DICŢIONAR

DE
FIGURI DE STIL
 Acumulare
Vezi: enumeraţie
 Adjoncţie
Vezi: apokinu
 Afereză
Figură fonologică de ordinul economiei de
expresie, care constă în suprimarea unui sunet la
începutul cuvântului: stâmpăr (astâmpăr). La numele
de persoane poate fi şi silabică: Culae (Niculaie),
Fănel (Ştefănel), Ruţa (Peruţa). Dacă la apelative sau
la verbe, afereza este generată, în economia
enunţului, de factorul eufonic, în cazul numelor
proprii de persoană hotărâtoare este şi nuanţa
hipocoristică pe care o capătă numele prescurtat.
 Alegorie
Figură de stil care constă în folosirea unei
metafore sau a unui simbol – în expunerea
narativă sau plastică a unei idei abstracte.
Ex.:
„Să le spui curat
Că m-am însurat
C-o mândră crăiasă
A lumii mireasă.”
(“Mioriţa”)
 Aliteraţie
Repetiţie a unor consoane (sau a unor silabe), de
obicei din rădăcina cuvintelor, cu efect eufonic,
imitativ (onomatopee) ori expresiv (simbolic); efectul
A. se datoreşte şi accentului afectiv pe care îl poartă
sunetele repetate.
Ex.:
„Vâjâind ca vijelia şi plesnetul de ploaie...
Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.”
(M. Eminescu)
 Aluzie
Manieră de a evoca neexplicit o persoană
sau un lucru, fără a le menţiona direct. Figură
de stil care exprimă un lucru lăsând să se
înţeleagă alt lucru.
Ex.:
„Pristanda: Sărut-mâna, coană Joiţico,nu
vă supărţi. Este cineva... cineva pe care-l ştiţi
d-voastră bine... aşteaptă aici...”
(I. L. Caragiale)
 Ambiguitate
Figură de stil care constă într-o construcţie
lexico-gramaticală echivocă, dar expresivă.
Ex.:
„Şi cât de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
În umbra vechiului castel
Când ea o să-i apară.”
(M. Eminescu)
 Anacolut
Ruptură sau discontinuitate în construcţia
unei fraze. Grşeală, din punct de vedere al
limbii literare, anacolutul este utilizat şi ca
figură de stil perfect motivată estetic.
Ex.:
„Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de
aur.” (M. Eminescu)
 Anadiploză
Figură care constă în repetarea unui cuvânt
sau grup de cuvinte din finalul unei unităţi
sintactice sau metrice, imediat (sau aproape
imediat) la începutul unităţii sintactice sau
metrice următoare.
Ex.:
„Cine face bine, bine găseşte.” (Folclor)
„Căci a voastre vieţi cu toate sunt ca
undele ce curg,/ veşnic este numai râul, râul
este demiurg.” (M. Eminescu)
 Anaforă
Figură care constă în repetarea aceluiaşi
cuvânt (aceloraşi cuvinte) în fruntea a cel
puţin două unităţi sintactice sau metrice
(membre ale propoziţiei, frazei, versului sau
strofei).
Ex.:
„Ciudat,
Şi el din mumă s-a născut,
Ciudat,
Şi el a plâns la început…” (G. Vieru)
 Anaforă alternantă
Anafora pronominală, în care pronumele anaforic
se repetă alternant (pers. I cu pers. a II-a sau a III-a),
realizând o antiteză caracteristică.
Ex.:
„Ea un înger ce se roagă – el un demon ce
visează;
Ea o inimă de aur – el un suflet apostat;
El, în umbra lui fatală, stă-ndărătnic rezemat –
La picioarele Madonei, tristă, sfântă ea veghează.”
(M. Eminescu)
 Anaforă gramaticală
Se numeşte repetiţia uneia sau a mai multor
segmente nominale printr-unul pronominal.
Ex.:
„Proşti şi genii, mic şi mare, sunet,
sufletul, lumină –
Toate-s praf…”
(M. Eminescu)
 Anagramă
Cuvânt obţinut prin transpoziţia literelor altui
cuvânt. De pildă, I. Budai Deleanu compune
numele Mitru Perea din Petru Maior, sau Leonachi
Dianeu din propriul său nume. Eminescu alcătuia,
în „Caiete”, lanţuri de anagrame la numele
Veronicăi Micle: Venera, Verena, Anevra etc.
 Anastrofă
Răsturnarea ordinii obişnuite a cuvintelor
dintr-o frază. Specie de inversiune.
Ex.:
„Te uită cum ninge decembre.”
(G. Bacovia)
„Joc de focuri, joc de inimi
Ostenescu- mă să număr.”
(L. Blaga)
 Antanaclază
Figură care constă în repetarea unui cuvânt
luat în sensuri diferite, fireşte, graţie
contextului.
Ex.:
„… eu ştiu că nu ştiu nimic.”
„Unii spun totdeauna ce ştiu, iar alţii ştiu
totdeauna ce spun.” (Folclor)
„Dar să nu uităm că suntem în Argeş şi că
tipărim o foaie cu douăzeci de foi.”
(T. Arghezi)
 Anticlimax
Figură de stil constând într-o gradaţie
descendentă.
Ex.:
„Mă bate vremea, mă bate ziua, mă
bate clipa.”
(T. Arghezi)
 Antifrază
Figură care constă în întrebuinţarea unui
cuvânt, a unei locuţiuni, a unui enunţ într-un
sens contrar adevăratei sale semnificaţii .
Ex.:
„Trahanache: “Ai puţintică răbdare!
Bravos! Fănică trădător! frumos!…”
(I. L. Caragiale)
 Antimetateză
Repetarea unei sintagme, propoziţii, fraze cu
inversarea ordinii cuvintelor, şi, desigur, cu
modificări de funcţie gramaticală şi de sens. Poate fi
utilizată pentru sporirea expresivităţii ori ca
amuzament. Sinonim: antimetabolă, antimetalepsă.
Ex.:
„Mănâncă pentru a trăi, nu trăi pentru a
mânca.” (Folclor)
„Două umbre de aripe ce se mişcă tremurânde,
Două aripe de umbră către ceruri ridicate.”
(M. Eminescu)
 Antiptoză
Figură de substituţie, de ordin gramatical,
care constă în folosirea unui caz în locul
altuia; sau un fel de elipsă de care se foloseau
oratorii şi mai ales poeţii.
Ex.:
„Atunci luna iese, norilor regină,
Fruntea lui cea pală roşu o-nsenină.”
(M. Eminescu)
 Antiteză
Figura de stil care consta in asocierea, în
acelaşi enunţ sau context mai larg, a unor idei,
imagini sau noţiuni cu sens contrar, menite să
se lumineze reciproc.
Ex.:
„Caci voi murind in singe, ei pot sa fie
mari.”
(M. Eminescu)
 Antonomază
Figură de substituţie, prin care se înlo-
cuieşte: a) un nume propriu de persoană cu
unul comun (tratat ca nume propriu), sau b) un
nume comun cu unul propriu (tratat ca nume
comun), pe baza unei relaţii de interpretare
cvasisinonimică: numele (comun sau propriu)
trebuie să exprime o caracterizare a celuilalt.
Ex.:
„De-am avea şi nişte ţepeşi,
Căci tâlhari avem destui.”
(Folclor)
 Apocopă
Figură care constă în scurtarea unui cuvânt
prin înlăturarea unui sunet (vocală) sau a unei
silabe (eventual 2-3 silabe) din finalul său, fără
ca înţelesul cuvântului să sufere.
Ex.:
„De la mine păn’la tine numai stele şi
lumine.” (Folclor)
 Apokinu
Folosirea a două sau mai multe cuvinte cu
un singur determinant. Sinonim: adjoncţie. Are
structura de brahilogie.
Ex.:
„Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e
plină.” (M. Eminescu)
„Codrul din munţi, râul din vale-mi tace.”
(M. Eminescu)
 Apostrofă
Figură retorică prin care oratorul îşi întrerupe,
deodată, firul expunerii, pentru ca, stăpânit de un
sentiment puternic, să se adreseze unei persoane
prezente, absente sau moarte, unui lucru
neînsufleţit, cu o întrebare, cu o exclamaţie ori cu o
afirmaţie sentenţioasă.
Ex.:
„Voi sânteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi
nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!”
(M. Eminescu)
 Apoziţie
Folosirea unui epitet pe lângă un substantiv sau
substituit al său, cu valoarea calitativă nu
determinativă, adică aducând o imagine mai
sugestivă, o definiţie poetică obiectului calificat.
Specie de metaforă.
Ex.:
„Lună tu, stăpân-a mării...”
(M. Eminescu)

