Luceafărul

de Mihai Eminescu
Încadrare: -romantism,
- perioada Marilor Clasici, 1883- Almanahul Societății „România Jună”(Viena), apoi în volumul „Poesii”
- specie: poem filosofic
Două trăsături ale romantismului:
1. Antitezele: planurile uman-terestru—universal-cosmic, omul comun-omul de geniu;
alte antiteze: ei-noi, Cătălin-Cătălina, Luceafărul-Cătălin, înger-demon.
APOLINIC (cunoaștere-GENIU)- DIONISIAC (trăire- OMUL COMUN)
2. Îmbinarea genurilor și a speciilor: basm(formula inițială), idilă, elegie, meditație, pastel
EPIC: firul narativ, un lirism al măștilor (luceafărul, fata de împărat, Cătălin, Demiurgul, vocea
lirică-narativă); LIRIC: limbaj artistic, proiecția filosofică, exprimarea unor sentimente
puternice(dor, dragoste, dezamăgire); DRAMATIC: dialogul.
SCHOPENHAUER
omul comun omul de geniu
trăire cunoaștere
subiectivitate obiectivitate
sociabilitate solitudine

TEMA: condiția geniului în raport cu omul comun; iubirea, natura, cosmogonia, timpul
TITLUL: motivul central- luceafărul- geniul (tema); fuzionarea a două mituri:
-cel folcloric românesc al stelei călăuzitoare, cu noroc (Luceafărul)
-cel din mitologia greacă- Hyperion, fiul cerului (Uranus) și al pământului (Geea)
STRUCTURA: 98 de catrene, rimă încrucișată, ritm iambic, măsura de 7-8 silabe
SECVENȚELE POETICE: tablourile I și IV- figuri de stil: antiteze, epitete, comparații
Tabloul I: strofele 1-43, întâlnirea fetei de împărat cu Luceafărul în vis.
-ton solemn
-planuri: teluric (terestru)+astral (celest)
-INCIPIT: formulă de basm- cadru feeric
-portretul fetei de împărat- unicitate (epitetele „una”, „mândră”; comparația dublă „cum e
Fecioara între sfinți și luna între stele”), frumusețe (epitet hiperbolizant „prea frumoasă
fată”);
-cele două chemări ale fetei, urmate de cele două întrupări/ epifanii: angelică- din mare și cer;
demonică- din soare și noapte (epitete, comparații, antiteze)
-Fata enunță două chemări identice, prin care îi cere Luceafărului să-i lumineze viața, iar el
încearcă să se întrupeze din elemente antagonice, inițial în înger (din mare și din cer), apoi în
demon (din soare și din noapte). Ambele portrete sunt conturate cu ajutorul epitetelor „vânăt
giulgi”, „marmoreele brațe”, „ochii mari și minunați”, epitetului metaforic „păr de aur”, al
comparațiilor: „fața albă ca de ceară”- ființă nepământeană.
- cuplul nu se realizează: incompatibilitate- „ochiul tău mă-ngheață”; „privirea ta mă
arde”(metafore în antiteză)
Tabloul al doilea: strofele 44-64, idila dintre Cătălin și Cătălina
 Limbaj popular, ton ironic- mediocritate
 -plan teluric
 cuplul se realizează
 Tabloul al treilea: strofele 65-85, călătoria intergalactică și dialogul lui Hyperion cu
Demiurgul
 plan cosmic
 ton solemn
 elemente de pastel cosmic („Rig Veda”-„Imnul Creațiunii”) și de meditație filosofică
(Schopenhauer)
Tabloul al patrulea: -catrenele 86-98
-revelația lui Hyperion
-plan teluric+astral
-elemente de pastel terestru (motive romantice: noaptea, luna, apa, „crânguri”, tei), de
idilă- iubitul pământean, înnobilat de sentiment, se exprimă metaforic („Revarsă liniște
de veci pe noaptea mea de patimi...”)
-a treia chemare: „Norocu-mi luminează!”- reacția lui Hyperion- dezamăgire(metonimia
„chip de lut”), retragere în lumea lui
-ultimul catren- rol concluziv, stabilește antiteza dintre „cercul strâmt”- metaforă a
limitării lumii umane terestre și nemurirea geniului ce se retrage în starea pură a
contemplației- epitetele „nemuritor și rece”
ÎNCHEIERE: „Luceafărul”- o alegorie pe tema locului și rostului geniului în lume.