MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII

MOLDOVA
Universitatea Pedagogică de Stat "Ion Creangă"
din municipiul Chișinău
Facultatea Pedagogie
Catedra Pedagogie în învățămîntul primar
Specialitatea Pedagogie în învățămîntul primar și Pedagogie preșcolară

Golovcenco Alina

Educația pentru sănătate la elevii de vîrstă școlară mică

Teză de licenţă

Conducător științific:
Larisa Cuznețov
 Chişinău - 2016

CUPRINS

INTRODUCERE .................................................................................................
1. REPERE TEORETICE PRIVIND EDUCAȚIA PENTRU SĂNĂTATE LA E
LEVII DE VÎRSTĂ ȘCOLARĂ MICĂ.........................
1.1.Educația pentru sănătate în contextul dimensiunilor sănătății......................
1.2. Necesitatea și rolul educației pentru sănătate în școală...............................
1.3. Metode și tehnici utilizate în educația pentru sănătate..............
2. CULTIVAREA MODULUI SĂNĂTOS DE VIAȚĂ ELEVILOR DE VÎRSTĂ
ȘCOLARĂ MICĂ.......................................................................................
2.1 Componentele mediului sănătos de viață..............................................
2.2 Strategii de educație pentru sănătate a elevilor de vîrstă școlară mică......
 Introducere
Cînd vine vremea să mănînci corect
și să începi să faci exerciții,
nu există ”Voi începe de mîine”.
Mîine este boala. (V.L Allineare)

Actualitatea temei:
Sănătatea reprezintă o valoare moral- etică și psihofizică importantă. Ea constituie un
aspect esențial al vieții umane. Prin intermediul educației pentru sănătate, demersul
educațional are menirea să formeze o personalitate armonioasă.
Tema respectivă este actuală deoarece înscrie tendințe ale pedagogiei
contemporane, rezolvînd probleme existente la acest capitol. Dezvoltînd un corp
sănătos , în mod cert vom avea și o minte sănătoasă. Cu părere de rău datele statistice
demonstrează că starea sănătății psihofizice, gradul de dezvoltare psihofizic și de
pregătire motrică a școlarului scad continuu. Actualmente în Republica Moldova mai
mult de 30% din copii au anumite deficiențe fizice ( mai ales ale coloanei vertebrale,
talpă plată etc. ) , iar mai mult de 40% necesită psihofiziocorecție, fapt care explică,
în fond, nivelul redus al pregătirii copiilor de vîrstă școlară pentru studii în școala
primară.
În ultimele decenii mulți cercetători au abordat sănătatea în studiile lor,
descriind și definind problema, dar în același timp căutînd relații cu mai multe
domenii ale științelor. Deoarece transformările și reformele din țară, din diferite
domenii, au influențat negativ starea de sănătate a populației, indicatorii ei cunoscînd
o diminuare dramatică în ultimii zece ani, consider că este datoria cadrelor didactice
ca prin intermediul școlii să-i ajute pe elevi să înțeleagă că ei sunt o parte importantă
a comunității și sănătatea lor în ansamblu este dată de sănătatea tuturor indivizilor
care o alcătuiesc. Sănătatea trebuie privită ca un dar neprețuit, pe care avem obligația
nescrisă de a-l păstra.
Actualitatea temei analizate este indiscutabilă din moment ce descriptorii cheie
al condiţiilor de sănătate al copiilor sunt insuficiente. Drumul greşit, care a condus
spre acest rezultat este foarte complex, dar cu siguranţă putem aminti lipsa unei
strategii în privinţa educaţiei pentru sănătate, promovarea sănătăţii din curriculumul
şcolar. Alegerea temei ce vizează educaţia pentru sănătate vine în sprijinul elevilor
din ciclul primar deoarece conform multor teorii comportamentale ei au nevoie de
cunoştinţe specifice despre sănătate, ca o premisă pentru adoptarea unui stil de viaţă
sănătos şi minimizarea riscurilor. Tema este abordată din dublă perspectivă: teoretică
(în cadrul primului capitol) dar şi praclică-aplicativă (capitolul doi).

Descrierea situației în domeniul cercetării:

Ca o componentă a educației multilaterale, educația pentru sănătate este un
sistem de măsuri și influențe pentru formarea comportamentului igienic, este
activitatea de conducere a copilului și tînărului de la condiția sa de ființă naturală la
aceea de ființă social – culturală în problemele de sănătate.
Educația pentru sănătate reprezinta, sub aspect educațional, procesul de
informare, formare si dezvoltare a omului – tanăr și adult- în domeniul sănătații,
procesul înzestrării individului cu cunoștințe, atitudini și obișnuințe privind
sănătatea.
Finalitatea educației pentru sănătate în școală este, așadar, culturalizarea
igienico – sanitară a copiilor și tinerilor în vederea formării unui stil de existență și
comportare igienică, a unui mod de viață sănătos, contribuind prin perfecționarea
sănătații fizice, afectiv – emoționale și mintal – spirituale ,la dezvoltarea multilaterală
a personalității și la integrarea socială a celor educați.
În acest sens, educația pentru sănătate se plasează pe o direcție prospectivă,
prin aceea ce urmărește nu numai promovarea sănătății în prezent, ci pregătirea
copiilor, sub raportul sănătății, de-a lungul întregii existențe, pentru a se putea adapta
neîncetat permanentelor mutații, care au loc în viața modernă, pentru a fi înarmat
împotriva agresiunilor biologice și emoționale ale mediului, care se ivesc în procesul
evolutiv al civilizatiei moderne. Scopul acestei lucrări științifice este: de a elucida
strategiile, metode și tehnicile educației pentru sănătate la elevii de vârstă școlară
mică.
Obiectivele cercetării :
1. Definirea educației pentru sănătate;

2. Caracterizarea educației pentru sănătate la elevii de vîrstă școlară mică;

3. Stabilirea metodelor și tehnicilor utilizate în educația pentru sănătate;

4. Stabilirea rolului și a necesității educației pentru sănătate în școală.

Metodologia didactică: analiza, sinteza, compararea, documentarea, observarea,

conversația, studierea surselor bibliografice, chestionarea, prelucrarea și
interpretarea statistică a datelor din punct de vedere cantitativ, calitativ și grafic ;
Baza experimentală a cercetării a constituit-o Gimnaziul Ștefan Culea din s.Tudora,
raionul Ștefan-Vodă. Ca eșantion spre cercetare au fost elvii clase a II-a, în număr de
32 subiecți experimentali. Spre cercetare , am propus să analizez nivelul de
cunoștințe referitoare la educația pentru sănătate, necesitatea de a menține un
organism sănătos, care sunt regulile ce trebuie respectate la igiena alimentației și
igiena personală.

Structura tezei cuprinde: introducere, 2 capitole, concluzii generale, repere

bibliografice și anexe.
 Capitolul 1. REPERE TEORETICE PRIVIND EDUCAȚIA PENTRU
SĂNĂTATE LA E LEVII DE VÎRSTĂ ȘCOLARĂ MICĂ

Sănătatea reprezintă procesul de menținere, optimizare și dezvoltare a funcțiilor

fizice, psihice și sociale ale organismului. Starea de sănătate se caracterizează prin
capacitatea organismului de a activa la locul de muncă și în societate, avînd speranțe la
o viață mai îndelungată și adaptarea rapidă la schimbările social – economice din
societate. [ 10, p.3 ]
Punctul de vedere modern este acela că, sănătatea are cîteva dimensiuni –
emoțională, intelectuală, fizică, socială și spirituală, fiecare dintre acestea
contribuind la condiția de bunăstare a unei persoane. Pentru menținerea unei sănătați
bune, o persoană trebuie să-și examineze fiecare din aceste dimensiuni și să se
orienteze în sensul în care i se permite nu doar să trăiască o perioadă lungă de timp,
ci de asemenea să se bucure de viață pe dea-ntregul.
De-a lungul timpului s-a încercat să se dea mai multe definiții sănătății, care au
fost mai mult sau mai puțin acceptate. Numeroși specialiști : medici, pedagogi,
psihologi, sociologi, manageri din domeniul sănătății au încercat să definească
conceptul de sănătate luînd în considerare balanța sănătate – boală.
In 1967, Organizația Mondială a Sănătății a declarat că sănătatea înseamnă nu
numai lipsa bolilor sau a infirmităților, ci și deplina bunăstare fizică, spiritual și
socială. Sănătatea este acel proces în care toate aspectele din viața unei persoane
lucrează laolaltă, într-un mod integrat. Nici un aspect al vieții nu functionează în
mod izolat. Organismul, mintea, spiritul, familia, comunitatea, țara, locul de
muncă, educația și convingerile sunt toate interrelaționate. Modul prin care aceste
aspecte se interacționează contribuie la îmbogățirea vieții unei persoane, fapt care
ajută la determinarea caracterului de unicitate al persoanei cît și a sănătății acestuia.
În ultimii ani, OMS a adus unele amendamente privind definiția sănătății.
Așadar, starea de sănătate a fost redefinită în 1984 ca fiind ” măsura în care o
persoană sau un grup sunt capabile să își satisfacă nevoile de bază, dar și modul în
care sunt capabile să se transforme pentru a se adapta la mediul ambient ”. Conceptul
de promovare a sănătății este privit ca ” un process complex în care fiecare individ
are posibilitate să-și dezvolte , să-și controleze și să-și perfecționeze propria sănătate
”. [11, p.190]
Definirea sănătății drept o calitate a corpului, a individului este un aspect
particular al științelor biomedicale. Într-o serie de culturi, inclusiv în cele din țările
occidentale, se accept mai de grabă o definire social a sănătății, care accentuează
relațiile individului cu lumea. Sănătatea este o stare de bine, un statut pozitiv cu
attribute fizice, psihosociale, cultural, economice și spirituale, nu doar o simplă
absență a bolii.
Sănătatea include așadar mai mult decît funcționarea fără piedici a
organismului, cuprinzînd și aspect mental- emoționale , intelectuale și sociale ,
precum și valori spirituale. Sănătatea are o determinare multifactorială și poate fi
abordată din mai multe perspective. Așadar, dimensiunile stării de sănătate, luate
împreună , constituie bunăstarea în ansamblu.
Educația pentru sănătate presupune pătrunderea într-un domeniu care implică
atît luarea în calcul a nivelului societal cît și a celui individual. Complexitatea
domeniului educației pentru sănătate este evidențiată și de accentuarea importanței la
nivel individual și colectiv. Confruntarea individului cu o problem de sănătate
impune o intensificare a relației pacient- medic. [11, p. 191]
Mediul, organismul și modul de viață sunt cei trei piloni, pe care se axează
conceptul de sănătate. Modul de viață reprezintă un tip specific de viață, determinat
istoric, sau un mod de activitate în domeniul material și nematerial al vieții. Vorbind
despre activitatea omului într-un domeniu sau altul, savanții în medicină au în vedere,
în primul rind, activitatea omului îndreptată spre ameliorarea și fortificarea sănătății,
ceea ce prezintă, de fapt, modul sănătos de viață.
 1.1.Educația pentru sănătate în contextul dimensiunilor sănătății
Sănătatea include mai mult decât funcţionarea fără piedici a organismului. De
asemenea, implică relaţiile mental–emoţional, intelectuale şi sociale cât şi valorile
spirituale. Astfel, pentru o mai bună înţelegere a sănătăţii este necesar să examinăm
în profunzime fiecare dintre aceste dimensiuni, care luate împreună constituie
sănătate şi bunăstare în ansamblu. Iată în continuare o schemă a dimensiunilor
implicate. Fiecare dintre acestea vor fi abordate în detaliu, în această secţiune.
Sănătatea emoţională. Luat pe ansamblu, calitatea sănătăţii unei persoane
reflectează emoţiile unei persoane, sentimentele acesteia faţă de sine, situaţii cât şi
faţă de alte persoane. Sănătatea emoţională include înţelegerea emoţiilor şi
cunoaşterea modului de soluţionare a problemelor cotidiene, a stresului cât şi
capacitatea de a studia, de a lucra sau de a îndeplini actviităţi eficiente şi cu bună
dispoziţie. În timp ce ele sunt importante în sine, emoţiile influenţează de asemenea
sănătatea fizică. Medicii văd în mod frecvent demonstrarea conexiunilor organism –
mental.
Somatizările ar fi expresia unor astfel de manifestări. De exemplu, un individ
cu o bună stare emoţională manifestă o rată scăzută la boli legate de stres, cum ar fi
ulcere, migrene şi astm. Atunci când stresul sau tulburarea emoţională continuă
pentru o lungă perioadă de timp, sistemul imunitar clachează, accentuându-se riscul
de dezvoltare a diferitelor boli.
Unii cercetători au argumentat că trăsătura de personalitate denumită forţă de
caracter poate ajuta la întărirea sistemului imunitar împotriva efectelor vătămătoare
ale stresului. Această forţă este definită ca deţinerea unui mod optimist şi de asumare
în abordarea vieţii, în vizionarea problemelor, incluzând boala ca provocare ce poate
fi manipulată.
Sănătatea intelectuală. Intelectul, aspect important al planului mental care
contribuie la luarea deciziilor importante, joacă un rol crucial în starea de sănătate şi
de bunăstare a individului. Chiar dacă capacitatea intelectuală variază de la individ la
individ, toţi indivizii sunt capabili să înveţe cum să dobândească şi să-şi evalueze
informaţiile, cum să aleagă între alternative şi cum să ia deciziile asupra diferitelor
tipuri ale problematicii, inclusiv sănătatea.
Sănătatea intelectuală este uneori inclusă în sănătatea emoţională ca parte a
sănătăţii mentale. Totuşi, deşi strâns întrepătrunsă cu emoţiile, gândirea intelectuală
se distinge de aceasta. Emoţiile pot altera capacitatea de a gândi a unei persoane, iar
gândirea confuză poate accentua şi mai mult problemele. Totuşi relaţia dintre
emoţional şi intelect nu le suprapune.
Sănătatea fizică. Sănătatea fizică se referă la starea organismului şi la
răspunsurile acestuia în faţa vătămărilor şi a bolii. Pentru menţinerea unei condiţii
fizice bune, a unei sănătăţi fizice este important să adoptăm acele conduite ce ne
conferă o bunăstare fizică. De exemplu, evitarea ţigărilor, a consumului de alcool,
alimentaţia moderată sunt doar câteva obiceiuri ce asigură o bună sănătate fizică.
Exerciţiile fizice adecvate, un effort cât şi un repaos echilibrat, menţinerea unei
greutăţi normale şi alegerea inteligentă a mâncărurilor, evitarea abuzurilor alimentare
în timpul sărbătorilor şi a evenimentelor, ne ajută de asemenea să ne menţinem starea
de sănătate a organismului.
O stare bună de sănătate fizică necesită faptul ca o persoană să acorde atenţie
mesajelor trimise prin simţurile organismului asupra a ceea ce el are nevoie – mai
multă odihnă sau diferite alimente, ca să enumerăm câteva exemple şi, să răspundă la
aceste mesaje într-un mod adecvat, coerent. Aptitudinile fundamentale de auto-
îngrijire pot ajuta persoanele să-şi soluţioneze micile probleme de sănătate. Totuşi,
este la fel de important acceptarea responsabilităţilor pentru controale şi de a şti să
abordăm în cunoştinţă de cauză instituţiile şi serviciile de sănătate atunci când apar
probleme serioase medicale.