„O vorbă-şi trec spicele – fete-n văpaie:

Secera lunii e numai lumină.”
(L. Blaga)
 Asindet
Figură de stil care constă în suprimarea, mai
ales în frază, a unei conjuncţii coordonatoare,
de obicei a lui “şi”, pentru a se da enunţului
mai multă rapiditate şi energie.
Ex.:
„Trebuiră să plece, să fugă [şi] să
scape.”
(Z. Stancu)
 Asociaţie
Se bazează, după Fontanier, pe „implicarea
vorbitorului în ceea ce el nu spune decât pentru alţii
sau pe implicarea celorlalţi în ceea ce el nu spune
decât pentru sine însuşi; în fine, pe implicarea mai
multora în cea ce nu se spune decât pentru unii sau
pentru unul singur”. Prin asociaţie se dă mai multă
greutate celor afirmate. Sinonim: comunicaţie.
Ex.:
„Iară noi? Noi, epigonii?… Simţiri reci, harpe
zdrobite, / Mici de zile / mari de patimi, inimi bătrâne,
urâte, / Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter
inimic…”
(M. Eminescu)
 Asonanţă
Repetiţie a vocalei accentuate în două sau
mai multe cuvinte, mai ales în vers.
Ex.:
„Căci unde-ajunge nu-i hotar
Nici ochi spre a cunoaşte.”
(M. Eminescu)
 Blestem
Figură de stil prin intermediul căreia se
cere cu insistenţă pedepsirea persoanei sau
se exprimă dorinţa de a pedepsi.
Ex.:
„Că aşa te-oi blestema / De luna pe cer a
sta / Stelele că vor pica / Şi pământul că s-a-
ntinde / Şi blestemul meu te-a prinde.”
(M. Eminescu)
 Brahilogie (1)
Figură care constă în scurtarea sau contragerea
unităţilor enunţului prin subînţelegere şi chiar
elipsă.
Ex.:
„C-am avut nuntaşi
Brazi şi păltinaşi,
Preoţi, munţii mari,
Păsări, lăutari,
Păsărele mii,
Şi stele făclii.”
(„Mioriţa”)
 Brahilogie (2)
Figură de compoziţie prin care se realizează o
vorbire sau un discurs concis, folosindu-se maxime
(sentinţe) sau proverbe.
Ex.:
„Iată ce-mi zicea el:
- Fine! De vrei să trăieşti bine şi să aibi ticnă, să
te sileşti a fi totdeauna la mijloc de masă şi la colţ de
ţară, pentru că e mai bine să fii fruntea cozii decât
coada frunţii. Şezi strâmb şi grăieşte drept. Nu băga
mâna unde nu-ţi fierbe oala, nici căuta cai morţi să le
iei potcoavele, căci pentru Behere vei pierde şi pe
Mihoho. Bate fierul pân’e cald şi fă tot lucru la
vremea lui.” (C. Negruzzi)
 Calambur
Figură cu efect umoristic, derivată prin compunere
din toate celelalte figuri care exprimă în primul rând
echivocul, precum şi cele care au la bază
similitudinea de sunet.
Ex.:
„Pantoful mai mic decât piciorul te strânge ... de
pe drumuri.” (T. Mureşanu)
„Ecoul repeta ce spui şi ecourile ceea ce n-ai
spus.” (T. Mureşanu)
„Când doi se ceartă, al treilea ...pleacă să nu-l
pună martor.” (Folclor)
 Catahreză
Figură retorică prin care se extinde
semnificaţia unui cuvânt dincolo de sensul
sau propriu. Apropiată de metaforă, catahreza
este frecventă în vorbirea obişnuită.
Ex.:
„Înc-o sărutare / Şi pieri sub geana unui
nor.”
(Şt. O. Iosif)
 Chiasm
 Înrudit cu antiteza, cu antimetateza, chiasmul este
o figură de stil constând în opunerea a doi termeni,
al doilea fiind inversul celui dintâi (AB-BA), sau în
repetare inversă a două funcţii gramaticale.
Ex.:
„Femeie între stele şi stea între femei.”
(M. Eminescu)

„Când prin această lume să trecem ne e scris /

ca visul unei umbre şi umbra unui vis.”
(M. Eminescu)
 Circumlocuţiune
Vezi: perifraza
 Climax
Figură se stil constând într-o gradaţie
ascendentă, într-o enumerare in crescendo a
unor termeni. Sinonim gradaţie.
Ex.:
„ Am sfărâmat arfa - a mea cântare s-a
înăsprit, s-a adâncit şi s-a stins.”
(M. Eminescu)
 Comparaţie
Figură de stil cu ajutorul căreia se exprimă
un raport de asemănare între două obiecte,
dintre care unul serveşte să evoce pe celălalt.
Ex.:
„Din alb iatac de foişor
Ieşi Zamfira-n pas isteţ,
Frumoasă ca un gând răzleţ.”
(G. Coşbuc)
 Conglobaţie
Vezi: enumeraţie
 Conjuncţie
Vezi: sinafie, polisindet
 Contrast
Vezi: antiteză
 Conversie
Figură care constă în inversarea termenilor unei
sintagme, propoziţii sau fraze, fără a i se modifica
înţelesul.
Ex.:
„Trigoveţii: Are dreptate ţiganul! Ţiganul are
dreptate! (...)”
Vulpoi: Să trăiască căpitanul? Căpitanul să
trăiască?” (B. P. Hasdeu)
„Eu îi văd şi-i aud, îi aud şi-i văd.”
(B. Şt. Delavrancea)
 Cronografie
Figură de compoziţie care constă în
descrierea unor momente, arătându-se
împrejurările în care se scurg, cu alte cuvinte,
cadrul spaţial al trecerii unui fragment de timp,
cum ar fi: începutul zilei, înserarea.
Ex.:
„Noapte de vară” de G. Coşbuc
 Definiţie oratorică
Figură de stil care constă în definirea obiectului
cu ajutorul unor imagini poetice; în primul rând:
omeoza sau comparaţia.
Ex.:
„Sănătatea e ca o iapă albă, trece dealul,
n-o mai vezi .” (Folclor)

„Ideea, ca şi lupta şi pâinea,-i tot femeie.”

