Floare albastră

Floarea albastră se încadrează în romantism prin viziunea romantică și atitudinea poetică

meditativă.Din punct de vedere al speciei, ”Floare albastră” este o idilă romantică, prezentând o
iubire idealizată, exprimând puternice trăiri interioare.
Poezia lui Eminescu are la bază motivul romantic al florii albastre, valorificat pentru ilustrarea
sentimentului iubirii sau pentru proiectarea dorinţei de iubire în infinit. Acest motiv este inspirat din
opera poetului german Novalis, la care acesta este simbol al aspiraţiei spre infinit, „tendinţa spre
infinit, năzuinţa de a atinge îndepărtata patrie a poeziei”. La Eminescu „floarea albastră” reprezintă
metaforic viaţa, albastrul simbolizând infinitul, puritatea, idealul, iar floarea simbolizează iubirea,
iubita, astfel viaţa însăşi. Titlul poeziei este motivul central, lait-motivul operei şi semnifică
aspiraţia eului liric spre perfecţiune, spre o iubire ideală, absolută dar totodată sugerează şi
imposibilitatea împlinirii sentimentului, care cauzează tristeţe, nefericire pentru poet. Poezia Floare
albastră de Mihai Eminescu, se încadrează în estetica romantică prin exprimarea în mod direct a
sentimentelor și a stărilor instanțelor lirice, setea de cunoaștere a geniului, idealizarea iubirii, a
personajului feminin, a naturii, codrul, luna, proiecția cosmică a tristeții, folosirea retorismului,
cultivarea antitezelor, a hiperbolelor și a reveriei, amestecul speciilor (idilă, meditație, pastel),
lirismul măștilor.
Structura romantică se realizează prin alternanța celor două planuri dispuse în antiteză ce
simbolizează două ipostaze ale cunoașterii: planul cosmic și planul terestru.Cele patru secvențe
poetice conțin în alternanță vocile îndrăgostiților sau măștile lirice, astfel:

partea I conține vocea feminității –  strofele 1 – 3;

partea II redă vocea poetului – strofa 4;

partea III se continuă monologul iubitei – strofele 5 – 12;

partea IV revine vocea poetului – strofele 13 – 14;

În partea I este  tratată tema iubirii și meditația filozofică a geniului , o anticipare a viitorului
Luceafăr, preocupat de adevărurile absolute pe care îndrăgostita doar le intuiește. Replicile fetei
trădează sentimentele de neliniște, dezamăgire, neîncredere, disperare și inutilitate față de
preocupările abstracte ale geniului.Partea II conține monologul liric reflexiv – meditația eului liric
asupra unei iubiri trecute, retrăite prin evocare interioară; Se întrezăresc printre cuvintele sale
sentimentul vinovăției, al conștiinței superiorității geniului, dar totodată, dragoste, empatie,
tandrețe, surprindere, îngrijorare. Partea III –  reprezintă visul de iubire al fetei prin invitația
adresată autorului într-un cadru de poveste, natural, paradisiac: „ hai în codrul cu verdeață ”.
Observăm cum registrul sentimentelor fetei se modifică, putând să distingem speranța, entuziasmul,
dorința. De asemenea, și registrul sentimentelor eului liric se modifică, în ultima strofă, acesta
simțind din plin efectele reveriei: admirație, fericire, împlinire.Ieșirea din reverie este marcată în
partea IV a printr-o prăbușire a stării anterioare și afirmarea unor sentimente opuse: suferință,
regret, dor, dezamăgire, singurătate, deprimare.– poetul proiectând sentimente amare asupra iubirii
trecute; Ideea poetică constă în „încercarea geniului de a se umaniza prin iubire şi a omului de a
deveni geniu prin aspiraţia spre etern”.

Muzicalitatea măsurii scurte de 7 – 8 silabe, cu rimă îmbrățișată și ritm trohaic sugerează starea
ideală, juvenilă, universul căutărilor poetului romantic ce creează o metaforă sublimă a iubirii.