ore
după ce a fost scos din piele, toată îmbrăcămintea şi
lenjeria de pat trebuie spălată şi lăsată la aer.
Modificări pigmentare
Culoarea pielii este dată de amestecul dintre
culoarea roşie a dermului şi cea a epidermului, dată
de melanină. Melanina este un pigment secretat de
melanocite. Sub influenţa hormonilor, a factorilor
psihici şi a celor autoimuni, sinteza şi dispersia
melaninei se poate deregla. În acest fel, apar tul-
burările de pigmentare: hipo şi hiperpigmentarea.
Tabel nr. 52 Cauze de hiperpigmentare
Cauze Exemple:
Genetice Rasiale, Pistrui
Nutritive Malnutriţie, Pelagră, Carotenemie
Metabolice Porfirie, Ciroză Biliară
Endocrine Cloasma de sarcină
Boala Addison, Cushing
Medicamente Fenotiazine, Estrogeni, Psoralens,
Minociclină
Post inflamatorii Eczemă
Nevi (Negi)
pigmentari
460
Pierderea pigmentului poate fi:
- generalizată (în albinism, fenilcetonurie şi
scăderea funcţiei hipofizare).
- localizată: întâlnită în vitiligo, după infecţii
(pitiriazis verzicolor), după inflamaţii (eczemă, pso-
riazis), sau după expunere la substanţe chimice
(fenoli, hidrochinonă).
Vitiligo
Se manifestă prin pierderea culorii pielii, care
apare din cauza pierderii pigmentului pe zone de obi-
cei rotunjite, în pete care apar cel mai des în jurul ori-
ficiilor naturale (gura, ochii), la coate, în jurul unghi-
ilor, etc.
Vitiligo
În unele
cazuri, viti-
ligo este dis-
tribuit oare-
cum sime-
tric, iar – în altele – este segmentat pe un teritoriu
cutanat. Forma simetrică se dezvoltă lent de-a lungul
anilor şi se poate asocia – uneori – cu diabet, astm,
boala Addison, anemia pernicioasă, scăderea funcţiei
glandelor tiroide sau paratiroide.
Repigmentarea parţială apare la jumătate dintre
copii, în lunile de vară, prin expunere la soare, dar
nu este niciodată completă.
Evoluţia bolii este imprevizibilă; ea poate fi sta-
bilă, rapid extensivă sau regresivă.
Vitiligo este o tulburare imunologică locală a
pielii, fără un tratament complet satisfăcător. Are
mai degrabă un efect estetic. Nu se transmite celor
din jur pe nici o cale şi nu pune în pericol viaţa
pacientului. Cel mai important este efectul psiholo-
gic, emoţional, deoarece copiii se văd altfel decât
prietenii lor.
Ce se poate face:
- Din nefericire, nu există nici un tratament efi-
cace care să asigure şi să menţină repigmentarea sau
să oprească întinderea depigmentării.
- Deoarece zonele albe nu sunt protejate de soare
ele trebuie unse cu cremă împotriva soarelui (cremă
„ecran solar” cu indice de protecţie UV). Aceasta
reduce bronzarea rapidă şi contrastul cu zonele de
vitiligo. Toţi copiii cu vitiligo trebuie să folosească
creme protectoare de soare cu un SPF peste 30.
- La copiii cu pielea de culoare mai închisă,
steroizii aplicaţi local pot uneori repigmenta zona.
- Pentru cosmetizare se recomandă aplicarea
locală a unei tincturi preparată din 10 părţi de coajă
verde de nucă, 10 părţi sunătoare şi 2 părţi ros-

topască macerate în 50 de părţi alcool de 70 grade,
timp de 8 zile. Se tamponează zonele respective de 2
ori pe zi, fără expunere la soare.
- Altă formulă naturală este următoarea: coajă
verde de nuci americane (Juglans nigra) 20 părţi,
fructe de azim 20 p., scoarţă de salcie 10 p., scoarţă
de stejar 10 p., până la 100 ml alcool de 70 centi-
grade, pentru macerare timp de 8 zile. După filtrare,
se aplică local, lăsând să se usuce.
- Tratamentul medicamentos cu un derivat din
plante – psoralen – în combinaţie cu raze ultraviolete
A (PUVA), poate repigmenta petele de vitiligo, cam
la jumătate din cazuri.
- Tratamentul trebuie făcut numai de către
medicii dermatologi, deoarece riscă să producă arsuri
prin radiaţii. Nu se recomandă la copiii sub 9 ani,
deoarece îmbătrâneşte pielea şi creşte riscul unui can-
cer de piele. Când vitiligo este foarte răspândit, iar alte
tratamente nu au fost eficace, unii medici recomandă
depigmentarea chimică a zonelor neatinse de vitiligo.
Albinismul
Albinism
Este o scădere
sau absenţa totală a
pigmentării, datora-
tă unei tulburări ge-
netice, care poate fi
diagnosticată încă
înainte de naştere.
Pielea este albă sau
roză, părul alb, iar
ochii fără pigmenţi.
Cei care suferă de
albinism pot avea tulburări de vedere, iar pielea poate
îmbătrâni prematur, din cauza razelor solare. Copiii
bolnavi de albinism sunt predispuşi la cancere de
piele. Boala poate cuprinde ochii, pielea şi părul sau
numai ochii.
Ce se poate face:
- Evitarea strictă a soarelui,
- Îmbrăcăminte opacă,
- Pălărie cu boruri largi,
- Creme protectoare,
- Consult oftalmologic frecvent.
Fenilcetonuria
Este o boală de metabolism, moştenită şi nu toc-
mai rară (un caz la 10.000 de naşteri). Lipsa unei en-
zime care transformă un aminoacid (fenilalanina),
provoacă acumularea acestuia în organism. Feni-
lalanina în exces lezează creierul nou născutului.
Netratat, copilul rămâne întârziat mintal şi are
mişcări dezordonate (coreoatetozice). Fenilcetonuria
COPILUL BOLNAV
poate fi descoperită la naştere, printr-un test foarte
simplu şi ieftin. Leziunile neurologice, inclusiv
întârzierea mintală, pot fi reduse când sugarul este
supus unei diete scăzute în acest aminoacid.
Aceşti copii sunt mai blonzi decât ceilalţi mem-
brii ai familiei datorită producerii scăzute de mela-
nină (pigmentul pielii). De obicei, au părul blond şi
ochii albaştri. Aceste manifestări nu sunt pronunţate
la naştere şi se pot evidenţia doar când s-au produs
leziuni ireversibile la creier.
Pistruii (Efelidele)
Sunt macule (puncte) mici galben-brune pe
pielea expusă la soare, care răspund la razele ultravi-
olete (UVR).
Pistrui pe faţă
Sunt mai frec-
vente la copiii cu
părul roşu, pielea
albă şi ochii albaştri
transmise genetic,
încep să apară la 3-5
ani pe faţă şi su-
prafaţa externă a
extremităţilor. Nu
necesită nici un tratament.
Aluniţele (Lentiginele)
Sunt pete brun-negricioase, răspândite la 2-3 mm
distanţă pe corp sau pe mucoase. Nu se modifică
prin expunere la soare şi apar la naştere sau în tim-
pul copilăriei.
Aluniţe
Sunt mai multe
feluri de aluniţe.
Cea mai importantă
deosebire este între
aluniţele tipice şi
atipice. Aluniţele tipice apar după naştere şi încep ca
o leziune netedă, bine delimitată, cenuşie de 2-3 mm.
Numărul lor continuă să crească după pubertate.
Sunt mai frecvente în zonele expuse neîncetat razelor
solare. Un număr mic de aluniţe (numite de derma-
tologi “nevi melanocitici joncţionali”) se măresc şi
cresc în relief, având un centru mai închis la culoare.
Câteva aluniţe pot regresa în timpul copilăriei, dar
cele mai multe o fac după vârsta de 60 de ani. Pot fi
tratate cu zăpadă carbonică sau laser.
Aluniţele atipice fac parte din grupa mai mare de
nevi congenitali pigmentaţi. Nevii congenitali pig-
mentaţi sunt pete plane sau uşor reliefate ale pielii,
461
COPILUL NOSTRU
de culoare maronie deschisă, până la maro închis,
putând prezenta pe suprafaţa lor fire de păr. Apar de
la naştere, sunt de obicei mici, sub un centimetru şi
jumătate în diametru. Cele mai mari sunt extrem de
rare, de culoare neuniformă şi păroase, ocupând
porţiuni mari din piele (nevi giganţi).
O mică parte din aceşti nevi congenitali coloraţi
(melanocitici) se pot transforma în melanom (una
din formele cele mai grave de cancer al pielii), în
partea a doua a adolescenţei sau la adulţii tineri. Ei
trebuie urmăriţi lunar, cu mare atenţie, de-a lungul
adolescenţei şi extirpaţi chirurgical, la cel mai mic
semn de transformare. Semnele cele mai frecvente
de transformare sunt: mâncărime locală, schimbarea
culorii şi a formei aluniţei, apariţie unei roşeli în jur.
Petele “cafea cu lapte”
Sunt ovale, cu margini delimitate. Apar între 6-12
ani. Copilul care are mai mult de 6 pete cafea cu
lapte cu diametrul de peste 5 mm, înainte de puber-
tate, este suspect de o boală ereditară gravă, numită
“neurofibromatoză”.
Pată “cafea cu lapte”
Neurofibroma-
toza de tip 1: se
manifestă printr-un
anume tip de pete
gen “cafea cu lapte”,
tumori cutanate mici
(neurofibroame), pistrui în axile şi regiunea inghinală,
leziuni ale oaselor; asemenea copii au rude de gradul
întâi bolnave de neurofibromatoză (vezi sistemul ner-
vos).
Dermatoze alergice
Cele mai frecvente forme de alergie care se mani-
festă la piele sunt eczema de contact şi urticaria.
Urticaria
Este o erupţie formată din plăci roz palide, catife-
late, trecătoare, foarte pruriginoase (care produc
mâncărime), produsă din cauza edemului acut al
pielii. Urticaria este – de obicei – o reacţie alergică,
cu eliberare de histamine în piele. Edemul angio-
neurotic (Quincke) este o extensie subcutanată a
urticariei cu umflarea ţesutului subcutanat.
Erupţie
urticariană
Histamina
este principala
462
substanţă care intervine. Nu produce mâncărimi şi
dă o senzaţie de tensiune. Dispare progresiv, într-o zi
– două. Urticaria acută apare brusc.
Cauze:
- Infecţii: streptococ, mononucleoza infecţioasă,
hepatita A, B şi C, adenovirusuri şi enterovirusuri,
paraziţi.
- Înţepături de insecte: albine, viespi, păianjeni,
ploşniţe, furnici, ţânţari.
- Plante: urzică, iederă şi primulă (brânduşă),
polen.
- Altele: lână, pene, parfumuri, mucegaiuri.
- Medicamente: penicilină, cefalosporine, sali-
cilaţi, morfină, medicamente, aspirină, antiinflama-
torii nesteroide, barbiturice, insulină, atropină,
hidralazină, amfetamine, sânge şi produse derivate.
- Alimente: ouă, nuci, roşii, căpşuni, ciocolată;
raci, creveţi, stridii, scoici, cereale, carne de porc,
legume şi fructe: ţelină, morcovi, cartofi, ridichi,
muştar, caise, mere, pere, alune, nuci, zmeură, fragi,
căpşuni, mure, inclusiv sirop, cafea, banane,
arahidele care intră în componenţa ciocolatei, prăji-
turi, îngheţată ş.a.m.d.
- Boli:
- de colagen: reumatism acut, artrită reuma-
toidă juvenilă, poliarterită nodosa, lupus eritematos.
- intestinale: colita ulcerativă şi boala Chron.
- altele: stomatita aftoasă, tiroidită.
- Factori fizici: frigul, căldura, expunerea la soa-
re, presiunea şi chiar apa pot declanşa urticaria la
locul stimulat.
La copil, plăcile au diametrul de 1-2 cm. Sunt
înconjurate de o margine roşiatică ridicată. Uneori
sunt mult mai întinse. Plăcile durează între 20 de
minute şi 3 ore şi reapar în alte locuri. Un episod de
urticarie durează o zi – două, rareori trei săptămâni.
Urticaria apare pe tot corpul, sau doar pe anu-
mite regiuni, cum ar fi faţa; localizarea se poate
schimba, dispare dintr-o zonă şi apare în alta, în
numai câteva ore; edemul este mai mare în jurul
ochilor, buzelor şi organelor genitale. Urticaria nu
este contagioasă.
Urticaria persistentă sau cronică este aceea care
durează mai mult de 4 săptămâni.
La copii apar frecvent leziuni de tip urticarian,
centrate pe o microveziculă. Aceste erupţii iau denu-
mirea de “prurigo strofulus”.
Unii copii mici sunt sensibili la înţepături de
ţânţari sau purici, prezentând urticarie papulară, cu
pete umflate mari la locul înţepăturilor, care pot
dura luni de zile.
Consultă medicul dacă respiraţia sau înghiţirea
devin dificile, limba se umflă, apar dureri abdomi-
nale, urticaria apare imediat după ce copilul a fost
înţepat de o insectă sau a luat un medicament, este
febril, are dureri sau umflături la articulaţii, dacă a
mai avut urticarie fără cauză cunoscută.

Urticaria prin presiune – pielea este frecată de elas-
ticul de la chiloţi, şosete, gulere.
Urticaria psihogenă – stresul psihic provoacă
urticarie cu papule mici pe un fond palid. Este inten-
sificată de cafea, ciocolată. Se poate trata cu anxi-
olitice şi loratadină.
Dermatografismul este caracterizat printr-o dungă
vasomotorie, la început palidă, apoi roşcată, nepru-
riginoasă, ce apare la câteva secunde până la câteva
minute, de la frecare pielii. Se întâlneşte la unii copii
normali; descrie urmele lăsate prin frecarea puternică
a pielii, dată de îmbrăcăminte sau ştergerea cu
prosopul. Dermografismul se manifestă în cazurile
de urticarie când dunga roşie apare pe piele la trau-
matism. La unele persoane apar papule mici şi foarte
pruriginoase, o dată cu transpiraţia produsă de căl-
dură, emoţii, activitate fizică sau alimente condimen-
tate. Erupţia durează de la câteva minute la o oră.
Edemul angioneurotic
Este extinderea leziunilor în ţesutul subcutanat.
Zone mari sunt umflate (tumefiate), fără margini
distincte, în jurul pleoapelor şi al buzelor. Se pot
întinde pe faţă, corp, regiunea genitală şi extremităţi.
Jumătate din copiii care fac urticarie prezintă şi
edem Quincke, cu umflarea mâinilor şi picioarelor.
Edemul angio-neurotic poate fi rareori ereditar,
din cauza unui defect genetic. Acesta apare înainte
de vârsta de 10 ani, prin atacuri repetate.
Edemul se instalează brusc, este masiv, locali-
Greutatea copilului (kg)
zat mai ales la faţă şi extremităţi şi durează una
– două zile. Se poate întinde şi la mucoase, Benadril lichid 12,5mg/5ml 3 ml 6 ml 10 ml 13 ml 16 ml 20 ml
determinând edemul glotei, care pune viaţa în
pericol. Benadril tablete 25mg
Cum se manifestă:
Se manifestă prin atacuri repetate de umflare a
extremităţilor, feţei şi gâtului, asociate cu dureri
abdominale. Poate fi declanşat de intervenţii dentare,
chirurgicale sau accidente. Asemenea edeme pot fi
foarte grave, punând chiar viaţa copilului în pericol.
Dacă se întinde la căile respiratorii superioare
(laringe) produce obstrucţie respiratorie. Edemul
gurii şi al faringelui se poate asocia cu edemul
laringelui şi se manifestă prin sufocare/asfixiere.
Copilul este agitat şi respiră greu. Criza poate dura
câteva clipe, până la jumătate de oră, apoi cedează
progresiv. Uneori, în lipsa unui tratament imediat,
edemul progresează rapid producând asfixiere mor-
tală. Poate apărea după înţepături de insecte, injecţie,
alergie alimentară, infecţie şi altele. Edemul la intes-
tine produce vărsături şi dureri abdominale. În aceste
cazuri, copilul necesită tratament de urgenţă. La cei
mai mulţi copii, frecvenţa apariţiei urticariei scade
după 2-4 ani şi – rareori – persistă la adulţi.
Ce se poate face:
- simptomele se rezolvă de obicei în interval de
o lună.
COPILUL BOLNAV
- nu sunt necesare analize extinse de alergie.
Prevenirea:
- evitarea agentului declanşator este importantă,
atunci când acesta poate fi identificat.
- mai toate medicamentele pot produce urticarie.
Dacă un medicament provoacă urticaria la copil,
părinţii trebuie să-i spună doctorului, iar medicamen-
tul trebuie evitat pe viitor.
- alimentele suspectate că produc urticarie tre-
buie evitate, dacă asta nu compromite nutriţia copilu-
lui. Părinţii nu trebuie să limiteze dieta copilului dacă
nu se cunoaşte alimentul provocator.
- derivaţii sintetici de testosteron: danazol şi
stanozolol previn edemul Q. Aceste medicamente
pot fi indicate de către medic. Părinţii copiilor cu
edem Q ereditar, al cărui risc mortal este foarte
mare, ar trebui să aibă la îndemână o trusă care să
conţină o seringă şi o fiolă de adrenalină unu la mie,
care să fie folosită în cazurile de urgenţă.
Tratament: antihistaminice pe gură; sunt eficace pen-
tru a controla urticaria. Cele mai folosite sunt: hidroxi-
zin, de două ori pe zi şi difenilhidramină, de patru ori pe
zi. Ambele sunt sedative. Există antihistaminice moder-
ne (cetirizina, loratadina) fără efect sedativ.
Medicul poate prescrie Benadril, care poate pro-
duce uşoară somnolenţă şi trebuie dat de 4 ori pe zi,
timp de 1-3 zile, în următoarele doze:
Tabel nr. 53 Doza de Benadril pentru urticarie
10 20 30 40 50 60
- - 1 1 1,5 2
Antihistaminice numite de medici anti H 2
(cimetidină sau zantac) se pot asocia cu celelalte
antihistaminice de tip H1 (cum ar fi Claritinul) în
tratamentul urticariei cronice.
În cazurile grave – cu greutate în respiraţie,
umflarea pleoapelor, buzelor sau urechilor – cheamă
salvarea.
Steroizii nu sunt eficace. În edemul angioneurotic
grav, se administrează lichid intravenos şi se menţin
libere căile respiratorii, încă din camera de gardă.
Pune comprese reci pe zona pruriginoasă şi cu edem.
Pentru a preveni viitoare erupţii, se încearcă
aflarea cauzei reacţiei alergice: dacă erupţia este
limitată la o zonă mică, este probabil produsă de
ceva ce a atins copilul (mai frecvent plante sau
săpun); dacă este răspândită pe tot corpul, cauza
poate fi ceva ce a mâncat copilul sau a inhalat.
Modul de apariţie al urticariei poate da o indicaţie
despre alergie: dacă apare de obicei după mese, într-un
anumit sezon, sau în anumite locuri vizitate.
Dacă suspectezi o cauză, încearcă să o înde-
părtezi şi observă dacă aceasta ameliorează starea
463
COPILUL NOSTRU

copilului. Va trebui să suspectezi fiecare aliment pe Eczema feţei

care îl consumă copilul, chiar pe cele care în trecut
nu i-au produs nici o tulburare. - paloarea feţei, mai
Uneori, o urticarie apare când copilul mănâncă o ales în jurul nasului;
cantitate mare dintr-un aliment la care este foarte - extremităţile sunt mai
puţin alergic. reci decât cele ale unui copil
Pentru copilul alergic la înţepături de insecte, normal, iar pielea reacţio-
poartă cu tine o trusă de urgenţă. nează mai intens la frig;
Dacă copilul face des urticarie alergică trebuie - pielea se albeşte du-
făcute teste şi găsit alergenul vinovat. După ce aler- pă atingerea cu unghia sau
genul a fost detectat, acesta trebuie evitat sau contac- cu orice alt obiect neascuţit
tul cu acesta trebuie cel puţin redus. (dermatografism alb);
- cearcăne sub ochi;
- intoleranţă la îmbrăcămintea de lână sau la
Dermatita (eczema atopică) îmbrăcămintea strâmtă;
Eczema este un termen general pentru diferitele - piele uscată cu foliculi (cheratoză foliculară),
stări ale pielii inflamate. Este o inflamaţie cronică mai ales în lunile de iarnă; se manifestă diferit de la
pruriginoasă a pielii, asociată deseori cu antecedente un copil la altul;
personale sau familiale – de astm, rinită alergică, con- - cataractă (complicaţie a eczemei atopice);
junctivită. “Atopic” în greceşte însemnă “fără loc”, - creşterea eozinofilelor (o categorie de globule
“neobişnuit” şi denumeşte o sensibilitate crescută, albe) în sânge.
moştenită, exemplificată prin triada de astm, rinită
alergică şi eczemă.
Este denumită de medici “dermatită atopică”, Zonele de apariţie a
“eczemă atopică” sau “eczemă alergică”. Rareori, exemei la diferite
copilul are toate manifestările triadei atopice. vârste
Este o boală neinfecţioasă a pielii, numită şi “der-
matită”, care se caracterizează prin leziuni veziculoase
pe fond roşu, formate din plăci sau placarde cu limite Eczema are un
neregulate (estompate), însoţite de mâncărime (copilul efect emoţional pu-
se scarpină, rupe veziculele, lichidul conţinut transfor- ternic asupra celor
mându-se în cruste). Reprezintă un mod de reacţie la care suferă de această boală şi a familiilor lor. Copilul
diferiţi stimuli, dintre care unii sunt necunoscuţi. cu eczemă este deseori jenat şi se izolează de ceilalţi.
Aceasta poate duce la scăderea încrederii în sine într-o
perioadă foarte importantă pentru dezvoltarea sa
Eczemă la genunchi emoţională şi socială. Şcolarii cu eczemă sunt deseori
necăjiţi de colegi, din cauza erupţiilor vizibile şi a scăr-
pinării constante. Mâncărimea este atât de intensă,
Eczema nu este încât copilul se scarpină până când îşi rupe pielea,
contagioasă (dar numai pentru a scăpa de mâncărime. Mâncărimea din
nici nu poate fi timpul nopţii le tulbură somnul şi le îngreunează
vindecată). La cei activitatea şi performanţele şcolare; părinţii acestor
mai mulţi copii – copii sunt şi ei afectaţi. Când copiii nu dorm, deseori
însă – boala poate nici părinţii lor nu dorm. Copiii cu eczemă au mai
fi controlată cu frecvent tulburări de comportament. Sunt deseori mai
tratament şi evitarea cauzelor declanşatoare. Cauza speriaţi şi sunt mai dependenţi de părinţi, decât
bolii nu se cunoaşte. Pare să fie un răspuns anormal al ceilalţi.
sistemului imunitar al organismului. La aceşti copii,
reacţia inflamatorie la substanţele iritante este exage- Eczema feţei la
rată, producând mâncărime şi scărpinare. Nu apare sugar
din vina părinţilor.
Cum se manifestă la copil: La sugar, apa-
- plăci pruriginoase zemuind pe obraji, care re între luna a 2-a
apar la 1-2 luni de la naştere (eczema infantilă sau şi a 6-a, şi se ma-
constituţională); nifestă prin ro-
- erupţie pruriginoasă (mâncărimea este tot- şeaţă, mâncărimi
deauna prezentă); puternice şi bro-