( . Arghezi)
 Deprecaţie
Figură de stil care, la origine, constă într-o
implorare adresată zeilor pentru înlăturarea
unei pedepse.
Ex.:
„Rugăciune” de M. Eminescu
 Derivaţie
Vezi : poliptotă
 Descripţie
Figură de stil compoziţională şi plastici -
zantă, care constă în a înfăţişa, printr-o
acumulare de epitete, metafore, un lucru, o
fiinţă, un tablou într-un chip sugestiv şi
plastic. D. Se reflectă şi-ntr-o simplă frază.
Ex.:
„Hassan de mirare e negru pământ,
Nu ştie de-i vis, ori aieve-i.”
(G. Coşbuc)
 Diaforă
Repetarea unui cuvânt cu o uşoară deviere de
sens, utilizată mai ales în aforisme. Specia de
antanaclază.
Ex.:
„Şi-am ispăşit / cu suferinţi-o mie, / Am ispăşit /
Cu câte-o bucurie.” (L. Blaga)

„Mai bine tu singur decât singur în doi.”

(T. Muşătescu)
 Diremă
Enunţ alcătuit din două membre, lipsit de
orice verb conjugat.
Ex.:
„Jos tiranii!”; „Afară cu sărăcia!”
 Disjuncţie
Vezi: asindeton.
 Disproforon
Termen folosit de autorii latini pentru
denumirea aliteraţiei unor consoane greu de
pronunţat.
Ex.:
„Capra calcă-n piatră/ Piatra crapă-n
patru;/ Crape capul căprii-n patru/ Cum crapă
piatra-n patru.” (V. Alecsandri)
„Stanca sta-n castan ca Stan.”
(Folclor)
 Ecthlipsă
Figură ce constă în contopirea, în rostire, a
vocalei de la sfârşitul unui cuvânt cu vocala de la
începutul cuvântului următor. Prin contopire dispare
vocala iniţială a cuvântului următor.
Ex.:
„Căci întreb la ce-am începe să-ncercam
în luptă dreaptă
A turna în formă nouă limba veche şi-
nţeleaptă.” (M. Eminescu)
 Elipsă
Figură care constă în contragerea (scurtarea)
enunţului prin omiterea unui cuvânt sau chiar a unei
propoziţii ce se poate deduce liber din context sau
situaţie.
Ex.:
„Eu singur n-am cui spune cumplita mea
durere… Căci mi-a dat soarta amara mângâiere / O
piatră să ador. / Murindului, speranţa, turbării
răzbunarea / Profetului blestemul, credinţei
Dumnezeu / La sinucid o umbră ce-i sperie
desperarea / Nimic, nimica eu.”
(M. Eminescu)
 Emfază
Figură care constă în a acorda unui cuvânt ori
chiar unui enunţ întreg o importanţă deosebită,
făcându-l, graţie intonaţiei sau contextului, să spună
mai mult decât exprimă sau chiar ceea ce nu
exprimă.
Ex.:
„Tot ce stă în umbra Crucii, împăraţi şi regi
s-adună/ Sa dea piept cu uraganul ridicat de
Semilună […].”
„ – De-un moşneag, da, împărate, căci
moşneagul ce priveşti / Nu e om de rând, el este
Domnul Ţării Româneşti.”
(M. Eminescu)
 Enumeraţie
Figură de stil care constă în expunerea rapidă „a
tuturor părţilor unui întreg (a) sau a tuturor
circumstanţelor unei acţiuni” (b) ca figură a insistenţei, mai
poate fi definită şi astfel: „… care constă în a descompune
un tot în diversele sale părţi, pe care le enunţăm succesiv”,
definiţie care justifică şi de ce o socotim între figurile
belşugului de expresie.
Ex.:
„Nu-l speria, căpitane … Boierii sunt slabi la fire:
Braţul, haina, mintea, faţa, inima, totu-i subţire.”
(B. P. Hasdeu)
 Enalagă
Înlocuirea unui timp, număr sau persoană cu alt
timp, număr sau persoană; figură de construcţie prin
care se întăreşte semnificaţia unui enunţ. Se
asociază adesea hipotipozei. Este, de pildă, ceea ce
Tudor Vianu numeşte tehnica basoreliefului la
N. Bălcescu, adică utilizarea prezentului în loc de
trecut când se referă la acţiunile lui Mihai Viteazul.
Păstrând formele de trecut, fireşte, pentru
personajele celelalte.
 Epanadiploză
Figură care constă în folosirea aceluiaşi cuvânt şi la
începutul şi la sfârşitul unei unităţi sintactice sau metrice;
astfel spus, repetiţia aceluiaşi cuvânt şi în anaforă, şi în
epiforă, în aceeaşi propoziţie, frază sau vers: x … x/y … y.
Ex.:
„Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.”
(M. Eminescu)
„Din haos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce-n haos,
Şi din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos.”
(M. Eminescu)
 Epanalepsă
Figură care constă în repetarea unui
cuvânt, întreruptă, de obicei, prin interpunerea
altui cuvânt sau grup de cuvinte: x(y)x … sau:
… x(y)x.
Ex.:
„Ninge grozav pe cîmp la abator / şi sînge cald
se scurge pe canal; Plină-i zăpada de sînge animal /
şi ninge mereu pe-un trist patinoar. ”
(G. Bacovia)
 Epanodă
Specie de repetiţie constând în revenirea, cu
explicaţii detaliate, asupra fiecărui termen al
unei enumerări ori al unui enunţ.
Ex.:
„A cunoaşte. A iubi / Înc-odată, iar şi iar,
/ A cunoaşte-nseamnă iarnă / A iubi e
primăvară.”
(L. Blaga)
 Epenteză
Figură realizată prin adăugarea unui sunet
neetimologic în mijlocul cuvântului din nevoia
unei mai bune reliefări a structurii sale
silabice.
Ex.:
„cerşit”, „codobaltură”, „fitecine
 Epifonem
Figură de insistenţă prin adaus, constând în
adăugarea la finele unui enunţ sau unităţi
compoziţionale, a unei „exclamaţii sentenţioase”,
constituind o reflecţie lirică ce rezumă sau
caracterizează ce s-a spus mai înainte.
Ex.:
„Şi te-ai dus, dulce minune,
Şi-a murit iubirea noastră,
Floare-albastră! Floare-albastră!
Totuşi este trist în lume!” (M. Eminescu)
 Epiforă
Figură care constă în repetarea unui cuvânt
(grup de cuvinte) la sfârşitul unor unităţi
sintactice sau metrice; este inversul anaforei.
Ex.:
„Venii târziu acasă
Să văd ce-ai zice tu,
Luai puţin din masă
Să văd ce-ai zice tu.”
(Gr. Vieru)
 Epistrofă
Vezi: epiforă
 Epitet
Figura de stil constând in determinarea unui
substantiv sau verb printr-un adjectiv, adverb menit
să exprime aceleaşi însuşiri ale obiectului care
înfăţişeaza imaginea lui aşa cum se reflectă ea în
simţirea şi fantezia scriitorului.
Ex.:
„Ochişorii lui
Mura câmpului.” („Mioriţa”)
„Ţichindeal -- gură de aur.” (M.Eminescu)
„Pantalonii -- culoarea oului de raţa.”
(I. L. Caragiale)
 Epitet
„Părul ce-mi ajunge la călcăie.”
(M. Eminescu)
„Cânturi de durere.”
(cu de – epitet metaforic)
„Cu cămaşă albă floare.” (Folclor)
Epitet paratactic, rezultat prin asindet
 Epiteză
Figură fonologică ce constă în adăugarea la
sfârşitul unui cuvânt a unui sunet sau a
câtorva sunete.
Ex.:
A taia , nimănuia, cevai.
 Epizeuxă
Figura care constă în reluarea imediată a
unui cuvânt în propoziţie sau în vers.
Ex:
„Mircea însuşi mâna-n luptă
vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul
în picioare.”
(M. Eminescu)
 Etopee
1.Figură de stil care constă în personificarea unor lucruri.
2. Figură de compoziţie care constă în zugrăvirea caracterului sau
structurii psihice a unui personaj prin scrisori ori printr-un cuvântare
cel mai adesea fictive; imitarea vorbirii cuiva potrivit cu caracterul şi
activitatea sa.
„Codrule,stăpânule, E. Se mai numeşte şi orice „portret moral” în
Codrule, bătrânule, opoziţie cu prosopografia sau „portretul fizic”.
Mişcă-ţi tu poienile
Şi-ţi ridică genele
De priveşte până-n zare...”
(St. O. Iosif)
 Eufemism
Figură constă în îndulcirea, prin substituire
sau perifrază, a expresiei unei idei, pe care
respectul faţă de noi înşine şi faţă de alţii ne
împiedica, adesea, s-o numim cu adevăratul
său nume.
Ex.:
„De la adormirea bătrânului Ştefan –
Voievod, părintele Moldovei, trecuseră
şaptezeci şi doi de ani.”
(M. Sadoveanu)
 Eurologie
Figură în care, de obicei, un verb predicat,
repetându-se, în genere imediat, prin juxtapunere ori
coordonare copulativă, rezumă, pentru a nu mai fi
narată, o actiune verbală îndelungată, nedefinită.
Ex.:
„ Se luptă, se luptă, cât de cât să nu se deie
zmăul.” (M. Eminescu)

