Piața muncii

Piaţa naţională a factorului muncă este de o importanţă deosebită, întrucât munca este factorul de
producţie determinat. De nivelul cererii şi ofertei de muncă, precum şi de structura acestora
depinde în mare măsură calitatea procesului productiv şi nivelul rezultatelor acestuia.

Factorii care influenţează evoluţia şi dezvoltarea pieţei muncii în general se grupează în două

categorii, după cum este vorba de piaţa internă şi piaţa internaţională a forţei de muncă.
Astfel, piaţa internă a forţei de muncă este condiţionată, în principal, de următorii factori:

 evoluţia produsului intern brut, respectiv a producţiei industriale, agricole şi a serviciilor;

 evoluţia tranzacţiilor comerciale, a circulaţiei monetare şi a creditului;
 restructurarea economiei naţionale şi a fiecărei ramuri în parte şi apariţia unor noi
domenii de activitate sub impulsul progresului tehnico-ştiinţific;
 variaţia productivităţii muncii la nivel de ramură sau sector, dar şi la nivel individual ş.a.

Piaţa internaţională a forţei de muncă evoluează sub influenţa următorilor factori:

 gradul de dezvoltare economică a statelor şi implicit condiţiile de salarizare şi de trai

diferite;
 amploarea investiţiilor din fiecare ţară;
 migraţia internaţională a capitalului financiar;
 politica economică adoptată în diferite ţări, primitoare de forţă de muncă superior
calificată (importul de inteligenţă) etc.

În condiţiile actuale, se manifestă o tendinţă de segmentare a pieţei muncii, în ţările dezvoltate

economic, care se întemeiază pe adâncirea diviziunii muncii sociale, pe variaţiile cererii şi ofertei
economice, pe nivelul de organizare sindicală a lucrătorilor etc. În acest sens, se disting
următoarele două segmente de piaţă:

 piaţa primară, care include angajările în întreprinderi de talie mare, care beneficiază de
multe ori de poziţii de monopol sau oligopol, cu o productivitate ridicată, puternic
sindicalizate, şi unde salariile sunt şi ele mari, iar condiţiile de muncă bune.
 piaţa secundară, care se referă la forţa de muncă angajată în întreprinderi de talie mică,
confruntate cu o puternică concurenţă, unde nu există sindicate şi în care salariile sunt
mici sau instabile, iar locurile de muncă nesigure.

În general, piaţa muncii funcţionează după principiile de bază ale pieţei - cererea, oferta, preţul,
concurenţa etc., dar toate acestea se manifestă în funcţie de marfa - forţă de muncă, care prin
trăsăturile sale, fiziologice, psihologice, sociale şi morale, imprimă
anumite particularităţi pieţei muncii, precum:

Pe piaţa muncii nu se negociază întregul potenţial de muncă al naţiunii, ci numai acela care
este cerut de factorul de producţie - capital şi este oferit de cei care sunt dispuşi să folosească
capacitatea lor de muncă. În legătură cu această particularitate în raport cu celelalte pieţe, trebuie
precizart că, în condiţiile actuale, dreptul la muncă este un drept fundamental al omului într-o
societate democratică. De aceea, piaţa muncii are un grad ridicat de rigiditate, dar şi de
sensibilitate, condiţionând echilibrul economic şi pe cel social-politic;

In raport cu celelalte pieţe,piaţa muncii este mult mai organizată şi mai reglementată , întrucât

tranzacţiile care au loc pe această piaţă nu sunt doar simple relaţii de vânzare-cumpărare între
ofertanţi şi solicitanţi. Prin negocierile de pe piaţa muncii, posesorii de forţă de muncă urmează
să-şi realizeze nu numai aspiraţiile profesionale, ci şi pe cele familiale şi sociale. De aceea,
intervenţia statului pe această piaţă este mai puternică decât pe celelalte pieţe, fapt ce imprimă
pieţei muncii un grad ridicat de imperfecţiune. Pe lângă concurenţă, salariu, productivitate
marginală - ca instrumente naturale ale pieţei muncii, există şi numeroase reglementări
economico-juridice, un cadru reglementat instituţionalizat, dinainte acceptat de către agenţii
economici.

Rolul statului pe această piaţă se manifestă nu numai ca legislator (legi cu privire la angajarea şi
salarizarea lucrătorilor, legi cu privire la reglementarea conflictelor de muncă, legi referitoare la
protecţia socială), dar şi ca mediator şi garant al interpretării legislaţiei muncii (iniţiază dialogul
tripartit guvern-patronat-sindicate);

Piaţa contemporană a muncii este una contractuală şi participativă, în care negocierea şi

contractul de muncă au un rol important în determinarea cererii şi ofertei de muncă. De
asemenea, raportul dintre cererea şi oferta de muncă se manifestă în mod specific pe această
piaţă, permanent oferta fiind mai mare decât cererea, ceea ce determină existenţa şomajului.

Piaţa munci este o piaţa derivată, în sensul că cererea de muncă se formează în strânsă legătură
cu cererea de bunuri şi servicii. Daca cererea de bunuri şi servicii este mare, nivelul producţiei
trebuie să se adapteze în consecinţă, iar cererea de forţă de muncă va fi şi ea la un nivel ridicat.

