”Floare albastra”

Romantismul a apărut împotriva clasicismului riguros, de aceea cultivă sensibilitatea,

fantezia, imaginaţia, sinceritatea emoţională în defavoarea raţiunii şi a lucidităţii clasice.
Scriitorii romantici evadează din lumea prezentă în trecut, în lumea meditaţiei sau a
visului, într-un cadru romantic, motivele preferate fiind noaptea şi luna. Se acordă
atenţie tradiţiilor populare, istoriei, descrierii de natură, dar la acestea se adaugă
meditaţiile filozofice despre condiţia umană, despre timp sau cosmos şi prezentarea
sentimentelor omeneşti, mai ales a iubirii. Preferând meditaţia, romanticii manifestă
interes pentru definirea timpului şi a spaţiului, care sunt, conform gândirii lor, subiective
şi infinite, idee preluată de la filozofii vremii.

În opere apare figura omului de geniu neînţeles şi singuratic, fiinţă superioară care este
înzestrat cu raţiune, dar caută acces la subiectivitate prin cunoaşterea iubirii. Această
idee ocupă un loc central în operele eminesciene de tinereţe, care va culmina apoi în
capodopera „Luceafărul”.

Motive literare ”Floare albastra”

Poezia lui Eminescu are la bază motivul romantic al florii albastre, valorificat pentru
ilustrarea sentimentului iubirii sau pentru proiectarea dorinţei de iubire în infinit. Acest
motiv este asemănător celui folosit de poetul german Novalis, la care aceasta este
simbol al aspiraţiei spre infinit, „tendinţa spre infinit, năzuinţa de a atinge îndepărtata
patrie a poeziei”. La Eminescu „floarea albastră” reprezintă metaforic viaţa, albastrul
simbolizând infinitul, puritatea, idealul, iar floarea simbolizează iubirea, iubita, astfel
viaţa însăşi. Titlul poeziei este motivul central, lait-motivul operei şi semnifică aspiraţia
eului liric spre perfecţiune, spre o iubire ideală, absolută dar totodată sugerează şi
imposibilitatea împlinirii sentimentului, care cauzează tristeţe, nefericire pentru poet.
Poezia este organizată pe o serie de antiteze: eternitate-efemeritate, abstract-concret,
vis-realitate. Compoziţia romantică este realizată prin alternarea celor două planuri, cel
al poetului şi cel al iubitei, planuri care reprezintă două moduri de existenţă şi de
cunoaştere, cea a cunoaşterii abstracte, infinite respectiv cea a concretului, terestrului,
trecătoare.