FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

Curs introductiv 1

Fundamentele psihologiei sau psihologia generală sau teoretică a sintetizat

cele mai semnificative date ale cercetătorilor care au condus la elaborarea
concepţiilor de bază din acest domeniu al cunoaşterii umane, la organizarea lor
logică, la elaborarea modelelor explicative şi a celor metodologice, la
fundamentarea explicaţiilor şi interpretărilor. Problemele importante ale acestei
discipline au fost abordate de: Al. Roşca „Psihologie generală”, 1978; Paul
Popescu Neveanu „Curs de psihologie generală”, vol. I şi II, 1976, 1977; Ion Radu
şi colaboratorii săi „Introducere în psihologia contemporană”, 1991; M. Zlate
„Fundamentele psihologiei”, vol. I, II, III, 1994-1999; M. Zlate „Introducere în
psihologie”, 2000, „Psihologia mecanismelor cognitive”, 1999; M. Golu,
„Fundamentele psihologiei”, vol. I şi II, 2000; Andrei Cosmovici „Psihologia
generală”, 1996.
De asemenea, printre cei mai importanţi autori străini amintim: H.
Ebbingaus 1920; W. James 1929; Munn L.H. 1965, D. G. Meyers 1986; R. S.
Corsini 1994; A. Lieury 1996; H. Hayes, S. Orrell 1997; M. Reuchlin 1999; Rita
Atkinson şi colaboratori 2002.

DOMENIUL ŞI OBIECTUL DE CERCETARE AL

PSIHOLOGIEI

Statutul actual al psihologiei ca ştiinţă

În comparaţie cu alte ştiinţe, psihologia a avut un drum dramatic. Ea s-a

desprins de filozofie şi s-a constituit ca ştiinţă mai târziu, deşi preocupări în acest
domeniu au existat încă din antichitate.
Prima expunere sistematică a fenomenelor psihice a fost efectuată de către
savantul grec din antichitate Aristotel în tratatul său „Despre suflet” („De anima”).
El a expus psihologia ca domeniu specific (original) de cunoştinţe şi pentru prima
dată a înaintat ideea nedivizării sufletului şi corpului viu. Aristotel a făcut primele
referiri consistente asupra psihicului. Sufletul (psihicul) se manifestă în diverse
capacităţi (abilităţi) spre activitate: hrănitor, simţitor, mişcător (mobil), gânditor;
capacităţile superioare apar din cele inferioare şi se dezvoltă pe baza lor. Aristotel
este considerat întemeietorul psihologiei. Termenul „psihologie” datează din
secolul al XVI-lea (titlul unei cărţi a lui M. Marulic, a. 1520) şi se pare că era
folosit destul de frecvent încă din a. 1560 de către Melanchton. Blancard (1693)
a apelat la termenul „psihologie” pentru a desemna „acea cunoaştere, care se
referă la suflet”.
Cu toate acestea, termenul s-a difuzat într-o concepţie modernă începând
abia cu secolul al XVIII-lea datorită filosofului german Cristian Von Wolff

1
(1679–1754), pentru a desemna ştiinţa sufletului. Acest termen a fost utilizat în
cartea sa „Psychologia Rationalis”.
În jurul anului 1879 psihologia a îndeplinit cerinţele de bază: a demonstrat
că există fapte de care numai ea se poate ocupa, a descoperit primele legi, a
demonstrat că poate folosi metoda experimentală (în 1879, la Leipzig, Germania,
s-a înfiinţat primul laborator de care este legat numele lui Wundt).
În ce priveşte domeniul de fapte de care trebuie să se ocupe noua ştiinţă,
acesta a fost demonstrat chiar de savanţii din aceste domenii. Astfel cercetătorii
din laboratoarele de optică şi acustică deja constataseră că atunci când aplică
stimuli vizuali sau sonori, oamenii cu care se desfăşurau experimentele nu aveau
senzaţii la intensităţile foarte mici ale acestora ci numai când atingeau o anumită
valoare, când aveau un anumit prag. La fel, în 1775 directorul Observatorului din
Greenwich a concediat un subaltern al său pentru că acesta nota cu o întârziere de
o jumătate de secundă, trecerea unei stele pe deasupra unui meridian, faţă de cum
o nota el.
După treizeci de ani s-a constatat că faptul se explică prin diferenţa de timp
de reacţie dintre oameni iar acest lucru depăşea preocupările astronomice.
Posibilitatea psihologiei de a descoperi legi s-a demonstrat prin
descoperirea între 1846 şi 1860 a legii relaţiei dintre intensitatea stimulului şi
intensitatea senzaţiei care a dobândit şi o expresie matematică şi s-a perfecţionat
ulterior. În secolul XIX se pune foarte mare preţ pe metoda experimentală şi se
consideră că aplicarea ei într-un domeniu este un argument hotărâtor pentru
recunoaşterea unei ştiinţe. În 1879 W. Wundt a introdus această metodă specifică
de cercetare în psihologie prin înfiinţarea unui laborator în care au lucrat şi s-au
format reprezentanţii noii ştiinţe din ţările europene şi din America. Acest
eveniment a fost ca un fel de certificat de naştere a psihologiei.
Această nouă ştiinţă poate fi definită astfel (T. Crețu, 2005):
Definiţie:
Psihologia este ştiinţa care cercetează condiţiile şi legile manifestării
vieţii psihice.
Imediat după apariţia acestei ştiinţe s-a manifestat neîncrederea în ea şi i-a
fost contestat statutul de ştiinţă. Dar, în ciuda acestor adversităţi, dezvoltarea
cercetărilor în domeniul vieţii psihice, mai ales în a doua jumătate a secolului XX,
au oferit argumente hotărâtoare în favoarea ştiinţei psihologice. Către anul 2000
ea s-a afirmat printre primele realizări deosebite ale cunoaşterii umane. S-au
înmulţit institutele de cercetare, s-a dezvoltat învăţământul psihologic universitar,
s-a amplificat interesul celorlalţi oameni de ştiinţă pentru problemele ei, s-a
dezvoltat profesia de psiholog şi s-au înmulţit serviciile pe care le oferă marelui
public. S-au dezvoltat atât disciplinele generale teoretice cât şi cele aplicative. În
legătură cu toate domeniile în care lucrează oamenii s-a întemeiat câte o ştiinţă
psihologică.
Dincolo de anul 2000, psihologia se caracterizează prin mai multă
clarificare teoretică, prin metode mai numeroase şi mai eficiente, prin efortul de

2
unificare a punctelor de vedere, prin dezvoltare de noi discipline, legate de toate
felurile de activităţi umane.

Domeniul şi obiectul de cercetare ale psihologiei

Răspunsul la întrebarea „Ce studiază psihologia?” a fost greu de dat şi nici

până astăzi nu există un punct de vedere unitar. La început, după constituire, s-a
spus că psihologia trebuie să cerceteze viaţa psihică interioară, adică ce simte
omul, cum gândeşte, cum se derulează fenomenele psihice. În sfera fenomenelor
interioare puteau exista senzaţii (asociaţioniştii), gândul pur (introspecţioniştii),
structurile înnăscute ale creierului (gestaltiştii), tendinţe instinctive transmise
ereditar (psihanaliştii). Dar considerate în sine şi fără legătură cu realitatea, aceste
fenomene psihice nu puteau fi cercetate riguros.
De aceea, curând se formulează un nou punct de vedere, al behaviorismului.
Acesta cerea ca psihologia să studieze manifestările observabile ale omului, adică
comportamentul. Numai el putea fi măsurat şi evaluat. Se dă astfel mai multă
rigoare ştiinţei psihologice. Dar rupt de fenomenele psihice interioare,
comportamentul reprezintă un domeniu de fapte care îndepărta psihologia de la
menirea sa, adică de a cunoaşte viaţa psihică a oamenilor.
De aceea s-a făcut evident un progres atunci când s-a spus că psihologia
trebuie să cerceteze activitatea omului (P. Janet), acesta fiind văzut ca fiinţa
concretă, reală, complexă şi superioară, fiind purtătoare şi producătoare de valori
(psihologia umanistă). Se pot sintetiza astfel, aceste puncte de vedere. Domeniul
de cercetare al psihologiei este „omul concret care acţionează” (M.Zlate,
2008).
Aceasta abordare sintetică clarifică rolurile fundamentale ale diferitelor
fenomene psihice şi justifică gruparea lor astfel:
a). componente sau mecanisme informaţionale:
1) procese cognitiv-senzoriale (senzaţii, percepţii, reprezentări);
2) procese cognitive complexe (gândire, memorie, imaginaţie);
b) componente sau mecanisme de stimulare şi susţinere energetică
(afectivitate, motivaţie);
c) componente sau mecanisme de reglare (limbaj, atenţie, voinţă).
Toate tipurile de componente psihice amintite interacţionează în mod
specific în structura şi desfăşurarea tuturor activităţilor omului (joc, învăţare,
muncă, divertisment, creaţie).
Prin activitate înţelegem totalitatea manifestărilor exterioare şi
mintale care au rezultate adaptative. În structura oricărei activităţi există
următoarele macrocomponente:
• motivaţia care activează, declanşează, orientează şi susţine energetic acea
activitate fie ea de învăţare, joc, muncă, etc.
• scopul care este „imaginea mentală şi proiectarea în timp a rezultatului sau
produsului ce urmează a fi obţinut în urma efectuării activităţii” (M.Golu, 2000).

3
• mijloacele de desfăşurare care sunt o „verigă intermediară între motiv şi scop şi
structural cuprinde două categorii de elemente: interne, subiective şi externe
obiective” (M. Golu, 2000).
- Mijloacele interne, subiective sunt: cunoștințe, deprinderi de operare cu ele,
capacităţile senzoriale şi perceptive, bogăția reprezentărilor, nivelul de
dezvoltare a inteligenţei şi a gândirii, aptitudini speciale, gradul de realizare a
memoriei şi imaginaţiei, atenţia, energia afectivă.
- Mijloacele externe sunt instrumentale, materiale, obiectele sursele energetice
şi abilităţile şi deprinderile de care dispune omul pentru a le folosi (A.
Cosmovici, 1996).
• organizarea şi desfăşurarea activităţii parcurgându-se diverse fraze.
• reglarea şi autoreglarea activităţii pe parcursul desfăşurării ei
(reglare secvenţială) şi în final (reglare finală).

4
 Cursul 2
Senzaţiile

Adaptarea complexă a omului la mediu nu se poate realiza fără ca el să

poată stabili relaţii informaţionale directe cu cea ce îl înconjoară, adică fără a avea
senzaţii. Acestea se definesc astfel:
Definiţie: Senzaţiile sunt procese psihice elementare, cognitiv-
senzoriale, care semnalizează separat, în forma imaginilor simple şi primare,
însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor şi stările interne ale
organismului, în condiţiile acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor.
Prin urmare senzaţiile reflectă însuşiri concrete ale obiectelor: sunete,
culori, mirosuri, asperitate sau moliciune etc. Ca să se producă trebuie sa existe
aparate specializate care sunt analizatori.
Analizatorul este un ansamblu structural-funcţional care are următoarele
componente:
- receptorul, de exemplul ochiul, urechea, papilele gustative, etc. care sunt
în legătură directă cu excitanţii din mediu şi transformă acţiunea acestora
în impulsul nervos (realizează codificarea);
- cale de conducere reprezentată de nervi şi prin care se transmit impulsurile
nervoase la creier;
- zona corticală, de proiecţie a analizatorului, de decodificare, adică de
transformare a influxului nervos în senzație;
- conexiunea inversă, adică transmiterea de la creier la receptor a unor
impulsuri care adaptează şi mai bine receptorul.
Pentru ca să se producă o senzaţie, trebuie să funcţioneze, împreună toate
verigile descrise mai sus. Adică, daca avem în vedere analizatorul vizual, atunci
stimulul, adică undele electromagnetice acţionează asupra retinei, produc
descompunerea unor substanţe biochimice şi datorită acestui proces se produc
biocurenţi care se transmit prin nervul optic la zona occipitală din scoarţă unde se
produce prima data senzaţia şi apoi prin aferentaţie inversă se reglează mai bine
ochiul şi se îmbunătăţeşte senzaţia.

Legile generale ale senzaţiilor

Desfăşurarea procesului senzorial este guvernat de câteva legi specifice şi

anume:
1. legea intensităţii care arată că între intensitatea stimulului şi cea a senzaţiei
există o relaţie proporţională care se exprimă astfel: intensitatea stimulului
creşte în progresie geometrică iar cea a senzaţiei în progresie aritmetică. Dar
pentru ca un stimul să producă o senzaţie trebuie să se depăşească pragul
minim şi să nu-l depăşească pe cel maxim.

5
 Definiţie:
- pragul minim este cantitatea cea mai mică dintr-un stimul care determină
apariţia unei senzaţii.
- pragul maxim este cantitatea cea mai mare dintr-un stimul care mai poate
determina o senzaţie specifică. De exemplu, pentru sensibilitatea vizuală
pragul minim este de 1 – 2 cuante, iar pentru cea auditivă de 16 vibraţii pe
secundă.
Pragul maxim pentru sensibilitatea auditivă este de 20.000 vibraţii pe
secunda. Stimulii care nu ating pragul minim nu produc nici o senzaţie şi se
numesc subliminali. Cei ce depăşesc pragul maxim produc durere şi pot
distruge analizatorul. Pe baza activităţii analizatorilor se semnalizează atât
prezenţa stimulilor cât şi diferenţele dintre ei, în ceea ce priveşte intensitatea,
calitatea etc.
Exista şi un prag diferenţial.
Definiţie:
- pragul diferenţial este acea cantitate dintr-un stimul care adăugată la
stimularea iniţiala, determină o nouă senzaţie, cu o noua intensitate Pentru
sensibilitatea vizuala acest prag este de 1/100 ; pentru cea auditiva este de
1/10 , iar pentru cea de greutate este 1/30. De exemplu, dacă există un cor de
zece persoane trebuie să se mai alăture o persoană pentru a produce o creştere
a intensităţii, diferită de cea iniţială.

2. legea adaptării senzoriale se referă la creşterea sau descreşterea

sensibilităţii unui analizator sub influenţa acţiunii repetate a stimulului sau a
modificării condiţiilor de mediu. Adaptarea este mai mare în cazul sensibilităţii
vizuale, olfactive, tactile şi este foarte mică în cazul celei auditive şi de durere.
Adaptarea se produce atât în sensul creşterii cât şi al scăderii sensibilităţii.
Dăm exemplu de manifestare a acestei legi în activitatea analizatorului vizual.
Dacă trecem dintr-o încăpere slab luminată în alta cu lumină foarte puternică la
început avem impresia că nu vedem nimic, suntem orbiţi, dar după 4 – 5 minute
se produce scăderea sensibilităţii şi începem să vedem normal. Adaptarea s-a
produs în sensul scăderii sensibilităţii. Dacă trecem dintr-o încăpere puternic
luminată într-o sală de cinematograf unde a început să ruleze filmul, la început nu
vedem mai nimic. Apoi adaptarea se produce în sensul creşterii sensibilităţii şi se
parcurg următoarele faze: în 10 – 15 minute se produce o adaptare mai rapidă şi
distingem din ce în ce mai multe persoane şi obiecte în jur; în următoarele 3 – 4
ore adaptarea este mai lentă. În final sensibilitatea va creşte de 200.000 de ori.

3. legea sinesteziei exprimă o relaţie funcţională specială între analizatori. Este

vorba de producerea unor efecte senzoriale într-un analizator, care nu este direct
stimulat, ci datorită activităţii altui analizator care a fost stimulat. Acţiunea acestei
legi este evidentă la persoanele care au anumite dotări artistice. Pentru muzicienii
talentaţi, receptarea unor culori frumoase poate genera şi senzaţii auditive şi astfel

6
îi poate inspira să compună ceva corespunzător unei adevărate simfonii de culori.
În condiţii obişnuite, se poate ca auzind un susur de apă să avem impresia de
răcoare.

4. legea compensării senzoriale se referă la faptul că insuficienta dezvoltare a

unei modalităţi senzoriale sau lipsa ei poate duce la perfecţionarea alteia care îi
poate prelua funcţiile. La mulţi oameni se poate compensa o sensibilitate tactilă
mai slabă cu cea vizuală. Dar în cazul celor fără văz sau fără auz compensarea
este absolut necesară şi trebuie sprijinită în mod special.

5. legea semnificaţiei arată că dacă un stimul are o însemnătate biologică sau este
important pentru activitatea cuiva, el este bine recepţionat chiar dacă are o
intensitate mai slabă. De exemplu, depanatorul auto poate fi puţin receptiv la fel
de fel de sunete obişnuite dar sesizează cea mai mică modificare a sunetelor
generate de funcţionarea motorului.

6. legea condiţionării social culturale a sensibilităţii umane explică diferenţele

calitative intre sensibilitatea animalelor şi cea a oamenilor. Chiar dacă unele
animale au performanţe crescute în funcţionarea unor senzaţii, ele nu ating
varietatea extraordinară a celor ale oamenilor. Vulturul are un văz foarte bun,
câinele un miros excepţional dar celelalte senzaţii ale lor sunt slabe sau lipsesc.
Societatea produce asupra omului următoarele schimburi privind capacităţile lui
senzoriale :
• sub influenţa societăţii unele modalităţi senzoriale ajung la mari
performanţe. La om se dezvolta auzul verbal care este foarte fin ce desfăşoară
activităţi muzicale au un auz muzical foarte bun;
• societatea a schimbat dominanta unor modalităţi senzoriale. Aşa de
exemplu dacă la multe animale mirosul este cel mai dezvoltat, şi domină, la om
văzul şi auzul au cea mai mare importanţă;
• tot datorită cerinţelor sociale se poate spune ca au apărut noi stimuli şi
noi capacităţi discriminative. Industria alimentară sau cea a parfumurilor sunt
exemplul strălucit al acestei diversificări a stimulilor şi a capacităţilor senzoriale
ale omului.

Imaginea senzorială

În urma acţiunii stimulilor din mediu şi a intrării în funcţie a analizatorilor

apare imaginea mentală senzorială care are câteva caracteristici ce o deosebesc de
alte fenomene psihice asemănătoare:
• este primară pentru că apare numai în condiţiile interacţiunii directe a
analizatorului cu stimulul respectiv şi oferă prompt informaţia despre acesta;
• este o imagine simplă, semnalând doar o singură însuşire a stimulului şi
astfel, având o mare viteză de desfăşurare şi asigurând rapid condiţia adaptării;

7
 • fiecare senzaţie are o intensitate care corespunde intensităţii stimulului;
• durata senzaţiei corespunde, în general, duratei stimulului şi astfel se
evita consumul energetic neproductiv;
• orice senzaţie are un ton afectiv, adică odată cu transmiterea de informaţii
se produce şi o stare afectivă plăcută sau neplăcută care condiţionează chiar
recepţionarea stimulului respectiv. Tonul afectiv depinde:
a) natura stimulării senzoriale şi de aceea cele dureroase produc
întotdeauna neplăcere, iar culorile calde produc plăcere;
b) daca satisfac trebuinţele omului produc plăcere, dacă le contrazic dau
stări negative; • pentru ca fiecare fel de senzaţie reflectă câte o însuşire a
obiectelor ele au astfel o calitate prin care se deosebesc unele de altele. Omul
dispune de următoarele feluri de senzaţie: vizuale, auditive, gustative, olfactive,
tactile, chinestezice, proprioceptive, de echilibru, de durere.