464

boane mici pe obraji, frunte sau scalp. Această erupţie
se răspândeşte apoi la tot corpul, mai ales la cutele
încheieturilor. Din cauza mâncărimilor, copilul are
insomnie. La jumătate dintre copii, erupţia dispare la
vârsta de 2-3 ani.
A doua fază a acestei dermatite apare cam la vârs-
ta de 4-10 ani, sub formă de erupţii circulare, uşor
ridicate, foarte pruriginoase şi care se descuamează,
pe faţă şi pe corp. Pielea apare îngroşată şi mai puţin
zemuindă. Localizarea mai frecventă este la îndoitu-
ra cotului, a pumnului, a gleznei şi sub genunchi.
A treia fază începe cam la vârsta de 12 ani, con-
tinuă la adultul tânăr şi se caracterizează prin zone
de piele uscată, solzoasă şi pruriginoasă.
Dintre sugarii cu eczeme doar o treime vor avea
boala după vârsta de un an şi – dintre aceştia – doar
o treime vor continua să o aibă în adolescenţă.
La cei mai mulţi copii cu eczemă boala dispare –
astfel – odată cu vârsta.
La unele persoane, eczema poate persista şi la
vârsta adultă. Eczema este fie zemoasă, fie uscată, cu
pielea îngroşată şi cojită (scuame).
La toate vârstele, mâncărimea apare – de obicei –
în reprize. Poate fi intensă, mai ales noaptea, când
copilul continuă să se scarpine. Emoţiile amplifică
mâncărimea. După o criză de scărpinare, copilul
simte o uşurare trecătoare. Scărpinarea de lungă
durată provoacă aspect de piele îngroşată (lichenifi-
care). Pentru părinţi şi copiii mai mari, este impor-
tant de recunoscut că scărpinarea pielii este un mod
de exprimare a anxietăţii.
Copiii cu eczeme sunt foarte sensibili la sub-
stanţele iritante – cum ar fi detergenţii, săpunurile,
lâna. Infecţiile secundare cu microbi (stafilococ a sau
streptococ p) agravează eczema şi mâncărimea. Sub-
stanţele care provoacă mâncărimea nu sunt aceleaşi
la toţi copiii. Pentru unii este îmbrăcămintea aspră,
pentru alţii – căldura sau transpiraţia, săpunul,
detergenţii, dezinfectanţii, contactul cu sucul de
fructe sau zeamă de carne crudă, salivă şi păr de ani-
male, praf, viroze respiratorii şi stres.
Testarea pentru alergie este indicată, când:
- eczema este întinsă aproape pe tot corpul,
- se asociază cu colici, vărsături şi diaree,
- nu răspunde la tratamentul obişnuit.
Aceşti copii sunt testaţi pentru reacţii alergice la
ou, lapte, făină, peşte, nuci, arahide, deoarece aceste
alimente provoacă 85% din alergiile alimentare.
Dacă testul este pozitiv pentru un anumit aliment,
copilul va consuma – sub supravegherea medicului
– alimentul suspect şi va fi observat pentru o eventu-
ală reacţie; dacă eczema se înrăutăţeşte, alimentul
respectiv va fi înlăturat.
La cei mai mulţi copii cu atopie, boala dispare la
tinereţe. La unele persoane, eczema poate persista şi
la vârsta adultă.
COPILUL BOLNAV
Complicaţiile eczemelor:
- infecţiile bacteriene – provoacă agravarea eczemei.
- infecţia virală – copiii cu eczemă fac mai uşor
veruci (negi) şi moluscum contagiosum.
- eczemă herpetică – prin întinderea pe piele a
herpesului.
- întârziere în creştere – copiii cu eczemă gravă
pot rămâne mici de statură; nu se cunoaşte cauza.
Prevenire:
- Agravarea eczemei poate fi evitată prin precauţii
simple: evitarea transpiraţiei şi a supraîncălzirii.
- Evitarea schimbărilor bruşte de temperatură
sau umiditate; se aplică un emolient pe faţă, mâini şi
pielea expusă. Acesta acţionează ca o barieră protec-
toare. Se protejează pielea cu o cremă de soare protec-
toare cu un SPF (Factor de Protecţie Solară ) de 15 sau
chiar mai mare şi iarna (fără soare), când pielea este
totuşi expusă efectului dăunător al razelor UV (ultra-
violete), mai ales când sunt reflectate de zăpadă.
- Umidificarea locuinţei: în lipsa unei aparaturi
specifice, un vas cu apă, aşezat pe calorifer, poate ajuta.
- Evitarea săpunurilor puternice, a detergenţilor şi a
solvenţilor (un săpun neiritant pentru piele şi îmbră-
căminte). Copii cu eczemă nu se spală decât cu săpunuri
pentru sugari, se evită contactul prelungit al săpunului cu
pielea; copilul trebuie clătit cât mai repede.
- Evitarea materialelor iritante ce provoacă
mâncărimea (lâna, lâna de angora sau mohairul);
îmbracă copilul cu haine mai largi, din bumbac.
- Evitarea factorilor din mediu care declanşează
alergii: polen, ciuperci, igrasie, insecte, praf, păr de
animale, alimente care agravează erupţia.
- Evitarea stresului.
- Foloseşte des iarna un emolient mai puternic
(cumpără pentru copil numai de la farmacie cremă
sau măcar vaselină simplă, neparfumată şi neco-
lorată care este mult mai bună decât unguentele
scumpe din parfumerii sau de la tarabe).
- Menţinerea umidităţii pielii.
- Unghiile trebuie tăiate scurt.
- Baia curăţă pielea, o hidratează, o menţine proas-
pătă şi măreşte pătrunderea corticosteroizilor în piele.
- Duşurile trebuie să fie scurte iarna. Contactul
îndelungat cu apa fiartă usucă pielea. După baie sau
duş, pielea se usucă prin tamponare uşoară cu
prosopul. Pielea nu se freacă. Se aplică emolientul în
primele trei minute după duş, pentru a menţine
umezeala pielii.
- Rufele copilului trebuie clătite de mai multe
ori, urmele de detergent pot provoca alergii.
- Nu folosi balsam de rufe, dacă copilul este
atopic. Balsamul rămâne în fibrele textile şi poate
provoca reacţii alergice pe piele.
- În cazul în care copilul este sensibil la alimente,
se evită ouăle, peştele, făina, arahidele şi soia.
Educaţia părinţilor:
- scopul tratamentului este controlul eczemei,
nu vindecarea ei.
465
COPILUL NOSTRU
- pielea trebuie menţinută hidratată, cu emolienţi.
- evitarea substanţelor iritante şi a alergenilor, ca
detergenţi, cosmetice, balsam de rufe, praful, părul
de animal şi fumul de tutun.
- evitarea stresului la copil, deşi boala nu este o
tulburare emoţională.
- părinţii trebuie să cunoască diferenţa dintre
efectele corticosteroizilor administraţi pe gură sau
injecţii (pe cale generală), sau aplicaţii pe piele
(local). Steroizii pe cale generală – deşi eficace în
controlul eczemei – nu trebuie folosiţi într-o aseme-
nea boală cronică, din cauza riscului de a provoca
cataractă, rănirea oaselor (osteopenie) şi obişnuinţă.
Ce se poate face:
Înlăturarea alergenului. După ce medicul a sta-
bilit – prin teste – la ce este alergic copilul, substanţa
respectivă trebuie eliminată din viaţa copilului.
Pentru alergia de contact, testele, numite “tim-
bre”, se lipesc timp de 48 de ore pe spatele copilului.
La scoaterea lor, apare dedesubt o reacţie care imită
alergia şi poate explica la ce este alergic copilul.
Nu există un tratament care să prevină apariţia
eczemelor pentru totdeauna. Tratamentul trebuie
prescris de medicul dermatolog şi are – ca scop –
prevenirea uscării pielii şi a mâncărimii, prin anti-
histaminice, dermocorticoizi şi emolienţi. Steroizii
locali sunt singurele medicamente eficace şi pot fi
folosite în siguranţă.
Mâncărimea poate fi calmată prin înlăturarea fac-
torilor agravanţi, folosirea steroizilor locali de
potenţă scăzută sau cu medicamente antihistaminice.
Medicul poate recomandă o cremă cu steroizi, pentru
a reduce inflamaţia şi mâncărimea. Cremele cu
steroizi sunt principalul tratament al eczemei.
Foloseşte crema prescrisă sau o cremă cu hidrocorti-
zon 0,5%. Aplic-o de 4 ori pe zi – în perioadele acute
şi o dată pe zi – când eczema a mai scăzut, timp de 2
săptămâni. Încearcă apoi să previi ciclul de mân-
cărime, folosind imediat crema pe orice zonă prurigi-
noasă. Crema cu steroizi se aplică în cantităţi mici şi
trebuie frecată până intră în piele. Ia crema cu tine
când călătoreşti cu copilul. Dacă lipseşti de acasă, las-o
unei rude ce are grijă de copil şi cumpără alt tub,
înainte de a se termina complet primul. Umezeşte
pielea timp de 5-10 minute, de două ori pe zi. Tam-
ponează apa cu prosopul şi aplică imediat preparatul
cu steroid, numai în zona de eczemă. Aplică un
emolient pe întregul corp, după steroidul local; aces-
ta poate fi aplicat şi peste zona în care a fost deja apli-
cat un steroid, dacă a fost sub formă de cremă (hidro-
cortizon acetat). După baie şi după aplicarea cremei
cu steroizi pe zonele pruriginoase, se poate aplica pe
restul pielii o cremă emolientă, care menţine ume-
zeala pielii (Nivea, Nutraderm, Lubriderm) o dată pe
zi sau de două ori pe zi, iarna.
Pe vreme caldă şi umedă, evită unsorile, care
blochează glandele sudoripare, intensifică mâncări-
466
mea şi agravează erupţia; în plus, este nevoie de un
săpun pentru a le curăţa. Pentru eczema gravă, poate
fi totuşi nevoie de unguente pentru a vindeca pielea.
Reaplică emolientul, dacă pielea se usucă sau pare
uscată.
Tratamentul trebuie să fie intens. Se folosesc
steroizi locali moderat de puternici (de ex. triamci-
nolon 0,1%, mometason (elocom), prednicarbate –
dermatop sau fluticasone – cultivate), de două ori pe
zi, preferabil de fiecare dată după baie, sau după
aplicare de comprese umede, cel puţin în primele
câteva zile. Pe măsură ce inflamaţia scade – la
început la cap şi apoi pe trunchi – se foloseşte mai
puţin steroid şi mai mult emolient. Scopul este să se
ajungă la folosirea corticosteroizilor de două ori pe
săptămână, pe timp îndelungat, pentru a reduce
riscul de atrofie a pielii. Când eczema se agravează
iarăşi, steroizii se aplică din nou de două ori pe zi,
după baie, pentru câteva zile.
Tehnica aplicării steroizilor locali:
- Aplică steroidul pe zona de eczemă.
- Acoperă cu o compresă de bumbac, umedă,
peste care pune un pansament uscat.
- După 6 ore, înlătură pansamentul şi reaplică
steroizii.
- Menţine o temperatură medie a camerei în tim-
pul schimbării pansamentelor.
- Unii dermatologi recomandă – după aplicarea
tratamentului local cu steroizi – îmbrăcarea copilu-
lui cu o pijama umezită în apă caldă şi stoarsă, iar –
pe deasupra – cu una uscată. Dacă se aplică acest gen
de tratament, camera trebuie să fie îndeajuns încăl-
zită, pentru a nu-i fi frig copilului.
- Greşelile frecvente includ folosirea steroizilor
insuficient de puternici (de potenţă neadecvată) pen-
tru eczeme sau aplicarea lor în cantităţi insuficiente
(pentru tratamentul unei boli).
- Nefolosirea unguentelor cu steroizi în primele
momente după baie.
Pielea afectată de eczemă se infectează adesea.
Pentru aceasta, medicul prescrie antibiotice locale, la
primele semne de pustule sau impetigo, sau când gan-
glionii limfatici sunt inflamaţi sau eczema are cruste şi
zemuieşte. Se prescriu antibiotice pe gură (Ex. dicloxa-
cilin, cephalexin), de 3-4 ori pe zi, timp de două săp-
tămâni sau mai mult şi mupinocin (bactoban).
Se pot folosi medicamente antihistaminice, cum
ar fi Claritinul sau peritolul în sirop, pentru a scădea
mâncărimea. De obicei, medicul prescrie aceste
medicamente de două ori pe zi la început şi apoi o
dată pe zi.
Lubrifiantele folosite pentru eczemă: Atoderm,
Daliange.
Tratamentul eczemei rezistente la îngrijirea obiş-
nuită, localizată şi îngroşată: corticosteroizi puternici
aplicaţi locali, gudron 3-5 %.
 COPILUL BOLNAV

Dermatita de contact • la braţ – unele plante,

Se produce când pielea vine în contact repetat cu • la mână – catarama de la ceas, din piele tăbăc-
o substanţă iritantă. ită sau din metal cu nichel,
• pe mâini – săpunul,
• la degete – inelele,
Dermatită de • pe spate – catarama sutienului,
contact • la brâu – nasturii de la blugi,
• în regiunea ano-genitală – medicamente, un-
Nu produce guente, talcul,
tot atâta mâncă-
rime ca dermatita
atopică şi – de obi- Eczemă de contact
cei – dispare când cu talcul
substanţa iritantă
nu mai este prezentă. Cea mai frecventă formă de der-
• la picioare
matită de contact la sugari este “dermatita de scutec”.
– încălţămintea.
(Vezi vol 1) Erupţia apare
Dermatita de contact alergică se poate genera- la câteva ore
liza uneori. după contact, cu
Razele ultraviolete pot activa o substanţă apli- mâncărimi uşoare şi câteva băşici mici. Acest fel de
cată pe piele sau introdusă în corp, producând o alergie este determinat prin teste cutanate şi diferite
reacţie de fotosensibilitate. teste cu alergeni din alimente sau inhalatori. După
locul în care este situată eczema, se poate deduce
Tabel nr. 54 Substanţele care provoacă reacţia substanţa care a provocat-o.
de fotosensibilitate Din cauza scărpinatului, veziculele se rup şi
Substanţa Sursa urmează faza de supuraţie. După ce se usucă, apare
faza crustoasă şi descuamativă. Scărpinatul poate
Crom ciment, anticorozive, vopsea duce la infectarea (impetiginizarea) leziunilor.
Consultă pediatrul, dacă erupţia pare infectată şi
Cobalt pigment, vopsea, cerneală, metal copilul are febră, dacă erupţia apare după contactul
Celofan lipici, bandă adezivă, valniş
cu cineva care are băşici şi febră (herpes); erupţia
sângerează în numeroase locuri; copilul nu poate
Răşini epoxi adezive, plastice şi tipare dormi de mâncărimi; copilul este bolnav.
Ce se poate face:
Parfumuri cosmetice, creme, detergenţi, săpun - identificarea substanţei iritante sau alergizante
(alergeni), prin anamneză sau teste cutanate.
Nichel bijuterii, instrumente, fermoare
- limitarea contactelor care nu sunt necesare, cu
Parafenilel diamină vopsea de păr sau de haine, pantofi substanţe iritante, îmbrăcăminte protectoare, spălarea
şi uscarea corectă a mâinilor.
Plante crizantemă, primulă (brânduşă), - cremele protectoare sunt rareori eficace.
usturoi, iederă, cosmetice, uleiuri, - unguenţi cu steroizi.
conservanţi, creme
Cauciuc pantofi, cizme, mănuşi, prezerva- Dermatita seboreică
tive, anvelope Este o erupţie inflamatorie cronică, cu coji, a
pielii ce cuprinde scalpul, faţa, toracele şi perineul.
Eczema de contact are un mecanism de produ- Se întâlneşte mai mult la nou-născut şi adolescent.
cere alergic, începe cu o fază de roşeaţă a pielii, în
zona în care aceasta a fost atinsă de o substanţă sen-
sibilizantă. Pe suprafaţă apar vezicule minuscule. Dermatita
Orice zonă de pe piele poate fi afectată de seboreică a feţei
eczema de contact:
• la faţă – cosmeticele,
• la cap – şamponul, Se asociază cu
• la urechi – cerceii, supraproducţie
• la gât – lănţişoarele, de grăsime (sebum) ce conţine coji ale pielii. Forma ce
• axilă – deodorantele, cuprinde scalpul şi faţa se manifestă prin descuamare
(mătreaţă) excesivă şi cu o erupţie roşiatică cu coji la

467
COPILUL NOSTRU
marginea scalpului, pe laturile nasului, sprâncene şi
în spatele urechii. Uneori, prinde şi pleoapele (blefa-
rită). Cauza nu se cunoaşte. Se dezvoltă uneori o ciu-
percă (pitirasporon ovale). Este o boală cronică.
Ce se poate face:
- Un tratament blând, de mai multe zile, este
mai eficace decât unul riguros, ce tinde să înlăture
cojile de pe cap.
- Se folosesc şampoane medicinale (care conţin
selenium sulfid, ketoconazol, nizoral sau gudron)
singure sau după aplicarea unei creme cu sulf şi acid
salicilic. La copii se folosesc – de câte ori este posibil
– şampoane care nu dau usturimi când intră în con-
tact cu ochii. Şamponul poate rămâne pe scalp timp
de câteva minute, în timp ce părul este frecat uşor cu
o perie sau o periuţă de dinţi moale, pentru a înlătu-
ra cojile (scuamele). După şampon, se aplică imediat
o cremă cu steroid slab.
Efectul luminii asupra pielii
Soarele emite radiaţii electromagnetice, care vari-
ază de la lungimea de undă joasă a razelor cosmice
ionizante, gama şi raze X – la cele ultraviolete (UV)
neionizante, razele vizibile şi cele infraroşii, cu
lungime de undă mai mare. Stratul de ozon al atmos-
ferei absoarbe UVC (cu lungime de undă între 200-290
nm), lăsând cantităţi mici de UVA şi UVB să atingă
pământul. Radiaţia UV este maximă între 10 a.m. şi 15
p.m., care rezultă din reflectarea apei, zăpezii şi a
nisipului. Razele UVA pătrund prin epiderm şi ajung
la derm. Doar 10% din UVB ajung la derm, restul este
absorbit de epiderm. Ferestrele absorb UV B şi C.
Sursele artificiale de UV emit în spectrul A sau B.
Razele ultraviolete B ajută sinteza vitaminei D3
în piele. Razele UVA produc doar arsuri minime, dar
întăresc (accentuează) efectele UVB şi au un rol în
reacţiile alergice la soare, de sensibilizare la soare şi
de îmbătrânire prematură a pielii. Razele UVB sunt
mai scurte şi provoacă bronzarea, arsura şi cancerele
de piele. UV A şi B stimulează pigmentarea imediată
şi îngroşarea epidermei, ca măsură protectoare.
Pielea indivizilor poate fi clasificată – în funcţie
de sensibilitatea la soare – în şase tipuri:
Tabel nr. 55 Tipuri de piele
Tipul de piele Reacţia la expunerea solară
1. Blondă (excesiv) se arde tot timpul, nu se bronzează niciodată
2. Blondă se arde de obicei, uneori se bronzează
3. Uşor pigmentată se arde uneori, de obicei se bronzează
4. Pigmentată nu se arde niciodată, se bronzează întotdeauna
5. Piele brună nu se arde niciodată
6. Piele neagră puternic pigmentată
Boli de piele ameliorate de lumina solară:
- Eczema atopică
- Psoriazis
468
Boli de piele provocate de lumina solară:
- Herpes
- Lupusul Eritematos
- Porfiria
- Vitiligo.
Arsura de soare (Eritemul solar)
Expunerea excesivă la soare provoacă arsura
pielii. Copiii blonzi, care sunt mai puţin protejaţi de
melanină, reacţionează mai intens la soare, decât cei
cu pielea mai închisă la culoare.
Expunerea excesivă la UVB produce usturimi pe
piele, urmate – la mai puţin de 12 ore – de înroşirea
pielii, eriteme. Înroşirea şi usturimea pielii încep la 1-4
ore de la expunerea la soare, în funcţie de durata
expunerii şi de sensibilitatea copilului; atinge maximum
la 24 de ore şi scade în următoarele 2-3 zile, urmată de
descuamare şi depigmentare. Arsurile severe produc
dureri, băşici, bule şi stare generală proastă. Din cauza
durerii, arsura tulbură somnul şi dă usturime pielii.
Arsura excesivă scade transpiraţia şi contribuie la colaps
(pierderea conştienţei), prin şoc caloric.
Arsura pe suprafeţe mari din piele produce febră,
dureri de cap şi oboseală. Arsura la copii trebuie
deosebită de alte reacţii asemănătoare ale pielii:
- sensibilitate la lumină – apare la 5-30 de minute
de la expunerea la soare, provocată de o substanţă
sensibilizantă (parfumuri, tetraciclină, sulfamide etc.).
- arsura pielii la 5 minute după expunerea la
soare, sugerează protoporfiria eritropoetică.
- arsura pielii normale necesită cel puţin 30 de
minute pentru a apărea.
În lupusul eritematos: arsura apare după 1-7 zile
de la expunerea la soare şi persistă câteva săptămâni.
Multe erupţii virale apar sau sunt accentuate, la
început, în zonele expuse la soare.
Arsura se poate preveni sută la sută şi prevenirea
este – de departe – cel mai bun tratament.
Ce se poate face:
- durerea şi roşeaţa provocate de soare pot fi cal-
mate prin aplicarea unor comprese umede şi reci;
- aspirina, în primele două zile după expunere,
poate micşora arsura;
- steroizii locali sau pe gură nu au o eficacitate
convingătoare.
Sfaturi pentru părinţi:
- este foarte important ca sugarii şi copiii să fie
protejaţi de soare, deoarece 60% din efectul dăunător
al razelor solare se produce înaintea vârstei de 18 ani,
când pielea este mult mai sensibilă. Expunerea exce-
sivă la razele ultraviolete în copilărie creşte, mai târ-
ziu, riscul diferitelor forme ale cancerului de piele.
- riscul de cancer de piele, inclusiv melanom,
(forma cea mai gravă a cancerului de piele) este
mare, când expunerea la razele UV care provoacă
frecvent arsurile de soare este intermitentă.

- cea mai importantă măsură de prevenire în
dezvoltarea melanomului şi a cancerului de piele este
prin evitarea soarelui – în special între 10 a.m. şi 15
p.m. – haine protectoare, inclusiv pălărie şi ochelari
de soare, adaptarea treptată, naturală, a pielii la soare
şi folosirea cremelor protectoare (ex. Photoderm).
- profesorii trebuie să instruiască elevii asupra
importanţei evitării soarelui, ca parte a educaţiei
pentru sănătate. Imaginea socială a aspectului de
piele bronzată – ca expresie a pielii sănătoase – este
însă greu de schimbat.
Deşi considerată atrăgătoare, o piele bronzată nu
este o piele mai sănătoasă.
Sensibilitatea la soare (Fotosensibilitatea)
Este reacţia anormală a pielii la lumina solară
vizibilă şi la razele ultraviolete.
Cauzele sensibilităţii la soare:
- unele anomalii ale pielii, ca lipsa de pigment
(albinism, vitiligo).
- substanţe chimice:
- cu efect local: parfum, plante, lămâi, morcov,
pătrunjel, mărar, grâu, căpşuni, lucernă, detergenţi
- pe cale generală: medicamente: tetracicline,
sulfamide, fenotiazine, izoniazid, diuretice.
- un produs metabolic, în porfirie.
- boli genetice.
- cauze necunoscute, ca în urticaria solară.
Cum se manifestă:
Fotosensibilitate
- după expunerea la
soare, pe piele apar vezi-
cule şi bule (băşici), pa-
pule şi plăci, arsuri şi
zone de hiperpigmenta-
re, la o zi – două, după
expunere.
Ce se poate face:
- protecţie împotriva expunerii la soare: evitarea
soarelui între 10 a.m şi 15 p.m. şi haine protectoare
(cu mâneci lungi, pălărie cu boruri largi);
- cremă protectoare de soare cu factor mare de
protecţie; un SPF de 15 înseamnă că eşti protejat de
15 ori mai mult, decât ai fi fără nici o protecţie;
- vântul, reflecţia apei, a zăpezii şi a nisipului,
transpiraţia şi pielea udă, scad mult eficacitatea
cremelor protectoare,
- crema trebuie să reziste la apă şi să fie reapli-
cată la fiecare câteva ore;
- cu cât factorul de protecţie este mai mare, cu
atât este mai bine;
- preparatele opace – ca oxidul de zinc – blo-
chează razele ultraviolete şi vizibile. dar nu are un
aspect cosmetic acceptabil.
COPILUL BOLNAV
Erupţiile acute şi grave pot necesita un tratament
scurt cu Prednison, pe gură.
Erupţia polimorfă la lumină
Apare brusc primăvara, la copii şi adulţii tineri,
mai ales femei. La câteva ore sau zile, în zonele
expuse la soare apar plăci şi papule roşiatice care
rămân 1-7 zile şi se vindecă fără cicatrice. Alteori,
erupţia iniţială apare ca o dermatită acută, cu papule
edemaţiate şi băşici pe faţă şi antebraţe. De-a lungul
primăverii, pielea se îngroaşă şi se acoperă cu cruste.
Vara, erupţia poate dispărea şi poate reapărea primă-
vara viitoare. Copiii foarte sensibili, au erupţii şi de-a
lungul anului. Erupţia poate apărea la aceştia şi pe
buza de jos. Mâncărimea poate fi uneori puternică şi
scărpinarea provoacă infecţie microbiană secundară.
La cei mai mulţi copii, boala se ameliorează cu vârsta.
Ce se poate face:
- Evitarea soarelui este principala formă de
tratament.
- Copiii nu trebuie să stea în soare între 10 a.m.
şi 15 p.m. deşi evitarea soarelui este greu de suportat
de către părinţi şi copii.
- Protecţia solară, haine cu mânecă lungă,
pălărie cu boruri largi, creme protectoare cu SPF mai
mare de 30 pentru UVB şi UVA.
- Când evitarea soarelui şi folosirea unei creme
protectoare nu sunt eficiente, copilul poate fi tratat
cu beta caroten în capsule.
- Formele grave necesită tratament prescris de
medicul dermatolog, cu psoralen în doze mici şi raze
ultraviolete artificiale (PUVA terapie), care produc
melanină şi îngroşarea epidermului, crescând pro-
tecţia naturală la soare.
- Tratament cu unguente cu corticosteroizi locali,
pentru erupţie.
- Compresele umede pe faţă măresc efectul
steroizilor.
Porfiria (Protoporfiria eritropoetică)
Este o boală ereditară a metabolismului por-
firinei din globulele roşii (eritrocite)
.
Erupţie porfirică
la faţă
Copilul – mai
ales cel de vârstă
preşcolară – pre-
zintă arsuri, mân-
cărimi şi înţepă-
turi în piele, care
apar cam la 1-10 minute după expunerea la soare.
Copilul se poate plânge de dureri, fără ca pe piele să
apară leziuni şi poate prefera să stea în casă. Expunerea
intensă la soare provoacă edem, roşeaţă şi urticarie la
469
COPILUL NOSTRU
faţă, urmată uneori de vezicule şi coji, pe nas, obraji şi pe
mâini. Deseori, nu apare o reacţia imediată, ci doar mai
târziu, o reacţie tardivă, cronică. Poate apărea şi la alţi
membri ai familiei şi de la lumina artificială din clase.
Ce se poate face:
- Tratamentul de bază este betacarotenul; cu
timpul, pielea copilului se colorează, dar tolerează
mai bine soarele. Copiii care înainte refuzau să iasă
afară, se pot juca 3-4 ore, fără ca soarele să-i ardă.
- Metodele obişnuite de protecţie solară nu sunt
eficace, deoarece cremele protectoare nu protejează
suficient în zona de 409 nm (este zona dintre razele
UVA şi spectrul vizibil). Sunt necesare doar cantităţi
mici de lumină, pentru a provoca simptome.
- Când tratamentul cu betacaroten nu este efi-
cace, doctorul poate recomanda piridoxină (vit. B6,
bedoxin) sau alte medicamente.
Dermatite provocate de plante (Fitoderma-
tite)
Se manifestă prin roşeaţă, vezicule şi băşici în
diferite forme, urmate de o pigmentare intensă,
după expunerea la plante, primăvara şi toamna.
Erupţia liniară poate fi confundată cu dermatita aler-
gică de contact, ca cea produsă de iederă.
Sensibilitatea pielii la soare este provocată de
unele ierburi care conţin o substanţă chimică, numită
“psoralen”, produsă mai ales după zilele ploioase.
După ce a atins o plantă care conţine o asemenea sub-
stanţă, pielea copilului devine sensibilă la soare,
formează băşici şi este urmată de o pigmentare inten-
să, care durează câteva luni.
Ce se poate face:
- Evitarea zonelor în care există asemenea plante.
- Faza de dermatită acută este tratată cu
unguent local cu steroizi de potenţă medie, de două
ori pe zi, ca dermatita alergică de contact.
Psoriazisul
Este o boală de piele cronică, necontagioasă,
genetică, cu manifestări pe diferite părţi ale corpului
inclusiv pe scalp şi unghii.
Psoriazis la regiunea
cotului
Leziunea carac-
teristică este o placă
roşiatică bine deli-
mitată, acoperită de
scuame albicioase.
Înmulţirea celulelor
pielii este accelerată; maturaţia şi descuamarea se
face în mod accelerat – în 3-4 zile în loc de 28 de zile,
cât este normal. Această reproducere excesivă deter-
470
mină transformarea celulelor stratului spinos direct
în celule cornoase care îşi păstrează nucleul. Lipseşte
stratul granulos. Celulele cornoase cu nucleu
formează scuamele caracteristice care formează
crustele din psoriazis. Apare la orice vârstă.
Psoriazis al feţei
Copilul cu psori-
azis are o predispo-
ziţie genetică. Când
un părinte are psori-
azis, există 25% şan-
se pentru un copil ca şi el să aibă. Când ambii părinţi
sunt suferinzi, riscul creşte la 75%.
Cauza psoriazisului nu se cunoaşte.
Factori de risc: leziuni ale pielii, infecţii, stres şi
unele medicamente (beta blocante, antimalarice,
litium), lumina solară.
Cum se manifestă:
- se întâlneşte mai frecvent la scalp, coate,
genunchi, mâini, picioare şi regiunea genitală, deşi
poate afecta orice zonă a corpului.
- placa de psoriazis este forma cea mai frecventă
a bolii; apare ca o zonă ridicată, îngroşată, de piele
roşie, acoperită cu scuame albe-argintii. Dacă se ridică
coaja, pielea de dedesubt sângerează. Diametrul plă-
cilor variază de la 2 cm în sus şi sunt rar pruriginoase
(provoacă mâncărimi). La copil, leziunile pot fi mici
(psoriazis în picătură) sau pot fi generalizate,
cuprinzând toată pielea (psoriazis eritrodermic).
- la jumătate din cazurile cu psoriazis sunt afec-
tate unghiile; pe suprafaţa unghiilor apar numeroase
gropiţe, partea terminală se îngălbeneşte şi se
îngroaşă sau se sfărâmă, iar unghia cade; toate
unghiile sunt afectate.
Alte tipuri de psoriazis prezintă diferite forme şi
simptome, cum ar fi:
- Psoriazis pustular cu băşici, pline cu un lichid
asemănător puroiului; este rar, dar grav şi poate
chiar ameninţa viaţa; apare acut, cu febră şi stare
generală proastă şi necesită internarea în spital.
- Psoriazis eritrodermic, cu înroşirea intensă şi
edemaţierea unei suprafeţe mari a pielii.
- Psoriazis în picături cu leziuni mici, ca picăturile
de ploaie; apare de obicei pe trunchi şi extremităţi, la
adolescent sau adult tânăr, uneori după o infecţie cu
streptococi în gât.
- Psoriazis inversat, cu leziuni roşii mici la nivelul
pliurilor pielii (coate, axile, plică poplitee, plică
inghinală)
Complicaţii:
- artrita psoriazică (prinderea articulaţiilor) –
este extrem de rară în copilărie.
- psoriazis eritrodermic.