Piaţa muncii este un subsistem al economiei de piaţă, care, în procesul de dezvoltare şi

funcţionare a economiei naţionale, îndeplineşte importante funcţii de ordin economic, social şi
educativ, cum ar fi:

 alocarea judicioasă a resurselor de muncă pe ramuri şi sectoare de activitate, pe

profesii şi în teritoriu, în concordanţă cu volumul şi structura cererii de forţă de muncă;
 combinarea forţei de muncă cu factorul de producţie - capital , asociere ce presupune
atât complementaritatea, cât şi substituibilitatea eficientă a acestor factori;
 formarea şi repartizarea veniturilor în societate, atât a veniturilor primare, cât şi a
celor derivate;
 crearea unui cadru formativ-educativ , ce presupune măsuri, reglementări şi
informaţii, în direcţia orientării, perfecţionării şi reconversiei profesionale a forţei de
muncă.

Piaţa muncii reflectă felul în care se asigură resursele de muncă pe ramuri, sectoare, profesii şi
niveluri de calificare.

Mărimea ofertei de muncă este diferită în timp şi spaţiu datorită influenţei unui ansamblu de
factori, între care cei mai semnificativi sunt:

 dimensiunea salariului;
 raportul dintre utilitatea şi dezutilitatea muncii;
 necesitatea de a continua să existe salariatul şi familia sa;
 sistemul de educaţie şi formare profesională;
 conţinutul şi durata muncii;
 securitatea ocupării.

Oferta de munca se comportă atipic în raport cu preţul muncii (salariul), asa cum este ilustrat în
figura de mai jos.
Fig. nr. 6 Evoluţia atipică a salariului

Efectul de venit este raţionamentul potrivit căruia o persoană înlocuieşte timpul de muncă cu

timp liber, atunci când salariul atinge un nivel care permite posesorului muncii să aibă condiţii
de viaţă apropiate de aspiraţiile sale. Efectul de venit presupune că persoana respectivă se bucură
de o putere de cumpărare mai mare, datorită unor venituri mai mari, ceea ce îi dă posibilitatea să
cumpere mai multe bunuri, inclusiv timp liber. 

Efectul de substituţie este raţionamentul potrivit căruia o persoană salariată înlocuieşte o parte

mai mare sau mai mică din timpul său liber cu timp de muncă suplimentar care are ca efect un
venit mai mare. Pe măsură ce salariul orar creşte, anumite persoane caută să lucreze mai multe
ore, aşa că fiecare oră liberă presupune un sacrificiu mai mare. Efectul de substituire stimulează
o persoană să lucreze un timp mai mare; iar efectul de venit o stimulează să lucreze mai puţin.
Mărimea relativă a acestor două efecte determină forma curbei ofertei individuale de muncă.
Indivizii hotărăsc atât asupra cantităţii de muncă pe care o oferă, cât şi asupra calităţii acesteia

Oferta de muncă, în genere, are caracter relativ rigid, exprimând o piaţă a muncii cu concurenţă
totdeauna imperfectă. Acest caracter se explică prin două categorii de factori: economici,
teritoriali şi demografici, profesionali, ocupaţionali.

Factorii economici, teritoriali privesc absenţa posibilităţilor sau dorinţei persoanelor ori

familiilor de a lucra în alt teritoriu, fără să renunţe la genul de activitate exercitat. Motivaţia
acestei imobilităţi a ofertei de muncă poate consta în: efortul bănesc pe care îl presupune
schimbarea locului de muncă în altă localitate, ataşamentul omului de mediul economico-social,
chiar dacă nu are avantaje economice, surprizele necunoscutului etc.

Factorii demografici, profesionali, ocupaţionali privesc absenţa posibilităţilor sau dorinţei

persoanelor de a-şi schimba ocupaţia sau locul de muncă. Motivaţia acestui comportament constă
în: calificarea necorespunzătoare, slaba informare privind ocupaţiile disponibile, insuficienţa
şanselor pentru reconversia forţei de muncă, starea sănătăţii, vârsta, avantaje nonsalariale
nesemnificative etc.
Toate acestea dovedesc că oferta de muncă are un dinamism specific, reflectând totodată
corelarea strânsă între nevoia socială de a cunoaşte şi a se dezvolta omul sub aspect profesional-
cultural şi nevoia economică de a valorifica pregătirea şi de a obţine un venit, ambele aspecte
interesând atât pe lucrător, cât şi pe patron. Astfel, deciziile privind oferta de muncă sunt luate
în familie pe baza analizei veniturilor acesteia şi a interesului de majorare a lor.

Activităţile care se iniţiază sau există în societate impun nevoia de muncă, respectiv constituirea
cererii de muncă, în acord cu mecanismul pieţei muncii.

Cererea de muncă este o cerere derivată, rezultând din investiţiile executate care, la rândul lor,
sunt efectul unei cereri de bunuri economice. Această afirmaţie explică de ce cererea de muncă
se exprimă prin locuri de muncă, iar fluxul ei porneşte de la firme, instituţii spre populaţie.

