UNIVERSITATEA “BABEŞ–BOLYAI” CLUJ–NAPOCA

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

SPECIALIZAREA SPORT ȘI PERFORMANȚĂ MOTRICĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

Absolvent
Țudic Cristian

2022
 UNIVERSITATEA “BABEŞ–BOLYAI” CLUJ–NAPOCA
FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT
SPECIALIZAREA KINETOTERAPIE ȘI MOTRICITATE
SPECIALĂ

CORECTAREA HIPERCIFOZEI DORSALE LA

UN ELEV TOTAL NEVĂZĂTOR

Conducător științific
Lect. dr. Maniu Dragoş Adrian

Absolvent
Țudic Cristian

2023

CUPRINS
Oricât de proastă ar părea viața și întotdeauna există ceva ce poate face la care poți reuși.
Unde este viata, acolo este si speranta.” – Stephen Hawking
INTRODUCERE

Cifoza este curbura coloanei toracice, configurată de forma verbebrelor și a discurilor

intervetebrale și, în poziția stând, forța musculară a mușchilor paraspinali.
Cifoza este o curbură normală a coloanei vertebrale. Această curbură permite
distribuirea uniformă a greutății corpului și contribuie la menținerea echilibrului. În mod
obișnuit, coloana vertebrală prezintă o cifoză ușoară, care este cunoscută sub numele de
cifoză fiziologică sau primară.
Hipercifoza, o deformitate a coloanei vertebrale caracterizată prin accentuarea curburii
convexe în partea superioară a toracelui, este una dintre afecțiunile cu impact semnificativ
asupra calității vieții copiilor, având consecințe profunde asupra funcționalității lor fizice și
emoționale. Această afecțiune este mai des întâlnită la copiii cu deficiențe de vedere, o
populație deja vulnerabilă din punct de vedere al mobilității și independenței.
Datele statistice relevante arată că aproximativ 19 milioane de copii în întreaga lume
suferă de deficiențe de vedere, dintre care peste 1,4 milioane sunt afectați de deficiențe
severe, conform rapoartelor Organizației Mondiale a Sănătății. În acest context, hipercifoza
devine o problemă medicală și kinetoterapeutică deosebit de importantă, având în vedere că
acești copii sunt expuși unui risc crescut de dezvoltare a acestei deformități, din cauza
posturii incorecte și a lipsei feedback-ului vizual pentru corectarea acesteia.
Corectarea hipercifozei la copiii total nevăzători devine astfel o prioritate esențială în
domeniul kinetoterapiei și motricității speciale. Cercetările recente indică faptul că
intervenția timpurie și adecvată poate îmbunătăți semnificativ prognosticul și calitatea vieții
acestor copii. Cu toate acestea, abordarea corectării hipercifozei la această categorie de
pacienți necesită o înțelegere profundă a nevoilor și particularităților lor specifice, precum
și o gamă variată de tehnici și strategii adaptate.
Scopul acestei lucrări de licență este de a investiga în detaliu modalitățile optime de
corectare a hipercifozei la copiii total nevăzători, concentrându-ne pe intervenții
kinetoterapeutice și programe de motricitate specială. Prin examinarea critică a literaturii de
specialitate, analiza studiilor de caz și evaluarea practicilor terapeutice existente, ne
propunem să dezvoltăm un cadru terapeutic eficient și integrat, care să ofere beneficii
durabile în ceea ce privește funcționalitatea și bunăstarea generală a acestor copii.

1
 În cele ce urmează, vom explora metodele de evaluare a deformității spinale, programele
de intervenție și tehniciile de reabilitare kinetoterapeutică adaptate nevoilor specifice ale
copiilor total nevăzători. Scopul final este de a contribui la dezvoltarea și îmbunătățirea
practicilor kinetoterapeutice și a motricității speciale destinate acestei populații speciale, cu
speranța de a îmbunătăți calitatea vieții și integrarea socială a acestor copii în comunitate.

