POVESTEA LUI HARAP-ALB de Ion Creangă

Personalitatea literară Ion Creangă este unul dintre scriitorii români care se
individualizează prin originalitate. Sinteză a spiritului ţărănesc, autorul aparţine perioadei
Marilor Clasici, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici.
Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale
unor valori simbolice, cu o acţiune de tip sablon structurată pe un plan real şi unul
supranatural, care înfăţisează parcurgerea drumului maturizării de către erou, conflictul
ce are la origine lupta binelui cu răul se încheie cu victoria forţelui binelui, iar naraţiunea
se îmbină cu dialogul şi descrierea.
„Povestea lui Harap-Alb”, publicată în anul 1877 în revista „Convorbiri literare”,
reprezintă o capodoperă a scrisului lui Creangă, autorul manifestând un interes faţă de
creaţia folclorică prin valorificarea în mod original a acestor valenţe estetice în basmele
sale, opera lui fiind „o oglindire a vieţii în moduri fabuloase” (G. Călinescu).
Tema prezintă conflictului dintre bine şi rău derulat pe 2 coordonate spaţiale:
universul real şi cel fabulos.
Vladimir Propp considera că basmul este o creaţie care urmăreşte un anumit
şablon: starea iniţială de echilibru, apariţia unui element perturbator care produce un
dezechilibru, încercarea de recuperare a echilibrului iniţial, restabilirea echilibrului,
pedepsirea răului şi recompensa eroului. Elementele acestui tipar narativ sunt prezente în
opera lui Creangă şi coincid cu momentele subiectului.
Textul se deschide cu formulă iniţială („Amu cică era odată”) prin intermediul căreia
suntem plasaţi în timp şi spaţiu nedeterminat, acţiunea având o valoare arhetipală.
Expoziţiunea, comprimată în intrigă, este constituită din primirea unei scrisori de
către Crai de la fratele său, Împăratul Verde, în care îi cere să i-l trimită pe unul dintre fii
pentru a-i succeda la împărăţie. Craiul îi supune pe fii la proba curajului, pe care doar
mezinul reuşeşte să o treacă datoritei îndrumărilor Sfintei Duminici de a cere armele, calul
şi hainele tatălui său. Podul simbolizează trecerea la altă etapă a vieţii, traversarea fiind
posibilă într-un singur sens fără posibilitate de întoarcere. Deşi sfătuit să se ferească de
omul Roş şi omul Spân, eroul ignoră cuvintele părintelui său şi acceptă tovărăşia Spânului.
Acesta îl înrobeşte prin vicleşug pe fiul de Crai, ademenindu-l să intre într-o fântână pentru
a se răcori, episod semnificativ pentru a ilustra tema. Coborârea în fântână are o dublă
semnificaţie: decăderea pe scara ierarhiei sociale, din fiul de Crai devine sluga Spânului, dar
echivalează şi cu un nou botez, întrucât Spânul îi schimba numele, din momentul acesta
numindu-se Harap-Alb („sclav alb”). Eroul jură „pe ascuţişul paloşului” să-i dea ascultare în
toate, „până când va muri şi iar va învia”, condiţie paradoxală, dar care arată şi modul de
eliberare.
 În desfăşurarea acţiunii, eroul, ajuns sclav, va fi supus unor probe la curtea
Împăratului Verde: aducerea sălăţilor din Grădina Ursului, a pietrelor preţioase ale cerbului
şi a fetei Împăratului Roşu. Primele două le trece împreună cu Sfinta Duminică, ultima
implicând un număr mai mare de ajutoare, dar şi o altă serie de probe. Însoţit de Gerilă,
Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă, şi sprijinit de vietăţile pe care le-a ajutat:
furnicile şi albinele, Harap-Alb va trece şi celelalte probe impuse de Împăratul Roş şi fiica
acestuia: înnoptarea în casa de aramă, ospăţul pantagruelic, alegerea macului de nisip,
păzirea şi ghicitul fetei de împărat, aducerea elementelor magice. Probele fiind trecut, fata
îl urmează pe Harap-Alb la curtea Împăratului Verde, pe drum cei doi îndrăgostindu-se unul
de celălalt.
Punctul culminant conţine demascarea răufăcătorului de către fata împăratului Roş.
Astfel, Spânul îl acuză pe Harap-Alb că a divulgat secretul şi îi taie capul, scena fiind
simbolică pentru înfăţişarea temei basmului lui Creangă. Eroul este astfel dezlegat de
jurământ, semn că iniţierea este încheiată. Harap-Alb moare ucis de sabia tatălui său,
slugă, ucenic şi învie mirele împărat, iniţiatul, învestit cu aceste atribuţie tot prin puterea
paloşului, simbol cavaleresc.