Leziunile psoriazice pot apărea în pielea trauma-
tizată cu câteva zile înainte, prin scărpinare, înţepă-
turi de insectă, presiune sau arsură de soare.
Mâncărimea variază în intensitate; unii copii nu se
plâng de loc. Scărpinarea agravează leziunile.
Psoriazisul nu este infecţios.
Ce se poate face:
- în prezent, boala nu se poate vindeca definitiv,
dar poate fi ameliorată sau vindecată temporar;
- părinţii trebuie să înţeleagă natura cronică a
bolii şi nevoia de a sprijini emoţional copilul;
- tratamentele folosite pot curăţa pielea pe
perioade de timp de la câteva săptămâni la câţiva
ani; părinţii trebuie să consulte un dermatolog
înainte de începerea tratamentului, pentru a deter-
mina felul de psoriazis şi gravitatea lui.
Tabel nr. 56 Tratamentul psoriazis-ului
Felul de psoriazis Tratament
Placă stabilă Ditrahnol
Gudron, PUVA, Methotrexat,
Ciclosporină
Derivaţi ai vitaminei D, Raze
Ultraviolet B
Placă întinsă Gudron, Steroizi locali slabi, UVB
În picături Steroizi locali, Tacalcitol
Psoriazis al palmelor Steroizi locali puternici, Acitretin,
şi al tălpilor PUVA
Generalizat (Pustu- Acitretin, Methotrexat Ciclosporin
lar sau eritrodermic)
- în formele uşoare sau moderate, tratamentul se
începe cu medicamente locale, ca: unguente şi creme
cu steroizi, vitamina D şi A, şi anthralin (ditranol sau
cignolin).
Steroizii locali de potenţă medie şi ridicată sub
formă de cremă – cum ar fi Elocom, Dermovate,
Advantan, Fluocinolon – ameliorează temporar psori-
azisul. Acestea trebuie prescrise numai de medicul
dermatolog, se aplică de două ori pe zi la început, apoi
o dată pe zi, timp de câteva săptămâni. Rezultatele
apar după două – trei săptămâni. Pentru a menţine
remisia, medicul mai poate prescrie – după tratamen-
tul cu steroizi – şi fototerapie, adică tratament cu raze
ultraviolete artificiale.
Lumina ultravioletă, după un anumit program,
este mai eficace decât bronzarea la soare. Se fac trei
şedinţe pe săptămână. La scalp, plăcile de psoriazis
se curăţă, utilizând loţiuni şi şampoane cheratolitice
şi reductoare (Nodeds, Kertzol) care pregătesc pielea
pentru pătrunderea corticoizilor. Steroizii au avanta-
jul că nu sunt iritanţi, nu murdăresc şi sunt uşor de
folosit. Steroizii pe cale bucală sau în injecţii sunt
COPILUL BOLNAV
contraindicaţi la copilul cu psoriazis, deoarece pot
provoca – la întreruperea lor – o formă gravă de pso-
riazis generalizat (eritrodermie psoriazică, manifes-
tată cu febră, scăderea albuminei din sânge şi alte
tulburări metabolice).
Tabel nr. 57 Clasificarea corticosteroizilor apli-
caţi local, în funcţie de potenţa lor
Grupa 1(Cei mai puternici)
Clobetasol propionate – unguent şi cremă 0, 05%
(Dermovate, Cormax)
Bethamethasone dipropionate – unguent 0,05%
(Diprolene)
Grupa 2
Bethametazone dipropionate – cremă 0,05% (Diprolene)
Mometasone Furoate – unguent 0,1 (Elocon)
Fluocinoinide – unguent şi cremă 0,05% (Lidex)
Fluocinonide – cremă 0,05%(Lidex)
Fluocinoide – cremă 0,05(Lidex)
Grupa 3
Fluticasone propionate 0,005% (Cultivate)
Grupa 4
Mometasone furoate – cremă 0,1% (Elocon)
Triamcinolone acetonide – unguent 0,1% (Kenalog)
Hidrocortizone valerate – unguent 0,2 (Westcort)
Grupa 5
Fluticasone propionate – cremă 0,05% Cultivate)
Triamcinolone acetonide 0,1% (Kenalog)
Hidrocortizon valerate – cremă 0,2% (Westcourt)
Grupa 6
Alclometasone dipropionate 0,05% -unguent (Aclovate)
Alclometasone dipropionate 0,05 – cremă (Aclovate)
Desonide 0,05 – unguent (desOwen)
Desonide 0,05 – cremă (desOwen)
Grupa 7 (cei mai slabi)
Preparate topice cu hidrocortizon
Efectele secundare ale steroizilor utilizaţi înde-
lungat, chiar şi în tratamente locale:
- atrofierea pielii, subţiere, eritem, purpură, striaţii;
- favorizarea acneei şi a dermatitei în jurul gurii;
- favorizarea infecţiilor bacteriene, virale sau
fungice (cu ciuperci),
- dermatită de contact alergică;
- absorbiţi în organism – inhibă glandele hipo-
fiză şi suprarenală, întârziere în creştere, aspect de
Cushing;
471
COPILUL NOSTRU
- răspuns diminuat după o folosire îndelungată
(tahifilaxie).
Corticoizii nu trebuie întrerupţi brusc, deoarece
pot agrava psoriazisul. Întreruperea tratamentului
se face treptat, prin utilizare la două, trei, patru zile.
Altă categorie de medicamente – care se uti-
lizează local în psoriazis – sunt derivaţii de vitamina
D (de ex.: calcipotriol, daivonex şi tacalcitrol, curato-
derm). Tacalcitrolul este bine tolerat pe faţă, unde
alţii produc iritaţii. Nu miros şi nici nu pătează, sunt
uşor de aplicat şi nu produc atrofia pielii, sunt însă
uneori iritanţi. Tratamentul cu aceşti unguenţi dă
randament după patru săptămâni. Trebuie menţi-
nută doza recomandată de dermatolog, deoarece
depăşirea dozei maxime poate provoca hipercal-
cemie.
Din păcate, cele mai eficiente tratamente pentru
psoriazis sunt scumpe.
Preparatele de gudron sunt folosite de mult timp;
sunt sigure, eficace şi ieftine. Au dezavantajul că
miros şi murdăresc în jur. Gudronul rafinat sub
formă de cremă (alphosim, carbo-dom, clinitar, prag-
matar) sau unguent se foloseşte la copii în tratament
ambulatoriu. Sunt folosite în psoriazisul cronic.
Leziunile psoriazice infectate trebuie tratate cu
antibiotice.
Derivaţii de vitamină A, numiţi şi “retinoizi” –
de ex.: acitretin (neotigason) – sunt eficace în formele
grave de psoriazis la copii, cum ar fi psoriazisul pus-
tular generalizat sau eritrodermie. Nu trebuie
folosiţi îndelungat, deoarece influenţează creşterea
oaselor. Preparatele locale de vitamină A şi D pot
produce iritarea pielii.
Medicamentele antimetabolice, ca metrotrexatul,
inhibă formarea de ADN din epiderm; este folosit
doar pentru formele cele mai grave, debilitante, de
psoriazis. Se administrează o dată pe săptămână, de
3 ori la 12 ore.
Sfaturi pentru părinţi:
- Trebuie acceptat faptul că psoriazisul este o
boală, ale cărei manifestări apar, se diminuează şi
dispar, dar adeseori fără vindecare completă.
- Formele apărute în copilărie au tendinţa să se
agraveze la adult.
- Tratamentul necesită 4-6 săptămâni, pentru a
menţine o ameliorare evidentă, chiar după ce erupţia
dispare.
- În timpul iernii, trebuie folosite mai mult
cremele emoliente, pe pielea afectată de psoriazis.
- Stresul emoţional exacerbează boala.
- Trebuie evitată traumatizarea pielii; leziunile
de psoriazis nu trebuie scărpinate, ciupite sau frecate.
- Expunerea moderată la soare are efect favorabil;
psoriazisul se poate însă agrava după arsura de soare.
- Activităţile obişnuite ale copilului nu trebuie
însă restrânse.
472
- La copiii cu psoriazis în picături trebuie
administrate antibiotice, la fiecare inflamaţie a căilor
respiratorii şi a gâtului, deoarece infecţiile pot de-
clanşa leziuni de psoriazis.
- Trebuie evitate pansamentele oclusive pe lezi-
uni, deoarece acestea pot exacerba creşterea bacteri-
ilor pielii.
- Ca alte boli cronice de piele, psoriazisul poate
produce tulburări emoţionale intense, la copil, dar
mai ales la adolescent.
- Când sprijinul emoţional al familiei nu este
suficient, se poate cere sfatul unui psiholog.
- Tratamentele naturale nu şi-au dovedit întot-
deauna ştiinţific eficienţa. Diversele preparate pe
bază de plante şi organe de animale pot face rău,
producând alergii sau infecţii locale ale pielii. Fito-
terapia recomandă un preparat ayurvedic, bazat pe
Coleus forskohlii sub formă de ceai şi Centella asiati-
că sau Sylibum marianum (Armurariu).
- Psoriazisul este o boală cronică şi deseori
părinţii – nemulţumiţi de rezultatele medicamentelor
– se lasă păcăliţi de vindecători, care prescriu
regimuri şi tratamente ce pot pune în pericol viaţa
copilului.
Tumori (benigne şi maligne) ale pielii
Ca toate celelalte organe, pielea poate prezenta
formaţiuni tumorale, pornite din celulele proprii,
sau din celulele glandelor sau anexelor sale.
Tumorile ce nu pun în pericol viaţa copilului,
chiar dacă nu sunt tratate sau nu sunt tratate la timp,
se numesc “tumori benigne”. Tumorile cu o evoluţie
rapidă şi care pun în pericol viaţa copilului, dacă nu
sunt tratate la timp sau nu sunt tratate corect, se
numesc “tumori maligne”.
Tumori benigne ale pielii
Fibromul pielii (dermatofibrom)
Este un nodul mic, tare, bine delimitat, uneori
pigmentat, pe picioare sau corp. Poate apărea spon-
tan sau după un traumatism minor. Poate atinge
diametrul de 1,2 cm şi persistă de-a lungul vieţii.
Reprezintă o înmulţire reactivă a celulelor conjunc-
tive (fibrocite) la un traumatism sau după foliculite.
Sunt benigne, persistente şi nu necesită tratament,
eventual se extirpă, dar există riscul ca cicatricea să
devină ea însăşi fibroasă.
Cicatricea hipertrofică
Este o creştere exagerată de ţesut fibros, la locul
unei leziuni, după operaţie, după o înţepătură etc.
Cheloidul este ca o cicatrice masivă, un nodul tare ce
creşte progresiv pe pielea lipsită de păr, datorită
unor tulburări în metabolismul colagenului. Poate
produce mâncărimi sau durere. Se pot mări progre-
siv, timp de 20-30 de ani. Tendinţa de a forma che-
loizi poate fi moştenită. Sunt cheloide spontane mai
ales la nivelul sternului.

Angioamele
Aceste tumori de culoare roşie sau violacee sunt
de natură vasculară. Ele apar prin acumularea sau
dilatarea celor mai fine vase de sânge ale pielii, pot fi
plane (pata de vin) sau tuberoase. Cauza apariţiei lor
nu este încă precizată. Angioamele reprezintă cea
mai frecventă tumoră a copilului şi adolescentului.
Aproape în totalitatea lor există de la naştere sau
apar în primele săptămâni. Apariţia după vârsta de
2-3 luni este excepţională.
Angiomul plan (pata de vin)
Se prezintă sub forma unei pete roşii violacee,
plane sau uşor proeminente, care îşi modifică puţin
forma sau culoarea, în timpul plânsului. Poate fi si-
tuată pe orice zonă de pe corp. La nivelul feţei,
petele sunt mai vizibile, uneori disgraţioase.
Angiomul tuberos (căpşună)
Se caracterizează prin proeminenţe vasculare roşu
violaceu, apare de la naştere şi au tendinţa de extindere.
Unele din aceste angioame cu creştere rapidă se pot
ulcera, necroza, pot provoca hemoragii repetate.
Hemangiom
cavernos
Angiomul stelar
Este o pată mică,
sub formă de steluţă
roşie, unică sau multi-
plă. Nu evoluează în
timp.
Sfaturi pentru
părinţi.
- Nu este vina
mamei dacă bebelu-
şul are “pete de vin”
sau “căpşuni” pe
corp.
- Nu intraţi în panică, aceste tumori dispar de la
sine sau se pot distruge chirurgical cu laser.
- Nu operaţi copilul în pripă, veţi regreta – atât
voi cât şi el – dacă va avea cicatrici urâte pe corp sau
pe faţă.
- Apelaţi la medici competenţi dermatologi sau
chirurgi plasticieni din marile centre universitare.
Tratament:
Pentru majoritatea angioamelor, tratamentul cel mai
sigur şi rapid este distrugerea sa cu laser chirurgical.
Medicul dermatolog ştie să facă diferenţa între
diferitele tipuri de angioame şi – cum unele dispar
de la sine în primii 5 ani de viaţă – va sfătui familia
să nu apeleze la nici un tratament. Este un lucru greu
de realizat, deoarece mama este speriată de pata
roşie din jurul ochiului sau de pe faţa bebeluşului.
COPILUL BOLNAV
Orice operaţie chirurgicală a angioamelor bebe-
luşilor, făcută pripit sau de un chirurg fără expe-
rienţă, poate compromite pentru totdeauna aspectul
estetic al pielii copilului.
Este esenţial ca familia să înţeleagă că pata poate dis-
părea fără urmă de la sine sau – dacă nu dispare – va
putea fi îndepărtată cu laser, când copilul va fi mai mare.
Angioamele deosebite se vor trata în echipă de
un chirurg plastician, dermatolog şi – dacă este
nevoie – un specialist în chirurgie vasculară.
Boli ale ţesutului subcutanat (hipodermului)
Lipomul este un nodul moale, subcutanat,
nedureros (în hipoderm), aderent la pielea de dea-
supra, sub care poate fi mişcat. Este de obicei unic,
apare la adolescenţi, mai frecvent pe gât, braţe şi
piept. Este format dintr-un exces de celule grase cu
aspect normal. Este benign, nu produce simptome şi
necesită extirpare doar din motive estetice.
Lipoamele pot fi numeroase şi simetrice (lipoma-
toza). De obicei se moştenesc.
Tumori maligne la copil
Melanomul malign
Este rar în copilărie, însă trebuie cunoscut de părinţi.
Melanomul este una din cele mai grave tumori de
piele, provenit din proliferarea malignă a mela-
nocitelor (celule care produc pigment).
Aspect de
melanom malign
Poate apărea
la adolescent, ca
o leziune singu-
ratică, neunifor-
mă, roşie, roză
sau cafenie. Cu-
loarea este neuniformă, iar marginile sunt neregulate.
Orice aluniţă colorată care creşte rapid la copil, tre-
buie suspectată de melanom şi evaluată imediat de un
dermatolog competent. Apariţia melanomului este
favorizată de expunerea excesivă la soare, în copilărie.
Melanomul apare:
• ca o leziune pigmentată, uneori cu extensie
centrifugă, alteori ca o tumoră.
• poate fi colorată neuniform şi schimbătoare pe
parcurs.
• poate da jenă sau uşoară mâncărime locală sau
nu produce simptome.
• cu margini neregulate, asimetrice, de dimensi-
uni variate (de la câţiva mm – la un cm), care creşte
cu timpul şi poate sângera uşor.
473
COPILUL NOSTRU
Orice leziune pigmentată, reliefată – în care se sus-
pectează melanomul – trebuie excizată larg, chirurgi-
cal şi trimisă la anatomopatolog, pentru diagnostic.
Ce se poate face:
Prevenire:
Familiile în care apar aluniţe atipice sau mela-
noame trebuie să înţeleagă importanţa urmăririi şi
necesitatea extirpării oricărei leziuni ce îşi schimbă
aspectul. Melanomul este rar la copii. Petele colorate
ale pielii – congenitale sau căpătate – şi expunerea la
razele ultraviolete, în timpul copilăriei, măresc riscul
de melanom la adult. Folosirea cremelor protectoare
de soare nu a scăzut, după unele studii, riscul canceru-
lui de piele. Medicii pediatri şi părinţii trebuie să înţe-
leagă importanţa depistării din timp a melanomului.
Expunerea prelungită,
neprotejată, a copiilor la
soare este riscantă
Toţi membrii fami-
liei cu risc de melanom
trebuie să-şi examineze
metodic pielea, lunar,
absolut în întregime.
Orice pată sau aluniţă
suspectă va fi desenată
pe o schiţă a corpului şi
urmărită în timp.
Părinţii copiilor
blonzi, cu sau fără pis-
trui, trebuie să ştie că
expunerea la soare a copiilor creşte riscul de a face
melanom mai târziu în viaţă. Protejarea corectă de
soare este extrem de importantă.
Consultă un dermatolog dintr-un centru univer-
sitar care va stabili tratamentul:
- Excizie chirurgicală largă.
- Este posibil ca operaţia să se desfăşoare în mai
multe etape.
- Pot fi necesare medicamente care acţionează
asupra imunităţii corpului (interferon) şi radioterapie.
- Copilul trebuie supravegheat de medicul der-
matolog – la început lunar, apoi trimestrial şi anual,
toată viaţa.
Epitelioamele bazo sau spinocelulare
Sunt tumori foarte rare la copii, apar doar la cei
în care boala a fost moştenită. Boala, denumită
“xeroderma pigmentosum”, este caracterizată prin
“efelide” (pistrui) la faţă, gât şi faţa dorsală a
mâinilor. După expunere la soare, apar pe faţă
tumori ulcerate – unele foarte grave, deoarece dau
metastaze (epitelioame ale buzelor), chiar la vârste
foarte fragede (3-5 ani).
474
Extrem de rare la copil sunt şi diversele sarcoame,
cu tendinţa de a da metastaze la organele interne.
În cursul leucemiilor (boli de sânge), erupţiile
tumorale apar însoţite de purpure (pete intens colo-
rate în roşu, care nu dispar la apăsare). În astfel de
cazuri, o analiză a sângelui arată un număr crescut
de globule albe (limfocite polinucleare sau precur-
sori ai acestora).
Boli ale glandelor sudoripare
Descrierea glandelor sudoripare
Transpiraţia este dată de două feluri de glande.
Unele sunt situate pe aproape întreaga suprafaţă a
pielii şi excretă apa din transpiraţie, în caz de tem-
peratură crescută. Secreţia nu are miros. Altele se
găsesc pe o zonă limitată a corpului (axile, regiunea
ano-genitală, glandele mamare), sunt alăturate
rădăcinii părului (foliculul pilo sebaceu) şi secretă
cantităţi mici de lichid vâscos, care – sub influenţa
microbilor de pe piele – emană un miros caracteristic
corpului. Tulburări ale acestor glande produc blo-
carea lor, scăderea transpiraţiei (anhidroză) sau
creşterea ei (hiperhidroză).
Miliaria
Rezultă din retenţia de sudoare în glandele
sudoripare astupate. Apare pe vreme caldă şi umedă
sau la copilul febril, sub formă de vezicule de 0,5 – 1
mm, cu pereţii subţiri ce se rup uşor, situate pe faţă,
gât şi partea superioară a trunchiului; nu sunt însoţite
de roşeaţă, ci numai de o uşoară usturime.
Ce se poate face:
- reglarea temperaturii din jur, scoaterea îmbră-
căminţii excesive şi administrarea de antitermice la
copilul febril;
- evitarea grăsimilor pe piele;
- tratamentul local este ineficace şi poate chiar
exagera erupţia. Se poate aplica talc sau calamină.
Anhidroza (lipsa sudoraţiei pe tot corpul)
Poate apărea după tumori cerebrale, iar – cea
localizată – după boli, ca diabet zaharat, nevrită
alcoolică, amiloidoză şi lepră. Medicamente, ca
atropina, scopolamina sau diazepam, scad secreţia de
sudoare.
Transpiraţia este scăzută de asemenea în des-
hidratare, intoxicaţie acută cu plumb, fluor sau
morfină, ciroză, uremie, diabet zaharat şi insipid,
hipertiroidism şi boala Addison.
Principala complicaţie a anhidrozei este creşterea
temperaturii corpului (hipertermia).
Hiperhidroza
Înseamnă transpiraţie excesivă, prin creşterea
excreţiei glandelor sudoripare pe toata pielea. Trans-
piraţia abundentă cu sau fără miros, mai ales pe