I.MOTIVAREA ALEGERII TEMEI, SCURT ISTORIC AL

HIPERCIFOZEI LA COPIII NEVĂZĂTORI

1.1.Motivarea alegerii temei

Alegerea temei nu este întâmplătoare, ci reflectă o combinație de interese personale,

experiențe de viață și aspirații profesionale. În calitate de absolvent al unui liceu pedagogic,
cu o mamă învățătoare care practică logopedia, am crescut într-un mediu care mi-a cultivat
interesul pentru educație și sănătatea copiilor, mai ales a celor cu nevoi speciale.
Experiențele din familie și interacțiunea cu mama mea în domeniul logopediei m-au
făcut să înțeleg importanța și complexitatea lucrului cu copiii cu deficiențe, precum și
satisfacțiile aduse de ajutorarea acestora în depășirea dificultăților. În plus, am fost profund
impresionat de dorința lor de a învăța și de a se dezvolta în ciuda obstacolelor cu care se
confruntă zi de zi.
Alegerea specifică a temei de cercetare în domeniul corectării hipercifozei la copiii
total nevăzători derivă dintr-o dorință intrinsecă de a aduce o contribuție tangibilă și
semnificativă în viața acestor copii. Hipercifoza reprezintă o problemă care poate afecta în
mod direct funcționalitatea și bunăstarea lor, iar abordarea terapeutică a acestei afecțiuni
necesită un nivel ridicat de expertiză și sensibilitate.
În plus, contextul meu familial și educația pedagogică m-au învățat că fiecare copil
are dreptul la oportunități egale și la acces la servicii medicale și educaționale adecvate. Prin
urmare, am simțit că este esențial să aleg o temă de cercetare care să abordeze nevoile
specifice ale unei categorii vulnerabile de copii și să contribuie la îmbunătățirea calității
vieții acestora.
În lumina acestor motivații personale și profesionale, am ales să îmi dedic lucrarea
de licență explorării și dezvoltării unor strategii eficiente de corectare a hipercifozei la copiii
total nevăzători, în speranța că rezultatele cercetării mele vor aduce beneficii palpabile și
durabile în viața acestor copii și a familiilor lor.
1.2.Scurt istoric al hipercifozei la copiii nevăzători

Anii 1950-1970: În această perioadă, abordarea terapeutică a hipercifozei la copiii