„ Se uită la mine ,se uită. Nu zise nimic.”

(Z. Stancu)
 Exclamaţie
Figură care constă dintr-un enunţ, în proză sau
versuri, prin care se exprimă un puternic sentiment
de surpriză, de mânie, de bucurie etc.
Ex.:
„N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”
(M. Eminescu)
„Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de
curtezeană…
O, te-admir, progenitură de origine romană!”
(M. Eminescu)
 Expoliţiune
Figură de stil care constă în reluarea unei idei, în
propoziţie sau frază, mereu cu alte cuvinte, menite s-
o exprime cât mai clar, mai sugestiv.
Caracteristica lexicală a figurii este, de obicei,
folosirea unui adverb sau a unei locuţiuni adverbiale
prin care se anunţă reluarea ideii (ba, mai bine, mai
bine zis, mai mult, mai degrabă etc.).
Ex.:
„E lung pământul, ba e lat.”
(G. Coşbuc)
 Gradaţie
Figură de stil constând în trecerea treptată,cres -
cândă sau descrescândă, de la o idee la alta.
Ex.:
„De-I suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată.
De-i suna de doua ori,
Îţi vin codrii-n ajutor.
De-i suna a treia oară,
Toţi duşmanii au să piară
Din hotară în hotară.”
(M. Eminescu)
 Hepdiadă