Sănătatea socială. Sănătatea socială se referă la capacitatea de realizare a

rolului din viaţă, cum ar fi rolul de fiu sau fiică, părinte, soţ, prieten, apropiat sau
cetăţean, într-un mod eficient şi confortabil, cu plăcere, fără a tulbura climatul de
ecologie socială, de protecţie al altor persoane. Fiecare dintre aceste roluri presupune
diferite responsabilităţi şi riscuri. Toate necesită o comunicare eficientă de genul
oferă şi ia, căci relaţionările sănătoase niciodată nu se derulează într-un singur sens.
Împlinirea trebuinţelor umane pentru dragoste, intimitate, de apartenenţă, constituie
un factor important în realizarea sănătăţii sociale. Persoanele care sunt private de
aceste trebuinţe pot dezvolta comportamente ce pot aduce ameninţare la starea lor de
sănătate şi de bună dispoziţie, intrând astfel în sfera anomiei, devianţei şi patologiei
sociale.
Sănătatea spirituală. O altă dimensiune a sănătăţii este sănătatea spirituală,
acel sentiment, trăire, după care comportamentul şi valorile fundamentale ale unei
persoane sunt în armonie.
Anumiţi specialişti în sănătate susţin că forţele spirituale afectează şi sunt
afectate de sănătatea pe ansamblu. Sănătatea spirituală poate include sentimentul de
veneraţie, profunda credinţă religioasă sau sentimentul de pace lăuntrică referritor la
viaţa cuiva. Aceasta se dezvoltă prin efortul de dezvoltare a semnificaţiei relaţiei cu
universul şi cu viaţa însăşi.

Numeroase studii au arătat o asociere între afiliaţia religioasă şi rata scăzută de

boli cronice şi a mortalităţii. Unii oameni atribuie aceste efecte regulilor religioase,
afirmând că religia descurajează conduitele ce pot conduce la probleme severe de
sănătate. Alte persoane au declarat că afilierea religioasă poate contribui în mod
direct asupra stării de sănătate şi a bunei dispoziţii în general.
 1.2. Necesitatea și rolul educației pentru sănătate în școală
În accepțiunea Organizației Mondiale a Sănătății, sănătatea reprezintă
integritatea sau buna stare fizică, psihică și socială a individului și a comunității
sociale.Din această definiție rezultă că sănătatea nu este sinonimă cu lipsa de boală
sau cu infirmitatea. La o analiză mai profundă, privită în viziune interdisciplinară la
confluența dintre medicină, științele educației și psihologie, sănătatea prezintă cîteva
dimensiuni esențiale: fizică, psihică și socială. Acestea, la rîndul lor, prin interacțiune
și întrepătrundere, subsumează alte trei dimensiuni: emoțională, ocupațională și
spirituală.
La nivelul politicilor sociale, vorbim de promovarea sănătății, care constituie de
fapt strategia de mediere între indivizi și mediul în care trăiesc. Această strategie
sintetizează alegerea personală și responsabilitatea societății față de sănătate. Pe
ansamblu, promovarea sănătății la nivelul comunității sociale presupune respectarea
unor principii fundamentale, cum ar fi:
a) Implicarea populației ca întreg, ceea ce impune ca populația să fie
informată;
b) Orientarea asupra determinanților sănătății, adică asupra factorilor care
influențează sănătatea ( biologici, ambientali, mod de viață și servicii de
sănătate) ;
c) Folosirea unor metode și abordări complementare, întrucît sectorul sanitar
nu poate singur să promoveze sănătatea ;
d) Asigurarea participării publice, deoarece promovarea sănătății este
posibilă numai în condițiile în care indivizii își formează comportamente
corespunzătoare ;
e) Implicarea cadrelor medico – sanitare în promovarea sănătății , îndeosebi
la nivelul serviciilor primare ( medicina școlară pentru elevi, medicina
familiei pentru întreaga populație) .

Spre deosebire de promovarea sănătății, educația pentru sănătate reprezintă o

activitate organizată și sistematică în cadrul căreia sunt incluse: conștiința stării de
sănătate, procesul de predare – învățare și participarea directă a indivizilor sau
grupurilor sociale. De regulă, ea se desfășoară la trei nivele: informal, nonformal și
formal.
La nivel informal, educația pentru sănătate vizează acele comportamente din
conduita indivizilor , care se formează prin experiență personală și imitație
(socializarea primară a individului). În acest caz, educația pentru sănătate nu
presupune un efort sistematic de transmitere a cunoștințelor și de formare a
comportamentelor corespunzătoare. Este vorba de acțiuni și influențe spontane care
se exercită asupra indivizilor în familie și alte compartimente ale mediului social.
La nivel nonformal, educația pentru sănătate constă într-un ansamblu de acțiuni
și influențe social – medicale organizate într-un mediu instituționalizat , dar în afara
sistemului de învățămînt general sau propriu – zis medical. Avem în vedere aici un
proces planificat de transmitere de cunoștințe și experiențe care vizează toată
populația (socializarea secundară a individului, cu efort de predare – învățare, de
familiarizare cu anumite deprinderi practice și formare de comportamente adecvate).
În aceste condiții, educația pentru sănătate se desfășoară în diferite instituții cultural –
educative, sub egida Institutelor de Sănătate Publică, Centrului Național de
Promovare a sănătății și educației pentru sănătate și a unor specialiști de învățămînt
universitar medical.
La nivel formal, educația pentru sănătate cuprinde ansamblul de acțiuni
organizate și sistematice care se desfășoară în cadrul învățămîntului medical de
specialitate. Tot la acest nivel includem și educația pentru sănătate structurată ca o
componentă intrinsecă a educației școlare.

Necesitatea educației pentru sănătate în rîndul elevilor este impusă, înainte de

toate, de finalitățile acesteia. Este vorba atît de obiectivele generale cît și de cele
specifice urmărite de educația pentru sănătate în școală. Printre obiectivele generale
ale educației pentru sănătate în rîndul elevilor se numără: [1, p.14]

a) Ridicarea nivelului de cunoștințe medicale al populației școlare ,

îndeosebi în domeniul sanogenezei (promovarea unui trai sănătos), protecției
mediului ambiant și prevenției bolilor;
 b) Formarea și dezvoltarea unor comportamente corecte care să promoveze
sănătatea;
c) Formarea unei atitudini pozitive și crearea unor poziții active față de
sănătatea individuală și față de problemele sănătății publice, în sensul atragerii
populației școlare la participarea activă, în procesul de menținere și consolidare a
sănătății comunitare.

Ca obiective specifice ale educației pentru sănătate în școală putem aminti

următoarele:

a) Apărarea și întărirea sănătății personale și colective;