nevăzători se concentra în principal pe intervenții conservatoare, precum terapia fizică și
2
exercițiile de întindere musculară. Chirurgia era rezervată doar cazurilor severe, iar
intervențiile erau asociate cu riscuri și complicații semnificative.
Anii 1980-1990: Odată cu avansurile în tehnologiile medicale și înțelegerea mai
profundă a biomecanicii coloanei vertebrale, au fost dezvoltate noi metode de corectare a
hipercifozei, inclusiv tehnici chirurgicale mai precise și mai sigure. Totodată, s-a pus
accentul pe dezvoltarea unor programe de kinetoterapie și terapie ocupatională adaptate
nevoilor specifice ale copiilor nevăzători.
Anii 2000-prezent: În acest interval, abordarea terapeutică a hipercifozei la copiii
nevăzători s-a axat tot mai mult pe intervenții multidisciplinare și personalizate. Terapia
fizică și exercițiile kinetoterapeutice sunt integrate în programe de reabilitare complexe, care
includ și terapie ocupațională, terapie cognitiv-comportamentală și consiliere psihologică.
În prezent, abordările terapeutice moderne ale hipercifozei la copiii nevăzători sunt
orientate către optimizarea funcționalității și a calității vieții acestora. Acestea includ o gamă
variată de tehnici și strategii, cum ar fi terapia manuală, exercițiile de întărire musculară,
utilizarea dispozitivelor de asistență și adaptare a mediului, precum și intervenții chirurgicale
minim invazive atunci când este necesar.
II. DEMERSUL ȘTIINȚIFIC AL CERCETĂRII
2.1.Scopul lucrării
Scopul acestei lucrări de licență este de a investiga, analiza și propune strategii eficiente și
personalizate pentru corectarea hipercifozei la copiii total nevăzători, în cadrul domeniului
kinetoterapiei. Având în vedere complexitatea și impactul semnificativ al acestei afecțiuni
asupra calității vieții și funcționalității copiilor nevăzători, obiectivul principal al acestei
lucrări este de a contribui la dezvoltarea unui plan terapeutic integrat și adaptat specificului
fiecărui copil.
Prin examinarea detaliată a literaturii de specialitate și a cercetărilor recente, lucrarea își
propune să ofere o înțelegere profundă a factorilor de etiologie, a mecanismelor de
dezvoltare și a impactului hipercifozei asupra sănătății și funcționalității copiilor total
nevăzători. În acest sens, se vor utiliza date și statistici relevante pentru a evidenția
amploarea problemei și necesitatea unei abordări personalizate și multidisciplinare în
tratamentul hipercifozei.
Prin identificarea celor mai precise și non-invazive metode de evaluare, voi contribui la
optimizarea diagnosticului și la dezvoltarea unui plan terapeutic individualizat pentru fiecare
copil.
În plus, lucrarea își propune să examineze rolul terapiei kinetoterapeutice în reabilitarea
copiilor nevăzători cu hipercifoză, utilizând date și statistici pentru a evalua eficacitatea
tehnicilor terapeutice. Prin identificarea celor mai potrivite și eficiente strategii de
kinetoterapie, se va contribui la îmbunătățirea funcționalității și a calității vieții acestor copii.
În final, scopul acestei lucrări este de a oferi recomandări practice și orientări viitoare în
îngrijirea și reabilitarea copiilor total nevăzători cu hipercifoză, bazate pe date și statistici
3
actualizate și pe o înțelegere comprehensivă a factorilor implicați în această afecțiune. Prin
contribuția la dezvoltarea practicilor terapeutice și la îmbunătățirea rezultatelor în
tratamentul hipercifozei la copiii nevăzători, lucrarea își propune să aducă beneficii
semnificative în viața acestor copii și a familiilor lor.
2.2.Obiectivele studiului
Studierea și sintetizarea datelor din literatura de specialitate referitoare la hipercifoză și
impactul acesteia asupra copiilor total nevăzători: Această etapă implică examinarea
cercetărilor și studiilor existente pentru a înțelege mai bine cauzele, factorii de risc și
metodele de tratament pentru hipercifoză la copiii cu deficiențe de vedere.
Elaborarea unui plan terapeutic adaptat nevoilor și particularităților individuale ale
copilului: Bazându-se pe datele și informațiile obținute din literatura de specialitate, acest
obiectiv presupune dezvoltarea unui plan terapeutic personalizat, care să țină cont de
vârsta, starea de sănătate, deficiența vizuală și alte condiții specifice ale copilului.
Implementarea și monitorizarea programului de kinetoterapie pentru corectarea
hipercifozei: Acest pas implică aplicarea planului terapeutic în practică pe o perioadă de
timp de a se introduce perioada de timp, iar progresul copilului va fi monitorizat și
înregistrat pe parcursul intervenției.
Evaluarea rezultatelor și ajustarea planului terapeutic, dacă este necesar: După
finalizarea programului de kinetoterapie, rezultatele vor fi analizate și evaluate pentru a
determina eficacitatea intervenției. În funcție de aceste rezultate, planul terapeutic poate fi
ajustat pentru a optimiza rezultatele.
Înțelegerea și aplicarea corectă a tehnicilor și metodologiilor de evaluare a
progresului și a rezultatelor: Acest obiectiv se referă la dobândirea cunoștințelor și
abilităților necesare pentru a interpreta și utiliza corect diferitele tehnici și instrumente de
evaluare a progresului și a rezultatelor în corectarea hipercifozei la copiii total nevăzători.
Aceste obiective vor ghida desfășurarea cercetării și vor asigura un proces sistematic și
eficient în abordarea și tratarea hipercifozei la copiii cu deficiențe de vedere în domeniul
kinetoterapiei.
2.3.Ipotezele studiului
Ipoteza 1: Exercițiile de kinetoterapie adaptate specific copiilor total nevăzători cu
hipercifoză vor conduce la o îmbunătățire semnificativă a aliniamentului și funcției
coloanei vertebrale, reflectată prin reducerea unghiului de cifoză și îmbunătățirea
mobilității coloanei vertebrale.
Ipoteza 2: Frecvența și durata sesiunilor de kinetoterapie vor influența gradul de
îmbunătățire a posturii și funcției coloanei vertebrale la copiii total nevăzători cu
hipercifoză, cu un număr mai mare de sesiuni și o frecvență mai mare asociate cu rezultate
mai bune în corectarea posturii și reducerea cifozei.
2.4.Etapele și sarcinile cercetării
Activitatea de informare și cercetare s-a desfășurat pe parcursul a aproximativ unui an
(octombrie 2022- iunie 2022), în 3 etape. Acestea sunt prezentate în tabelul următor:

4
 Tabel 1. Etapele și sarcinile cercetării

Etapele cercetării Sarcinile cercetării Perioada Locul de

desfășurare
Etapa 1 - Studierea temelor și -octombrie 2023 - - BCU, Cluj-Napoca
Documentarea al stadiului toată perioada -Biblioteca
științifică cercetărilor la nivel cercetării „Octavian Goga”
național și
internațional
- Studiul literaturii
de specialitate
Etapa 2 - Stabilirea -octombrie 2023 - Liceul Special
Organizarea eșantionului supus pentru Deficienți de
studiului cercetării Vedere Cluj-
- Testarea inițială -octombrie 2023 Napoca
pentru evaluarea - Facultatea de
hipercifozei Educație Fizică si
- Aplicarea Sport, UBB
exercițiilor de - noiembrie 2023- -BCU, Cluj-Napoca
terapie pentru aprilie 2024
hipercifoză și
curburi
compensatorii
- Testarea Finală - aprilie 2024
pentru evaluarea
hipercifozei toracale
- Ordonarea datelor,
prelucrarea și -aprilie 2024-
interpretarea mai 2024
statistico-
matematică a
datelor colectate
- Formularea - mai 2024
concluziilor