Figură de stil care constă în înlocuirea unui

substantiv însoţit de un atribut prin două
substantive sau a unui atribut adjectival cu
unul substantival.
 Hifen
Figură de compoziţie lexicală, care constă
din reunirea a două cuvinte în unul singur,
pentru a se exprima o singură noţiune, cum ar
fi: adverb sau prepoziţie  substantiv
(pronume) sau adjectiv: înaintemergător,
antevorbitor, antebelic, binefăcător, răuvoitor;
verb  substantiv: zgârie-nori, frige-linte etc.
Ilustrează abilitatea stilistică la nivel lexical.
Ex.:
„pe de rost”, „peste tot”, „din nou”
 Hipalagă
Figură prin care se atribuie unui obiect o
mişcare sau însuşire ce convine, fie altui
obiect vecin, fie chiar subiectului uman, care
se află, cu obiectul respectiv, într-o relaţie de
contiguitate spaţială frecventă şi utilă.
Ex.:
„– Deodată sclipi în geamuri lumina afară.
Trenul se mişcase pe furiş spre câmpie.
Clădirile din preajmă începură a fugi îndărăt.
Aparură ogoare arate…”
(M. Sadoveanu)
 Hiperbat
Figură care constă în adaosul de la finele
unui enunţ (propoziţie sau frază) un epitet, un
complement, o propoziţie, acolo unde enunţul
putea fi încheiat; ceea ce se adaugă produce o
„surpriză gramaticală” şi, prin aceasta, iese în
evidenţă.
Ex.:
„Fruntea Olguţei se pleacă şi mai tare, şi
genele.” (I. Teodoreanu)
 Hiperbolă
Figură de insistenţă care constă în
exagerarea expresiei, fie mărind, fie micşorând
imaginea obiectului peste limitele sale fireşti.
Ex.:
„Frumoasă cât eu nici nu pot
O mai frumoasă să-mi socot.”
(G. Coşbuc)
 Hipocoristic
Procedeul utilizat în vorbirea alintată – cum
se vorbeşte de obicei copiilor – ori în
exprimarea eufemistică.
Ex.:
„Bubico! zise cucoana... Şezi mumos,
mamă.”
(I. L. Caragiale)
 Hipotipoză
Procedeu ce sugerează prin imagini vizuale
vii, prin aglomerare de epitete pregnante
desfăşurarea unei acţiuni, întâmplări.
Ex.:
„În goana roibului un sol, / Cu frâu-n dinţi şi-
n capul gol, / Răsare, creşte-n zări venind, / Şi
zările de-abia-l cuprind / Şi-n urmă-i corbii
croncănind / Aleargă stol.”
(G. Coşbuc)
 Homeoptotă
Figură care constă în folosirea unor membre
ale frazei terminate cu acelaşi cuvânt sau
cuvinte, cu aceleaşi silabe finale.
Ex.:
„Bine-ar fi, dac-ar fi aşa, căci la război
înapoi şi la pomană navală, parcă nu prea vine
la socoteală.” (I. Creangă)
„Socrul roagă-n capul mesei
Să poftească să se pună
Nunul mare, mândrul soare,
Şi pe nună, mândra lună.” (M. Eminescu )
 Incitare
Orice enunţ elementar sau contextual prin
care vorbitorul ne face să simţim cum
cuvintele pot dezlănţui faptele, de obicei prin
propoziţii imperative violente, puternic
motivate în prealabil.
Ex.:
„Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,
Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!”
(M. Eminescu)
 Ingambament
(enjambement)
Procedeu constând în continuarea ideii
poetice în versul următor fără a marca aceasta
prin vreo pauză, urmărind efecte stilistice
superioare.
Ex.:
„…şi mut
ascult cum creşte-n trupul tău sicriul.”
(L. Blaga)
 Iluzie
Vezi: ironie
 Interogaţie
Figură de stil constând în adresarea unei
întrebări unui întreg auditoriu, nu pentru a
solicita un răspuns, ci pentru a transmite în
direct o opinie ce trebuie subliniată.
Ex.:
„Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi
nişte fameni!
I-e ruşine oamenirii să vă zică vouă
oameni.” (M. Eminescu)
 Inversiune
Figură poetică realizată prin abaterea de la
topica propoziţiei şi, mai rar, a frazei.
Ex.:
„Dulce, ce începu
Cântecul, l-auzi şi tu?”
(L. Blaga)
 Invocaţie
Figură care în retorica clasică înseamnă rugăciune adresată
unei muze, unei divinităţi, pentru a-i cere inspiraţie. În
literatura română, un exemplu de I. înseamnă invocarea, mai
mult formală, a divinităţii pentru implorarea unui ajutor.
Ex.:
„Fă-mă,Doamne,ce m-ai face,
Fă-mă cerc la poloboace,
Fă-mă cui şi fă-mă sfoară,
Fă-mă foaie de ţigară,
Fă-mă să rămân surcică
Să mă târîie-o furnică,
Fă-mă la hotară semn,
Numai nu picior de lemn.
Numai nu picior de lemn!” (Gr.Vieru.„Cântecul
bradului”)
 Ipotipoză
Figură de comparaţie care constă în descrierea vie a
obiectului, de obicei un eveniment, o scenă, evocată cu,
mijloace verbale menite să o „aducă sub ochii” noştri, ca şi
când s-ar petrece aievea.
Ex.:
„La câţiva paşi strălucea iazul; apa liniştită se întindea ca o
mătase; spre faţa ei, sălciile îşi coborau frunzişul fraged, aruncând
pete de umbră, în răcoarea cărora lebedele stăteau nemişcate, ca
nişte bulgări de argint. Din ascunsul grădinii răsună prelung, ca o
frântură de doină voinicească, fluierul grangurilor îmbrăcaţi în pene
de aur. Pe mal, înaltele şi chipeşele nalbe sfrângeau lumina în
potirile florilor mari, pentru ca să o reverse apoi, înflăcărată ca
sângele sau lucie ca gheaţa.” (E. Gârleanu )
În naraţiune, ipotipoza se realizează aplicându-se altă
figură, numită enalagă, adică folosindu-se prezentul istoric
sau dramatic.
 Ironie
Figură retorică prin care se enunţă cel mai adesea o
apreciere pozitivă ori chiar o laudă simulată, pentru a se
înţelege că este vorba de o persiflare ori chiar de o
batjocură, sau, de o apreciere negativă simulată în locul
celei pozitive, la adresa unei persoane.
Ex.:
„O, te-admir, progenitură de origine romană.”
(M. Eminescu)
„Bogat bine şi folos au rămas ţării şi de la
Petriceicu-vodă: pradă şi foamete mare!”
(I. Neculce)
 Licenţă
Abaterea scriitorului de la regulile limbii
literare fie în intenţii stilistice, fie din nevoi
prozodice. Sinonim parezie.
Ex.:
„Făclie de veghe pe umezi morminte.”
(M. Eminescu)
 Litotă
Figură care constă în atenuarea expresiei
unei idei pentru a lăsa să se înţeleagă mai mult
decât se spune.
Ex.:
„… răutăcioasa de Măriuca Săvăului, care, drept
să vă spun, nu-mi era urâtă, făcea adeseori în ciuda
mea şi-mi bătea din pumni, poreclindu-mă „Ion
Torcălău.” (I. Creangă)
„...bucuria părinţilor n-a fost proastă.”
(I. Creangă)
 Eufemism şi litotă
Sunt expresii simulate cu ajutorul cărora prin
eufemism se comunica o imagine plăcuta a unui
obiect neplăcut, iar prin litotă
„apreciere” modestă a unui obiect sau sentiment, ca
să se înţeleagă o apreciere a lui superlativă. Ambele
ascund o judecată de valoare pozitivă, spre
deosebire de ironie care ascunde una negativă.
Ironia, eufemismul, litota uneori sunt antifraze.
 Macrologie
Viciu de vorbire, care constă în exprimarea
unei idei cu cuvinte mai multe decât este
nevoie -- pleonasm vicios.
 Maximă (1)
Maxima sau sentinţa – figură de stil care constă
în a sublinia obiectul, ideea printr-un enunţ concis
exprimând o reflecţie profundă şi generalizatoare
asupra lui. Maxima are această funcţie stilistică
atunci când este solicitată de un context pe care ea-
şi propune să-l lumineze.
I. Maxima poetică:
„De obicei, florile şi poeziile sunt vestminte de gală ale
minciunii.” (I. Minulescu)
„Poezia e singurul copil al Adevărului cu Minciuna: are
firea tatălui, dar se îmbracă în hainele pe care le are de la
mamă, pentru că lumea se bucură s-o vadă astfel.”
(N. Iorga)
 Maximă (2)
II.Maxima morală:
„Răzbunarea cea mai crudă este când
duşmanul tău
E silit a recunoaşte că eşti bun şi dânsu-i rău.”
(B. P. Hasdeu)
III.Maxima filozofică:
„Filozofia ederei: Numai târîndu-te te poţi
înălţa.” (L. Blaga)
„Iubirea părintescă e nesecată şi de aceea
nesecată e şi răbdarea părintelui.” (I. Slavici)
 Merism
Figură care constă în enumerarea
distributivă a faptelor (diversia oratorică).
Ex.:
„Picioarele de cal, gură de lup şi pântece de
iapă îi trebuie….”
„…nici frumos până la douăzeci de ani, nici
cuminte până la treizeci şi nici bogat până la
patruzeci….” (I. Creangă)
 Metabolă
Numele generic al figurilor constând în
schimbarea topicii obişnuite: inversiune,
hiperbat, hipalagă.
 Metaforă (1)
Figură de stil care constă în denumirea
„obiectului” (lucru, fiinţă, acţiune) cu un
cuvânt impropriu, şi anume cu numele altui
„obiect” asemănător, folosit nu ca noţiune
(sinonim), ci ca imagine care să evoce obiectul
asemănat (comparat).
Ex.:
„El, munte de om, care ar fi fost în stare
să spargă ziduri de piatră şi să ţie piept singur
cu şapte, el a fugit.” (I. Slavici)
 Metaforă (2)
in praesentia: (termenul metaforizat e prezent:
„lacrimă”):
Ex.: „Acest clopot, acest zeu
Lacrimă.” (Gr. Vieru)
Sinonim: apoziţie

in absentia: (termenul metaforizat lipseşte: „lună”):