b) Însușirea de către copii și tineri a cunoștințelor cu privire la igiena
individuală și de grup;
c) Însușirea de către elevi a cunoștințelor cu privire la mediul ambiant în
care trăiesc;
d) Însușirea de cunoștințe și formarea unor deprinderi elementare cu privire
la prevenirea îmbolnăvirilor, la evitarea abuzului de medicamente și la cunoașterea
principalelor semne de boală;
e) Însușirea de cunoștințe și formarea unor deprinderi de alimentație
rațională;
f) Formarea deprinderilor igienico – sanitare.
Educația pentru sănătate vizează anumite principii, dintre acestea este cunoscut
principiul profilaxiei: este mult mai eficient să previi unele boli decît să le tratezi, sau
să intervii chirurgical.
Îmbunătățirea și menținerea sănătății presupune:
 O alimentație sănătoasă și echilibrată;
 Practicarea exercițiilor fizice și sportului;
 Evitarea factorilor de risc;
 Folosirea centurilor de siguranță;
 Control medical periodic;
  Evitarea surmenajului prin menținerea unui echilibru între starea de
activitate și repaus a organismului;
Alt principiu ar fi identificarea și valorificarea aspectelor pozitive în vederea
eliminării celor negative în orice context al educației pentru sănătate.
Finalitatea educației pentru sănătate este îmbunătățirea și menținerea stării de
sănătate a populației.
Prin stăpînirea cunoștințelor de specialitate privind educația pentru sănătate
putem păstra, întări și prelungi starea de sănătate pînă la adînci bătrînețe, trăind o
viață echilibrată, activă, plăcută, folositoare nouă și societății în care trăim.[11, p.195]
Rolul cadrelor didactice în formarea comportamentului igienic la școlari
Vîrsta copilăriei se caracterizează printr-o dezvoltare rapidă și intensă a
organismului, printr-o cheltuială mare de energie, o rezistență mai scăzută la efort și o
receptivitate mai crescută pentru boli transmisibile și de altă natură.
În perioada preșcolară școlară are loc cea mai importantă etapă de dezvoltare și
perfecționare a organismului copilului. Acest fapt impune o grijă deosebită pentru
întregul regim de viață al copilului în familie și colectivitate.
Pe măsură ce crește copilul, educația prin muncă cîștigă o pondere din ce în ce
mai mare în procesul de formare multilaterală a personalității lui. Prin activitate se
dezvoltă și se perfecționează diferitele organe și sisteme ale organismului copilului,
dar numai cu condiția ca această activitate să fie dozată corect, în raport cu
posibilitățile de adaptare ale copiilor de diferite vîrste.
Copii cu starea de sănătate modificată au o activitate redusă și un randament
scăzut.
De a aceea se simte nevoia unei acțiuni permanente de supraveghere activă a
stării de sănătate a copilului, de prevenire a unor modificări în dezvoltarea normală
fizică și neuropsihică a lui, prin măsuri complexe pedagogice și igienico – sanitare, în
raport cu particularitățile organismului în creștere și diferențiere.[3, p.3]
Formarea și consolidarea unui comportament igienic reprezintă, după cum se
știe, unul din obiectivele procesului educativ.Cunoașterea noțiunilor de bază privind
sănătatea și boala și practicarea unor deprinderi igienice, menite a apăra și întări
propria sănătate , sînt strîns legate de ceea ce numin cultura generală a individului.
Procesul de instruire și educare a tineretului nostru școlar include și însușirea
unui sistem de cunoștințe, priceperi și deprinderi de natură a genera un comportament
igienic în sensul cel mai larg al noțiunii. Desigur , igiena începe cu curățenia în toate
privințele: curățenia corpului, curățenia îmbrăcămintei și a încălțămintei, păstrarea
curățeniei clasei ș.a.m.d. Dar aplicarea unor norme igienice de trai presupune
deprinderi și obișnuințe într-un sens mult mai cuprinzător ca, de pildă, organizarea
regimului rațional de învățătură, odihnă și alimentație, folosirea sistematică a
factorilor naturali de călire a organismului, practica culturii fizice și a sportului etc.
Formarea unui astfel de comportament în anii școlarității, începînd chiar din primele
clase, are o foarte mare însemnătate. Este bine cunoscut că deprinderile și
cunoștințele însușite la vîrsta copilăriei se imprimă adînc și uneori rămîn pentru toată
viața.
Trebuie adăugat că educația igienică a școlarului nu se poate limita la
deprinderile și obișnuințele privind propria lui sănătate, propriul său organism.
Procesul de educație sanitară din școală, pentru a fi complet, urmărește să – l
detemine pe elev să devină el însuși propagandist al regulilor de igienă individuală și
colectivă, un activist oricînd gata să ia parte la acțiunile de ocrotire a sănătății
întreprinse în școală sau la locul său de trai. [3, p.43]
Locul educației sanitare în procesul general insrtuctiv – educativ indică și rolul
cadrelor didactice în această problemă. Educația pentru sănătate face parte integrantă
din educația multilaterală a elevului, iar acesta din urmă se desăvîrșește sub
conducerea cadrelor didactice . Acest principiu este azi larg promovat pe plan
internațional. Foruri importante de specialitate de pe lîngă Organizația Națiunilor
Unite, cum sînt U.N.E.S.C.O și Organizația Mondială a sănătății , studiază și
preconizează soluții în formarea cadrelor didactice în problema educației sanitare a
tineretului. Este semnificativ că printre aspectele de care s-au interesat diferiți oaspeți
străini care au vizitat școlile noastre, ca delegați ai U.N.E.S.C.O sau ai O.M.S., s-a
situat pe primul plan tocmai modul în care se asigură la noi pregătirea și antrenarea
cadrelor didactice în acoperirea acestui important sector al educației generale a
elevului.[3, p.44]
 1.3. Metode și tehnici utilizate în predarea educației pentru sănătate
Metodele de educație sanitară în școală sînt considerate acele metode de
educație care se aplică în scopul pregătirii copiilor pentru o viață sănătoasă. În
general este dificil de a stabili care metodă este mai bună, deoarece viața, experiența
individual a elevilor, nevoile și interesele lor existente, precum și capacitatea
profesorului de a stimuli, conduce și menține interesul copiilor, de a le genera
entuziasmul pentru însușirea și aplicarea cunoștințelor , determină eficiența metodei
alese.
După cum arată V. Bunescu și I. Berca, volumul de cunoștințe pe care le
primește elevul în condițiile folosirii tehnicii contemporane a crescut foarte mult, dar
capacitatea de însușire a cunoștințelor pe calea memorării satisface doar în parte
necesarul de informații pentru a face față cerințelor contemporane. De aceea, spun
autorii citați, ”esențialul constă în a elabora și dezvolta capacități intelectuale care
să-l facă pe individ capabil să înțeleagă și să dezvolte știința și tehnica, să asigure
adaptarea lui deplină la cerințele vieții contemporane și în perspectivă, pe baza
memorării numai a informațiilor strict necesare prezentate într-o asemenea înlănțuire
, încît să creeze acele structuri operaționale intelectuale capabile de adaptare și
acomodare la orice situații noi ” .
După cum se știe, printre sarcinile actuale ale învățămîntului stă și problema
dezvoltării gîndirii creatoare a elevilor. Din punctul de vedere al educației sanitare ,
formarea și dezvoltarea gîndirii creatoare în rîndul elevilor presupune ca aceștia să
”descopere ” lucruri deja cunoscute de știința igienei , dobîndite însă în mod
independent pe baza gîndirii investigatoare , sau să ” rezolve” probleme pe căile
obișnuite ale raționamentului științific, imaginînd din proprie inițiativă procedeul care
duce la soluția cea mai bună.
Aceasta necesită o importantă acțiune creatoare , ” cunoașterea și folosirea
rațională în procesul de învățămînt așa cum arată A.Manolache, a experienței
cognitive a elevilor, a efectelor educative generale și îndeosebi intelectuale, pe care
experiența de viață și mijloacele de informare modernă le au asupra posibilităților
elevilor de a asimila cunoștințe și de a-și forma deprinderi ”. Această experiență
cognitivă a elevilor, spune în continuare A. Manolache , este datorată unei varietăți
de factori ( nivelul cultural al părinților, educația preșcolară, mijloacele tehnice de
masă), care contribuie, de asemenea, la stimularea curiozității, a intereselor de
cunoaștere, a spiritului de observație, capacității de gîndire, de interpretare, de
înțelegere, de exprimare corectă. Aceasta constituie o bază apreciabilă de la care să
pornească și pe care să se sprijine asimilarea cunoștințelor și formarea deprinderilor
(5) .
P. Popescu Neveanu include printre principiile didactice moderne, metoda
problematizării. Principiul transmiterii cunoștințelor într-un cadru problematic, spune
autorul, urmărește mobilizarea, punerea în acțiune a elevului. Însușirea cunoștințelor
este cu atît mai eficace, cu cît se sprijină pe activitatea proprie a elevului care este pus
în fața unor întrebări, a unor sarcini cognitive, fiind antrenat continuu în găsirea de
noi legături, în găsirea de noi legături în stabilirea unor concluzii, în ” descoperirea ”
adevărurilor (6) .
Dezbătînd , printre altele, metodele de activizare a învățămîntului, D. N.
Bogoiavlenski este, de asemenea, adeptul situațiilor problematice. Gîndirea , spune
autorul se dezvoltă atunci cînd fondul de cunoștințe acumulat este pus în mișcare ,
cînd se realizează o anumită activitate intelectuală. De aceea este necesar ca elevii să
fie puși în fața unor contradicții, care solicită găsirea mijloacelor de rezolvare, iar cea
mai propice condiție pentru prezentarea sarcinii în fața elevilor este crearea unei ”
situații problematice ” . Aceste situații problematice constituie stimulentul activității
intelectuale (7) .
Preocupările privind modernizarea metodelor de învățamînt au dus la
abordarea acestora sub un nou aspect. Astfel, s-a pus problema selectării și aplicării
celor cu eficiență formativă, în metodica predării conturîndu-se din ce în ce mai mult,
ca orientare metodologică, folosirea situațiilor problematice, punerea elevilor în fața
unor probleme.
Se consideră actualmente că cea mai practică metodă este aceea de a crea
posibilități de învățare, prin participarea elevilor la rezolvări de probleme, prin
antrenarea lor în ” a învăța prin a face”, ceea ce contribuie la dezvoltarea gîndirii
creatoare. Pe această linie, concepția nouă privind modernizarea metodelor de
educație sanitară în școli pornește de la constatarea că elevul este o persoană capabilă
să ia parte la soluționarea problemelor de sănătate.
Ideia care stă la baza metodelor active, aceea că un copil care nu resimte
interes profund pentru ceea ce i se transmite nu se va instrui niciodată, are largă
aplicabilitate în problemele de sănătate. Dacă elevul nu este preocupat de întrebări ,
dacă nu este pus în situația de a găsi răspuns la probleme, dacă acestea nu au legătură
cu realitatea, orice transmitere de cunoștințe nu va reuși o bună transpunere în
practică. În rîndul tineretului interesul pentru problemele de sănptate este relativ
limitat. De aceea, stimularea interesului pentru aceste probleme trebuie să fie cheia
oricărei metode de educație sanitară, iar metodele active care postulează ca
învățămîntul să fie totdeauna un răspuns la interesele copiilor, sînt cele mai favorabile
însușirii cunoștințelor și formării obișnuințelor în domeniul sănătății. Copii sînt
adesea insensibili la interese indirecte și îndepărtate. Ori, mai ales în problemele
sănătății, aplicarea măsurilor și regulilor igienice este mai totdeauna motivată de
consecințele favorabile, ceea ce îndepărtează copiii de la integrarea acestor probleme
în sfera intereselor lor dominante. De aceea, poate mai mult ca în orice alt domeniu,
în educația sanitară stimularea, trezirea în rîndul copiilor a unor interese care să
asigure aplicarea, găsirea unei motivații, a unei satisfacții imediate care să provoace
aplicarea, constituie sarcina oricărei metode eficiente.
Rezolvarea problemelor, problematizarea, ca metodă de educație sanitară ,
pleacă de la ideea că experiențele igienico – sanitare ale elevilor pot folosi acestora în
rezolvarea problemelor lor personale de sănătate. Această metodă constă, de fapt, în a
învăța pe cineva să ajungă la un scop dorit prin culegere de date, interpretare,
selectare, căutarea celor mai bune soluții la o problemă, ceea ce stimulează luarea de
decizii , înțelegerea, judecata.
În cadrul metodei rezolvării problemelor elevul nu cunoaște răspunsul, ci îl
bănuie și îl caută pentru confirmare, iar în final își prezintă concluziile care totdeauna
trebuie corectate sau aprobate de profesor. Departe de a diminua rolul profesorului în
metoda rezolvării problemelor, acestuia îi revine sarcina esențială de a stimula
interesul elevului pentru problemă, de a-l ghida în găsirea răspunsului și de a verifica
modul de rezolvare, corectînd, dacă este cazul, răspunsul elevului.
Problematizarea este considerată ca o metodă aplicabilă problemelor de
sănătate, deoarece scopul educației sanitare, mai ales la vîrsta preadolescenței și
adolescenței este de a învăța tinerii să facă lucrurile pentru ei înșiși, prin ei înșiși și să
folosească în orice acțiune cunoștințele științifice. Problematizarea permite
prezentarea aspectelor privind sănătatea astfel încăt elevii să le poată asocia cu
scopurile lor imediate, știut fiind că elevii învață mai bine ceea ce este în legătura cu
neoile și interesele lor . Prin problematizare elevul învață să aplice fapte în
soluționarea problemelor, învață să aibă o atitudine critică față de sursele sale de
informare, învață modul de rezolvare a problemelor de sănătate și valoarea unei
acțiuni întreprinse în mod organizat și planificat pentru rezolvarea unor probleme
viitoare de sănătate.
C. Mayshark și R. A. Foster descriu o nouă tehnică de învățare denumită
Tehnica incidentului critic (11). Lucrarea autorilor , redactată sub forma unui
îndrumator practic, se adresează viitorilor profesori care urmează a preda educația
sanitară în școli. Pornind de la ideea că rolul profesorului în situația profesori – elevi
consistă, în esență, în dirijarea situației de învățare , autorii susțin că a preda
înseamnă, de fapt, a ajuta pe altcineva să învețe, a crea anumite situații care să
determine și să stimuleze elevii de a învăța. Pe bună dreptate, autorii afirmă că ceea
ce se predă în școala elementară și secundară în probleme de sănătae, rareori prezintă
vreo semnificație pentru elevul mediu. Problemele de sănătate trebuie să devină
semnificative prin experiența proprie a elevului.
Metoda incidentului critic se desfășoară în șase pași. Pasul 1 constă în citirea
incidentului, a situației dificile , conflictuale, pe baza unor povestiri conținute în
îndrumator. Profesorul citește elevilor o povestire în care se descriu situații
conflictuale, care pot interveni curent în activitatea practică a viitorilor profesori de
educație sanitară și la care există mai multe rezolvări posibile. Scopul este de a găsi
prin discuții colective , soluția cea mai bună în situații în care profesorul e pus în
dilemă și se întreabă ce să facă.
 După citirea incidentului urmează pasul 2: ” elemente adiționale ”, fiecare
membru al colectivului putînd pune o întrebare pe care o crede utilă în rezolvarea
problemei; pasul 3 : ” discutarea soluțiilor principale ” inițiat prin întrebarea : ” Ce
trebuie să fac acum? , clasa fiind invitată să categorizeze soluțiile și să dezbată
alternativele; pasul 4 : ” Sumarul soluțiilor ”, în care profesorul alege soluțiile
principale și unifică pe cele asemănătoare; pasul 5 : ” Înregistrarea deciziilor
individuale ”, în care fiecare elev ia o poziție motivată și susținută, prin aderare la una
din soluții; și pasul 6 : ” Decizia de grup”, în care profesorul participă la discuția
generală informînd clasa prin motivări și argumentări asupra deciziei pe care o
consideră corectă.
De fapt acest procedeu se bazează pe aceleași principii ca și rezolvarea de
probleme, avînd avantajul, că prin participarea colectivă a elevilor la discuții ,
stimulează încrederea acestora în propria abilitate de a lua decizii spontane și corecte.
Metodele de grup au ca obiectiv punerea în comun a cunoștințelor și capacității
elevilor pentru a duce la bun sfîrșit o sarcină de care echipa este responsabilă pentru a
rezolva o problemă. Experiența a arătat că în interiorul fiecărui grup se creează un
sentiment colectiv de responsabilitate și de ajutor reciproc, care împinge pe fiecare
să-și aducă contribuția maximă. Clasele se pot organiza în grupe urmărind
îmbunătățirea igienei și menținerea sănătății, avînd sarcini variate de îndeplinit în
funcție de posibilități și de nevoi. Una din condițiile esențiale este alegerea unor
probleme de sănătate legate de interesele și nevoile specifice vîrstei și care totodată
au aspecte controversate, existența unor opinii diverse putînd stimula participarea la
discuții.
Experimentată în Franța de Roger Cousinet în 1920, munca în grup, denumită
și metoda Cousinet, urmărește ca grupe de 5-6 elevi să se unească prin afinitate și să-
și aleagă o activitate care să fie executată în colaborare , fiecare membru al
colectivului aducîndu-și aportul personal. Membrii grupului își împart sarcinile
pentru studierea problemei , caută material informativ, grupează , analizează ,
gîndesc, notează observațiile apoi eleborează o lucrare, un raport. Se pot studia de
pildă obiceiuri locale, caracteristicile locului, ale vegetației , un monument , iar în
problemele de sănătate aspecte ale comportametului igienic, ale modului de
întreținere igienică a locuinței, de prevenire a bolilor, de respectare a unor reguli
igienice etc.
Brainstorming (asalt asupra creierului, asalt de idei) este o metodă inițiată de
A. F. Osborn în 1959, prin care elevii sînt solicitați să enunțe cît mai multe idei și
păreri privind o anumită problemă, fără să se preocupe de valoarea lor și fără să
încerce a aprecia critic, urmînd ca în final ideile enunțate să fie selecționate ,
ierarhizate și acceptate sau rejectate. Brainstorming poate fi un instrument eficient
pentru rezolvarea unor probleme de sănătate de către elevi , dar necesită o oarecare
practică. În special se cere o exprimare cantitativă a ideilor, fără aprecieri calitative.
Buzz – session ( de la ” busy” = ocupat și ” sesion ” = sesiune, ședință,
dezbatere). După ascultarea unei conferințe expuneri, discuții la masa rotundă,
paryicipare la un simpozion etc., se organizează în clasă grupe de 4-6 elevi care în
bancă discută între ei timp de 5- 10 minute și înscriu de comun acord, pe cartonașe,
trei aspecte referitoare la problema dezbătută anterior: cu ce aspect al problemei au
fost de acord, cu care nu sunt de acord, ce ar dori să știe în plus (ce nu le este clar) .
Cartonașele sunt strînse de profesor care seriază aspectele înscrise și le citește clasei.
Invită la dezbaterea colectivă a acestor aspecte și în final, fie profesorul, fie un medic,
răspunde cu motivări științifice la aspectele controversate sau neclare puse în
discuție. O variantă a acestei forme constă în aceea că grupele de lucru denumite
”buzz – groups” discută o problemă pusă de profesor și apoi împărtășesc concluziile
lor întregii clase.
Metoda proiectelor aplicată în educația sanitară, presupune ca elevul să facă
ceva în legătură cu un interes sanitar existent sau cu o nevoie, o problemă, în așa fel
încît să aducă o modificare a situației sau a condițiilor existente, în raport cu interesul
sau nevoia respectivă. De pildă, a conduce în școală un proiect privind prevenirea
accidentelor presupune ca elevii să cunoască, să stabilească și să descopere numărul
accidentelor ce au avut loc în școală, cauza și natura lor, posibilitățile existente de
accidentare, mijloacele de prevenire, costul accidentelor. Metoda proiectelor
presupune o muncă de participare după un plan, pe baza studiului condițiilor, fiind
de fapt o anticipare intelectuală a consecințelor. Elevii descoperă sau redescoperă de
pildă o serie de aspecte, instrumente, tehnici, cunoscute de fapt de adulți, dar ei le
redescoperă prin mijloace proprii, printr-o investigație personală, însă cu sprijinul
permanent al profesorului care intervine și îndrumă și de fapt care, inițial, propune
elevilor realizarea unui proiect, punîndu-le la dispoziție mijloacele de realizare și
urmărindu-le pe parcurs de muncă.
Din această metodă a derivat ”problem assignment” în care fiecare elev își ia
un angajament pentru rezolvarea unei probleme, tehnică recomandată de unii autori
americani ca aplicabilă în educația sanitară. De pildă, elevul se angajează, în urma
propunerii profesorului, să rezolve o problemă privind amenajarea civilizată și
igienică a clasei, să contribuie la prevenirea accidentelor sau a răspîndirii bolilor
transmisibile în școală etc.
Învățămîntul conceptual urmărește să formeze elevilor prin experiențe de
învățare concepte proprii, motivate, în domeniul sănătății.
În cercetare se practica și anumite tehnici investigative, dintre acestea sunt:
 Tehnici pentru determinarea cunoștințelor și atitudinilor;
 Tehnici pentru determinarea opiniilor și intereselor;
 Tehnici pentru determinarea comportamentului;
Pentru determinarea cunoștințelor și atitudinilor se aplică:
a) chestionarele și testele;
b) interviul.
a) Chestionarele și testele cu o completare individuală în scris sînt cele mai
frecvent folosite în practica cercetărilor din domeniul educației pentru sănătate.
Testele și chestionarele ” creion – hîrtie ” ocupă un loc esențial în evaluarea
nivelului de cultură sanitară și constituie un instrument prețios de stabilire a
eficienței educației pentru sănătate, în special în colectivitățile de copii și tineri , în
care există condiții optime pentru folosirea acestor instrumente de investigare.
Elevii obișnuiți cu sistemul răspunsurilor în scris la întrebări integrează
solicitarea pentru completarea unor chestionare de anchetă în sarcinile curente ce le
revin la școală. În plus , rapiditatea culegerii unor date pe un număr mare de subiecți
și eliminarea riscului erorilor de anchetă și înregistrare, asigură operativitatea și
validitatea anchetelor. (55).
Chestionarele și testele cu o completare individuală în scris se pot aplica și în
colectivități de adulți, numai că în practică, pentru investigațiile la adulți, se aplică, de
preferință, sistemul interviurilor pe bază de chestionare.
Pentru a avea o valoare operațională și pentru a constitui instrumente utile în
vederea planificării și evaluării educației pentru sănătate, chestionarele și testele de
educație pentru sănătate trebuie să se refere numai la cunoștințe considerate
indispensabile, fie pentru cultura generală, fie pentru adaptarea la viață.
Chestionarele de cunoștințe pot fi cu întrebări deschise sau cu răspunsuri
preformate. (55)
Chestionarele cu întrebări deschise permit subiectului o mai mare libertate de
exprimare, dar despuierea și tabelarea sunt complicate, fiind necesară stabilirea unor
calificative de codificare.
Chestionarele cu răspunsuri preformate sînt ușor de înregistrat statistic și au
avantajul colectării unor răspunsuri concise, dar prezintă riscul de a pierde nuanțele,
pot sugera subiectului alegerea răspunsului la întîmplare sau o includere forțată a
unor răspunsuri ale subiecților inexistente în chestionar, în cadrul răspunsurilor
existente.
În practica cercetătorilor de educație pentru sănătate, se folosesc cel mai
frecvent întrebările cu răspunsuri preformate sau precodificate, numite și întrebări cu
răspunsuri de alegere multiplă. Acestea sunt considerate de specialiști ca fiind cu atît
mai puțin vulnerabile la ”ghicitul” răspunsului, cu cît includ mai multe posibilități de
alegere, ceea ce presupune discriminare și judecată din partea elevului, stimulîndu-i
gîndirea logică ( promovarea sanatatii, pag.69).
De obicei , se folosesc întrebări cu 3 pînă la 5 răspunsuri preformate, dintre
care unul este corect. Nu se recomandă a introduce răspunsuri evident incorecte,
deoarece acestea slăbesc testul, reducînd numărul de răspunsuri posibile. Elevul
trebuie să fie pus în situația de a alege și răspunsuri eronate, întrebările cu răspunsuri
prea simple conducînd totdeauna la alegerea răspunsului corect. O întrebare cu
răspunsuri preformate prea grele provoacă , în schimb, neînțelegerea și alegerea
aleatorie a unuia dintre răspunsurile existente. De asemenea, este necesar ca
răspunsurile preformate să se excludă reciproc.
Pentru determinarea atitudinilor , cercetările de educație pentru sănătate
utilizează îndeosebi teste de completare și teste asociative.
Testele de completare conțin fragmente de frază la persoana I cu rol de stimul
pentru reactualizarea cunoștințelor. Ele permit estimarea unor atitudini în probleme
de sănătate, precum și a gradului de înțelegere de către subiecți a unui proces,
reprezentînd astfel un mijloc de apreciere a modului de a gîndi și a judeca în
domeniul sănătății ( de ex.: ” Dacă aș avea gripă...” ).
Testele de acest gen urmăresc determinarea atitudinilor subiecților în funcție de
conținutul igienic, sanogenetic al frazelor/ propozițiilor formate de elevi pe baza
fragmentelor de fraze-stimul. În măsura în care elevii au atitudini igienice corecte,
fragmentele de fraze le dau posibilitatea reactualizării, prin asociație, a cunoștințelor
și experienței anterioare, completînd frazele cu noțiunile corespunzătoare, în cazul
lipsei unor atitudini corecte, formulările subiecților pot reflecta ignoranța lor sau
păreri greșite (55).
Testele asociative, aplicate pe colectivități de elevi , se bazează pe
considerentul că fiecare individ are deja elaborate anterior anumite sisteme de
legături temporale, în funcție de volumul experienței trecute, legături care pot fi
reactualizate printr-un stimul verbal. În acest scop, se dau subiecților o serie de
cuvinte-stimul cu implicații igienice ( ca, de pildă, cele dintr-un test asociativ aplicat
pe elevi ai claselor a III-a, și anume: mîini, dinți, fructe, microbi, vaccinare, unghii,
apă, recreație, bolnav), solicitîndu-le să alcătuiască în scris propoziții conținînd aceste
cuvinte. Complexele asociative elaborate de subiecți pentru fiecare dintre cuvintele-
stimuli pot fi apreciate ca reprezentînd cunoștințele, concepțiile și atitudinile acestora
în problemele de sănătate, determinînd gradul în care diferiții stimuli verbali au o
semnificație igienică, sanogenetică.
b) Interviul. O metodă frecvent folosită pentru măsurarea unor atribute sau
variabile ale diverselor grupe de populație este cea a anchetei prin sondaj , efectuate,
de obicei , sub forma interviului, care, deși prezintă cîteodată surse de eroare și
distorsiune datorită particularităților individuale ale anchetatorului, este considerat cel
mai potrivit procedeu de anchetă în rîndurile populației.
Interviurile sînt folosite și în cercetările de educație pentru sănătate, în cadrul
anchetelor de teren. Interviul constă , în esență, din discuții între anchetator și subiect
și poate fi de două feluri: formal și neformal.
Interviul formal se efectuează prin formularea de către anchetator a unor întrebări
prestabilite, în ordinea înscrisă într-un chestionar, și înregistrarea răspunsurilor
subiectului la chestionarul respectiv fie ca atare, fie prin încadrarea într-un cod.
Interviul neformal constă dintr-o discuție liberă între anchetator și subiect, ultimul
fiind stimulat să vorbească despre problema supusă discuției, fără ca anchetatorul să
direcționeze discuția, pe baza unor întrebări prestabilite, și fără ca răspunsurile să fie
înregistrate în vreun chestionar.
În general însă , nu se pot stabili priorități privind anumite metode în educația
sanitară, deoarece fiecare în parte își poate aduce contribuția.
În viziunea lui A. S. Makarenko ” Nici o metodă pedagogică, spunea el, nu poate
fi socotită întotdeauna ca absolut folositoare... Nici o metodă nu poate fi privită din
punctul de vedere al folosului său al dăunării, luată izolat de întregul sistem de
metode. Și, în sfîrșit, nici un sistem de metode nu poate fi recomandat ca un sistem
permanent ”(15).
În realitate, metodele prezentate sînt de fapt procedee metodice, variate ale unei
singure metode, aceea a problematizării. Astfel , munca în grup, metoda proiectelor,
abordarea conceptuală, nu pot fi considerate metode în sine, ci numai procedee
metodice de abordare a problematizării, variante metodice axate pe principiul
problematizării. În acest sens, pe baza principiilor problematizării, variantele
metodice pot fi aplicate în mod creator în funcție de scopul urmărit, de interesele
elevilor , de baza lor cognitivă anterioară și de experiența lor. În plus, unele din
procedeele moderne, ca , de pildă ” metoda proiectelor” , necesită mult timp pentru
aplicare și nu poate fi operațională în cadrul timpului școlar limitat sau în clasele
mari, putîndu-se însă în anumite cazuri folosi pentru scopuri anumite.
 Capitolul 2. CULTIVAREA MODULUI SĂNĂTOS DE VIAȚĂ ELEVILOR
DE VÎRSTĂ ȘCOLARĂ MICĂ
2.1 Componentele mediului sănătos de viață
Sănătatea deplină , creșterea și dezvoltarea armonioasă a copilului nu pot fi
asigurate decît în strînsă dependență de mediul în care trăiește și mai ales ca o
consecință a respectării cu strictețe a unor norme obligatorii de igienă, atît individuală
cît și colectivă ( a colectivității în care își desfășoară copilul o mare parte din
activitatea sa zilnică ).
Din copilărie , fiecare trebuie să se preocupe de sănătatea sa. O persoană
sănătoasă trăiește în armonie cu sine, cu semenii, cu mediul înconjurător. Omul
sănătos poate munci, gîndi și crea pentru el, dar și pentru ceilalți.
Noțiunea de mediu sănătos de viață include cîteva componente, din a căror
împletire armonioasă rezultă o robustețe fizică și o permanentă ” stare de bine” pe
care le prezintă copilul în toate etapele sale de dezvoltare. Dintre aceste componente
fac parte:
 Igiena corporală;
 Igiena îmbrăcămintei;
 Igiena încălțămintei;
 Igiena locuinței;
 Igiena alimentației;
 Practicarea educației fizice și a sportului;
 Respectarea regimului zilei;
 Călirea organismului;