Fig. nr. 7 Curba cererii de muncă

Cererea de muncă nu este constantă, ci se schimbă, ca urmare a schimbării preţurilor în

economie şi a fluctuaţiilor în cererea de bunuri economice. Cererea de muncă are o anumită
elasticitate, determinată, în mod deosebit, de disponibilitatea unor bunuri economice care pot fi
substituite. Elasticitatea cererii de muncă are importanţă pentru deciziile privind stabilirea
salariilor. Dacă cererea de muncă este elastică, întreprinzătorii vor fi dispuşi să abandoneze cu
uşurinţă piaţa şi, din acest motiv, va fi dificil pentru posesorul forţei de muncă de a-şi asigura
mărirea salariilor.

Cererea de muncă este elastică în mai multe situaţii:

 dacă cererea pentru produsul final va fi elastică;

 dacă munca poate fi înlocuită cu altă muncă;
 dacă alţi factori de producţie (îndeosebi capitalul) pot fi înlocuiţi cu muncă;
 dacă costurile datorate muncii reflectă o parte mare din costurilor totale.
Cererea de muncă depinde de dinamica cererii de bunuri economice în condiţiile tehnice şi
organizatorice predominante, ca şi de intenţiile sigure ale întreprinzătorilor, manifestate ca stoc
şi/sau flux bănesc, care se întâlnesc cu un stoc şi/sau flux de servicii reprezentând oferta. Într-un
model foarte simplificat, se stabileşte cu acest prilej un raport juridico-economic între
proprietarul muncii şi proprietarul de capital. Un astfel de raport este complex şi se realizează, de
regulă, prin intermediari ca: sindicate şi manageri, care fixează preţul muncii (salariul), prin
diverse compromisuri

Salariul reprezintă preţul muncii. De asemenea, el reprezintă un venit fundamental. Pe piaţa

muncii oferta de muncă se referă numai la munca remunerată cu salariu. Alte tipuri de cerere
de muncă nu fac obiectul acestei pieţe specifice.

Analiza pieţei muncii şi salariul în ţara noastră se poate realiza ţinând seama de următoarele
relaţii: muncă-proprietate; muncă-competiţie; muncă-putere publică.

Procesul de reforme declanşat la începutul anului 1990 urmăreşte, în esenţă, crearea unei
economii cu piaţă concurenţială prerformantă şi durabilă, în cadrul căreia piaţa muncii are un
rol primordial, reflectând problematica muncii ca fiind mai întâi individuală şi apoi socială.

Starea pieţei muncii se caracterizează prin mai multe trăsături, cum sunt:

 Resursele de muncă au cunoscut evoluţii divergente. Ele sunt, în general, relativ

constante, cu o uşoară tendinţă de creştere temporară, ca pondere în populaţia totală, în
timp ce populaţia ocupată s-a redus considerabil. Rata şomajului a crescut, astfel că, pe
fondul unor resurse de muncă relativ constante, ea se modifică nu atât pe seama ocupării,
cât pe seama ieşirii de sub incidenţa legală a perioadei de şomaj.
 Raportul dintre populaţia ocupată, salariaţi şi pensionari influenţează echilibrul
pieţei muncii într-o proporţie importantă, ţinând seama de principiul potrivit căruia
pensiile sunt plătite prin contribuţiile celor care lucrează. Raportul dintre numărul mediu
de pensionari şi şomeri, pe de o parte, şi populaţia ocupată şi numărul de salariaţi, pe de
altă parte, exprimă presiunea ce se manifestă asupra veniturilor celor care lucrează sau
rata de dependenţă. Aceasta presupune ca relaţia dintre productivitatea muncii şi salariu
să fie apreciată mai complex, luând în calcul şi ajutoarele de şomaj şi contribuţiile la
pensii.
 Restructurarea ocupării este specifică austerităţii şi nevoii de contracarare a recesiunii
şi inflaţiei. Aceasta înseamnă că restructurarea ocupării în România s-a înfăptuit nu prin
substituţia firească dintre muncă şi capital pe calea investiţiilor şi, deci, nu s-a realizat o
restructurare competitivă de dezvoltare economică

Ramurile care au cunoscut o restructurare a ocupării mai puternică sunt acelea unde se
înregistrează o productivitate scăzută sau sunt consumatoare directe de P.I.B. şi valoare
adăugată. Dintre aceste ramuri, unele vor putea contribui în perspectivă la creşterea valorii
adăugate.

Şomajul
În termenii pieţei muncii, şomajul reprezintă excedentul ofertei faţă de cererea de muncă. În
această optică, şomajul este un fenomen specific pieţei muncii şi este de natură exclusiv
economică. Dacă însă ne punem problema originii ofertei şi cererii de muncă, va trebui să
recunoaştem că nu o vom regăsi numai în economie.
Desigur, punctul de pornire îl formează omul şi societatea, dar cererea de muncă nu este direct
determinată de trebuinţele acestora, ci de activitatea economică. Există ţări cu trebuinţe enorme
dar cu economii slabe care generează o cerere de muncă restrânsă.

Oferta de muncă este influenţată de economie, dar nu şi determinată de aceasta. Condiţia

demografică ni se pare aici cea mai importantă. În extremis, omul nu poate trăi fără activitate
economică, fără să producă, dar oferta de muncă poate fi mult mai mare sau mai mică în raport
de cererea de muncă pe care o generează producţia. Progresele medicinii, în mod deosebit,
permit astăzi controlul naşterilor ca proces demografic fundamental, dar comportamentul
familial, cunoştinţele ştiinţifice despre fertilitate, procreare şi înmulţire, tradiţiile existente,
politicile demografice şi numeroşi alţi factori sociali sau naturali condiţionează creşterea
demografică - proces ce stă la baza ofertei de muncă.