Ex.: „Doamna mărilor şi-a nopţii varsă linişte şi
somn." (M. Eminescu)
Sinonim: pronominaţie
 Metaforă
Funcţii:
- sensibilizatoare;
- expresivă;
- de potenţare a expresiei (mărire,
multiplicare, întărire);
- unificatoare.
 Metafrază
Figură ce constă în înlocuirea cuvântului
anaforic printr-un sinonim.
Ex.:
„Pădurea, mi se pare,
Avea o melodie
Străină pentru mine,
Necunoscută ţie.”
(D. Deşliu)
 Metalogism
Figură construită pe combinarea
netradiţională a unităţilor de vocabular, care
îşi păstrează sensurile, dar prin conexiunea lor
se produce o imagine: antiteză, oximoron,
hiperbolă, litotă, comparaţie, enumeraţie,
gradaţie, paralelism.
 Metaplasmă
Schimbare survenită în forma unui cuvânt
prin adăugarea sau prin înlăturarea unui
sunet; formă a cuvântului rezultată din această
schimbare: proteza, epiteza, epenteza, afereza,
sincopa, apocopa.
 Metateză
Figură lingvistică în primul rând, care
constă în schimbarea locului unui sunet, ori
chiar al unei silabe într-un cuvânt.
Ex.:
„Peste coada-i de păr negru poart-o
vînată chitie” (tichie)
(M. Eminescu)
 Metonimie (1)
Figură bazată pe contiguitatea logică dintre obiecte,
constând în denumirea obiectului cu numele altuia cu care se
află într-o relaţie logică, cum ar fi raportul dintre cauză şi efect
sau invers.
1. M. cauzei prin efect:
„La noi sunt... lacrimi multe, multe.” (O. Goga)
2. M. efectului prin cauză:
„Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium.”
(M. Eminescu)
3. M. operei cu numele autorului:
„Aşa, în bucata d-tale am găsit, pe la început puţin Delavrancea
amestecat cu Eminescu, pe la mijloc două-trei picături de esenţă
Caragiale, pe la sfârşit un parfum de Creangă. – toate astea într-o
soluţie slabă de retorică fină, colorată în tonul cenuşiu al prozei
curente.” (A. Vlăhuţă)
 Metonimie (2)
4. M. conţinutul cu numele conţinătorului:
„Apoi cofiţa-ntreagă o beau.” (V. Alecsandri)
5. M. unui produs cu numele locului din care provine:
„a consuma un Cotnar, o şampanie” etc.,
6. M. fenomenul psihic cu numele organului fizic implicat:
„un om cu cap”; „un om de inimă”; „X are condei” etc.
7. M. numele unui lucru cu simbolul lui:
„Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.”
(M. Eminescu)
8. M. concretului prin numele abstract al uneia din însuşirile
sale:
„Minciuna stă cu regele la masă.” (A. Vlăhuţă)
 Mitologism
Denumeşte în viziunea lui Pierre Fontanier
„expresia fictivă, împrumutată din mitologie şi
folosită în locul expresiei simple şi obişnuite”.
Ex.:
„Nu-s vindecat cu totul, Minerva mea.
Simt încă / harpiile pe frunte cu zborul lor
nefast.”
(I. Pillat)
 Monoremă
Enunţ alcătuit dintr-un singur membru, cu
caracter exclamativ (interjecţional) ori
interogativ, care nu implică nici un verb, prin
elipsă sau subînţelegere – fiind, prin urmare,
asemenea unei propoziţii nominale.
Ex.:
„Imposibil!”
„Fără glumă!”
 Nominativ etic
Nominativul pronumelui personal, persoana
a II-a sg., „tu”, folosit în limba română într-o
construcţie în care, ca şi dativul etic, exprimă
solicitarea interlocutorului să participe afectiv
la ceea ce narează locutorul.
Ex.:
„…nici tu sat, nici tu târg,
nici tu nimica.”
(I. Creangă)
 Onomatopee
Figură prin care se sugerează imaginea
auditivă a unei acţiuni, cu ajutorul unor sunete
cu timbru imitativ, din alcătuirea cuvântului.
Ex.:
„Iar pupăza zbârrr... pe-o dugheană!”
(I. Creangă)
 Optaţie
Exprimarea unei dorinţe cu ajutorul unei
exclamaţii, adesea patetice.
Ex.:
„O, dare-ar Domnul să-mi îndrept
Această mână ruptă...”
(G. Coşbuc)
 Oximoron
Figură de stil constând în asocierea
ingenioasă în aceeaşi sintagmă a două cuvinte
care exprimă noţiuni contradictorii.
Ex.:
„Neguri albe strălucite
Naşte luna argintie...”
(M. Eminescu)
 Parachreză
Vezi: aliteraţie
 Paradigmă
Vezi: comparaţie
 Paradox
Figură prin care se enunţă ca adevărata o idee ,
aparent contrară adevărului sau opiniei comune.
Ex.:
„Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.”
(M. Eminescu)
„Iar oamenii din aceste închisori erau singurii
oameni liberi din acea uriaşă închisoare.”
(G. Bogza)
 Paragogă
Adăugarea unui sunet , a unei silabe la
sfârşitul unui cuvânt.

Vezi: apocopă
 Paralelism
Procedeu compoziţional, frecvent în poezia
orientală şi în poezia populară prin care se
organizează simetric două şiruri de figuri
comparabile prin asemănare ori contrast. Şi dacă...,
poezia lui Eminescu, e un exemplu de paralelism.
Ex.:
„O moarte e-un chaos, o mare de stele,
Când viaţa-i o baltă de vise rebele;
O, moartea-i un secol, cu sori înflorit,
Când viaţa-i un basm pustiu şi urât.”
(M. Eminescu)
 Parataxă
Juxtapunerea, în intenţii expresive a mai
multor propoziţii, cu eliminarea elementelor
coordonatoare sau subordonatoare. Când
subordonarea este evidenţiată avem de-a face
cu hipotaxa.
Ex.:
„Gospodărie deplină, numai Glanetaşu să fi
fost bărbat, s-o îngrijească.”
(L. Rebreanu)
 Parezie
Vezi: licenţă
 Parigmenon
Construcţie pleonastică expresivă, utilizată
în intenţii estetice.
Ex.:
„I-aş cânta-o-ncetişor, / Şoptind şoapte
de amor.” (M. Eminescu)
„…trec nesimţite, ca şi vremea / Ce
vremuieşte-adânc în tot ce e.”
(M.Eminescu)
 Paronomază
Folosirea unor paronime în scopul sporirii
expresivităţii.
Ex.:
„Cine-mparte parte-şi face.” ( Folclor )
„Încăperile gândirii mai nu pot să le
încapă.” (M. Eminescu)

Sinonim: prosonomazie
 Perifrază
Figură de stil care constă în a exprima în mai
multe cuvinte ceea ce s-ar putea spune (scrie)
în cuvinte mai puţine sau într-unul singur.
Ex.:
„Eu cânt pe-acei ce-n jug şi chin
Pe-a lor spinare ţara ţin.”
(A. Mateevici)
 Perisologie
Vezi: tautologie, pleonasm
 Personificare
Figură prin care se atribuie însuşiri omeneşti unor
obiecte neînsufleţite ori abstracte, precum şi unor
vietăţi necuvântătoare.
Ex.:
„Un vânt răzleţ îşi şterge lacrimile reci pe
geamuri. Plouă.” (L. Blaga)

„Cine-i?... Ce-i?... Ce-a fost pe-aici?...