 Igiena corporală
Unele din deprinderile elementare cu care trebuie obișnuit copilul , încă din cea mai
fragedă vîrstă a sa, sunt cele de igienă. Dacă, la începutul vieții copilului , sarcina
asigurării unei corecte igiene corporale revine mamei, cu timpul ea trebuie să-l
antreneze și pe copil, prin măsuri de autoîngrijire, la menținerea propriei sale sănătăți.
 Curățenia pielii se asigură cu ușurință prin spălarea ei cu apă, preferabil caldă
(35-38 grade) și săpun. În afara efectului său de curățenie locală, spălarea asigură
tegumentelor și o intensificare a circulației sîngelui; are în plus și acțiune calmantă
asupra sistemului nervos, creînd, la scurt timp de la terminarea spălării, o stare de
bună dispoziție.
Curățenia corporală prin băi generale, la nu mai mult de 6-7 zile, la copilul de
vîrstă școlară se efectuează cu apă caldă (în lighean, albie sau în cada din baie) la
temperaturi variabile (de la 30 grade la 38 grade). Dacă de regulă baia se face în
lighean, cadă de plastic sau în cada din baie, este bine ca, pe măsură ce copilul crește
și în funcție de posibilități, să fie deprins cu utilizarea băii generale sub formă de duș.
Sub această formă, baia este mult mai igienică (deoarece se folosește în permanență
apă curată) și mai sănătoasă, datorită efectului binefăcător al proiectării cu presiune a
jetului de apă asupra terminațiilor nervoase din piele; în plus , se realizează mai ușor
alternanța apă caldă – apă rece, cu care este indicat să se termine orice baie generală.
Este greșit obiceiul băii început și terminat cu apă caldă. Este mai bine ca de
mic copilul să fie obișnuit cu dușuri alternante, calde și reci și, în plus, cu apa la
temperaturi nu prea ridicate pentru stimularea călirii organismului său.
Baia (spălarea) parțială se adresează numai anumitor părți ale corpului, cele
mai expuse la murdărie și se practică zilnic sau chiar de mai multe ori în cursul
aceleași zile, în cazul în care copilul își desfășoară activitatea într-un mediu mai puțin
curat.
Obiceiul sau mai bine zis necesitatea spălării mîinilor cît mai des și obligatoriu
înainte de masă trebuie insuflat copiilor încă de la vîrsta de 2-3 ani, pentru că, fără
această deprindere, copilul riscă să se îmbolnăvească de boli a căror poartă de intrare
este gura, dar a căror vină o poartă mîinile, care sunt aducătoare de microbi.
Spălatul şi periajul dinţilor constituie o altă îndatorire igienică zilnică cu care
copiii trebuie învăţaţi de la o vârstă destul de mică; sunt de admirat părinţii" care
reuşesc să determine copilul de la 2 1/2-3 ani să se spele pe dinţi singur sau mai
degrabă, din spirit de imitaţie, odată cu unul din părinţi sau cu fraţii mai mari.
Spălatul dinţilor se face minimum de două ori pe zi (dimineaţa şi după masa de seară)
şi optim, după fiecare masă; dacă această ultimă recomandare nu este realizabilă,
atunci spălarea dinţilor dimineaţa şi seara va fi completată peste zi cu Clătirea
energică a gurii după fiecare masă, pentru îndepărtarea resturilor alimentare, care
altfel pot determina, prin putrefacţia lor, mirosul dizgraţios al gurii, iar prin
fermentare, apariţia cariilor dentare.
Despre tehnica periajului dinţilor este de amintit că se efectuează prin mişcări -
verticale pe ambele feţe ale dinţilor, pomindu-se de la gingie spre marginile dinţilor,
prin mişcări circulare pentru spatele ultimilor molari, prin mişcări orizontale pentru
feţele masticatorii, pe suprafaţa dinţilor, câte 10-12 mişcări pentru fiecare grupă de
dinţi. Un periaj corect durează cam 2-3 minute şi se efectuează numai cu periuţa
individuală.
Descoperirea cariilor dentare la copilul de vârstă şcolară trebuie să fie urmată
imediat de îndrumarea lui către medicul stomatolog. Deoarece cariile dentare nu se
vindecă niciodată fără tratament medical corespunzător, apoi pentru că o carie
incipientă se vindecă uşor, în timp ce prin cronicizarea ei apar dureri dentare, uneori
violente şi, în sfârşit, pentru că dinţii cu carii penetrante pot constitui focare de
infecţie pentru organismul tânărului şi în consecinţă pot declanşa îmbolnăviri
articulare, cardiace sau renale de multe ori severe, cariile dentare trebuie depistate
precoce şi tratate prompt.
Nu trebuie neglijată nici îngrijirea părului, această podoabă capilară care de multe ori
este neglijată de tineri. Chiar dacă, după canoanele modei, părul se poartă mai lung
astăzi, aceasta nu înseamnă că trebuie neglijată îngrijirea lui permanentă; părul
trebuie spălat, periat, pieptănat zilnic sau de câte ori este nevoie. Pielea capului
produce mult sebum, transpiră mult, reţine uşor pulberi (praf, funingine) din
atmosferă şi, din acest motiv, baia cu săpun sau cu şampon de păr se impune cel puţin
o dată pe săptămână; mai mult chiar, în timpul căldurilor caniculare spălarea capului
este recomandată la 2-3 zile sau chiar zilnic. Şi ca să nu mai vorbim şi de faptul că în
păr se adună păduchii, iar la rădăcina firului de păr se cuibăresc numeroase ciuperci
(fungi) care determină apariţia unor micoze (tricofiţie, microsporie, favus).
 Şi ceva despre un obiect de igienă intimă, anume despre batistă. Batista curată
este emblema stării de igienă a elevului; absenţa sau utilizarea ei neigienică poate fi
responsabilă de transmiterea unor infecţii virotice sau bacteriene, mai ales prin
folosirea în comun a acestui obiect individual de igienă.
Fie că este confecţionată din pânză (preferabil din bumbac absorbant), fie că se
utilizează, cum a devenit modem, batistă din hârtie, de unică folosinţă, batista este
utilă atât pentru a şterge secreţiile nazale, cât şi pentru a împiedica răspândirea în jur
a microbilor sau virusurilor odată cu picăturile din secreţiile nazale sau cu saliva,
favorizate de strănut sau tuse. A duce batista la nas şi la gură în cazul unui acces de
tuse sau de strănut în situaţia unui copil aşa-zis „răcit“ constituie o metodă de
profilaxie, de împiedicare a transmiterii unor infecţii respiratorii de la copilul bolnav
la cel sănătos.
Igiena unghiilor, doar în aparenţă neimportantă, constituie totuşi o parte a
igienei individuale. A menţine la copii unghiile frumoase şi sănătoase presupune a le
îngriji prin proceduri simple de manichiură: tăierea lor la timp, cu mare atenţie la
marginile laterale care au uneori tendinţa de „încarnare“ (pătrunderea adânc în ţesutul
moale periunghial) cu riscul producerii de dureri, dar şi de procese infecţioase, atât
microbiene cât şi micotice (produse de ciuperci parazite).
Netăierea la timp a unghiilor copilului permite formarea şi dezvoltarea unor
depozite subunghiale de culoare neagră, construite dintr-un amestec de celule
cutanate distruse, din microbi şi / sau ciuperci parazite şi din sebum (grăsimi
cutanate). Existenţa acestor depozite lineare subunghiale, pe lângă faptul că
reprezintă surse de îmbolnăvire (acolo se adună, pe lângă microbi, şi numeroase ouă
de paraziţi intestinali), traduce şi starea precară de igienă a individului.
Este locul să ne oprim puţin asupra unor modificări particulare de aspect ale
unghiilor, care apar la copilul de vârstă şcolară. Ne referim la răspândita anomalie .
unghială denumită ştiinţific leuconichie, dar mai bine cunoscută sub denumirea
populară de „noiţă“.
Pe suprafaţa unghiei se observă mici pete albe denumite albugo sau noiţe, care
nu sunt altceva decât mici bule de aer situate între straturile celulare cornoase care
compun unghia, aer pătruns aici datorită scăderii aderenţei dintre celule şi substanţele
organice care compun aceste straturi.
Pete albicioase pot apărea la toate unghiile (foarte rar), dar mai frecvent numai
la unele dintre ele, fie sub formă de linii, fie de puncte albe, repartizate neuniform.
Igiena personală înseamnă să ai grijă de tine în fiecare zi; cu cît păstrezi un
nivel ridicat de igiena personală, cu atît vizitele la medic vor fi mai rare.