palme, picioare şi subsoară. Poate duce la macerarea
pielii şi la infecţii secundare. Apare în numeroase
boli (vezi tabel).
Cauze ale transpiraţiei abundente:
- Activitate fizică,
- Infecţii,
- Stres, emoţii,
- Metabolice: rahitism, hipoglicemie, hiper-
tiroidism, obezitate,
- Sarcină,
- Cardiovasculare: insuficienţă cardiacă, şoc car-
diogen,
- Neurologice: abcese, tumori, encefalite,
- Traumatism al măduvei spinării.
Tratamentul poate fi general, prin tratarea bolii de
bază sau tratamente locale care să blocheze transpi-
raţia. Copiii şi adolescenţii cu hiperhidroză suferă
foarte mult, deoarece boala îi izolează social. Ei nu pot
da mâna cu prietenii, nu pot scrie cu stiloul, trebuie să-şi
schimbe hainele, chiar şi la o oră, deoarece acestea se
udă de transpiraţie. Tratamentul urmăreşte închiderea
glandelor sudoripare şi dermatologul va face aceasta
prin injectarea unui medicament la locul transpiraţiei
sau va prescrie un tratament acasă cu glicopirolat
(Robinul). Vizita la psiholog poate fi benefică.
Boli ale glandelor sebacee
Glandele sebacee se găsesc în număr mare la
faţă: pielea capului şi organele genitale. Acestea pro-
duc o substanţă grăsoasă (sebum), iar boala produsă
prin supraproducţie de sebum ia denumirea de
“seboree”. În pielea capului, părul este gras şi lucios.
La faţă – se constată o îngrăşare a porţiunilor dintre
nas şi obraz, precum şi o roşeaţă. În cazurile de
seboree – mai ales la copiii de 12-13 ani – apar pe faţă
aşa-numitele “coşuri” sau “acnee”.
Acneea
Este o boală a pielii caracterizată prin ridicături
roşii (coşuri) şi umflarea (inflamarea) glandelor
sebacee de la rădăcina părului. Aceste glande
sebacee produc o substanţă grasă (sebum), care unge
pielea şi o menţine moale.
Acnee la faţă
Este mai frecventă la ado-
lescenţi, dar poate apare şi la
copilul foarte mic. Acneea se
produce prin acţiunea combi-
nată a hormonilor, grăsimii pielii
(sebum) şi a bacteriilor ce cresc
normal pe piele. Încă de la pre-
pubertate, hormonii androgeni
COPILUL BOLNAV
stimulează glandele sebacee care produc mai multă
grăsime şi fac pielea mai grasă. Porul de ieşire a
grăsimii din piele se poate astupa şi blochează ieşirea
substanţei grase prin pori. Dacă astuparea porului
este incompletă, apare un punct negru, iar – dacă este
completă – unul alb. Bacteriile cresc în porii astupaţi,
formând coşuri.
Diferite forme de acnee
Când copilul are comedoane (puncte negre pe
piele), coşuri şi pustule (cavităţi pline de puroi fără
abcese) – acneea este superficială şi nu lasă de obicei
urme. Când coşurile inflamate se întind adânc în
piele, formând ridicături roşii, pline de puroi ce se pot
rupe şi forma abcese mai mari – acneea se numeşte
“profundă”. Se tratează cu antibiotice. Abcesele se pot
rupe şi lăsa cicatrici.
Acneea se agravează iarna; bronzarea din timpul
verii o camuflează doar.
Alimentaţia are un efect minor sau nul. Poate fi
agravată de stres, menstruaţie, steroizi, doze mari de
vitamina B2, B6 şi B12 şi produsele cosmetice ce
astupă porii. Acneea nu rezultă din igiena proastă,
nu e contagioasă şi nici nu este produsă de
mâncăruri grase sau ciocolată.
Ce se poate face:
- Îngrijirea pielii include spălarea de două ori pe
zi cu săpun gras, hidratant şi neparfumat şi şterge-
rea ei cu loţiuni de curăţire care nu închid porii.
Evitarea cosmeticelor şi a produselor grase de păr.
Părul trebuie spălat la 1-2 zile şi pieptănat sau tăiat
în aşa fel încât să nu atingă faţa. Acneea se poate vin-
deca, dar necesită timp (răspunsul la tratament
începe să apară după 4-6 săptămâni); aplicarea
corectă a tratamentului şi uneori urmărirea de către
dermatolog este necesară.
- Nu se vor stoarce coşurile, deoarece se poate
rupe foliculul de sub piele şi creşte riscul de infla-
maţie, infecţie şi cicatrici.
- Se spală cu apă curată grăsimea de pe piele.
Trebuie evitată frecarea pielii şi spălatul frecvent cu
săpun dur. Săpunurile antibacteriene nu oferă nici
475
COPILUL NOSTRU
un avantaj, iar cele cu sulf usucă pielea şi – în acelaşi
timp – o irită.
- Compresele cu apă caldă (în prealabil fiartă)
înmoaie coşurile şi uşurează înlăturarea lor. Coşul
trebuie deschis doar după formarea pustulei, cu un
ac steril.
- Medicamente aplicate local ajută înlăturarea
sebumului, dar este interzisă ştergerea feţei cu
soluţie de alcool de 70°, eter sau acetonă. Aceste sub-
stanţe vor stimula – după scurt timp – fabricarea de
sebum în exces.
- Antibioticele clindamicină 1% sau eritromicină
4% în pomadă sunt recomandate. Se poate asocia cu
acidul retinoic (tretinoin) sau peroxidul de benzoil.
Nu se aplică imediat după spălarea pielii şi se intro-
duc treptat: la început la a 2-a şi a 3-a seară pe săp-
tămână, apoi frecvenţa creşte până la fiecare seară.
Se aplică medicamentul pe toată zona cu acnee, nu
doar pe coşuri.
- Aplicare locală, de două ori pe zi, de geluri
(preferabile), loţiuni sau creme cu peroxid de ben-
zoil ( 2,5%, 5% sau 10% ) cu efect de topire a come-
doanele şi antibacterian, acţionând şi asupra leziu-
nilor mai severe, infectate.
- Uscarea pielii grăbeşte vindecarea şi se obţine
prin expunere la soare sau aplicaţii cu acid retinoic
(vitamina A acidă sau tretinoin : vit A sintetică – în con-
centraţie de 0,025 – 0,05%). Se aplică doar seara, uneori
chiar la 48 ore, evitând ochii şi cutele din jurul nasului
şi a gurii; acneea se poate înrăutăţi cu acest tratament în
primele câteva zile, dar se ameliorează după 3-4 săp-
tămâni. Este absolut contraindicat în sarcină.
- Antibiotice orale se folosesc atunci când trata-
mentul local nu e suficient: tetraciclina, minociclina,
eritomicina sau doxiciclina pot preveni sau scădea
acneea superficială; medicamentul trebuie luat timp
îndelungat, luni sau chiar ani. Se folosesc doar când
acneea nu a răspuns la tratamentul cu antibiotice
locale. Deoarece aceste medicamente cresc sensibili-
tatea la lumină, te poţi arde la soare mai uşor. Tetraci-
clina poate produce strierea şi decolorarea perma-
nentă a dinţilor în creştere. Trebuie evitată înainte de
ieşirea tuturor dinţilor, precum şi la adolescentele
active sexual, deoarece este contraindicată în sarcină.
- Nu se recomandă: tratament local cu steroizi
sau terapie roentgen, folosirea cosmeticelor grase, a
fondurilor de ten, a săpunurilor puternic detergente
sau expunerea la raze ultraviolete.
- Abcesele pot fi deschise pentru a le drena
(chirurgical) de către personal competent. Nu încer-
ca să le deschizi singur.
- Fitoterapeuţii recomandă unele plante medici-
nale pe bază de Aloe Vera, Golden Yacca Ginseng.
Dintre produsele indigene: muşeţelul, mugurii de
pin, porumbarul şi salvia. Tot pentru tratamentul
intern se recomandă ceaiuri din 3 fraţi pătaţi (viola
tricolor) sau decoct din rădăcini de ghinţură,
476
păpădie şi brusture. Extern, se recomandă băi de
abur cu flori de fân sau muşeţel, după care se aplică
un unguent de gălbenele.
- După unii dermatologi de prestigiu, diversele
tratamente naturale nu şi-au demonstrat însă eficaci-
tatea; unele agravează acneea, îi lungesc timpul de
vindecare şi pot determina cicatrici inestetice, greu
de tratat.
Boli ale părului
Structura firului de păr
Puful şi părul sunt tije de cheratină produse în
foliculul pilos, săculeţ aparţinând dermului. În afara
tălpilor şi palmelor, tot restul pielii este acoperit cu păr
de grosimi diferite, în funcţie de zona pe care o acoperă.
Creşterea şi căderea părului se face după un ciclu
bine stabilit – controlat hormonal şi nervos – în trei faze:
• Faza anagenă – durează 2 până la 6 ani, timp în
care părul creşte şi se dezvoltă, celulele se multiplică.
• Faza catagenă – multiplicarea celulelor se opreşte.
• Faza telogenă – durează aproximativ 3 luni,
părul fiind împins de rădăcina părului care creşte
dedesubt.
Când aceste faze sunt perturbate, apar căderi
necontrolate ale părului, numite “alopecii”. Alopeciile
se pot manifesta ca o rărire importantă a părului de pe
toată suprafaţa capului (numite “alopecii difuze”),
sau ca o dispariţie a părului în zone bine delimitate, ca
nişte picături sau bănuţi (alopecii în plăci).
Pierderea părului la copil poate fi congenitală
sau dobândită, limitată sau difuză. Produce multă
nelinişte părinţilor şi copiilor şi – ulterior – ado-
lescenţilor.
Alopecia (chelia):
- congenitală totală, de ex. progeria;
- congenitală localizată: alopecie de tip bărbătesc;
- de origine endocrină: diabet zaharat, insuficien-
ţă hipofizară, insuficienţă tiroidiană şi paratiroidiană;
- nutriţională: malnutriţie, deficit de fier, zinc şi
acizi graşi esenţiali, enteropatie senzitivă la gluten;
- toxică;
- autoimună: alopecia areata, localizată;
- traumatică: prin smulgere sau prin tracţiune;
- cicatricială: lupus eritematos, infecţii (folicu-
lită, Zona Zoster, varicelă, acnee cheloidală, tubercu-
loză, sifilis);
- păr rar, ereditar: fenilcetonurie, cheratoză foliculară;
- tulburări de maturizare a părului.
Principalele cauze de alopecie la copil sunt
alopeciile şi micozele părului. Micozele au fost
prezentate la capitolul respectiv.
Alopecia areata (Pelada sau Chelia zonală)
Este o pierdere de păr pe zone limitate.
De cele mai multe ori apare pe scalp şi – mai rar –
cuprinde părul corpului, genital, cel al genelor sau a

sprâncenelor. Zona respectivă este complet lipsită de
păr, iar scalpul are aspect normal, deşi – uneori – pe
suprafaţa acesteia se observă gropiţe mici. Se poate,
însă, înroşi prin expunere la soare.
Chelie zonală
Alopecia se întâl-
neşte şi la unii dintre
părinţii copiilor. După
tratament, evoluţia aces-
tei forme de pierdere a
părului se opreşte şi
părul poate creşte com-
plet la 95% dintre copii. Nu există însă un tratament
sigur pentru această formă de pierdere a părului.
Tratamentul folosit are drept scop creşterea vascu-
larizaţiei pielii, hrănirea părului şi stimularea apărării
imunologice a organismului. Se poate folosi şi un
tratament imunologic (amitoclorbenzen 0,5 – 1% în
pomadă). Acest tip de alopecie este în legătură cu
starea afectivă a copilului, de multe ori boala apărând
după un şoc suferit, pierderea cuiva drag etc.
Există şi o formă mai rară de alopecie totală, cu
chelirea completă a părului capului şi cea a genelor
şi sprâncenelor (pelata decalvata). Acest tip de
alopecie este mai grav, în afara tratamentului pre-
scris de dermatolog fiind adesea necesară şi o
susţinere psihologică, deoarece copilul suferă de pe
urma marginalizării (colegii îl resping, pentru că
este „altfel” sau spun că este „urât”). Familia suferă
din cauza supărării copilului.
Alopecia traumatică
Poate fi produsă prin tracţiune sau smulgere, fre-
care, substanţe chimice şi altele.
Alopecie prin smulgerea
părului
Dispariţia părului
pe o anumită porţiune
a capului – prin smul-
gere – este numită de
medici “trichotiloma-
nie”. Se întâlneşte la
copiii preşcolari şi şco-
lari, mai ales în porţiunea frontală şi temporală a
scalpului, dar uneori chiar şi la sprâncene şi gene. Se
observă la băieţi ,după vârsta de 8 ani şi la fete, după
12 ani. Asemenea copii pot avea tulburări de persona-
litate. La copiii instabili emoţional, regiunile smulse
sunt mai întinse. Apar uneori după evenimente trau-
matice, cum ar fi moartea celui mai bun prieten sau a
unui membru al familiei, divorţul părinţilor sau pro-
COPILUL BOLNAV
bleme grave la şcoală. De obicei, părinţii nu observă
că copilul lor îşi smulge părul şi au tendinţa să o nege.
Ce se poate face:
- găsirea evenimentului traumatic şi reducerea
stresului poate opri acest obicei nervos;
- părinţii trebuie să evite blamarea copilului;
este important să-şi manifeste cu căldură afecţiunea
şi ataşamentul faţă de copilul lor; trebuie să-l laude
când face progrese cât de mici;
- s-au încercat medicamente antidepresive şi de
modificare a comportamentului, cu ajutorul psihologului;
- unii copii continuă să-şi smulgă părul şi ca adulţi;
- când tulburările emoţionale persistă, poate fi
necesar tratament psihiatric.
Rărirea părului în anumite zone ale capului se
poate produce prin tracţiune, la fetele care îşi poartă
părul în cozi strânse.
Părul în exces
Creşterea părului în exces sau anormală este
denumită de medici “hipertricoză” şi “hirsutism”.
Hirsutism
Hipertricoza este
creşterea excesivă a
părului în locuri ne-
obişnuite, iar hir-
sutismul este creş-
terea la femei a păru-
lui, cu distribuţie
masculină.
Cauze de hipertricoză:
- forme moştenite din familie ca: urechi sau
sprâncene păroase sau hirsutism generalizat,
- malnutriţie,
- anorexie nervoasă,
- dermatoze inflamatorii cronice,
- medicamente: steroizi, fenitoin, androgen,
monoxidril, psoralen, streptomicină,
- nevi congenitali,
- boli endocrine,
- tumori virilizante ovariene,
- hiper/hipo tiroidism, tumori suprarenale, sin-
drom Cushing, pseudohermafroditism masculin,
- tulburări congenitale şi genetice,
- sindrom de alcoolism fetal,
- porfirie (pe zonele expuse la soare),
- mucopolizaharidoze.
Boli ale unghiilor
Alcătuirea unghiei
Unghiile anormale la copil se pot întâlni în: malfor-
maţii congenitale, boli de piele generalizate (psoriazis,
eczemă) sau localizate (micoze), boli cu răsunet asupra
întregului organism (ciroza), medicamente, trauma-
tism sau infecţii bacteriene şi fungice (cu ciuperci).
477
COPILUL NOSTRU
Structura
unghiei
Opacităţi
albe pe unghii:
pot fi punctate,
striate sau pe
toată suprafa-
ţa. Se pot aso-
cia cu anemie,
tuberculoza,
dermatoze (lichen plan), boala Hodkin, intoxicaţie cu
arsenic. Linii paralele albe, care nu-şi schimbă poziţia
o dată cu creşterea unghiei, reflectă modificări sub
unghie (în patul unghiei) şi se asociază cu scăderea
albuminei din sânge (hipoalbuminemia). Malfor-
maţiile congenitale se pot manifesta prin absenţa şi
deformarea unghiilor.
Hemoragii liniare sub unghii: pot apărea după
un traumatism uşor sau se asociază cu boli, ca: endo-
cardita, artrita reumatoidă gravă, ciroză, cancere,
glomerulonefrită cronică, hipertensiune, scorbut şi
psoriazis.
Deformarea în formă de sticlă de ceasornic a
extremităţii degetelor, se observă în numeroase boli
cronice, pulmonare, gastrointestinale şi hepatice şi –
mai rar – la copiii sănătoşi.
Infecţii fungice ale unghiilor pot produce decolo-
rarea totală sau parţială.
Tratamentul local singur este deseori ineficace,
fiind necesară excizia chirurgicală a unghiei. Medica-
mentele Terbinafine sau Itraconazole au o acţiune
lungă, se administrează cu pauze (o săptămână pe
lună, timp de 3-4 luni). Sunt mai eficace decât Grizeo-
fluvin sau Ketoconazol. Sunt însă scumpe şi pot fi
toxice pentru ficat, astfel încât medicul va discuta cu
părinţii beneficiile acestui tratament pentru o boală
de unghii ce produce doar efecte estetice.
Inflamaţia din jurul unghiei (perionixis)
Poate fi acută sau cronică. Inflamaţia acută se
manifestă prin roşeaţă, căldură, edem şi durere, pro-
dusă mai ales de stafilococi sau streptococi.
Tratament: comprese umede cu soluţii uşor anti-
septice (borax sau acid boric 5 la mie) sau antibiotice
pe gură (Clindamicin sau Amoxicillin). Rareori
poate fi necesară incizie şi drenaj. Inflamaţia în jurul
unghiei poate fi determinată şi de Candida albicans.
În acest caz, se aplică local Nidoflor, care conţine
stamicină sau pimafacin.
Infecţia cronică a unghiei este favorizată de con-
tactul prelungit cu apa, suptul degetului, diabet şi
altele. Tratamentul include evitarea factorilor predis-
pozanţi, uscarea meticuloasă a mâinilor şi aplicarea
locală de substanţe antibacteriene, antifungice şi anti-
inflamatorii.
478
Unghia încarnată se produce când marginea
unghiei pătrunde în ţesutul moale din jur. Apare
roşeaţă, edem şi durere.
Ce se poate face:
- Încălţăminte confortabilă; unghia trebuie lăsată
să crească dincolo de piele, înainte de a o tăia drept,
nu curbat;
- comprese cu soluţii antiseptice local sau cu
tinctură de iod pe marginea afectată a unghiei, la
copiii care nu sunt alergici la iod;
- antibiotice pe gură, dacă infecţia se întinde la
ţesutul din jur;
- Nitrat de argint, dacă se formează granulom în
jurul unghiei,
- eventual, extirparea marginii laterale a unghiei.
Dermatoze prin malnutriţie
Pelagra
Este o boală foarte rară, produsă printr-o alimen-
taţie deficitară sau lipsa absorbţiei de niacină (vita-
mina PP) din grupul B sau triptofan.
Formele uşoare au manifestări vagi: oboseală, sen-
zaţie de arsuri, lipsa poftei de mâncare, amorţeală,
ameţeli. Formele avansate se manifestă prin der-
matită, diaree şi tulburări nervoase (depresie, insom-
nie, dezorientare şi chiar delir). Pe piele apare – brusc
sau treptat – o roşeaţă simetrică pe suprafeţele expuse
la soare, care seamănă cu o arsură solară. Erupţia de
pe faţă are deseori forma unui fluture. Leziunile sunt
clar delimitate de pielea normală şi se pot muta dintr-un
loc într-altul. Pe mâini, roşeaţa dă aspectul unei
mănuşi. Uneori, apar băşici mai mici sau mai mari.
Buzele apar uscate (ca arse) – cheilita. Pielea lezată se
poate infecta şi poate supura. Pentru scurt timp,
pielea este umflată, după care se descuamează şi
poate rămâne pigmentată. Înaintea manifestărilor
cutanate, limba poate fi umflată şi roşie, asociată cu
vărsături sau diaree.
De obicei, copiii cu pelagră nu prezintă toate
simptomele descrise mai sus. Pot avea dureri la
limbă şi buze, iar pielea este uscată şi cojită. Diareea
poate alterna cu constipaţia şi se poate asocia cu ane-
mia. Copiii cu pelagră au deseori şi alte semne de
malnutriţie. În familiile cu pelagră, mai toţi membrii
pot avea lipsă a poftei de mâncare, apatie, anxietate
şi iritabilitate.
Ce se poate face:
- Copiii răspund repede la tratamentul antipelagră.
- O dietă echilibrată trebuie suplimentată cu 30-
300 de mg de niacină pe zi.
- Doze mari de niacină pot produce icter sau pot
fi toxice pentru ficat.
- Se recomandă evitarea soarelui în timpul trata-
mentului.
Scorbutul (deficitul de vitamină C)
Boala este destul de rară în România. Copiii
prezintă piele de găină (hipercheratoză foliculară) şi

păr încreţit pe braţe, pe picioare şi pe spate. Apare
frecvent la vârste între 6 luni şi 2 ani. În forme mai
avansate, apar pe picioare hemoragii punctiforme,
care apoi se măresc. Gingiile sunt umflate şi roşii, iar
gura este inflamată. Aceste simptome răspund la
suplimentarea cu vitamina C, un pahar de suc de
roşii sau de portocale pe zi.
Copilul are dureri în corp, mai ales la picioare,
datorită hemoragiilor de sub periost (ţesutul fibros ce
înveleşte şi hrăneşte osul). Hemoragia se poate mani-
festa în urină, în scaun sau chiar în ochi. Articulaţiile
sunt umflate, ochii uscaţi şi glandele salivare mărite.
Deficitul de vitamină A
Se manifestă la început prin tulburări de vedere în
semiobscuritate. Modificările cutanate includ: piele
uscată, aspră, îngroşată şi descuamată. Copilul poate
fi anemic, cu ficat şi splină mărită, întârziere în
creştere sau chiar întârziere mintală. Asemenea copii
au o mortalitate crescută, prin diaree.
Prevenire: multivitamine ce conţin vitamina A
cel puţin 500 mg/zi. Suplimentarea cu doze excesive
de vitamina A, care se găseşte în morcovi, clemen-
tine, mandarine etc., poate avea însă efecte toxice la
copil şi malformaţii congenitale la gravide. Pielea –
mai ales pe palme – apare galbenă (carotinemie). De
aceea, prescripţia medicală de vitamina A trebuie
respectată cu atenţie.
BOLI ACUTE LA COPIL
Tăieturi şi zgârieturi mici
Ce se poate face:
- se curăţă rana cu un jet slab de apă potabilă;
apoi se spală cu un săpun moale, se şterge cu o cârpă
curată sau tifon. Dacă rana este murdară sau are
aşchii, se foloseşte un tifon steril, pentru a îndepărta
acestea, dinspre interiorul rănii spre margini. Se
aplică apoi un leucoplast steril, pentru scurt timp.
Crusta nu trebuie ruptă, ci lăsată să se desprindă de
la sine. Cel mai bun pansament se face cu tifon steril
care depăşeşte marginea plăgii. Bandajul nu trebuie
să provoace furnicături sau învineţiri.
- la faţă, pot fi lăsate expuse la aer, când se vin-
decă repede dacă sunt menţinute curate şi uscate.
- se verifică vaccinarea antitetanică.
Terapia naturală recomandă: pentru oprirea
sângerării – tincturi din coada şoricelului, traista
ciobanului, arnica, gălbenele, sunătoare ş.a. Se pot
prepara în casă, prin macerarea plantei uscate, timp
de 10 zile, în proporţie de 20% plantă la 100 ml alcool
etilic de 60-70 centigrade.
Alt remediu tradiţional este frunza de pătlagină
spălată în apă şi zvântată cu tifon. Sucul de lămâie
aplicat pe rană provoacă însă usturimi.
COPILUL BOLNAV
Se mai recomandă unguent de gălbenele, propo-
lis, sunătoare, castane şi crema de Aloe. Nu se reco-
mandă aplicarea de tătăneasă pe rană, fiind toxică.
Plăgile prin tăiere, zdrobire sau lovire
Fie că sunt profunde sau superficiale, ele trebuie
tratate într-un serviciu chirurgical. În timpul trans-
portului, oprirea hemoragiei se face prin aplicarea
unui garou deasupra plăgii, dacă sângele ţâşneşte în
jet (hemoragie arterială) sau sub nivelul plăgii, în
cazul când sângele se scurge lent, continuu (hemora-
gie venoasă). Garoul se slăbeşte intermitent, dacă
transportul durează peste 20 de minute, pentru a per-
mite vascularizarea parţială a zonei afectate.
Înţepăturile de insecte
Copiii sunt mai expuşi decât adulţii la înţepăturile
insectelor, deoarece se joacă mai mult în aer liber şi
prin cotloane. Reacţiile locale sunt în general mai
intense, uneori cu erupţii alergice la distanţă sau cu
fenomene sistemice. Reacţiile alergice sunt discutate
într-un capitol separat.
Înţepături de
insectă
Reacţia depin-
de de sensibilita-
tea copilului la ve-
ninul insectei. Cei
mai mulţi copii au
doar reacţii uşoa-
re, dar cei alergici
la veninul de insecte pot avea simptome grave, chiar
mortale şi necesită tratament de urgenţă, din cauza şocu-
lui anafilactic.
Cum se manifestă înţepătura de:
• Păianjen – înţepătura este urmată la scurt timp
(10-15 min până la câteva ore) de o papulă urticari-
ană, mâncărime, umflătură locală, fenomene ge-
nerale – cum ar fi durere, rigiditate abdominală,
transpiraţii, dificultate de a vorbi. În funcţie de tipul
de păianjen, reacţia poate fi considerată o urgenţă
medicală. Din fericire, în România păianjenii veni-
noşi sunt extrem de rari.
• Albine şi viespi – la locul înţepăturii, care este
extrem de dureroasă, se produce o umflătură sensi-
bilă, cu bulă şi necroză. La copiii alergici, pot apărea
reacţii la distanţă şi şoc anafilactic.
• Căpuşe – sunt frecvent întâlnite, în special la
copiii mici care se joacă mult cu câinii sau în cuştile
acestora. În general, reacţiile locale sunt reduse.
Reacţiile generale se manifestă cu paralizie trecă-
toare, care cedează după scoaterea capului căpuşei
din piele.
479
COPILUL NOSTRU

• Ţânţari – provoacă la locul înţepăturii umflă- Reacţiile la înţepături de insecte pot fi:
turi roşii ale pielii cu mâncărime intensă. La copiii - normale: durere, umflătură şi roşeaţă trecă-
mici, care dorm în camere cu geamul deschis, se pot toare, care cedează după o oră;
constata muşcături multiple, în zonele descoperite. - locale: umflătură (edem) mai întins, de ex. de
Dacă copilul este sensibil, pot apărea reacţii de tip la mână la cot, ce creşte în primele 24-48 de ore;
urticarian sau reacţii febrile. - anafilactice sau generale: urticarie, edem
• Larva migrans – larvele şi unii viermi care angioneurotic, spasm bronşic şi laringian, hipotensi-
parazitează animalele domestice pot produce leziuni une şi şoc anafilactic;
superficiale, prin contaminarea accidentală a pielii - rare: encefalită, paralizie ascendentă, boala serului.
copilului; acestea se manifestă sub forma unei dâre Copilul trebuie dus de urgenţă la spital, dacă are
liniare, filiforme, roşiatice, care – pe măsură ce larva următoarele simptome:
înaintează pe sub piele – devin rotunjite, sinuoase. - dificultăţi bruşte în respiraţie sau înghiţire,
Leziunea şi zonele din jur sunt pruriginoase şi se pot - oboseală,
complica cu eczeme şi piodermite. - pierderea conştienţei sau colaps,
- mâncărimi sau urticarie pe tot corpul,
Tabel nr. 58 Cauzele care atrag insectele şi - umflarea accentuată a ochilor, buzelor, sau peni-
aspectul înţepăturilor sului, cu dificultăţi de vedere, înghiţire sau urinat,
- senzaţie de sufocare,
Insecta Aspectul înţepăturii Observaţii - ameţeli,
- dureri de cap severe,
Senzaţie de înţepătură urmată de o Sunt atraşi de culori deschise, transpiraţie - greaţă,
ridicătură mică, roşie, pruriginoasă, şi mirosuri de parfum, săpun mirositor şi - crampe abdominale,
cu un punct mic în centru şampon
- diaree,
Muşte Ridicături dureroase şi pruriginoa- Muşcătura dispare după o zi, dar poate - leşin (la câteva ore
se, ce se pot transforma în băşici dura şi mai mult după înţepături).
Unii copii sunt alergici la
Purici Ridicături mici, deseori grupate în Mai frecvenţi în casele cu animale veninul de viespe sau albine
locul unde hainele sunt mai strânse şi pot avea reacţii severe
(la talie şi la fese)
(anafilactice), după înţepătu-
Ploşniţe Ridicături roşii, pruriginoase încon- Muşcă, mai ales noaptea, pe vreme caldă ra insectelor. În asemenea
jurate de o băşică, deseori înşirate cazuri, medicul poate reco-
2-3 în rând manda o trusă specială de
prim ajutor pentru înţepă-
Căpuşe Poate să nu fie observată, ascunzân- Prinde strâns de cap căpuşa, cu o pensetă, turi, care trebuie să conţină şi
du-se în piele sau în păr; inspectea- acolo unde falca intră în piele şi scoate-o
o seringă cu adrenalină.
ză-ţi pielea după ieşirea la pădure încet, nu lăsa nici o parte din ea în piele;
dacă foloseşti mâinile, spală-te apoi bine cu Copiii alergici trebuie să
apă şi săpun; nu încerca să scoţi căpuşa cu poarte o brăţară sau un me-
degetele sau cu mâna, pentru că te poţi dalion de avertizare, care să
infecta; de asemenea, nu încerca să o scoţi indice felul alergiei.
nici cu chibrituri, ţigară aprinsă sau acetonă Sugestii pentru a preveni
înţepăturile de insecte la copilul
Furnici Durere şi arsură, imediat după muş- Atacă de obicei dacă sunt deranjate. Unii alergic:
roşii cătură; edem până la un cm diame- copii pot reacţiona prin dificultăţi de res- - mevită zonele în care
tru; lichid opac în zona muşcată piraţie, febră şi dureri de stomac au cuib insectele sau se
adună (băltoace, cutii de
Albine şi Durere imediată şi umflare rapidă Rareori, copiii au reacţii grave (anafilac-
gunoi, mâncare neacoperi-
viespi a zonei tice), ca: dificultăţi în respiraţie, edem pe
tot corpul tă, cutii deschise de băuturi
dulci, grădina sau livada
Păianjeni Usturime uşoară, zona se umflă, se Tratament: înflorită);
negri roşeşte şi e dureroasă. Slăbiciune, - curăţă rana cu antiseptic, - îmbracă copilul cu
ameţeli şi dureri abdominale. Poate - comprese reci, pantaloni lungi şi cămaşă
urma delir, paralizie, convulsii şi - injecţie cu antivenin STI, la spital, cu mâneca lungă, evitând
chiar deces, dacă a fost injectată o - calciu gluconic, sedative sau analgezice, culorile strălucitoare cu de-
cantitate mare de venin neurotoxic. hidrocortizon sau diazepam. sene înflorate;
Prevenire: - nu folosi săpunuri
- Învaţă copii să evite locurile unde se adă- parfumate, spray de păr
postesc păianjenii (ex. grămezile de lemne)
sau parfumuri, care atrag
insectele;