În concluzie, existenţa şomajului nu se datorează numai economiei; piaţa muncii este doar locul
unde se deversează influenţele tuturor factorilor şi dă expresie rezultantei negative care se
constituie, prin interacţiunea lor, sub formă de şomaj.

Analize recente ale şomajului în ţările membre ale OECD confirmă această idee, deplasând
explicarea naturii sale din sfera ştiinţei economice în lumea faptelor uşor de
perceput. Şomajul devine, astfel, rezultanta combinării schimbărilor ce intervin în dinamica
productivităţii, populaţiei active şi creşterii economice (PIB) care, la rândul lor, au alte
determinări concrete.

Explicaţia are în vedere că:

 încetinirea creşterii PIB sub un anumit nivel sau scăderea acestuia, în condiţiile în care
ceilalţi doi factori rămân constanţi, generează şomaj sau, daca există deja, îl extinde;
 dacă la o evoluţie a PIB cum este cea presupusă la punctul anterior productivitatea
creşte, şomajul se amplifică mai mult, iar dacă populaţia activă se va mări, şomajul va
creşte şi mai mult;
 dacă PIB evoluează în acelaşi fel, iar productivitatea şi populaţia activă luate împreună
scad mai mult decât PIB, nu se va forma şomaj, iar dacă acesta există, s-ar putea chiar
resorbi într-o anumită măsură;
 şomajul poate să apară sau să crească şi când PIB creşte, dacă populaţia activă şi
productivitatea luate împreună cresc mai mult, sau evoluează una crescând şi alta scăzând
de aşa natură încât creşterea realizată o depăşeşte pe cea a PIB.

Complexitatea naturii şomajului face din acesta un fenomen neomogen, de forme diferite în

funcţie de preponderenţa factorilor generatori.

Analiza clasică ne relevă şomajul voluntar determinat de refuzul de a se angaja al celor ce

estimează că salariul şi condiţiile de muncă nu recompensează în mod corespunzător eforturile
pe care ei le consimt atunci când lucrează. Această formă de şomaj există numai pentru cei care
doresc un salariu superior celui ce se formează pe piaţă ca expresie a raportului cerere-ofertă de
muncă.

Întrucât comportamentul ce stă la baza şomajului voluntar ar putea exista oricând, s-a formulat
concluzia că în orice societate există un şomaj natural care nu poate fi resorbit, un şomaj
permanent, denumit şi şomaj normal pentru că nu este determinat de factori conjuncturali şi
monetari. De aceea, economistul francez Edmond Malinvaud îl denumeşte şomaj
neinflaţionist. În literatura de profil este cunoscut şi ca şomaj NAIRU (care nu determină
accelerarea salariilor). În perioada anilor '30 ai secolului nostru, J.M. Keynes remarcă existenţa
unui alt gen de şomaj, amplu la acea dată, pe care îl denumeşte şomaj involuntar. Economiştii
de după Keynes l-au numit şomaj keynesian.

Şomajul ciclic este excedentul ofertei de muncă a cărei geneză ciclică este determinată de
conjunctura economică şi caracterul sezonier al diferitelor activităţi. Această denumire se aplică
pentru:

 şomajul conjunctural cauzat de alternanţa perioadelor de prosperitate şi depresiune care

caracterizează lumea industrializată;
 şomajul sezonier provocat de sezonalitatea unor activităţi precum construcţiile şi
agricultura.

Şomajul structural este determinat de tendinţele de restructurare economică, geografică, zonală,

socială etc. care au loc în diferite ţări, mai ales sub incidenţa crizei energetice, revoluţiei tehnico-
ştiinţifice, închiderea firmelor nerentabile, perimarea unor produse şi, o dată cu acestea, a unor
meserii, datorită modificării gustului şi opţiunilor consumatorilor. În această categorie se include
şi şomajul din ţările sărace cu creştere demografică, dar lipsite atât de capital, cât şi de
competenţele necesare exploatării resurselor umane.

Şomajul tehnologic este determinat de înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi,

precum şi de centralizarea unor capitaluri şi unităţilor economice ducând la restrângerea locurilor
de muncă. Procesul generator pentru această formă de şomaj constă în substituirea muncii cu
capitalul.

Şomajul tehnic - stare de inactivitate forţată impusă de discontinuităţile care survin în procesele
tehnice de producţie: greve, defecţiuni ale unor maşini şi utilaje, întreruperea energiei etc.

Şomajul fricţional sau tranzitoriu - starea de inactivitate momentană (termen scurt) care
corespunde unei situaţii sau faze intermediare ce se scurge între încetarea activităţii în cadrul
unui loc de muncă şi încadrarea la un nou loc de muncă. Are dimensiuni apreciabile în
economiile marilor ţări.

Şomajul este un fenomen complex care poate fi abordat şi după alte criterii care nu ţin însă de
natura sa.

