CRĂCIUNUL FĂRĂ ONISIM

Bine, mă, omule bun, treci pe lângă ograda mé și nu cumperi nimică?

Mă uit printre leațurile gardului dărăpănat și văd în curte un bătrân cu părul încâlcit și barba albă care
stă pe un scaun și împletește un coș de nuiele. Mă privește și el.
– No hai în lontru, nu te tăt uita la mine– zice. Io-s Onisim.
Intru. Mă așez pe scara de beton ros de înghețuri și dezghețuri care duce în casă. Rotesc fără grabă
privirea peste curtea în dezordine și căsuța netencuită la care s-au mai adăugat de-a lungul anilor ba
câte-o încăpere din cărămidă veche, ba un perete de BCA, după un plan care numai în mintea lui Onisim
trebuie că are vreun rost.

– Mere îț’ trăbă? – mă întreabă în timp ce s-așează din nou pe taburetul care scârțâie. Am două livezi
sub deal, da’ n-are cin’ să le mai culeagă. Du-te și ia-ț câte vrei, că nu tre’ să platești nimică!
– Da’ ziceai că vrei să-mi vinzi ceva…
– Apăi doar nu ț-oi vinde mere, ca nu io le-am făcut. Dacă vrei poț‘ cumpăra o coșarcă împletită de mine,
sau on coș cu căpac păntru haine mușcoșe sau on coș cu toartă cu care-ț’ poate mere muierea la piaț’.

Intru într-un fel de hol unde stau aruncate claie peste grămadă coșuri mari și mici. Cele mai multe îs
strâmbe, nu stau bine în picioare, nuielele-s curățate de mântuială iar unde n-a știut cum să le mai
îmbine îs legate cu sârmă. Alege unul la întâmplare și îl apropie cu o mână tremurândă de ochi, să-l
cerceteze; îmi spun că i-ar fi trebuit demult o pereche de ochelari dar nu-l mai întreb de ce nu și-i face.
În bufetul verde din hol stau aruncate câteva fotografii vechi. Cer voie să le privesc. În timp ce rămân
îndelung la fiecare, el trece mai departe cu vorba la altceva, ca și când începuturile și sfârșiturile
gândurilor țin de o rânduială care n-are de a face decât cu mintea mea prea ordonată.
– Mai am vro‘ șasă uăi. Am avu’ mai multe, da’ le-am dat. Nu le mai po’ țâne nici pă astea. Duminică mă
duc la Rohia, am auzât că-i acolo un popă care cumpără. Le dau, mânca-le-ar boala, că tătă zâua tre’ să
fug după ele!
– Cât faci până acolo? – îl întreb.
– În două zâle ajung, că plec de dimineață. Mai duc și câteva coșuri, da’ de le poci vinde în poartă
la mănăstire. Oi vide io cum oi face, că încă nu-i tare frig și poci durni afară.
– Și dacă nu-ți cumpără popa oile?
– Apăi dacă nu-i trebe la popă m-oi înturna cu ele acasă, ce-oi face?
– Da’ nu dai mai bine un telefon, să-l întrebi dacă vrea sau nu oile, să nu bați drumul degeaba cu ele?

Onisim sa uită la mine ca și cum n-ar fi auzit întrebarea. Din când în când, în timp ce mă privește, ochiul
stâng obosit îi fuge într-o parte și mă trezesc cu gândul că cu ochiul ăsta beteag mai aruncă pe furiș câte-
o privire pe lumea cealaltă.
Liniștea care se lasă-ntre noi pune parcă o pătură groasă de lână peste zgomotele satului pierdut undeva
între dealurile dintre Mara și Strâmbu-Băiuț.