5
 Etapa 3 - Redactarea lucrării -mai 2024 -iunie -BCU, Cluj-Napoca
Finalizarea de licență 2024
cercetării

Pentru identificarea hipercifozei și a deviațiilor compensatorii și implicit pentru

verificarea ipotezei, am utilizat un număr de 4 teste după cum urmează:
 Testul „Stibor” care ne arată dezvoltarea coloanei toracice și lombare. Punctul de
plecare este apofiza spinoasă a vertebrei L5 (S1), al doilea punct este apofiza
spinoasă a vertebrei C7 - măsuram distanța dintre ele și observăm schimbarea
acesteia în timpul flexiei relaxate a coloanei. O coloană vertebrală în parametri
normali trebuie să se lungească cu 7-10 cm.
 Testul „Ott” măsoară mobilitatea coloanei vertebrale toracice în timpul flexiei
coloanei vertebrale. Punctul de plecare este din nou apofiza spinoasă a vertebrei
C7, de la care măsurăm caudal 30 cm. Distanța punctelor afișate crește cu cel
puțin 3,5 cm cu înclinare înainte. pentru determinarea capacității de menținere a
echilibrului.
 Testul „Occiput Wall Distance OWD (Flesche)” în evaluarea mobilității coloanei
cervicale și toracale și a posturii capului în raport cu trunchiul. Acest test măsoară
distanța dintre occiput (partea din spate a capului) și perete în poziție șezândă sau
în picioare, furnizând informații despre flexibilitatea și extensibilitatea coloanei
cervicale și a cifozei toracale.
 „Flexicurve” sau rigla flexibilă, este un instrument simplu care poate fi folosit
pentru a măsura atât curbura posturală toracică, cât și lombară în plan sagital.
Este o bucată de plumb flexibilă, lungă de 61 cm, acoperită cu plastic durabil,
care poate fi modelată pe conturul coloanei vertebrale. Aceasta oferă o modalitate
rapidă, ieftină și non-invazivă de a evalua postura în situații clinice sau
comunitare.

Probele menționate mai sus au fost introduse la începutul programului de kinetoterapie.

Subiectul testărilor a fost introduce informații despre subiect

6
 III. ASPECTE TEORETICE PRIVIND ANATOMIA REGIUNII

POSTERIOARE A TRUNCHIULUI. ETIOPATOGENIA ȘI

FIZIOPATOLOGIA HIPERCIFOZEI

3.1.Aspecte teoretice privind anatomia regiunii posterioare a trunchiului

Anatomia osoasă a coloanei vertebrale
Coloana vertebrală este o lungă coloană mediană și posterioară, numită și rachis,
formată prin suprapunerea celor 33-34 de piese osoase, vertebrele. Următire de sus în jos,
vertebrele răspund: gâtului, toracelui, regiunii lombare și pelvisului. (Papilian, 2014, p. 18).
Conform sintezei statistice prezentate de Reinberg, coloana vertebrală este un segment
complex de mare importanță funcțională care constă din 33 până la 34 piese osoase, 344 de
suprafețe articulare, 24 de discuri intervertebrale, 365 de ligamente și 730 de puncte de
origine și inserție ale fasciculelor musculare. Coloana vertebrală îndeplinește funcții statice
și dinamice complexe, precum rezistența la gravitație și inerție, o gamă largă de mişcări,
distribuția segmentară a nervilor spinali și susținerea capului. Toate acestea determină
structura multisegmentară a coloanei vertebrale. (Ștefaneț, 2007).