Ţinând seama de limitele unor asemenea definiţii, devine clar că măsurarea şomajului nu este
decât o problemă de estimare cât mai aproape de realitate. Şomajul poate fi caracterizat prin mai
multe aspecte:

Nivelul şomajului - se determină atât absolut - ca număr (masa şomajului) - cât şi relativ -
ca rată a şomajului (numărul de şomeri/populaţia activă) şi diferă pe ţări, perioade şi regiuni ale
aceleiaşi ţări.

Pentru că şomajul a devenit o permanenţă în toate ţările, ordinul de mărime şi creşterea sau
descreşterea celor doi indicatori ai nivelului şomajului au dobândit şi alte semnificaţii decât cele
relevate înainte. Existenţa şomajului nu exclude total şi definitiv starea de ocupare deplină a
forţei de muncă. Ocuparea deplină a forţei de muncă este, deci, echivalentă cu un şomaj de
nivel scăzut reflectat printr-o rată de câteva procente. J.M. Keynes, precizează, de altfel, că
folosirea deplină a mâinii de lucru înseamnă absenţa şomajului, dar este compatibilă cu şomajul
voluntar şi fricţional.
În Anglia anilor '20-'30 ai acestui secol, nivelul şomajului pentru situaţia de ocupare deplină a
forţei de muncă se ridica, după unii autori, la circa 3% din populaţia activă. Pentru alte ţări
europene se admite că imediat după al doilea război mondial acest nivel era ilustrat de o rată a
şomajului de 1-2%. Ulterior, în SUA, nivelul respectiv a crescut la 5%, dar s-a diminuat în anii
'80, pe când în Europa occidentală a crescut. Pentru a acoperi situaţii extrem de diferite, se
estimează că, în prezent, ocuparea deplină a forţei de muncă presupune un şomaj de 1,5-4%.

Din moment ce ocuparea deplină implică un şomaj peste un anumit nivel minim, s-a făcut şi
pasul logic următor, considerându-se că scăderea şomajului sub minimul respectiv caracterizează
o stare de supraocupare a forţei de muncă. După unii autori, un asemenea nivel echivalează cu o
rată a şomajului aproximativ de 1%. La acest nivel al şomajului, mâna de lucru devine foarte rară
şi costul său pentru cei care angajează salariaţi tinde să crească mai rapid decât productivitatea.
Criteriul economic al supraocupării devine, astfel, momentul când în activitatea economică,
pentru noii angajaţi, are loc o creştere mai mare a salariului decât a productivităţii lor.

Intensitatea şomajului este o altă caracteristică ce se impune atenţiei. În funcţie de aceasta se

poate distinge: şomajul total care presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a
activităţii; şomajul parţial care constă în diminuarea activităţii depuse de o persoană, în special
prin reducerea duratei săptămânii de lucru sub cea legală cu scăderea remunerării; şomajul
deghizat care este specific mai ales ţărilor slab dezvoltate, unde numeroase persoane au o
activitate aparentă, cu eficienţă (productivitate) mică, dar este întâlnit şi în ţările est-europene,
inclusiv în România , la niveluri apreciabile.

Durata şomajului sau perioada de şomaj de la momentul pierderii locului de muncă până la

reluarea activităţii. În timp, a avut loc o tendinţă generală de creştere a duratei care diferă pe ţări
şi perioade istorice. Nu există o durată a şomajului legiferată, dar în numeroase ţări există
reglementări care precizează durata pentru care se plăteşte indemnizaţie de şomaj şi aceasta a
avut tendinţa de creştere, atingând în unele cazuri 18-24 luni.

În cea mai mare parte a ţărilor, şomajul de lungă durată este considerat un şomaj continuu de
mai mult de 12 luni. Acest gen de şomaj este relevat, adesea, printr-o analogie cu un fir de
aşteptare format din cei aflaţi în căutarea unui loc de muncă. În competiţia care există între
aceştia, cei mai utilizabili în funcţie de cererea de muncă a întreprinderilor sunt primii care
părăsesc firul de aşteptare. Cei care rămân sunt afectaţi de creşterea duratei şomajului şi aceasta
cu atât mai mult cu cât ei vor fi supuşi permanent concurenţei noilor generaţii care intră pe piaţa
muncii. Pentru ei, dificultăţilor iniţiale (calificare inadaptată, vârstă etc.) li se adaugă pierderea
încrederii în sine, apariţia problemelor de sănătate, precaritatea situaţiei materiale, pierderea
calificării profesionale prin inactivitate.

Structura şomajului sau a componentelor acestuia, formate prin clasificarea şomerilor după

diferite criterii: nivelul calificării, domeniul în care au lucrat, categoria socio-profesională căreia
îi aparţin, ramurile de activitate din care provin, sex, categorii de vârstă, rasă etc.

În ultimul deceniu se acordă foarte mare atenţie studierii structurii şomajului pe sexe şi categorii
de vârstă. Se relevă, astfel, că femeile sunt mai afectate de şomaj decât bărbaţii; de asemenea,
tinerii (până la 25 de ani) şi vârstnicii de peste 50 de ani în raport cu restul populaţiei active.

