Romantismul a apărut împotriva clasicismului riguros, de aceea cultivă

sensibilitatea, fantezia, imaginaţia, sinceritatea emoţională în defavoarea

raţiunii şi a lucidităţii clasice. Scriitorii romantici evadează din lumea prezentă
în trecut, în lumea meditaţiei sau a visului, într-un cadru romantic, motivele
preferate fiind noaptea şi luna. Se acordă atenţie tradiţiilor populare, istoriei,
descrierii de natură, dar la acestea se adaugă meditaţiile filozofice despre
condiţia umană, despre timp sau cosmos şi prezentarea sentimentelor omeneşti, mai
ales a iubirii. Preferând meditaţia, romanticii manifestă interes pentru definirea
timpului şi a spaţiului, care sunt, conform gândirii lor, subiective şi infinite,
idee preluată de la filozofii vremii.

În opere apare figura omului de geniu neînţeles şi singuratic, fiinţă superioară

care este înzestrat cu raţiune, dar caută acces la subiectivitate prin cunoaşterea
iubirii. Această idee ocupă un loc central în operele eminesciene de tinereţe, care
va culmina apoi în capodopera „Luceafărul”.

Floarea albastră - e una din cele mai reprezentative poezii eminesciene prin
viziunea romantică și atitudinea poetică meditativă
Din punct de vedere al speciei, ”Floare albastră” este o idilă romantică,
prezentând o iubire idealizată, exprimând puternice trăiri interioare.

Motive literare ”Floare albastra”

Poezia lui Eminescu are la bază motivul romantic al florii albastre, valorificat
pentru ilustrarea sentimentului iubirii sau pentru proiectarea dorinţei de iubire
în infinit. Acest motiv este asemănător celui folosit de poetul german Novalis, la
care aceasta este simbol al aspiraţiei spre infinit, „tendinţa spre infinit,
năzuinţa de a atinge îndepărtata patrie a poeziei”. La Eminescu „floarea albastră”
reprezintă metaforic viaţa, albastrul simbolizând infinitul, puritatea, idealul,
iar floarea simbolizează iubirea, iubita, astfel viaţa însăşi. Titlul poeziei este
motivul central, lait-motivul operei şi semnifică aspiraţia eului liric spre
perfecţiune, spre o iubire ideală, absolută dar totodată sugerează şi
imposibilitatea împlinirii sentimentului, care cauzează tristeţe, nefericire pentru
poet. Poezia este organizată pe o serie de antiteze: eternitate-efemeritate,
abstract-concret, vis-realitate. Compoziţia romantică este realizată prin
alternarea celor două planuri, cel al poetului şi cel al iubitei, planuri care
reprezintă două moduri de existenţă şi de cunoaştere, cea a cunoaşterii abstracte,
infinite respectiv cea a concretului, terestrului, trecătoare.