Principalele categorii de senzaţii umane :

Cercetarea sensibilităţii umane a relevat existenţa mai multor feluri de

senzaţii care au fost apoi clasificate după diverse criterii. Cel care a fost folosit
cel mai mult şi pe care îl vom respecta, în cele ce urmează, este: tipul de aparat
specializat pentru recepţie. După acest criteriu există următoarele tipuri de
senzaţii.
Senzaţii vizuale. Sunt rezultatul acţiunii undelor electromagnetice asupra
analizatorului vizual. Aceste unde se propagă de la sursele naturale de lumină, de
la cele artificiale şi de la obiectele luminate care reflectă o parte din undele primite
şi au astfel o culoare sau alta, sau le reflectă în mod egal pe toate şi sunt albe, sau
le absorb pe toate şi apar ca fiind negre. Senzaţiile vizuale ne dau informaţii despre
lucruri dar produc şi efecte asupra sistemului nervos, au efecte psihoterapeutice.
Senzaţiile auditive. Sunt determinate de acţiunea undelor sonore asupra
urechii. Omul percepe numai sunetele care produc vibraţii între 16 cicli pe
secundă şi 20.000 cicli pe secundă. Sunetele nu doar ne informează despre
prezenţa obiectelor dar au şi un efect asupra sistemului nervos şi de aceea pot fii
folosite în psihoterapie.
Senzaţiile cutanate. Sunt de două subcategorii: a) senzaţiile tactile
produse de atingere şi presiune exercitată de obiecte şi b) senzaţii termice. Cele
tactile oferă informaţii care ne permit să aflăm dacă obiectele au suprafeţe netede,
aspre, dure, etc. Cele mai sensibile zone tactile sunt: vârful degetelor, regiunea
buzelor, vârful limbii. Cele mai puţin sensibile sunt fruntea şi spatele. Cele
termice sunt produse de diferenţa dintre temperatura propriului organism şi cea a
obiectelor care ne înconjoară. Aceste senzaţii permit pe de o parte, cunoaşterea
temperaturii din mediul extern şi pe de altă parte se includ în mecanismele de
termoreglare.
Senzaţiile olfactive semnalizează proprietăţile chimice ale obiectelor.
Excitantul este reprezentat de particule de substanţe volatile ce pătrund în fosele

8
nazale odată cu aerul şi stimulează receptorii olfactivi. Denumirea senzaţiilor
olfactive se face după substanţa care le-a produs. Vorbim de miros de trandafiri,
de miros de benzină, etc. Senzaţiile olfactive au rol în apărare şi contribuie la
reglarea apetitului.
Senzaţiile gustative reflectă calităţile chimice ale substanţelor solubile
care pătrund în cavitatea bucală. Exista 4 feluri de senzaţii gustative de bază:
dulce, acru, sărat, amar. Din combinarea lor în diferite proporţii, rezultă toate
celelalte gusturi. Rolul lor fundamental este de reglare a apetitului dar contribuie
şi la apărarea organismului.
Senzaţiile proprioceptive ne informează cu privire la starea de postură a
membrelor, trunchiului, capului. Ele sunt provocate de tensiunea musculară din
muşchii care asigură postura.
Senzaţiile chinestezice apar în cursul efectuării mişcărilor şi ne
informează despre direcţia, durata şi intensitatea efortului muscular necesar
realizării lor. Formele lor de baza sunt : a) chinestezia aparatului locomotor; b)
chinestezia manuală c) chinestezia verbomotorie care permite vorbirea.
Senzaţiile de echilibru semnalizează schimbarea poziţiei capului faţă de
trunchi şi a corpului în întregime, când se fac mişcări de rotire şi balansare. Ele
au următoarele valori: a) stabilirea centrului de greutate a corpului în condiţiile în
care se petrec schimbări de poziţie ale acestuia; b) menţinerea echilibrului vertical
în timpul mersului şi a direcţiei deplasării; c) redresarea stării de echilibru în
situaţia în care se produc alunecări, căderi, etc.
Senzaţiile organice sunt determinate de modificări ale chimismului intern
al organismului cum ar fi: scăderea concentraţiei de substanţe nutritive în sânge,
a apei, a oxigenului, etc. Apariţia lor îl determină pe om să acţioneze în vederea
restabilirii echilibrului şi a menţinerii stării de sănătate şi buna funcţionare a
organismului.
Senzaţiile de durere ne informează asupra tulburărilor funcţionale sau
distrugerilor de ţesuturi organice. De aceea au o puternică tonalitate afectivă
negativă şi ne stimulează pentru ce acţiona în vederea înlăturării pericolelor şi
ameliorării sănătăţii.
Toate felurile de senzaţii la care ne-am referit îndeplinesc următoarele
roluri fundamentale:
a) ne informează despre lumea externă şi despre propriul organism;
b) reglează mişcările;
c) sunt implicate în satisfacerea trebuinţelor fudamentale;
d) constituie baza pentru apariţia şi realizarea altor procese mai complexe

9
 Cursul 3
Percepţiile

Senzațiile se manifestă foarte rar la omul adult, ca procese de sine

stătătoare. Ele sunt permanent integrate în desfăşurarea unui proces cognitiv
senzorial mai complex şi anume, în percepţie. Percepţiile sunt superioare
senzaţiilor pentru ca ele sunt:
a) sintetice, adică unesc mai multe feluri de senzaţie într-o imagine unitară
permiţând omului să dea răspunsuri mai adecvate la stimulările mediului ambiant;
b) pot completa informaţia care lipseşte prin mecanismele proprii de
prelucrare a acestuia;
c) pot interpreta imaginile rezultate şi le pot releva importanta pentru
activitatea omului.

Percepţia este procesul senzorial complex şi totodată imagine primară,

conţinând informaţiile despre totalitatea însuşirilor concrete ale obiectelor şi
fenomenelor în condiţiile acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor.

Prin urmare, ca şi senzaţiile, percepţiile reflectă însuşiri concrete ale

obiectelor şi fenomenelor dar acestea sunt mai complexe decât cele semnalate de
senzaţii. Adică ele se referă la formă, mărime, poziţie spaţială desfăşurată în timp.
Totodată percepţia reflectă concomitent şi obiectul şi contextul în care acesta se
află şi astfel atunci când acţionăm asupra unui obiect ţinem seama şi de tot ce îl
înconjoară. Dacă percepţia nu ne-ar permite acest lucru atunci acţiunile noastre ar
fi greşite şi uneori periculoase.
Procesul perceptiv este la rândul său, mai complex decât cel al senzaţiei şi
presupune:
a) stimularea mai multor analizatori de către obiecte şi contextul în care acestea
se află;
b) desfăşurarea de către om a unor explorări perceptive;
c) prelucrarea complexă la nivel cortical a informaţiilor obţinute prin diferite
tipuri de senzaţii. Această prelucrare include:
• date ale experienţei anterioare cu categoria respectiva de obiecte.
• scheme perceptive adică moduri constante de a căuta informaţiile
• mecanismele limbajului, care sunt implicate în toate felurile de activităţi mentale
şi care contribuie foarte mult la cuprinderea informaţiilor într-o imagine unitară;

Desfăşurarea procesului perceptiv parcurge următoarele faze:

a) detecţia adică doar sesizarea prezenţei stimulului în câmpul perceptiv datorită

intensificării atenţiei şi orientării analizatorilor spre direcţia din care acesta
acţionează. În limbajul curent şi spune: ”parcă aş vedea ceva”; în această etapă se
dapășește pragul ”minimum visibile”.

10
b) discriminarea este faza în care se disting deja însuşirile acelui obiect şi îl
diferenţiază de ceea ce îl înconjoară. În limbajul obişnuit se spune: ”da, ceea ce
vad este rotund, are culoarea verde etc.”; în această etapă se depășește
pragul ”minimum separabile”.
c) identificarea adică stabilirea categoriei din care face parte obiectul respectiv
prin compararea cu modelele pe care le avem în minte. De obicei spunem: ”da,
este un semnalizator rutier”; îm această etapă se depășește pragul ”minimum
cognoscibile”.
d) interpretarea adică stabilirea semnificaţiei stimulului pentru activitatea
omului. Cu referire la exemplul avut în vedere, se poate spune: ”este un indicativ
care arată să pornesc spre dreapta”.

Legile generale ale percepţiilor

Procesul perceptiv este guvernat de o serie de legi caracteristice pentru percepţia

umană pe care trebuie să le cunoaştem şi să le respectăm în activităţile noastre:

1. legea integralităţii percepţiei se referă la faptul că toate însuşirile obiectului

sunt reflectate împreună, atât cele importante cât şi cele neimportante, atât cele
puternice cat şi cele slabe. Este reflectat obiectul împreună cu contextul în care
acesta se află. Datorită acestei legi, noi ne comportăm adecvat faţă de un obiect
care este pe jumătate acoperit privirii noastre de către un altul. La fel noi citim
repede cu un cuvânt chiar dacă el este tipografiat cu lacune în conturul literelor.
Ex: citim CARTE şi când scrie CRTE;

2. legea structuralităţii perceptive arată că însuşirile unui obiect nu au toate

aceeaşi intensitate şi nu comunică aceeaşi cantitate de informaţie şi de aceea ele
ocupă planuri diferite în organizarea imaginii perceptive. Cele ce comunică multă
informaţie şi ajută la identificarea rapidă a stimulului se află în primul plan și
reprezintă obiectul central al percepției iar celelalte în plan secundar, realizând
planul perceptiv. Cele din primul plan sunt primele explorate perceptiv. De
exemplu în structura unei litere se pot identifica părţile care comunică cea mai
mare cantitate de informaţie; între cele două elemente există o relație dinamică,
rolurile se pot schimba în funcție de obiectivul cunoașterii.

3. legea selectivităţii arată că în fiecare moment omul este bombardat de foarte

mulţi stimuli perceptivi dar el îi reflectă numai pe unii dintre ei care devin ”obiect
al percepţiei” iar toţi ceilalţi formează ”câmpul perceptiv”. Primii sunt rapid,
corect şi clar percepuţi iar cei din câmp sunt semnalaţi mai vag, mai slab, mai
global. Factorii care fac să fie selectaţi anumiţi stimuli şi reflectaţi mai bine sunt:
- factori externi, ce ţin de obiecte şi ambianţa: intensitatea, contrastul cromatic
între acel obiect şi restul câmpului, mişcarea obiectului în timp ce celelalte sunt

11
fixe, conturarea specială a ceea ce trebuie perceput într-o imagine, indicarea
verbală prealabilă;
- factori interni: interesul pentru acel obiect; atitudinea favorabilă, conştiinţa
importanţei pe care acel obiect o are pentru activitatea noastră.
Dar obiectul percepţiei nu este fix. În funcţie de nevoile şi intenţiile omului ceea
ce a fost obiect al percepţiei devine element de câmp şi un alt stimul îi ia locul. În
felul acesta percepţia ajută şi mai bine desfăşurarea activităţi omului.

4. legea constanţei arată că mecanismele percepţiei umane s-au dezvoltat astfel

încât în anumite limite în care s-ar produce schimbarea distanţei faţă de obiect, a
poziţiei de percepere sau a cantităţii de lumină din mediul ambiant, să se conserve
în percepţie mărimea, forma, culoarea obiectelor şi oamenii să se comporte
adecvat faţă de ele. Constanţa de mărime se păstrează în limitele a 23-30 m
distanţă la care s-ar afla obiectele faţă de noi. Forma paralelipipedică a unei cărţi
se păstrează chiar daca noi o privim dintr-o parte. Frunzele copacilor şi iarba îşi
păstrează pentru noi culoarea chiar daca a coborât amurgul.

5. legea proiectivităţii imaginii perceptive este o expresie a reglajului foarte fin

al proceselor psihice şi nu-şi are nici un corespondent în sfera altor fenomene din
univers. Conform acestei legi, imaginea perceptivă se formează la nivelul scoarţei
cerebrale dar este proiectată la nivelul obiectului şi suprapusă acestuia datorită
sistemului de muşchi fini care reglează curbura cristalinului şi asigură
convergenţa axelor oculare. Dacă apăsăm uşor pe unul din globii oculari şi stricăm
acest reglaj vom crea o imagine lângă cea a obiectului data de ochiul ce nu este
deranjat. Dacă această lege nu ar exista omul nu şi-ar putea acorda mişcările şi
acţiunile la obiectele reale.

6. legea semnificaţiei arată că şi în condiţii mai puţin favorabile omul poate

percepe satisfăcător un obiect pentru că interesul pentru acesta, legăturile lui cu
trebuinţele şi scopurile activităţii creşte starea de pregătire pentru a fi recepţionat,
accelerează procesul de prelucrare centrală şi duce, în final, la un rezultat bun.

Particularităţile imaginii perceptive

Aşa cum s-a văzut procesul perceptiv este foarte complex fiind guvernat de
nenumărate legi şi parcurgând diverse faze iar la finalul acestora se obţine
imaginea perceptivă care la rândul ei are câteva caracteristici speciale ce o
deosebesc, pe de o parte de senzaţii şi, pe de altă parte o aseamănă.

• este o imagine primară, la fel ca senzaţia, adică apare în legaturi strânse cu

acţiunea directă a obiectelor asupra analizatorilor;
• este foarte bogata în conţinut adică semnalează minţii noastre absolut toate
însuşirile obiectului-stimul;

12
• este unitară adică impune toate însuşirile obiectului şi modul de organizare a
acestora;
• are o intensitate proporţională cu cea a stimulului;
• durata ei este corespunzătoare, în general, acţiunii stimulului deşi este totdeauna
urmată şi de aceea ce s-au numit ”imagini consecutive” ce durează foarte puţin
după încetarea acţiunii stimulului;
• întotdeauna se realizează concomitent atât perceperea obiectului cât şi
perceperea contextului în care acesta se află;
• este într-o anumită măsură influenţată de poziţia pe care omul o are faţă de
obiectul ce este perceput;

Tipuri

Imaginile perceptive sunt calitativ diferite în funcţie de:

a) analizatorul dominant în producerea lor (vizuale, auditive, tactilochinestezice,
etc.)
b) caracteristicile obiectelor (de forma, poziţia spaţială, mişcare, timp).

Observația

Dacă percepţia se desfăşoară în mod sistematic organizat, intenţionat

devine observaţie. Observaţia este activitatea perceptivă intenţionată,
orientată spre un scop, reglată de cunoştinţe generale, organizată şi
desfăşurată sistematic, conştient şi voluntar.

Rolurile percepţiilor în activitatea omului

Pentru toate felurile de activităţi ale omului şi pentru întreaga lui viaţă
psihică percepţia îndeplineşte următoarele roluri de bază:
a) oferă informaţii despre însuşirile complexe ale obiectelor aşa cum sunt cele de
formă, mărime, culoare, poziţie, mişcare, desfăşurare în timp;
b) ne ajută să ne cunoaştem propria organizare corporală, să ne percepem direct
caracteristicile particulare ale corpului, să ne vedem în oglindă şi astfel să ne
construim o imagine a Eu-lui fizic ce stă la baza conştiinţei de sine şi a identităţii
de sine;
c) ne permite să ne diferenţiem de mediu şi să avem conştiinţa realităţii obiectelor;
d) reglează complex mişcările şi acţiunile noastre;
e) este o formă principală de control a rezultatelor acţiunilor noastre;
f) ca şi senzaţiile, percepţiile se află la baza sistemului cognitiv al omului.

13
 Cursul 4
Reprezentările - procese senzoriale superioare

Posibilitatea de a avea reprezentări permite omului ca în desfăşurarea

acţiunilor şi activităţilor sale să tină seama nu numai de informaţiile oferite de
percepţie asupra obiectelor prezente ci şi de ceea ce a fost perceput cândva şi ce a
fost prelucrat şi conservat sub formă de reprezentări.

Reprezentarea este procesul cognitiv senzorial de semnalizare în forma

unei imagini unitare dar schematice a însuşirilor concrete şi caracteristice
ale obiectelor şi fenomenelor în absenţa acţiuni directe a acestora asupra
analizatorilor.

Reprezentarea este o imagine schematică, o închipuire despre obiectul

perceput anterior, dar care în momentul de faţă nu acţionează asupra organelor de
simţ.

Făcând parte din categoria proceselor cognitive senzoriale, reprezentările

reflectă tot însuşiri concrete ale obiectelor şi fenomenelor dar numai pe cele ce
sunt comune şi caracteristice pentru un obiect sau o clasă de obiecte. De exemplu,
percepţia unui copac este foarte detaliată şi redă întru totul forma generală a
coroanei, a frunzelor, a nuanţelor de verde în diversele ei zone, iar trunchiul este
reflectat cu toată rugozitatea scoarţei, nodurile şi nuanţele de maro, negru etc. În
reprezentare rămâne numai schema generală a formei coroanei şi trunchiului care
ne permit să spunem că ne-am reprezentat un copac sau altceva.

Procesul psihic al reprezentării este mai complex decât cel al percepţiei. El

presupune:
• informaţii perceptive obţinute în urma mai multor întâlniri cu unul şi acelaşi
obiect sau cu un grup de obiecte;
• chiar un fel de activitate latentă a analizatorilor în timpul desfăşurării
reprezentării;
• implicarea obligatorie a mecanismelor verbale corticale care permit prelucrarea
informaţiilor perceptive;
• efectul orientativ rezultat din acţiunea directă cu acele obiecte despre care se
referea reprezentarea;
• antrenarea unor zone corticale mai largi care asigură prelucrarea specială a
informaţiilor respective.

Prin urmare procesul reprezentării presupune atât mecanisme senzoriale cât

şi altele mai complexe aparţinând gândirii şi ea face astfel legătura între

14
cunoaşterea senzorială şi cea logică. De aceea ea apare mai târziu în viaţa psihică
a omului în comparaţie cu percepţia.

Particularităţile imaginii reprezentării

Imaginea reprezentării are câteva caracteristici speciale care o deosebeşte
de cea rezultată din procesele senzaţiei şi percepţiei.
Cele mai importante sunt:
• este secundară adică ea apare în absenţa obiectelor şi pe baza formării anterioare
a celei perceptive.
• este configurativă ca şi percepţia, adică reproduce aspectele de formă şi mărime
ale obiectelor.
• este mai generalizată adică omite detaliile şi redă însuşirile comune şi
caracteristice.
• este mai schematică dar unitară, adică dacă omite detaliile imaginea de ansamblu
nu se va distruge ;
• este desprinsa de fondul, de contextul în care se află în mod natural obiectul şi
este proiectată în câmp mintal, şi deci poate fi cu uşurinţă folosită în orice context
vrem.
• este însoţită de conştiinţa că obiectele pe care ni le reprezentăm nu sunt de faţă.
• este panoramică adică redă toată informaţia de care dispune persoana fără ca
aceasta să fie limitată de o poziţie particulară a ei faţă de obiect. Când ne
reprezentăm o casă realizam mental toată suprafaţa de locuit neîmpiedicându-ne
de opacitatea pereţilor.

Rolul reprezentării în activitatea şi viaţa psihică a omului:

• înlocuieşte orice obiect absent şi devine un fel de simbol mental al acestuia;

• permite gândirii să-şi extindă activitatea şi asupra a ceea ce a fost;
• contribuie la precizarea semnificaţiei cuvintelor adică dacă într-un dicţionar un
cuvânt este explicat verbal şi totodată, însoţit de o imagine, el este mai bine
înţeles;
• prin gradul de generalizare şi prin reflectarea însuşirilor comune şi caracteristice
ajută să se formeze mai repede noţiunile ştiinţifice la toate disciplinele şcolare,
mai ales dacă avem în vedere elevii mai mici;
• permite conturarea unui suport figurativ pentru rezolvarea unor probleme, pe
aceste sprijinindu-se elaborarea raţionamentelor;
• prin comparaţia dintre reprezentări, se poate face un control iniţial al
corectitudinii unor judecăţi şi raţionamente. Verifici mai întâi câteva cazuri
reprezentate;
• este element de bază în procesul imaginaţiei.

15
 Având în vedere toate aceste roluri înţelegem de ce dezvoltarea
reprezentărilor, bogăţia şi varietatea lor, devin o condiţie favorabilă pentru
desfăşurarea celorlalte procese cognitive.

Clasificarea reprezentărilor.

