MIHAI EMINESCU

Luceafărul, Floarea albastră

- supranumit „luceafărul poeziei românești” „poetul nepereche” (G. Călinescu)

- ultimul mare poet romantic european (romantic întârziat) care și-a exprimat apartenența la romantism astfel: „Toate-mi sunt
Introducere deopotrivă, / Eu rămân ce-am fost: romantic” (în poezia „Eu nu cred nici în Iehova”)
- Titu Maiorescu sublinia în studiul „Eminescu și poeziile lui” că M.E. „va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea
viitoare”
Trăsături care particularizează creația eminesciană:
• antiteza ca principiu de compoziție (antiteza este mai mult decât o figură de stil);
– menționarea a • tema condiției omului de geniu;
patru trăsături ale • evadarea din realitatea înconjurătoare prin intermediul visului (se cultivă mitul oniric);
liricii lui Mihai • amestecul genurilor și al speciilor literare.
Eminescu; 4 puncte • expasniunea eului liric (instanțe lirice);
• atracția pentru natură și spații exotice, trecutul istoric, folclor, mitul zburătorului;
• primează fantezia creatoare;
• se pune accentul pe sentiment;
„Floare albastră” publicat în „Convorbiri literare” =
„Luceafărul” publicat la Viena, apoi
poezie-nucleu a liricii romantice eminesciene, „nucleu de
reprodus în „Convorbiri literare”
virtualități” (V. Streinu) → poet universal
• antiteza își pierde statutul de figură de • antiteza ca principiu de compoziție
stil, devenind princpiu de compoziție. → serii antitetice: viață-moarte, masculin-feminin,
→ opoziția romantică dintre geniu și abstract-concret, vis-realitate, aproape-departe, atunci-
omul comun (fata de împărat) acum
‣ opoziția planurilor terestru-cosmic → alternează două planuri existențiale (de fapt, ipostaze
‣ întrupările luceafărului: 1. din ale cunoașterii):
cer și din mare (ipostaza angelică); 2. ‣ lumea abstracției și a cunoașterii infinite, absolute
din soare și din noapte (ipostaza ‣ lumea iubirii concrete și a cunoașterii terestre
demonică) → ca în lirismul de măști, eul liric împrumută pe rând
– ilustrarea a două
dintre trăsăturile ‣ discursul Demiurgului: „Noi nu cele două ipostaze (masculin-feminin, el-ea), într-un
menționate, avem nici timp, nici loc, / Și nu
valorificând două cunoaștem moarte” dialog al „eternului cu efemerul” (V. Streinu)
texte poetice • tema condiției omului de geniu: → două câmpuri semantice în antiteză: cosmicul ( „stele”,
aparţinând lui Mihai
→ o meditație asupra destinului „nori”, „ceruri”, „soare”) și terestrul („stânca”, „frunze”, „flori”)
Eminescu; 4 puncte
omului de geniu = o ființă solitară și → cuplul de îndrăgostiți este prezentat în antiteză
nefericită • tema condiției omului de geniu:
→ M.E. nota pe marginea unui → monologul iubitei (situarea iubitului într-o lume
manuscris o definiție a omului de metafizică „…” = portretul lui)
geniu: „El n-are moarte, n-are nici noroc” → el meditează asupra unor idei superioare (d. cultură,
→ geniul – daimon învestit cu atributele cunoaștere: câmpiile, „întunecata mare”, „piramidele-nvechite” )
cunoașterii daimonice, condamnat la → îndemnul fetei ca el să abandoneze lumea ideatică
singurătate și la neputință → moartea iubirii sugerează neputința împlinirii
→ atitudinea geniului = de cuplului, întrucât cei doi aparțin unor lumi
interiorizare a sinelui, de asumare a incompatibile („Și-a murit iubirea noastră”)
eternității
‣ relația om-geniu este incompatibilă
• temă, relația geniu-societate, structură, alternarea planului
• temă, relația geniu-societate, structură,
terestru cu cel cosmic, antiteze, motive literare (floarea,
– evidențierea alternarea planului terestru cu cel
visul), imaginarul poetic, amestecul speciilor (elegie,
modului în care se cosmic, antiteze, motive literare
reflectă viziunea meditație, idilă, pastel, eglogă)
(luceafărul, noaptea, visul), imaginarul
despre lume în cele • se confruntă două moduri de existență sau ipostaze ale
două texte lirice poetic, amestecul speciilor (elegie,
alese; 4 puncte cunoașterii (lumea cunoașterii infinite, absolute, a geniului
meditație, idilă, pastel) și al genurilor
simbolizat prin culoarea albastră – lumea iubirii concrete
literare, metamorfozele lui Hyperion
simbolizată de „floare”)
• nivelul stilistic: alegoria, antiteza
• nivelul fonetic: tonul minor, tonul • nivelul stilistic → figS: epitete ( „prăpastia măreața”), antiteză,
major (distribuția consoanelor și a personificare (isvoare plâng în vale), comparație, metafora (râuri
vocalelor) în soare)
– prezentarea câte
unei particularităţi • nivelul morfologic: • nivel fonetic (sșt = tristețea; mn = nostalgia)
de limbaj din fiecare ‣ imperfect = mișcarea eternă, • nivelul lexico-semantic: câmpuri semantice [opoziția
text poetic ales; 4
puncte
continuă (creșteau, treceau) cosmic (stele, nori, ceruri nalte) – terestru (codru, izvoare, vale)]
‣ perfect simplu = susțin oralitatea → limbajul familiar accentuează intimitatea
stilului, vorbirea populară → termeni și forme populare (nu căta, vom ședea)
‣ la nivelul prozodic = rima • nivelul prozodic = rima îmbrățișată, ritmul trohaic, măsura
încrucișată, ritmul iambic, măsura
– susţinerea unei
opinii