480

- substanţele care îndepărtează insectele trebuie
folosite în cantităţi mici la sugari şi copiii mici şi nu
trebuie să conţină mai mult de 10% DEET (dietil-
toluamida) – substanţă insecticidă care – absorbită
prin piele – poate fi toxică. Asemenea substanţe nu
previn înţepăturile de albine şi viespi.
Ce se poate face după înţepătura unei insecte:
- zona trebuie spălată cu apă şi săpun şi apoi de-
zinfectată prin tamponare cu spirt medicinal şi soluţie
antiseptică;
- trebuie evitată scărpinarea, care măreşte su-
prafaţa cu mâncărime;
- se aplică gheaţă sau o pastă din bicarbonat şi
apă, timp de 10-20 de minute, sau un deodorant cu
aluminiu;
- badijonarea cu amoniac;
- în cazul înţepăturilor de căpuşă sau albină, tre-
buie scoase de la locul înţepăturii capul, respectiv
acul insectei;
- dacă mâncărimea este mare, se poate aplica o
cremă cortizonică de la farmacie.
Reacţiile alergice se tratează de către medic şi
echipele medicale din serviciul de urgenţe, prin
injectare de adrenalină sub piele, deasupra locului
de înţepătură sau cu 3-4 pufuri de aerosoli inhalaţi
cu isoptroterenol, la interval de 3-4 minute. Se
adaugă hidrocortizon şi antihistaminice cu efecte
tardive. După ieşirea din starea gravă, copilul va fi
desensibilizat pentru veninul de albine, viespi etc.
Pentru aceasta se fac injecţii săptămânale, timp
de 2-3 luni, apoi câte una pe lună, timp de 3-5 ani.
Cei care au făcut reacţii grave cu şoc trebuie să con-
tinue toată viaţa acest tratament imunologic.
Muşcături de animale
Muşcăturile de animale sunt produse prin
rănirea pielii şi pot transmite microorganisme, care
produc infecţii. Cele de la animalele sălbatice pot
transmite tetanos şi turbare.
Leziunile variază de la înţepături mici, până la
distrugeri masive de ţesuturi.
Muşcăturile de câine
Câinele este un prieten al copilului, este un animal
pe care acesta îl cunoaşte şi – de aceea – nu se fereşte de
el. Băieţii sunt muşcaţi mai des decât fetele. Numărul
mare de câini vagabonzi măreşte riscul muşcăturilor,
care – pe zi ce
trece – ia pro-
porţii înspăimân-
tătoare.
Câine rău
COPILUL BOLNAV
Copiii mici sunt muşcaţi mai ales de cap şi de
gât, iar cei de vârstă şcolară – de mâini. Uneori,
rănile pot fi mari, numeroase, grave, chiar mortale.
Microbii care infectează muşcăturile de câine
include: pasteurella, streptococii, stafilococii şi cei de
origine anaerobă şi – mult mai rar – virusul turbării.
Complicaţiile include: artrita septică, osteomie-
lita, endocardita, cicatricile şi turbarea.
Muşcăturile de pisică
Sunt mai frecvente la fete şi se infectează mai
des, deoarece rana este punctiformă. Muşcăturile de
pisică de obicei nu se cos. Se tratează preventiv cu
antibiotice.
Muşcăturile umane
Se produc în timpul bătăilor sau a luptelor. O com-
plicaţie frecventă a acestor răni este infecţia articu-
laţiilor de la baza degetelor (metacarpo falangiană).
Ce se poate face:
Curăţirea muşcăturii sub jet de apă de la robinet
(sub presiune) şi săpun, timp de 5-10 minute. Dacă
rana sângerează, se acoperă cu o compresă sterilă sau
cu o batistă curată şi se presează în continuu, timp de
7-10 minute sau până se opreşte sângerarea. Nu se
aplică nici un unguent sau antiseptic. Se acoperă
muşcătura cu un alt bandaj steril şi se consultă
medicul, care va hotărî dacă este nevoie de antibio-
tice pentru a preveni infecţia sau de vaccinare antite-
tanică şi antirabică. Echipa medicală poate continua
curăţirea plăgii. Sutura imediată a plăgilor se face din
motive estetice, dar măreşte riscul unei infecţii. Dacă
muşcătura cuprinde o articulaţie, osul sau nervul,
medicul pediatru va consulta un chirurg ortoped.
Muşcăturile infectate pot fi tratate cu penicilină şi
cefalexin sau cu antibiotice cu spectru mai larg, ca
amoxicilină şi acidul clavulanic, în doze relativ mari.
Muşcătura de şarpe
Cele mai frecvente sunt muşcăturile de viperă –
primăvara şi vara, mai ales în Oltenia şi Banat. Copiii
cad victime când se joacă sau scotocesc prin tufişuri,
iarbă, gropi şi pivniţe, din cauza ignoranţei celor mari.
Vipera are un cap triunghiular, un bot ascuţit şi
este desenată pe spate. Colţii sunt legaţi de glandele
cu venin, în care este depozitată saliva toxică. Când
şarpele muşcă, sunt comprimate glandele, iar veninul
este eliminat
prin dinţi. Ven-
inul este toxic
pentru muşchi,
sânge, inimă şi
nervi..
Viperă
481
COPILUL NOSTRU
Cum se manifestă:
Copilul muşcat de un şarpe, veninos sau nu, este
foarte neliniştit şi înspăimântat.
La câteva minute de la muşcătura de viperă, locul
devine dureros, se umflă, se decolorează şi poate
sângera. Durerea şi umflătura sunt semne că şarpele
a fost veninos. În primele câteva ore, umflătura şi
vânătăile se întind în sus. Copilul poate avea transpi-
raţie, vărsături, diaree, tensiunea arterială îi poate
scădea până la colaps, iar edemul se poate întinde la
întreg membrul. Când otrăvirea nu este gravă, aceste
semne pot dispărea spontan. În formele grave, cu tul-
burări de coagulare a sângelui, copilul are gingiile
sângerânde, vomită cu sânge (hematemeză), tuşeşte
şi scuipă sânge (hemoptizie), are scaun negru
(melenă) din cauza sângelui digerat, respiră tot mai
greu şi poate intra într-o stare de şoc hemoragic, cu
evoluţie fatală – în lipsa tratamentului.
Ce se poate face:
- în zonele în care trăiesc viperele, copiii trebuie
să poarte ghete şi pantaloni lungi, să nu meargă des-
culţi şi să nu scotocească pe sub pietre sau prin găuri.
Primul ajutor:
- deoarece există o perioadă de câteva ore (4-8
ore) între muşcătură şi starea de şoc, copilul trebuie
transportat imediat la spital. Extremitatea muşcată
trebuie imobilizată într-o atelă; suptul rănii şi incizia
nu au nici un efect. Aplicarea de garou şi gheaţă este
contraindicată.
Tratamentul la spital:
- se iau analize de sânge pentru laborator şi se
stabileşte o perfuzie; se administrează ser antitoxic
sau antiviperos. Acest ser ameliorează reacţiile toxice
ale veninului, dar – la copiii sensibili – poate declanşa,
la rândul lui, reacţie anafilactică gravă (şoc anafilac-
tic). Înaintea administrării serului, echipa medicală
are deja pregătite medicamentele pentru tratamentul
şocului anafilactic (perfuzie intravenoasă, seringă cu
adrenalină, hidrocortizon). În cazuri rare, cu edem
masiv, poate fi necesară intervenţia chirurgicală pen-
tru decomprimarea muşchilor.
Înecul
Este o stare de sufocare, după submersia (scu-
fundarea) în apă. Înecul umed sau propriu-zis este
aspirarea de lichid în plămâni şi asfixierea.
Înecul uscat apare printr-un spasm puternic al
laringelui, provocat de intrarea apei în laringe, cu
asfixiere, fără intrarea apei în plămâni. În lipsa oxi-
genului, copilul îşi pierde conştienţa, inima şi respi-
raţia se opresc.
Lipsa de oxigen după spasm laringian sau aspi-
raţie duce, după 4-6 minute, la leziuni ireversibile
ale sistemului nervos central. Copiii înecaţi în apă
foarte rece sau cu gheaţă, pot rezista un timp mai
482
îndelungat, deoarece răcirea sângelui şi a organelor
interne scade metabolismul şi nevoia de oxigen.
Cum se manifestă:
- copilul poate fi încă în apă; trebuie scos şi aşezat
pe pământ; poate părea complet normal sau în stare
de moarte aparentă, după durata scufundării în apă şi
eventualul efect al apei reci; se va nota: ora, dacă
respiră şi are puls, ce culoare are pielea şi care sunt
reacţiile spontane sau cele la comandă ale copilului.
Primul ajutor în
caz de înec
Evoluţie:
- depinde de
durata înecului,
semnele vitale i-
mediat după acci-
dent, primul aju-
tor dat la locul
accidentului şi
temperatura apei;
- mulţi copii supravieţuiesc, fără leziuni neuro-
logice;
- decesul şi moartea creierului depinde de dura-
ta lipsei de oxigen;
- copiii înecaţi în apă dulce sau scufundaţi în
apă dulce peste 4 minute; care nu primesc resus-
citare cardiorespiratorie (primul ajutor) la locul acci-
dentului sau sunt în comă profundă când ajung la
spital, au de obicei o evoluţie foarte gravă;
- copiii care au stat în apă foarte rece timp
îndelungat au mai multe şanse să supravieţuiască;
îmbunătăţirea semnelor neurologice în primele ore
de spitalizare se asociază cu o evoluţie bună.
Complicaţii:
- leziuni ale creierului – din cauza lipsei de oxi-
gen; leziuni pulmonare – din cauza apei inhalate;
leziuni ischemice (lipsa circulaţiei) în ficat, rinichi şi
intestine; leziuni vertebrale ale coloanei cervicale;
- coagularea masivă a sângelui în vase;
- scăderea temperaturii (hipotermie).
Ce se poate face:
- dacă nu ştii să înoţi, aruncă o frânghie sau o
scândură, pentru a trage copilul din apă;
- la locul accidentului: tratamentul corect poate
salva viaţa copilului; cheamă imediat salvarea;
- copiii care par iniţial normali trebuie observaţi
îndeaproape în spital, timp de 24 de ore, deoarece
starea lor se poate înrăutăţi ulterior (pulmonară şi
mintală);
- semnele de infecţie pulmonară pot apărea la
câteva ore de la înec;
- căile respiratorii: copilul trebuie evaluat dacă
respiră suficient;
- gura, nasul şi faringele trebuie curăţate repede
de apă şi secreţii, cu degetul învelit în batistă;
- un copil inconştient poate avea mişcări respi-

ratorii agonizante sau ineficace, deoarece limba cade
în faringe şi îl astupă; în acest caz, falca sau man-
dibula trebuie împinsă uşor înainte;
- respiraţia: artificială gură la gură sau gură la
nas (vezi reanimarea cardiorespiratorie). În spital, la
salonul de terapie intensivă, copilul va fi intubat şi
ventilat artificial;
- circulaţia: masaj cardiac extern, în caz de bătăi
foarte rare ale inimii sau de stop cardiac diagnosticat
prin raritatea sau absenţa pulsului la arterele carotidă
(de la gât) sau femurală (de la rădăcina coapsei); dacă
echipa de salvare a intubat copilul, poate injecta
adrenalină pe tubul de intubaţie sau intravenous, în
timp ce continuă compresia toracelui; echipa de sal-
vare sau cea din spital va lua temperatura, va instala o
perfuzie intravenoasă şi vor urmări activitatea inimii,
prin electrocardiogramă; urmărirea electrocardio-
gramei permite observarea apariţiei tulburărilor
grave de ritm cardiac, de ex. fibrilaţie de ritm cardiac,
care necesită injecţii intravenoase de xilokaină/xilină
sau defibrilare cardiacă;
- temperatura: este măsurată rectal; copilul este
uscat şi încălzit în pături calde sau la o sursă de căldură
radiantă; reanimarea trebuie continuată, până când
temperatura rectală a copilului se apropie de normal.
Prevenire:
- cele mai multe înecuri pot fi prevenite;
- părinţii trebuie să-şi supravegheze întotdeau-
na copiii, când se află lângă surse de apă, bazine de
înot, lacuri, chiar în cadă, la toaletă, vase mari cu
apă, maşină de spălat;
- copiii de vârstă şcolară trebuie învăţaţi să
înoate; copiii mici nu ştiu să înoate, cel mult sunt
obişnuiţi cu apa;
- părinţii trebuie să înveţe să acorde primul aju-
tor, inclusiv reanimarea cardiorespiratorie.
Arsurile
La copii sunt grave, din cauza complicaţiilor ce pot
pune viaţa copilului în pericol, a tratamentului
îndelungat, a urmărilor nefaste asupra fizicului, stării
emoţionale şi sociale, precum şi a cheltuielilor legate
de tratament. Sunt mai frecvente la copiii mici,
nesupravegheaţi, în condiţii de aglomeraţie, în
încăperi cu încălzire improvizată.
Cauze:
- lichide şi alimente fierbinţi, arsuri prin flacără-
explozie, agravate de îmbrăcămintea sintetică, obiecte
fierbinţi de bucătărie, fier de călcat, sobe şi abur;
- arsuri electrice (electrocutare), chimice şi solare.
Gravitatea arsurilor depinde de întinderea şi
profunzimea lor.
Întinderea arsurii se măsoară în procente, rapor-
tate la suprafaţa corpului, care variază în funcţie de
vârsta copilului.
Arsurile prin electrocutare vor fi amplificate cu
25%, pentru a include şi distrugerile profunde provo-
COPILUL BOLNAV
cate de curentul electric, iar – pentru arsurile căilor
respiratorii – leziunile vizibile se amplifică cu 15%,
pe pielea de pe faţă.
Tipuri de arsuri
Profunzimea arsurii
este măsurată în 4 grade:
- gradul 1: superfi-
cială – cuprinde doar
partea din afară a epider-
mei; se manifestă prin
roşeaţă şi durere, care
apar la un timp de la
arsură; leziunile sunt minime, fără vezicule şi fără
semne generale, iar arsura se vindecă fără cicatrici, cam
într-o săptămână; de ex. arsuri solare.
- gradul 2: parţială-superficială – cuprinde epi-
dermul şi partea din afară a dermului; se manifestă
prin roşeaţă, băşici, durere şi păstrarea părului; se
vindecă în două săptămâni, cu oarecare cicatrici;
pielea poate fi albă, marmorată, cu băşici şi umedă;
durerea poate exista sau nu, iar părul se smulge uşor.
Arsură de gradul
2 cu lichid
fierbinte
- parţială – profundă – cuprinde dermul, dar nu
şi rădăcina părului sau glandele transpiraţiei; se pot
vindeca de la sine cam într-o lună, cu cicatrici de
diferite dimensiuni, dar devin mai profunde, dacă se
infectează.
Arsură de gradul 2
parţial profundă
- gradul 3: sunt
grave – cuprind epi-
dermul şi tot dermul;
pielea este albă sau
înnegrită, nu e dureroasă, fără păr; lasă întotdeauna
cicatrici permanente hipertrofice şi (sau) retractile.
- gradul 4: cuprinde toate straturile pielii, inclu-
siv cel subcutanat; se pot vedea muşchii şi oasele,
sunt provocate mai ales prin flacără, explozie sau
electrocutare, iar plaga apare carbonizată. Necesită
tratament chirurgical de urgenţă şi poate duce la
pierderea părţii respective.
Arsurile electrice rezultă din contactul cu o sursă
de mare voltaj; felul arsurii depinde de calea urmată
şi de curentul ce trece prin corp; organele profunde
pot fi lezate grav; la nivelul inimii – se produc tul-
483
COPILUL NOSTRU
burări de ritm, la creier – apare confuzie, leziuni ner-
voase sau, mai târziu, tulburări de memorie; când
copilul muşcă un cablu electric pot apărea arsuri ale
buzelor, cu sângerare tardivă.
Gravitatea arsurii depinde de vârstă, suprafaţa
arsă, cauză, localizare, profunzime şi leziuni asociate.
Arsurile grave sunt cele care cuprind:
- peste 20% din suprafaţa corpului: de gradul 2,
- peste 10%: de gradul 3,
- este localizată la ochi, urechi, faţă, palme, tălpi
sau perineu,
- se asociază cu leziuni ale căilor respiratorii,
- arsuri chimice sau electrocutare,
- asociere cu traumatisme,
- la copiii diabetici sau malnutriţi,
- situaţia socială şi economică precară a familiei.
Multe arsuri considerate minore şi tratate neco-
respunzător pot duce la sechele grave.
La sugar şi copiii mici, arsura trebuie considerată
o urgenţă majoră.
Complicaţii:
- locale: infecţii şi cicatrici retractile.
- generale: ameninţarea vieţii prin leziuni respira-
torii sau şoc grav; leziunile pulmonare pot fi fatale, prin
arsuri sau prin complicaţii respiratorii târzii, plămânii
pot fi lezaţi prin inhalaţii toxice, aspiraţie de vărsătură
la copilul inconştient, pneumonii, edem pulmonar sau
complicaţii ale ventilaţiei mecanice îndelungate.
- infecţia poate apărea mai târziu, deoarece
arsura favorizează creşterea microbilor.
- copilul trebuie îngrijit în condiţii aseptice, de
întreg personalul spitalului.
- curăţirea chirurgicală a arsurilor şi autogrefa
precoce scad frecvenţa arsurilor.
- copiii cu arsuri fac uneori hemoragii gastro-
intestinale, prin ulceraţii ale mucoasei; pentru aceas-
ta li se administrează antiacide (ranitidină)în spital.
Prevenire:
- amenajarea locuinţei, în aşa fel încât contactul
copilului cu sursele de foc să fie minimalizat;
- evitarea fumatului în casă;
- instruirea copiilor mai mari, pentru a şti să
prevină şi să acorde primul ajutor în astfel de cazuri;
- repetiţii pentru evacuarea locuinţei, în caz de foc;
- evitarea improvizării instalaţiilor termice şi
electrice.
Ce se poate face:
- înlăturarea cauzei (deconectarea curentului elec-
tric, stingerea focului etc.) şi îndepărtarea hainelor, a
inelelor, a ceasului, curelelor ce pot ştrangula zona arsă;
- arsuri minore: se spală arsura cu apă la tem-
peratura camerei;
- se acoperă rana cu o cârpă curată;
- nu se sparg băşicile;
- arsurile superficiale cu epidermul intact nu
necesită aplicarea de medicamente sau pansamente;
- arsuri majore: se stinge focul, dacă arderea con-
484
tinuă; copilul este aşezat în poziţie orizontală, este
oprit să alerge şi este învelit într-o pătură, fără a-i
acoperi capul;
- arsurile chimice se spală abundent (timp de 15-
30 de minute) cu apă, cât mai devreme posibil, după
îndepărtarea hainelor îmbibate cu chimicale. Este
interzis şi periculos să se încerce neutralizarea toxi-
cului, care ar degaja căldură şi ar agrava arsura;
- nu se pun pe arsuri: gheaţă, alifii, vaselină,
grăsimi, unt şi nu se folosesc spray-uri, care conţin
substanţe anestezice, deoarece le agravează;
- părinţii nu trebuie să intre în panică;
- se administrează paracetamol, pentru durere;
- se evaluează semnele vitale pentru căile
aeriene, circulaţie şi respiraţie;
- la copilul care nu respiră, începe respiraţia gură
la gură;
- cheamă salvarea;
- echipa de salvare: administrează oxigen, ajută
respiraţia, dacă este nevoie, instalează o perfuzie
intravenoasă şi administrează lichide din abun-
denţă, spală arsurile chimice;
- îngrijirea arsurilor uşoare la policlinică: băşi-
cile sunt lăsate intacte şi acoperite cu o cremă (sulfa-
diazină de argint); pansamentele trebuie schimbate
zilnic; arsurile foarte mici pot fi tratate cu unguent
cu bacitracin; curăţirea porţiunilor de băşici rupte;
urmărirea semnelor de infectare a arsurii: roşeaţă,
edem, miros urât sau secreţii;
- în spital: continuarea primului ajutor, adminis-
trarea în continuare a electroliţilor (săruri minerale),
nutriţie bogată în calorii şi proteine, prevenirea
infecţiei, prin curăţirea rănii şi grefă precoce; con-
trolul florei bacteriene din plagă şi pansarea plăgii, în
condiţii aseptice; tratamentul leziunilor pulmonare,
uneori grave, produse prin căldura directă, asfixierea,
intoxicaţie cu monoxid de carbon şi prin fum toxic, de
ex. cianide provenite de la substanţe plastice com-
bustibile; tratamentul durerii şi al anxietăţii: durerea
după arsuri poate fi foarte mare; pentru a evalua
gradul acesteia, medicul sau asistenta poate folosi o
serie de desene, care exprimă diferite grade ale
durere; se pot folosi morfină sau alte medicamente
pentru durere (analgezice), lorazepam (ativan), mida-
zolam (dormicum) pentru nelinişte; copilul cu arsuri
întinse este spitalizat timp îndelungat, de multe ori
împreună cu părinţii; este supus la numeroase schim-
bări ale pansamentului, la curăţirea rănilor şi grefe; se
iau precauţii speciale pentru evitarea infecţiei, în
cazul alimentaţiei care trebuie să fie hipercalorică şi
hiperproteică şi al reabilitării osteoarticulare; copilul
este mişcat treptat, zilnic, pentru a evita necroza pielii
în zonele de apăsare şi pentru menţinerea mobilităţii
osteoarticulare şi evitarea atrofierii muşchilor imobi-
lizaţi; suportul emoţional oferit de către părinţi şi
echipa medicală este important;

- arsurile grave sunt tratate în centre speciale:
copilul este la început sedat, primeşte cantităţi mari
de lichide şi se iau măsuri speciale pentru evitarea
infecţiei; ca şi restul personalului medical, părinţii
trebuie să poarte mască pe faţă şi să se spele pe mâini
când se schimbă pansamentul.
Copilului ars trebuie hrănit cât mai devreme
posibil, chiar din prima zi. Se începe cu lichidele
îndulcite şi lapte, la care se adaugă – progresiv – ali-
mente ce conţin proteine şi apoi grăsimi. Alimentaţia
are rolul de a suplini metabolismul ridicat şi de a
proteja stomacul.
În tratamentul local al arsurilor se folosesc: sulfa-
diazina argentică, pansamente sintetice, neaderente,
nitrat de argint, cerium nitrat de sulfadiazină,
clorhexidina, povidonene-iodine, sulfamilon sau
betadină 1%, lăptişor de matcă, iar – pentru micşo-
rarea cicatricilor – o plantă numită “Centella asiatica”.
Tulburări termice
Hipertermia
Este ridicarea temperaturii interne a corpului,
peste limitele normale (37,80 C). Aceasta trebuie
măsurată, cu termometrul – timpanic sau esofagian;
temperatura luată în gură sau la subraţ (axilă) nu
reflectă fidel temperatura corpului.
Condiţii favorizante:
- atmosferă caldă şi umedă, fără vânt.
- camere încălzite, neventilate.
- copiii produc căldură multă, transpiră puţin şi
nu beau suficiente lichide, când le este sete.
- exerciţii fizice accentuate (creşte producerea
căldurii de 10-20 de ori), îmbrăcăminte groasă,
strâmtă, închisă la culoare.
- copiii ţinuţi în maşină, cu ferestrele închise, pe
timp de vară.
- lipsa climatizării.
- medicamente: diuretice, fenotiazine, salicilaţi,
alcool.
Tulburările includ crampe, o stare de epuizare,
prin căldură şi şoc caloric.
Crampele de căldură a muşchilor scheletici sau
abdominali sunt scurte, acute, dar accentuate după e-
xerciţii; se poate asocia cu scăderea sodiului din orga-
nism; temperatura corpului e normală sau uşor ridicată.
Ce se poate face:
- repaus,
- consum mare de apă sau de soluţii cu sare;
rareori, este nevoie de perfuzie intravenoasă.
Sincopa de căldură
Se manifestă sub formă de ameţeală sau leşin,
după o activitate obositoare sau după stat în picioare
mult timp şi în căldură.
Ce se poate face:
- revenirea la normal, în poziţia orizontală,
repaus şi lichide.
COPILUL BOLNAV
Epuizarea prin căldură
Începe lent, cu dureri de cap, indispoziţie, sete,
greaţă, vărsături, dureri de muşchi, paloare, ameţeli,
tulburări de vedere, leşin, deshidratare, temperatură
mare (38-40oC). Uneori apar crampe musculare.
Poate duce la şoc caloric.
Ce se poate face:
- repaus, rehidratare, răcire, soluţii sărate admi-
nistrate pe gură (o linguriţă de sare la un litru de
apă); dacă copilul nu poate bea, are greaţă sau vărsă-
turi: e necesară perfuzia intravenoasă.
Prevenire: aclimatizare şi consum mare de apă şi
sare, în timpul exerciţiilor fizice.
Şocul caloric
Temperatura rectală creşte peste 40oC. Organismul
nu-şi poate regla temperatura, iar căldura îi poate
ameninţa viaţa. În afara simptomelor prezentate la
epuizarea prin căldură, copilul cu şoc caloric este
dezorientat, incoerent şi combativ, delirul se poate
instala brusc, pot apărea convulsii şi chiar comă,
copilul respiră des, inima îi bate repede, iar tensiunea
arterială scade; mai rar, acestea se instalează încet, de la
câteva minute la câteva ore (de la 10 minute – la 2 ore).
Complicaţii:
- tulburări respiratorii acute şi grave, frisoane,
convulsii, rigiditatea cefei, insuficienţă cardiacă,
hepatică şi renală acute, edem pulmonar acut, coa-
gularea sângelui în vase, deces;
Evoluţia: foarte gravă, dacă nu este recunoscut şi
tratat intensiv.
Ce se poate face:
- răcirea imediată a corpului cu apă rece, gheaţă,
ventilatoare,
- dezbrăcarea copilului şi îndepărtarea din
mediul cald,
- folosirea aerului condiţionat în vehicul sau
deschiderea ferestrelor,
- răcirea agresivă trebuie continuată, până la
temperatura rectală de 39o C,
- băi în apă rece (15-16o C, nu foarte rece), pungi
cu gheaţă la gât, subsuoară şi în regiunea inghinală,
- copilul poate fi stropit cu un furtun cu apă rece,
- copilul trebuie acoperit cu un cearceaf umed,
- umezirea pielii cu apă şi ventilaţie (sau vânt cu
un evantai improvizat), pentru a mări evaporarea,
- spălături gastrice, rectale, cu apă rece,
- perfuzii intravenoase, cu soluţii la temperatura
camerei,
- menţinerea căilor respiratorii libere,
- administrarea de oxigen prin mască sau sondă
nazală,
- cheamă salvarea,
- reechilibrarea copilului se face în salonul de
terapie intensivă.
485
COPILUL NOSTRU
Prevenire:
- evită spaţiile închise (a nu se lăsa copilul închis
în maşină);
- limitează activitatea fizică pe vreme caldă;
- foloseşte zonele umbrite;
- băi reci sau călduţe;
- consum mare de lichide;
- apă rece fără restricţii; băuturile din comerţ nu
sunt întotdeauna un avantaj;
- îmbrăcăminte largă, de bumbac, de culori
deschise, pălărie cu boruri largi;
- acomodarea treptată, într-o săptămână-două la
mediu cald, pentru aclimatizare;
- consum crescut de sare;
- exersarea frecventă a muşchilor, în poziţia în
picioare, prelungită, pe vreme caldă;
- recunoaşterea şi intervenţia rapidă, pentru
tratarea bolilor produse de căldură.
Hipotermia
Este scăderea temperaturii organismului sub 350
C, măsurată în rect sau esofag cu termometre spe-
ciale pentru temperaturi joase.
Cauze:
- expunerea la frig, camere neîncălzite, locuinţe,
spitale şi maternităţi neîncălzite, înecul în apă rece
sau sub gheaţă, intoxicaţii cu oxid de carbon, alcool,
medicamente;
- boli care produc hipotermie, includ septicemia,
indigestii;
- boli ale sistemului nervos central, scăderea
funcţiei tiroide.
Cum se manifestă:
- depinde de gradul hipotermiei;
- la început, vorbirea şi judecata sunt îngreunate;
- frisoane, amorţeală şi oboseală musculară;
- la temperaturi de 32oC, apare somnolenţă,
confuzie, dezorientare, lipsa memoriei;
- mişcările devin necoordonate, muşchii rigizi,
iar pielea se învineţeşte;
- la 30 de grade, copilul nu mai reacţionează
spontan, inima bate foarte rar, iar tensiunea arterială
este mică; când temperatura scade şi mai mult, apar
tulburări de ritm cardiac, reflexele lipsesc, are loc
scăderea profundă a stării de conştienţă;
- copilul are un aspect cadaveric, este palid sau
cianotic, pupilele sunt dilatate şi fixe, pulsul nu se
simte la palpare, iar inima bate de 4-6 ori pe minut
(ceea ce este suficient), din cauza scăderii nevoilor.
Ce se poate face:
- ajutarea organismului pentru a-şi recăpăta
temperatura normală;
- menţinerea căilor aeriene deschise, prin întin-
derea copilului pe spate şi împingerea uşoară a
capului înapoi, până când urechile ajung la acelaşi
nivel cu umerii;
486
- reanimare cardiorespiratorie, dacă copilul nu
respiră, iar pulsul nu se simte;
- mutarea copilului într-un loc călduros;
- înlăturarea hainelor umede şi învelirea cu
pături sau prosoape uscate;
- copilului conştient i se poate da să bea lichide
calde, supe sau ceaiuri; alcoolul este absolut con-
traindicat, nu numai la copil, dar şi la adult, deoarece
produce pierderea şi mai mare de căldură;
- când copilul nu poate fi mutat într-o cameră
încălzită, trebuie acoperit cu o pătură, lângă corpul
gol al părintelui, care îi transmite astfel propria căl-
dură, în timp ce aşteaptă ajutor;
- cheamă salvarea; transportul copilului hipoter-
mic trebuie să fie blând, iar inima trebuie să fie
supravegheată permanent, deoarece un miocard
rece este foarte sensibil şi poate fi capabil de tul-
burări de ritm grave;
- în mod spontan sau dacă copilul este mişcat,
inima poate prezenta o formă gravă de ritm, numită
“fibrilaţie ventriculară”, în care muşchiul inimii se
contractă neregulat şi ineficace, aşa încât inima nu
mai pompează sânge în organism; aceasta este de
fapt o formă de stop cardiac şi trebuie tratată ime-
diat, prin defibrilare electrică sau – în lipsa apara-
turii – prin defibrilare medicamentoasă, cu lidocaină
(xilină) şi masaj cardiac extern (compresiune toraci-
că); pe măsură ce corpul se încălzeşte la 28-30oC,
inima îşi poate recăpăta ritmul normal; se continuă
reîncălzirea activă, externă, cu lămpi de lumină,
perne electrice, sticle cu apă caldă, baie în apă caldă;
masajul cardiac trebuie continuat cel puţin până
când temperatura internă atinge 30oC, când defibri-
larea este mai eficace;
- în centrele spitaliceşti cu dotare adecvată, tehni-
cile de reîncălzire se fac cu oxigen încălzit şi umidifi-
cat; perfuzii intavenoase, irigarea vezicii urinare sau
dializă peritoneală, cu soluţii încălzite la 45oC;
- rezultatele cele mai bune de reîncălzire se
obţin prin hemodializă şi circulaţie.
Degerăturile
Sunt leziuni localizate ale pielii, prin expunerea
la temperaturi foarte reci. Cel mai des sunt afectate
extremităţile şi zonele neprotejate: degete, urechi,
nas şi obraji.
Degerăturile sunt de 4 grade:
1. superficiale cu răcirea parţială a pielii: pielea este
înroşită şi edemaţiată, fără beşici; degetele degerate
sunt dureroase, albe şi se înroşesc după ce sunt
încălzite; spre deosebire de asta, degetele reci sunt
roşii, pot fi dureroase, dar nu sunt albe sau amorţite.
2. superficiale cu îngheţarea pielii în profunzime:
înroşirea pielii, edem mare, beşicile apar după 6-24
de ore; jupuirea pielii, după 1-2 săptămâni; se vin-
decă în câteva săptămâni.