Omul dispune de o mare varietate de reprezentări. Clasificarea lor s-a făcut

după mai multe criterii, cel mai des folosite fiind:

a) după analizatorul dominant în producerea lor:

1. Reprezentările vizuale – sunt cele mai numeroase în experienţa fiecărei
persoane. Ele exprimă cel mai bine multe din calităţile generale ale
reprezentărilor. Reprezentarea vizuală este detaşată de fond şi proiectată pe un
ecran intern uniform, este degajată de detalii cromatice, culorile reducându-se la
cele fundamentale. Reprezentarea vizuală este mai ales bidimensională. Cea
tridimensională, a corpurilor, este mai greu de realizat, necesitând o dotare mai
specială şi un exerciţiu mai îndelungat. Reprezentările vizuale sunt prezente în
foarte multe activităţi ale omului, dar au o dezvoltare deosebită la pictori, arhitecţi
şi la inginerii proiectanţi. Însuşirea diferitor discipline şcolare necesită
dezvoltarea reprezentărilor specifice pentru acestea, aşa cum sunt reprezentările
geografice, geometrice, tehnice, etc.
2. Reprezentările auditive – reproduc atât zgomotele, cât şi sunetele
muzicale şi verbale singulare, mai ales structurile melodice sau verbale. O
melodie este reprezentată sub aspectul ritmului, al variaţiei de intonaţie sau al
vârfurilor de înălţime. Reprezentările verbale se referă la ritmuri, intensităţi,
particularităţi fonetice. Sunt deosebit de utile în procesul însuşirii limbilor străine,
întrucât modelul pronunţiei sau al accentuării, păstrat în reprezentare, reglează
vorbirea în curs de desfăşurare. Cele melodice au un rol asemănător în munca
dirijorilor şi compozitorilor.
3. Reprezentările chinestezice constau în imagini mentale ale propriilor
mişcări. Pe aceasta se bazează realizarea antrenamentelor ideomotorii, care
presupun doar repartizarea mişcărilor. Rezultate importante s-au obţinut pe
această cale în activitatea sportivă.

b) după gradul de generalizare distingem reprezentări individuale şi

reprezentări generale:
1. Reprezentările individuale – sunt ale acelor obiecte, fiinţe, fenomene
deosebit de semnificative pentru o persoană. Fiecare păstrează în minte
reprezentarea părinţilor, a casei părinteşti, a şcolii, etc. Ceva ce este de un deosebit
interes sau produce o puternică emoţie poate fi întâlnit doar o singură dată, iar
reprezentarea se formează rapid şi este uşor de evocat. În linii generale, această
categorie de reprezentări cuprinde multe detalii, iar însuşirile caracteristice nu se
detaşează prea uşor şi evident.

16
 2. Reprezentările generale – cuprind în structura lor, mai ales însuşirile
comune pentru o întreagă clasă de obiecte şi pe baza acestora orice nou exemplar
poate fi recunoscut ca aparţinând aceluiaşi grup. Gradul de generalitate poate fi
diferit. Unele reprezentări, cum sunt cele geometrice, ating cel mai înalt grad de
generalitate şi sunt foarte aproape de concept. Ele au cea mai mare importanţă în
formarea conceptelor.

c) după nivelul operaţiilor implicate în geneza lor: reproductive şi

anticipative. Cercetările asupra acestor categorii de reprezentări au fost făcute de
J. Piaget şi colaboratorii săi.
1. Imaginile reproductive evocă obiectele sau fenomenele percepute
anterior. Aceste evocări pot fi foarte simple, cum sunt cele denumite statice – care
reflectă obiectul în mişcare, aşa cum se vede o bilă aşezată pe suprafaţa unei mese.
Cele, care refletă mişcarea, au fost numite cinetice – exemplu: rostogolirea
mingei. Dacă reflectă schimbările, pe care le-a suferit obiectul, se numesc de
transformare. Imaginile reproductive cinetice şi de transformare sunt posibile
începând cu vârsta de 7–8 ani.
2. Imaginile anticipative – sunt mult mai complexe. Ele se referă la mişcări
sau schimbări, care încă nu au fost percepute. Sunt rezultatul intervenţiei
operaţiilor gândirii şi procedeelor imaginaţiei. Sunt, la rândul lor, cinetice şi de
transformare. Apar, de asemenea, mai târziu, deci în jurul vârstei de 7–8 ani. Sunt
deosebit de importante în activitatea mintală.

Alte criterii folosite în clasificarea reprezentărilor sunt:

- tipul de activitate, în care se integrează (reprezentări literare, istorice,
geografice etc);
- procesul psihic mai complex, în care integrează (reprezentări ale
memoriei, reprezentări ale imaginaţiei);
- după prezenţa sau absenţa intenţiei şi a efortului voluntar (reprezentări
involuntare, reprezentări voluntare).

17
 Cursul 5. Gândirea
Gândirea şi locul său central în structura intelectului uman

Gândirea este un proces cognitiv specific uman, un atribut distinctiv al

omului faţă de alte vieţuitoare. Numai datorită gândirii omului poate stabili
legături informaţionale cu însuşirile de profunzime al obiectelor şi fenomenelor,
cu cele care reprezintă esenţa şi legitatea lor şi poate astfel să le transforme şi să-
şi satisfacă nevoile la nivelul cel mai înalt. Gândirea dă comportamentelor omului
caracter anticipativ, raţional şi eficient.
Sistemul cognitiv al omului este format din două subsisteme:
a) unul senzorial, asemănător cu al animalelor şi
b) altul complex, logic, specific numai omului şi denumit intelect. Acesta
cuprinde gândirea, limbajul, memoria, imaginaţia şi inteligenţa ca aptitudinea
cognitivă cea mai valoroasă.
Gândirea este componenta cea mai importantă a intelectului uman pentru
că, pe de o parte, ea însăşi atinge niveluri înalte de manifestare şi, pe de altă parte,
influenţează semnificativ celelalte componente. Sub influenţa ei memoria devine
logică, imaginaţia ajunge la rezultate superioare, limbajul îşi creşte rolul în
comunicare iar pentru inteligenţă, gândirea este componenta centrală.
Dar gândirea influenţează semnificativ şi procesele senzoriale, pe cele
afective şi pe cele voluntare. Sub influenţa sa percepţia spontană se transformă în
observaţie, reprezentările ating niveluri mai înalte de generalitate. În relaţia cu
procesele afective gândirea este implicată în formarea emoţiilor şi sentimentelor
complexe. Sub influenţa gândirii voinţa îşi precizează scopurile şi-şi elaborează
planurile, ia decizii şi biruie obstacolele teoretice şi practice. Chiar formarea unor
componente ale personalităţii presupune participarea gândirii. De exemplu,
formarea unor trăsături caracteriale care implică valori, antrenează gândirea în
asimilarea acestora din urmă.

Definiţie:
Gândirea se defineşte ca procesul cognitiv de însemnătate centrală în
reflectarea realului care, prin intermediul abstractizării şi generalizării
coordonate în acţiuni mintale, extrage şi prelucrează informaţii despre
relaţiile categoriale şi determinative în forma conceptelor, judecăţilor şi
raţionamentelor.

Caracterizarea psihologică a gândirii

1. Caracterul informaţional-operaţional.
Gândirea este un mecanism de prelucrare, interpretare şi evaluare a
informaţiilor. Ea nu se mulţumeşte, aşa cum face percepţia, cu însuşirile
exterioare ale obiectului şi fenomenelor, ci accede la surprinderea însuşirilor
interne ale acestora şi mai ales a relaţiilor dintre ele.

18
2. Caracterul mijlocit şi mijlocitor.
Gândirea nu operează asupra realului, asupra obiectelor şi fenomenelor, ci
asupra informaţiilor furnizate de senzaţii, percepţii şi reprezentări. Ea este mediată
de informaţiile stocate în memorie şi poate cel mai pregnant, gândirea este
mijlocită de limbaj. Deci, valoarea şi calitatea gândirii vor depinde de calitatea
factorilor mijlocitori. Dar şi gândirea le mijloceşte şi le influenţează pe toate
celelalte, contribuind la sporirea eficienţei lor. Ea atribuie un înţeles imaginilor
perceptive, utilizează denumiri verbale, se implică activ în marea majoritate a
procedeelor imaginaţiei, direcţionează fluxurile afectiv-motivaţionale, contribuie
la realizarea reglajului voluntar.

3. Caracterul generalizat şi abstractizat.

Generalizând şi făcând abstracţie de la obiectivele concrete, gândirea se
îndepărtează doar aparent de realitate, ceea ce-i oferă posibilitatea de a se debarasa
de încărcătura elementelor nesemnificative.

4. Caracterul finalist.
Omul îşi stabileşte scopul nu în timpul desfăşurării activităţii, ci cu mult
înainte de a trece la executarea ei. Când gândirea s-a finalizat într-un anume
produs (idee, judecată, raţionament), se trece adeseori la raţionalizarea lor. Omul
nu gândeşte doar de dragul de a gândi, ci cu un dublu scop: pentru a-şi declanşa,
organiza şi optimiza propria sa activitate, fie pentru a justifica sau motiva prin
explicaţii şi argumente acţiunile deja săvârşite, chiar dacă aceste cauze sunt altele
decât cele care au stat realmente la baza comportamentelor executate.

5. Caracterul multidirecţional.
Spre deosebire de alte mecanisme psihice orientate spre o singură
dimensiune temporală (percepţia spre prezent, memoria spre trecut, imaginaţia
spre viitor), gândirea le cuprinde pe toate cele trei. Prin aceasta, ea serveşte la
permanenta ordonare şi corelare a diferitelor „stări” ale obiectului cunoaşterii.

Sistematizând şi sintetizând ideile mai multor autori, putem spune că

gândirea se compune din următoarele unităţi de bază (componente):
· imaginea – reprezentarea mintală a unui obiect specific, unitatea cea mai
primitivă a gândirii;
· simbolul – o unitate mai abstractă, care redă obiectul, evenimentul, cel mai
simplu simbol fiind cuvântul;
· conceptul – o etichetă pusă unei clase de obiecte, evenimente, care au în comun
câteva atribute;
· operaţia – acţiune interiorizată, reversibilă, care serveşte la formarea
conceptelor sau la rezolvarea problemelor;
· regula sau legea – cea mai complexă unitate a gândirii, ce presupune stabilirea
relaţiei dintre două sau mai multe concepte.

19
Când utilizăm simboluri sau concepte, imagini interne şi când rezolvăm mintal
probleme, spunem că gândim.

Operaţiile generale ale gândirii

Operaţiile la care ne vom referi mai jos, au fost numite generale pentru că
se aplică în toate situaţiile şi la toate felurile de informaţii. În afara lor sunt şi
operaţii specifice care ţin de fiecare domeniu al cunoaşterii şi, în speţă, de fiecare
disciplină şcolară.
Aceste operaţii generale ale gândirii sunt următoarele:
1. analiza este dezmembrarea mentală a unui obiect sau fenomen în părţi
sau componente cu ajutorul semnelor verbale pentru a descoperi semnificaţia lor;
2. sinteza este operaţia inversă de reunire mentală a părţilor în întreg tot cu
ajutorul semnelor verbal în vederea descoperirii legăturilor dintre ele;
3. comparaţia este o confruntare mentală a obiectelor şi fenomenelor după
un anumit criteriu în vederea descoperirii asemănărilor şi deosebirilor dintre ele;
4. clasificarea de obicei urmează comparaţiei şi constă în gruparea
obiectelor în categorii sau clase după însuşirile lor identice sau foarte
asemănătoare;
5. abstractizarea este cea mai importantă şi specifică operaţie a gândirii.
Ea este asemănătoare cu analiza în sensul că sunt desprinse în plan mintal părţile
sau însuşirile obiectelor şi sunt pe rând supuse unor transformări iar cele care
rămân constante exprima ceea ce este esenţial şi necesar în obiecte şi fenomene şi
sunt reţinute iar de celelalte se face abstracţie, adică sunt date la o parte, sunt
omise. Prin urmare, abstractizarea are două laturi: una pozitivă de conservare, alta
negativă de eliminare. Totodată, se realizează abstractizării succesive şi astfel se
ating niveluri tot mai înalte ale ei;
6. generalizarea consta în atribuirea însuşirilor descoperite prin
abstractizare la întreaga clasă de obiecte;
7. concretizarea este operaţia prin care se trece de la ceea ce s-a generalizat
la cazurile concrete. Aceasta este concretizarea ca exemplificare. Există şi o formă
superioară de concretizare ce se numeşte concretizare logică.
8. sistematizarea este ordonarea mintală şi consecutivă a obiectelor, care
la momentul dat se află în haos, dezordine. Altfel spus, a pune lucrurile în relaţiile
lor logice, normale.
9. particularizarea este operaţia prin care se stabilesc trăsăturile specifice,
proprii doar obiectului dat. Se stabileşte originalitatea unui obiect sau a unei
persoane.
Toate operaţiile gândirii nu funcţionează izolat ci în legătură unele cu altele
formând structurile operatorii ale gândirii.

20
Noţiunile ca unităţi informaţionale de bază. Procesul formării lor

Noţiunile sunt produsele proceselor complexe de gândire care odată

formate permit desfăşurarea şi mai amplă a gândirii pentru că ele reprezintă nu
obiecte singulare ci clase de obiecte pe care gândirea le poate pune dintr-o dată în
relaţie unele cu altele şi descoperi astfel aspecte foarte importante. Noţiunea
constituie un construct cognitiv, ce depăşeşte conţinutul nemijlocit al percepţiei.
Noţiunea este reflectarea a ceea ce este dincolo de percepţie. Dar ea se constituie
cu sprijinul percepţiei.
Noţiunea definită sintetic, concentrat reprezintă esenţa reflectată a
lucrului.
Conţinutul, corespondentul noţiunii în plan senzorial este imaginea
perceptivă. Sinonimele termenului „noţiuni” sunt concept, categorie. Noţiunea
reprezintă partea spirituală, ideală a cuvântului, căci acesta ca semn are două părţi:
corp sonor (şirul de litere) şi sens (semnificaţia).
Gândirea poate avea două feluri de noţiuni: a) empirice, b) ştiinţifice.
Noţiunile empirice sunt rezultatul activităţilor practice ale omului care îi
permit să desprindă ceea ce este general şi important pentru o categorie de obiecte.
De asemenea, ele pot rezulta şi din comunicarea cu cei din jur. Gândirea participă
la apariţia lor dar fără a avea rigoarea şi precizia necesare. De aceea aceste noţiuni
sunt imperfecte adică amestecă în conţinutul lor, însuşirile esenţiale şi necesare
cu cele concrete, fenomenale, neimportante. Ele pot fi folosite de către gândire în
situaţii obişnuite dar în faţa unor probleme noi şi dificile sunt insuficiente şi pot
duce la erori mai mult sau mai puţin grave. (socotit, operație matematică)
Noţiunile ştiinţifice sunt cele care caracterizează adevărata gândire umană.
Definiţie:
Noţiunile ştiinţifice sunt unităţi cognitive ale gândirii care reflectă
însuşirile necesare, esenţiale şi generale ale unei clase de obiecte sau
fenomene. Ele sunt produsul gândirii întregii societăţi şi sunt apoi, însuşite
de ceilalţi oameni în cadrul activităţii de învăţare şcolară.
Noţiunea de atom a fost rezultatul activităţii de cercetare desfăşurată de
numeroşi oameni de ştiinţă şi apoi a fost inclusă în manualele şcolare şi învăţată
de adolescenţi şi tineri.
Prin urmare, noţiunile ştiinţifice au următoarele caracteristici de bază:
- sunt formate în activitatea de învăţare în şcoală, care este condusă de profesor,
sau în activitatea individuală de învăţare, dar folosind surse ştiinţifice;
- se însuşesc în mod conştient şi voluntar presupunând prelucrarea complexă a
informaţiilor iniţiale sub conducerea profesorului;
- în conţinutul noţiunilor ştiinţifice intră numai însuşirile necesare şi esenţiale ale
unei clase de obiecte sau fenomene şi acestea sunt ierarhizate şi legate în mod
necesar unele de altele;
- noţiunile ştiinţifice formează sisteme riguroase adică intre ele sunt relaţii logice
care permit legături corecte între ele şi asigură evitarea erorilor;

21
- rezultă dintr-un proces relativ lung de gândire care se încheie cu definirea clară
a lor.
Pentru formarea noţiunilor ştiinţifice în şcoală trebuie asigurate
următoarele condiţii psihologice:
- să se comunice elevilor ce vor trebui să obţină în urma desfăşurării activităţii lor
de învăţare, fiind astfel orientaţi în sarcină;
- să se asigure un material intuitiv suficient care să ofere informaţii ce vor fi
prelucrate în gândire şi să fie bine explorat perceptiv;
- să se verbalizeze rezultatele perceperii materialului intuitiv;
- să se formeze din timp acele operaţii ale gândirii care sunt necesare formării
noţiunii respective
- profesorul să conducă activitatea de prelucrare a informaţiilor şi elevii să
desprindă treptat, cu mintea lor, însuşirile necesare şi esenţiale caracteristice
pentru acea noţiune;
- să se exprime într-o definiţie a acelei noţiuni, însuşirile esenţiale şi necesare
descoperit de gândire;
- să se stabilească legăturile dintre noţiunea nou formată şi cele însuşite anterior;
- să se aplice noţiunea nouă la alte situaţii pentru a fi consolidată;

Clasificarea gândirii. Criterii de clasificare

Gândirea omului nu este uniformă, nu funcţionează la fel la toţi oamenii

sau la unul şi acelaşi om în momente şi în situaţii diferite. Există numeroase
tipologii, ne vom referi însă doar la câteva criterii, şi anume:

I. După orientare:
a) gândirea direcţionată;
b) gândirea nedirecţionată.
Gândirea direcţionată sau directă este sistemică şi logică, deliberată şi
intenţionată, ghidată de scop, cu ajutorul ei oamenii rezolvă probleme, formulează
legi, îşi realizează obiectele propuse (drept exemplu tipic este sinectica, care se
bazează pe respectarea unor reguli, pesupune critică şi discuţii contradictorii).
Gândirea nedirecţională sau nondirectivă se caracterizează prin mişcarea liberă
spontană a gândurilor, fără a fi orientată de un scop sau de un plan. Ea este
implicată de imaginaţie, fantezie, reverie, oamenii recurgând la ea pentru a se
relaxa. Gândirea nedirecţionată are o mare importanţă în pregătirea momentului
gândirii direcţionate, productive, creatoare, contribuind astfel indirect la
soluţionarea problemelor (drept exemplu poate servi brainstormingul, ce
favorizează imaginaţia liberă, chiar aberantă, asociaţia spontană a ideilor după
principiul „cantitatea generează calitatea”, eliminarea criticii, duşman al
imaginaţiei).
II. După tipul operaţiilor presupuse:
a) gândirea algoritmică;

22
b) gândirea euristică:
Gândirea algoritmică este bazată pe trecerea succesivă de la un „pas” la
altul, ceea ce va conduce în mod cert la rezolvarea problemei, pe când gândirea
euristică are caracter arborescent, din fiecare „nod” subiectul trebuind să aleagă o
cale din mai multe posibile, este o „scurtătură”, care ajută la reducerea efortului
mintal rezultat sigur (încercări şi erori).

III. După finalitate:

a) gândirea reproductivă;
b) gândirea productivă;
c) gândirea critică.
Distincţia dintre primele două tipuri de gândire a fost introdusă de către psihologul
german Selz, care consideră că procesul gândirii trece treptat de la nivelul
reproductiv al completării lacunelor dintr-o problemă la nivelul productiv al
elaborării unor soluţii noi. Drept exemplu poate servi o întâmplare din viaţa
celebrului matematician Gauss. Pe când acesta avea 6 ani, profesorul a dat elevilor
să calculeze cât mai rapid suma numerelor de la 1 la 10. În timp ce colegii lui mai
calculau încă, Gauss a sesizat o nouă legitate – faptul că suma termenilor din
poziţii extreme este 11, deci suma finală va fi 55.
Primul mod de operare al gândirii este simplist, automatizat şi stereotipizat, pe
când al doilea este creativ.
Gândirea critică se centrează pe testarea şi evaluarea soluţiilor şi exploatărilor
posibile.

