Sunteți pe pagina 1din 5

ȘOVEA ANDREEA

GRUPA 57, SERIA E

EDUCAȚIA PENTRU SĂNĂTATE

Putem considera educaţia pentru sănătate ca fiind o componentă a instrucţiei


generale, o ramură a culturii umane, una din bazele sănătăţii, cu rol în influenţarea stilul
de viaţă modern spre conţinut favorabil sănătăţii, în realizarea de generaţii care să aibă un
comportament sanogen.
Educaţia pentru sănătate, la fel ca în celelalte ramuri ale culturii, trebuie să deţină
un fond material, fizic, care să stea la baza cuvântului cu rol educativ, ea avînd viabilitate
doar atunci când exprimarea teoretică este susţinută de un material adecvat cu caracter
educativ şi cu aplicabilitate practică.
Educaţia pentru sănătate presupune acceptabilitate, respect reciproc, informare,
mijloace pentru deprinderea diferitelor obiceiuri sanogene, cooperarea receptorilor, ea
fiind totodată şi un drept al omului şi o obligaţie a societăţii, concretizată printr-o
programă analitică şcolară anuală integrată programei tuturor treptelor de instrucţie
(bazate pe mesaj educativ de cultură sanitară, imagini de exemplificare şi demonstraţii
practice).
Educaţia pentru sănătate implică, obligatoriu, cunoaşterea şi aplicarea continuă a
tehnicilor de comunicare, ca element fundamental.
Educaţia pentru sănătate are ca scop creşterea nivelului de cunoştinţe medicale ale
populaţiei în domeniul sanogenezei, protecţiei mediului şi prevenirii bolilor; formarea şi
dezvoltarea unor deprinderi corecte care să promoveze sănătatea precum şi crearea unei
poziţii active faţă de sănătatea individuală şi de problemele sănătăţii publice, în sensul
atragerii şi capacitării maselor la participarea activă în vederearea realizării şi consolidării
sănătăţii.
Educaţia pentru sănătate la nivelul şcolii reprezintă una dintre principalele căi de
promovare a cunoştinţelor corecte privind diferite aspecte ale sănătăţii şi totodată de
formare a atitudinilor şi deprinderilor indispensabile unui comportament responsabil şi
sănătos. În multe ţări educaţia pentru sănătate este obligatorie în şcoli, începând din clasa
întâi până într-a douăsprezecea, folosindu-se pentru fiecare ciclu de dezvoltare programe
şi materiale didactice adecvate vârstei.
Există mai multe argumente ce pot fi aduse în favoarea realizării educaţiei pentru
sănătate în cadrul unităţilor de învăţământ.:
 În primul rând, unul dintre scopurile în sine ale activităţii din învăţământ este
informarea autorizată a copiilor şi adolescenţilor privind diferite domenii ale culturii
şi ştiinţei, în paralel cu dezvoltarea de abilităţi practice. În acest sens, educaţia pentru
sănătate, ca parte a ştiinţelor medicale, vizează nu numai transmiterea către elevi a
unui bagaj informativ corect din punct de vedere ştiinţific, cât mai ales crearea unor
comportamente individuale sănătoase, a unor atitudini ce corespund idealului
educaţional.
 Şcoala este un loc ideal pentru difuzarea acestor cunoştinţe în rândul maselor de
tineri; nici o altă instituţie nu are abilitatea şi capacitatea de a cuprinde şi de a se
adresa, în timp, unui procent atât de ridicat din populaţie.
 Unul dintre elementele esenţiale pentru dezvoltarea impactului dorit este iniţierea şi
realizarea programelor de educaţie pentru sănătate la vârste cât mai tinere. Conduita
preventivă devine astfel un comportament care se edifică în timp în paralel cu
dezvoltarea educativă. Asupra unei persoane deja formate, adulte, astfel de activităţi
au întotdeauna un impact mai redus decât acţiunile similare, realizate la vârste mai
timpurii.
 Şcoala reprezintă, în acelaşi timp, o instituţie cu mare autoritate morală, oferind
cadrul educaţiei formale, informale şi nonformale, iar materiile de studiu oficiale din
şcoli dobândesc implicit, la nivelul psihologic individual, o importanţă mai mare
decât subiectele nesusţinute de acest for competent. Introducerea „Educaţiei pentru
sănătate” ca disciplină în şcoli reprezintă implicit recunoaşterea oficială a importanţei
acesteia pentru viaţa individului.
 Nu în ultimul rând, impactul semnificativ al acestor activităţi a fost demonstrat deja în
alte state, prin studii şi cercetări competente, autorizate. Chiar şi în România, unde
activităţile educative de acest tip au fost punctuale, studiile efectuate demonstrează
acest lucru. De exemplu, un studiu naţional de mare amploare şi încredere , efectuat
cu asistenţă tehnică internaţională a arătat că „discuţiile cu părinţii şi orele de
educaţie sexuală din şcoli par să fi avut un efect notabil asupra cunoştinţelor despre
utilizarea metodelor contraceptive”, concluzionând că „eforturile de a lărgi activităţile
de educaţie sexuală trebuie continuate”.
Principalele teme abordate în cadrul programului Educaţiei pentru Sănătate în
Şcoala sunt:
- Noţiuni elementare de anatomie şi fiziologie, etapele creşterii şi dezvoltării
organismului.
- Igiena personală (mâini şi unghii, dinţi, nas şi gură, păr, îmbrăcăminte).
- Activitate fizică şi odihnă.
- Sănătatea mediului (locuinţa, poluarea etc.)
- Sănătatea mentală (apartenenţa la un grup, politeţe şi regulile sale, roluri sociale, relaţii
interpersonale, stresul etc. ).
- Sănătatea alimentară (clasificarea alimentelor, piramida unei alimentaţii
echilibrate, protecţia consumatorului etc.).
- Sănătatea reproducerii (ciclul menstrual, metode de contracepţie, infecţii transmisibile
pe cale sexuală).
- Bioetică.
- Consumul şi abuzul de substanţe toxice – drogurile, alcoolul, tutunul precum şi
consecinţele ce derivă din acestea cum ar fi: absenteism şi abandon şcolar, delincvenţă
juvenilă (comportamente cu risc).
- Accidente, violenţă, abuz fizic (inclusiv reguli de acordare a primului ajutor), violenţa
în familie.
Aceste teme ar trebui sa fie abordate gradual, în concordanţă cu ciclurile de dezvoltare
fizică şi psihică ale elevilor.
Educaţia pentru sănătate face parte din viaţa culturală a fiecărei ţări, deci
organizarea şi propagarea noţiunilor de ocrotire a sănătăţii, a sanogenezei, nu revine
exclusiv sectorului sanitar ci, în egală măsură, trebuie să participe şi alte sectoare ca:
învăţământul, organizaţii civice, biserica, diverse asociaţii, unităţi productive sau
comerciale de stat ori particulare, toate având anumite responsabilităţi în acest sens.
Obiectivele urmărite ar fi:
1. promovarea sănătăţii şi a stării de bine a elevului, respectiv:
• funcţionarea optimă din punct de vedere somatic, fiziologic, mintal,emoţional, social şi
spiritual;
• formarea unui stil de viaţă sănătos.
2. dezvoltarea personală a elevului, respectiv:
• autocunoaşterea şi construirea unei imagini pozitive despre sine;
• comunicare şi relaţionare interpersonală;
• controlul stresului;
• dezvoltarea carierei personale.
3. prevenire, respectiv:
• prevenirea accidentelor şi a comportamentelor cu risc pentru sănătate;
• prevenirea atitudinii negative faţă de sine şi viaţă;
• prevenirea conflictelor interpersonale, a dezadaptării sociale şi a situaţiilor de criză.

