Umbră de aur, dragostea...

Elegantă noapte, urletul vântului îți pătrunde în suflet. Un vânt ca acesta, plin de voci urlă
ancestral la tine, spunând povești...Toate vocile lor se împletesc într-una singură. O voce era
diferită, o singură voce șoptind acolo, spionând din întuneric...Vorbea tare și mă striga pe
nume.

Priveam fără să pot măcar să simt, fără să am vreo reacție. Mă simțeam fără suflu, simțeam că
ceea ce văd mă amețește, mă sufocă, mă sperie și mă cuprinde printr-un fior pe care-l simt în
tot întregul meu cum scurge chiar și ultima stare de liniște din mine. Dragostea...acea
denaturare ce îmi aruncă rațiunea de pe cel mai înalt pisc în cel mai adând abis când nu sunt
atentă, ca apoi, întorcându-se spre mine, să-mi zâmbească șoptit: ,,Tu urmezi, draga mea!” …
Simțeam fiecare bătaie a inimii cum se zbate încercând să rupă, să sfâșie, să spargă fiecare strop
din mine. Îmi era teamă și doream să fug, dar ea, iritată de cumințenia mea mă înjunghie să
observe dacă mai trăiesc și încearcă să mă adoarmă în brațele ei de senin maladiv, zâmbind
mișelește și spunând șoptit: ,,Tu urmezi draga mea!”… M-a cuprins și nu mai pot da înapoi. Stă
în umbra mea, cea a cărei umbra sunt eu. Mă depărtez căutând să mă las pradă luminii, dar ea
reînvie…, vânându-mă într-un nou bal de măști îndrăgostite, jucându-se de-a v-ați ascunselea,
așteptând să o găsesc.

De atunci o caut și am căutat-o continuu. Am răscolit norii, am răvășit cerul, am întors pe dos
pământul căutând-o prin siluete de umbre ce se depărtau…,dar în sinea lor îmi jeleau soarta.
Știam din naștere că este pe undeva, îmi șopteau zi de zi că ea există. An după an am scotocit
cu privirea printre oameni, iar cu mâinile goale am cotrobăit prin visele fiecăruia sperând să o
găsesc. Dar…nu era! N-am renunțat niciodată să sper, știam că fiecare răsuflare mă va aduce tot
mai aproape de glasul celei care mă cheamă, mă strigă câteodată. Și-atunci am alergat către
infinit, am alergat în timp ce inspiram dor și expiram iubire. Tot timpul am crezut că este pe
undeva prin jur, că mă caută și ea la rândul ei. Din loc în loc mă opream și voiam să o strig, dar
nu puteam...nu am știut niciodată cum o cheamă.

Cine ești tu care-mi umple gândurile? Cine ești tu care-mi ocupă sufletul? Cine ești tu?
Pentru un moment mintea mea s-a oprit în loc și tot ce am făcut a fost să simt. Un revolver cu
sărutări lucește în întunericul umbrelor la tâmpla dragostei…Îmi întorc chipul păciut spre ea,
zâmbesc mișelește și îi șoptesc suav la ureche: ,,Tu urmezi…draga mea…”