IV. După sensul de evoluţie există:

a) gândirea divergentă;
b) gândirea convergentă.
Gândirea divergentă manifestă tendinţa de diversificare şi multiplicare a
soluţiilor în raport cu punctul iniţial de plecare, fiind semnul distinctiv al
flexibilităţii şi mobilităţii intelectuale a individului (prezenţa unor capacităţi cum
ar fi: generarea cât mai multor produse, combinarea elementelor pentru obţinerea
cât mai multor variante etc).
Gândirea convergentă se mişcă în sens invers de la diversitate la unitate.
Ea cuprinde capacităţi de tipul următor: de a comprima un număr variat de
structuri semantice într-un număr relativ limitat, de a forma concepte pornind de
la atributele obiectelor şi fenomenelor etc. Guilford demonstrează că în gândirea
convergentă relaţiile sunt extrase din informaţia dată. Spre deosebire de ea, în
gândirea divergentă există o mai mare libertate în producerea informaţiei, dar nu
totală. Gândirea divergentă a fost considerată caracteristica distinctivă a
creativităţii, pe când gândirea convergentă, caracteristică distinctivă a
inteligenţei.

23
V. După demersurile logice:
a) gândirea inductivă;
b) deductivă;
c) analogică (analoagă).
Gândirea inductivă facilitează extragerea şi formularea unei concluzii
generale dintr-o multitudine de cazuri particulare. Ea surprinde regularitatea,
ceea ce este comun, constant invariabil.
Gândirea deductivă reprezintă mişcarea cunoaşterii în sens invers celei
inductive, deci de la general la particular; este un excelent mijloc de a controla
conceptele, relaţiile şi legile obţinute prin gândirea inductivă. Prin gândirea
deductivă, pornind de la o serie de legităţi deja stabilite, omul tinde spre obţinerea
unor noi informaţii şi ajunge întotdeauna la o anumită concluzie.
Gândirea analogică constă în stabilirea similitudinilor dintre diverse
obiecte, fenomene, evenimente, idei etc., acolo unde ele par a nu exista, în
transferul de informaţie de la un obiect cunoscut, asimilat, la altul necunoscut
încă. Pornind de la asemănările constante, gândirea analogică emite ipoteze, ce
urmează a fi verificate. Dacă gândirea inductivă se bazează pe tratarea
informaţiilor de aceeaşi natură, gândirea analoagă cercetează fenomene extrem de
variate.

Înţelegerea ca activitate a gândirii

Atât în activitatea de învăţare şcolară cât şi în situaţiile de viaţă obişnuite
ne putem afla în faţa unor fenomene noi şi nu putem să acţionăm asupra lor dacă
nu le înţelegem cauza. Nu putem rezolva o pană de automobil dacă nu înţelegem
ce a provocat-o. În sensul cel mai larg, a înţelege înseamnă a surprinde relaţia
între fenomene. Dar psihologia defineşte înţelegerea mai complet şi anume:
Definiţie:
Înţelegerea este activitatea gândirii care constă în descoperirea legăturilor şi
însuşirilor esenţiale şi necesare ale obiectelor şi fenomenelor pe baza
integrării informaţiilor noi în cele deja asimilate de către om.
Există câteva condiţii de bază care trebuie asigurate pentru a se realiza
înţelegerea şi anume:
- existenţa unui volum de cunoştinţe anterioare în care vor fi integrate noi
informaţii. Fără acestea nu se pot înţelege un fapt, un fenomen nou;
- extragerea unui volum suficient de informaţii de la noul obiect sau fenomen pe
care vrei să-l înţelegi. Dacă extragi prea puţine nu vei reuşi să-l înţelegi;
- actualizarea selectivă a informaţiilor anterior, adică numai a acelor care au
legătura cu noul obiect sau fenomen ce urmează a fi înţeles;
- realizarea unei analize şi sinteze unitare a informaţiei actualizate şi a celei noi
provenite de la fenomenele ce trebuie înţelese.

24
 Rezolvarea problemelor ca activitate principală a gândirii
Se spune că gradul de funcţionare a gândirii se probează cel mai bine în
confruntarea cu problemele teoretice sau practice.
Definiţie:
Problema este dificultatea teoretică sau practică ce se cere a fi depăşită cu
mijloace intelectuale. Problema este unul din factorii care declanşează procesul
de rezolvare.
Definiţie:
Procesul de rezolvare este organizarea şi desfăşurarea acţiunilor şi
activităţilor de gândire care transformă stările iniţiale (datele problemei) în stări
finale (soluţia problemei).
Aspecte centrale ale procesului de rezolvare sunt: elaborarea ipotezelor,
stabilirea strategiilor de căutare şi prelucrare a informaţiilor până se ajunge la
soluţia cerută. De fapt, procesul de rezolvare presupune parcurgerea mai multor
faze şi anume:
- faza punerii problemei în care se analizează enunţul problemei stabilindu-se ce
se cunoaşte explicit, ce se cere şi ce este implicit cunoscut şi trebuie scos la lumină
pentru a servi rezolvării. Uneori este necesară reformulare problemei adică
exprimarea ei într-o nouă formă, mai clară, mai familiară, mai uşoară. Alteori o
problemă complexă poate fi împărţită în probleme mai simple cu scopul de a uşura
rezolvarea ei
- faza formulării ipotezelor şi testarea mentală a lor în vederea selectării celei mai
plauzibile, cu cele mai mari şanse de a fi cea necesară;
- faza elaborării modelului rezolutiv sau a planului de rezolvare în care se prevăd
sarcinile şi succesiunea îndeplinirii lor;
- faza rezolutivă sau executivă în care se realizează planul, se aplică operaţiile,
procedeele, strategiile de rezolvare şi se ajunge la soluţia finală.
În cazul problemelor complexe şi importante există şi a cincea fază constând în
verificare şi generalizarea principiului de rezolvare.
Prin urmare, gândirea îndeplineşte numeroase şi complexe roluri în activitatea
omului şi anume:
- are cea mai importantă funcţie informaţională făcând posibilă cunoaşterea
esenţialului şi necesarului din obiecte şi fenomene;
- asigură înţelegerea, explicarea şi interpretarea fenomenelor;
- are o funcţie rezolutivă caracteristică numai ei;
- are cel mai mare rol în luarea deciziilor;
- este una dintre cele mai importante componente ale creativităţii;
- contribuie la realizarea conştiinţei, caracteristică doar fiinţelor umane;
Psihologia şi ştiinţele educaţiei sunt interesate atât de cunoaşterea gândirii cât şi
de dezvoltarea ei la copii şi tineri.

25
 Curs 6
Memoria

Memoria este procesul psihic cognitiv de memorizare (encodare),

stocare (reţinere, depozitare) şi reactualizare a informaţiilor şi trăirilor
noastre.
Ea nu se reduce însă numai la atât. Dacă prezentăm unor subiecţi silabe fără
sens, în reamintirea lor, ei vor apela la gruparea silabelor. Dacă le prezentăm
cuvinte, ei le vor regrupa după o serie de criterii. Aşadar, nu este un
simplu mecanism psihic structurat, constructiv, ci poate fi chiar creativ.
Memoria este o capacitate psihică absolut necesară, fără de care viaţa ar fi
practic imposibilă. Pentru a înţelege această caracteristică esenţială a ei, să ne
imaginăm pentru o clipă ce s-ar întâmpla fără memorie. Omul ar trăi într-un
continuu prezent, fără trecut, dar şi fără viitor, numai sub influenţa datelor
nemijlocite de reflectare, comportamentul său fiind haotic, spontan, fără
stabilitate şi finalitate, fără durabilitate în timp; totul ar părea absolut nou şi
necunoscut.
Caracterul necesar al memoriei decurge din faptul că ea este implicată în
marile comportamente ale vieţii omului: cunoaştere şi învăţare, înţelegere şi
rezolvare de probleme, inteligenţă şi creativitate. memoria asigură continuitatea
vieţii psihice a individului.
Memoria se află în strânsă interacţiune şi interdependenţă cu toate
celelalte procese, însuşiri şi capacităţi psihice, fiind influenţată de ele şi
influenţându-le totodată. O mare parte a materialului, care se stochează şi se
păstrează în memorie provine din funcționarea proceselor senzoriale. Memoria
este de fapt materialul provenit din contactul organelor de simţ cu realitatea
înconjurătoare, fapt care ne evidenţiază legătura memoriei cu procesele psihice
senzoriale. Memoria este ca o coloană vertebrală a personalităţii fiind implicată
în conturarea identităţii. Memoria nu înseamnă numai acumularea de informaţii,
ci şi organizarea şi chiar structurarea lor, prin aceasta ea raportându-se la gândire.
Nu reţinem şi nu reactualizăm orice, doar ceea ce ne place, ceea ce corespunde
unor dorinţe, aspiraţii, fapt care relevă legătura memoriei cu procesele afectiv-
motivaţionale. Memoria implică şi prezenţa unui efort voluntar, realizându-se
astfel legătura ei cu voinţa. În sfârşit, trăsăturile personalităţii îşi vor spune
cuvântul în ceea ce memorăm sau actualizăm: un optimist va reţine anumite
aspecte ale realităţii din lectura unui roman, spre deosebire de un pesimist.
Memoria are o serie de caracteristici, care o individualizează în raport cu
alte procese psihice. Memoria este:
- activă, deci aduce modificări şi transformări atât în subiectul care
memorează, cât şi în materialul memorat. Informaţiile memorate sunt
supuse unei organizări şi restructurări continue. Memoria nu este ca o
bibliotecă, în care cărţile stau fixate o dată pentru totdeauna, ci ca o
bibliotecă, în care acestea îşi schimbă mereu locul în funcţie de necesităţile

26
 celui, care o foloseşte. Pentru a stoca o informaţie subiectul trebuie să
depună efort;
- selectivă, în sensul că nu reţinem şi nu reactualizăm absolut totul, ci doar o
parte din solicitările, ce vin spre noi: stimulii puternici sau ceea ce
corespunde vârstei, sexului, gradului de cultură, preocupărilor, dorinţelor,
intereselor noastre;
- situaţională, deci în concordanţă cu particularităţile de timp şi spaţiu ale
situaţiei, dar şi cu starea internă a subiectului (dimineaţa–seara, într-o
ambianţă liniştită sau zgomotoasă, în condiţii de sănătate sau boală);
- relativ fidelă, ceea ce înseamnă că informaţiile nu sunt reţinute şi
reactualizate exact în forma, în care ne-au fost prezentate, ci cu o oarecare
aproximaţie, deoarece intervine caracterul activ al memoriei şi păstrării,
trăsăturile de personalitate ale individului şi uitarea;
- mijlocită, ceea ce înseamnă că pentru a memoriza şi a reproduce mai uşor
utilizăm de o serie de instrumente, care îndeplinesc funcţia unor autentice
mijloace de memorare. În calitate de „stimuli-mijloc” pot apărea obiectele
concrete („nodul la batistă”) cuvântul sau gândul;
- inteligibilă, deoarece presupune înţelegerea celor memorate şi
reactualizate, organizarea materialului memorat după criterii de
semnificaţie. Omul apelează la o serie de procedee logice, scheme
raţionale, planuri mnezice (de exemplu: împărţirea unui text în fragmente,
încadrarea fragmentelor mici în cele mari, realizarea asociaţiilor etc.), care
pun în evidenţă prezenţa unei conduite inteligente.
Prin toate caracteristicile ei, dar mai ales prin ultimele două, memoria devine
un proces psihic specific uman, diferenţiat aproape total de memoria animalelor,
fapt care justifică încadrarea ei în rândul proceselor logice de cunoaştere.
Prin imensa valoare adaptativă, prin rolul ei enorm în direcţia echilibării
organismului cu mediul, memoria îşi merită caracterizarea, pe care i-a dat-o
marele psihofiziolog rus I.M. Secenov, de „condiţie fundamentală a vieţii psihice”
sau, într-o formulare şi mai plastică, de „piatră unghiulară a vieţii psihice”.

Procesele memoriei

Chiar definiţia memoriei arată că aceasta are trei procese principale:

memorarea, păstrarea, reactualizarea.
Memorarea (fixare, encodare) sau întipărirea se poate realiza în mai
multe feluri. Acestea au fost clasificate după două criterii:
a) prezenţa intenţiei şi a efortului de memorare;
b) legătura cu gândirea.
După primul criteriu se disting memorarea involuntară şi cea voluntară.
După al doilea criteriu se diferenţiază memorarea mecanică şi cea logică.
Memorarea involuntară este prezentă mai ales la copii. Ea înseamnă
întipărirea de diverse cunoştinţe şi modele de acţiune fără să existe un scop stabilit

27
şi fără să se facă un efort. Memorarea involuntară se realizează în cursul
desfăşurării unor activităţi psihice, a comunicării cu ceilalţi, a urmăririi unor
programe de radio şi televiziune etc. La un moment dat persoana constată că ştie
anumite lucruri fără să îşi fi propus. Ea este mai întâmplătoare, mai puţin
organizată şi mai puţin sistematică. Marele său avantaj, constă că se pot întipări
foarte multe informaţii, fără efort. Ea contribuie la formarea experienţei personale.
Memorare voluntară presupune stabilirea unor scopuri şi a intenţiei de a
le atinge, depunerea efortului voluntar corespunzător şi aplicarea unor procedee
specifice de memorare. Această formă de memorare este organizată, sistematică
şi constantă. Ea este foarte productivă şi este cea mai importantă pentru învăţarea
şcolară. Cu ajutorul ei realizăm cele mai multe achiziţii. Cea mai mare parte a
experienţei anterioare se datorează memoriei voluntare. Memorarea voluntară este
favorizată de folosirea unor puncte de sprijin, împărţirea în unităţi sau fragmente
ale materialului şi întipărirea pe rând a acestora, realizare planului de idei etc.
După cel de-al doilea criteriu, amintim că distingem memorarea
mecanică şi memorarea logică.
Memorarea mecanică este o formă elementară de întipărire constând mai
ales în repetarea de mai multe ori a materialului dar fără sesizarea sensului
acestuia. De obicei se învaţă cuvânt cu cuvânt, fără a înţelege conţinutul. Poate
părea productivă dar în realitate este consumatoare de timp şi energie şi apoi ce s-
a întipărit mecanic se uită repede. Ea nu este potrivită pentru învăţarea şcolară.
Însă, uneori trebuie folosită, adică sunt denumiri sau cifre ce trebuie reţinute ca
atare prin repetare. Dar şi în acest caz se pot face legături de sens.
Memorarea logică presupune o legătură strânsă cu gândirea asigurându-
se înţelegerea materialului. Se stabilesc fel de fel de legături cu sens între părţile
materialului de memorat. Acestea pot fi organizate special după criterii logice şi
astfel, pot fi şi mai bine memorate. Se acordă atenţie specială ideilor şi noţiunilor
cheie, se leagă acest nou material de cunoştinţele anterioare ale persoanei.
Memorând logic se consumă mai puţin timp şi mai puţină energie iar materialul
nu se uită şi poate fi uşor actualizat. Ţinând seama de aceste caracteristici ale
memorării logice aceasta trebuie să devină prioritară în învăţarea şcolară şi să
asigure însuşirea corectă a cunoştinţelor. Memorarea logică foloseşte procedee
productive cum ar fi sintetizarea logică a materialului, selectarea a ceea ce este
esenţial şi semnificativ, eliminarea detaliilor etc.

Procesul păstrării
Acest proces mai este numit şi conservarea celor însuşite pentru un timp
mai scurt sau mai larg. El constă în menţinerea în minte a celor memorate cu
ajutorul unor procedee active de conservare cum ar fi:
- integrarea celor memorate în structuri cognitive mai ample chiar la finalul
însuşirii lor;
- întărirea celor conservate prin însuşirea de noi cunoştinţe ce au legătură cu ele;

28
- restructurarea celor conservate prin antrenarea implicită a lor în fel de fel de
activităţi mentale sau practice;
Factorii cei mai importanţi care ajută păstrarea sunt următorii:
- inteligibilitatea materialului memorat asigură păstrarea mai îndelungată decât a
celei fără sens;
- ideile generale dintr-un material se păstrează mai bine decât aspectele textuale;
- evenimentele care generează trăiri afective puternice se ţin mai bine minte decât
cele neutre afectiv;
- ideile se păstrează mai bine decât imaginile mai ales începând cu adolescenţa;
- verbalizarea a ceea ce nu trebuie să uităm.

Tipuri de păstrare
Ţinând seama de durata păstrării s-a făcut diferenţa între memoria de scurtă durată
şi cea de lungă durată:
- memoria de scurtă durată (MSD) conţine de obicei informaţii imediate, recente,
numai momentan semnificative, pe care le păstrează o perioadă foarte scurtă de
timp, de circa 15-20 secunde până la 10 minute şi presupun fenomene bioelectrice
la nivel neuronal. Ea asigură continuitatea dintre actele pe care le realizăm.
- memoria de lungă durată (MLD) conservă informaţii şi trăiri chiar pentru
întreaga viaţă. Ea are mecanisme mai complexe atât bioelectrice cât şi biochimice.
Această formă de memorie este cea mai importantă pentru construirea experienţei
noastre personale şi pentru asimilarea unui mare volum de cunoştinţe care să poată
fi utilizate ulterior în adaptarea la mediu, în rezolvarea diferitelor sarcini.

Procesul reactualizării
Reactualizarea celor memorate se realizează în două feluri:
a)recunoaştere şi b) reproducere.
Recunoaşterea este o formă elementară de reactualizare şi domină la
vârstele mici. Recuperarea informaţiei în cazul recunoaşterii se face numai în
prezenţa materialului care a fost memorat. În aceste condiţii, ea se realizează
repede, uşor, chiar involuntar. Este de 2-3 ori mai uşoară şi mai rapidă decât
reproducerea. Recunoaşterea se poate desfăşura şi în mod voluntar, comparând
treptat materialul prezent cu ceea ce se află în minte. Ea este implicată în
desfăşurarea multor activităţi zilnice. Dar recunoaşterea nu este indicată pentru
învăţarea şcolară. Deseori elevii confundă recunoaşterea paginilor din manual cu
stăpânirea efectivă a cunoştinţelor respective.
Reproducerea este forma de reactualizarea complexă şi eficientă şi cea mai
potrivită pentru învăţarea şcolară. Ea implică folosirea unor procedee de a ajunge
la materialul păstrat şi se poate realiza selectiv. Materialul memorat poate fi
reactualizat într-o nouă organizare şi în altă formă verbală. Reproducerea se poate
realiza involuntar atunci când amintirea unui cuvânt este urmată de un vers sau o
strofă ce se reproduce cu mare uşurinţă şi ca de la sine, fără intenţie şi fără efort
special. Pentru sarcinile mai complexe de reactualizare se foloseşte forma

29
voluntară. Aceasta presupune formularea unui scop, antrenarea unor procedee
speciale de actualizare, efort de verbalizare a celor actualizate.

Rolurile fundamentale ale memoriei

Între cele trei procese ale memoriei există interdependente şi condiţionări
reciproce care asigură îndeplinirea rolurilor fundamentale ale acesteia în viaţa
psihică umană:
- memoria este o condiţie de bază a dezvoltării tuturor celorlalte procese psihice,
atât cele cognitive cât şi cele afective şi volitive;
- asigură constituirea experienţei personale şi a celei însuşite fără de care nu s-ar
putea realiza adoptarea complexă a omului la ambianţă;
- memoria este necesară realizării stării de conştiinţă caracteristică omului;
- pe baza ei se formează componente principale ale personalităţii cum sunt
aptitudinile şi caracterul;
- memoria este indispensabilă formării identităţii de sine şi a păstrării acesteia (în
timp ce se produc transferării corporale şi psihice de-a lungul anilor);
- aşa cum s-a mai subliniat, fără memorie nu s-ar desfăşura activităţile
fundamentale ale omului: jocul, învăţarea, munca şi creaţia.