Implementarea unui program national ar trebui ă vizeze:


• să asigure educarea populaţiei şcolare pentru un stil de viaţă sănătos;
• să faciliteze accesul la o informaţie corectă, avizată, atât în mediul urban cât şi în
mediul rural;
• să realizeze, în mod indirect, educaţia adulţilor;
• să conducă la diminuarea numărului de îmbolnăviri şi reducerea comportamentelor cu
risc pentru sănătate;
• să contribuie la creşterea calităţii actului medical
cardiovasculare).
Populatia tinta este reprezentata de:
- Populatia generala, unde se doreste promovarea sanatatii, prin implementarea stilului de
ata sanatos ;
- Populatia aflata la risc, unde optimizarea stilului de ataeste in principal metoda
profilactica, cu certe beneficii, in unele situatii putand deveni terapeutica ;
- Populatia cu patologie prezenta, la care modificarile comportamentale pentru
optimizarea stilului de viata;
- Personalul medical, in cadrul programelor de educatie medicala continua.
Nu mai încape nici o îndoială că, medicina modernă va deveni din ce în ce mai mult
preventivă, îndreptându-se spre o medicină a omului sănătos. În medicina copilului,
orientarea spre prevenire se va amplifica şi mai mult, începând mult mai devreme. În
domeniul bolilor de rinichi, un obiectiv important va fi prevenirea insuficienţei renale
cornice. În medicina internă, orientarea majoră va fi spre prevenirea bolilor cronice cu
caracter degenerativ: arterioscleroza, cardiopatia ischemică, reumatismul degenerativ.
Pentru aceasta bolnavul se va prezenta periodic la medic, va evita eforturile inutile,
emoţiile, va face exerciţii recomandate de medic, va respecta repausul la pat, nu va
consuma băuturi alcoolice, va evita frigul, curenţii de aer, umezeala şi temperaturile
ridicate, va lua cu regularitate medicamentele prescrise. În domeniul nutriţiei - prevenirea
obezităţii şi a diabetului, prin : evitarea stresului şi sedentarismului, evitarea traumelor
psihice, alimentaţie corespunzătoare, evitarea abuzului de medicamente, respectarea
regulilor de igienă, suprimarea consumului de cafea şi tutun, etc. În domeniul bolilor
infecţioase: prevenirea hepatitelor, antraxul, toxiinfecţia alimentară, boli diareice acute
prin: respectarea cu stricteţe a regulilor de igienă personală şi în gospodărie (în cazul
antraxului vor fi efectuate vaccinările la animale), spălarea mâinilor înainte de masă şi
după folosirea toaletei, utilizarea unei vesele curate, păstrarea alimentelor acoperite
ferindu-le de contactul cu diferite insecte, gândaci sau rozatoare şi la temperaturi scăzute,
interzicerea consumului apei de suprafaţă (lacuri, râuri, pârâuri); dezinfectarea periodică
a toaletelor din locuinţe şi cele din localuri publice; vaccinări periodice.
Profilaxia nu mai poate fi redusă numai la metodele ei mai vechi cum ar fi:
prezentarea la vaccinări contra bolilor infecţioase, trebuie să ne bazăm pe o profilaxie
activă, pe participarea întregii populaţii la obiectivele medicinii preventive, prin
respectarea regulilor de viaţă care asigură sănătatea, protecţia mediului înconjurător,
dobândirea unei culturi medicale.
BIBLIOGRAFIE

1. Ardeleanu, I. Tănăsescu Gh.-„ Stadiile dezvoltării fizice a copiilor şi tinerilor”,


Editura Medicală Bucureşti.

2. Drăgan Ioan - “Medicina Sportivă”, Editura Medicală, Bucureşti;

3. Ivan Aurel - „Medicina omului sanatos”, Ed. Medicală, Bucureşti;