Ciripesc cu glasuri mici
Cinteze şi pitulici.” (G. Topârceanu)
 Pleonasm
Figură de stil care constă în folosirea mai multor
cuvinte sau construcţii decât ar fi necesar pentru
exprimarea unor idei sau imagini, cu scopul de a
exprima mai energic, mai convingător ideea sau
imaginea respectivă. P. este contrariu elipsei.
Ex.:
„Iar Negruzzi […] Moaie pana în culoarea unor
vre mi de mult trecute, Zugrăveşte din nou iarăşi
pânzele posomorîte.”
(M. Eminescu)
 Poliptotă
Figură care constă în repetarea aceluiaşi cuvânt
sub diverse forme flexionare: x1 ... x2 ... X3.
Ex.:
„Şi-mi vorbesc de ţara noastră, şi-mi grăiesc
de-al ţării dor.” (B. P. Hasdeu)
„Galbân ca făclia de galbână ceară [ ... ]”
Groza-acum dormea.” (V. Alecsandri)
„Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea.”
(M. Eminescu)
„Ce va fi pe viitor, viitorul va descoperi.”
(C. Mille)
 Polisindet
Figură care constă în folosirea excesivă, ca
mijloc de expresie a insistenţei, de obicei a
conjuncţiei coordonatoare copulative şi.
Ex.:
„Sunt muşterii buni, băieţi cu dare de
mână, şi cântă, şi râd, şi fac fel de fel de
nebunii.”
(I. L. Caragiale)
 Portret
Vezi: etopee
 Prolepsă
Prevenirea sau anticiparea unei obiecţii,
pararea unui presupus, posibil atac. Sinonim
ocupaţie.
Ex.:
„- A!, îmi spuneţi d-voastră
decepţionaţi, lucrurile astea sunt foarte banale
şi foarte neadevărate.
- Banale? Or fi, domnii mei! Dar sunt
perfect adevărate.”
(E. Ionescu)
 Pronominaţie
Figură care constă în substituirea unui
nume propriu (de persoană, mai ales) cu alt
nume, tot propriu sau chiar comun, dar cu
valoare de nume propriu, însoţit însă de o
determinare care să exprime un atribut sau o
acţiune menită să-l evoce mai sugestiv şi mai
plastic (ca o definiţie poetică): Bardul de la
Mirceşti --V. Alecsandri; Poetul ţărănimii -- G.
Coşbuc; Luceafărul poeziei româneşti -- M.
Eminescu.
 Prosonomasie
Vezi: paronomază
 Proteză
Figură fonologică ce constă în adăugarea la
începutul unui cuvânt a unui sunet de sprijin.
Ex.:
a scoborî ( a coborî )
 Prozopopee
Forma de personificare prin care sunt făcute
să vorbească, să acţioneze persoanele
dispărute, absente, chiar moarte.
Ex.:
„Mamă, buna măiculiţă, din mormânt ar
tresări / Dac-ar şti că ...”
(B. P. Hasdeu)
 Prosografie
Vezi: etopee
 Repetiţie
Figură de stil cuprinzătoare constând în
reluarea, în intenţii expresive, a unor sunete,
cuvinte, sintagme etc.
Ex.:
„Ce se aude? Ce nu se mai aude?
Şi când se aude,de ce nu s-aude?...”
(M. Sorescu)
 Repetiţie - refren
Figură care constă în repetarea unui grup de
cuvinte (sintagmă ori enunţ) care într-o lucrare literară
scurtă (de obicei în versuri) exprimă laitmotivul textului, ori
vrea să creeze şi să susţină atmosfera lirică a operei. Este
repetiţia care nu se încadrează, ca volum şi repartiţie, în nici
o schemă stereotipă, ca toate celelalte.
Ex.:
„Venii târziu acasă
Să văd ce-ai zice tu,
Luai puţin din masă
Să văd ce-ai zice tu.” (Gr. Vieru)
 Repetiţie sinonimică
Repetiţia ce constă în reluarea unui cuvânt
(îmbinare de cuvinte) prin sinonimul lui.
Ex.:
„Carbonizate flori, noian de negru...
Sicrie negre, arse, de metal,
Vestminte funerare de mangal,
Negru profund, noian de negru.”
(G. Bacovia)
 Reticenţă
Figură care constă în întreruperea bruscă şi
intenţionată a enunţului, lăsat astfel neterminat, fie
că vorbitorul, stăpânit de un sentiment violent nu
găseşte expresia cea mai potrivită, fie pentru că vrea
să evite un cuvânt prea tare; interlocutorul sau
cititorul însă îl ghiceşte uşor, graţie contextului, iar
vorbitorul reuşeşte astfel să dea expresiei evitate o
greutate mai mare în enunţ.
Ex.:
„Eu unul aş ... dar nu vreau să spun nimic
jignitor. Numai adversarul meu mă insultă cu
prisosinţă.” (Demostheues)
 Sarcasm
Gen de ironie necruţătoare, cu atât mai crudă, cu cât ea
cade asupra unei persoane (fiinţe) care nu se poate nici apăra,
nici răzbuna (definită lapidar: „ironie amară şi insultătoare”).
Când este autoironie, vizează şi o stare tristă ori chiar fatal
nefericită, pe care vorbitorul ţine să şi-o persifleze fără milă.
Ex.:
„Voi sânteţi urmaşii Romei?”
(M. Eminescu)
„O, te-admir progenitură de origine romană.”
(M. Eminescu)
 Silepsă
Figura de abatere gramaticală, care constă în
înlocuirea acordului gramatical cu unul logic între
termenii propoziţiei.
Ex.:
„Un roi de albine au zburat din tufarul acela.”
(Gh. N. Dragomirescu)

„Toată albina îşi apără căscioara şi hrana lor.”

(Gr. Ureche)
 Silepsă oratorică
Figură în care unul şi acelaşi cuvânt
(substantiv, adjectiv, verb) este folosit, în
acelaşi enunţ, cu două sensuri: unul propriu
şi altul figurat.
Ex.:
„Peşteră-ntunecată, azil al pocăinţei,
Unde-omeneşti fumuri ca fumurile pier.”
(Gr. Alexandrescu)
„Ce e val ca valul trece.” (M.Eminescu)
 Simbol
Figură de stil prin care se exprimă o idee
abstractă cu ajutorul numelui unui obiect care
aparţine lumii fizice sau animale, pe baza unei
analogii uşor de sesizat: „Vulpea”- s. al
vicleniei; „câinele”- s. al fidelităţii; „drapelul”-
s. al unei ţări etc.
Ex.:
„Iară noi? Noi, epigonii?... Simţiri reci,
harfe zdrobite...”
(M. Eminescu)
 Simplocă
Figură care constă în împletire între anaforă şi
epiforă, adică propoziţiile (frazele) ori versurile încep
cu acelaşi cuvânt (grup de cuvinte), ca o anaforă, şi
se termină cu alt cuvânt (grup de cuvinte), ca o
epiforă:x ...x / y …y.
Ex.:
„Vezi luminile urzindu-se, popoare de stele
aprinzându-se şi alergând pe căile fără urmă ale
infinitului şi n-auzi nimic.
Vezi munţii înălţându-se întunecimii de codri
crescând să-i învăluie şi n-auzi nimic.”
(A. Vlahuţă)
 Sinafie
Figură de stil care constă în întrebuinţarea
repetată a aceleiaşi conjuncţii (copulative).
Ex.:
„...Şi de lună, şi de soare,
Şi de păsări călătoare;
Şi de lună şi de stele,
Şi de chipul dragei mele.”
(M. Eminescu)
 Sinalefă
Figură care constă în contopirea, în rostire, a
vocalei de la sfârşitul unui cuvânt cu vocala de la
începutul cuvântului următor. Prin contopire se
ajunge, în general, la dispariţia uneia din cele două
vocale care se întâlnesc, dar S. se numeşte numai
contopirea prin dispariţia vocalei finale a primului
cuvânt.
Ex.:
„Lună, tu, stăpân-a mării...”
(M. Eminescu)
 Sincopă
Figura care constă în contragerea unui
cuvânt prin eliminarea unei vocale sau chiar a
unei silabe din interiorul cuvântului.
Ex.:
„cel’lalt”, „dom’le”, „umer’le”, „tat’tău”.
 Sinecdocă (1)
Figură de substituţie, generată de principiul contiguităţii
materiale prin care se denumeşte un obiect cu numele
altuia aflat într-un raport de „cuprindere” organică, cum ar fi
partea pentru întreg şi invers, specia pentru gen şi invers.
Ex.:
Realizată prin:
- partea pentru întreg:
„...Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei
rochii. ” (M. Eminescu)
- singularul pentru plural:
„Boliac cânta iobagul...”
(M. Eminescu)
 Sinecdocă (2)
- instrumentul în locul celui care îl foloseşte:
„Intrase sabia în ţară.”
(G. Coşbuc)
- întregul pentru parte: „a bea un vin bun”;
- genul pentru specie: „un muritor fericit”;
- materia pentru obiectul făcut din ea: „îmbrăcat în
purpură”;
- însuşire în locul obiectului care o are:
„Ce nerăbdători şi ce plini de ei sunt tinerii de azi!
Grozav de încrezuţi...Zboară fără să ne întrebe.
-- Lasă, lasă – ar crede ei... bombănesc, foarte necăjite,
bărbile celebre.” (A. Vlăhuţă)
 Sinteză
Vezi: silepsa, zeugma.
 Subiect psihologic
Orice segment al propoziţiei sau frazei care, indiferent de
structură lexicală şi funcţie gramaticală, reprezentând
elementul cunoscut, atât vorbitorului cât şi interlocutorului,
graţie contextului ori numai situaţiei. În unele condiţii,
subiectul psihologic există în enunţ numai pentru vorbitor.
Ex.:
„Copilul (subiect psihologic) nostru se joacă în curte”
„Copilul nostru – subiect psihologic – se joacă în curte.”
„Copilul nostru se joacă – subiect psihologic -- în curte.”
„Copilul nostru se joacă în curte” – subiect psihologic.
„În curte – subiect psihologic – se joacă copilul nostru.”
 Superlativ stilistic
Figură de stil care constă în exprimarea superlativului pe
calea substituirii construcţiei proprii – consacrate gramatical
– fie printr-un inedit lexical, fie, mai ales, prin construcţii
străine ca structură de suprafaţă, dar apte ca structură de
adâncime să exprime ideea de superlativ.
Ex.:
„Copilul numai ochi.” (I. L. Caragiale)
„Mă rog, foc de ger, era, ce să vă spun mai mult.”
(I. Creangă)
„Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere.”
(M. Eminescu)
„Când privesc zilele de-aur a scripturilor române, /
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine.”
(M. Eminescu)
„Şi era un pui de ger în dimineaţa aceea…” (I. Creangă)
 Suspensie
Figură retorică prin care vorbitorul, întrerupând, la
un moment dat, enunţul, ţinteşte să aţâţe
curiozitatea interlocutorului (auditoriului) faţă de
ceea ce urmează; să-l ţină adesea în incertitudine,
pentru ca apoi, enunţul să se completeze cu altceva
decât s-ar fi aşteptat.
Ex.:
„Şi să gonesc într-o clipă toţi moldovenii afară!
Însă toţi! Toţi pân’la unul! Nici un om! Nici un picior.
Numai pe Răzvan, el singur, l-aş lăsa … ca să-l
omor.” (B. P. Hasdeu)
 Tablou
Figură de compoziţie alcătuită din descrieri sugestive ale
unor acţiuni, evenimente, fenomene naturale etc., încadrate în
aceeaşi unitate spaţio-temporală.
Ex.:
„Biserica stă tristă pe golul mal al mării –
O noapte-a fost, cumplită, iar valul revărsat
Cu vuiet îngropat-a sub el întregul sat.
Şi bârne, şi cadavre, şi semne-ale pierzării
Rămasere-n amestec prin mucedul nămol,
Când apa se retrase lăsând iar câmpul gol.
Când trec corăbierii în dreptul ei, pe mare.
Fac cruce, şi cu vâsla bat apa mai grăbit…”
(G. Coşbuc)
 Tautologie (1)
Figură, în propoziţie şi frază, care constă în repetarea
cuvântului subiect cu rol de nume predicativ sau oricărui
alt cuvânt ca termen al propriei sale determinări: x este x
sau: x regent  x regim.
Ex.:
„Crima nu e politică… Crima e crimă.”
(L. Rebreanu)
„Şi în sfârşit, urmaşul lui Prometeu, el, omul.
A prins şi taina mare, a tainelor, atomul.”
(T. Arghezi)