Uitarea, formele, cauzele şi căile limitării ei

Fenomenul opus memorării este uitarea despre care se afirmă că este un
fenomen natural şi, în anumite limite, necesar. Este natural pentru că, deşi creierul
uman are disponibilităţi funcţionale foarte mari, acestea nu sunt nelimitate şi deci
nu se poate înmagazina la infinit fără să se şi elimine ceva. Este un fenomen
necesar pentru că mintea trebuie eliberată de informaţii şi modele de acţiune care
nu mai sunt folositoare şi de evenimentele negative care dacă s-ar păstra tot timpul
ar produce dezadaptări.
Principalele forme ale uitării sunt următoarele:
- uitarea totală a unui material care ne-ar fi, de fapt, foarte necesar;
- uitarea parţială constând în imposibilitatea reactualizării unei părţi a unui
material sau a unei idei de bază. Ea este însoţită şi de confuzii şi erori de
reproducere;
- uitarea momentană numită lapsus, adică cineva nu poate reproduce pe moment
numele unei persoane de a cărei înfăţişare şi a amintit foarte bine.
Cu privire la cauzele uitării se face următoarea clasificare a acestora:
a) cauze funcţionale ale organismului aşa cum ar fi perioadele de convalescenţă,
oboseala cronică, suprasolicitarea;
b) nerespectarea cerinţelor de bază ale desfăşurării memoriei cum ar fi:
- apelul la memoria mecanică în locul celei logice;
- învăţare insuficientă sau subînvăţare;
- supraînvăţarea care poate duce la apariţia inhibiţiei de apărare;
- învăţarea logică a unui material dar nerealizarea legăturii acestuia cu celelalte
cunoştinţe;

30
- insuficiența consolidării celor memorate prin repetare.

Căile cele mai importante de limitare a uitării sunt următoarele:

- descoperirea și înlăturarea cauzelor uitării;
- dezvoltarea în copilărie a formelor superioare, complexe şi productive ale
memorării;
- realizarea corespunzătoare a repetării materialului, adică:
a) realizarea numărului optim de repetări ( 50% din numărul celor necesare
memorării iniţiale);
b) alegerea repetării eşalonate pentru materialele lungi şi grele (despărţite de
momente de odihnă);
c) folosirea repetărilor active, variate şi selective.

Diferenţele individuale şi calităţile memoriei

Nu toţi oamenii memorizează, păstrează şi actualizează experienţa la fel.
Aceasta face ca oamenii să se diferenţieze între ei, să apară diferenţe individuale.
Unii întipăresc mai uşor, alţii – mai greu, unii într-un timp mai scurt, alţii într-un
timp mai lung, unii au o memorie vizuală, auditivă, gustativă, olfactivă mai bună,
alţii dimpotrivă. Este necesar cu fiecare să se folosească acel tip de memorie, care-
l avantajează mai mult, să-şi dezvolte acea formă a memoriei pe care îl solicită
profesia sa.
Calităţile memoriei se concretizează diferit la fiecare individ. Uneori,
atunci când aceste proprietăţi sunt sau foarte puternice sau foarte slabe, ele pot
deveni elemente distinctive în descrierea personalităţii noastre.
În procesul funcţionării sale memoria îşi formează o serie de calităţi, cele
mai importante
fiind:
1. volumul memoriei – cantitatea de material, pe care-l putem memoriza,
păstra şi reactualiza. Există persoane, cărora li se spune că sunt nişte „enciclopedii
ambulante”, având un volum de informaţie stocată extrem de bogat;
2. elasticitatea, mobilitatea şi supleţea memoriei – capacitatea de a acumula
cunoştinţe mereu noi, a le organiza şi reorganiza eficient pe cele vechi; capacitatea
de a corela informaţia nouă cu cea deja cunoscută şi de a modifica în corespundere
cu necesităţile actuale.
3. Viteza (rapiditatea) memorizării – viteza (uşurinţa) fixării informaţiei.
Persoanele cu o viteză înaltă de memorizare depun un efort redus, engramarea
(întipărirea) se realizează cu economie de timp şi de repetiţii.
4. Exactitatea reactualizării indică gradul de precizie, corectitudine şi
acurateţe a recunoaşterii şi reproducerii materialului anterior memorat.
5. Fidelitatea redării se referă la măsura, în care informaţia actualizării
corespunde cu cea întipărită.

31
 6. Promptitudinea reactualizării se referă la viteza, cu care reuşim să
actualizăm un material învăţat. Persoanele, la care promptitudinea reactualizării
are un nivel înalt de dezvoltare, realizează foarte rapid recunoaşterea şi
reproducerea informaţiei, imediat după stimulare.
Cercetările psihologice au demonstrat că se reţine:
10 % din ceea ce citim,
20 % din ce auzim,
30 % din ce vedem,
50 % din ce vedem şi auzim în acelaşi timp,
80 % din ce spunem,
90 % din ce spunem şi facem în acelaşi timp.

32
 Curs 7
IMAGINAŢIA

Activitatea umană nu se limitează la captarea, înregistrarea şi prelucrarea

informaţiilor actuale, prezente. Ea nu este eficientă prin simpla readucere a
trecutului în prezent, chiar dacă o face în funcţie de condiţiile schimbate ale
prezentului. Pentru a fi eficientă şi adaptată, activitatea trebuie să anticipe, să
prefigureze viitorul obiectului, al situaţiei, al evenimentului. Acest lucru este
posibil datorită intrării în funcţie a unui nou mecanism psihic, cu ajutorul căruia
informaţiile actuale şi cele trecute sunt transformate, modificate, transfigurate,
mai mult, sunt create altele noi. Acest nou mecanism psihic poartă numele de
imaginaţie.
Imaginaţia se defineşte ca proces psihic cognitiv complex de elaborare
a unor imagini şi proiecte noi, pe baza combinării şi transformării
experienţei.
Imaginaţia este un proces psihic cognitiv, care constă în crearea imaginilor,
obiectelor şi fenomenelor anterior nepercepute. Imaginaţia este acel proces psihic,
al cărui rezultat îl constituie obţinerea unor reacţii, fenomene psihice noi pe plan
cognitiv, afectiv sau motor. În procesul de adaptare activă, transformativă şi
creatoare, imaginaţia joacă un rol deosebit de important. Prin intermediul ei,
câmpul cunoaşterii umane se lărgeşte foarte mult, omul fiind capabil de
performanţă unică de a realiza unitatea între trecut, prezent şi viitor.
Detaşându-se de prezentul imediat, de „aici şi acum,” omul îşi organizează
şi proiectează acţiunile anticipând atât drumul ce va fi parcurs, cât şi rezultatele,
care vor fi obţinute. Dispunând de imaginaţie, omul poate să-şi elaboreze mental
scopul acţiunii şi planul desfăşurării ei, iar pe baza acestora să o desfăşoare
orientat şi permanent reglat cu minimum de erori şi cu mare eficienţă. Imaginaţia
interacţionează cu toate procesele şi funcţiile psihice şi îndeosebi cu memoria,
gândirea, limbajul.

Procedeele fundamentale ale imaginaţiei

Un procedeu imaginativ este un mod de operare mintală, presupunând o

succesiune mai mult sau mai puţin riguroasă de compuneri, descompuneri şi
recompuneri, de integrări şi dezintegrări, conducând la rezultate variabile,
cantitativ şi calitativ.
Originalitatea combinatoricii imaginative se explică atât prin libertatea de
organizare a desfăşurării procedeelor, cât şi prin sursele motivaţional-afective.
Combinatorica imaginativă este atât de nouă, inedită, originală încât este
considerată ca aflându-se într-o continuă naştere, într-o nelimitată generare de noi
şi noi procedee şi de organizări ale acestora.
Cele mai cunoscute şi mai frecvent folosite sunt:

33
 Aglutinarea constă într-o nouă organizare mentală a unor părţi uşor de
indentificat şi care au aparţinut unor lucruri, fiinţe, fenomene etc. Aglutinarea se
produce când, părţi descompuse din diferite fiinţe (sau obiecte) sunt recombinate,
recomandate altfel, dând naştere unor fiinţe sau obiecte cu aspect (caracter)
eterogen. Acest procedeu a fost pe larg utilizat în mitologie, creându-se imaginea
sirenei, centaurului etc.
Amplificarea şi diminuarea se referă la modificarea proporţiilor, a
dimensiunilor unei structuri iniţiale, obţinându-se un nou efect. Modificarea
dimensiunilor umane a condus la imaginarea de uriaşi şi de pitici. A fost folosită
în creaţiile literare pentru copii (de exemplu: Sătilă, Flămînzilă, cei 7 pitici etc.),
în literatura ştiinţifico-fantastică (de exemplu: extratereştrii) şi în tehnică, mai ales
în direcţia miniaturizării aparaturii electronice cu păstrarea calităţilor funcţionale
(de exemplu, minitelevizor, minicalculator).
Multiplicarea sau omisiunea constă în modificarea numărului de elemente
structurale, păstrându-se identitatea acestora. Efectul nou rezultă din schimbarea
numărului. Un asemenea procedeu a stat la baza unor creaţii celebre ale lui
Brâncuşi („Coloana Infinitului”, „Masa Tăcerii”). În basme, prin acest procedeu
s-au creat personaje ca „balaurul cu şapte capete”. Omisiunea poate fi procedeu
în crearea personajelor mitologice (cea a Ciclopului).
Diviziunea şi rearanjarea pot fi aplicate independent sau în corelare asupra
aceloraşi elemente iniţiale. De multe ori se porneşte de la o realitate existentă, se
caută criterii noi de grupare şi, pe această bază, se pot face diviziuni multiple,
unele dintre acestea având corespondent în realitate, altele fiind un proiect nou.
Rearanjarea presupune păstrarea elementelor unei structuri cunoscute, dar
dispunerea lor în alte corelaţii. De exemplu: motorul maşinilor ( în spate sau în
faţă).
Adaptatrea are aplicabilitate şi în artă şi în tehnică. Constă în aplicarea unui
obiect, a unui element sau a unui principiu funcţional într-o nouă situaţie.
Substituţia constă în înlocuirea într-o structură existentă a unui element, a
unei funcţii, a unei substanţe etc. În tehnica modernă se fac frecvente înlocuiri ale
unor materiale tradiţionale cu altele cu calităţi superioare şi mai puţin costisitoare.
În artă, substituirea personajelor creează situaţii inedite.
Modificarea presupune păstrarea unor elemente ale structurilor cunoscute
şi schimbarea altora, obţinându-se efecte noi. În domeniul industriei bunurilor de
larg consum se aplică frecvent schimbarea formei, volumului, culorii.
Schematizarea este foarte mult utilizată în proiectarea tehnică, în
arhitectură, în grafică etc. Esenţa acestui procedeu constă în selecţia numai a unor
însuşiri şi omiterea, cu bună ştiinţă, a celorlalte. Schiţa robot a unei persoane are
la bază un astfel de procedeu. Desenul schematic al structurii unei plante este
folosit, adesea, în orele de clasă, în vederea relevării deosebite a caracteristicilor
structurale. Schematizarea feţei umane se realizează în caricatură, unde ies în
relief trăsăturile dominante.

34
 Tipizarea este folosită în creaţia literară cu deosebire şi presupune
identificarea generalului şi apoi transpunerea lui într-un produs nou, care îmbină,
în manieră autentică, generalul cu fenomenalul.
Analogia a stat la baza multor inovaţii şi invenţii în tehnică şi a multor
descoperiri în ştiinţă. Pe baza unui astfel de procedeu a fost elaborat modelul
cosmic al atomului, care a permis cunoaşterea multor aspecte ale relaţiilor dintre
particulele sale elementare. Primele automobile semănau mult cu o trăsură fără
cai. Analogiile stau şi la baza construirii maşinilor inteligente.

Formele imaginaţiei
Fiind un proces foarte complex, imaginaţia se desfăşoară în forme variate.
S-au folosit mai multe criterii de clasificare, însă unul s-a impus mai mult; este
vorba de prezenţa intenţionalităţii în actele imaginative şi astfel s-au grupat
următoarele forme:
a) imaginaţie involuntară: visul din timpul somnului şi reveria;
a) imaginaţia voluntară: reproductivă, creatoare şi visul de perspectivă.

1. Visul din timpul somnului presupune o înlănţuire de imagini, emoţii,

reflecţii, care apar în starea de somn paradoxal şi faţă de care subiectul este mai
mult spectator, neputndu-le dirija şi nici înţelege imediat şi care apar ca absurde
şi haotice. În unele vise, imaginile se derulează cu o anumită coerenţă, ca scenele
unei piese de teatru, de aceea se spune că au caracter scenic. De cele mai multe
ori, acestea sunt legate de dorinţele şi aşteptările persoanei, care nu sunt
satisfăcute în stare de veghe sau sunt chiar inhibate conştient şi voluntar. Visele
au de asemenea un caracter simbolic şi pot fi descifrate. Această descifrare se
face numai prin analiza acţiunilor, relaţiilor, preocupărilor persoanei în starea de
veghe.
2. Reveria Oricine se află într-o stare de relaxare tinde să-şi lase gândurile
să-i vagabondeze. Pornind de la ceea ce vede sau de la o idee, care i-a rămas în
minte, începe să se deruleze, în plan mintal, un şir nesfârşit de imagini şi idei
propulsate de dorinţe şi aşteptări. Reveria este un fel de experiment mintal privind
îndeplinirea dorinţelor şi tendinţelor şi poate reprezenta, într-o anumită măsură,
un fel de satisfacere fictivă a acestora, reducând, astfel, tensiunea internă psihică,
generată de ele.
Reveria poate ocaziona combinaţii noi şi originale, care pot apoi fi
valorificate în formele superioare ale imaginaţiei. De aceea, unii autori recomandă
reveria de scurtă durată ca o cale de stimulare a creativităţii. Dar reveria prelungită
poate fi defavorabilă dezvoltării personalităţii, pentru că satisfacerea fictivă a
dorinţelor poate anula activitatea reală, practică, eficientă.
3. Imaginaţia reproductivă este o formă activă, conştientă şi voluntară,
constând în construirea mintală a imaginii unor realităţi existente în prezent sau
în trecut, dar care nu pot fi percepute direct. Combinarea de imagini şi idei se
realizează sub influenţa unor indicaţii concrete, a unor schiţe sau, cel mai frecvent,

35
a indicaţiilor şi descrierilor verbale. Imaginaţia reproductivă permite minţii umane
să-şi lărgească foarte mult câmpul de acţiune. Imaginaţia reproductivă întreţine
interesul şi starea optimă de atenţie în lectura unor cărţi etc.
4. Imaginaţia creatoare este cea mai complexă şi valoroasă formă a
imaginaţiei voluntare şi active. Ea se deosebeşte de cea reproductivă, pentru că
este orientată spre ceea ce este posibil,spre ceea ce ţine de viitor, spre ceea ce
este nou. Produsul imaginaţiei creatoare este un proiect mental, caracterizat prin
noutate, originalitate şi ingeniozitate. Combinarea sa este complexă, desfăşurată
în mai multe faze şi caracterizată prin: bogăţia procedeelor, ineditul utilizării lor,
valorificarea combinaţiilor inconştiente, unificarea tuturor disponibilităţilor
personalităţii, susţinere afectiv-emoţională valoroasă.
Imaginaţia creatoare este stimulată şi susţinută de motive şi atitudini
creatoare: interesul pentru nou, trebuinţa de autorealizare, încrederea în
posibilităţile proprii, curiozitatea, respingerea rutinei, tendinţa de a se aventura în
necunoscut etc. Imaginaţia creatoare este implicată în toate activităţile omului. Ea
favorizează apariţia unor ipoteze, inventarea unor noi căi şi metode, a unor
construcţii tehnice, producţii artistice etc.
5. Visul de perspectivă este o formă activă şi voluntară a imaginaţiei,
constând în proiectarea mentală a drumului propriu de dezvoltare în acord cu
posibilităţile personale şi cu condiţiile şi cerinţele sociale. El are o funcţie
importantă în motivarea activităţilor curente, a opţiunilor profesionale, a
acţiunilor de autoformare şi autoeducare.

36
 Curs 8
MECANISMELE REGLATOARE
ALE PSIHICULUI UMAN

Mecanismele reglatoare ale psihicului uman asigură organizarea

instrumentelor adaptorii, controlul atingerii scopurilor, ajustarea desfăşurării
acţiunilor pe măsura desfăşurării lor. În categoria mecanismelor reglatoare au fost
incluse: limbajul, voinţa, atenţia (M. Zlate). Importanţa mecanismelor reglatoare
creşte dacă activitatea omului este mai complexă şi necesită efort pentru depăşirea
unor obstacole şi atingerea unor rezultate de o anumită calitate. Reţinem
sublinierea făcută de profesorul M. Zlate „mecanismele de reglare ajută la
îndeplinirea optimă a fiecărei funcţii în conformitate cu particularităţile situaţiei,
la stabilirea succesiunii adecvate de derulare a acţiunilor etc.” (M.Zlate). Aceste
mecanisme reglatoare sunt: limbajul care contribuie la proiectarea mentală a
acţiunilor, atenţia care asigură focalizarea energiei psihonervoase, voinţa ca
proces psihic reglator superior.

Comunicare și limbaj

Comunicarea, în genere, şi limbajul, în special, sunt implicate cu necesitate

în reglarea vieţii psihice. Fără a comunica, într-un fel sau altul, cu ambianţa nu
este posibilă adaptarea optimă la aceasta. Într-o accepţiune largă fenomenul
comunicării este specific atât omului cât şi altor fiinţe şi chiar sistemelor
cibernetice tehnice.

Definiţie:
„Comunicarea reprezintă transmiterea informaţiei de la o persoană la alta”
(N.Hayes, S.Orrell).
Pentru a se realiza comunicarea, trebuie să existe principalele componente:
a) un emiţător, adică o persoană care vrea să transmită ceva celuilalt;
b) un cod în care să se exprime cele ce vor fi transmise;
c) un canal de comunicare;
d) mesajul care reprezintă unitatea dintre conţinutul de informaţie şi exprimarea
sa cu ajutorul semnelor aparţinând codului;
e) receptorul sau destinatarul la care trebuie să ajungă informaţia; acesta o
recepţionează şi-i înţelege semnificaţia;
f) conexiunea inversă adică informaţia pe care o primeşte emiţătorul de la receptor
despre recepţionarea mesajului şi înţelegerea lui.
Dacă avem în vedere activitatea instructiv-educativă din şcoală, constatăm
că în mare măsură profesorul este emiţătorul. El tinde să atingă anumite obiective
şi folosindu-se de codul lingvistic, îşi construieşte mesajele potrivite cu nivelul
dezvoltării limbajului şi a capacităţilor de înţelegere ale elevilor. De aceea,
aceleaşi informaţii pot să fie cuprinse într-un mesaj mai simplu pentru elevii care

37
au un limbaj mai puţin dezvoltat şi o gândire cu scăzute posibilităţi de înţelegere
iar pentru elevii foarte buni, să fie complex şi să valorifice toate disponibilităţile
de vocabular şi structură lingvistică. Canalul de comunicare rămâne cel
reprezentat de undele sonore care pot să se transmită foarte bine dacă în clasă este
liniştea corespunzătoare şi pot să fie bruiate de „zgomotul de canal”, adică de
discuţiile dintre elevi sau de sursele perturbatoare din afara clasei.
Recepţionarea mesajului de către elevi este condiţionată de gradul de
dezvoltare a limbajului şi gândirii lor, de integritatea funcţională a aparatului
auditiv (cei cu auz slab vor recepţiona mai greu mesajul profesorului), de un
volum corespunzător de cunoştinţe anterioare, de interes pentru învăţare, şi de
capacităţile voluntare de a asigura autoreglarea proceselor şi funcţiilor psihice în
acord cu momentele comunicării şi pentru depăşirea unor dificultăţi care ar putea
să apară. Elevul trebuie să înţeleagă informaţia transmisă şi să o integreze în
sistemul cunoştinţelor sale anterioare. Conexiunea inversă este foarte importantă
pentru profesor şi pentru optimizarea comunicării didactice. El observă conduitele
elevilor care îi arată dacă aceştia au receptat şi au înţeles mesajele şi poate adresa
întrebări de verificare sau aplica probe de control. Pentru fiinţa umană mijlocul
dominant de comunicare este limbajul.