Pe plan mondial, şomajul are tendinţa, în ultimii ani, să se agraveze. Aceasta este situaţia şi în
ţările din centrul şi estul Europei, dintre ele remarcându-se Polonia cu peste două milioane de
şomeri. Potrivit studiilor Comisiei economice a ONU pentru Europa, în România, numărul celor
care nu au un loc de muncă depăşeşte cu mult un milion, ceea ce reprezintă peste 10% din
populaţia activă. Şomajul, în ţările din această parte a lumii, este direct legat de scăderea
producţiei industriale, creşterea cheltuielilor pentru achiziţiile de petrol, sistarea sau restrângerea
activităţii în unele sectoare sub incidenţa crizei economice.

Efectele şomajului

Fenomenul şomajului generează o serie de costuri atât personale, familiale, cât şi sociale.
Costul individual al şomajului este egal cu diferenţa dintre salariul real pe care salariatul îl pierde
atunci când intră în şomaj şi indemnizaţia sau ajutorul de şomaj acordate acestuia de către
autoritatea publică. Efectele şomajului se răsfrâng nu numai asupra celor care au intrat în şomaj,
ci şi asupra celor care fac parte din populaţia ocupată, deoarece aceştia participă cu o parte din
veniturile lor la constituirea fondurilor publice de asigurări sociale.

Un alt cost important al şomajului îl constituie (în anumite condiţii) pierderile de producţie şi de
venit pe care acesta le antrenează. Sintetizând, se poate aprecia că şomajul reprezintă un fenomen
care afectează, în diferite măsuri, toate ţările lumii şi care are numeroase consecinţe economice şi
sociale negative. Dintre cele mai importante, amintim:

  inutilizarea şi irosirea unei părţi din resursele de muncă ale unei ţări, aspect cu atât mai
negativ cu cât societatea suportă cheltuieli însemnate cu educaţia şi pregătirea forţei de
muncă neocupate, cheltuieli care rămân încă nerecuperate;
 conduce la reducerea veniturilor populaţiei şi la creşterea tensiunilor sociale, constituind
un factor de scădere a standardului de viaţă şi de înrăutăţire a calităţii vieţii;
 contribuie la creşterea costurilor sociale pe care o economie trebuie să le suporte sub
forma ajutoarelor de şomaj.

Măsuri de diminuare a şomajului şi efectelor sale

Şomajul ridică în toate ţările două probleme foarte actuale: asigurarea în fapt a dreptului la
muncă şi garantarea unor venituri pentru şomeri, spre a le asigura un minim de existenţă
considerat sau admis oficial ca fiind "rezonabil".

Garantarea unor venituri minime este o problemă care se pune pentru un număr mai mare de
oameni decât al şomerilor, dar ne vom circumscrie referirile numai la aceştia din urmă. Una din
modalităţile cele mai utilizate în acest sens este ajutorul sau indemnizaţia de şomaj. Ponderea
sa faţă de salariu şi perioada pentru care se plăteşte diferă pe ţări. Recent, ponderea indemnizaţiei
de şomaj în salariul unui celibatar oscila între 28% în Marea Britanie şi 55% în Italia, iar durata
de acordare a acesteia, în săptămâni, era de 65% în SUA; 51% în Canada, 52% în Germania şi
Anglia, 26% în Italia. În legătură cu acordarea acesteia se remarcă practicarea unor sisteme care
au numeroase prevederi limitative.

În România, reglementările în vigoare stipulează acordarea ajutorului de şomaj pentru o perioadă

de cel mult 227 zile într-un cuantum exprimat în patru variante, în funcţie de situaţia în care se
află cel ce urmează s-o primească: 60 sau 70% din salariul de bază minim pe ţară, brut, indexat,
din care s-a dedus impozitul; 50% sau 55% din media salariului de bază brut, avut în ultimele
trei luni, indexat, din care s-a dedus impozitul. Persoanele care au beneficiat de ajutorul de
şomaj, legal, fără a putea să se încadreze în muncă şi sunt lipsite de mijloace de întreţinere,
primesc în continuare o alocaţie de sprijin - o sumă egală cu 40% din salariul minim pe ţară brut,
indexat, din care se scade impozitul. Alocaţia de sprijin se acordă pe o perioadă de 18 luni.

Ajutorul sau indemnizaţia de şomaj se înscrie, desigur, printre măsurile de protecţie socială, dar
creşterea şomajului şi menţinerea sa la niveluri relativ ridicate în mai toate ţările, implică o
creştere rapidă a sumelor folosite sub această formă. În acest context, două aspecte devin
preocupante: cu toată creşterea, sumele folosite pentru plata indemnizaţiei de şomaj se dovedesc
a fi tot mai mici în raport cu nevoile; sfera de cuprindere a indemnizaţiei de şomaj se lărgeşte tot
mai mult şi nu i se mai poate face faţă.

Indemnizaţia de şomaj reprezintă, în general, un sistem în cadrul căruia sumele antrenate se pot
grupa pe două mari distincţii sau funcţii: de asigurare şi de asistenţă pentru şomeri. În măsura în
care este destinată asigurării, indemnizaţia de şomaj are rolul de a oferi un supliment sau o
completare a mijloacelor de trai pentru o perioadă determinată şi atât timp cât persoana ce o
încasează dovedeşte că este şomer şi că realizează venit sub un anumit nivel. Privită însă ca
asistenţă, indemnizaţia de şomaj are o contribuţie importantă la diminuarea şomajului prin
susţinerea programelor de calificare, recalificare şi reorientare a şomerilor, precum şi a
programelor de încadrare în activitate. Dacă ţinem seama de aceste aspecte, devine clar că
funcţia de asigurare are caracter pasiv, iar cea de asistenţă - activ.