7
 fig. 1. Coloana vertebrală în vedere laterală, anterioară și posterioară; ID: 1341

Există patru regiuni topografice în care sunt aranjate vertebrele: cervicale, toracice,
lombare și sacrococcigiene. Aceste regiuni sunt alcătuite din vertebre regionale care au
caracteristici morfologice specifice care le corespund. Vertebrele sunt adaptate unor situații
dinamice distincte la nivelul fiecărei regiuni. Funcția primelor două vertebre cervicale în
dobândirea mișcării capului a provocat modificări semnificative ale acestora.
1. Gâtul afectează modul în care reacționează vertebrele cervicale. Coloana cervicală
este alcătuită din acestea. Acestea sunt numerotate cu 7 și sunt notate de la C1 la C7.
2. Coloana vertebrală toracică este alcătuită din cele douăsprezece vertebre toracice,
numite T1 până la T12. Ele răspund toracelui.
3. Cele cinci vertebre lombare (notate de la L1 la L5) alcătuiesc coloana lombară și
formează regiunea lombară sau peretele posterior al abdomenului.
4. După regiunea lombară apar 5 vertebre sacrate (notare: S1 – S5) și 4-5 vertebre
coccigiene, aceste vertebre răspund pelvisului. Acestea sunt sudate, creând două oase: sacrul
și coccigele. Datorită faptului că sunt oase sudate, primesc denumirea de vertebre false.
Tabel (de Factori limitatori ai mișcării coloanei vertebrale
adăugat nr
tabel)
Mișcare Structuri care limitează mișcarea
Flexie Ligamentul longitudinal posterior
Ligamenta Flava
Ligamentul interspinos
Ligamentul supraspinos
Fibrele posterioare ale discului intervertebral
Extensie Ligamentul longitudinal anterior
Aspectul anterior al discului intervertebral
Aproximarea apofizelor spinoase, procesele articulare și lamina
Flexie Partea contralaterală a discului intervertebral și ligamentul intertransvers
laterală Aproximarea proceselor articulare
Aproximarea proceselor unciforme (regiunea cervicală)
Aproximarea articulațiilor costovertebrale (regiunea toracică)
Mușchii antagonişti
Rotație Strângerea fibrelor lamelare ale anulus fibrosus
Orientarea și arhitectura proceselor articulare
8
 Prima vertebră cervicală, Atlasul, nu are un corp vertebral. Este alcătuit din două mase
laterale care sunt conectate prin arcurile anterioare și posterioare care înconjoară deschiderea
spinării. Procesele transversale provin de pe aceste mase (Albu, 2014).
Axisul. A doua vertebră cervicală servește drept axă. Un dinte se găsește ca o
proeminență verticală pe fața superioară a corpului vertebral. Acesta conectează axa la
marginea anterioară a occiputului și asigură inserția ligamentului apical (Albu, 2014).
Platforma senzorială a capului este susținută mobil de coloana cervicală. Permite
elevarea și depresia în plan sagital a aparatului senzorial legat de vedere, auz și miros,
precum și scanarea în plan orizontal a împrejurimilor. Coloana cervicală trebuie să fie
suficient de flexibilă și robustă ca să susțină greutatea capului pentru a îndeplini aceste roluri,
și pentru a ajuta celelalte simțuri în caz că unul dintre simțuri este suprimat. Deoarece este
lungă, îngustă și suportă greutatea capului la vârf, este vulnerabilă atât la răni mici, cât și la
răni semnificative. (Bogduk, 2016)
La fel ca vertebrele cervicale și lombare, vertebrele toracice au corpuri vertebrale care
sunt conectate prin discuri intervertebrale și ligamente longitudinale și posterioare, elemente
care sunt legate prin articulații zigapofizice.
Distincția coloanei toracice este aceea că suspendă coastele. La niveluri tipice toracice,
capul a coastei se articulează cu discul intervertebral şi demifațete pe marginile vertebrelor
care leagă acel disc, iar tuberculul articular al coastei se articulează cu procesul transvers al
părții superioare a celor două vertebre.
Ligamentele vertebrelor
În întreaga gamă normală de mișcare a coloanei vertebrale, funcția ligamentelor
coloanei vertebrale este de a permite o mișcare lină cu cea mai mică rezistență și o conservare
maximă a energiei. Prevenind suprasolicitarea și absorbind o mare parte a sarcinilor aplicate
coloanei vertebrale în urma unei traume, ligamentele ajută și la protejarea măduvei spinării.
Orientarea și locația unui ligament în raport cu vertebrele în mișcare, precum și