Definiţie:
Limbajul este o funcţie psihică ce constă în utilizarea limbii şi a tuturor
resurselor ei în comunicare.

Prin urmare, limbajul nu este un proces psihic, ci o funcţie psihică ce

implică utilizarea unor semne verbale pentru a reprezenta în minte obiectele şi
fenomenele lumii reale şi pentru a exprima rezultatele activităţii mentale. Creierul
uman, şi într-o oarecare măsură şi cel al animalelor mai apropiate de specia
noastră, are capacitatea de a folosi în minte semne în locul obiectelor şi
fenomenelor reale şi de a le pune astfel, în fel de fel de relaţii, a le cunoaşte şi
utiliza apoi pentru adaptarea la ambianţă. Aceste semne se mai numesc şi
semnificanţi iar obiectele şi fenomenele pe care le reprezintă, semnificaţi
(M.Reuchlin).
Cuvintele sunt însă semnificanţi mai speciali pentru că ei aparţin unui cod
elaborat de comunităţile umane, care este limba pe care şi-o însuşeşte fiecare, şi
face posibilă comunicarea cu toţi ceilalţi. „Comunicarea prin cuvinte este
cunoscută sub denumirea de comunicare verbală”. Aceasta este dominantă la om.
Alături de ea sunt şi alte modalităţi de comunicare ca cea nonverbală si
paraverbală. Pentru ca cineva să poată comunica verbal el trebuie să-şi fi însuşit
o limbă sau mai multe.

38
 Definiţie:
Limba este „totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale şi
gramaticale) ce dispune de o organizare ierarhică potrivit unor reguli de
ordonare” (M.Zlate).
Prin urmare limba este un instrument de comunicare elaborat de societate,
în timp ce limbajul este activitatea individuală de folosire a limbii pentru
comunicare (E.Verza). Limba este un fenomen social, este produsul vieţii sociale,
are o dezvoltare în timp legată de existenţa unei colectivităţi umane, a unui popor,
a unei naţiuni, şi fiecare individ care se naşte trebuie să şi-o însuşească pentru a
se putea integra în acea comunitate. Limbajul este activitatea individuală şi poartă
amprenta personalităţii fiecăruia, adică este influenţat de: gradul general de
dezvoltare psihică, inteligenţa, cultura fiecăruia, existenţa unor
aptitudini literare, a unor intenţii, dorinţe, aspiraţii, particularităţi de pronunţie de
viteză şi ritm al vorbirii, etc.

În ceea ce priveşte însuşirea limbii, acest proces începe foarte timpuriu şi

presupune comunicarea cu cei din jur, exercitarea unor influenţe puternice din
partea mediului, a mass-mediei şi apoi din partea şcolii care asigură nu doar
perfecţionarea vorbirii ci şi însuşirea citit-scrisului. În funcţie de modul în care
intervin aceşti factori pot apare diferenţe între indivizi. Cercetările au arătat că
acei copii care provin din familii dezavantajate economic şi cultural pot avea o
dificultate de comunicare, adică nu înţeleg tot ce li se comunică şi nu pot elabora
ei înşişi mesaje coerente şi corecte către alţii. La fel copiii care au crescut în
orfelinate şi au fost privaţi de la vârstele timpurii de comunicarea cu adulţii au
serioase rămâneri în urmă în sfera limbajului (M.Reuchlin). Aceste dificultăţi se
pot menţine şi la vârstele şcolare şi pot genera inadaptări la sarcinile de învăţare
şi chiar eşec, fără a fi vorba de retard mintal. Nivelul dezvoltării limbajului
influenţează funcţionarea şi evoluţia celorlalte componente ale vieţii psihice.
Verbalizarea grăbeşte diferenţierile senzoriale şi identificarea obiectelor
percepute. Imaginea în reprezentare se structurează sub influenţa cuvântului.
Gândirea prelucrează informaţii care sunt transmise în mare măsură prin semnele
verbale iar rezultatele ei sunt exprimate tot cu ajutorul limbajului şi fixate apoi în
memorie sau implicate în alte procese mentale. Aproape toate procedeele şi toate
formele imaginaţiei se sprijină pe limbaj. Toate felurile de experienţe pe care le
dobândeşte omul sunt valorizate şi conservate apoi mai bine în memorie, cu
ajutorul limbajului.

Funcţiile limbajului şi implicarea lor în învăţarea şcolară

Relevând implicarea amplă a limbajului în procesele şi structurile psihice,

avem în vedere, de fapt, funcţiile generale ale sale şi manifestarea specială a
acestora în contextul acestor interacţiuni.
Funcţiile specifice ale limbajului sunt următoarele:

39
 a) Funcţia de comunicare este cea mai importantă şi specifică limbajului.
Ea constă în transferarea unui conţinut informaţional de la o persoană la alta prin
intermediul semnelor verbale şi a regulilor de combinare a acestora. Partea cea
mai mare din desfăşurarea unei lecţii implică acte de comunicare verbală: se
prezintă obiectivele cognitive, se transmit noi cunoştinţe, se dau indicaţii privind
modul de lucru, se formulează sarcini şi probleme, se dau criterii de evaluare,
b) Funcţia cognitivă constă în implicarea limbajului în desfăşurarea
tuturor proceselor cognitive cu deosebire în realizarea gândirii. Limbajul
contribuie atât la realizarea ca atare a proceselor cognitive cât şi la exprimarea şi
fixarea rezultatelor lor în minte.
c) Funcţia simbolic-reprezentativă se referă la faptul că atât cuvintele cât
şi structurile verbale sunt semnele mentale pentru obiectele şi fenomenele lumii
reale, pentru categoriile identificate de gândire, pentru varietatea relaţiilor dintre
ele. Funcţia de simbol a cuvântului este cu mult mai riguroasă şi mai amplă decât
cea pe care o realizează reprezentările.
d) Funcţia expresivă antrenează atât mijloacele verbale cât şi pe cele
nonverbale. „Comunicarea nonverbală constă în acea modalitate de comunicare
ce nu conţine cuvinte sau simboluri care le înlocuiesc” (N.Hayes, S.Orrell).
Mijloacele expresive accentuează, întăresc, îmbogăţesc ceea ce se comunică prin
cuvinte. Se spune că uneori comunicăm mult mai mult pe cale nonverbală decât
pe cale verbală.
e) Funcţia persuasivă este cea de inducere la o altă persoană a unor idei şi
stări emoţionale. Această funcţie este dependentă de forma comunicării şi de
atitudinile celor ce comunică. Trebuie să se producă schimbări la celălalt fără
presiuni aşa încât acestea să poată fi trăite de el ca expresii ale propriilor dorinţe
şi hotărâri. Formele cele mai importante de persuasiune sunt: părerea, sfatul,
propunerea, rugămintea.
f) Funcţia reglatoare şi autoreglatoare este cea care împreună cu cea de
comunicare şi cea cognitivă sunt considerate fundamentale. Cu ajutorul cuvintelor
şi expresiilor verbale pot fi formulate comenzi şi autocomenzi care pot provoca,
dirija şi ajusta comportamentele proprii şi ale altora. În desfăşurarea unei lecţii
profesorul poate formula astfel de comenzi: „fiţi atenţi!”, „amintiţi-vă definiţia”,
„reformulaţi problema”, „scrieţi ordonat”, etc. Pentru autoreglare pot fi formulate
autocomenzi de tipul: „trebuie să fiu atent”, „trebuie să mai repet”, „trebuie să
verific dacă am făcut bine”, etc. Reţinem şi perceperea că „Având în vedere că
orice relaţie interpersonală este îmbrăcată într-o haină verbală şi este mediată prin
limbaj, cuvântul se impune ca principal mijloc de influenţare reciprocă” (M.Golu,
2000, p.429).
g). funcţia ludică este realizată ca o asociere de cuvinte, căutare de sensuri
multiple, etc., foarte importantă pentru arta poetică
h). funcţia dialectică de exprimare a unor raporturi complexe ce apar mai
ales în activitatea de cercetare.

40
 FORMELE PRINCIPALE ALE LIMBAJULUI

Unul dintre criteriile de clasificare a formelor limbajului este planul în care

se desfăşoară şi care poate fi intern şi extern, vorbindu-se astfel de limbaj extern
şi intern. Cel extern se subdivide după mijloacele de realizare în limbaj oral şi
scris.
Limbajul oral sau vorbirea este cea dintâi care se manifestă. Prin urmare,
vorbirea apare în copilăria timpurie şi se dezvoltă şi manifestă toată viaţa.
Vorbirea angajează aparatul fonator cu toate componentele la care ne-am referit
mai ales pronunţia clară şi corectă este o condiţie principală a comunicării optime.
De aceea pentru activitatea didactică nu pot fi acceptate persoanele care au grave
dificultăţi de vorbire. Se cere, prin urmare, un auz fonematic bun ca să regleze
pronunţia, să asigure claritatea şi fineţea diferenţiatoare a sunetelor şi a
complexelor de sunete verbale. Este de asemenea importantă corectitudinea
gramaticală şi coerenţa logică. Vorbirea implică prezenţa interlocutorului şi a unei
situaţii reale de comunicare. Cei ce vorbesc pot să se sprijine pe elementele unui
câmp real de comunicare şi să se stimuleze reciproc. De aceea el este situativ şi
pregnant adresativ. O lecţie de ştiinţele naturii poate fi facilitată dacă se
desfăşoară într-un laborator specializat în care se află aparate, exemplare de
animale şi plante conservate care pot fi arătate direct şi convorbirea se desfăşoară
mai uşor.
Limbajul oral beneficiază de toate mijloacele de expresie nonverbală:
a) cele fonetice care se referă la intensitatea vorbirii, accent, intonaţie, pauze;
b) mijloace semantice: alegerea cuvintelor potrivite, utilizarea propoziţiilor mai
scurte sau mai lungi, folosirea particularităţilor de topică ale limbii române;
c) mijloace extralingvistice: mimică, pantomimică, postură, distanţa faţă de
interlocutor.
Formele principale ale limbajului oral sunt dialogul şi monologul.
Dialogul este forma cea mai răspândită a vorbirii. El presupune legătura
directă dintre două persoane, schimbarea alternativă a rolurilor de emiţător şi
receptor, mare expresivitate, caracter situativ evident, mare adresivitate,
posibilitate de sprijin reciproc (completări, continuările frazelor, înlocuiri ale
cuvintelor cu gesturi, etc.). Adesea, propoziţiile celor ce dialoghează şi se cunosc
de multă vreme pot fi prescurtate, eliptice, aluzive.
Monologul este o formă mai dificilă de comunicare orală pentru că
vorbitorul trebuie să rezolve toate sarcinile: să-şi precizeze scopurile pentru care
va comunica, să aleagă ideile şi faptele, să le organizeze corect şi logic, să caute
exprimarea lor cea mai adecvată, să le prezinte interesant şi atractiv, să menţină
atenţia şi interesul auditoriului, să reliefeze ceea ce este important, să expună clar,
cursiv, expresiv, să se adapteze din mers la aşteptările celor ce-l ascultă.
Limbajul scris manifestat ca citire şi scriere se însuşeşte în şcoală şi are
influenţe favorabile şi asupra limbajului oral. Scrisul este emisia verbală iar cititul
este recepţia verbală (M.Golu). Dacă avem în vedere scrisul trebuie să precizăm

41
mai întâi, că este o modalitate mai dificilă de comunicare pentru că presupune
însuşirea semnelor verbale şi a normelor gramaticale şi ortografice şi totodată,
necesită o proiectare anticipată şi apoi o realizare după toate rigorile amintite mai
sus.
Comunicarea în scris poate fi simplă (un bilet, o telegramă, o cerere) sau
mai complexă (elaborarea unui referat, a unei sinteze informaţionale, a lucrării de
examen, a unui raport de cercetare, a unui studiu ce urmează a fi publicat, a unei
cărţi). Pentru a realiza oricare din aceste forme de comunicare scrisă trebuie ca
persoana să-şi fi însuşit foarte bine deprinderile grafice. De asemenea, în cazul
formelor complexe trebuie să elaboreze un plan prealabil cât mai bun, să
ierarhizeze ideile, să le subordoneze faptele şi argumentele, să ajungă, în final, la
un text unitar şi coerent care să aibă introducere, conţinut central, încheiere.
Comunicarea scrisă poate transmite însă multe informaţii despre persoana
respectivă: volumul cunoştinţelor, nivelul gândirii şi al inteligenţei, prezenţa unor
aptitudini pentru literatură, gradul formării deprinderilor grafice, particularităţile
temperamentale, atitudini caracteristici cum ar fi spiritul de ordine, acurateţea,
grija pentru cele comunicate sau, din contră, neglijenţa, dezordinea, nepăsarea.
Deprinderile pentru citire se formează în ciclul primar. La început elevii
reuşesc să perceapă literele şi cuvintele şi să le pronunţe corect trecând şi printr-
o fază de silabisire, şi apoi progresând către citirea corectă, coerentă, şi expresivă.
Se dobândeşte şi capacitatea de a citi în gând iar în următoarele clase
se însuşesc metode de citire rapidă.
Limbajul interior apare după cel extern, cam pe la 4-5 ani, dar odată
format influenţează vorbirea şi scrierea. Este considerat o vorbire cu sine şi despre
sine. Este asonor, este centrat pe înţelesurile dominante, este eliptic, foloseşte
condensări şi prescurtări verbale, cuvintele pot fi substituite cu imagini cu o viteză
foarte mare de desfăşurare.
Funcţiile principale ale limbajului interior sunt:
a) funcţia cognitivă, pentru că este principalul instrument al gândirii şi al întregii
activităţi mentale.
b) funcţia de anticipare, conducere şi coordonare a limbajului oral şi scris.

Şcoala are sarcini speciale în legătură cu dezvoltarea tuturor formelor de

limbaj pentru că acestea asigură, pe de o parte, dezvoltarea cognitivă generală, pe
de altă parte, condiţionează integrarea în viaţa şcolară, profesională, socială.

42
 Curs 9
Voinţa ca mecanism superior de autoreglare

Faţă de celelalte mecanismele de reglare, voinţa este considerată nivelul

superior şi caracteristic numai omului. Mecanismele voluntare apar mai târziu în
copilărie dar odată formate schimbă calitatea tuturor celorlalte procese şi structuri
psihice, adică acum începe să fie iniţiate, stimulate, conduse şi ajustate din interior
şi raportate la perspectivă şi nu doar la stimulii prezenţi. Totodată, voinţa asigură
energia psihonervoasă corespunzătoare atingerii scopurilor şi învingerii
dificultăţilor care ar putea apare.
Mai mult chiar, voinţa este cea care mobilizează şi organizează toate
celelalte surse energetice (afective, motivaţionale, cele date de atenţie, etc.) şi
mijloacele mentale şi practice de desfăşurare a activităţii. Ea are o contribuţie
majoră în structurarea personalităţii şi se poate spune că ele se dezvoltă împreună
(M.Zlate). Fără voinţă oamenii nu ar fi rezolvat nimic semnificativ pe planetă.
Definiţie:
Voinţa este procesul psihic complex de reglaj superior, realizat prin
mijloace verbale şi constând în acţiuni de mobilizare şi concentrare a energiei
psihonervoase în vederea depăşirii obstacolelor şi atingerii scopurilor
conştient stabilite.
Prin urmare, voinţa este un proces psihic ce se manifestă în interacţiunea
cu ambianţa şi se modulează după evoluţia raporturilor omului cu aceasta. Voinţa
reflectă relaţia dintre om şi obstacolele cu care se confruntă ea presupunând o
mobilizare energetică şi o organizare a acesteia în concordanţă cu natura
obstacolului pentru a-l putea birui.
Obstacolul nu-i doar o piedică interioară sau exterioară, ci relaţia dintre
acestea şi posibilităţile omului. Una şi aceeaşi problemă de matematică este o
piedică exterioară, care generează un obstacol mare pentru elev şi unul mic pentru
profesor.
În funcţie de obstacol se defineşte şi efortul voluntar. Dacă obstacolul este
reprezentat de relaţia cu o piedică de ordin fizic în componenta efortului vor exista
mecanisme de încordare musculară. Dacă obstacolul este o problemă se vor
mobiliza procese psihice cognitive pentru a-l depăşi. Intensitatea şi calitatea
efortului voluntar o reflectă pe cea a obstacolului. Capacitatea de efort voluntar
se dezvoltă de-a lungul vieţii şi chiar se specializează pentru activităţile pe care
omul le desfăşoară mai frecvent. Dezvoltarea ei se referă nu numai la declanşarea
şi desfăşurarea activităţilor ci şi la stoparea lor. În acest caz vorbim de frână
voluntară.
Structura şi fazele acţiunilor voluntare
Activităţile umane fundamentale sunt: jocul, învăţarea, munca, divertismentul,
creaţia. Toate acestea au în structura lor multe şi variate acţiuni, unele sunt
senzorial-cognitive, altele intelective, altele mnezice, etc. Printre aceste sunt cele

43
numite voluntare. Acestea din urmă realizează roluri reglatoare şi de aceea vor
avea componente specifice şi vor parcurge următoarele faze principale:
a) actualizarea unor motive şi apariţia scopurilor. Implicarea voinţei se referă la
legătura dintre motiv şi scop, la formularea intenţiei de a-l atinge şi chiar schiţarea
unui plan iniţial de realizare. În activităţile simple, după acestea urmează
realizarea în fapt a planului dar în cele complexe pot apare celelalte faze;
b) lupta motivelor care este datorată reactualizării mai multor motive şi a
anticipării scopurilor. Cel mai des conflict apare între motivele atractive şi
tentante dar inferioare şi cele valoroase dar greu de atins, sau între cele ce se
satisfac în timpul apropiat cu cele ce se satisfac după mai mult timp dar sunt
valoroase. Când apar astfel de conflicte se declanşează acţiunile cognitive de
deliberare, adică de analiză a fiecărui tip de motiv şi de punere în balanţă a
câştigurilor şi pierderilor. Elevii trebuie ajutaţi să-şi dezvolte astfel de capacităţi
aşa încât acţiunile lor să fie mai întemeiate, mai chibzuite, mai concordante cu
împrejurările şi perspectivele.
c) luarea hotărârii şi definitivarea planului de acţiune este rezultatul
deliberărilor şi deciziilor. Ea este formulată verbal şi exprimată în comenzi de
tipul: ”aşa trebuie făcut”. De asemenea, este însoţită de trăirea satisfacţiei sau de
temerea că nu este luată cea mai bună hotărâre. Sunt implicate în desfăşurarea
acestei faze şi unele particularităţi de personalitate: însuşiri caracteriale şi
temperamentale, sistemul propriu de valori, atitudinile faţă de succes şi eşec etc.;
d) executarea hotărârii luate sau faza executivă presupune efort voluntar pentru
mobilizarea tuturor cunoştinţelor, abilităţilor şi deprinderilor, necesare atingerii
scopului, mijloacelor materiale şi conduitelor în conformitate cu planul mental,
ca şi ajustarea din mers a desfăşurării lor. În activităţile complexe această fază
poate fi dificilă şi de durată şi în acest caz implicarea voinţei este şi mai puternică.
În activităţile importante şi complexe, acţiunile voluntare au şi o a cincea fază de
verificare, control şi formulare de concluzii generale.
Calităţile voinţei
Desfăşurarea îndelungată a acţiunilor voluntare poate duce la formarea câtorva
însuşiri ale acesteia:
a) puterea voinţei adică menţinerea intensităţii corespunzătoare a efortului
voluntar până la finalizarea activităţii. Lipsa acestei calităţi poate fi o sursă de
inadaptare şcolară si profesională.
b) perseverenţa înseamnă realizarea efortului voluntar timp îndelungat, în ciuda
unor dificultăţi ce ar da impresia imposibilităţii continuării activităţii respective.
Această calitate presupune conştiinţa realizării scopului, încrederea în forţele
proprii, analiza cu luciditate, a condiţiilor de desfăşurare a activităţii şi
descoperirea tuturor resurselor pentru continuarea ei.
c) independenţa voinţei se referă la tendinţa constantă de a lua hotărâri pe baza
chibzuinţei proprii, în cunoştinţă de cauză. Ea se bazează pe realism în aprecierea
condiţiilor activităţii şi a propriilor posibilităţi şi pe atitudinea critică justificată
faţă de acţiunile şi ideile pe care alţii vor să le impună. În lipsa acestei însuşiri o

44
persoană poate deveni o pradă uşoară pentru cei ce doresc să o atragă în activităţi
dubioase, să o transforme într-un consumator de alcool, ţigări, droguri etc.
d) promptitudinea deciziei constă în rapiditatea cu care omul deliberează într-o
situaţie complexă şi în condiţii de urgenţă şi ia hotărâri potrivite acesteia. Sunt
împrejurări de viaţă sau solicitări profesionale care cer cu precădere această
calitate a voinţei şi ea poate deveni chiar un criteriu principal în acceptarea sau
respingerea la o eventuală angajare. Ea se sprijină pe rapiditatea şi profunzimea
gândirii, încrederea în sine, curajul, experienţa personală în confruntarea cu
obstacolele.
De-a lungul anilor de şcoală şi apoi în viaţa profesională şi socială aceste
calităţi de voinţă ar trebui special dezvoltate şi autoeducate.