3. profunde: îngheţarea pielii şi a ţesutului subcu-
tanat; beşici hemoragice, necroză a pielii şi decolo-
rarea acesteia după 5-10 zile.
4. îngheţarea pielii, ţesutului subcutanat, muşchilor,
ţesuturilor şi oaselor: învineţirea şi marmorarea ei, cu
puţin edem; pielea se necrozează apoi complet şi devine
neagră, uscată, mumificată; uneori, degetele cad.
Îngheţarea produce lezarea şi moartea ţesuturilor.
Prevenirea degerăturilor:
- îmbrăcăminte călduroasă, cu mai multe piese
de vestimentaţie: îmbrăcămintea de dedesubt tre-
buie să fie perspirantă, iar cea de deasupra să reziste
la vânt şi apă; se acoperă capul, urechile şi gâtul;
- mănuşi cu un deget (păstrează mai bine căldu-
ra decât mănuşile cu degete);
- urechi acoperite;
- încălţăminte în care să nu intre apă şi să nu fie
strâmtă;
- evitarea expunerii prelungite la ger, mai ales în
zilele umede şi cu vânt puternic;
- copiii care-au mai avut degerături fac mai uşor
altele; ei au nevoie de protecţie în plus.
Complicaţii:
- degerăturile profunde pot opri creşterea în zonele
respective, mai ales la degete, producând deformaţii;
- durere cronică, decolorarea pielii, furnicături,
sensibilitate la rece, artrită, infecţia plăgii;
- gangrenă, amputaţii şi tetanus.
Ce se poate face:
- copilul este adus în casă, i se ia temperatura, i
se scot hainele umede, zonelor degerate nu trebuie
frecate, deoarece ar produce leziune mecanică;
- zona degerată nu se expune direct la căldură:
asta poate produce arsură;
- încălzire rapidă în apă caldă (40-42oC), timp
de 15-45 de minute;
- nu trebuie încălzite lent; încălzirea este com-
pletă când pielea devine moale şi sensibilă, îşi
recapătă senzaţia; pentru degerăturile superficiale,
acesta este singurul lucru necesar;
- dacă apar beşici sau senzaţia degetelor nu
revine, este nevoie de îngrijire medicală;
- dacă nu poţi aduce copilul în interior, trebuie
încălzit de părinte, cu corpul său; partea expusă este
aşezată la subsoară, până când i se poate oferi o
îngrijire mai completă;
- comprese sterile uscate, pe zonele degerate şi
între degete;
- medicul deschide beşicile pline cu lichid
limpede, dar le lasă intacte pe cele pline cu sânge,
pentru a evita infecţia;
- partea degerată se menţine ridicată pentru a
micşora edemul;
- pielea se curăţă zilnic cu apă, la care se adaugă
betadină (hexaclorofen sau povidon-iodin);
- comprese cu aloe vera, în zonele afectate;
- prevenirea tetanosului,prin vaccinări ş.a. (vezi
cap. boli infecţioase);
COPILUL BOLNAV
- analgezice nesteroide, pentru a îmbunătăţi cir-
culaţia;
- dietă bogată în calorii şi proteine;
- evitarea fumatului în casă, deoarece nicotina
contractă vasele;
- antibiotice preventiv sau la primele semne de
infecţie;
- fizioterapie, după cedarea edemelor;
- intervenţie chirurgicală, la nevoie.
Intoxicaţii acute
Intoxicaţiile acute la copil sunt frecvente şi grave,
chiar mortale. Se întâlnesc mai ales între 1-5 ani, cu
frecvenţa maximă la doi ani. Intoxicaţiile accidentale
sunt rare după vârsta de 5 ani. La copilul mai mare
intoxicaţiile pot proveni de la abuzul de droguri sau
poate fi o încercare de sinucidere. Cele mai frecvente
intoxicaţii acute la copii sunt cele cu medicamente,
iar – printre acestea – pe primele locuri se situează
bezodiazepinele (de ex. diazepam) şi barbituricele,
salicilaţii, distonocalmul, causticele, alcoolul, insecti-
cidele, derivaţii de petrol şi ciupercile otrăvitoare.
Prevenire:
- responsabilitatea părinţilor este de a se asigura
că nu-şi expun copiii la substanţe toxice; copiii sunt
mobili, curioşi şi au tendinţa să bage tot în gură.
Sugestii:
- nu lăsa la îndemâna copilului medicamentele,
dezinfectantele, substanţele de uz casnic, cosmeti-
cele, insecticidele, combustibilul şi altele; încuie-le
ori de câte ori este posibil, pune-le la locul lor imedi-
at, după ce le-ai folosit;
- păstrează medicamentele şi substanţele chimi-
ce în ambalajul original, care să nu poată fi deschise
de copil;
- nu păstra substanţe toxice în sticle de lapte sau
de plastic (de Coca Cola);
- nu depozita alimentele împreună cu detergenţii;
- nu lua medicamente în prezenţa copilului,
deoarece are tendinţa să te imite;
- denumeşte medicamentul şi vitaminele corect,
nu le prezenta drept bomboane;
- citeşte eticheta şi dozele permise, înainte de a-i
da medicamente copilului;
- nu lăsa în mâna copilului sticla de medica-
mente, nici măcar pentru câteva secunde;
- nu lăsa la îndemâna copilului sticle de alcool
sau produse ce conţin alcool;
- nu-i oferi nici o înghiţitură de alcool copilului,
chiar dacă pofteşte;
- învaţă-ţi copiii la ce riscuri se expun dacă
înghit substanţe toxice;
- evită folosirea plantelor toxice;
- nu cultiva plante dăunătoare în curte;
- păstrează în dulapul cu medicamente (atât la
tine, cât şi la bunici) cărbune activat (inactivează to-
xinele înghiţite) şi sirop de Ipeca (provoacă voma),
câte două doze pentru fiecare copil;
487
COPILUL NOSTRU
- învaţă să acorzi primul ajutor, în caz de intoxicaţie;
- păstrează la îndemână numărul de telefon al
medicului, spitalului, salvării şi a Toxapel-ului (din
Bucureşti);
- la telefon, părinţii trebuie să fie pregătiţi să
răspundă la întrebări despre:
- natura toxicului,
- cantitatea ingerată,
- ora ingestei,
- vârsta şi greutatea copilului,
- ora ultimului prânz,
- gesturile de prim ajutor practicate.
Substanţe uzuale cu toxicitate scăzută: pastă de
dinţi, cretă, ceară de lumânări, pastă de pix, cerneală
de scris, gămălii de chibrit, mercur din termometru,
vitamine fără fier.
Primul ajutor la domiciliu, în caz de:
• Toxine (otrăvuri) înghiţite:
- goleşte gura de substanţa dăunătoare (tablete
sau altele);
- identifică otrava; întreabă copilul şi martorii
despre substanţă,
- caută semne, evidenţe: sticle goale, tuburi de
pastile, rămăşiţe răspândite pe jos, mirosul respi-
raţiei şi arată-le medicului de la camera de gardă;
- înlătură otrava; trebuie să previi absorbţia;
- provoacă vărsătura cu:
1 degetele sau coada unei linguriţe, după ce
copilul a băut un pahar cu apă călduţă; copilul este
aşezat cu capul mai jos decât trunchiul şi sprijinit,
pentru a nu aspira vărsătura în plămâni.
2. sirop de Ipeca: între 1-12 ani, 15 ml, iar – după
12 ani – 30 de ml; repetă după 20 de minute, dacă
vărsătura nu s-a produs; dă-i să bea unul, două
pahare cu apă, după Ipeca (10-20 ml/kg corp); aşează
copilul culcat pe o parte, cu genunchii îndoiţi şi capul
sub nivelul pieptului pentru a preveni aspiraţia în
plămâni, în caz de vărsătură; nu se provoacă vărsătu-
ra copiilor somnolenţi, în comă sau cu convulsii,
după ce au înghiţit substanţe caustice (sodă caustică,
acizi tari, esenţă de oţet), produse petroliere, deter-
genţi, săpunuri sau şampoane.
- dă-i cărbune activat (pulbere neagră cenuşie,
fără gust şi fără miros, care previne absorbţia unor
toxine înghiţite; substanţa este de două feluri: activată
şi supraactivată, adică de 2,5 ori mai puternică); i se
dă copilului sub formă de soluţie într-o jumătate sau
într-un pahar cu apă, cu sau fără sirop aromat, înainte
şi după vărsătură; doza este de 15-30 de grame; căr-
bunele activat este eficace pentru următoarele sub-
stanţe: paracetamol, aspirină, indometacin, fenilbuta-
zonă, barbiturice, diazepam, camfor, ioduri, albastru
de metil, fenol, tetraciclină, antidepresive triciclice,
digitală, nicotină, paration, fenoftaleină, chinină, stric-
nină, atropină, fenitoin şi opiacee; cărbunele activat
nu se foloseşte pentru metal, alcool etilic, metilic şi
izopropilic şi a substanţelor acide sau alcaline;
488
- laptele şi albuşul de ou crud se folosesc pentru
a precipita mercurul, arsenicul şi alte metale grele,
împiedicând absorbţia lor, în timp ce amidonul este
un antidot eficient în intoxicaţiile cu iod şi ioduri;
- ceaiul negru concentrat (acid tanic) este eficace
pentru ingestia de atropină sau morfină;
- administrează imediat lapte sau apă, oricărui
copil care a înghiţit o substanţă acidă sau alcalină
puternică (sodă caustică); nu se dă mai mult de un
pahar, la un copil care cântăreşte 15 kilograme;
- nu folosi soluţii sărate, oţet sau suc de lămâie;
nu provoca vărsături copiilor care sunt în comă, au
convulsii sau au pierdut reflexul de tuse;
- cere avizul medicului, înainte de a administra
orice altceva.
Ce se poate face:
Tratament:
- acţionează fără întârziere la orice bănuială de
intoxicaţie: e mai bine ca stomacul să fie golit degea-
ba, decât să se rişte viaţa copilului;
- trebuie acţionat rapid, fiecare minut întârziat
măreşte cantitatea de toxic absorbit.
Substanţe toxice în ochi:
- spală ochiul cu apă din abundenţă, timp de 15-
20 de minute, înainte de a aduce copilul la camera de
gardă; ochiul trebuie să fie deschis, iar pleoapele tre-
buie îndepărtate cu degetele; foloseşte apă de la
robinet; nu încerca să neutralizezi substanţa toxică
cu substanţe acide sau alcaline; cere informaţii
despre tratament, de la medicul de gardă.
Toxine pe piele:
- copilul trebuie dezbrăcat, (mai ales dacă
hainele conţin pesticid, acizi, alcaline sau hidrocar-
buri), iar regiunea trebuie stropită cu apă din abun-
denţă; aceasta trebuie spălată apoi cu apă şi săpun şi
limpezită bine;
- toxinele uleioase se spală cu alcool sau ace-
tonă, apoi cu apă şi săpun.
• Intoxicaţiile prin inhalare, gaz metan, gaze de
eşapament, monoxid de carbon:
- în primul rând, se îndepărtează din mediul
toxic; dacă nu respiră, i se face respiraţie artificială,
gură la gură, iar în ambulanţă şi la spital, i se admi-
nistrează oxigen şi – eventual – ventilaţie artificială;
- după inhalarea de fum, gaze sau vapori toxici,
scoate copilul la aer curat;
- nu te înapoia în zona afectată de fum toxic care
a provocat pierderea conştienţei; tu însuţi poţi cădea
victimă.
În spital, eliminarea toxinelor este grăbită prin
spălături stomacale, mărirea diurezei (volumul de
urină) şi prin dializă peritoneală sau hemodializă; tot
în spital, pentru neutralizarea substanţelor toxice, se
pot folosi antidoturi specifice, de ex., dimercapropol
(Bal) – pentru intoxicaţii cu arsenic, cupru, plumb,
magneziu; EDTA – în intoxicaţiile cu plumb, fier,
mercur, zinc, cobalt, magneziu; vitamina K – în intox-

icaţii cu raticide. Asemenea copii sunt internaţi în
saloanele de terapie intensivă, pentru supraveghere,
monitorizare şi tratamentul tulburărilor vitale.
Intoxicaţii cu medicamente
Principalele intoxicaţii medicamentoase la copii:
• Paracetamol (acetaminofen): este cea mai frec-
ventă; doza toxică este 150 mg/kg corp, doza tera-
peutică maximă este de 90 de mg/kg/zi; dozele prea
mari, repetate, sunt o sursă permanentă de toxici-
tate; părinţii nu sunt obişnuiţi să recunoască simp-
tomele de toxicitate, întârziind astfel tratamentul de
prim ajutor. Intoxicaţia are patru stadii:
1. Iniţială – în primele 4 ore după înghiţire:
greaţă, vărsături, transpiraţie şi paloare, stare gene-
rală proastă.
2. faza latentă – 24-36 de ore: starea copilului se
ameliorează.
3. leziuni hepatice acute: durează 7 zile sau devin
permanente; durere în partea dreaptă superioară a
abdomenului, ficat mărit, icter, confuzie mintală,
somnolenţă şi tulburări de coagulare; se poate asocia
cu insuficienţa rinichiului şi a inimii.
4. vindecare treptată sau agravarea insuficienţei
hepatice şi deces.
Ce se poate face:
- vărsături: cărbune activat (efectul este minim
după o oră), spălătură gastrică;
- antidot: N-acetil cisteină (NAC, mucomyst);
are miros de ouă stricate; eliberează cisteină care
protejează ficatul.
• Aspirina:
- doza toxică acută: 300-500 de mg/kg/corp,
- acută: peste 300 de mg/kg/corp,
- cronică: 100 de mg/kg/corp, timp de câteva zile.
Cum se manifestă: greaţă, vărsături (uneori cu
sânge), deshidratare, scăderea volumului de urină,
transpiraţie, respiraţie frecventă, creşterea tempera-
turii, ţiuituri în urechi, dureri de cap, vertij, scăderea
vederii, tremurături, dezorientare, comă, convulsii.
Ce se poate face:
- sirop de Ipeca,
- cărbune activat,
- vomă,
- laxative (sulfat, citrat sau fosfat de sodiu),
- spălătură gastrică, în spital,
- perfuzii cu bicarbonat de sodiu,
- răcirea corpului,
- diazepam – pentru convulsii,
- vitamina K – pentru sângerări,
- oxigen şi respiraţie artificială,
- hemodializă.
Intoxicaţia cronică seamănă cu cea acută, cu reacţii
mai uşoare, ce pot fi confundate cu boala care este
tratată; tendinţe la sângerare.
COPILUL BOLNAV
• Intoxicaţia cu fier:
Apare din suplimente minerale, sau suplimentele
cu fier. Doza toxică este de 60 de mg/kg/corp. Sulfa-
tul, gluconatul şi fumaratul feros conţin 20-30% fier.
Manifestările trec prin cinci stadii, dacă nu se inter-
vine cu tratament:
1. Iniţial – o jumătate de oră până la 6 ore; când
copilul nu dezvoltă tulburări gastrointestinale, nu se
intoxică; tulburări digestive: vărsături, uneori cu
sânge, diaree, diaree cu sânge, dureri de stomac; şoc,
tulburări de coagulare şi gastrointestinale.
2. de latenţă – 2-12 ore; starea se îmbunătăţeşte,
copilul arată mai bine.
3. 4-48 de ore după ingestie, de şoc târziu – cu
febră, sângerări, creşterea globulelor albe în sânge,
acidoză metabolică; poate deceda, în această fază.
4. leziuni hepatice, convulsii şi comă: 48-96 de ore.
5. după două-cinci săptămâni de la ingestie –
stenoză pilorică, reziduală.
Pentru depistarea tabletelor de fier din stomac,
se face radiografie abdominală; acestea sunt înde-
părtate apoi, prin spălătură gastrică; fierul absorbit
în sânge este eliminat prin urină, nu prin fecale.
Urina capătă o culoare roşie, după intoxicaţia cu fier,
ceea ce arată un nivel al fierului de 3 ori mai mare
decât normalul.
Ce se poate face:
- vărsături şi spălătură gastrică;
- în spital – spălătură intestinală, tratamentul şocului;
- desferioxamină (Desferal), o substanţă chela-
toare pentru fier, care formează un complex solubil,
eliminat prin urină, ce devine roşu oranj; se admi-
nistrează chiar când copilul este în stare de şoc;
- pentru a grăbi eliminarea fierului, se foloseşte
– când este posibil – hemodializa, dializă pereto-
nială, exsanghinotransfuzie;
- după episodul acut, se urmăresc funcţiile fica-
tului şi gastrointestinale pentru sechele.
Substanţe caustice
Acizii sau bazele puternice se găsesc în pre-
paratele de curăţare a toaletei, cuptoarelor, ţevilor, în
detergenţii pentru spălat, de curăţare a danturii, în
bateriile electrice etc.. Lichidele sunt mult mai pericu-
loase, decât preparatele sub formă de granule. Bazele
puternice sunt mai grave decât acizii.
Cum se manifestă:
- arsuri grave: de la înroşire până la băşici şi
ulceraţii, în gură, gât (faringe) şi stomac, dureri mari
la înghiţire, curgerea salivei, diaree cu sânge, agi-
taţie, anxietate, şoc, arsură în spatele sternului,
vărsături cu sânge.
- organele digestive necrozate se perforează şi pro-
duc infecţie în mediastin şi peritoneu, septicemie şi şoc.
Ce se poate face:
- vărsăturile şi spălătura gastrică sau purga-
tivele sunt contraindicate;
489
COPILUL NOSTRU
- apă sau lapte, 300-500 ml, pentru a dilua sub-
stanţele toxice din stomac, cât mai repede posibil;
- pentru alcalii puternici, de ex. soda caustică, se
neutralizează – în primele 20 de minute – cu 200 ml
oţet şi 200 ml apă sau zeamă de lămâie, diluată în
apă. Administrarea de lapte nu are nici o valoare;.
- pentru acizii corozivi, i se dă copilului să bea
apă, lapte sau 2 albuşuri de ou bătute în 300 ml apă;
şi – în acest caz sunt contraindicate – provocarea de
vărsături şi spălătura gastrică;
- spălarea cu apă a zonelor arse de pe piele, mu-
coase sau ochi;
- în spital, tratamentul leziunilor respiratorii,
menţinerea căilor respiratorii libere; uneori tra-
heostomia este necesară;
- efectul corticosteroizilor este controversat;
- recuperarea este îndelungată;
- pentru stenoza esofagulu – se face dilatare esofa-
giană după câteva săptămâni, sau mai târziu, reface-
rea prin chirurgie a esofagului (metoda Gavriliu).
Intoxicaţii cu derivaţi de petrol
Aceştia sunt: benzina, motorina, petrol lampant,
terebentina, tiner, uleiuri minerale în soluţii de
curăţat mobila, gaz de brichetă.
Inhalarea masivă de vapori de benzină duce la
pierderea conştienţei, convulsii, comă şi moarte
rapidă. În formele mai uşoare, intoxicaţia cu benzină
produce conjunctivită, agitaţie, vertij şi mers nesigur.
Mai târziu, apare delir, convulsii şi comă. Cantităţi
mici (de 10 ml) pot fi mortale.
Alte manifestări: tuse, senzaţie de sufocare,
greaţă şi vărsături, respiraţie rapidă, dificilă, cu
gemete, învineţire, pneumonie şi edem pulmonar
acut. Câteva picături de petrol aspirate în plămâni
pot provoca pneumonia. Vărsătura şi spălătura gas-
trică trebuie evitate, deoarece copilul a înghiţit o can-
titate mică. În intoxicaţia cu benzină, se adminis-
trează 100-200 ml ulei de parafină pe gură, care
reduce absorbţia. Nu i se va da lapte copilului, deoa-
rece acesta favorizează absorbţia.
Spălătura gastrică (cu soluţie de cărbune activat)
se poate folosi în spital; se administrează oxigen,
copilul este anesteziat cu sondă enotraheală. Se lasă
în stomac sulfat de magneziu sau de sodiu.
Intoxicaţia cu insecticide, organofosforice, orga-
noclorurate şi carbamaţi
Produce leziuni grave, cu simptome complexe.
Copilul trebuie transportat de urgenţă la spital, unde
se face spălătură gastrică şi se administrează antidot
specific.
Nu se administrează lapte, -grăsimi sau purga-
tive uleioase, care favorizează absorbţia.
Intoxicaţia cu alcool
Provoacă scăderea glucozei din sânge. I se poate
da copilului zahăr sau sirop concentrat.
490
Intoxicaţia cu aurolac
Tot ce produce fum sau se află sub formă de
vapori ce pot fi inhalaţi şi produce stare de „bine”
(high) se numesc “inhalanţi”. Unul dintre aceştia este
şi aurolacul, care apare trecut pe lista drogurilor.
Copiii sunt – de obicei – victimele aurolacului şi
sunt numiţi ca atare: „aurolaci”. Ei nu sunt foarte
greu de recunoscut, punga cu soluţie de aurolac fiind
obiectul în jurul căruia se „învârte” viaţa lor. „Auro-
lacul” este comercializat sub formă de soluţie şi este
folosit la vopsit. Aurolacul are în compoziţie compuşi
eteraţi, cu efect halucinogen. Copiii cad repede în
patima aurolacului, deoarece acesta se poate procura
uşor, iar calea de administrare este facilă, faţă de cele-
lalte droguri. Întâi îşi administrează aurolacul din
curiozitate şi de dragul de a-i imita pe alţii. De multe
ori, ei învaţă asta de la persoanele mai în vârstă, rău
intenţionate.
Cum se manifestă:
După inhalarea aurolacului, primele senzaţii
aduc o stare de bine, de autosatisfacţie, de auto-
mulţumire şi de vitejie.
Copiii devin foarte repede dependenţi, chiar de
la primul consum, astfel devenind drogaţii de
mâine. După o anumită vârstă, pretenţiile încep să
crească. Aurolacul nu le mai oferă aceeaşi satisfacţie
şi se apucă de consumat droguri. Treptat, se produce
ruinarea psihologică. Administrarea repetată dă
naştere la modificări de caracter. Aurolacii pot
deveni violenţi, pot să fure cu mai mare uşurinţă,
sunt dirijaţi mai uşor şi pot fi îndemnaţi la crime.
Drogul săracilor are efect toxic pentru ficat, rinichi şi
aparatul respirator, producând moartea.
Sunt multe tipuri de inhalanţi, incluzând oxizi de
azot, azotaţi de amil, butil, diluanţi, solvenţi, spray-
uri cu vopsea, hidrocarburi, precum gazolină, lipici,
fumul multor chimicale de uz casnic (fixativ, corec-
tor de maşina de scris, acetonă etc.) ce pot fi inhalate,
pentru a produce starea de „bine”.
Efectul inhalanţilor depinde de tipul de inhalant.
Solvenţii şi aerosolii reduc frecvenţa bătăilor inimii
şi a respiraţiei şi duc la tulburări de gândire. Azotaţii
de amil şi butil duc la creşterea pulsului, dureri de
cap şi eliminări involuntare de urină şi fecale. Alte
efecte imediate ale inhalanţilor includ: stare de
vomă, strănut, tuse, hemoragii nazale, oboseală,
pierderea coordonării, pierderea apetitului.
Efectele consumului de lungă durată sunt:
pierderea în greutate, dereglări ale echilibrului elec-
troliţilor, oboseală musculară, hepatită sau hemo-
ragii cerebrale. Inhalarea repetată a vaporilor con-
centraţi pot duce la distrugeri ireversibile ale cre-
ierului, sistemului nervos şi plămânilor, precum şi a
căilor respiratorii.
Inhalarea profundă a vaporilor ori folosirea unor
cantităţi mari pe o perioadă scurtă de timp poate
duce la dezorientare, comportament violent, pier-