 Igiena îmbrăcămintei
Ca parte a igienei individuale, igiena îmbrăcămintei îşi are rolul său bine
determinat în menţinerea permanentă a stării de sănătate a organismului.
Pentru a se adapta bine la condiţiile mediului extern în care trăieşte (atât în
condiţii climaterice excesiv de reci sau de călduroase, cu umiditate mare sau, din
contră, foarte redusă), omul a simţit nevoia creării unui climat artificial prin
îmbrăcăminte adecvată fiecărui scop în parte. Pentru climatul obişnuit al ţării noastre,
îmbrăcămintea uzuală reprezintă între 5-10% din greutatea corpului la bărbaţi şi între
3-5% la femei; ea acoperă aproximativ 60-80% din suprafaţa corporală (variaţiile
fiind în funcţie de sex, regiune geografică, vârstă, sezon, modă).
Îmbrăcămintea joacă rolul unui strat izolator între corpul uman şi temperatura
ambiantă, creând un microclimat optim în care funcţiile organismului (circulaţia,
respiraţia, activitatea locomotorie) să se desfăşoare în condiţii cât mai aproape de
normal. Îmbrăcămintea nu trebuie să creeze însă condiţii de „seră“ pentru organism,
ci de oarecare protecţie pentru variaţiile termice excesive ale mediului extern.
Împotriva frigului, organismul se apără reducând pierderile de căldură, ajutat
fiind însă şi de o îmbrăcăminte adecvată acestui scop, confecţionată din ţesături de
lînă sau bumbac. O bună îmbrăcăminte permite păstrarea unei treimi din cantitatea
totală de căldură pe care organismul o pierde continuu prin fenomene fizice de
conducţie sau de radiaţie. Hainele trebuie croite astfel încât să nu incomodeze
dezvoltarea sau mişcările copilului; de asemenea, hainele nu trebuie să fie nici prea
strâmte (caz în care favorizează pierderea de căldură) şi nici prea largi (caz în care
permit pătrunderea frigului în spaţiul dintre ele şi piele).
 Pentru copil este de preferat iarna o îmbrăcăminte din mai multe straturi de
veşminte decât una formată dintr-un singur veşmânt, dar foarte gros; este cazul
hainelor din stofă de lână, căptuşite cu vatelină, în locul hainelor groase din blană,
care încălzesc excesiv unele zone ale corpului, stânjenindu-i în mare măsură
mişcările.
Împotriva căldurii externe excesive, organismul se apără prin creşterea
sudoraţiei. Îmbrăcămintea adecvată în acest scop va fi confecţionată din materiale
subţiri (de preferat din mătase, in, bumbac, cânepă sau chiar din fibre artificiale),
lejeră pe corp şi în culori deschise.
Cu cât culorile veşmintelor sunt mai deschise (alb, bej, galben, roz), cu atat
indicele de penetraţie a razelor solare prin îmbrăcăminte este mai redus, ferind
organismul de acţiunea locală a acestor radiaţii care conţin atât raze ultraviolete,
cât şi infraroșii.