Orientarea activă tot mai evidentă care se dă indemnizaţiei de şomaj pune problema
reconsiderării acesteia, deoarece dintr-un simplu instrument de protecţie sau un cost social şi o
frână în calea diminuării şomajului (un număr de oameni se mulţumesc cu ceea ce dobândesc pe
această cale şi renunţă să reintre în activitate) cum era considerată la un moment, s-a transformat
într-o investiţie în resursele umane pentru inserţia şomerilor în viaţa activă şi susţinerea
flexibilităţii pieţei muncii.

Mijloacele necesare finanţării funcţiei de asistenţă a indemnizaţiei de şomaj sunt obţinute de la

bugetul de stat şi se constituie prin promovarea unui mecanism de redistribuire a veniturilor la
nivelul societăţii. Funcţia activă a indemnizaţiei de şomaj nu se manifestă numai în mod direct,
ci şi indirect. Contribuţia sa la diminuarea şomajului pe această cale constă în descurajarea unora
care vor să-şi abandoneze locul de muncă (indiferent din ce motive) pentru a deveni beneficiari
ai indemnizaţiei de şomaj, ceea ce se poate realiza prin stabilirea unui cuantum "inhibator" al
indemnizaţiei. În completarea acesteia se adaugă contribuţia indirectă prin încurajarea
întreprinderilor de a oferi noi locuri de muncă plătite cu salarii mici, dar "atrăgătoare" pentru
şomeri, întrucât reprezintă mai mult decât indemnizaţia de şomaj. Acţionând, pe de o parte,
pentru stabilirea unei indemnizaţii de şomaj descurajante, iar pe de altă parte pentru a se crea noi
locuri de muncă cu salarii scăzute, indemnizaţia de şomaj se manifestă ca "moderator" al
creşterii salariilor cu profunde implicaţii pe piaţa muncii.

Desigur, există şi aspecte critice care decurg tocmai din caracterul activ al indemnizaţiei de
şomaj şi care nu pot fi evitate atunci când se evaluează aspectele sale de ansamblu.

O altă modalitate de asigurare a unor venituri garantate este "impozitul negativ". Acesta

reprezintă, în esenţă, un sistem de transfer de venituri în favoarea celor lipsiţi. Schema după care
el funcţionează prevede plata către stat a unei alocaţii care variază după nivelul veniturilor;
pentru cei fără nici un venit, alocaţia reprezintă o sumă minimă considerată necesară; pentru cei
cu venituri sub acest minim, alocaţia scade pe măsură ce câştigul creşte şi încetează în momentul
când veniturile se ridică la nivelul minimului necesar.

Prin conţinutul lor, măsurile ce au ca obiectiv reducerea şomajului au efecte directe şi indirecte

asupra acestuia sau asupra consecinţelor sale. Oricare dintre ele nu se limitează la un singur
aspect, uneori efectele unei acţiuni nefiind numai pozitive, ci contradictorii. Măsurile pentru
diminuarea şomajului, după aspectul concret la care se referă, pot fi grupate în trei mari
categorii: măsuri care privesc direct pe şomeri; măsuri care privesc populaţia ocupată; alte
măsuri.
Din prima categorie se remarcă: măsurile de organizare a pregătirii şi calificării celor în
căutarea unui loc de muncă pentru a putea face faţă noilor tehnici şi tehnologii; facilităţile
acordate de stat pentru crearea de noi întreprinderi care oferă locuri de muncă şi pentru crearea
de noi locuri de muncă în activităţi publice. Să remarcăm, totuşi, că, în mai toate ţările, se pune
concomitent problema "raţionalizării" forţei de muncă din sectorul public.

O mare importanţă au dobândit, în ultimii ani, măsurile pentru trecerea la noi forme de ocupare
(angajare): angajare pe timp parţial sau cu orar atipic; angajarea provizorie cu contract pe
durată determinată (de obicei medie sau scurtă); angajări specifice, stagii sau contracte de
muncă de tipuri deosebite, create în cadrul politicilor recente de diminuare a şomajului,
inexistente în trecut. Faţă de ocuparea "normală", aceste forme prevăd angajări pentru
obiective precise şi limitate. Politica de diminuare a şomajului prevede, la acest capitol, măsuri
selective pentru formarea şi angajarea tinerilor şi şomerilor de durată lungă. De regulă,
asemenea măsuri au ca rezultat asigurarea unor salarii mai mici decât cele "normale".
Conducând la scăderea costului salarial al firmelor, ele sunt nu numai acceptate şi practicate
de utilizatorii de muncă, dar şi iniţiate de ei.