derea cunoştinţei sau moarte. Concentraţiile mari de
inhalanţi pot provoca sufocare, deoarece aceştia
înlocuiesc oxigenul din plămâni sau deprimă sis-
temul nervos central, până în punctul în care respi-
raţia se opreşte.
Intoxicaţia cu plumb
Este înghiţirea repetată a unor cantităţi mici de
plumb; este mai gravă decât înghiţirea unei cantităţi
mari, o singură dată.
Surse potenţiale: vopsele de mobilă, pereţi, tâm-
plărie, tencuială, ţevi de plumb pentru apă, praf din
casă, solul şi apa contaminate, leacuri populare,
cerneala cu care se tipăresc ziarele şi revistele, fum
industrial, ceramică, vasele cositorite, vasele de cristal
cu plumb, obiecte de plumb, greutăţi de plumb.
Surse de plumb: gaze de eşapament, de la benzi-
na cu plumb, vapori de benzină cu plumb, praf din
casele îmbâcsite şi insecticide pe bază de plumb
Loc de joacă, cu
risc de intoxicaţie
cu plumb
Cele mai frec-
vente surse de
plumb se găsesc
în: casele care
sunt vopsite cu vopsea cu plumb, gazele de eşapament
din zonele aglomerate, praful cu plumb de pe hainele
părinţilor care lucrează în industrie, consumul de apă
şi alimente contaminate, folosirea de cosmetice şi
leacuri ce conţin plumb.
Vopselele lemnăriei din casele vechi conţin – de
multe ori – plumb în concentraţii ridicate şi sunt o
sursă majoră de intoxicaţie. Pe măsură ce vopseaua
crapă şi se cojeşte, particule mici se pot lua pe
mâinile şi jucăriile copilului, ajungând în gura sa. O
bucată de vopsea cu plumb de mărimea unui timbru
poştal, înghiţită de copil, poate conţine de 10 000 de
ori mai mult plumb, decât limita minimă toxică.
Chiar praful de vopsea de pe haine este dăunător.
Gazele de eşapament, din apropierea zonelor cu
trafic mare, sunt o altă sursă majoră de plumb.
Folosirea benzinei fără plumb tinde să micşoreze
această sursă.
Contaminarea cu plumb a apei potabile provine
de la conductele vechi. Concentraţia de plumb este
mai mare în apa dură şi în apa caldă. Ziarele şi revis-
tele pot conţine plumb. Copilul trebuie împiedicat să
le ducă la gură.
În zonele în care copiii sunt expuşi, nivelul de
plumb din sânge ar trebui controlat, la vârsta de 1 şi
2 ani. Intoxicaţia este un proces lent. Odată intrat în
sânge, plumbul este acumulat în celulele unor
COPILUL BOLNAV
importante organe: creier, măduva spinării şi rinichi,
cărora le tulbură funcţia. Plumbul este denumit şi
„pericolul tăcut”. Acesta lezează numeroase organe
ale corpului: sistemul nervos (inteligenţa, ence-
falopatie), sângele (anemie), gastrointestinal (colici
abdominale), rinichi (leziuni tubulare – tulburări
renale) şi aparatul de reproducere.
Cum se manifestă:
Sistemul nervos central, imatur, în dezvoltare, al
copilului este mai sensibil la efectele toxice ale
plumbului. Intoxicaţia cu Pb poate duce de la scă-
derea uşoară a inteligenţei, până la encefalopatie.
Apar: colici abdominale, oboseală, scădere a
poftei de mâncare, pierdere în greutate, vărsături
rare, constipaţie, dureri de cap, neatenţie, nervozi-
tate sau somnolenţă; în timp, se observă întârziere în
dezvoltare, convulsii şi comă, din cauza presiunii
intracraniene, tulburări de auz; forma gravă, numită
“encefalopatie cu plumb”, se manifestă prin nervozi-
tate sau letargie, vărsături repetate, mers nesigur,
convulsii şi comă.
Expunerea copiilor la doze mici de plumb le scade
coeficientul de inteligenţă cu aproximativ 5%. Fiecare
creştere a concentraţiei de plumb din sânge, cu 10
micrograme, se asociază cu o scădere medie de 5,5
puncte a coeficientului de inteligenţă. Aceasta înseam-
nă mai puţini copii supradotaţi pentru un popor sau o
comunitate. Inteligenţa copiilor ar trebui considerată
un patrimoniu naţional şi protejată ca atare.
În doze mari, intoxicaţia cu plumb provoacă
întârziere mintală, paralizie, convulsii comă şi moarte.
Ce se poate face:
- substanţele ingerate de curând, ce conţin
plumb, pot fi eliminate prin vărsături provocate;
- copiii cu encefalopatie sunt internaţi şi trataţi
în saloanele de terapie intensivă;
- se bazează pe folosirea medicamentelor chela-
toare, care se combină cu metalul, formând comple-
xe stabile, netoxice, ce sunt eliminate prin urină. În
formele moderate, medicamentele chelatoare – de
exemplu, chemet (succimer) – se dau pe cale bucală.
Capsulele trebuie luate timp de 19 zile şi pot provo-
ca erupţie, pierderea poftei de mâncare, greaţă,
vărsături, diaree şi gust metalic în gură. Formele
grave sunt tratate cu medicamente intravenoase, ca
dimercaprol şi calciu disodic (EDTA), timp de 5-7
zile; se repetă la 2-3 săptămâni, până la normalizarea
examenelor de laborator. Deoarece chelatoarele pot
elimina şi alte metale grele din organism, poate fi
nevoie de suplimentarea cu fier şi zinc, pentru stabi-
lizarea acestor metale.
Prevenirea intoxicaţiilor:
- Înlăturarea riscurilor potenţiale din mediu;
- Evitarea zonelor poluate; protecţia mediului
înconjurător;
- Controlarea nivelului de plumb din apă, sol;
- Înlocuirea ţevilor vechi de plumb sau insta-
491
COPILUL NOSTRU
larea unui filtru pentru metale grele la instalaţia de
apă. Până atunci, se lasă apa să curgă în chiuvetă
timp de 2 minute, înainte de a fi folosită;
- Evitarea păstrării alimentelor acide în vase de
ceramică smălţuită;
- Revopsirea caselor vechi cu vopsea fără plumb,
- Depistarea plumbului din sânge (a copiilor
între 1-6 ani) prin analize de laborator.
Urgenţele medicale la copil
Când se întâmplă un accident, părinţii sunt – de obi-
cei – primii care oferă îngrijire de urgenţă, putând salva
viaţa copilului. Este bine ca – în prealabil – părinţii să
prevină accidentele, înlăturând factorii de risc din casă
şi luând lecţii de reanimare cardio-respiratorie.
Participă la un curs de reanimare cardio-respira-
torie (prim ajutor) la copil. Exersează – pe o păpuşă –
tehnicile pe care trebuie să le aplici în cazuri de
urgenţă!
Urgenţe care ameninţă viaţa
Copilul necesită reanimare în drum spre spital,
în caz de:
- oprirea respiraţiei,
- dificultăţi mari de respiraţie, asfixie,
- pierderea conştienţei,
- oprirea inimii,
- convulsii repetate des,
- sângerare, care nu poate fi oprită prin presiune
directă,
- copiii cu traumatism grav sau suspectaţi de
leziuni la gât au nevoie de imobilizare, înainte de
transport.
Cheamă Salvarea şi explică clar că un copil este
în pericol! Ambulanţele sunt însoţite de medic sau
de alt personal calificat şi ar trebui să fie dotate cu
aparatură de prim ajutor.
Urgenţe care NU ameninţă viaţa
Copilul trebuie dus la spital cât mai repede, dar
starea lui este relativ stabilă şi nu necesită reanimare
imediată. Acestea sunt: intoxicaţii, dureri severe şi
sângerări care pot fi oprite prin presiune.
Simptome de urgenţă la copil
Pot fi greu de recunoscut sau nu sunt considerate
grave de unii părinţi, în afara urgenţelor evidente,
cum ar fi sufocarea, coma sau sângerarea masivă.
Cere ajutor medical imediat, când copilul are
unul din următoarele simptome:
- semne de dificultate în respiraţie;
- copilul respiră greu şi şuierător, când nu
tuşeşte şi după ce i-ai curăţat nasul;
- are o frecvenţă respiratorie de peste 60 pe minut;
- retracţia muşchilor şi a pielii dintre coaste şi de
deasupra claviculelor;
- buze vinete (cianoza): indică scăderea oxi-
genului din sânge;
492
- dilatare şi bătăi ale aripilor nasului;
- deshidratare: înseamnă scăderea lichidelor din
corpul copilului, la un nivel periculos, din cauza
vărsăturilor sau diareei severe; copilul plânge fără
lacrimi, are gura uscată, buzele crăpate, nu a urinat
în ultimele 8 ore. Deshidratarea necesită adminis-
trarea imediată de lichide şi săruri minerale pe gură
şi – mai rar – intravenos;
- durere mare: copilul plânge când îl atingi sau îl
mişti şi nu vrea să fie ţinut în braţe; poate fi un simp-
tom de meningită;
- nu poate merge: când copilul care a învăţat să
meargă nu mai poate să stea în picioare sau să
meargă, are probabil o leziune gravă la picioare sau
o problemă de echilibru;
- abdomen sensibil: în mod normal abdomenul
poate fi împins cu mâna 2-3 cm, fără rezistenţă; dacă
adultul apasă cu mâna pe abdomenul copilului, iar
acesta îi dă mâinile la o parte sau ţipă, este un semn
important de boală; situaţia este şi mai serioasă dacă
abdomenul este tare şi balonat; când copilul merge
aplecat, ţinându-se de burtă, poate avea dureri
abdominale puternice, ca în apendicită;
- scurgerea salivei instalată rapid şi asociată cu
greutate la înghiţit poate însemna o infecţie gravă a
amigdalelor, gâtului sau epiglotei (partea de sus a
laringelui);
- letargie: când copilul bolnav nu se mai joacă,
este moale, este prea slab ca să plângă, se uită în gol
sau este greu de trezit; acestea sunt simptome grave,
diferite de oboseala din timpul unei boli obişnuite;
- ceafa înţepenită se observă astfel: întinde
copilul culcat pe spate şi încearcă să-i ridici capul
până ce bărbia atinge pieptul; un gât înţepenit poate
fi un semn de meningită;
- traumatismele gâtului şi ale capului riscă să
lezeze măduva spinării; gâtul trebuie imobilizat
înaintea transportului.
Reanimarea de urgenţă
Rândurile care urmează nu înlocuiesc un curs de
prim ajutor pe care părinţii şi educatorii trebuie să-l
absolve şi – apoi – să-l repete periodic. Urmează
câteva noţiuni elementare:
Sufocarea prin inhalare de corpi străini
Copilul încearcă să elimine corpul străin care
astupă parţial căile respiratorii (traheea) şi doreşte
disperat să tragă aer, dincolo de obstacol. Poate fi
mortală.
Cum se manifestă:
Copilul se zbate, respiră întretăiat şi se învineţeşte,
arată că se sufocă, poate duce mâna la gât, are ochii
mari, privirea înfricoşată, gura deschisă, saliva se

scurge şi – până la urmă – leşină. Când corpul străin
s-a blocat în laringe, copilul nu mai poate respira, ţipa
sau vorbi, intră în panică şi – dacă obstacolul nu este
înlăturat în 1-2 minute – leşină şi are convulsii,
datorită lipsei de oxigen.
Când copilul poate să ţipe, să tuşească sau să vor-
bească şi deci să respire, căile respiratorii nu sunt
complet blocate. Reflexele proprii de tuse şi icnitul
sunt uneori suficiente pentru a elimina corpul străin.
În asemenea cazuri, intervenţiile descrise mai jos nu
sunt necesare şi pot fi chiar periculoase. Părintele tre-
buie să rămână calm lângă copil, să-l ajute să tuşească
şi să-l încurajeze. Dacă părintele intră în panică, tot
aşa va face şi copilul. Cheamă salvarea imediat dacă
copilul nu îşi poate elibera singur căile respiratorii.
Nu îi da nimic să bea; lichidele agravează starea
copilului, ocupând o parte din spaţiul necesar pen-
tru trecerea aerului.
Dacă nu vezi corpul străin în gura copilului, nu-i
băga degetul în gât să-l scoţi, deoarece îl poţi înfun-
da mai adânc.
Pentru a ajuta copilul să elimine corpul străin din
căile aeriene blocate, se pot folosi două tehnici:
- lovituri pe spate sau compresia bruscă a
abdomenului, numită “manevra Heimlich”.
Pentru copilul între unu şi doi ani ar putea fi
nevoie să se folosească ambele metode.
Indiferent de metoda folosită, mergi până la
capăt. Nu renunţa la reanimare! În timp, căile
aeriene se pot relaxa, uşurând eliminarea corpului
străin. Dacă accidentul are loc în public, ar putea
exista şansa ca cineva care cunoaşte aceste tehnici de
reanimare să te ajute. Dacă se întâmplă acasă, cere
cuiva să cheme salvarea. Acţionează rapid, fără a
intra în panică!
Tehnica bătăilor pe spate
Cinci lovituri pe spate; aşează copilul cu faţa în
jos pe antebraţul tău, cu capul uşor în jos; ţine-i băr-
bia în palmă; aplică rapid, cu podul palmei, cinci
lovituri pe spate, între omoplaţi; între timp, strigă
după ajutor: „Chemaţi salvarea, copilul se sufocă!”.
Tehnica comprimării abdominale (manevra
Heimlich)
Este recomandată la copiii de peste un an.
La copilul conştient: stai în spatele copilului
sufocat şi înconjoară-l cu braţele de brâu; fă o mână
pumn şi aşează degetul mare pe abdomenul copilu-
lui, la mijloc, deasupra ombilicului, sub vârful ster-
nului (osul din mijloc, dintre coaste); prinde pumnul
cu cealaltă mână şi presează în abdomenul copilului,
cu o mişcare bruscă înăuntru şi în sus, repetând miş-
carea de 5-10 ori, dacă este nevoie. Pumnul nu tre-
buie să atingă coastele sau sternul.
COPILUL BOLNAV
Manevra Heimlich
La copilul inconştient: aşează-l pe spate, pe podea
sau pe masă; stai alături de el în picioare sau în
genunchi; aşează podul palmei pe linia mijlocie din-
tre buric şi stern şi a doua mână peste prima; evită să
atingi vârful sternului, pentru a evita lezarea ficatul
ce se află dedesubt; împinge abdomenul cu 5-10
mişcări bruşte înăuntru şi în sus. Cu cât copilul este
mai mic, cu atât manevra trebuie să fie mai blândă.
Dacă – după apăsările abdominale – nu dă afară
corpul străin, deschide-i gura, ridică-i falca cu degetele
şi – dacă vezi corpul străin – scoate-l afară cu degetul.
Nu căuta în adâncime, dacă nu vezi nimic. Dacă nu
a eliminat corpul străin şi nu respiră încă, cheamă ime-
diat salvarea şi începe reanimarea cardiorespiratorie.
Reanimarea cardiorespiratorie (RCR/CPR)
Este necesară în cazurile de oprire a respiraţiei şi
a inimii. Constă din respiraţie artificială şi compre-
siuni toracice, pentru a circula sângele oxigenat către
creier şi alte organe vitale, până la sosirea personalu-
lui medical. La copil, inima nu se opreşte pentru că
este bolnavă, aşa cum se întâmplă la adult. Stopul
cardiac la copii apare din lipsa oxigenului, datorită
opririi respiraţiei şi a circulaţiei, prin sufocare,
infecţii respiratorii, înec etc. Oprirea respiraţiei este
mai uşor de tratat, decât cea a inimii. În această situ-
aţie, este necesar să se efectueze imediat următoarele
manevre de prim ajutor:
1. evaluază rapid situaţia: dacă – în mod brusc –
copilul încetează să vorbească, să plângă, să tuşească
şi devine palid sau vânat, începe imediat RCR (rea-
nimarea cardiorespiratorie) şi cheamă salvarea.
2. eliberează căile respiratorii: aşează copilul ori-
zontal, pe spate; pune-i o mână pe frunte şi cu
cealaltă ridică bărbia în sus; curăţă gura copilului;
caută corpii străini (mâncare sau gumă de mestecat);
înlătură cu degetele tot ce vezi. Dacă gura este plină
de lichid (vărsătură), întoarce copilul pe o parte şi
lasă lichidul să se scurgă; observă în cel mult 10
secunde dacă copilul respiră;
493
COPILUL NOSTRU
CPR:
deschiderea
gurii
3. începe res-
piraţia gură la
gură: cu două
respiraţii scurte
a câte o secun-
dă fiecare; aco-
peră cu gura ta
gura lui, strân-
ge-i nările între degetul mare şi arătătorul mâinii care
apasă pe frunte şi aşează-ţi gura strâns în jurul buzelor
deschise ale copilului. Suflă-i cu suficientă forţă, pentru
a vedea cum i se ridică pieptul. Suflă-i o gură de aer,
dar nu excesiv, pentru a nu leza plămânii sau a umfla
stomacul; se declanşează vărsătura. Dacă pieptul
copilului se ridică, atunci căile respiratorii sunt libere şi
tehnica este corectă. Dacă nu i se ridică pieptul, apasă-ţi
gura mai strâns pe gura lui şi suflă din nou, mai puter-
nic. Dacă nici de data asta pieptul nu se ridică, poate fi
o obstrucţie a căilor respiratorii şi – în acest caz – tre-
buie:
CPR: poziţia corectă
în respiraţia guă la
gură
a.-să-i repoziţi-
onezi capul şi să re-
peţi respiraţia gură
la gură şi nas, sau
b.- să practici
imediat tehnica
loviturii pe spate,
pentru a disloca corpul străin.
4. ia-i pulsul copilului: dacă îl simţi, înseamnă că
inima îi bate şi nu trebuie să pompezi pe pieptul său.
Pentru a-i găsi pulsul, presează uşor între muşchii de
pe partea internă a braţului, la jumătatea distanţei
dintre umăr şi cot; un alt loc este pe latura gâtului.
Dacă nu găseşti pulsul, urmează etapa următoare:
5. începe compresia toracelui: scoate-i sau deschide-i
hainele şi eventual cureaua; pune podul palmei pe
stern, între mameloane şi apasă sternul 1,5-2,5 cm, cu
o frecvenţă de cel puţin 100 de apăsări pe minut. La
copilul mai mare, comprimă sternul mai adânc, cam
2,5-3,5 cm. Dacă faci singură RCR, fă 2 respiraţii gură
la gură, după fiecare 30 de compresii pe torace. Când
două persoane fac împreună reanimarea, unul com-
primă toracele şi face o pauză după fiecare 5 apăsări,
pentru a permite celuilalt să facă 2 respiraţii gură la
gură. Asemenea coordonare este mai uşoară la per-
494
soanele calificate; cei neantrenaţi trebuie să-şi coor-
doneze exact manevrele de respiraţie şi compresie.
Se continuă căutarea pulsului la fiecare câteva
minute, până la sosirea salvării. Se opresc apăsările
pe piept, când se simte pulsul, dar se continuă respi-
raţia gură la gură, până ce copilul respiră singur.
În rezumat, abcd-ul RCR-ului este:
A = aer: eliberarea căilor respiratorii, prin pozi-
ţionarea capului copilului şi înlăturarea obstacolului.
B = respiraţia gură la gură.
C = circulaţia artificială, prin comprimarea
toracelui, cu 100 de apăsări pe minut, dacă nu se
simte pulsul sau bătăile inimii.
D = cheamă ajutor şi salvarea.
Asemenea indicaţii sunt valabile în prezent. Pot
apărea tehnici noi care să modifice aceste reco-
mandări, de aceea sunt necesare cursuri de reîm-
prospătare.
Copilul cu boli cronice
O boală se poate numi “cronică” atunci când
durează mai mult de 3 luni sau atunci când determină
internarea în spital a copilului, mai mult de o lună pe
an. Unele boli cronice sunt destul de grave pentru a
duce la infirmitate. Boala cronică sau infirmitatea poate
fi congenitală sau dobândită (întârziere mintală,
autism, tulburare de mişcare dată de paralizia cere-
brală sau de distrofiile musculare, diabet, astm bronşic,
boli grave de inimă, fibroza chistică, tulburări severe de
auz, vedere, învăţătură, sechele după encefalită sau
meningită, insuficienţă renală cronică, hemofilie)
Când un copil este infirm, una din funcţiile obiş-
nuite ale organismului (văz, auz, mers şi învăţat)
este limitată, ceea ce nu înseamnă neapărat handica-
pare. Un copil infirm se poate integra în societate,
când i se oferă condiţiile corespunzătoare.
Impactul bolii cronice asupra copilului
Impactul pe care îl are boala cronică sau infirmi-
tatea asupra copilului variază în funcţie de vârstă,
temperament, reacţia părinţilor, suportul social şi de
specificul bolii.
Dezvoltarea copiilor cu boli cronice este – de obi-
cei – întârziată. Ei urmează aceleaşi etape ca copiii
normali, dar acestea se succed mult mai târziu. Cu
cât boala apare mai devreme, cu atât dezvoltarea
copilului este mai afectată. Cu toate acestea, dacă
părinţii intervin devreme, copilul recuperează mult
mai repede, decât dacă ajutorul medical de care are
nevoie este amânat.
O boală cronică îngreunează dezvoltarea, deoarece:
- părinţii se ataşează mai greu de un copil care
nu este perfect, aşa cum l-au visat;
- satisfacţia de a creşte un copil este diminuată
de îngrijirea suplimentară de care are nevoie acesta;
- părinţii îşi consideră copilul ca fiind vulnerabil;