Cum însă radiaţiile ultraviolete sunt cele sub acţiunea cărora se sintetizează în
piele vitamina D - vitamină cu rol principal în prevenirea şi tratarea rahitismului la
copil - este recomandabil ca pe timpul verii copiii să poarte o îmbrăcăminte care sa
permită o expunere cât mai largă a tegumentelor la soare, bineînţeles cu protecţia
părţilor foarte sensibile la radiaţiile solare (corpul, faţa şi în special ochii, precum şi
regiunea genitală). _
Atât vara, cât şi iama, în spaţiul subvestimentar se acumulează, ca rezultat al
metabolismului ţesutului cutanat, cantităţi apreciabile de bioxid de carbon (2-3 g/ zi),
precum şi alte gaze cu efecte nocive asupra organismului.
Datorită diferenţei de temperatură dintre mediul extern şi temperatura
organismului, are loc un permanent schimb de aer între aceste două compartimente,
o adevărată ventilaţie binefăcătoare pentru organism.
Transpiraţia, în afara faptului că permite pierderea unei cantităţi de căldura, duce
odată cu aceasta şi la eliminarea unei cantităţi importante de apă şi a unor diverse
substanţe metabolice (prin spaţiile dintre fibrele care compun, îmbrăcămintea de
corp), care sunt eliminate în exterior prin evaporare. Dm acest motiv, primul strat al
îmbrăcămintei trebuie confecţionat dinţr-un material absorbant - cel mai bun fiind
bumbacul - care, după absorbţie, elimină transpiraţia şi păstrează apoi un mediu uscat
în jurul corpului.
Din punct de vedere igienic, îmbrăcămintea trebuie să corespundă diferitelor
forme ale corpului uman, mai ales la copiii aflaţi în creştere şi cărora le poate îngrădi
mişcările; ea trebuie deci să fie simplă şi comodă, confecţionată din materiale uşoare,
dar care să îndeplinească cerinţele igienice în general şi ale termoreglării în special.
Nu de puţine ori, şi mai ales la vârsta adolescenţei, respectarea normeloi igienice
ale vestimentaţiei intră în contradicţie cu moda, aceasta din urmă neţinînd în
permanenţă cont de particularităţile indivizilor şi de necesităţile lor igienice. În cazul
unui astfel de conflict, părinţii sau educatorii sunt cei care trebuie să intervină în
apărarea normelor igienice ale îmbrăcămintei şi eventual în concilierea cu moda, dacă
este posibil, măcar în mică parte, permiţându-i tânărului să fie modem, dar de o
modernitate care să ţină cont de imperativele medicale şi igienice ale vârstei, dar şi de
o oarecare decenţă.

 Igiena încățămintei
Încă din primul an de viaţă, copilul poartă încălţăminte pentru a-şi proteja piciorul
de temperatura şi asperităţile solului pe care calcă şi de traumatismele mecanice
(lovituri, tăieturi, arsuri etc.). Încălţămintea trebuie să respecte configuraţia anatomică
a piciorului şi să fie lejeră; să permită mişcarea degetelor şi să fie cât mai strânsă în
spate, pentru a fixa bine piciorul în mers. O încălţăminte - prea strâmtă, pe lângă
faptul că produce mari neplăceri (uneori dureri violente) la mers, duce cu timpul la
apariţia de leziuni cutanate (rosături), degerături (în timpul iernii), şchiopătat,
îngroşarea gleznei sau chiar la deformarea degetelor.
Dacă încălţămintea este prea largă, apar inflamaţii şi apoi leziuni datorate frecării
piciorului în timpul mersului, iar în cursul sezonului rece piciorul nu va fi niciodată
cald, din cauza pătrunderii cu uşurinţă a aerului rece, eventual şi a zăpezii, prin
spaţiul larg dintre pielea piciorului şi pantof sau gheată.
Mai ales la copil, datorită faptului că procesul osificării nu este încheiat,
încălţămintea nepotrivită duce la deformări ale plantei sau ale degetelor şi, cu timpul,
şi la tulburarea circulaţiei periferice (picioare reci, vinete), cu transpiraţie abundentă
şi urât mirositoare sau chiar la apariţia unor procese infecţioase interdigitale, de
etiologie în special micotică (cauzate de ciuperci parazite).
Materialul ideal din care se recomandă confecţionarea încălţămintei copilului este
pielea animală; aceasta este impermeabilă pentru apă, ferind astfel piciorul de
umezeală, este maleabilă, mulându-se bine pe picior şi, în plus, dă o notă estetică
plăcută încălţămintei. Are însă dezavantajul că împiedică evaporarea transpiraţiei; din
acest motiv, vara se recomandă sandale sau pantofi cu feţe de pânză. Cea mai bună
talpă de încălţăminte este cea din piele de bovine, fiind suficient de groasă pentru a
proteja piciorul contra asperităţilor solului şi neîmpiedicând, decât în mică măsură,
transpiraţia piciorului. Talpa din cauciuc, din crep sau din alte materiale sintetice,
deşi mai rezistentă şi mai elastică, favorizează transpiraţia excesivă a piciorului şi, în
plus, pe vreme ploioasă face priză slabă la sol, provocând dese Alunecări şi căderi ale
copiilor. Talpa din azbest, contraindicată în sezonul rece şi umed, este foarte bună
vara, deoarece, prin efectul său izolator, ocroteşte piciorul de căldura mare a
pavajului.
Astăzi, când chimia de sinteză realizează materiale foarte apropiate de cele
naturale - şi ne referim la înlocuitorii sintetici de piele şi de talpă - industria pune în
circulaţie noi şi variate modele de încălţăminte confecţionate din astfel de materiale şi
care nu sunt cu nimic mai prejos decât cele produse din piele animală. Viitorul
industriei încălţămintei pare că va fi al acestor produse sintetice, care încep să
îndeplinească din ce în ce mai bine standardele igienice, având o rezistenţă în timp
chiar mai mare decât a produselor naturale şi, în plus, un preţ de cost incomparabil
mai scăzut.
Tânărul trebuie să ştie că încălţămintea variază cu vârsta, cu moda şi cu tip de
activitate pe care o desfăşoară. Una va fi încălţămintea „de ocazii“ (vizite spectacole),
alta de purtare zilnică şi alta de excursii, plimbări în natură şi sport, înţelege că
aceasta din urmă va fi cât mai lejeră, uşoară şi adaptabilă chiar sportul anume pe
care-1 practică tânărul (tenis, ciclism, alergări, lupte, fotbal). în mediul natural - pe
plajă, pe iarbă - se recomadă şi plimbările sau alergările cu piciorul desculţ, pentru a
permite o relaxare musculară şi un bun masaj al labei piciorului, făcut odată cu
fiecare pas. Mersul desculţ „în susul apei“ pe cursul râurilor de deal şi premontane
realizează masajul tălpilor cu ajutorul pietrişului de pe fundul albiei, dar şi a restului
piciorului, prin undele apei curgătoare; se realizează astfel o adevărată stimulare a
circulaţiei sanguine şi a musculaturii picioarelor, cu efect benefic asupra copilului, în
special după perioadele îndelungate în care a stat cu picioarele încălţate.
încălţămintea de casă va trebui să fie mai uşoară decât cea de ştradă, mai lejeră, mai
comodă, călduroasă şi cu tocul cât mai jos, încât să permită relaxarea musculaturii
piciorului, după ce ore în şir a stat încorsetat într-o încălţăminte mai rigidă (cea de
stradă).
O încălţăminte comodă şi confortabilă asigură întotdeauna o senzaţie plăcută
mers; dacă, din contră, încălţămintea nu este lejeră şi comodă, senzaţia de confort va
pune o amprentă neplăcută pe toată activitatea zilnică a tânărului.
În ansamblul lor, măsurile individuale de igienă reuşesc să menţină starea de
ătate fizică a copilului în toate perioadele evoluţiei sale. Dar, odată cu intrarea în
colectivitate - în creşă, grădiniţă şi, în sfârşit, în şcoală -, copilul intră sub fluenţa
altor reguli igienice, care se adresează nu numai individului, ci întregii lectivităţi.
Numai educaţia pentru sănătate din familie, continuată de cadrele medico-sanitare din
colectivitate, este în măsură să determine climatul optim şi mai s sănătos în care îşi
desfăşoară activitatea grupurile de copii de diferite vârste, cu erite preocupări şi cu
numeroase probleme medicale individuale pe care le ridică i dintre membrii acestora.