caracteristicile sale fizice, așa cum sunt indicate de curba de deplasare a sarcinii, toate
contribuie la caracteristicile sale funcționale. (Gregory D. Cramer, Susan A. Darby)
Ligamentul longitudinal anterior, cunoscut și sub denumirea de Ligament
longitudinale anterius, este o bandă fibro-conjunctivă lungă care acoperă întreaga față
anterioară a coloanei vertebrale. Se întinde de la a doua vertebră a sacrului până în regiunea
bazilară a occipitalului. Această panglică are o funcție de frânare, iar lățimea ei variază în
funcție de amploarea mișcărilor de extensie (Papilian, 2014).
Următorul ligament vertebral se extinde pe fața posterioară a corpurilor vertebrale,
Ligamentul longitudinal posterior (Lig. longitudinale posterius) este o formațiune fibro-
9
conjunctivă care se află în interiorul canalului rahidian, în fața durei mater și a măduvei
spinării. Ajunge la baza coccisului de pe fața endocraniană a porțiunii bazilare a occiputului
(Papilian, 2014).
Miologia coloanei vertebrale
Musculatura trunchiului și a coloanei vertebrale este crucială pentru funcționarea
corectă a coloanei vertebrale. Pe lângă rolul lor evident în producerea unei game de mișcări
ale coloanei vertebrale, mulți dintre acești mușchi mențin alinierea adecvată. În plus, mușchii
trunchiului și spatelui servesc ca amortizoare, distribuind sarcinile plasate pe coloana
vertebrală. În plus, cea mai mare parte a acestor mușchi protejează viscerele și coloana
vertebrală de solicitările externe. (Gregory D. Cramer, Susan A. Darby).
Există două locuri de atașare pe majoritatea mușchilor. Unul este de obicei mai stabil și
mai proximal. Acesta a fost denumit istoric ca origine. Celălalt, care este de obicei mai mobil
și mai distal, este denumit inserție. Această clasificare este foarte simplă pentru anumiți
mușchi, dar poate fi mai dificil să identifici inserția mai mobilă pentru alți mușchi (cum ar fi
mușchiul drept al abdomenului). Prin urmare, încercarea de a identifica „originea” și
„inserția” fiecărui mușchi ar fi contraproductivă din punct de vedere biomecanic.
(Gregory D. Cramer, Susan A. Darby)
1. Primul strat
Mușchii marele dorsal și trapez alcătuiesc primul strat al mușchilor spatelui Acești doi
mușchi își au originea în coloana vertebrală și occiput și se extind până la humerus sau
centura scapulară, care include clavicula și scapula.
Cel mai superficial și superior mușchi al spatelui este trapezul. Nervul accesoriu (nervul
cranian XI) inervează acest mușchi puternic și mare. Al treilea și al patrulea ramus ventral
cervical furnizează mușchiului trapez câteva fibre proprioceptive în plus față de nervul
accesoriu care îl inervează. Mușchiul trapez are numeroase locuri de atașare datorită
dimensiunii sale. Linia nucală superioară, protuberanța occipitală externă, ligamentum
nuchae al gâtului posterior, procesele spinoase de la C7 la T12 și ligamentul supraspinos
dintre C7 și T12 contribuie toate la originea liniei mediane a acestui mușchi. Se conectează
distal la acromion, treimea distală a claviculei și coloana vertebrală a scapulei. Pe acest
mușchi s-au făcut date morfometrice cuprinzătoare (Kamibayashi & Richmond, 1998).
Cel mai inferior și mai lateral dintre cei doi mușchi care alcătuiesc stratul inițial al
mușchilor spatelui este mușchiul latissimus dorsi. Pentru atașarea sa proximală, acest mușchi
mare are un teritoriu considerabil cuprinzând următoarele:
 Apofizele spinoase ale T6-L5 și ligamentul supraspinos (deși acesta din urmă se
termină între L2 și L4)
10
  Sacrul posterior (cresta sacrală mediană)
 Crestele iliace,
 Fascia toraco-lombară
 Cele patru coaste inferioare
Funcțiile mușchiului trapez
Cu scapula stabilizată
Regiunea Capul și gâtul Contracția pe o parte Contracția pe ambele
mușchiului stabilizate în (Unilaterală) părți (Bilaterală)
timpul
contracției
musculare
Superior Ridicarea Extensia capului și a Extensia capului și a
scapulei gâtului, rotește fața gâtului
spre direcția opusă
Mijlociu Coborârea - -
scapulei
Inferior Retragerea, - -
depresia
scapulei; rotația
laterală a
unghiului
omoplatului
inferior
Tabel nr x – Funcțiile mușchiului trapez