Din cadrul primei categorii de măsuri fac parte şi unele reglementări juridice inexistente mai
înainte. Una dintre acestea constă în radierea din rândul şomerilor a acelora care până la
pensionare mai au o perioadă egală cu perioada pentru care se acordă indemnizaţie de şomaj. În
acest fel, oficiile de plasare a forţei de muncă diminuează numărul şomerilor, pe termen scurt
realizând o orientare a locurilor de muncă spre alte categorii sociale.
Măsurile ce privesc populaţia activă ocupată au ca scop, pe de o parte, să prevină creşterea
şomajului printr-o calificare adecvată iar, pe de altă parte, ele tind să diminueze şomajul prin
crearea de posibilităţi suplimentare de angajare care se asigură prin reducerea timpului de muncă
şi a duratei vieţii active, precum şi prin îndepărtarea imigranţilor şi revenirea lor în ţările de
origine.

De fapt, cea mai semnificativă problemă care priveşte populaţia ocupată se referă
la "împărţirea" muncii între cei angajaţi şi crearea unor noi posibilităţi de angajare.
Aceasta decurge din însăşi realitatea creşterii lente sau chiar a descreşterii, în anumite momente,
a volumului necesarului de muncă. În aceste condiţii, singura manieră de a face să lucreze cât
mai mulţi sau chiar toţi, este ca fiecare să lucreze mai puţin. Aceasta presupune o împărţire a
muncii la scara economiei şi afirmarea unor noi principii de organizare a muncii şi a producţiei.

Considerată ca atare, "împărţirea muncii" nu poate reprezenta o măsură de durată pentru

diminuarea şi resorbirea şomajului. Ea trebuie neapărat completată cu amplificarea investiţiilor şi
creşterea productivităţii în condiţiile unei noi organizări a muncii. În ultima categorie este vorba
de acele măsuri care pot avea ca rezultat, pe termen mai scurt sau mai lung, acceptarea
condiţiilor proprii formelor noi de ocupare: nesiguranţă sporită, durata zilnică mai mică, orar
atipic, salarii mai mici.

Desigur, diminuarea reală a şomajului nu poate fi decât rezultatul creării de noi locuri de muncă.
Această preocupare se transpune, adesea, printr-o creştere efectivă a locurilor de muncă însoţită
de rezultate benefice corespunzătoare. Literatura economică atribuie această creştere, în totalitate
sau în cea mai mare parte, protecţiei mediului natural. Dincolo de faptul că aceasta corespunde
într-o oarecare măsură cu realitatea şi convine unor forţe sociale şi (sau) politice, măsura se
referă, în fond, la o gamă largă de activităţi, unele dintre ele având doar legătură indirectă şi
îndepărtată cu protecţia mediului natural. Crearea locurilor de muncă decurge, de fapt, din
tendinţele generale ale dezvoltării societăţii contemporane, fiind atribuite de cei interesaţi în mod
exclusiv protecţiei mediului natural.
În contextul economic actual, principalele activităţi direct creatoare de locuri de muncă pe
termen scurt sunt: reciclarea materiilor şi materialelor utile; eliminarea şi gestionarea deşeurilor,
protecţia resurselor, între care apa potabilă şi aerul au o importanţă foarte mare; gestionarea
pădurilor, producerea surselor reînnoibile, dezvoltarea cercetării ştiinţifice, implementarea şi
exploatarea realizărilor obţinute pe această cale; promovarea acţiunilor de depoluare a apelor
uzate, reziduale, a instalaţiilor necesare acestor procese.

Măsurile pentru diminuarea şomajului şi ameliorarea condiţiilor celor afectaţi de şomaj

figurează printre revendicările tuturor organizaţiilor sindicale şi sunt sprijinite de largi grupuri
socio-profesionale. Programele de acţiune ale sindicatelor cuprind însă şi alte obiective care
privesc populaţia ocupată: garantarea locurilor de muncă, creşterea salariilor şi îmbunătăţirea
condiţiilor de odihnă, înlăturarea marilor discrepanţe între salariile medii ale bărbaţilor şi cele ale
femeilor etc

În literatura de specialitate, întâlnim şi o clasificare pe grupe a măsurilor pentru ocuparea forţei

de muncă şi diminuare a şomajului, astfel:

 măsuri care vizează o mai bună repartiţie a fondului total de muncă prin: reducerea
duratei săptămânale de lucru; scăderea vârstei de pensionare; prelungirea şcolarizării
obligatorii; extinderea locurilor de muncă cu program redus; creşterea timpului afectat
ridicării calificării;
 măsuri care se referă la îndepărtarea de pe pieţele muncii a unor categorii de
ofertanţi, precum: descurajarea muncii salariale feminine; exilarea sau returnarea
lucrătorilor străini imigranţi nenaturalizaţi încă; interzicerea sau restricţionarea imigrării
etc.;
 măsuri care vizează inversarea procesului de substituire a factorilor de producţie;
dacă în procesul industrializării munca era substituită prin capital, în prezent, se mizează
pe extinderea sectorului prestator de servicii şi, deci, pe o reducere a substituirii muncii
prin capital;
 măsuri care asigură creşterea mobilităţii populaţiei active, prin: îmbunătăţirea
conţinutului învăţământului şi asigurarea unei structuri adecvate a acestuia; orientarea
profesională a tinerilor spre domeniile cele mai dinamice ale activităţii economico-
sociale; facilitarea deplasării oamenilor la noile locuri de muncă etc.
 măsuri care se referă la crearea de noi locuri de muncă pe bază de investiţii, în
special în domeniile şi sectoarele cu şanse reale de dezvoltare în viitor.