prof.

Penciuc Simona

FLOARE ALBASTRĂ, de Mihai Eminescu

-SCHIȚA lecției-

Context
Poezia „Floare albastră”, scrisă în 1872 și publicată în revista „Convorbiri literare” în 1873, este
o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinerețe, care anunță marile creații ulterioare,
ce vor culmona cu „Luceafărul”.
1.Încadrarea în curent literar
 Curent literar/ trăsături romantice: poezia aparține romantismului prin temă, motivele
literare, atitudinea poetică, amestecul speciilor literare, antiteza
• Amestecul speciilor literare: poem filosofic, eglogă (idilă cu dialog), elegie (poezie
în csare sunt exprimate sentimente de tristețe, regret, melancolie);
• Poezia este o dezvoltare a unui motiv romantic de circulație europeană într-o
viziune lirică proprie: motivul florii albastre
• Compoziție romantică, fiind structurată în jurul unei serii de opoziții
2.Prezentarea temei prin comentarea a două idei/ imagini poetice
 Tema: iubirea și natura, condiția omului de geniu care aspiră la absolut
 Ipostaze lirice: Ca în lirismul de măști, eul liric împrumută pe rând două ipostaze,
masculin-feminin sau omul de geniu-femeia iubită; portretul geniului și portretul fetei
3.Elemente de compoziție și de limbaj ale textului poetic
 Titlul este simbolul central, un motiv romantic de circulație europeană, ce sugerează
aspirația spre fericirea prin iubire. Sunt asociate și puse în contrast în viziune romantică
două moduri de existență și ipostaze ale cunoașterii: cunoașterea absolută (culoarea
„albastră”) și cunoașterea terestră („floare”).
 Structură/compoziția romantică: Textul este alcătuit din 14 catrene. Compoziția
romantică se realizează prin alternarea a două planuri, feminin (terestru) și masculin
(cosmic), evidențiind antiteza. În funcție de dispunerea celor două planuri, se disting patru
secvențe poetice organizate simetric în dialogul celor două voci lirice: monologul feminin
(al iubitei) este urmat în ambele rânduri de reflecții ale vocii masculine (geniul).
prof. Penciuc Simona

VOCEA FEMININĂ VOCEA MASCULINĂ

-fericirea prin iubire -cunoașterea absolută, idealuri
-aproape -departe
-implicare, trăire -detașare, meditație
-concret -abstract
-realitate -vis
-viață, efemeritate -moarte, eternitate
- ființă terestră - geniu
-DIONISIAC: trăire dionisiacă -APOLINIC: detașare apolinică
IUBITA – OMUL COMUN/OBIȘNUIT - EUL LIRIC – OMUL DE GENIU

Apolinic și dionisiac sunt doi termeni derivați de la numele unor zei din mitologia greacă: Apollo,
zeul Soarelui și al luminii, al fanteziei, al poeziei, al artelor frumoase și Dionysos, zeul vinului și
al trăirilor dezlănțuite. Folosiți pentru prima oară de către filosoful german Friedrich Nietzsche,
termenii denumesc două categorii estetice cu sens opus: principiul apolinic reprezintă atitudinea
contemplativă, gândirea senină, întemeiată pe echilibru, armonie și măsură, iar principiul
dionisiac presupune atitudinea dinamică, trăirea intensă, instinctuală.
 Imaginar poetic, figuri semantice/tropi
• Prima secvență poetică (strofele I-III) înfățișează, în monologul fetei, lumea rece
a ideilor, lumea lui: „Iar te-ai cufundat în stele/Și în nori și-n ceruri nalte?”
• A doua secvență poetică (strofa a patra) constituie meditația bărbatului asupra
spuselor iubitei: „Ah! Ea spuse adevărul,/Eu am râs, n-am zis nimica”.
• A treia secvență poetică conține strifele V-XII. Monologul fetei continuă cu o
chemare la împlinirea iubirii în lumea ei, planul terestru: „Hai în codrul cu
verdeață/Und-izvoare plâng în vale...”
• Ultima secvență poetică (strofele XIII-XIV) reprezintă o continuare a meditației
bărbatului asupra iubirii trecute, pe care o proiectează de această dată în ideal și
amintire („Floare-albastră! floare-albastră!.../ Totuși este trist în lume!”)
 Muzicalitatea, elementele de prozodie: rima este îmbrățișată, ritmul trohaic, măsura de 7-
8 silabe
Concluzie
Poezia „Floare albastră” reprezintă o capodoperă a creației eminesciene din etapa de
tinerețe, care anticipează poemul-sinteză „Luceafărul”.