Deznodământul prezintă reînvierea eroului cu elementele magice, omorârea
răufăcătorului, dar şi nunta lui Harap-Alb cu fata Împăratului Roşu.
Basmul se încheie cu o secvenţă umoristică prin care se realizează părăsirea cadrului
fabulos şi intrarea în sfera realităţii în care autorului este silit să trăiască “iară pe la noi cine
are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă”.
Pe lângă acţiunea care respectă tiparul structural al oricărui basm, Creangă
dovedeşte un deosebit simţ artistic, opera sa reflectând originalitatea cu care autorul
modelează această specie a epicii populare. Originalitatea se remarcă atât prin elemente
ale specificului narativ, cât şi prin umanizarea fabulosului şi umor.
Spre deosebire de basmul popular unde predomină naraţiunea, basmul cult
presupune îmbinarea acesteia cu dialogul şi descrierea. Naraţiunea la persoana a III-a este
dramatizată prin dialog, are ritm rapid, realizat prin reducerea digresiunilor şi a descrierilor,
iar individualizarea acţiunii şi a personajelor se realizează prin amănunte, precum
descrierea celor 5 năzdrăvani.
Dialogul are o funcţie dublă, ca în teatru: susţine evoluţia acţiunii şi caracterizarea
personajelor, dar şi realizarea scenică a secvenţelor expuse.
Acţiunea este construită în mod linear, respectând principiul cauzalităţii şi
urmăreşte la nivelul textului etapele formării spirituale al eroului.
La nivelul fantasticului, eroii cu puteri supranaturale sunt umanizaţi, amintind de
personaje din „Amintiri din copilărie”. Ei sunt înzestraţi cu trăsături umane precum gesturi,
psihologie, limbaj, comportament, atitudini, mentalitate. De exemplu, Gerilă este certăreţ
ca Mogorogea. În portretizarea celor 5 prieteni, naratorul îmbină ironia cu grotescul, aceste
personaje fabuloase fiind înfăţişate prin raportare la un etalon uman (“o pocitanie de om”,
“o namilă de om”).
 Umorul în proza lui Creangă este dat de permanenta stare de bună dispoziţie a
autorului, de jovialitatea şi plăcerea lui de a povesti. În operă, umorul se realizează prin
poreclele şi apelativele caricaturale „ţapul roş”, „buzilă”, zeflemeaua „Tare-mi eşti drag
mie! Te-aş vârî în sân dar nu încapi de urechi”, ironii „ Doar unu-i Împăratul Roş vestit prin
meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită şi milostivirea lui cea neautiză”,
„Ei dragul tatei, aşa-i că s-a împlinit vorba aceea: apără-mă de găini, că de câini nu mă tem”,
dar şi diminutivele cu valoare augmentativă „buzişoare”, „mâncărică”, „băuturică”.
Ceea ce particularizează opera lui Creangă de restul basmelor este oralitatea stilului,
care creează impresia că textul este rostit. Mijloacele de realizarea a oralităţii stilului sunt
expresiile narative tipice „şi atunci”, „şi apoi”, „în sfârşit”, exclamaţii „-Măi, Păsărilă,
iacătă-o, ia!”, versuri populare „De-ar şti omul ce-ar păţi, /Dinainte s-ar păzi!”,
regionalisme „farmazoană”, „hatârul”, „a mâna porcii la jir”, „teleagă”.
În opinia mea, „Povestea lui Harap-Alb” se situază printre cele mai desăvârşite
opere ale lui Ion Creangă, fiind un text care depăşeşte schematismul basmului popular,
întrucât eroul trăieşte un conflict generat de pierderea identităţii. Fiul Craiului evoluează
de la adolescentul naiv, cu încredere excesivă în propriile calităţi, la tânărul chibzuit şi
destoinic, maturizat prin depăşirea tuturor piedicilor ivite în cale şi necesare dobândirii
experienţei de viaţă, basmul putând fi considerat şi un bildungsroman.
În concluzie, „Povestea lui Harap-Alb” este o creaţie în care autorul a valorificat într-
o manieră originală, bazată pe umanizarea fantasticului, umor, individualizarea
personajelor şi savoarea stilului, o temă universal valabilă. Basmul lui Creangă nu este o
simplă creaţie axată pe distincţia dintre real şi fabulos, ci o operă în care autorul îmbracă
realitatea în hainele fabulosului.