 Igiena locuinței
Spaţiul în care copilul de vârstă şcolară îşi petrece o mare parte a timpului este
camera sa din locuinţa familiei.
Una din condiţiile obligatorii ale creşterii şi dezvoltării copilului este asigurarea
spaţiului său de locuit, cu respectarea strictă a celor mai elementare reguli de igienă.
Camera copilului sau a mai multor copii laolaltă va trebui să fie cea mai luminoasă,
călduroasă şi liniştită din întreaga locuinţă a familiei. Iluminatul ei va fi pe cât posibil
natural şi numai în orele serii se va recurge la lumina electrică, în cursul nopţii este de
preferat ca, la orice vărstă, copiii să fie obişnuiţi să doarmă în întuneric.
Ambientul spaţiului camerei copilului nu este lipsit de importanţă pentru el.
Pereţii camerei sale este preferabil să fie tapetaţi (cu tapet lavabil) sau vopsiţi cu
vopsea lavabilă într-o armonie de culori discrete, odihnitoare; este recomandabil să i
se ceară şi lui părerea în stabilirea culorilor sau a modelelor tapetului.
Aerisirea camerei constituie o obligaţie elementară de igienă şi se va asigura pe
timpul verii prin deschiderea largă a geamurilor; în tot acest timp, copilul trebuie ferit
însă de a sta în-curent. Iama aerisirea camerei se va efectua de mai multe ori pe zi
sau, dacă există posibilitatea, se va folosi aerisirea prelungită, dar indirectă, prin
intermediul unei camere alăturate. în timpul zilelor de vară caniculară se vor coborî
perdelele sau jaluzelele, pentru ca în cameră să fie răcoare şi umbră.
Geamurile încăperii vor trebui să fie în permanenţă curate, pentru a permite,
pătrunderea în interior a razelor solare, necesare atât pentru iluminatul natural al
încăperii cât şi pentru bogăţia lor în raze ultraviolete, cu rol antirahitic şi, antiinfecţios
important. Curăţenia camerei va fi făcută zilnic, de preferinţă absenţa copilului, cu
aspiratorul, cu cârpa umedă şi, în mod excepţional, cu ajutoi măturii bine udate,
pentru a se împiedica astfel ridicarea prafului în încăpere.
Staţionarea timp îndelungat a adulţilor în camera copilului, şi mai ales daci unii
dintre ei fumează, determină vicierea aerului încăperii în care copilul tiăieşte şi
creşte.
Temperatura camerei copilului va fi menţinută prin mijloace variate la valori
între 18°-20°, indiferent de sezon. Iarna încăperea va fi încălzită cu ajutori
caloriferului, radiatorului sau a sobei cu lemne. Vara, în schimb, temperaturi camerei
va trebui coborâtă printr-o bună ventilaţie şi prin acoperirea geamurilor perdele.
Atât căldura cât şi frigul din cameră pot influenţa nefavorabil starea sănătate a
copilului, cunoscut fiind faptul că - datorită imperfecţiunii sistemului său de reglare
termică - copilul, cu cât este mai mic, cu atât împrumută cu mai multă uşurinţă
temperatura mediului ambiant; astfel, temperatura excesivă din cameră poate
determina starea de şoc caloric, iar frigul poate favoriza apariţia unoi infecții
respiratorii, aşa-zisele „răceli“.
 Mobilierul camerei copilului va fi redus numai la strictul necesar; pentru copilul
de vârstă şcolară, necesarul se reduce la masa sau biroul de lucru, la un dulap, o
bibliotecă şi la patul său.
Atunci când copilul de vârstă şcolară nu locuieşte singur într-o cameră, este
indicat a i se organiza în încăpere un „colţ al şcolarului“, dotat cu o masă, scaun de
lucru şi un raft pentru cărţi şi caiete.
Dimensiunile mesei şi scaunului vor trebui adaptate taliei şcolarului; altfel,
neconcordanţa dintre ele poate favoriza instalarea unor vicii de poziţie a coloanei
vertebrale. Taburetele fără spătar sunt deosebit de periculoase din acest punct de
vedere. Masa sau pupitrul şcolarului vor trebui plasate de regulă în apropierea unei
ferestre, de aşa manieră încât lumina să vină din stânga, pentru a se împiedica apariţia
umbrelor pe caietul de lucru.
Mediul ambiant, microclimatul încăperii şi ambianţa psihică în care creşte şi se
dezvoltă copilul sunt factori de mare importanţă în modelarea caracterului copilului
de azi, adultul de mâine. Dintre numeroşii factori de influenţare a sănătăţii copilului,
camera sa - mai ales pentru faptul că aici el îşi petrece o mare parte a timpului său,
atât ocupaţional cât şi liber - are o importanţă deosebită. De aceea, într-o cameră
considerată etalon al igienei optime a spaţiului de viaţă, unui copil i se poate asigura
o bună dezvoltare fizică şi psihică şi în consecinţă o sănătate robustă.

 Igiena alimentației
Viețuitoarele au nevoie de aer, apă și hrană pentru a trăi. Igiena alimentației
stabilește regulile privind alimentele și modul de hrănire.
Pentru a fi sănătoși trebuie să cunoaștem careva reguli, deoarece nerespectarea
lor duce în mod sigur la îmbolnăvire.
Pentru a nu ne îmbolnăvi , din alimentația noastră nu trebuie să lipsească:
laptele și brînzeturile; carnea, peștele și ouăle; legumele și fructele; cerealele;
produsele zaharoase; grăsimile.
O alimentație corectă a copiilor duce la următoarele rezultate: creșterea
normală în înălțime și greutate; rezistența la efort; rezistența la boli; adaptarea
 ușoară la temperaturi foarte mari și foarte scăzute; posibilitatea de a deveni
campion prin practicarea unui sport de performanță.

 Practicarea educației fizice și a sportului

Educația fizică și sportul contribuie la călirea organismului și la menținerea
sănătății aceluia care le practică.
La vîrsta primară, gimnastica de dimineață, orele de educație fizică de la școală și
sporturile practicate în particular, mersul pe jos, jocurile în aer liber, excursiile și
expedițiile ajută elevii să crească sănătos.
Educația fizică și sportul presupun mișcarea, executarea liberă sau dirijată a unor
exerciții și practicarea unor jocuri cu scopul de a întări organismul.
Aceste activități contribuie la dezvoltarea armonioasă a corpului și ajută elevii să
devină puternici, prietenoși și curajoși.
 Respectarea regimului zilei
Regimul zilei este ritmul vieţii, adică repartizarea în 24 de ore a tuturor
activităţilor din perioada de veghe, a somnului şi a alimentaţiei. Este important ca
deja din primele zile de viaţă să-i asigurăm copilului condiţii pentru organizarea
raţională a regimului - factorul principal în dezvoltarea normală a sistemului nervos.
Totodată e necesar să-l deprindem pe copil cu un anumit regim al perioadei de veghe,
de somn, alimentaţiei, al diferitelor feluri de activitate, la fiecare perioadă de vârstă
elaborând regimul de viaţă corespunzător.
Elementele principale ale regimului zilei.

Deşteptarea: trezirea şi ridicarea din pat fără multe observaţii, se aşterne patul singur.

Toaleta de dimineaţă: vizitarea WC-ului; gimnastica matinală; spălarea pe mâini,

faţă.
Dejunul:se ajută la aranjarea mesei şi la sfârşit se ajută să se strângă masa; se respectă
regulile cultural-igienice în timpul mesei; se curăţă dinţii.
Activitatea în şcoală: participarea activă la toate activităţile sub controlul şi la
indicaţiile profesorilor; comportarea corectă cu colegii de clasă.
Al doilea dejun în şcoală.
Prânzul (vezi dejunul).
Timpul liber aflat la dispoziţia copilului: aflarea la aer liber (plimbări, jocuri etc.)
împreună cu membrii familiei sau independent; acordarea ajutorului părinţilor în
menţinerea curăţeniei în casă şi în afara casei; ocupaţiile după interese (vizionarea
TV timp de 30-40 minute într-o zi, jocuri şi alte ocupaţii).
Pregătirea lecţiilor.
Pregătirea celor necesare pentru următoarea zi.
Cina (vezi dejunul).
Pregătirea pentru somn: aerisirea dormitorului (la necesitate); toaleta de seară (se
spală pe faţă, îşi curăţă dinţii, îşi spală picioarele etc, se îmbracă pijamaua); îşi
aşterne patul (fiecare copil are patul său).
Somnul - 9-10 ore în zi.

 Călirea organismului
Călirea organismului este influențată de unii factori naturali, cum ar fi: aerul, apa,
soarele.
Organismul copiilor este mult mai sensibil decît cel al adulților. De aceea, trebuie
să fie preocupați să-și călească organismul, adică să mărească rezistența acestuia față
de schimbările ce se produc în natură și față de microbi, epidemii ș.a
Băile de aer (plimbări, sport în aer liber, excursii, expediţii, activitate/ odihnă
cu ferestrele deschise în sezonul cald etc.) ajută să aibă un organism sănătos.
În timpul băilor de aer, exerciţiile de respiraţie vor ajuta la întărirea sănătăţii.
Iţi poţi căli organismul cu ajutorul apei prin: duşuri, băi, înot.
Scăldatul în piscină, în lac sau în râu trebuie să fie făcut după ora 11 00 şi
numai după ce stă un timp la soare.
Dacă mergem la scăldat trebuie să stăm în apă doar trei, maxim cinci minute,
în primele zile, iar în următoarele zile nu mai mult de 10-15 minute.
Apa are un efect pozitiv asupra circulaţiei sângelui, asupra rezistentei
organismului la îmbolnăviri si asupra poftei de mâncare.
 Toate componentele modului de viaţă sunt importante pentru menţinerea
stării de sănătate, de aceea trebuie acordată o atenţie deosebită implementării şi
respectării masurilor de optimizare a modului de viaţă.
 2.2 Strategii de educație pentru sănătate a elevilor de vîrstă școlară mică
În scopul verificării ipotezei înaintate s-a organizat şi s-a efectuat experimentul
pedagogic cu elevii clase a II-a din s.Tudora, raionul Ștefan - Vodă, în număr de 32
de subiecți experimentali.
Experimentul pedagogic s-a desfăşurat prin intermediul etapei de constatare.
Experimentul de constatare
Chestionarul
1. Ce înseamnă pentru voi afirmația ” a fi sănătos”?
2. Cine sunt cei care v-au informat/vă informează despre deprinderile sănătoase și
nesănătoase?
3. De ce este necesar de a menține un organism sănătos?
4. Ce faceți voi pentru a avea un organism sănătos?
5. Care sunt produsele pe care le consumați cel mai des în alimentația voastră?
6. Ce se întîmplă dacă respectăm regulile unei alimentații corecte?
7. Ce se întîmplă dacă nu respectăm regulile unei alimentații corecte?
8. Ce reguli de igienă respectați cu strictețe în viața de zi cu zi?