2. Al doilea strat
Împreună cu primul strat, al doilea strat de mușchi a spatelui este format din trei mușchi
care atașează membrul superior de coloana vertebrală. Cei trei mușchi se leagă distal de
marginea medială a scapulei, întinzându-se adânc sub mușchiul trapez. Acestea cuprind
mușchii ridicători ai scapulelor, romboidul mic și romboidul mare.
(Kamibayashi & Richmond, 1998)

Mușchii romboizi mare și mic. Fibrele tendinoase din apofizele spinoase de la T2 la

T5, precum și ligamentul supraspinos la acele nivele, dau naștere mușchiului romboid mare.

11
Între unghiul inferior și rădăcina coloanei vertebrale scapulare de pe marginea medială a
scapulei, fibrele musculare merg inferolateral și se atașează printr-o bandă tendinoasă.
Fibrele mușchiului romboid minor se află în partea inferioară a mușchiului romboid
major și este situat chiar deasupra acestuia. Mușchiul romboid mic se termină la nivelul
rădăcinii coloanei vertebrale scapulare pe marginea medială a scapulei, începând din partea
inferioară a ligamentului nucal și apofizele spinoase ale C7 și T1. Acești doi mușchi
funcționează în mod similar, deoarece fibrele lor sunt paralele una cu cealaltă. Ele susțin
stabilizarea poziției și mișcării scapulei în timpul utilizării active a extremităților superioare,
împreună cu ceilalți mușchi care se atașează pe ea. Pentru a fi mai precis, mușchii romboizi
se retrag și rotesc scapula pentru a provoca o mișcare inferioară în unghiul lateral sau o
rotație în jos a punctului umărului. (Gregory D. Cramer, Susan A. Darby)
Mușchii ridicători ai scapulei. Procesele transversale ale atlasului și axului și
tuberculii posteriori ai proceselor transversale ale C3 și C4 dau naștere alunecărilor
tendinoase care alcătuiesc mușchiul ridicător al omoplatului. Fibrele sale coboară și se
fixează pe marginea medială a scapulei, la jumătatea distanței dintre unghiul superior și
rădăcina coloanei vertebrale scapulare. Este inervat de ramuri ale nervului scapular dorsal
(C5) și ramurile ventrale ale nervilor spinali C3 și C4. Mușchiul ridicător al scapulei ajută la
ridicarea și rotirea scapulei în cazul în care coloana cervicală este fixată (exemplu: rotește
punctul umărului în jos și mișcă în jos unghiul lateral)
Contracția acestui mușchi determină stabilizarea scapulei, ceea ce determină apoi gâtul
să se rotească și să se flexeze pe aceeași parte. Contracția bilaterală ajută la extensia coloanei
cervicale. (Gregory D. Cramer, Susan A. Darby)

3. Al treilea strat
Este obișnuit să ne referim la al treilea strat al mușchilor spatelui drept strat intermediar.
Acest lucru se datorează faptului că cei doi mușchi mici ai grupului sunt localizați între
straturile patru până la șase, care sunt mușchii profunzi ai spatelui, și straturile unu și doi,
care sunt mușchii superficiali ai spatelui.
Doi mușchi mici, aproape patrulateri, alcătuiesc dințatul posterior superior și dințatul
posterior inferior, care alcătuiesc al treilea strat de mușchi ai spatelui.
Mușchiul dințat postero superior. Mușchiul cunoscut sub numele de dințat posterior
superior provine din procesele spinoase ale C7, T3 și ligamentul supraspinos care le
conectează. Fibrele sale merg inferolateral și se atașează de suprafețele superioare și
posterioare ale celei de-a doua, a treia și a patra coastă. Diviziunile primare anterioare ale

12
nervilor toracici doi până la al cincilea, sau ramurile ventrale, inervează acest mușchi (nervii
intercostali).
Mușchiul dințat postero inferior. Mușchiul dințat posterior inferior provine din
apofizele spinoase și din ligamentul supraspinos intermediar de la T11 la L2. Cei trei nervi
intercostali inferiori (T9 la T11) și nervul subcostal inervează acest mușchi, care își extinde
fibrele superolateral pentru a se atașa de părțile posterioare și inferioare ale celor patru coaste
inferioare. Fiecare dintre acești nervi este diviziunea primară anterioară a unui nerv spinal
diferit.
Mușchii dințați postero superior și inferior pot facilita transpirația. Mai precis, a doua
până la a patra coastă sunt ridicate de mușchiul dințat posterior superior, ceea ce poate facilita
inspirația. Coastele de la al nouălea la al doisprezecelea sunt coborâte de mușchiul serratus
posterior inferior, ceea ce poate facilita expirația forțată. Datele electromiografice contrazic
însă rolul respirator pe care îl pot avea acești mușchi; în schimb, propriocepția poate fi
funcția lor principală. (Vilensky et al., 2001)