Realizarea reglajului voluntar al activităţii când sunt implicate

deprinderi şi priceperi

Când omul realizează pentru prima dată o activitate în care toate secvenţele
ei sunt noi, reglajul voluntar este complex şi cuprinzător, adică aplicat în toate
momentele desfăşurării acesteia. Dacă însă această activitate se repetă, unele
secvenţe ale ei dobândesc o structură constantă, repetabilă şi încep să se
desfăşoare automatizat. Aceste secvenţe s-au transformat în deprinderi. Aşa sunt
cele de mers, apucare şi manevrare de diverse obiecte, modelare, scriere, citire,
calcul, cele implicate în activitatea la calculator sau în cea de conducere a
autovehiculului.
Definiţie:
Deprinderile sunt componente automatizate ale activităţii, conştient
elaborate, consolidate prin exerciţiu, dar desfăşurate apoi, fără control
conştient permanent.
Principalele caracteristici ale deprinderilor sunt:
• ele se formează în timpul vieţii, prin învăţare conştientă şi voluntară în fazele de
început;
• o deprindere propriu-zisă ajunge la o organizare unitară, adică repetându-se şi
exersându-se special, dobândeşte o structură stabilă şi o desfăşurare precisă şi
corectă. Un segment al deprinderii îl declanşează automat pe următorul şi aşa mai
departe;
• deprinderea bine elaborată nu mai are nevoie de reglaj conştient şi voluntar de
detaliu ci numai de unul global exprimat în alegerea celei mai bune deprinderi
pentru acea activitate, declanşarea ei când este necesar, oprirea ei când nu mai
corespunde etc.
• deprinderea automatizată înseamnă desfăşurare cursivă, rapidă, precisă, cu
reducerea consumului de energie psihonervoasă şi a controlului analitic voluntar
şi conştient. Ele sunt reglate de o zonă a subconştientului dacă este necesar.

45
 Etape ale procesului formării deprinderilor:
1. - etapa familiarizării cu conţinutul deprinderii;
2. - etapa învăţării analitice, înseamnă executarea unor fragmente ale
deprinderii, în cursul acestei faze viteza de execuţie este mică, încordarea mare,
consumul de energie este sporit, concentrarea mare a atenţiei, erori multe;
3. - etapa organizării şi sintetizarea înseamnă integrarea în tot a
fragmentelor şi eliminarea erorilor. Încordarea şi consumul de energie este încă
mare iar controlul conştient este centrat pe legăturile dintre părţi;
4. - etapa sistematizării şi automatizării este cea în care se dobândeşte pe
deplin acea deprindere şi are toate caracteristicile analizate anterior;
5. - etapa perfecţionării este cea în care se ating toţi parametrii, la nivelul
cel mai înalt, privind viteza, corectitudinea, precizia.
Priceperile sunt alte feluri de componente ale activităţii care se aseamănă
cu deprinderile dar au şi proprietăţi care le fac să fie mai flexibile şi adaptate la
noi condiţii, la noi activităţi.
Definiţie:
Priceperile sunt îmbinări optime de deprinderi şi cunoştinţe care
permit o uşoară restructurare a lor în vederea acţionării în noi situaţii.
Relaţia dintre deprinderi şi priceperi este următoarea: dobândirea mai
multor deprinderi ajută la formarea priceperilor iar acestea odată formate, vor
uşura formarea unor noi deprinderi.

46
 Atenţia

Asupra fiinţelor, prin urmare, şi asupra omului, acţionează un număr foarte

mare de stimuli din mediul ambiant. Dacă el i-ar recepţiona pe toţi, în foarte scurt
timp şi-ar epuiza energia psihică şi şi-ar bloca orice răspuns adaptativ la mediu.
La fel s-ar întâmpla şi cu elevul în clasă. În faţa avalanşei de stimuli din mediu
omul manifestă o funcţie psihică specială şi anume atenţia care, pe de o parte
filtrează informaţiile care ajung la el şi, pe de altă parte, intensifică şi organizează
energia psihonervoasă pentru cele importante şi asigură astfel recepţionarea foarte
bună, prelucrarea şi înţelegerea lor şi apoi folosirea adecvată pentru a elabora
răspunsurile la ambianţă.
Definiţie:
Atenţia este fenomenul psihic de activare selectivă, concentrare şi
orientare a energiei psihonervoase în vederea desfăşurării optime a activităţii
psihice, cu deosebire a proceselor cognitive.
Atenţia este o funcţie psihică ce se sprijină pe proprietăţile funcţionale ale
creierului de a avea stări de veghe ce urmează celor de somn.
Starea de veghe sau de trezire urmează în mod natural celei de somn şi
constă în activarea scoarţei cerebrale exprimată în contemplarea generală a
mediului şi în aşteptare pasivă. În instalarea acestei stări, un rol foarte important
îl are aşa numita substanţă reticulată ce este prezentă la toate nivelurile creierului
uman şi care generează o tonificare nespecifică a cortexului (descoperită în 1948
de către Magoun şi Moruzzi).
Pe fondul stării de veghe se instalează starea de vigilenţă care presupune
un grad mai înalt de activare funcţională cerebrală şi explorare activă generală a
mediului, aşteptare şi căutare a ceva încă nedefinit. Ea apare datorită reflexului
necondiţionat de „orientare-investigaţie”.
Cele mai importante caracteristici ale atenţiei sunt:
1) Este întotdeauna orientată spre ceva din exterior sau din interior cum ar fi:
obiecte, fiinţe, relaţii din exterior, idei, amintiri, dorinţe, etc. din interior. Această
orientare este determinată de sarcina pe care o are de îndeplinit persoana
respectivă.
2) Energia psihonervoasă caracteristică pentru o stare de atenţie nu este statică ci
prezintă o organizare dinamică şi comutare în funcţie de cerinţele activităţii.
3) Orientarea atenţiei este selectivă, adică ceea ce corespunde sarcinii se află în
centrul atenţiei, în timp ce restul stimulilor sunt fie vag percepuţi, fie omişi în
totalitate. Există, prin urmare, o zonă centrală şi o alta periferică a câmpului de
atenţie care însă sunt dinamice.
4) Starea de atenţie presupune şi o concentrare optimă a ei care asigură
funcţionarea foarte bună a tuturor proceselor psihice. Ea se deosebeşte de
concentrarea slabă, insuficientă, generată de oboseală sau boală şi de
hiperactivizare care nu favorizează activitatea omului.

47
5) Concentrarea şi orientarea se exprimă într-un mod caracteristic: postură uşor
îndreptată înainte, relativă imobilitate motorie, ochi larg deschişi, sprâncenele
ridicate, încreţirea frunţii, etc. atunci când este vorba de atenţia externă în timp ce
cea internă este însoţită de: capul plecat, coborârea sprâncenelor, ochii aproape
închişi. Cunoaşterea acestor expresii îi permite profesorului să identifice elevii
atenţi şi neatenţi, cu condiţia de a descoperi şi eventuala simulare a atenţiei (toate
semnele exterioare sunt prezente dar lipseşte starea de atenţie).
Formele atenţiei
De-a lungul vieţii atenţia se dezvoltă şi-şi diversifică formele. Cel mai
utilizat criteriu de a clasifica aceste forme este natura reglajului stărilor de atenţie,
după care s-au stabilit următoarele tipuri de atenţie:
a) Atenţia involuntară este cea mai simplă, comună omului şi animalelor.
Ea se declanşează spontan fără vreun efort din partea subiectului. Mecanismul ei
de bază este reflexul de orientare investigaţie manifestat atât necondiţionat cât şi
condiţionat provocat de noutatea stimulilor şi modificările neaşteptate de mediu
etc., adică de următoarele două categorii de factori:
Factorii externi:
- intensitatea mare a stimulilor;
- noutatea şi neobişnuitul factorilor din ambianţă;
- apariţia sau dispariţia bruscă a stimulilor, factor folosit foarte mult în reclame şi
avertizări rutiere;
- mobilitatea stimulilor pe fondul altora statici;
- gradul de complexitate a stimulilor. Cei simpli pot păstra atenţia involuntară 1-
2 minute.
Factorii interni:
- interesul pe care îl are o persoană pentru anumiţi stimuli îi declanşează imediat
atenţia involuntară;
- experienţa afectivă pozitivă cu un obiect, fenomen, fiinţă furnizează imediat
energia psihonervoasă pentru a fi atent.
Avantajele principale ale acestei forme de atenţie sunt: declanşarea rapidă, lipsa
efortului, relativa eficienţă.
Dezavantajele: nu poate satisface toate cerinţele privind stimularea şi reglarea
energiei necesare desfăşurării activităţilor complexe şi dificile
b) Atenţia voluntară nu apare spontan ci ea presupune intenţia de a fi atent
şi apoi reglarea voluntară pentru a o menţine şi a-i adecva intensitatea şi dinamica
la cerinţele activităţii. Pentru a o declanşa şi menţine trebuie respectate
următoarele condiţii:
-stabilirea cât mai clară a sarcinilor acelei activităţi;
-scoaterea specială în evidenţă a semnificaţiei acelei activităţi care va condiţiona
gradul de concentrare a atenţiei;
-precizarea momentelor activităţii care urmează să se desfăşoare şi indicarea celor
care cer atenţie maximă;

48
-crearea intenţionată a ambianţei favorabile: iluminat bun, aerisire, regim caloric
optim, eliminarea sau diminuarea zgomotelor;
-dezvoltarea specială a capacităţilor de a rezista voluntar la tentaţii şi perturbări.
Dacă se asigură condiţiile enumerate mai sus se beneficiază de toate
avantajele atenţiei voluntare. Acestea sunt: satisface cel mai bine cerinţele
activităţii fiind prezentă atât în momentele agreabile cât şi în cele dificile; se
menţin pe toată durata activităţii; este eficientă.
Dezavantajele ei sunt: consumă energie psihonervoasă pentru organizare şi
concentrare şi de aceea nu este nelimitată în timp, este urmată după perioade
îndelungate de manifestare, de oboseală şi somnolenţă
c) Atenţia postvoluntară mai este considerată ca o deprindere de a fi atent.
După perioade foarte lungi de timp în care se manifestă atenţia voluntară se ajunge
la consolidarea şi chiar automatizarea mecanismelor de declanşare şi menţinere a
ei ceea ce reduce reglajul voluntar şi controlul conştient, de detaliu, al acesteia.
Avantajele acestei forme de atenţiei sunt o îmbinare ale celorlalte două adică: este
eficientă ca cea voluntară, nu consumă multă energie psihonervoasă şi astfel se
poate desfăşura pe perioade mai lungi de timp, fără să apară oboseala. În
desfăşurarea reală a diferitelor activităţi cele trei forme ale atenţiei se împletesc,
alternează se complementarizează reciproc.
Însuşirile atenţiei
Pe măsura desfăşurării anilor de şcoală mecanismele atenţiei elevilor se
perfecţionează şi se dezvoltă următoarele însuşiri ale ei:
- volumul atenţiei care se referă la cantitatea de elemente asupra cărora se
orientează simultan atenţia într-un timp foarte limitat. La omul adult acest
volumul este de ± 7 elemente iar la copii este mai mic. Volumul atenţiei depinde
de: organizarea elementelor, gradul de complexitatea al lor, interesul persoanei
pentru acele elemente, antrenarea specială a atenţiei în acest sens;
- stabilitatea atenţiei este persistenţei în timp cât mai îndelungat. Această însuşire
se dezvoltă de-a lungul vieţii: la preşcolari ea ajunge la 25 de minute, la şcolarii
mici la 45-50 de minute. Ea depinde de: complexitatea şi bogăţia stimulilor,
gradul de motivare pentru acea activitate;
- concentrarea atenţiei este legată de formarea unui focar de excitaţie optimă la
nivelul creierului. Ea trebuie să fie optimă pentru a fi utilă activităţii şi depinde de
următorii factori: importanţa activităţii, interesul pentru aceasta, structurarea şi
conducerea optimă a activităţii, antrenamentul special al atenţiei privind
respectiva sarcină);
- distributivitatea atenţiei este acea însuşire care permite unei persoane să
desfăşoare concomitent mai multe activităţi cu condiţia ca măcar unele să fie
automatizate;
- mobilitatea şi flexibilitatea atenţiei constă în deplasarea rapidă de la un obiect
la altul dacă desfăşurarea atenţiei o cere. Mobilitatea minimă este de 1/16 dintr-o
secundă. Dacă acest prag este mai mare avem de a face cu inerţia atenţiei care în
unele profesii ar fi chiar periculoasă.

49
 Curs 10
MECANISMELE STIMULATIV-ENERGIZANTE ALE
PSIHICULUI UMAN

Comportamentele omului au întotdeauna o finalitate adaptativă, adică sunt

desfăşurate pentru a răspunde atât solicitărilor ambianţei, cât şi nevoilor omului.
Totodată, în structura lor, comportamentele cuprind atât mecanisme care permit
legături informaţionale cu ambianţa, cât şi altele care le împing, le stimulează să
se desfăşoare şi, totodată, le asigură energia psihofiziologică necesară. Acestea
din urmă sunt reprezentate de motivaţie şi afectivitate.

MOTIVAŢIA
Motivaţia apare ca o componentă principală a oricărui comportament
pentru că ea stimulează din interior desfăşurarea acestuia şi totodată îi asigură o
mare parte din energia psiho-nervoasă de care trebuie să dispună ca să se
realizeze. Prin urmare, comportamentele pot fi stimulate şi de condiţiile de mediu,
dar au şi o cauză interioară reprezentată de motive şi structuri motivaţionale. De
aceea, în exact aceleaşi condiţii de mediu, persoane diferite au comportamente
diferite, pentru că sunt motivate într-un fel propriu, personal.
Definiţie:
Motivaţia este totalitatea imboldurilor interne ale conduitei, fie
înnăscute sau dobândite, fie conştiente sau inconştiente, simple trebuinţe
fiziologice sau idealuri abstracte care-l stimulează şi îl determină pe om să
acţioneze pentru a le satisface.
Prin urmare, un motiv, oricare ar fi el, nu este la fel ca un proces psihic,
adică este declanşat de ambianţă şi se desfăşoară imediat, ci este o structură
psihică formată în timp, păstrată şi activată în anumite circumstanţe, făcându-l pe
om să acţioneze.
Această structură a motivului are obligatoriu două componente:
a) una energizatoare
b) alta de orientare sau direcţionare.
Prin urmare, interesul pentru cărţi de literatură, care este unul din cele mai
importante motive, ne face să găsim în localitatea în care ne aflăm librăriile şi
standurile unde acestea se vând şi, totodată, susţin energetic căutările care pot fi
adesea de lungă durată.

Sfera motivației – elemente componente:

1. Trebuințele
La nivelul fiinţei umane, există o varietate de motive cu structuri şi roluri
diferenţiate care apar treptat de-a lungul vieţii şi apoi formează constelaţii
motivaţionale bogate, complexe şi eficiente. Printre acestea, trebuinţele sunt unele
din cele mai importante structuri motivaţionale. Trebuinţele se manifestă primele
după naştere şi evoluează continuu de-a lungul vieţii. Ele semnalizează, în plan

50
subiectiv, un anume dezechilibru organic sau psihic, generează o stare de alertă
iniţială, care însă nu este deocamdată suficientă pentru a pune pe om în mişcare.
Când dezechilibrul creşte, trebuinţa atinge o asemenea intensitate încât devine
impulsul capabil să declanşeze activitatea de restabilire a echilibrului. Sub
influenţa impulsului (trebuinţe suficient de intense) se formează intenţia de a
acţiona dar care poate rămâne doar atât dacă nu se constată că în ambianţă sunt
obiecte şi condiţii ce pot satisface trebuinţe (adică au valenţă pozitivă).
Dacă există condiţii, atunci se defineşte tendinţa de a acţiona asupra
elementelor din ambianţă (cu valenţă pozitivă) şi trebuinţa devine motiv în
adevăratul înţeles al cuvântului; adică declanşează şi susţine energetic activitatea
până ce se atinge scopul de restabilire a echilibrului organic sau psihic.
După conţinutul şi geneza lor, trebuinţele au fost grupate în două categorii:
a) primare şi b) secundare.
Trebuinţele primare sunt comune omului şi animalului şi au rol important
în păstrarea integrităţii fiinţei şi sănătăţii organice. Ele sunt înnăscute, însă la om
satisfacerea lor se realizează într-un mod culturalizat.
Această categorie se subîmparte în:
a) trebuinţe biologice sau organice, referitoare la substanţe necesare vieţii (hrană,
lichide şi hormoni) şi
b) fiziologice sau funcţionale, cum ar fi cele de mişcare, relaxare, explorare a
mediului, de apărare.
Aceste trebuinţe se activează ciclic şi, dacă nu sunt satisfăcute, determină o
tensiune psihică din ce în ce mai mare, în timp ce satisfacerea lor duce la linişte
şi calm.
Trebuinţele secundare sunt specifice numai omului şi se formează treptat
în cursul vieţii. Au fost la rândul lor grupate astfel:
a) trebuinţe materiale, referitor la locuinţă, confort, aparate şi instrumente;
b) spirituale, cum sunt cele de cunoaştere, de autorealizare;
c) sociale, referitor la anturaj, acceptare de către grup, comunicare, etc.
Renumitul psiholog american A. Maslow a alcătuit aşa numita piramidă a
trebuinţelor umane, cu ajutorul căreia pot fi înţelese relaţiile dintre diferitele
categorii de nevoi, şi ordinea în care trebuie satisfăcute.
Autorealizare
Respect de sine
Cunoaştere şi înţelegere
Dragoste şi afiliere
Trebuinţe de securitate
Trebuinţe fiziologice
2. Motivele curente ale oricărei activităţi sunt cauzele interne ale variatelor
comportamente umane şi generează orientarea spre ceva a unei persoane, cât
şi susţinerea energetică necesară îndeplinirii proiectelor şi atingerii
scopurilor.