În urma analizei rezultatelor obţinute la prima întrebare am obținut următoarele

rezultate:

Ce înseamnă ” a fi sănătos”
să nu ne îmbolnăvim să facem sport
să mîncăm vitamine să ne plimbăm

9.38%

18.75% 40.63%

31.25%

 pentru 13 subiecți (40,63 %) ” a fi sănătos” înseamnă să nu se îmbolnăvească;

 10 elevi (31,25 %) afirmă ca ”a fi sănătos” înseamnă a face sport;
  6 dintre interogați (18,75%) consideră că ”a fi sănătos” înseamnă a mînca
vitamine;
 pentru 3 elevi (9,38 %) ”a fi sănătos” reprezintă a merge la plimbare.
În urma analizei rezultatelor obținute la prima întrebare putem spune că pentru
majoritatea elevilor afimația ”a fi sănătos” reprezintă faptul de a nu se îmbolnăvi și de
a face sport . Doar pentru cîțiva dintre elevi ”a fi sănătos” reprezintă consumarea
vitaminelor și plimbările , însă acestea ar trebui să fie plasate în vîrful piramidei unui
om sănătos.

În urma analizei rezultatelor la a doua întrebare am obținut lista următoarelor

persoane care participă/au participat la informarea elevilor despre deprinderile
sănătoase și nesănătoase:

Persoane care au informat elevii

despre deprinderile sănătoase și
nesănătoase
părinți educatoarea învățătoare buneii

12.50%
31.25%

50.00% 6.25%

 Jumătate (50,00 %) dintre subiecții interogați au fost informați despre

deprinderile sănătoase și cele nesănătoase de către învățătoare;
 10 dintre elevi (31,25%) au fost informați de către părinți;
 4 dintre interogați (12,50 %) au obținut informații de la bunei;
 2 elevi (6,25 %) susțin că au fost informați de către educatoarea de la grădiniță.
 Pentru o generalizare a datelor obținute putem afirma că marea majoritate dintre
elevi au fost informați despre deprinderile sănătoase și cele nesănătoase de către
învățătoare și părinți. Însă sunt și dintre cei care au afirmat că au fost informați de către
educatoarea de la grădiniță ceea ce este foarte bine, din considerentul că despre un mod
de viață sanogen și nesanogen copiii trebuie să cunoască din perioada preșcolară. Cea
mai mică parte dintre interogați au aflat despre deprinderile sanogene și cele
nesanogene de la bunei, deoarece nu au frecventat grădinița de copii din anumite
motive și au crescut în preajma buneilor, părinții fiind plecați peste hotare.

La întrebarea ” De ce este necesar de a menține un organism sănătos?”

subiecții experimentali au oferit următoarele răspunsuri:

Necesitatea menținerii unui organism

sănătos

pentru a merge la școală

15.63%
pentru a ne juca cu prietenii
6.25% 34.38%

pentru a fi fericit

pentru a ajuta părinții

43.75%

Observînd care au fost rezultatele întrebărilor propuse în viziunea elevilor putem

constata că este necesar de a menține un organism sănătos pentru a se putea juca cu
prietenii, apoi pentru a merge la școală și pentru a ajuta părinții, și cei mai puțini
consideră că este necesar pentru a fi fericiți.
 14 subiecți experimentali (43,75 %) mențin un organism sănătos pentru a putea
să se joace cu prietenii;
 11 dintre elevii interogați (34,38 %) consideră că este necesar de a menține un
organism sănătos pentru a putea merge la școală;
 5 elevi (15, 63 %) afirmă că menținerea unui organism sănătos este necesară
pentru a putea ajuta părinții;
 2 subiecți interogați (6,25 %) susțin că pentru a fi fericit este necesar de a
menține un organism sănătos.
Concluzionînd , putem afirma că jocul este unul dintre elementele primordiale la
această vîrstă, deoarece marea majoritate susțin că anume pentru aceasta este nevoie
de a menține un organism sănătos. O altă parte dintre interogați susțin ca școala este
locul unde află cele mai noi ,interesante și importante lucruri și pentru aceasta
trebuie să aibă un organism sănătos. Cele mai mic procentaj ne arată că mai este
nevoie de a fi sănătos pentru aputea ajuta părinții și în ultimul rînd pentru a fi
fericit.

Analizînd și prelucrînd răspunsurile subiecților asupra întrebării a patra am

obținut următoarele rezultate:

Obiceiuri respectate pentru a avea un

organism sănătos
gimnastică

consumarea
fructelor și
legumelor
9.38%
vizita regu-
lată la medic
43.75%
46.88%

 14 dintre subiecți (43,75%) pentru a avea un organism sănătos fac gimnastică zi

de zi;
 15 dintre elevi (46,88%) consumă fructe și legume pentru a fi sănătos;
  3 elevi (9,38 %) împreună cu părinții fac vizita la medic pentru a se asigura de
sănătatea organismului său.

Pe baza celor expuse mai sus putem afirma că o bună parte din elevi pentru a avea
un organism sănătos practică gimnastica matinală împreună cu toți membrii familiei,
și în meniul zilnic includ consumarea fructelor și legumelor. Cea mai mică parte
dintre interogați fac vizita la medic împreună cu părinții o dată în luna pentru a se
asigura de sănătatea organismului său , aceștia motivînd că pentru gimnastică nu au
timp dimineața.

În urma analizei rezultatelor la a cincea întrebare ,, Care sunt produsele pe care

le consumați cel mai des în alimentația voastră? ”am obținut următoarele
rezultate :

Alimentele consumate cel mai des

lactatele fructe și legume carnea

15.63%

21.88%
62.50%

 20 dintre elevii interogați (62,50 %) afirmă că lactatele sunt produsele pe care le

consumă cel mai des;
 7 interogați (21,88 %) cel mai des consumă fructe și legume;
 5 subiecți (15,63%) susțin că produsul pe care îl consumă cel mai des este
carnea.
 Concluzionînd pe baza celor expuse mai sus putem sa afirmăm că lactatele sunt
produsele cele mai des folosite în alimentația elevilor, acest fapt fiind rezultatul
existării unor animale domestice în preajma casei. Laptele și produsele lactate au un
conținut mare de proteine, minerale precum calciu, potasiu, fosfor precum și
vitamine. O alta parte dintre elevi cel mai des consumă fructe și legume, aceștia
argumentînd necesitate prin faptul că devin mai puternici și îi ajută în pregătirea mai
rapidă a temelor. Carnea este și ea unul dintre alimentele consumate de cea mai mică
parte de elevi, aceasta îi ajută spun ei în obținerea victoriei la unele dueluri.

În urma chestionării elevilor asupra întrebării ,, Ce se întîmplă dacă respectăm

regulile unei alimentații corecte? ”am obținut următoarele rezultate:

Rezultatele unei alimentații corecte

rezistăm la diverse boli creștem în înălțime și greutate
învățăm bine putem face sport

34.38% 31.25%

6.25%

28.13%

 11 dintre subiecți (34,38%) consideră că o alimentație corectă este binevenită

pentru a putea face sport;
 Pentru 10 dintre elevi (31,25%) o alimentație corectă reprezintă rezistența la
diverse boli;
 9 dintre subiecții interogați (28,13 %) consideră că pentru a învăța bine este
nevoie să ne alimentăm corect;
 2 dintre elevii interogați (6,25 %) susțin că creșterea în înălțime și greutate se
datorează unei alimentații corecte;
 În concluzie putem spune că elevii cunosc destul de bine care sunt urmările unei
alimentații corecte și ce fel de alimente și în ce cantități trebuie să consume pentru a
se simți bine.

Analizînd și prelucrînd răspunsurile subiecților asupra întrebării a șaptea am

obținut următoarele rezultate:

Rezultatele unei alimentații

nesănătoase

devii slab sau foarte

gras

îmbolnăvirea organ- 34.38% 31.25%

ismului

nu vom putea face sport 34.38%

 11 dintre elevi (34,38 %) consideră că în urma unei alimentații nesănătoase se

îmbolnăvește organismul;
 11 interogați (34,38 %) susțin că nu vor putea face sport daca vor urma o
alimentație nesănătoasă;
 Pentru 10 elevi (31,25 %) probabilitatea de a deveni foarte slab sau foarte gras
rezultă în urma unei alimentații nesănătoase.

Concluzionînd pe baza celor expuse mai sus cea mai mare parte a elevilor susțin că
factorii unei alimentații nesănătoase sunt îmbolnăvirea organismului. Unii dintre cei
interogați au recunoscut că au o alimentație nesănătoasă din motiv ca renunța la micul
dejun sau servesc cina foarte tirziu.
 La întrebarea ” Ce regulă de igienă respectați cu strictețe în viața de zi cu zi?

subiecții experimentali au oferit următoarele răspunsuri:

Regula de igienă respectată zi de zi

aeresesc camera în care dorm
spală dinții dimineața și seara
spală mîinile înainte și după masă
6.25%
toaleta de dimineața

15.63%
37.50%

40.63%

 13 dintre subiecții interogați (40,63%) zi de zi își spală mîinile înainte și după

masă;
 12 dintre elevi (37,50%) zi de zi respectă toaleta de dimineață;
 5 dintre interogați (15,63 %) în fiecare zi dimineața și seara se spală pe dinți;
 2 elevi (6,25 %) cu strictețe în fiecare zi aeresesc camera în care dorm.

Pentru o generalizare a datelor obținute putem afirma că regulile ce le respectă cu

strictețe zi de zi majoritatea elevilor sunt spălarea mîinilor înainte și după masă și
toaleta de dimineață. Mai puțini dintre ei respectă spalarea dinților dimineața și seara și
aerisirea camerei. Factorul pozitiv obținut în urma acestei interogări este că elevii
cunosc că igiena joacă un rol deosebit de important pentru sănătatea noastră, iar
nerespectarea unor reguli de igienă poate preveni apariția diferitelor afecțiuni ale
organelor corpului.
 Concluzii și recomandări
Cercetarea realizată a atins scopul și obiectivele propuse inițial. Astfel lucrarea
prezentă își dovedește valoarea sa atît teoretică cît și practică. Ca o componentă a
educaţiei şi a culturii generale, educaţia pentru sănătate este un sistem de măsuri şi
influenţe pentru formarea comportamentului igienic, este activitatea de ghidare a
copilului şi a tânărului de la condiţia sa de fiinţă naturală la aceea de fiinţă social-
culturală. Educaţia pentru sănătate trebuie să înceapă la vârste mici, pentru că în
această etapă se dobândesc obiceiuri care sunt relevante pentru activităţile
ulterioare.
Este important să se conştientizeze la toate nivelurile educaţionale (cu toate că
studiul se limitează la nivelul primar), că sănătatea reprezintă nu numai unul din
drepturile de bază al omului ci şi o resursă a statului. În procesul de învățămînt în
general, şi cu atît mai mult în cel educativ-sanitar în special, se pune astăzi din ce în
ce mai mult accentul pe o activitate menită să-l stimuleze pe elev pentru activitate,
să fie dinamic, flexibil, adaptabil noilor condiţii de viaţă.
În urma investigațiilor realizate am constatat că ar fi necesar să se includă o
disciplină opțională de Educație pentru sănătate, pentru a putea ajuta elevii să
înțeleagă care e rolul unui mediu de viață sănătos și a unui organism sănătos; să
aplice cunoștințele refritoare la sănătate în diverse activități pedagogice.

Investigațiile realizate ne-au permis să formulăm următoarele concluzii:

1.