– Curva aia l-o omorât! – zice cu naduf Onisim în timp ce trage de-o nuia.
– Pe cine? – întreb fără speranță să primesc vre-un răspuns.
– Am avut un ficior cu femeia mé – zice Onisim ștergând de praf o fotografie veche de nuntă, în care șede
țeapăn și cu culorile adăugate de fotograf, alături de o moroșancă faină și țanțoșă, pe când avea vreo 20
de ani. Da‘ l-o băgat o curvă în groapă…

Nu-l întreb nimic, mă uit spre dormeza cu arcuri rupte pe care-și odihnește în fiecare noapte oasele, apoi
spre masa șchioapă, spre peretarul cu păsări cusut cu mulți ani în urmă de femeia lui plecată la cele
veșnice. Da’ el continuă, fără să mai aibă nevoie de întrebarile mele:
– O țânut tare mult la curvă, da’ după aia o trebuit să meargă-n armată. Și cât o stat la cătane, curva tăt
curvă, s-o încurcat cu altu‘! Când s-o liberat o aflat și asta l-o băgat în pământ. S-o apucat să beie de
năcaz, până ș-o beut mințâle și viața!
De pe ulița care vine de la biserică coboară miros de gutui, de struguri zdrobiți si de mere ce putrezesc. O
găină din vecini intră prin gard și scrutează cu ochi rece printre bălăriile din curte, în căutare de gândaci
suculenți. Onisim se șterge de nădușeală cu mâneca de la sveterul ce odată a fost alb.

– Câți ani avea când a murit? – încerc cu voce mică

– Păi câț‘ să aibă, vreo 45, că avea deja copii mari cu curva, la casele lor!
– Aha…îmi reiau eu povestea în minte: deci pe la 19 ani, când băiatul era în armată, fata cu care nu era
încă căsătorit a avut un ibovnic. După ce s-a întors în sat s-au căsătorit și au avut doi copii. Apoi, din nu
știu ce motiv, omul și-a înecat amarul în horincă și a murit după încă vreo 25 de ani. Da’ în mintea lui
Onisim lucrurile-s rânduite altfel și n-are nici o brumă de indoială că femeia, și nu băutura, i-a omorât
feciorul.

Dau binețe, îmi iau coșul de nuiele și ies în uliță aruncând o privire spre munte; soarele slab de toamnă
târzie își dă duhul peste satul învelit în fum. Ogrăzile-s acoperite de pogoane de mere roșii-aurii și de
butoaie pline de borhot cu miros înțepător din care în curând se va face horincă proaspătă, numai bună
pentru încă un an de bucurii și necazuri.
Onisim rămâne împletind coșuri de nuiele și vorbind de unul singur, ca și când n-aș fi trecut niciodată prin
viața lui. Curând o să împlinească 80 de ani. Il las bântuit de strigoi, de crâmpeie de amintiri cu femeia lui
de sub pământ, de curva care i-a distrus feciorul în mai bine de un sfert de veac, de coconii lor, acum
mari, care nu mai au răbdare cu mintea lui tulbure și nu-l mai caută să-i ridice un pic din poverile
bătrâneților de pe umeri.

Au trecut de-atunci aproape două luni. A venit iarna, a trecut și Crăciunul. Insă, nu știu cum se face, în
răstimpul ăsta Maramureșul s-a schimbat. Nu mai e făcut doar din Poienile Izei și din Botiza, din sate de
gospodari și din peisaje care-ți taie răsuflarea, din pâraie limpezi și din păduri de mesteacăn, din
mănăstiri cuvincioase și din biserici de lemn albit de ploaie. De-acum e acolo și Onisim, omul care și-n
clipa asta, după sărbătoarea nașterii Domnului peste care a trecut fără să bage de seamă, împletește
nuiele în căsuța lui friguroasă de sub Creasta Cocoșului.

N-am fost mai bun decât tine și, deși mi-am dorit, nu m-am dus prin zăpadă până acolo, să-i încălzesc
Crăciunul cu vreo mâncare domnească, cu un braț de lemne sau cu vreo vadră de vin. Dar măcar mi-am
trimis gândurile să-i fie alături, la fel cum o să faci poate și tu, barem pentru câteva clipe. Și-n vreme ce
Onisim doarme adânc sub țolul îmbâcsit de amintiri și mormăie prin somn blesteme nedeslușite, ochiul
lui stâng întredeschis zărește deja calea spre lumea de dincolo, unde e încă în putere și poate să fugă
după oi, unde casa i-e tencuită și văruită iar ficioru’ îi râde lângă o moroșancă roșie-n obraji, jurându-se
că nu mai pune în viața lui gura pe horincă.