51
 Spre deosebire de trebuinţă care, dacă nu atinge o anumită intensitate,
rămâne doar un motiv potenţial, motivul direct al unei activităţi este activ,
împinge la acţiune. Motivele curente se pot grupa în: individuale-sociale,
inferioare-superioare, minore-majore, egoiste-altruiste., etc.
3. Interesele sunt motive mai complexe care apar mai târziu, după ce se dezvoltă
diversele procese psihice.
Definiţie: Interesele sunt structuri motivaţionale care constau în
orientări selective, active şi relativ stabile spre obiecte, fenomene, domenii de
activitate.
Interesele se pot clasifica după mai multe criterii, dar cel mai folosit este
domeniul orientării lor şi astfel există interese tehnice, ştiinţifice, literare, artistice,
sportive, politice, creatoare etc.
4. Convingerile se caracterizează mai ales prin marea forţă de susţinere
energetică a activităţilor.
Definiţie: Convingerile sunt idei adânc implantate în structura
personalităţii, puternic trăite afectiv, care se impun cu necesitate şi
stimulează puternic activitatea, poziţiile personale, opiniile, etc.
Uneori convingerile pot fi atât de puternice, încât îi împing pe oameni la
acţiuni care le pot pune în pericol viaţa. Au fost oameni care au murit pentru
convingerile lor. Ele se manifestă atunci când este vorba de a opta pentru ceva
semnificativ, a alege între bine şi rău, frumos şi urât, drept şi nedrept, etc. Sunt
susţinute de valori, judecăţi morale şi certitudini intelectuale. Sunt considerate
idei forţă. Susţin activităţi foarte importante. Cine are convingeri ferme şi
constante, are condiţii interne superioare pentru orientare în viaţa şi pentru
autoreglare.
5. Idealul pentru viaţă este un proiect existenţial care începe să se cristalizeze în
preadolescenţă şi se elaborează mai bine în adolescenţă.
Definiţie: Idealul de viaţă este un tip de motiv care constă în
proiectarea în imagini şi idei cu privire la propria devenire, pornind de la
posibilităţile prezente ale respectivei persoane şi de la condiţiile oferite de
societate.
Lipsa de ideal poate fi cauza risipirii capacităţilor şi energiei de care
dispune fiecare. De aceea, preocuparea pentru a-i ajuta pe tineri să-şi proiecteze
propria viaţă înseamnă a le oferi un ajutor major pentru dezvoltarea personală.

Formele motivaţiei
Toate felurile de motive pe care le-am prezentat până acum pot fi grupate
după diverse criterii, care oferă alte perspective de analiză a lor. Sunt astfel făcute
următoarele grupări:
a) Motivaţia pozitivă şi motivaţia negativă se referă la tonalitatea afectivă a
motivelor, respectiv şi la sursa formării lor.
Motivaţia pozitivă este produsă de stimulări periodice cum ar fi laude,
încurajări, recompense şi are efecte pozitive asupra activităţilor pe care le

52
determină. Cele negative sunt rezultatul ameninţărilor, pedepselor şi blamărilor,
şi ele sunt cele care declanşează comportamente de retragere, de evitare.
b) Motivaţia intrinsecă şi motivaţia extrinsecă se diferenţiază după legătura cu
însuşi conţinutul activităţii pe care o va realiza omul.
Motivaţia intrinsecă sau directă, este cea care se satisface prin însăşi
desfăşurarea acelei activităţi. De exemplu, un astfel de motiv intrinsec este
plăcerea pentru joc. Acesta îi face pe copii să se implice puternic, să se joace fără
să simtă nici un fel de oboseală. Motive intrinseci, cum sunt curiozitatea
epistemică sau interesul cognitiv, se satisfac prin însăşi activitatea de învăţare. Ele
întreţin permanent atenţia şi activează gândirea aşa încât învăţarea devine
eficientă şi se obţin rezultate foarte bune.
Motivaţia extrinsecă sau indirectă nu este legată de conţinutul activităţii, ci
aceasta este numai mijlocitorul satisfacerii acestor motive. Un copil care învaţă
pentru că i s-a promis un cadou va fi motivat indirect pentru a depune eforturile
corespunzătoare. Nu-i va face plăcere şi, adesea, îi va fi foarte greu. Tânărul care
îşi va alege un loc de muncă doar pentru că are salariu bun va fi indirect motivat,
îi va fi foarte greu să desfăşoare acea activitate şi s-ar putea să fie nefericit.
Prin urmare, cea mai bună motivaţie pentru o activitate este cea intrinsecă, dar cea
extrinsecă poate fi asociată cu prima şi astfel creşte nivelul general al stimulării şi
al susţinerii energetice.
c) Motivaţia afectivă şi motivaţia cognitivă.
Motivaţia afectivă este determinată de nevoia omului de a se bucura de
iubirea şi aprobarea celorlalţi pentru ceea ce face. Un elev mic poate învăţa
motivat de dorinţa lui de a păstra dragostea părinţilor săi. Un elev de liceu poate
să elaboreze un referat de literatură pentru a răspunde aşteptărilor profesorului şi
a păstra admiraţia lui.
Motivaţia cognitivă este legată şi îşi are sursa în activitatea de cunoaştere a
omului şi se satisface prin aceasta. Formele tipice de motivaţie cognitivă sunt:
curiozitatea epistemică, interesul cognitiv, nevoia de stimulare senzorială, de
percepere, etc.
Relaţia dintre motivaţie şi performanţă în activitate
Cercetătorii s-au întrebat dacă nu cumva, modelând motivaţia,
intensificând-o, s-ar obţine performanţe mai ridicate în activităţile de orice fel.
S-a descoperit astfel o lege care a fost numită optimul motivaţional (Yerkes şi
Dodson) şi care stabileşte următoarele relaţii între intensitatea motivaţiei şi nivelul
performanţei: în sarcinile de dificultate medie, intensitatea motivaţiei să fie
corespunzătoare, adică să fie tot medie; în activităţile dificile, gradul de motivaţie
să fie uşor sub nivelul acestora, iar în cele uşoare să fie mai înalt decât nivelul
dificultăţilor. Prin urmare, dacă în sarcinile grele persoana se motivează anticipat
foarte puternic, ea riscă sa-şi epuizeze energia înainte de a finaliza acea activitate,
de a atinge performanţele corespunzătoare. În cazul în care activitatea este
percepută ca uşoară, persoana nu se motivează suficient, pe considerentul că ce

53
are de făcut este simplu şi riscă să se mobilizeze insuficient şi să ajungă la
rezultate slabe.

AFECTIVITATEA

Fenomenele afective reprezintă cea de-a doua categorie de componente

stimulativ-energetice ale sistemului psihic uman. Ele apar ca rezultat al
confruntării dintre caracteristicile obiectelor, fenomenelor, situaţiilor cu nevoile,
dorinţele şi aşteptările omului. Dacă ceea ce se află în ambianţă concordă cu
nevoile omului, atunci apar procese afective pozitive, care susţin apropierea şi
interacţiunea cu acele elemente ale realităţii, iar dacă sunt neconcordante, apar
răspunsuri afective negative care îl îndepărtează pe om, îi blochează legăturile, ii
reduce energia psihofiziologică.
Energia oferită de procesele afective se adaugă celor ce vin din alte surse
cum sunt motivaţia, voinţa, etc., dar cea proprie afectivităţii este cea mai puternică
şi, de aceea, se spune, pe bună dreptate, fără emoţii rămâi în limitele
comportamentelor obişnuite, în timp ce realizările deosebite izvorăsc din
sentimente şi pasiuni puternice.
Definiţie:
Procesele afective sunt cele care reflectă relaţiile dintre subiect şi obiect
sub formă de trăiri, uneori atitudinale.
Spre deosebire de procesele cognitive care reflectă în mod dominant
obiectele şi fenomenele lumii exterioare, procesele afective reflectă relaţia dintre
obiect şi subiect într-o formă specifică numită trăire afectivă. Dar nu este vorba
de orice relaţie, ci de cea de concordanţă sau neconcordanţă între caracteristicile
obiectului şi sistemul de motive al omului. De aceea, în faţa aceloraşi obiecte,
oameni diferiţi rezonează diferit. De asemenea, faţă de acelaşi obiect, dar în
momente diferite, aceeaşi persoană poate reacţiona diferit datorită modificării
constelaţiilor motivaţionale. De exemplu, în faţa unui apus de soare, un copil s-ar
putea nici să nu-l observe, preocupat să se joace, un adolescent ar fi impresionat,
iar o persoană în vârstă ar putea fi cuprinsă mai degrabă de tristeţe. La fel, sosirea
unui prieten te poate umple de bucurie când ţi-ai terminat obligaţiile profesionale
şi familiale, dar poate fi umbrită de îngrijorare dacă el vine la un moment în care
ai multe de făcut şi la termene precise.
Un rol principal în producerea proceselor afective îl joacă scoarţa cerebrală
care conectează omul la realitate pe de o parte, şi la însăşi fiinţa sa, pe de alta. De
aceea, pentru a se produce orice proces afectiv sunt necesare două feluri principale
de relaţii: a) cu procesele cognitive care, informându-l pe om despre obiecte şi
caracteristicile lor, îi permite să stabilească concordanţe sau discordanţe, şi b) cu
motivaţia caracteristică fiecărei persoane şi în raport cu care se va defini
apropierea sau îndepărtarea de acele obiecte.
Interacţiunile cu procesele cognitive sunt foarte importante şi, aşa cum vom
vedea, acestea sunt însoţite mereu de trăiri afective şi la rândul lor le condiţionează

54
pe acestea din urmă. De-a lungul vieţii, pe măsură ce se dezvoltă cunoaşterea, pot
apare şi procese afective mai complexe, mai profunde, mai durabile.
În ceea ce priveşte relaţiile afectivităţii cu motivaţia, acestea sunt demonstrate de
faptul că fiecare proces afectiv este legat de o anumită motivaţie. De exemplu,
cele mai simple manifestări afective, cum sunt tonalităţile afective ale senzaţiei,
sunt legate de trebuinţele funcţionale, în timp ce emoţiile estetice se leagă de
interesul pentru artă. Interacţiunea dintre afectivitate şi motivaţie este atât de
mare, încât unii autori au considerat că procesele afective sunt motive activate şi
desfăşurate într-o situaţie dată, iar motivele sunt procese afective condensate,
cristalizate şi stabilizate. Afectivitatea şi motivaţia evoluează de-a lungul vieţii
împreună. Toate aceste mecanisme, ce înseamnă desfăşurarea ca atare a
procesului afectiv duc, la sfârşitul lor, la apariţia trăirii afective.
Definiţie:
Trăirea afectivă este vibraţia concomitent organică, comportamentală şi
subiectivă a fiinţei umane, în relaţiile sale cu ambianţa.

Proprietăţile generale ale proceselor afective

Pentru a cunoaşte în profunzime procesele afective este necesar să identificăm
proprietăţile lor generale şi anume:
• Polaritatea spre pozitiv sau negativ rezultă din trăirea concordanţei sau
neconcordanţei însuşirilor obiectelor cu sistemul de motive al fiecăruia. Prin
urmare tristeţea, antipatia, teama sunt trăiri negative în timp ce bucuria, simpatia,
încrederea sunt pozitive. Ele pot fi considerate ca perechi ce exprimă relaţiile
opuse dintre ele.
• Intensitatea proceselor afective reflectă amploarea mecanismelor de
producere şi, totodată, cantitatea de energie psihofiziologică pe care o manifestă.
Chiar una şi aceeaşi emoţie poate avea intensităţi diferite în situaţii diferite.
Câteodată este necesar să creştem intensitatea unei emoţii pentru ca ea să
furnizeze mai multă energie, iar alteori este necesar să reducem intensitatea pentru
a fi adaptaţi la situaţii. De exemplu, este necesar să intensificăm teama de un
examen important, cu mult înainte de desfăşurarea lui pentru a ne mobiliza să
lucrăm mai intens, fără însă a depăşi măsura.
• Durata proceselor afective se referă la persistenţa lor în timp. Dar această
particularitate trebuie analizată în raport cu categoria de procese afective. Astfel
cele primare au o durată aproximativ egală sau depăşind-o cu puţin pe cea a
stimulilor care le-au provocat. Dar procesele afective superioare aşa cum sunt
sentimentele şi pasiunile au o durată foarte lungă, uneori egală cu a vieţii (de
exemplu sentimentul de dragoste al părinţilor faţă de copiii lor). Persistenţa lor în
timp stimulează producerea de comportamente de apropiere şi relaţionare cu
obiectul lor, ori de câte ori omul îl întâlneşte sau se gândeşte la el.
• Mobilitatea proceselor afective vine în întâmpinarea adaptării la ambianţă
şi înseamnă că dacă se schimbă raporturile cu stimulii din mediu se trece de la un
proces afectiv la altul sau de la o fază la alta în evoluţia de exemplu a

55
sentimentelor. La fel se face trecerea de la forme mai simple la altele mai
complexe odată cu dezvoltarea psihică generală a unei persoane şi cu amplificarea
relaţiilor ei cu obiectele, persoanele, autorităţile.
• Expresivitatea proceselor afective se referă la exteriorizarea lor prin
intermediul conduitelor emoţional-expresive: mimică, pantomimică, modificarea
vocii, fenomene organice. Unele componente ale conduitelor emoţional-expresive
sunt înnăscute, iar altele sunt învăţate. Cele învăţate sunt, de fapt, dezvoltate în
interiorul unei comunităţi, sunt încărcate cu o anumită semnificaţie şi trebuie
asimilate de către fiecare. Ele pot alcătui un adevărat « limbaj afectiv » inclus în
ritualuri cum ar fi cele de la botez, nuntă, etc.
Conduitele emoţional-expresive au câteva roluri importante şi anume:
• De a comunica celorlalţi starea afectivă prin care trecem şi de a dezvolta la ei
comportamente corespunzătoare faţă de noi ;
• De a modifica expres conduitele celorlalţi, adică de a-i face să fie mai miloşi,
mai săritori, mai înţelegători, etc ;
• De a-i face pe ceilalţi să aibă stări afective asemănătoare, şi astfel grupurile să
se comporte la fel pentru a atinge anumite scopuri. De exemplu, entuziasmul
liderului trebuie să producă aceeaşi stare celorlalţi pentru ca ei să se angajeze
serios să facă ce s-a propus ;
• Pot autoregla propriile procese organice şi psihice. De exemplu, mergând la o
adunare de doliu, manifestăm o conduită expresiv-emoţională adecvată, dar care
apoi ne poate induce o stare afectivă internă corespunzătoare.

Clasificarea proceselor afective

Proprietăţile generale care au fost analizate mai sus se manifestă diferenţiat
în funcţie de categoriile de procese afective stabilite după mai multe criterii,
considerate concomitent: complexitatea relaţiei cu ambianţa care le determină,
caracteristicile mecanismelor lor de producere, rolurile pe care le au în viaţa
omului.
Există următoarele categorii de procese afective :
A. Procesele afective primare, care se manifestă imediat după naştere, sunt
puternic legate de trebuinţele biologice, au un mecanism de producere mai simplu,
au expresivitate înnăscută, sunt în mare măsură inconştiente, au o durată relativ
scurtă şi fie sunt slabe, fie sunt foarte intense. În această categorie intră
următoarele subcategorii :
a) rezonanţa afectivă a activităţii organice poate fi pozitivă dacă organismul
funcţionează normal, şi poate fi negativă (durere, neplăcere) în caz de disfuncţii
şi boală. De exemplu, bolile gastrointestinale generează o proastă dispoziţie, în
timp ce cele hepatice produc euforie ;
b) tonul afectiv al proceselor cognitive. Anumite senzaţii cromatice, de exemplu,
care sunt de fapt tonuri calde produc plăcere, o idee bună pentru rezolvarea unei
probleme produce bucurie;

56
c) afectele sunt mai complexe decât celelalte forme primare, sunt efectul
interacţiunilor cu ambianţa, sunt foarte intense, explozive, violente, apar brusc şi
au desfăşurare excesivă, sunt de scurtă durată, greu de controlat şi adesea perturbă
adaptarea la ambianţă. Cele mai frecvente sunt: groaza, mânia, furia oarbă, râsul
excesiv, plânsul nestăpânit. Sunt numeroase în copilăria timpurie.
B. Procesele afective complexe apar mai târziu decât cele din prima categorie,
sunt generate de relaţii mai complexe între caracteristicile obiectelor din ambianţă
şi sistemul de motive ale persoanei, au polaritate clară, intensitate medie, durată
corespunzătoare celei a relaţiei cu ambianţa, sunt conştiente, expresive şi sunt
influenţate socio-cultural. Aici intră următoarele subcategorii :
a) emoţiile curente cum sunt bucuria, tristeţea, încântarea, speranţa, nădejdea, etc.
ele au toate caracteristicile acestei clase de procese afective analizate mai sus.
Sunt generate de interacţiunile obişnuite ale omului cu tot ce se află în ambianţă ;
b) emoţiile superioare sunt generate de relaţiile mai deosebite cu anumite
componente ale mediului cum ar fi: activităţile intelectuale de succes (emoţiile
culturale), frumosul din natură şi artă (emoţiile artistice), comportamentele şi
atitudinile morale ale oamenilor (emoţiile morale);
c) dispoziţiile afective sunt în egală măsură procese şi stări afective cu durată mai
mare, de câteva ore, cu intensitate mică sau medie, fără orientare precisă, fără
expresivitate mare. Sunt rezultatul emoţiilor trăite anterior. Ele sunt constatate la
un moment dat fără să li se cunoască cauzele. Pot fi pozitive sau negative şi
influenţează emoţiile în desfăşurarea lor. De exemplu ne sunt favorabile
dispoziţiile pozitive care contribuie la apariţia emoţiilor pozitive, întreţin atitudini
optimiste şi disponibilitate pentru activitate.
C. Procesele afective superioare apar ca rezultat al unor legături de durată ale
omului cu activităţile şi persoanele ce fac să fie trăite în mod repetat emoţii şi să
se formuleze aprecieri şi judecăţi de valoare despre ele. În această categorie intră
sentimentele şi pasiunile care sunt stabile şi de lungă durată (uneori pentru toată
viaţa), au intensitate medie sau mare, sunt relativ constante şi exprimă pentru
multă vreme o poziţie durabilă a persoanei, fie pozitivă, fie negativă, şi de aceea
se consideră că sunt atitudini afective. Sunt condiţionate şi determinate de
existenţa socială a oamenilor şi au conduite emoţional-expresive modelate
cultural.
Subcategoriile sunt următoarele :
a) sentimentele sunt procese afective complexe, relativ stabile ce exprimă poziţia
subiectului faţă de lucruri, activităţi, persoane şi au un rol foarte important în
reglarea comportamentelor.
De exemplu, dragostea mamei faţă de copilul său este foarte stabilă, de durată,
intensă şi declanşează comportamente de ocrotire şi îngrijire;
b) pasiunile pot fi considerate ca un fel special de sentimente pentru că se
aseamănă foarte mult cu acestea, dar au și câteva particularități proprii. Au un
obiect spre care se orientează exclusiv, tinzând să diminueze sau să elimine alte

57
legături afective. Domină câmpul vietii subiective al unei persoane. Sunt foarte
intense şi persistente, şi de aceea ele sunt o garanţie a unor mari realizări.
Din păcate, există şi pasiuni negative, numite vicii, ce orientează omul spre acţiuni
egoiste şi contrastante cu cerinţele societăţii, îi risipesc energia şi capacităţile, îi
afectează întreaga personalitate.

Rolurile proceselor afective în viaţa psihică umană

Făcând parte din componentele stimulativ-energizante ale psihicului uman,
procesele afective îndeplinesc la fel ca şi motivaţia, următoarele două roluri :
a) stimularea şi orientarea comportamentelor ;
b) susţinerea energetică a activităţilor şi relaţiilor omului.
Dar aceste roluri sunt realizate diferit de cele trei categorii de procese afective
prezentate mai sus. Cele mai multe controverse sau purtat în legătură cu rolul
emoţiilor în adaptarea sau dezadaptarea comportamentelor. Deseori oamenii
spun : “n-am reuşit să răspund bine la examen pentru că am avut emoţii”. Dar
chiar oamenii de ştiinţă au avut puncte de vedere contrare. Unii au spus că emoţiile
asigură adaptarea la mediu furnizând energia necesară, iar alţii au spus că,
producând o mare cantitate de energie psihonervoasă, ele duc la dezorganizarea
conduitelor. În realitate, efectele dezorganizatoare apar atunci când omul nu
dispune de cunoştinţe şi modalităţi de rezolvare a problemelor şi, în acest caz,
energia oferită de emoţii se distribuie haotic şi duce la răspunsuri greşite, sau
blochează memoria şi gândirea.

58