13
 3.1.2. Etiopatogenia și fiziopatologia hipercifozei
Boala Scheuermann, anomaliile congenitale și cifoza posturală sunt cele trei forme
primare de cifoză care sunt de obicei observate la indivizi. Cifoza posturală începe de obicei
să apară la adolescenți, mai multe femei fiind afectate în comparație cu bărbați. Aplecarea
înainte determină dezvoltarea curburii în față a coloanei vertebrale, care la rândul său întinde
mușchii extensori ai spatelui și ligamentele posterioare, slăbind treptat structura. Structurile
normale ale coloanei vertebrale sunt de obicei prezente la pacienții cu cifoză posturală, iar
boala are de obicei o istorie benignă. Fracturile anterioare în formă de pană, care se întâlnesc
în mod obișnuit la vârstnicii cu fracturi de compresie osteoporotică, pot fi cauzate de o
postură proastă la persoanele în vârstă, care în timp poate crește sarcina compresivă asupra
coloanei toraco-lombare din cauza scăderii integrității musculare. (Keller TS, Harrison DE,
Colloca CJ, Harrison DD, Janik TJ.)
Cifoza juvenilă, un alt nume pentru boala Scheuermann, este o anomalie structurală a
coloanei vertebrale toracice/toracolombare care se manifestă de obicei înainte de pubertate.
Se consideră că un corp vertebral înclinat anterior rezultă din mineralizarea discordantă a
plăcii terminale vertebrale și din osificarea în timpul creșterii și dezvoltării. Există cazuri de
anomalii radiografice identice la gemenii monozigoți cu boala Scheuermann, indicând o
componentă ereditară, chiar dacă calea de transmitere nu este pe deplin înțeleasă. (McKenzie
L, Sillence D.)
În comparație cu celelalte forme de cifoză, cifoza congenitală este mai puțin răspândită,
dar poate fi totuși extrem de debilitantă, poate continua rapid și are o probabilitate mai mare
de consecințe neurologice. Cifoza congenitală vine în două arome: eșecul segmentării (tipul
2) și eșecul formării (tipul 1). Unul sau mai multe corpuri vertebrale nu se vor dezvolta ca
urmare a lipsei de dezvoltare, ceea ce duce la o cifoza care se va agrava pe masura ce copilul
se dezvolta. Două sau mai multe corpuri vertebrale nu se vor diviza dacă segmentarea
eșuează. Un tânăr cu acest tip de malformație este de obicei diagnosticat după ce începe să
meargă. Cifoza congenitală este cauza cea mai răspândită de compresie a măduvei spinării
din cauza anomaliilor coloanei vertebrale, altele decât tuberculoza. (Winter RB).
Există numeroase cauze suplimentare în plus față de cele trei menționate mai sus,
inclusiv îmbătrânirea, traumatismele coloanei vertebrale, osteoporoza, discurile alunecate,
infecțiile la nivelul coloanei vertebrale și boli maligne.
În general, hipercifoza devine mai frecventă pe măsură ce oamenii îmbătrânesc, în
special după vârsta de 40 de ani. La persoanele cu vârsta de 60 de ani și peste, prevalența
variază de la 20% la 40%. În timp ce ambele sexe sunt afectate, femeile se confruntă cu o
rată crescută de creștere, în special în preajma menopauzei. Deși doar o treime dintre
14
pacienții cu cifoză severă au fracturi vertebrale vizibile la examenul radiografic, cifoza legată
de vârstă este de obicei cauzată de osteoporoza și/sau fracturi subiacente. S-a demonstrat că
unghiul cifotic toracic mediu crește cu aproape 3 grade la fiecare zece ani într-un studiu pe
termen lung care a implicat 100 de indivizi sănătoși, atât bărbați, cât și femei, în vârstă de
cel puțin 50 de ani. (Roghani T, Zavieh MK, Manshadi FD, King N, Katzman W.)
Cel mai vizibil simptom al hipercifozei este spatele rotunjit, care este o deformare
cosmetică cauzată de curbura excesivă în față a coloanei vertebrale. După cum sa menționat
anterior, cifoza legată de vârstă face ca această deformare să se manifeste după vârsta de 40
de ani, în timp ce cifoza posturală (structuri vertebrale normale) și boala Scheuermann
(deformarea structurală vertebrală) fac ca curbura excesivă să devină vizibilă la adolescenți.
Odată cu aspectul exterior al malformației, pacienții se confruntă frecvent cu oboseală,
poziție crescută a capului în față, oboseală, disconfort ușor până la sever la spate și înălțimea
inegală a umerilor. În cazuri mai severe, pacienții pot prezenta incontinență a intestinului
sau vezicii urinare, slăbiciune, dificultăți de respirație și/sau pierderea senzației.
3.1.2. Kinetoterapia în hipercifoză

15