- când boala este foarte gravă, fără speranţe,
părinţii se detaşează emoţional, pentru a suferi mai
puţin în caz de pierdere;
- sugarul, care a fost internat în spital mult timp,
a intrat mai puţin în contact cu părinţii; el a fost îngri-
jit de persoane care nu au ştiut întotdeauna să-l facă
să se ataşeze emoţional; la astea s-au mai adăugat şi
tratamentele dureroase care i-au fost administrate.
În cazul copilului mic, orice limitare impusă de
boală întârzie învăţarea unor activităţi curente, cum
ar fi: să facă pipi la oliţă, să mănânce singur şi să se
joace cu alţi copii. Deoarece este prea dependent de
părinţii săi care îl îngrijesc, copilul cu o boală cronică
se desparte greu de aceştia, ceea ce îl face să nu aibă
încredere în el.
Preşcolarul cu o boală cronică are dificultăţi în
a-şi înţelege boala; unii dintre preşcolarii cu astfel de
probleme privesc boala cu o mare maturitate, pentru
vârsta lor. Din cauza bolii cronice care îl împiedică să
participe la aceleaşi activităţi ca copiii de vârsta lui,
preşcolarul tinde să se izoleze. La această vârstă,
refuzul tratamentului poate fi o formă de a-şi mani-
festa independenţa. Părinţii trebuie să ştie că boala
copilului lor îi influenţează şi pe ei.
Sunt sute de boli cronice care influenţează
copilul în mod diferit. Unele boli, ca diabetul, astmul
şi artrita pot fi tratate de-a lungul vieţii, iar altele,
grave (cancerul sau SIDA) pun viaţa în pericol. Dacă
copilul are o boală cronică, asta nu înseamnă
neapărat că va fi bolnav tot timpul; uneori, există
perioade de remisiune a bolii sau -câteodată – unele
boli, ca astmul, dispar pe măsură ce copilul creşte.
Deşi sunt boli de care copilul nu poate scăpa, acesta
va învăţa treptat cum să trăiască cu boala.
Influenţa bolii cronice asupra copilului
Copilul este afectat nu numai fizic, ci şi emoţio-
nal, social şi economic. Un copil cu astm va trebui să
inhaleze medicamente înainte de a juca fotbal, iar
unul cu diabet – să ia o gustare pentru a-şi menţine
glucoza în sânge.
Din cauza limitărilor impuse de boală, copilul
poate fi confuz, dependent de alţii, înfricoşat, supărat
sau furios. El se poate întreba de ce tocmai el este bol-
nav, considerând nedreaptă situaţia în care se află.
Uneori, el va fi maleabil şi va vrea să participe la
tratamentul bolii, iar – alteori – va dori să ducă o
viaţă normală, ca ceilalţi copii. Acestea sunt reacţii pe
care părinţii trebuie să le înţeleagă şi să le accepte.
Copilul cu boală cronică este – în primul rând –
un copil la fel ca ceilalţi, căruia îi place să se joace cu
prietenii, să se uite la televizor, dar care are o pro-
blemă medicală. Acesta va întâlni – de-a lungul
anilor – numeroşi medici, asistente, psihologi şi psi-
hiatri, dieteticieni, fizioterapeuţi, asistenţi sociali,
prieteni şi rude care vor încerca să-l ajute.
COPILUL BOLNAV
Echipa medicală trebuie să comunice cu copilul,
la nivelul înţelegerii sale. Ei trebuie să-i explice
diferitele examinări, tratamentul şi posibilele dureri
provocate, pentru a menţine încrederea copilului,
care nu trebuie minţit.Copilul trebuie încurajat să
pună întrebări. În funcţie de vârstă şi de experienţa
anterioară, copilul sau părinţii pot întreba: dacă şi
când se va face bine, cât va dura tratamentul şi în ce
constă, dacă va fi dureros, dacă trebuie să lipsească
de la şcoală, dacă poate să se joace în casă sau afară
cu alţi copii sau să facă efort, care sunt efectele
neplăcute ale tratamentului şi ce se întâmplă dacă
tratamentul nu este eficace. Dacă o procedură este
dureroasă, medicul sau asistenta îi poate spune că va
simţi o oarecare neplăcere, dar că va fi acolo, pentru
a-l sprijini (vezi tratamentul durerii copilului în spi-
tal). Copiilor le este teamă de tratament şi mai ales
de injecţii. Părinţii trebuie să lase copilul să-şi
exprime frica şi tot ceea ce simte referitor la boala sa.
Ei trebuie să asculte cu grijă, înainte de a le da orice
explicaţie sau a le arăta ce simt ei, ca părinţi. Copilul
nu trebuie să-şi exprime îngrijorarea neapărat prin
cuvinte. Acesta o poate face şi printr-o strângere de
mână, îmbrăţişare, lacrimi în ochi, un desen, o
scrisoare, sau poate să-şi exprime dorinţa de a ascul-
ta o anumită muzică. Părinţii nu trebuie să-i promită
copilului că totul se va termina cu bine. În general,
copiii au nevoie să cunoască realitatea situaţiei. Ei
trebuie să fie conştienţi că părinţii vor fi întotdeauna
lângă ei şi-i vor acoperi cu dragoste.
Copilului trebuie să i se spună că nu el este vino-
vat şi nici alţii, pentru că este bolnav.
Efectul bolii cronice asupra familiei
Toţi membrii familiei vor fi influenţaţi de boala
copilului. Cu toate presiunile, părinţii trebuie să-şi
încurajeze ceilalţi copii să-şi menţină un program
obişnuit, cât mai normal posibil. E nevoie totuşi de o
oarecare flexibilitate sau adaptare, pentru a găsi timp
pe care să-l petreacă toată familia împreună. Părinţii
trebuie să informeze profesorii sau învăţătorii celor-
lalţi copii despre boala fratelui sau a surorii acestora,
spre a observa dacă există schimbări de comporta-
ment. Fraţii copilului bolnav cronic nu trebuie să ţină
secretă boala acestuia. Ei trebuie să încurajeze întâl-
nirea copilului bolnav cu alţi prieteni. Fraţii şi surorile
copilului cu boală cronică pot prezenta diferite forme
de stres: pot fi retraşi, furioşi, violenţi, înfricoşaţi,
neatenţi la lecţii etc. Alteori, pot deveni mai maturi,
încercând să-şi protejeze părinţii. Mai târziu, ei pot
avea tulburări de comportament. Părinţii îi pot ajuta,
ascultându-i când îşi exprimă neliniştile şi lăsându-i
să participe la îngrijirea copilului bolnav. Ei pot merge
în vizită la spital, pot întâlni echipa medicală sau pot
ajuta la tratamentul administrat acasă.
495
COPILUL NOSTRU
Copilul bolnav cronic are nevoie de foarte multă
dragoste, care nu elimină însă o anumită disciplină.
Acesta nu le cere părinţilor să le vindece boala, ci să
fie cu ei, pentru a-i sprijini fizic şi emoţional. După
ieşirea din spital, copiii trebuie să revină la o viaţă cât
mai normală. Toţi copiii, chiar cei bolnavi, au nevoie
de prieteni, de şcoală, de lecţii şi de timp liber.
Părinţii pot fi supăraţi, înfricoşaţi, mânioşi sau
copleşiţi de boala copilului. Nu există o formulă
magică pentru a diminua suferinţa părinţilor unui
copil cu o boală cronică.
Sugestii:
- colaborează cu echipa medicală;
- pune întrebări şi învaţă tot ce poţi despre boala
copilului tău;
- discută cu părinţi care au copii cu o situaţie
similară; la ei poţi găsi informaţii şi înţelegere;
- cere ajutorul prietenilor şi rudelor;
- fă-ţi planuri pe perioade scurte de timp;
- recunoaşte că fiecare soţ şi soţie fac faţă la
boala copilului în mod diferit; discutaţi despre asta
şi încercaţi să vă acomodaţi; nu ignoraţi greutăţile şi
nu pretindeţi că ele nu există;
- cereţi ajutor financiar şi social.
Alimentaţia copilului bolnav cronic
Trebuie să includă suficiente calorii, proteine şi
substanţe nutritive necesare creşterii. O dietă strictă,
cu reducerea proteinelor, recomandată adulţilor, nu
este utilă pentru copil. Efortul fizic trebuie încurajat,
atunci când medicul nu l-a interzis. Mersul pe jos şi
exerciţiile întăresc oasele şi stimulează muşchii.
Copilul este încurajat să participe la şcoală şi la acti-
vităţile din cadrul acesteia, să-şi facă lecţiile, să
citească etc. Pe măsură ce creşte, copilul devine tot
mai responsabil faţă de îngrijirea şi boala sa. Acesta
ajunge să-şi cunoască foarte bine boala.
Copiii cu handicap
Copiii cu handicap sunt cei dezavantajaţi social
şi educaţional din cauza unei infirmităţi sau a unei
boli. Categoria de copii cu handicap este mai largă
decât aceea cu deficienţe fizice şi mintale congenitale
sau dobândite.
Deficienţa, din punct de vedere al sănătăţii,
înseamnă pierderea unui organ sau a unei funcţii,
inclusiv cea mintală. Deficienţele au valoare socială
inegală. Deficienţa în educaţie a unui copil depen-
dent de droguri, inadaptat social, este mai mare
decât a unui infirm care merge în cârje.
Handicapul include, oarecum în ordinea frec-
venţei, copiii cu:
- tulburări de vorbire,
- tulburări de inteligenţă (în special întârzierea
mintală),
- de auz şi de vedere (tulburări care – chiar corec-
496
tate – îngreunează educaţia copilului),
- probleme ortopedice congenitale (picior strâmb în
diferite poziţii), produse de o boală (poliomielită, tuber-
culoză osoasă), amputaţii, după fracturi, arsuri sau pa-
ralizie cerebrală (care produc contracturi musculare),
- anomalii ale extremităţilor, trunchiului şi
spatelui (scolioze severe, ghebozitate),
- paralizii complete sau parţiale,
- absenţa sau pierderea unei extremităţi,
- boli ale aparatului respirator (astm), boli cro-
nice, care reduc vigoarea copilului (tuberculoza),
- ale sistemului nervos central (mintale),
- ale ochilor şi urechilor,
- anomalii congenitale,
- anomalii endocrine, metabolice, nutritive sau
de sânge ale aparatului circulator (boli de inimă,
reumatism), ale aparatului digestiv (hepatite croni-
ce), sistemului osteomuscular (distrofii musculare)
şi ale pielii (eczeme grave, melanom),
- traumatisme (sindrom post-traumatic).
Copiii handicapaţi grav au, de obicei – pe lângă
întârziere mintală – şi alte deficienţe (tulburări de
mişcare, deficienţe ale simţurilor şi probleme de
comportament). Asemenea copii au probleme de
mobilitate, comunicarea cu ceilalţi este limitată, au
tendinţa să uite uşor ceea ce au învăţat şi au nevoie
de ajutor în activităţile curente. Problemele medicale
pe care le au copiii cu handicap includ: convulsii,
deformări osoase, hidrocefalie ş.a..
Reacţia familiei la infirmitatea copilului depinde de:
- limitarea funcţională,
- prezenţa sau absenţa întârzierii mintale,
- suferinţa copilului,
- şansa de vindecare a copilului şi de îmbunătăţire
a bolii,
- cât de evidentă este boala,
- ce cred şi cum privesc boala membrii familiei.
Îngrijirea copilului cu handicap
Trebuie începută cât mai devreme, pentru ca
acesta să poată fi recuperat. Sugarii şi copiii mici au
nevoie de intervenţii, pentru a se dezvolta fizic, a
învăţa să comunice şi cum să se adapteze.
Copii cu
handicap, la
plimbare în
parc
Evalu-
area copilu-
lui cu han-
dicap este necesară, înainte de a face un plan privind
educaţia acestuia. Pentru asta, copilul trebuie obser-
vat, atât acasă cât şi în societate.

Îngrijirea copilului cu handicap se face de o
echipă formată din pediatri, logopezi, fizioterapeuţi,
psihologi, asistenţi medicali şi sociali, care colabo-
rează cu părinţii şi profesorii.
Readaptarea copilului cu handicap cuprinde atât
recuperarea sa funcţională, cât şi recuperarea socială.
Scopul este de a face dintr-un copil cu handicap
un adult independent, care să nu fie o povară pentru
familie şi societate. Accentul se pune în special pe
educaţie, în comparaţie cu tratamentul.
Recuperarea funcţională include îngrijirea cu
ajutorul medicinei fizice, fizioterapia (hidroterapie,
electroterapie, termo-şi crioterapie, masaj, chine-
toterapie ş.a), reeducarea care poate fi motorie – prin
chinetoterapie, protezare şi ergoterapie sau terapie
prin muncă, ori educaţională – prin învăţământ şi
mijloace pedagogice speciale, sau prin logopedie.
Recuperarea socială se face prin şcoală, orien-
tarea pentru profesie, plasarea în muncă şi ocrotire
socială.
Recuperarea funcţională trebuie să înceapă cât
mai devreme, curând după ce medicul a stabilit
nevoia acesteia, ea poate fi începută în secţii de recu-
perare funcţională pentru copii, cum ar fi cele din
Spitalul „Marie Curie Sklodowska” din Bucureşti,
Clinica de Neurochirurgie „Gh. Marinescu”, Asoci-
aţia Copiilor Handicapaţi Fizic din str.Gral Haralam-
bie nr.36 – Bucureşti, Spitalul din Sibiu, Vâlcele sau
Pâcşila – printre altele; în serviciile ambulatorii din
cadrul policlinicilor sau a secţiilor de recuperare, de
exemplu cea din şos.Iancului din Bucureşti, sau
sanatorii balneare cu o bogată tradiţie în ţara noas-
tră. Sanatoriile balneare pentru handicapaţi benefici-
ază – pe lângă serviciile de medicină fizică – de
condiţii climaterice şi de tratamentul cu factori natu-
rali: ape termale, nămoluri, tratamentul cu valuri ş.a.
Secţiile de recuperare funcţională pentru copii cu
handicap trebuie să posede un arsenal terapeutic
bogat, ce include – pe lângă chinetoterapeuţi şi spe-
cialişti în fizioterapie – psihologi, pedagogi cu
pregătire specială pentru handicapaţi, logopezi,
ergoterapeuţi, protezişti, precum şi alţi specialişti, ca
urologi, pentru recuperarea funcţională, ingineri
electronişti şi altele. Recuperarea funcţională a copi-
ilor cu nevoi speciale (cu handicap) este o activitate
de înaltă competenţă medicală şi dedicaţie pentru
aceşti copii. Ea se face, însă, totdeauna cu ajutorul
efectiv al familiei. Asemenea copii au nevoie de o
familie care să se ocupe de ei.
Îngrijirea optimă a copiilor handicapaţi se face în
familie şi la şcoală, nu în cămine sau spitale speciale.
Şcoala necesită unele modificări (accesul, echipa-
ment special, posibilitatea administrării medica-
mentelor în timpul orelor de curs, modificări ale pro-
gramei). Copiii handicapaţi trebuie incluşi şi inte-
graţi printre copiii normali. Când un copil handica-
pat urmează aceeaşi şcoală şi participă la aceleaşi
COPILUL BOLNAV
activităţi ca ceilalţi, îşi dezvoltă optim deprinderile
sociale şi se împrieteneşte cu alţi copii.
Educaţia copiilor handicapaţi depinde de vârsta,
natura deficienţelor şi posibilităţile locale. În funcţie
de natura deficienţei, se desprind câteva categorii:
- tulburări de auz şi surditate; aspecte edu-
caţionale: acest handicap nu influenţează capacitatea
intelectuală a copilului sau posibilitatea de a învăţa,
dar necesită o formă specială de educaţie, care include:
lecţii de vorbire, vocabular şi audiţie; copilul trebuie
aşezat în prima bancă; interpret pentru comunicarea
prin semne; instruirea profesorilor pentru a cunoaşte
limbajul semnelor; sisteme de amplificare şi consiliere.
La vârsta de 4-5 ani, copiii surzi trebuie înscrişi la gră-
diniţă. Educatorii şi logopezii stimulează copilul să
folosească la maxim auzul rezidual, chiar atunci când
vorbeşte prin semne. Deoarece peste 90% din copiii
surzi sunt născuţi din părinţi care aud, la programul
educaţional trebuie să participe întreaga familie.
- tulburări emoţionale frecvente în cazul copilu-
lui handicapat; acesta este: hiperactiv (impulsivitate,
grad redus de atenţie), agresiv (bătăi, automutilare),
introvertit (nu interacţionează social), fricos şi anxios,
imaturitate (plâns, crize de nervi, se adaptează greu);
copiii cu tulburări emoţionale grave nu gândesc
logic, sunt deosebit de neliniştiţi, acţionează bizar, au
schimbări emoţionale anormale şi au – de multe ori –
psihoză gravă sau sunt schizofrenici. Copiii cu tul-
burări emoţionale grave au nevoie de un program
şcolar adaptat la nevoile lor, de dezvoltarea aptitu-
dinilor sociale şi de autoînţelegere a stării lor, de
încredere şi autocontrol.
- tulburări de învăţătură: la vorbire, scris, arit-
metică, raţionament şi organizare; unii copii cu tul-
burări de învăţătură pot fi foarte buni în alte domenii;
Profesorii au rezultate bune, când le predau copi-
ilor cu tulburări de învăţătură, folosind următoarele
metode:
- pun accent pe aptitudiile copilului (pe ceea ce
poate face copilul mai bine);
- lecţiile sunt predate foarte organizat; copilului
i se arată clar ce i se cere şi la ce se aşteaptă de la el;
- foloseşte un vocabular simplu, în fraze scurte;
- oferă momente de succes, pentru a-i întări
încrederea;
- copilului i se permite să ia notiţe pe reportofon
şi să lucreze cu calculator de buzunar sau computer;
- apreciază realizările copilului;
- încurajează şi apreciază comportamentul social
adecvat;
- ţin seama de faptul – pe măsură ce cresc –
mulţi elevi îşi ameliorează capacitatea de a învăţa.
Ce pot face părinţii:
- să înveţe despre handicapul copilului;
- să se joace şi să-şi manifeste dragostea pentru
copil; să se poarte cu el de parcă ar fi un copil normal;
497
COPILUL NOSTRU
- să ceară ajutorul familiei şi al prietenilor;
- să înveţe de la personalul medical şi de la alţi
părinţi ai unor copii cu aceleaşi probleme;
- să înveţe despre aparatele moderne ajutătoare;
- să vină în sprijinul copilului, cât mai devreme
posibil;
- să aibă răbdare şi speranţă.
Copiii cu malformaţii congenitale, paralizie cere-
brală, întârziere în dezvoltare, deficienţe ortopedice,
distrofii musculare, tulburări ale extremităţilor şi cei
cu traumatisme cerebrale, au nevoie de tratament
kinetoterapeutic, ocupaţional şi de aparate ajutătoare.
Tratamentul kinetoterapeutic include:
- stimularea activităţii motorii,
- exerciţii de întindere şi flexibilitate,
- activităţi de echilibru şi coordonare,
- mişcări în apă,
- lecţii de evitare a accidentelor,
- învaţarea părinţilor cum să folosească pro-
tezele şi aparatele ajutătoare.
Tratamentul ocupaţional ajută copiii cu defecte
din naştere, leziuni traumatice ale creierului şi a
măduvei spinării, tulburări de învăţătură, de dez-
voltare, de comportament, autism, artrită reumatică
juvenilă, stare post-operatorie, fracturi, amputaţii
traumatice şi cancer, să devină independenţi sub
toate aspectele. Deoarece principalele ocupaţii ale
copilului sunt jocul şi învăţatul, terapeutul ocu-
paţional îl ajută să înţeleagă jocul, activităţile zilnice
şi pe cele şcolare. În timp ce fizioterapeutul se ocupă
de aspecte privind întărirea muşchilor, a mişcărilor
şi de alinarea durerii, terapeutul ocupaţional se
îngrijeşte de mişcările fine, de legătura dintre ceea ce
percepe şi ceea ce vede copilul, de cunoaştere.
Tehnologii ajutătoare:
- Aparate folosite pentru a mânca, a găti, a face
498
baie, a merge la toaletă şi pentru alte activităţi casnice.
- Aparate folosite pentru îmbunătăţirea comu-
nicării.
- Rampă pentru a intra şi a ieşi din casă.
- Proteze pentru membre lipsă sau care nu
funcţionează.
- Scaun cu rotile, mergătoare, scutere, vehicule
modificate (privind controlul mâinii, rampă pentru
urcarea în maşină).
- Pentru cei cu tulburări vizuale: lupă, aparate
electronice, aparatură Braille, ecrane cu litere mari.
- Pentru cei cu tulburări de auz: proteze auditive,
de ascultare şi sisteme de alertare vizuală sau tactilă.
Copii cu handicap ar trebui să se bucure de pro-
tecţie specială. Societatea ar trebui să asigure într-a-
devăr prevenirea, tratamentul, readaptarea, învă-
ţământul, instruirea profesională şi integrarea
socială a acestor copii cu nevoi speciale, respectând
drepturile părinţilor sau tutorilor.
Copiii cu handicap au necesităţi foarte mari, pe
care societatea actuală nu le poate acoperi în
întregime.
**************************************
În ciuda numeroaselor boli care ameninţă sănă-
tatea şi chiar viaţa copilului, acesta poate fi tratat şi
vindecat. Cei mai mulţi copii cresc sănătoşi, se dez-
voltă armonios şi sunt iubiţi de părinţi şi de cei din jur.
Copilul nostru se dezvoltă continuu şi – după
vârsta de 13 ani – devine Adolescent!
(Urmarea în volumul 3)
 INDEX

INDEX

A bronhopneumonia 277
abdomenul chirurgical acut 346 bronşiolita acută 276
abuzul fizic 72, 147 bronşita acută 276
abuzul sexual 43, 72, 148 bubele dulci 451
acneea 475 bunele maniere 60, 104
activitatea fizică 24, 81, 135
aditivii alimentari 35 C
administrarea medicamentelor 220 cancerul 127, 309
aftele bucale 46 candidoza
albinismul 461 bucală 425
alergia la copil 324-327 pielii şi a mucoaselor generalizată 458-459
alerigia alimentară 328 cardiomiopatii 296
alimentaţia cariile dentare 39, 422
copiii mici 25 cefalee 391
piramida alimentară 25, 124 cheloid 449
grupele de alimente 26 cifoza 436
copilului preşcolar 82 coarctaţia aortei 292
curcubeul fructelor şi zarzavaturilor 125 coeficientul de inteligenţă 194,204
alimente bogate în antioxidanţi 127 colita ulcerativă 345
alopecia 476-477 coma 396-397
amigdalita 271 comoţia cerebrală 411
anemia 301-303 comportamentul
angiografie 289 copiilor mici 32-34
anhidroza 474 şcolarului 166
antraxul 252 conjunctivita 419-420
aparatul vestibular 390 constipaţia 320
apendicita acută 321, 346 controlul sfincterelor 40-41
aritmii 293 contuzia 411,438
arsurile 138, 483 convulsiile 233,393,412
artrita reumatoidă juvenilă 440 copiii cu handicap 496
artrita septică 444 copilul la şcoală
astigmatismul 417 activitatea în clasă 176
astmul bronţic 279 pregătirea temelor 177
ataxia 403 dezvoltarea competenţei 178
autismul 407 trişatul la şcoală 179
auzul fuga de la şcoală 179
îngrijirea auzului 68 disciplina şcolară 197
examinarea auzului 68 coreea 403
scăderea auzului 68,427 corpi străini 275,333,432,492
creşa
B evaluarea creşei 71
balanita 364 creşterea întârziată
bâlbâiala 97-98, 200 malnutriţia 22
blefarita 418 crizele de furie 57-58, 64-66
boala addison 386
boala celiacă 330 D
boala crohn 345 defectul de sept atrial 291
boala hodgkin 310 defectul de sept ventricular 292
boala kawasaki 234 deficit de atenţie 198-199
boala legg-calvé-perthes 435 deformaţii ale genunchiului 434
boala mână-picior-gură 248 degerăturile 486
boli congenitale de inimă 291 deprinderile sociale 161,164-165
botulismul 336 dermatita 464, 467

499
INDEX

deshidratarea 319 treburi casnice 187-188

dezvoltarea creierului 49-53, 98, 191 banii de buzunar 188
dezvoltarea emoţională 63, 72, 104, 165 fantezia 104
dezvoltarea fizică 76, 123 faringita
dezvoltarea gândirii virală 270
copilul mic supradotat 52 streptococică 270
preşcolarul supradotat 99 favoritismul 61, 112
dezvoltarea limbajului 159 febra 229, 233, 236
dezvoltarea motorie fenilcetonuria 461
a copilului mic 23-24 fibroza chistică 278
dezvoltarea socială 53, 100, 158 foliculita 452
dezvoltarea spirituală 66, 111, 173 folosirea aţei dentare 132
dezvoltarea vorbirii 45-47, 93-94 fotosensibilitatea 469
diabetul insipid 368, fracturile 411, 438
diabetul zaharat 370-371 furtul 111
complicaţiile 383 furunculul 262, 452
diareea 317-318
dieta copilului diabetic 382 G
dieta vegetariană 34 gangrena 452
difteria 238 gastrita cronică 339
disciplina gastroenterita 334
modul autoritar 58 ginecomastia 367
modul comunicativ 58 glandele endocrine 364
glandele suprarenale 386
metoda ataşamentului 58-59
grădiniţa 120-122
punerea la colţ 59-60
grăsimile
disfagia 269
trans 28
dislexia 201
saturate 28
dislocaţia 438
gripa 267
distrofia musculară 409
guşa 384
dizenteria 336-337 guturaiul 264
dulciurile
la copilul mic 29 H
durerea copilului 223 hematurie 353
durerile abdominale 320 hemofilia 306
hemoragia
E subdurală 412
edemul cerebral 412 epidurală 412
educaţia sexuală 42, 117-118, 142-143 hepatitele virale 350
efectele spitalizării 221 hernia inghinală 347
encefalita 401 herpesul 250, 454
endocardita infecţioasă 295 hidrocefalia 395
entorsa 438 hidronefroza 354
epiglotita 273 hiperglicemia 373
epispadias 363 hiperhidroza 474
epistaxis 263 hipermetropia 417
eritemul infecţios 245 hipertermia 485
eritemul solar 468 hipotermia 486
eritrasma 453 hipertensiunea arterială 298
erizipelul 452 hipoglicemia 372
esofagita 333 hipospadias 364
hipotiroidismul 384
F
familia I
rolul familiei 181 icterul 349
fraţii şi surorile 185 igiena alimentaţiei 35
rolul tatălui 62, 186 igiena menstruaţiei 141

500
 INDEX

imunitatea 228 miopia 416

imunizările 227 miastenia gravis 413
inecul 482 moluscum contagiosum 455
infecţiile urinare 355 mucoviscidoza 278
insuficienţa cardiacă 297 muşcături de animale 481
insuficienţa renală
acută 359 N
cronică 360 nefrita 357
insulina 377-78, 381 nefroza 358
inteligenţa negii 456
inteligenţele multiple 192
creativitatea 195 O
copiii supradotaţi 196 obezitatea 369
intoxicaţii acute 487 ocluzia intestinală 348
intoxicaţiile acute cu ciuperci 337 oreionul 245
orfelinate 72
Î orientarea sexuală 144-145
îngrijirea dinţilor 38,93,130 osteomielita 444
îngrijirea zilnică 36, 92 osteosarcomul 447
întârzierea mintală 405 otita
înţepăturile de insecte 479 medie 429
externă 431
J
jocuri P
muzicale 56 paloarea 300
plastelină 56 papula 449
cuburile din lemn 56, 81 paralizia cerebral 404
beneficiile jocului 53 paralizia facial 414
jocuri cu degete 55 paraziţii intestinali
jocurile liniştite 81 giardia 340, 363
preferate de preşcolari 102 păduchii 459
jocuri sexuale 146 pelagra 478
pericardita 296
K peritonita 348
keratita 420 persistenţa canalului arterial 291
picior plat 434
L
pielonefrita acută 355
laringita 273
pistruii 461
leucemia 310
plante medicinale 128-129
lordoza 436
lupusul eritematos 446 pleurezia 287
luxaţia 438 pneumonia 277
pneumotoraxul 288
M pojarul 243
malaria 251 poliomielita 246
malnutriţia 22 polipii 263, 272
malocluzia 424 porfiria 469
mama dominantă 112 prejudecăţile sociale 165
manevra heimlich 493 prevenirea accidentelor 72, 137
masturbarea 145 prevenirea bolilor 217, 226
mătreaţa 450 prolapsul uretrei 364
meningitele 399 psoriazisul 470
meningococemia 306 pubertatea
miliaria 474 etapele pubertăţii 139
minciuna 110-111 purpura trombocitopenică 304
miocardita 296 pustula 449

501
INDEX

R temperamentul copilului 106

radiografia 289 tetania 385
rahitismul 445 tetanosul 252
râia 459 tetralogia fallot 292
răsfăţul 113 ticurile 402
reanimarea de urgenţă 492 tifosul 242
refluxul gastroesofagian 333 timiditatea 102
refluxul vezico-ureteral 354 tipuri de personalitate 153
reţete alimentare 206-215 torticolis 436
reumatismul articular acut 237, 294 toxinfecţiile alimentare 335
rezistenţa la antibiotice 220 traheita acută 275
rinichiul polichistic 356 tratamentul durerii 223
rinita alergică 263 traumatismele
rozeola 245 cerebrale 410
rubeola 244-245 măduvei spinării 413
coloanei vertebrale 413
S oculare 421
salmonella 335 truse de prim ajutor 218
sarcomul ewing 447 tuberculoza 238, 453
sângerarea rectală 349 tulburările de memorie 202
scarlatina 235 tumori
scolioza 436 benigne ale pielii 472
scorbutul 478 maligne la copil 473
sealantul 423 cerebrale 402
septicemia 251 turbarea 253
SIDA 254, 256, 456 tusea 258
sifilisul 241, 253 tusea convulsivă 235
sincopa 290, 485
sindromul klinefelter 368 U
sindromul cushing 386 ulcer gastric 339
sindromul hemolitic-uremic 305 ureterul dublu 353-354
sindromul reye 402 urgenţe medicale 491
sinuzita 268 urticaria 462
somnul vaccinarea
tulburările de somn 44 schema vaccinărilor 69, 134
coşmarurile 88 varicela 248
terorile nocturne 89 vărsăturile 314
somnambulismul 89 vederea
scrâşnitul din dinţi 90 examinarea vederii 67
urinatul în timpul somnului 90 examenul oftalmologic 416
apneea din somn 134
sportul V
la copiii cu boli cornice 136 viermii intestinali
accidentele sportive 137 oxiurii 342
stenoza aortică 292 limbricii 343
stenoza pulmonară 292 tenia 344
stomatitele acute 425 virozele intestinale 247
strabismul 417 virusurile 224-225
stresul 171-173 vitiligo 460
substanţele minerale 30-32 vizita medicală 205
suplimentarea cu vitamine 34-35 vulvovaginitele 361
şchiopătatul 433
şocul caloric 485 Z
zona zoster 250, 455
T
temperamentul
gama de temperamente 56

502
 Tiparul executat la
Tipografia ACCENT PRINT – Suceava
Str. Traian Vuia nr. 15, cod 720002
Telefon: 0230-523586 E-mail: info@accentprint.ro