„Podvada era podvadă … Meremetul era meremet.”

(Cam. Petrescu)
 Tautologie (2)
„Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul, zâmbind;
în loc să se bucure, ea se sperie.”
(C. Negruzzi)
„Eu îs bun cât îs bun, dar şi când m-o scoate
cineva din răbdări…” (I. Creangă)
„De glumeţ, glumeţ era moş Nichifor, nu-i vorba.”
(I. Creangă)
„Nu-i frumos ce-i frumos; e frumos ce-mi place
mie.” (Folclor)
„Ţi-e scris, ţi-e scris; nu ţi-e scris, nu ţi-e scris şi
sănătate bună.” (I. Slavici)
 Tautologie sinonimică
Figură care constă în repetiţia sinonimică a
aceleiaşi noţiuni sau idei, adică un şir de două sau
mai multe segmente sintactice (în prpoziţie sau frază),
juxtapuse ori coordonate copulativ, care spun acelaşi lucru.
Ex.:
„Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate
În noi doi un suflet bate.”
(V. Alecsandri)
„O şterg de-acasă frumuşel
Grivei cu mine, eu cu el.”
(Şt. O. Iosif)
 Tautologie gramaticală
Se numeşte repetarea cuvântului subiect cu
funcţie de nume predicativ gramatical, însoţit
însă în chip indispensabil de cel puţin un
determinant împreună cu care exprimă efectiv
predicatul logic al propoziţiei.
Ex.:
„Copilul nostru este copilul cel mai
cuminte.”
 Tmeză
Despărţirea unei unităţi lexico-gramaticale
prin interpunerea unui cuvânt (unor cuvinte).
Ex.:
„Când nu-şi aduc oamenii de semenii
lor mai mari aminte.”
(T. Arghezi)
 Topografie
Figură de compoziţie care constă în descrierea locului unde
are loc o scenă ori se află un templu, un palat, un peisaj.
Ex.:
„După ce ai ieşit de sub bolţile bazarului, ţi se năzare grădina cea
mai uimitoare. Peste pajişti îşi întind ramurile copaci puternici, ca-n
epocile cele mai pline de vigoare de la începuturile lumii. Înaintezi de-a
lungul strânselor canale, ocoleşti bazinele prinse în marmuri lucitoare…
Pătrunzi în construcţiile de piatră roşie şi de marmură, printre colonade
pe care le lasă deschise către exterior lipsa unui perete, al porţii. Sunt
hypostile, pe micile strade de marmură, făcute numai pentru odihnă, sunt
încrustate motive decorative florale, făcute din pietre colorate, aparţinând
varietăţilor preţioase. Pe peretele din fund al tronului înalt îşi desfac
păunii cozile lor de nestemate. Pe alţi pereţi, în alte hale, curg râuleţe
răcoroase de apă, care se scurg cu murmure dulce către grădini.
Parfumul, frăgezimea, splendoarea acestor locuri încântă inima, care cere
clipei să întârzie puţin.” (T. Vianu)
 Zeugmă (1)
Vezi silepsă. Zeugma este o „figură de construcţie
prin subînţeles.” (Fantanier) definită de Quintilion ca
figură prin care mai multe propoziţii sunt reunite în jurul
unui singur predicat. Dicţionarele moderne o consideră
fie sinonimă cu silepsa (acordul logic), fie denumind
orice construcţie care presupune relaţia unei părţi de
propoziţie cu mai multe cuvinte deodată.
„Zeugma e „construcţia care constă în a nu repeta,
într-un membru al frazei, un cuvânt sau un grup de
cuvinte exprimate, sub o formă identică sau analogă,
într-o propoziţie imediat învecinată, fără de care
membrul incomplet ar fi neinteligibil”.”
 Zeugmă (2)
Figură de stil prin care se unesc gramatical
două sau mai multe substantive cu un verb
sau cu un adjectiv care, logic, nu se referă
decât la unul dintre cele două substantive.
E rezultatul ce apare în urma suprimării unor
unităţi sintactice reclamante, celelalte unităţi
ale propoziţiei fiind combinate aberant din
punct de vedere a normei gramaticale.
 Zicală
Construcţie figurată, cu structură intermediară
între locuţiune şi proverb, care se integrează într-un
enunţ sau context mai larg, cu scopul de a rezuma
plastic conţinutul celor enunţate sau de a sugera
chiar mesajul enunţului.
Ex.:
„Brânză bună în burduf de câine”. „La aşa cap, aşa
căciulă.”
„Nici lupul de bălaie, nici bălaia de lup.”
„Na, na, na, măria ta! Parcă astă grijă am eu acum?
Vorba ceea: Nu-i Tanda, ci-i Manda; nu-i tei-belei, ci-i lei-
tei... de curmei.” (I. Creangă)